PORTUL CONSTANŢA

(14q) Noi Carol I, prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, Rege al României.
În anul mântuirei 1896, în a şese-spre-zecea zi a lunei Octombrie, am pus piatra de
temelie, pentru construirea portului Constanţa pe ţărmurile Mării Negre. Dumnezeu
dându-Ne în Domnia Nostra asupra acestei ţeri, nu numai ani de glorie, ca, împreună cu
viteaza mea oştire, să-i pot da independenţa şi o posiţie statornică, dar şi ani de
pacinică domnie, am lucrat cu râvnă şi stăruinţă pentru înflorirea şi prosperitatea
României. Inmulţind căile de comunicaţie şi reţeaua căilor ferate, unind cele două
ţărmuri ale Dunării prin podul de la Fetesci-Cernavoda, luat-am hotărâre ca aceste
temeinice şi neperitoare lucrări să fie desăvârşite prin întemeierea unui port la ţărmurile
vechiului Pont-Euxin, unde din veacurile cele mai depărtate comerţul a găsit un loc de
adăpost, unde atâtea monumente istorice ne aduc aminte vechia dominaţiune a
strămoşilor noştri Romani, şi unde şi-a sfârşit zilele marele poet Ovidiu.
În al trei-zecelea an al Domniei Mele şi al cinci-spre-zecelea al fondării Regatului, am
pus astăzi piatra de temelie a acestei însemnate lucrări, faţă fiind Maestate-Sa Regina,
Alteţele lor Regale Principele şi Principesa României, Înaltul Cler, Miniştrii Mei,
Preşedinţii şi Vice-Preşedinţii Corpurilor Legiuitoare, Înalţii Demnitari ai Statului şi
Corpului Technic.
Nădăjduim, că Dumnezeu ne va ajuta să desăvârşim în linişte şi fericire lucrarea
începută astăzi, care va duce peste Mări numele Românilor şi va înlesni în toate
vremurile, transportul bogăţiilor acestei ţeri.
Spre amintire, am subscris acest document în îndoit exemplar, din care unul se va
aşeza în piatra de temelie, iar altul se va păstra în archiva Statului.
Actul a fost semnat de: M.M. L.L. Regele şi Regina, A.A. L.L. Principele Ferdinand şi
Principesa Maria, Marele Duce Boris Vladimirovici; D-nii Miniştri: D. Sturza, E. Stătescu,
A. Stolojan, P. Poni, General C. Budişteanu, C.I. Stoicescu şi D-nii: P.S. Aurelian, C.
Schina, G. Lahovari, G. Filiti, P. Ţeruşianu, A. Saligny, I.B. Cantacuzino şi P.S.S.
Parthenie al Dunării de jos.
Cu această ocazie s-a bătut şi o medalie comemorativă.

COMUNA URBANĂ TULCEA

(63q)Oraşul Tulcea e construit lângă ruinele vechiului castru roman Aegysus, care se
va descrie la partea istorică. Trecutul oraşului, înainte şi după cucerirea otomană, se
confundă cu acela al întregii provincii, numită sub administraţia turcească „Paşalâcul de
Tulcea”, a cărei reşedinţă era în oraşul Tulcea.
Nu ştiu, de unde îşi trage numirea pe care o poartă astăzi. El a fost cucerit de Turci în
1418, odată cu Isaccea, de către Sultanul Mahomed I-iu.
În secolul XVIII-lea, Tulcea a jucat un rol important în resboaiele dintre Ruşi şi Turci. În
1770, Turcii aduseseră pe la Sulina mai multe vase de resboiu, pe care apoi le puseră
sub adăpostul zidurilor cetăţii.
Ruşii, sub generalii Weissman şi Mecnop, trec Dunărea, pun mâna pe oraşul şi
garnisoana Tulcei, apoi dau asalt cetăţii, ard vasele ce le găsesc în port, arunc tunurile
cetăţii în Dunăre, apoi după ce fac un măcel îngrozitor, încărcaţi de prăzi trec Dunărea
la Ismail, la 10 Decembrie.
 În anul următor, la 12 Martie, generalul Weissman trece de la Ismail la Tulcea, cu 720
grenadieri şi 30 artilerişti, bate pe Samsongi-Aga şi Arnăut-Paşa, ce apărau cetatea cu
500 ostaşi.
În acelaşi timp Turcii sunt bombardaţi şi de pe apă. Weissman se întoarce biruitor la
Ismail cu pradă de 29 tunuri şi 51 prisonieri. Opt şlepuri turceşti au fost arse, iar pe alte
15, Ruşii au pus pe Moldoveni şi pe Greci, cari locuiau aici şi le-au trecut în Ismail, la 13
Martie.
La 3 Aprilie, Weissman trece din nou Dunărea cu 1400 grenadieri, 40 artilerişti, 200
muschetari şi două tunuri şi se îndreaptă spre Isaccea.
În luna Maiu, Ruşii trecând Dunărea la Tulcea, sunt bătuţi de astă-dată şi goniţi după
insula din faţa oraşului; de aici Ruşii împiedicau trecerea Turcilor din Dunăre în Marea
Neagră.
Weissman trecu din nou fluviul la Tulcea, bate 8000 de Turci, arde casele şi vasele lor.
În această luptă cad morţi 1000 Turci şi se fac 100 prisonieri.
Generalul rus trece din nou Dunărea, supune lagărul turcesc din faţa cetăţii, bate toată
puterea turcească venită de la Vizirul din Isaccea.
După două zile de luptă, Weissman se întoarce la Ismail. El mai bate, puţin mai în
urmă, un alt corp, care venea de la Babadag.
La 7 Octombrie, Weissman pleacă iarăşi de la Ismail şi se repede asupra Tulcei.
Învinge oştirea turcească, pune mâna pe lagărul otoman, le ia tunurile, dă asalt şi ia
cetatea Tulcei, apoi punând mine, o saltă cu totul în aer şi distruge oraşul, după ce a
luat de aici mai toate muniţiunile, tunurile, lădiţele cu bani şi pulbere şi după ce a umplut
cu pământ toate şanţurile de prin prejur, făcute de Turci.
După aceea repezându-se spre Babadag, face minuni de bravură, bătând pe Turci în
toate părţile, în urmă se întoarce la Tulcea şi de acolo la Ismail, ducând cu dânsul pe toţi
creştinii ce fugeau de robia Turcilor.
La 24 Aprilie 1773, Potenkin trecu Dunărea la Tulcea, distruge un corp de 6000 Turci,
arde podurile, vasele, muniţiunile şi ia mulţi prisonieri.
În 1789 Tulcea fu luată cu asalt de către amiralul rus Ribas. La 9 iunie 1791, Ruşii,
sub comanda lui Repnin, bătură crunt lângă acest oraş, pe Turci.
Vechiul oraş Tulcea, cum şi cetatea aşa de renumită în trecut a fost distrusă cu totul
de Ruşi, în resboiul din 1828-29. Oraşul actual s’a construit la răsăritul celui vechiu, în
urma acestui resboiu, pe o vale ce coboară la Dunăre prin mai multe terase în forma
unui amfiteatru.
Cifra populaţiunii oraşului Tulcea era în 1879, de 17.948 suflete, împărţită astfel: 6.744
Bulgari, 5.304 Români, 1.876 Ruşi, 1.736 Lipoveni, 324 Greci, 160 Armeni, 304 Israeliţi,
224 Tătari, 300 Turci şi 976 diferite naţionalităţi.
Hotarul amănunţit al oraşului este: Plecând de la Ceatal, se îndreaptă către S., trece
pe la poalele dealului Tulcea, urcă apoi pe valea Tauşan-Iol, până la şoseaua Tulcea-
Babadag; de aici pornesc către S-E, taie şoseaua, o ia pe la poalele dealului Redi, apoi
către S., pe la poalele dealului Uzum-Bair, de unde se îndreaptă spre E., taie valea
Tulcea, trece pe la poalele dealurilor Imalac, Ciatal-Tepe, taie valea Sarighiol, se
îndreaptă către N.; trece prin movila Iacob-Mog, urmează pe Valea-Mare, taie şoseaua
vicinală Tulcea-Mahmudia, trece pe lângă satul Malcoci, taie braţul Tulcea la mila 46 şi
după oarecare distanţă, o ia către V., prin lacul Roşu, apoi către S.V. la braţul Tulcea,
mila 56 şi apoi urmează în sus cursul braţului, până la Ceatal. Forma sa este aceia a
unui dreptunghiu neregulat, lung de 80 km. Se mărginesce la N cu Satul-Nou, la V cu
comuna Câşla, la S cu comunele Enichioi şi Cataloi, la E cu Malcoci.
Oraşul se împarte în două colori: galben la apus, roşu la răsărit.
Locuitorii cunosc mai bine vechia sub-împărţire pe mahalale, astfel: mahalaua
tătărească la V; turcească la E; bulgărească, lipovenească, germană şi ovreiască.
Românii şi Grecii sunt răspândiţi peste tot oraşul.
Asministraţia e în sarcina unui primar şi a 9 consilieri. Oraşul numără 5.500 case şi 80
strade.
Între stradele mai principale sunt: Carol I, Elisabeta, Portului, Babadag, Isaccea,
Mahmudia şi Ştefan cel Mare. Are trei barieri spre oraşele: Isaccea, Mahmudia şi
Babadag.
Privit de la Dunăre, oraşul are aspectul unui amfiteatru în evantaliu, ale cărui strade
radiază către un punct central, portul, şi tăiate transversal, dar într’un mod neregulat, de
altele mici şi strâmte.
De o parte şi de alta a extremităţilor sale, semicercul se sprijină la Dunăre pe două
movile de piatră: colnicul Horii la răsărit şi dealul Tulcii, la apus.
Întinderea oraşului este prea mare pentru numărul locuitorilor săi, iar casele sunt
înconjurate de grădini întinse, cu pomi roditori, vie şi legume.
Centrul, care este partea despre port a oraşului, este bine întreţinut, iluminat şi pavat;
aci este concentrată toată activitatea şi viaţa – sub toate raporturile – a oraşului.
Din causa prea marei întinderi, edilitatea publică şi serviciul municipal este greu de
îndeplinit. Multe din strade sunt nepavate şi rău illuminate; noroiul şi praful domnesc
pretutindeni prin mahalalele mărginaşe şi dacă oraşul n’ar fi în pantă către Dunăre,
ajutând astfel scurgerea apelor, acestea ar deveni nisce focare de miasme, prin
stagnaţiunea lor.
Plantaţia şi grădinile ajut foarte mult la salubritate şi dau mahalalelor oraşului un
aspect pitoresc.
Partea de jos este supusă inundaţiunilor apelor Dunării, cari câte-o dată se revarsă
până la 2 km. departe de matcă.
Toată această parte a oraşului e formată din loss, care pătrunde în formă de golf pe
valea stradei Babadagului, până la Biserica Sf. Niculaie, care în 1864 era la bariera de S
a oraşului.
Desvoltarea sa, oraşul a luat-o în timpii din urmă, căci după un plan din 1864, giamia
se afla la bariera despre Mahmudia, iar către apus clădirea Comisiunii Dunărene era cu
mult în afara oraşului.
Sub administraţiunea noastră, Tulcea şi’a schimbat aspectul oriental de altă dată,
numeroase construcţiuni publice şi particulare, înfrumuseţează oraşul. Palatul
administrativ e o clădire măreaţă, în faţa căreia s’a ridicat statuia gloriosului stăpânitor al
Dobrogei, Mircea cel Bătrân, lângă parcul municipal, locul de distracţie al orăşenilor.
Apoi şcoalele de băieţi şi fete, spitalul comunal şi militar, bisericele şi construcţiuni ale
particularilor, se întrec prin eleganţa şi curăţenia lor. Oraşul are acum 5.500 case, 35
bordeie, 10 hanuri, 71 prăvălii, 54 mori şi 165 fântâni.
Cazărmile ocup marginele oraşului, pe dealurile înconjurătoare. Sunt destul de
încăpătoare şi higienice.
Piaţa satisface toate trebuinţele locuitorilor, cari duc o viaţă ieftină, graţie îmbelşugării
a tot felul de alimente. E de mare necesitate a se construi o hală.
În oraş este reşedinţa autorităţilor administrative şi judiciare ale judeţului Tulcea, a
Regimentului No.33; scaunul episcopului grecesc, sediul protoiereului judeţului. Primăria
oraşului a fost construită în 1897 şi a costat 32.000 lei. Consulatele existente în Tulcea
sunt: Rusesc, Grec, Austro-Ungar şi Turc.
Şcoli sunt: un gimnasiu românesc înfiinţat în 1889; un gimnasiu bulgăresc întreţinut de
comunitatea bulgară; şapte şcoli primare, de băieţi (No.1 a fost fondată în 1872; No. 2 în
1876), 5 şcoli primare de fete (No.1, fondată în 1877), o şcoală mixtă; două şcoli
bulgare, una rusă, una greacă, patru ovreiesci şi una turcească. Şcoala primară a fost
clădită în 1889 şi a costat 80.000 lei.
În oraş sunt mai multe biserici ale diferitelor naţionalităţi: Biserica catedrală cu hramul
Sf. Niculaie, zidită în 1846-47 de familia românească “Gâscă”, are ca filiale, biserica
elenă cu hramul Buna-Vestire şi cea rusească cu acelaşi hram; apoi biserica
românească Acoperământul Maicii Domnului, biserica rusească cu hramul Schimbarea
la faţă, biserica bulgărească cu hramul Sf. Gheorghe.
Mai sunt: o giamie fondată în 1847, trei sinagoge, o biserică a lipovenilor popovi, una
a lipovenilor bespopoveţi, una catolică, una luterană, o casă de rugăciune a
nămoliacilor, una a anabaptiştilor, un schit lipovenesc de călugăriţe şi o biserică
armeană.
Budgetul oraşului este de 526.054 lei la venituri şi 479.955 lei la cheltuieli; dând un
excedent de 46.099 lei.
Marca oraşului este aceeaşi cu a judeţului, doi delfini.

COMUNA URBANĂ HÂRŞOVA

(42q)Această cetate vechie, aşezată în punctual unde Dunărea îşi unifică braţele,
pentru a se ramifica din nou, ocupă o posiţiune strategică însemnată, de aceia sub
dominaţiunea turcească a fost teatrul mai multor lupte sângeroase între Turci, Români şi
Ruşi.
Modul ocupării ei de Turci este arătat în partea istorică. În timpul resboaielor lui Mihai-
Viteazul, Albert Kiraly, după ce bate pe Turci în două bătălii, pe uscat şi pe Dunărea
îngheţată, desface un corp de soldaţi ce-I forma garnisoana, arde şi pradă oraşul, ia cu
asalt cetatea, în ziua de Sf. Vasile 1594, şi apoi se întoarce triumfător în ţară. Prăzile
fură aşa de mari, că Românii abia putură să le ducă cu ei.
În 1595, Mihai trimite un detaşament din armata sa, sub comanda Spătarului Preda-
Buzescu şi a Comisului Radu Calomfirescu, asupra Hârşovei.
Turcii din acest oraş, aflând despre sosirea Românilor, le eşiră în întâmpinare, dar
Românii îi bat, îi trec Dunărea, făcându-le mult rău, în goanna ce le dete până la
Hârşova, pe care o luară şi arseră.
Cu această ocasie Kiraly , prădă toate oraşele turceşti până la Ismail şi Varna.
În 1659, Rakotzi, prinţul Transilvaniei, făcând alianţă, prin jurământ, cu Mihnea a III-lea
în contra Turcilor, începu a prăda şi jefui oraşele turceşti după marginea Dunării; trecând
fluviul în Dobrogea şi ajungând la Hârşova, Rakotzi fu încolţit aşa de bine de Turci, că
abia scăpă din mâinile lor.
Până în 1771, istoria nu mai vorbesce nimic despre Hârşova.
În acest an, colonelul rus Dumaşev, pus să păzească gura râului Ialomiţa, se repede
la Hârşova şi pune mâna pe fortificaţiile turceşti şi pe 8 tunuri; apoi atacă pe Turci la
baionetă. O bombă rusească cade în cetate peste un deposit de praf, zidurile sar în aer,
împreună cu comandantul turcesc.
 Ruşii profitând de momentul favorabil, se reped asupra Turcilor zăpăciţi. Îi ucid fără
milă şi pun mâna pe întăriri; ei găsesc în cetate 70 tunuri şi 2000 prisonieri.
Opresc pe seama lor tunurile uşoare din tabără, iar pe cele din cetate fiind prea grele,
le cufund în Dunăre, apoi ard magasiile şi bagajele turceşti.
În 1773, Iunie 21, Romantzov trecând Dunărea, este întâmpinat de o armată de
10.000 oameni, sub comanda lui Osman-Paşa. După o luptă crâncenă, Ruşii rămân
biruitori, coprind Hârşova şi după ce întăresc pe Potenkin aci, pun mâna pe tabăra
turcească şi se fac stăpâni pe 30 de tunuri.
În 1809, Ruşii pun mâna pe castelul, ce se ridică astăzi în ruine în punctual, unde
înălţimile Hârşovei întâlnesc ţărmul Dunării. Fortificară oraşul, prin uvragii de campanie,
stabiliră un cap de pod şi apoi retrecură Dunărea, către sfârşitul aceluiaşi an.
La sfârşitul lui Maiu 1810, un corp de 60.00 Ruşi, sub comanda generalului Kamensky,
trece Dunărea, la Hârşova, servindu-se de capul de pod, deja făcut.
Această manevră deşteptă atenţiunea Turcilor, cari ridicară aci în 1822, uvrage
regulate.
În 1828, generalul Madatof, cu 4 batalioane şi două escadroane, fu destinat a lua
Hârşova.
Oraşul fu investit de Ruşi, cari-l bombardară, fără mult efect, cu câte-va baterii slabe,
stabilite la mare distanţă de cetate.
Cu toate că uvragele sale nu fură distruse şi că cetatea abunda în muniţii şi proviziuni,
ea ceru a capitula de îndată ce auzi de predarea Brăilei. Tot aşa fu şi cu Tulcea şi
Constanţa.
La 5 Iulie, toate cetăţile la vale de Silistra, până la valul lui Traian, erau în mâinile
Ruşilor. Căderea acestei cetăţi fu atribuită, ori cât de tari ar fi fost uvragele sau
posiţiunile Ruşilor, causei următoare: Poarta neputând trimete multe trupe în ele,
păzirea lor trebui a fi încredinţată populaţiunii, care fiind slabă la număr, se emoţionă
uşor de scirile ce veniau şi perdendu-şi moralul se predă.
Din nenorocire, după luarea cetăţii de Ruşi, în acest oraş isbucnesce ciuma.
Cu toate acestea, el tot servi ca punct de trecere peste Dunăre şi de comunicarea
armatei cu Imperiul, în care scop satul-major ordonă construcţiunea peste fluviu a unui
pod, la începutul lui Maiu 1829. În 1850 oraşul era populat de Turci, numai mahalaua
Varoş era locuită de Români Transilvăneni.
În 1854, Ruşii reuşesc a trece Dunărea prin acest punct.
În vara anului 1877, Hârşova, Tulcea, Isaccea, etc. sunt ocupate succesiv de Ruşi,
fără vreo opunere din partea Turcilor, care se retrăgeau de bună-voie spre Sud, înapoia
Valului.
În jos de Hârşova este punctual numit Vadul Oii, despre care vom vorbi la partea
istorică. Se numea astfel, pentru că pe aci treceau oile, care veniau pentru păşunat din
Transilvania în Dobrogea.
Astăzi oraşul este lipsit de întăriri, ruinele zidurilor înconjurătoare şi a cetăţilor
mărginaşe se mau vad încă. Oraşul a perdut caracterul oriental şi tinde din zi în zi a
deveni mai românesc. Stradele sunt largi, binişor întreţinute şi iluminate. Pe malul
Dunării există o grădină publică destul de bine aranjată.
Construcţiunile au început a se ridica din nou pe ruinele fostelor bordeie turceşti. Totul
reînviază în acest oraş.
Este aşezat pe o înălţime ce domină Dunărea, şi se află la 80 km, departe de
Constanţa. Se mărginesce la N şi V cu Dunărea; la S cu comuna Ghizdăresci, de care
se desparte prin valea Caimacli-dere; iar la E cu comuna Ciobanu, despărţită prin
dealurile Ciobanul, Caraula şi Bentul.
Repartiţia suprafeţii şi populaţiei este arătată la plasă.
Sunt în oraş 1073 case, din care 86 bordeie.
Budgetul se compune din 90.294 lei la venituri şi 56.786 la cheltuieli, rămânând un
excedent de 33.462 lei. Sunt în oraş 561 contribuabili.
Oraşul are: o şcoală primară de băieţi şi alta de fete, au un institutor şi două
institutoare; sunt frequentate în mediu de 246 elevi. Mai sunt şi două şcoli turcesci.
Biserica cu hramul Sf. Niculaie, a fost clădită de locuitori în 1857, are un preot şi 3
oameni de serviciu. Mai sunt şi două giamii, deservite de doi hogi.
Hârşova este în legătură prin şosele vicinale cu Ciucurova, Constanţa şi Medgidia,
cum şi prin şosea cu satul Ciobanul.

CONSTANŢA

(65q)Oraşul a fost de mai multe ori distrus şi reedificat; istoria lui se poate urmări în
istoria generală, până în secolul al X-lea, când Bulgarii l’au distrus cu desăvârşire.
Aproape nici o menţiune despre oraşul nostrum nu mai găsim în urmă; Turcii ocupând
Dobrogea înfiinţează pe ruinele Constanţiei, nume ce purta de la Constantin-cel-Mare,
portul Kustendge, care în 1787 era reşedinţa şefului unui department comandat de un
Aga; aci se încărca grâu pentru Constantinopol; portul său era foarte nesigur.
Nimic nu mai rămăsese din splendoarea Tomis-ului şi Constanţiei, nici urmele
măreţelor construcţiuni, nici numele.
În adevăr, că prin veacurile XII-lea şi XIII-lea Genovezii făceau un întins comerţ aci,
însă portul genovezilor, ca şi oraşul, fuseseră distruse. Urmele acestui port se vedeau
până mai de-unăzi, în fundul golfului Constanţa.
Turcii făcuseră aci o fortăreaţă, care nu le servi la nimic, în resboiul din 1828; în 1850
întăririle erau rase, portul era foarte puţin frecuentat din causa nesiguranţei, abia 8-10
corăbii veniau pe an să încarce în Constanţa grâu sau orz.
“Kustendje – zice I. Ionescu – în 1850, a fost un vechiu oraş commercial, fondat de
Genovezi. Portul avea cheiuri construite din piatră cioplită, însă a fost aşa de neglijat; în
cât astăzi vasele nu se pot apropia din causa dărâmăturilor; din această causă este
nesigur.
El a trebuit să fi fost foarte înfloritor altădată, dacă s’ar judeca după mulţimea
coloanelor de granit, marmoră şi ornamente, care formează grămezi de pietre în ruină.
Kustendje găsindu-se pe ţermul Mării, numai la 10 ore departe de Dunăre, este
chemat a juca un mare rol în comerţul dintre Orient şi Occident.
Din nenorocire el nu este la adăpost natural, şi pentru aceasta trebue construit un dig
de 150 metri în Mare, începând din locul unde mai există încă fondaţiuni vechi. Numai
cu arenda districtului, s’ar putea construi un port, care să adăpostească cel puţin 300
vase.
Acum importanţa lui este aşa de neînsemnată, încât nu percepe nici un drept de vamă
asupra productelor ce se încarcă aci”.
În 1859, starea oraşului şi portului nu era mai bună.
“Constantza, numită de Turci Kustendge – zice Papadopulos Vretos – este un mic
oraş, cu o populaţiune ce nu trece de 3000 suflete, din care 500 sunt supuşi greci şi se
ocupă cu comerţul.
Are un mic golf, unde vin câte-va corăbii, care încarcă grâu şi lână pentru
Constantinopol. Iarna este aproape tot-deauna furtunoasă, de aceea se întemplă aci
numeroase naufragii vaselor, care ar îndrăsni să părăsească porturile dunărene, pentru
a merge la Constantinopol.
De şi era în primele zile ale lui August, când am vizitat Constanţa, totuşi temperatura
era rece şi un vânt de Nord sulfa cu putere. Aianul, care şedea de mai multă vreme aci,
ne asigură că iarna e foarte aspră şi lungă.
Locuitorii deci trebue să sufere mult, micile lor case fiind foarte rău construite şi
încălzite cu balegă de vite. Acest mod de încălzire e de alt-fel comun în Dobrogea, din
causa lipsei de lemne şi a marei depărtări a pădurilor.
Aerul este sănătos, însă apa nu e nici abondentă nici sănătoasă. Legumele sunt greu
de găsit, grădinăriile lipsesc cu totul. Arborii fructiferi sunt de asemeni puţin numeroşi şi
toată regiunea până la Cernavoda este stearpă.
Numai către sfârşitul primăverii câmpiile devin mai vesele.
Dintre toate edificiile publice ale vechii Constanţa, n’a mai rămas astăzi de cât două
mici coloane de granit verde, căzute la pământ şi la oare-care depărtare una de alta,
spre ţărmul Mării, sub o mică movilă şi foarte aproape de câte-va blocuri mari de piatră
patru-unghiulare, frumoase resturi ale zidului construit de Împăraţii bizantini.
În lăuntrul oraşului se află de asemenea, înaintea porţii unei cârciumi, o lespede de
marmoră cu un baso-relief din timpul Cruciadelor, iar vis-à-vis o bucată de marmoră albă
pe care sunt scrise câte-va litere şi cifre greceşti, ce credem a fi făcând parte dintr’o
inscripţie bizantină, sub domnia Imperatorilor latini”.
În anul 1850 oraşul avea 80 case.
În 1860, Constanţa era cel mai neînsemnat sătuc turcesc; câte-va colibe de lemn
formau toate edificiile sale, câte-va zecii de suflete, populaţiunea sa. Nimic nu făcea a
se crede, că acest sătuc ar fi putut vre-odată aspira din nou la importanţa vechii colonii
milesiane, pe ruinele căreia se ridicase de atâtea ori dărâmată şi de atâtea ori
reedificată, nici la consideraţiunea comercială, de care se bucurase sub stăpânirea
Genovezilor.
Cu trei ani mai înainte o companie engleză cere de la guvernul otoman voia de a
construi o linie de drum de fier, între Cernavoda şi Constanţa, cu dreptul de exploatare.
Compania, sub conducerea lui Trevor Barcley, se pune pe lucru: linia se construesce cu
mari greutăţi prin valea Carasu şi Constanţa e legată cu Dunărea.
Această dată se poate considera ca epoca de reînviere a Constanţei ; în mai puţin de
10 ani un mol solid este zidit şi periculoasa radă este transformată într’un port sigur, se
construesc cheiuri, în lungul cărora vasele încarc cerealele aduse cu drumul de fier dela
Cernavoda.
Lipsa de apă a oraşului se remedia, cum şi dificultatea de a o avea de la fontâni, prin
mijlocul vagoanelor speciale, care aduceau apa de la Murfatlar.
Mizerabilul sătuc se acoperă cu edificii şi magazinuri cu multe etagii. De la apariţiunea
companiei, un far construit pe ţărmul Mării începe a înlesni navigaţiunii atteragiul.
Constanţa se transformă într’un oraş care numără mai bine de 400 clădiri solide de
piatră. Fără a coprinde populaţiunea tătărească răspândită în depărtare pe latura de N a
oraşului, populaţiunea sa era de 6000 suflete.
De jur împrejurul coastei de V se formă mahalaua separată, cu locuinţele elegante ale
Englezilor, autorii acestor transformaţiuni.
 În 1869 oraşul nu se întindea mai departe de Biserica Greacă.
Răsboiul din 1877 nu aduse nici o stricăciune Constanţei, pe care Ruşii o ocupară fără
luptă.
La 25 Noembrie 1878, Tomis al Romanilor, Constanţia al Bizantinilor şi Genovezilor,
Kustendge a Turcilor, devine oraş românesc, cu numele de Constanţa.
În timp de 21 de ani oraşul s’a mărit şi înfrumuseţat cu o repeziciune demnă de toată
lauda, nu atât conducătorilor săi, cât iniţiativei private.
Numeroasele construcţiuni dau Constanţei înfăţişarea unui oraş din occident, cu care
se găsesc în legătură prin drumul de fier, ce vine de la capătul apusului Europei, de la
Ostenda.
De 14 ani urmăresc progresele oraşului Constanţa, chemat a deveni cel mai mare port
pe coastele apusene ale Mării-Negre şi mi-ar fi greu să descriu desvotarea sa an cu an,
voiu arăta părţile mai importante:
S’a construit în 1880 bulevardul, pe ţărmul Mării, de a lungul coastei de sud; ar trebui
ca cel puţin de această parte, să se consolideze ţărmul printr’un dig; s’a construit în
1892 Sala de Cură, pe bulevard, cu privire la Mare, e un local frumos şi solid.
La unul din capetele bulevardului se ridică măreaţa catedrală în stil frumos bizantin,
înconjurată de grădină destul de spaţioasă.
La cel l’alt capăt: Hotel Carol şi Palatul Prinţului Gr. Sturza, pe terase la malul Mării,
sunt două construcţiuni vaste.
S’a ridicat pe piaţa Independenţei, frumoasa statue a poetului Ovidiu (din subscrieri
publice); s’a construit un local al Primăriei, elegantă clădire dar neîncăpătoare; s’a clădit
şcoala “Prinţul Ferdinand”, local destul de higienic, solid şi spaţios şi în fine Spitalul
Comunal, destul de suficient, pentru a satisface trebuinţele oraşului.
Sub raportul stradelor trebue să deosebim două părţi: oraşul vechiu, cu strade
strâmte, întortochiate, bine întreţinute şi pavate; oraşul modern, cu strade drepte, largi,
plantate, însă nu toate pavate şi nu tocmai bine întreţinute.
Oraşul este lipsit de canale pentru scurgerea apelor; fiind în pantă, apele se scurg cu
foarte mare înlesnire.
Curăţitul stradelor şi serviciul incendiului se face de 20 pompieri şi sacagii şi 40
măturători. Afară de iluminatul electric – destul de ilusoriu – oraşul se iluminează cu 359
lămpi.
Sub raportul administrativ, oraşul se împarte în două colori: Galben şi Roşu. Toate
autorităţile sunt legate prin fir telefonic.
Alimentarea oraşului cu apă este ca pe timpul lui Ovidiu, cu toate proiectele şi studiile
ce s’au făcut în această privinţă, pentru care s’a cheltuit, numai în cursul unui an, suma
de 81.000 lei.
În anul 1900 s’a împrejmuit terenul fostei pieţi Belidie şi s’a transformat într’o frumoasă
grădină, numită grădina “Mircea cel Mare”.
Lipsesce oraşului un abatoriu, o hală, un local de prefectură, unul pentru liceu.
Lipsesce comunii, apa.
Budgetul comunii este desechilibrat cu 20.753 lei, pe anul 1900.
Marca oraşului este o corabie cu pânze, lângă un far cu steag în vârf.
Repartiţia populaţiei este arătată la plasă. Primăria a fost clădită în 1896.
Instrucţia publică se predă în următoarele şcoli: un gimnaziu cu 4 clase, 2 şcoli
primare de băeţi şi 2 de fete; o şcoală a comunităţii bulgare, una Elenă, una Armeană,
una Mahomedană şi două Ovreiesci. Şcoala primară “Principele Ferdinand şi Principesa
Maria” a fost clădită în 1893. Şcoalele: bulgară, elenă, armeană şi mahomedană, au
local propriu.
Sunt în oraş afară de Catedrală, următoarele biserici: sinagogi şi giamii; Biserica
Elenă (din 1867), Biserica Bulgară, una Catolică, una protestantă, una Armeană, două
sinagogi şi 7 giamii, din care două mari: Mahmudia (din 1822) şi Azizia (din 1860).

COMUNA URBANĂ MEDGIDIA

(31q)
Prin posiţiunea sa în centrul Dobrogei, localitatea a jucat în timp de două veacuri un
mare rol comercial.
“În interiorul Dobrogei, zice I. Ionesco, nu sunt de cât două târguri, care servesc ca
debuşeu productelor provinciei: Bazargic şi Carasu, acestuia din urmă nu i’a rămas de
cât numele, căci nici o casă nu se găsesce aci”.
Abia fondat de Tătari, satul Carasu, a fost distrus de Ruşi în răsboiul din 1828-29. În
urma răsboiului din 1855, guvernatorul provinciei, Sayd-Paşa, avu ideia să strângă la
olaltă mai multe familii de Tătari refugiate din Crimeia şi fondă în apropiere de ruinele
vechiului sat Cara-su, un nou oraş, pe care îl numi Medgidia în onoarea Sultanului
Abdul-Medgid. Acest Paşă construi peste balta Carasu, podul de piatră în fiinţă şi astăzi,
numit podul lui Sayd-Paşa. Cu toată situaţiunea lui nesănătoasă, oraşul prosperă foarte
iute; câte-va luni numai de la întemeierea lui număra mai bine de o mie de case, având
15-20.000 suflete. Între edificiile publice era măreaţa moscheie, cea mai frumoasă şi
mai mare din Dobrogea, cum şi băile publice lucrate în interior numai în marmoră.
Giamia a rămas, iar băile s’au părăsit şi ruinat cu desăvârşire.
În 1874, populaţia oraşului era de 20-25.000 suflete, din care cei mai mulţi Tătari, apoi
Bulgari, Greci, Ovrei, etc.
Puţini ani în urmă, frigurile şi typhusul decimară această populaţie şi în 1876 nu mai
rămăseseră de cât 7000 suflete, iar înaintea răsboiului din 1877, prin emigrarea
Tătarilor, numărul a fost redus la 3000.
Oraşul datoresce existenţa sa drumului de fier de la Dunăre la Mare; aşa după cum
portul Constanţa, tot aşa şi Medgidia, putem zice, e o creaţiune a căii ferate.
Aşezată la jumătatea drumului între Constanţa şi Cernavoda, compania drumului de
fier a stabilit aci o gară, pentru a înlesni transportul cerealelor din regiunea învecinată, la
Kustendge.
Guvernul turc construise pe colina din faţa oraşului un mare număr de magasinuri, un
fel de Bazar, ce servea de târg, care se făcea de două ori pe an, primăvara şi toamna şi
care dura 15 zile fie-care (este Panairul de astăzi).
Aci se făceau transacţiuni comerciale considerabile; neguţătorii şi locuitorii din cele
mai depărtate sate ale Dobrogei, veniau aci; chiar tribunalele de comerţ din Constanţa şi
Tulcea, pe timpul cât dura târgul, se stabileau aci.
Din nenorocire, transacţiunile acestui târg nu le avem, căci toate documentele au fost
luate de autorităţile turcesci, la părăsirea Dobrogei.
În 1880, oraşul abia număra 1500 locuitori şi aceştia în mare parte mocani, casele
erau reduse la 2-300, din causa frigurilor, locuitorii abia mai puteau sta.
Astăzi oraşul şi-a schimbat cu totul aspectul, transformându-se radical. Are clădiri
destul de mari şi higienice, strade curate şi pe alocurea pavate şi iluminate; numai
printr’o continuă îngrijire, boalele au dispărut, mortalitatea a încetat şi populaţiunea
cresce din an în an.
 Comuna se învecinesce la N şi N-V cu Tortoman, de care se desparte prin dealurile
Docuziol-bair, Panaghir şi valea Celebichioi; la S cu comunele Bulbul şi Mahmut-Cuiusu,
despărţindu-se prin dealurile Vaivasin-bair şi Tabia franţuzească, şi prin dealul Congaz-
bair; la V cu cătunul Alibei-Kioi al comunei Cocargea, de care se desparte prin dealul
Alibei-Ceair-Bair; iar la E cu Alcapu, despărţindu-se prin dealurile Docuziol-Bair şi
Medgidia-Bair.
Repartiţia suprafeţii şi populaţiei, este arătată la plasă. Case sunt în oraş 879, din care
15 bordeie.
Budgetul comunii are la venituri 71.200 lei, iar la cheltuieli 53.636 lei, rămânând un
excedent în plus de 17.564 lei. Contribuabilii sunt 736.
Biserica creştină de curând ridicată, pe ruinele unui castru roman al valului lui Traian,
într’o posiţiune frumoasă, e deservită de un preot şi 2 cântăreţi. Are hramul Sfinţii
Apostoli Petru şi Pavel. A fost clădită la 1890.
Giamii sunt 6, din care aceia a Sultanului Abdul-Medgid e cea mai mare din toată
Dobrogea; sunt deservite de câte un hoge şi au fie-care câte o şcoală mahomedană.
Instrucţia publică se predă în 2 şcoli: una de băeţi şi una de fete, au două institutoare
şi 2 institutori; numărul elevilor cari frequentează aceste şcoli este în mediu de 126.
Clădirea s’a făcut în 1880. Sunt şi cinci şcoli turcesci.
Oraşul este aşezat la încrucişarea tuturor drumurilor, care vin din toate părţile
Dobrogei, de aci importanţa comercială de odinioară a lui; acum a cam decăzut. Mai
întâiu are staţia drumului de fier, departe numai la 1 km spre N de oraş, dincolo de podul
Sayd-Paşa, peste balta Carasu; apoi sunt şosele de la: Hârşova, Taşpunar şi Tortoman;
şoseaua de la Medgidia la Ghiuvegea, prin Cuzgun.

COMUNA URBANĂ MANGALIA

(45q) Strabo aşează oraşul Callatis (azi Mangalia) la 280 stadii de Tomis; el era o
colonie a Heracleienilor. Distanţa nu pare exagerată, căci astăzi între Constanţa şi
Mangalia sunt 43 km în linie dreaptă, pe când Strabo măsoară 51.800 metri. Numele
său se găsesce încă în itinerarul lui Antonin, Hierocles şi în scrierea lui Constantin
Porphyrogenetul “de Thematibus”.
Ammian Marcelin îl scria cu un singur l, pe când Ptolomeu, Procopiu, Tabula
Peutingeriană şi pe inscripţiuni se găsesce scris KAAAATIANQN.
Scymnus de Chios pune data fondării oraşului pe timpul domniei regelui Macedoniei,
Amyntas, pe la anul 507 a.Chr.
Schaffarich greşesce, când pune Mangalia în locul Tomisului, asemenea – zice
Papadopoulos Vretos – greşesce şi geograful grec Meletius, ca şi Coray şi Grosselin,
când zic, că s’a mai numit Pangallia.
După o monedă rămasă de pe timpul lui Caracala, se vede că oraşul a fost fortificat şi
cu porţi, ceea ce înseamnă, că sub Romani era destul de mare şi că portul său era
vizitat de o mulţime de vase.
Genovezii în veacul de mijloc, făcuseră din Mangalia un port destul de mare, dacă
judecăm după lungimea cheului, ale cărui ruine se văd şi astăzi şi nu e de necrezut, că
cifra populaţiunii să fi fost prin veacurile XII şi XIII de 30.000 suflete.
Urmele întăririlor ce au înconjurat oraşul se pot vedea încă şi sunt destul de
pronunţate, mai ales în partea de Nord, lângă cazarma infanteriei.
În 1850, oraşul Mangalia era reşedinţa districtului cu acest nume şi nu număra mai
mult de 80 case, locuite de 75 Turci şi 5 rayale (Bulgari), în total cam vre-o mie suflete.
Această populaţiune se ocupa mai mult cu pirateria, de cât cu comerţul grânelor.
Portul expus vânturilor de Nord, naufragiile erau dese vara, şi mai cu seamă iarna, din
causa ceţei şi vai de nenorociţii navigatori, cari cădeau în cursele Mangalienilor, renumiţi
prin hoţiile lor pe Mare.
Aga din Mangalia avea sub jurisdicţiunea sa mai multe sate locuite de Turci, care se
ocupau cu agricultura. Caza cuprindea 35 sate locuite de 393 familii Turci şi 5 Bulgari,
producea până la 40.000 kile grâu, din care nu se exporta anual de cât 7-8 năvi.
În 1829, oraşul a fost distrus; ciuma se încinsese; se crede că a fost adusă aici cu
muniţia luată de la oameni, care muriseră de această boală, în alte părţi ale teatrului de
operaţiuni.
Hagi-Mehmet-Aga, un bătrân de 80 ani, afirma în 1850, că bunicul său a văzut digul,
care apăra altă dată vasele din port, contra vânturilor. Acest zid avea o lăţime aşa de
mare, că două căruţe puteau merge alături de el.
Din bătrâni, bunicul lui Mehmet scria, că acel dig era ornat deasupra cu statui de
marmură.
Construcţia digului – adaogă I. Ionescu – se urcă la o vechime înaintată, acum (1850)
e la 2 picioare sub apă, şi când Marea e liniştită, se zăresc în câte-va părţi. Începe din
partea oraşului numită Kisle-Buroa (azi este biserica greacă) şi merge în Mare, până la
o depărtare de 80 metri, lăsând între zid şi ţărm un loc gol (portul).
Intrarea năvilor în port se prelungesce până aproape de lacul Mangalia, care
comunică cu Marea (1850).
Pe una din pietrele găsite în Mare – se zice – că un armean ar fi citit o inscripţie în
limba armeană, cum că portul a fost construit de Armeni. Turcii însă nu cred spusele lui.
În răsboiul din 1877, Mangalia de 3 ori devastată şi arsă de başi-buzuci, a fost redusă
la o grămadă de ruine, iar populaţiunea fugise în masă.
Numai după venirea Ruşilor, câte-va familii încep a se reîntoarce şi s’a putut evalua
populaţia oraşului la 1600 suflete aproape.
Astăzi oraşul răsare din ruine; are câte-va strade curate, case mari; vechiul conak
turcesc s’a prefăcut din 1890, într’o măreaţă clădire încăpătoare sub-prefecturii şi
judecătorii; totuşi oraşului îi mai trebue mult, ca să iasă din starea mizerabilă, în care a
zăcut în decursul veacului al XIX-lea.
Se crede că Mangalia va deveni un port maritim de oare-care importanţă, de aceea se
construise un solid pod de lemn lung de 150 metri în Mare (capătul de la ţărm începea
de la Primărie); dar în urmă văzându-se că nu aduce nici un folos, s’a lăsat în părăsire,
iar acum nu mai există.
În timpul verii, oraşul este vizitat de câte-va familii, pentru băile de Mare şi cele
sulfuroase. Pretutindeni în Dobrogea, Marea nu are o plajă mai întinsă şi mai frumoasă
ca la Mangalia la închizătura lacului, apoi apele sulfuroase ne-având instalaţiuni, sunt
foarte puţin căutate.
Numai făcându-se o linie ferată de la Constanţa sau Medgidia, Mangalia ar putea
căpăta importanţa ce merită. Lacul său ar oferi un excelent adăpost marinei noastre de
răsboiu şi portul Mangalia cu puţine cheltuieli, reparându-i-se digul genovezilor, ar putea
să fie frequentat de vapoare. De soarta oraşului ar depinde aceea a întregii plăşi
Mangalia, căci comerţul fiind mai activ în port, populaţiunea ar eşi din starea de acum
înapoiată, agricultura şi crescerea vitelor ar lua un mai mare avânt.
Ca construcţiuni, oraşul ar putea fi împărţit în două: partea de pe coasta Mării până la
Conak, are case mai mari, spaţioase şi higienice, strade largi, drepte, curate şi pavate; a
doua este mahalaua tătărească cu case mici, pe alocurea bordeie, strade strâmte,
întortochiate şi murdare.
Ruinele dau un aspect trist, care unit cu cântecul cobitor al cucuvaiei, fac călătorului
impresia unui cimitir locuit.
De administraţia Mangaliei depinde şi cătunul Două Mai, la 4 km spre S de oraş, pe
drumul ce duce la Ilanlîk; e un sat compus din scopiţi aduşi din Bucuresci, Iaşi şi Galaţi
şi stabiliţi aici de Mih. Cogălniceanu, fondatorul satului; apoi la Nord de Mangalia, câte-
va colibe de grădinari compun satul Cumarova, la 4 km spre N de oraş, între şosea şi
Mare.
Spre Cumarova sunt viile oraşului, care produc struguri de proastă calitate; despre
aceşti struguri vorbea Peyssonnel în 1787; aşa dar aceste vii sunt foarte vechi.
Comuna se învecinase la N cu Tatlageac; la V cu Gheringek; la S cu Sarighiol şi la
răsărit cu Marea.
Repartiţia suprafeţii şi populaţiei este arătată la plasă. Case sunt 461.
Budgetul are 31.291 lei la venituri şi 26.948 lei la cheltuieli, rămânând un excedent în
plus de 4.343 lei; sunt 342 contribuabili.
Oraşul are două şcoli: una de fete şi una de băieţi, cu 2 învăţători şi 95 elevi.
Biserici sunt două: una grecească foarte vechie, are hramul Sf. Niculae şi una
românească, cu hramul Sf. Gheorghe, clădită în 1884; fie-care are preotul ei şi câte 2
cântăreţi. Protestanţii au o casă de rugăciune. Giamii sunt două cu trei hogi; pe lângă
două din ele e câte o şcoală.
La Mangalia converg 3 şosele: de la Constanţa, Topraisari şi Caraomer.

MONUMENTUL FRANCEZ

(18q) „Epidemia are un caracter de nedescris – comunică Jusuf – oamenii cad ca

trăsniţi, mai înainte de a li se putea da cele mai mici îngrijiri”.
Întoarcerea fu înceată şi dureroasă, harabalele ce le găsiră din întâmplare în Gargalik,
nu ajungeau de a aduna victimile; era nevoie a le duce pe braţe până la ambulanţă. De
o dată muriră 80 de oameni, pe care îi îngropară în câmp.
Pe când generalul Espinasse se pregătea, ca printr’un marş de noapte să cadă
asupra grosului forţelor ruseşti la Babadag, 500 oameni rămăseseră întinşi la pământ,
fără a se mai putea scula. Ca fulgerul, holera se abătu asupra coloanei expediţionare.
La orele 8 seara erau 150 morţi şi 350 în agonie.
Aceasta fu fatala noapte de 30 Iulie. A doua zi, toată divizia se retrage la Constanţa,
lăsând lagărul de la Palaz în paza unui batalion, iar alte două pentru ambulanţă.
Generalul Canrobert, sosise cu vaporul „le Cacique” şi dă ordin ca întreaga divizie să
fie adusă la Constanţa. În acea noapte şi în dimineaţa de 31 Iulie, 800 bolnavi sunt
aduşi în harabale şi trăsurile de artilerie, care nu mai puteau prididi transporturile. Mulţi
morţi fură îngropaţi pe câmp, însă din causa micei adâncimi infectau aerul; acest rău
mări flagelul. La 1 August, la orele 6.15 seara, tot lagărul de la Palaz este adus la
Constanţa, unde vaporul „Pluton” transporta bolnavii la Varna. Mulţi însă rămăseseră
morţi pe coasta Mării; osemintele lor au fost găsite în 1894, cu ocazia unor săpături
făcute pe locul unde se află acum sala de cură a oraşului. Ele au fost adunate şi puse
într’un cavou din cimitirul de la Constanţa, unde s’a ridicat un monument cu inscripţia:
LA FRANCE a ses SOLDATS MORTS pour LA PATRIE 1854-1855
La inaugurarea acestui monument (9 Maiu 1894) a asistat d-nul De Coutouly, din
partea Franţei.
Restul diviziei, sub comanda lui Canrobert (Espinasse era şi el atins de holeră),
părăsesce Constanţa, la 1 August, după ce lăsase aici 1.130 bolnavi, peste două zile
avu alţi 900. În ziua de 6, flagelul fu şi mai teribil, la Mangalia; pe când se transportau
holericii pe bordul corăbiei Calypso, un uragan se ivesce de o dată; trei-zeci şi unul din
aceşti nenorociţi muriră chiar pe plage, două-zeci şi cinci erau morţi pe bord înainte de a
se întinde pânzele. Până la Varna puţini din cei transportaţi pe Mare mai putură scăpa.
Divizia III-a se întoarse la Varna, la 4 August, a II-a la 9, iar I-a la 18. Aceasta din urmă
avea 2.568 bolnavi, 1.186 muriseră. Cele-l’alte două divizii au fost mai puţin încercate.
Din totalul trupelor trimise în această nenorocită expediţie, erau 3.400 bolnavi şi 2.475
morţi. Englezii avură numai 350 de victime. Dintre marinari pieriră 105, de pe vaporul
Britannia, 143 de pe Ville-de-Paris şi 200 de pe Montebello.
Spahii lui Jusuf, din 2.500 câţi plecaseră din Varna se întorc acum 300, însă mulţi din
aceştia dezertaseră. La 15 August, acest corp este desfiinţat.

CALE FERATĂ BĂI CONSTANŢA

(4q) Paralel cu linia principală şi pe distanţă de 1500 m, din dreptul cantonului No.1,
merge linia la băi de la Cantonul No.2 (pasagiul şoselei Constanţa-Mangalia); aceasta
din urmă se îndreaptă la stânga şi după ce taie şoseaua Constanţa-Mangalia din nou,
precum şi linia cea nouă de acces în port, la Halta viilor, merge paralel cu şoseaua
dintre vii şi se opresce în dreptul parcului pentru coborât la băile de Mare.
Această linie lungă numai de 3 km servesce în timpul verii pentru transportul
pasagerilor la băile de Mare.
Pe ea sunt două debarcadere de scânduri (la berărie şi la parc).

COMUNA URBANĂ BABADAG

(25q) (baba=tată, dagh=munte). Oraş însemnat pe timpul dominaţiunii Otomane şi de

atâtea ori citat în cursul scrierii.
Vom completa cu istoricul ce’l face acestui oraş, Dumitru Cantemir: „Toţi Paşii
însărcinaţi cu apărarea frontierei de Nord a Imperiului Otoman, vecine Poloniei, se
numesc în adevăr Paşa de Silistra. Însă locul lor de reşedinţă este la Babadag, oraş
foarte aproape de Pontul Euxin şi în dreptul Isaccei, pe care cei vechi o numiau
Obluciţa. Zidurile acestor două cetăţi arată vechimea lor şi după modul de construcţie
seamănă mai mult a Romane de cât Turcesci. De aci se poate deduce, că au fost
construite de Romani pentru a opri incursiunile barbarilor şi mai ales ale Sciţilor.
„Seraschierul de Babadag avea sub comanda sa toată regiunea coprinsă între
Haemus (Balcani), Marea Neagră, Dunăre şi Tyras (Dnistru). Acest cuvânt de Babadag,
după etimologie înseamnă muntele tată, de oare-ce în faţa oraşului se înalţă un munte
mai înalt de cât cei din prejur.
Împrejur se găsesc vulturi, de o mărime care întrece pe toate cele-l’alte păsări; ei se
numesc «Giujigien» la Turci şi la Tătari.
Babadagul a servit ca lagăr oştirilor Turcesci în mai toate răsboaiele contra Poloniei,
Moldovei şi Rusiei, de aici desvoltarea sa merge foarte repede, ca şi decadenţa. În
secolul XVIII-lea era cel mai însemnat oraş la gurile Dunării şi număra până la 100.000
suflete. În timpul din urmă a decăzut, aşa că astăzi n’a rămas din vechia lui splendoare,
de cât giamia, proba trecutului glorios de odinioară al Babadagului, care a fost odată
capitala provinciei.
În 1867 oraşul avea 1000 case, din care 1/3 în ruină; populaţia de 5000 suflete, cei
mai mulţi Turci (600).
Posiţiunea sa este încântătoare: înconjurat de trei părţi de munţi, acoperiţi cu păduri,
de pe care se zăresce în depărtare Marea; către miază-noapte se deschide valea
acoperită cu vii, ce se prelungesc până în ţărmul lacului. Numai venind cineva dinspre
Tulcea poate vedea din depărtare Babadagul, din ori şi care altă direcţie, fie dinspre
Enisala, Măcin sau Constanţa, oraşul este ascuns vederii.
Văzut din depătare ai crede că te apropii de o localitate mare, cu strade largi, clădiri
măreţe; numai intrând vezi cât de departe era realitatea: strade strâmte şi întortochiate,
pavate cu piatră de râu şi nereparate de vremuri. E un chin a merge cu trăsura pe
pavagiul Babadagului. Casele în mare parte ruinate, foarte puţin higienice. Abia de cât-
va timp s’au construit câte-va clădiri noi. Totuşi are înfăţişarea unui oraş turcesc.
Case sunt 765, bordeie 4, hanuri 10, băcănii 21, mori 13, fântâni 201. Primăria a fost
clădită în 1882 şi a costat 20.000 lei. Instrucţiunea publică se dă în două şcoli primare:
una de băieţi şi una de fete, fie-care cu câte 2 institutori. Şcoala n’are clădire proprie.
Mai e şi seminarul mahomedan, o şcoală bulgară şi una armeană. Seminarul s’a mutat
la Medgidia.
Sunt în Babadag: 1 biserică ortodoxă în construcţie şi va costa 80.000 lei; o giamie şi
o sinagogă. Giamia, unde se afla seminarul, a fost construită de Ali-Paşa la 1622.
Mormântul lui se păstrează şi acum în curte.
Budgetul are în mediu: 64.690 lei la venituri şi 53.796 lei la cheltuieli, cu un excedent
de 54.481 lei. Contribuabili sunt 820.
Oraşul este reşedinţa sub-prefecturii, cu local propriu, are o companie teritorială din
Reg. Tulcea No. 33 cu local propriu, oficiu poştal şi telegrafic, farmacie, două hoteluri cu
birt.
Serviciul poliţienesc este aproape nul; municipal de asemenea.
Căile de comunicaţie sunt: Şoseaua naţională Constanţa-Tulcea şi şoselele vicinale,
care duc la Măcin, Enisala-Jurilofca şi Slava-rusească; în plus 3 drumuri naturale prin
păduri, dar care sunt foarte puţin frequentate.

(307q, fără titluri….14 pagini)