Moldova de la munte pînă la mare

Aşezarea Statului Moldovenesc, extinderea lui spre sud şi răsărit, statornicirea structurii teritoriale şi a orînduirii administrative, funcţionarea
cancelariei în mare parte rămîn acoperite de pătura groasă a vremii. Din această pricină istoricii expun diferite păreri. De pildă, Gr. Ureche în
veacul al XVII-lea scrie că pe vremea lui Bogdan I Moldova se întindea pînă la Dunăre. C. C. Giurescu presupune că hotarul de apus al
Moldovei era pe laturile răsăritene ale Carpaţilor de la izvoarele Ceremuşului pînă la trecătoarea Oituz; la răsărit marginea Moldovei ar fi fost pe
Siret. Este limpede că pe timpul domniei lui Bogdan I moldovenii sălăşluiau într-un spaţiu restrîns. Este neîndoielnic că de la întemeietorul
Moldovei, Bogdan I, începe prima dinastie a domnitorilor moldoveni.
Urmaşii lui Bogdan la scaunul Moldovei, întîi de toate Laţcu, Petru I Muşat,Roman I, Ştefan I, au întregit ceea ce începuse Bogdan I.
Alexandru cel Bun (1400-1432) a statornicit ceea ce începuseră înaintaşii săi, valorificînd şi stăpînind eficient pămînturile dintre Prut şi Nistru: a
emis primele privilegii comerciale, a aplanat conflictul cu Patriarhia de Constantinopol, a ctitorit lăcaşe sfinte, ne-a lăsat monumente valoroase
de artă scrisă moldovenească: vestitul „Tetraevanghel cu miniaturi” (1429), capodoperă a lui Gavriil Uric. După moartea lui Alexandru cel Bun
(1432) începe perioada de 25 de ani de lupte pentru tron între diferiţi pretendenţi. Vremuri tulburi, perioada de mare cumpănă pentru Moldova a
durat pînă în aprilie 1457.
 Urmaşii lui Bogdan I Întemeietorul

Statornicirea Moldovei în hotarele sale istorice nu s-a încheiat în vremea lui Bogdan I Întemeietorul (1359-1365). Dînsul a fost urmat la tron
de Laţcu (1365-1374), domnia căruia aproape nu s-a deosebit prin nimic. Doar poate, prin încercările de a crea o episcopie catolică la Siret. În perioada
domniei lui Petru I Muşat (1374-1391) Moldova devine un participant activ al relaţiilor internaţionale în sud-estul Europei Centrale. Din acea perioadă a ajuns
pînă la noi prima gramotă emisă de cancelaria Moldovei la 1 mai 1384, în care domnitorul se numea „Petrus waiwoda dei gratia dux Terre Moldaviae” (Petru
voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei). Documentul confirmă existenţa în Moldova a vămilor, a căilor de comerţ, a locurilor de depozitare a
mărfurilor „în tîrgul nostru Siret”. Din perioada lui Petru Muşat avem primele dovezi, că actele cancelariei de stat se întăreau cu pecete domnească. Prima
pecete (păstrată) a Moldovei se referă la omagiul de vasalitate al lui Petru I Muşat depus regelui Poloniei Vladislav la 6.05.1387. Pe revers este gravat capul
de zimbru en face cu o stea cu cinci colţuri între coarne, în dreapta un soare, în stînga ̶ secera lunii. Aceasta este de la începuturi stema Moldovei, pe care
o vedem şi pe primele monede ̶ groşi moldoveneşti ̶ bătute, după cum ne spune legenda de pe ele, de „Petri woiwodi Moldaviensis”. Emiterea monedei,
afirmarea sistemului monetar constituie un moment crucial nu numai în istoria economică, dar şi în cea politică a ţării, ca o dovadă a unei trepte, oricum,
avansate de dezvoltare social-economică şi politică a statului, indiciu al întăririi suveranităţii lui. Recunoscînd în 1387 suzeranitatea regelui polon Vladislav
Iagello, Moldova se include în sistemul de alianţe polono-lituaniene. Aceasta a predeterminat pe secole înainte vectorul orientării externe a Moldovei,
potolind pretenţiile expansioniste ale ungurilor, afirmînd calea aparte în istoria ţării.
În timpul domniei lui Petru I Muşat regiunea istorică din preajma cetăţilor Hotin, Ţeţina (lîngă Cernăuţi) şi Hmeliov, numita „ţara Şipeniţului" intră în
componenţa Moldovei. Un şir de evenimente de largă rezonanţă ce au avut loc în această perioadă în Europa de sud-est au avut anumite urmări şi asupra
Moldovei. Biruinţa cneazului Dimitrii Donskoi asupra tătarilor lui Mamai în Bătălia de la Culicovo (1380) a destrămat Hoarda de Aur. În 1390 osmanii atacă a
doua oară Valahia (prima a avut loc în 1369). La 1386 Vasilii, fiul cneazului Dimitrii Donskoi, se refugiază în Moldova. „În acel an (1386) cneazul Vasilii, fiul
marelui cneaz Dimitrii „a evadat din Hoardă în Ţara Podoliei, la volohii mari, la Petru voievod” ̶ scrie letopiseţul rusesc. Delegaţia sosită în Moldova ca să-1
conducă pe feciorul lui Dimitrii Donskoi acasă marchează primul contact oficial moldo-rus.
Pe timpul domniei lui Petru I Muşat cunoaşte o anumită dezvoltare economia Moldovei. De fapt, este vorba de „relaţiile sociale dintre dominatori şi dominaţi,
în care dominatorii îşi exercitau simultan puterea asupra oamenilor şi puterea asupra pămînturilor”. Noţiunea generală de „economie”, aşa cum o înţelegem
şi o folosim astăzi, a fost proiectată abia în jumătatea a doua a veacului al XVIII-lea. (Alain Guerreau). Sînt fixate în documente oraşele şi tîrgurile Iaşi,
Roman, Siret, Baia, Tîrgul Neamţ, Hîrlău, Hotin; se zidesc cetăţile Neamţ, Suceava care din 1385 devine capitală a Moldovei. Se modifică aparatul de
conducere al ţării, se instituie dregătoria de pîrcălabi (aveau atribuţii administrative şi militare în vreme de război).
În această perioadă prima oară se întîlneşte apelativul „Bucovina: ...drept la Bucovina..., pe marginea Bucovinei...”. Avem, aşadar, suficiente dovezi
documentare, care adeveresc: de acum în al nouălea deceniu al veacului al XIV-lea Statul Moldovenesc cuprindea în „fruntariile” sale o parte din ţinuturile
carpato-nistrene. După Petru I Muşat la scaunul Moldovei vine Roman (1392-1394). În această perioadă, judecînd după hrisoavele acestui domnitor, se
statornicesc hotarele Moldovei istorice. „Moldova se întindea în lat pînă în vremea lui D. Сantemir... din coastele de miazăzi la Galaţi către Dunăre pînă la
cea despre miazănoapte la Dumbrava Bucovinei către Nistru... Spre miazăzi totdeauna au mers pînă la Dunăre, rîul cel mai mare al Europei, şi mai departe
în sus pînă la gura lui, unde se varsă în Marea Neagră prin trei guri: la Chilia, Sulina şi Sf. Gheorghe. Spre răsărit mergea hotarul ei în vremile vechi pînă la
Marea Neagră... Spre miazănoapte Moldova o despărţea Nistrul de către leşi şi tătari de Oceacov... Din vechi erau ţinuturile Nistrului pînă la Hotin sub
stăpînirea Moldovei şi de acolo tăia hotarul părţii acesteia drept prin Prut şi prin apa Ceremuşului...

Spre apus iarăşi mult s-au lăţit Moldova de cum era în vremurile vechi..., toţi munţii cu care se închidea Moldova..., toţi munţii cu care s-
au deosebit aceste două ţări (Moldova şi Ungaria) au poruncit (Ştefan cel Mare) ca să recunoască stăpînirea Moldovei... Şi apoi au tras drept o linie din
obîrşia Ceremuşului şi obîrşia Sucevei, a Moldovei, a Bistriţei, a Trotuşului pînă la Milcov şi s-au pus despărţiri, hotarul între două ţări... Moldova şi Valahia
acum le desparte Milcovul pe amîndouă ţările, iar partea despre miazăzi o închide Dunărea... Mejieşii Moldovei erau dinspre apus ardelenii şi muntenii,
despre miazănoapte leşii, despre răsărit şi miazăzi turcii şi cu toţii aceştia au avut moldovenii multe valuri în vremea cînd îşi apărau ei slobozenia lor...”.
Preluînd o ţară stabilă, cu rînduieli şi structuri statornicite, cu dregători pricepuţi, „împrejmuită de către Dumnezeu pe trei laturi cu ape de hotar, iar pe a patra
latură cu un şir de munţi îmbrăcaţi în armura veşnic verde a codrilor de nepătruns”, Roman avea toate motivele să se intituleze „Marele singur stăpînitor din
mila lui Dumnezeu domn, Roman voievod, stăpînind Ţara Moldovei de la munte pînă la mare”. Cu cît Statul Moldovenesc îşi întărea poziţiile sale şi se
afirma în circuitul geopolitic din sud-estul Europei, cu atît mai mult interesa în mod special unii vecini.
Situaţia îndemna pe domnitorii Moldovei să caute sprijin diplomatic. Ştefan I, domnul Moldovei (1394-1399), la 1395 recunoaşte suzeranitatea Poloniei.
Acest act firesc din partea suveranului Moldovei a provocat nemulţumirea curţii ungare, împingînd-o să organizeze o noua campanie armată „contra
moldovanos”, prima în condiţii de suveranitate statală. În Bătălia de la Hindov (februarie, 1395) moldovenii au învins pe invadatorii unguri. Ştefan al III-lea
cel Mare a înveşnicit acest eveniment: „Binecinstitorul domn al Ţării Moldovei, Ştefan voievod, fiul lui Bogdan voievod, a împodobit mormîntul acesta
strămoşului nostru, bătrînul Ştefan voievod, care a bătut pe unguri la Hindău. În anul 6888/1480, luna mai, 20.”
 Alexandru cel Bun

La 1400 vine la tronul Moldovei voievodul Alexandru. „Domnului acesta cu dreptate i s-a dat titlul de Bun, pentru că a dus în cea
mai înţeleaptă orînduială toate lucrările pămîntului, şi politiceşte şi duhovniceşte, prin care măsură a lui i s-au sporit Moldovei slava...”. Cu toate
că de abia se afirmase în contextul european, prevalat de mentalitatea expansionistă - extinderea suze¬ranităţii fiecărui subiect, Moldova timp
de 32 de ani ai domniei lui Alexandru cel Bun (1400 - 1432) a dus o viaţă relativ tihnită şi prosperă. Oamenii pămîntului în frunte cu domnitorul
lor se străduiau să aibă relaţii paşnice cu vecini, să-şi lucreze ocinile, să înmulţească, turmele, îmbogăţind ţara. Domnia îndelungată, durabilă şi
paşnică a creat condiţii pentru valorificarea unor noi pămînturi, dezvoltarea meşteşugurilor, exploatarea cu mare folos pentru ţară a căilor
comerciale − a drumurilor moldoveneşti, ce legau porturile − mari centre de desfacere a mărfurilor − Chilia şi Cetatea Albă cu Lvovul, Cracovia,
Cameniţa, cu Braşovul, Sibiul şi Bistriţa (în Transilvania). Importanţa acestor artere de negoţ devine şi mai mare, rentabilitatea lor sporea
simţitor, întrucît ele treceau prin Trotuş, Baia, Bacău, Suceava, prin Tighina şi Hotin. Alexandru cel Bun a stimulat circulaţia şi lărgirea
nomenclatorului de mărfuri prin semnarea la 8.10.1408 a privilegiului comercial negustorilor lvoveni. După un an, la 1409, dînsul acordă un nou
privilegiu negustorilor din Polonia şi Lituania.

La afirmarea puterii de stat în devenire, întărirea poziţiilor pe plan extern a contribuit extinderea esenţială a
domeniului ţării, pe contul alipirii unor noi teritorii spre răsărit şi sud, afirmarea suveranităţii depline asupra ţinuturilor Pruto-Nistrene şi din sud.
În condiţiile unei extinderi considerabile, de la începutul secolului al XV-lea, a teritoriului Statului Moldovenesc pînă la Nistru şi pînă la Marea
Neagră, Alexandru cel Bun a trebuit să colonizeze aceste regiuni pentru a fi valorificate, dar, mai întîi pentru a consolida suveranitatea sa pe
pămînturile Pruto-Nistrene. Alexandru cel Bun trebuia să demonstreze, că, într-adevăr, este „domn a toată Ţara Moldovei”.
Prin gramota sa din 3.06.1429 „Alexandru voievod, domn al Ţării Moldovei” a dat şi întărit feciorilor vornicului Ivan „peste Prut, la Derenice zece
locuri; unde a aşezat sat Stanco, la Cornul Lîcinului, şi Fîntîna Rece şi unde este Andrieş, şi Bahmătăuţi şi, pe Ciuhru, sub Horodişte, şi
Suhoverhul unde este Ivan al lui Filea, în tot acest hotar să-şi întemeieze zece sate...”. La 27.05.1429 Alexandru cel Bun i-a dat panului Ivan
Cupcici „dincolo de Prut, Neagăuţi şi de Neagăuţi în sus pe Racoveţe pînă la hotarul lui Grozea, ce va putea să-şi întemeieze...”. Alexandru cel
Bun a aplanat îndelungatul conflict cu centrul ecumenic ortodox. La 1401 Patriarhia de Constantinopol a recunoscut Mitropolia Moldovei şi
caracterul canonic al mitropolitului Iosif.

Răspîndirea autorităţii domnitorului asupra noilor pămînturi, intensificarea schimbului de mărfuri prin arterele
comerciale ale Moldovei, dezvoltarea oraşelor şi a tîrgurilor, sporirea populaţiei acestor centre de comerţ şi meşteşugăreşti au extins baza
socială a puterii de stat. Pentru a ocroti interesele ţării şi a întări poziţiile ei în această parte a Europei, Alexandru cel Bun recurgea la diferite
mijloace diplomatice. Eforturile diplomatice ale lui Alexandru cel Bun au fost binefăcătoare pentru Moldova. La 1402 dînsul recunoaşte
suzeranitatea Poloniei asupra Moldovei.
Vasalitatea Moldovei faţă de Polonia, în altă perioadă − faţă de Ungaria avea un caracter mai mult decorativ, protocolar: suveranitatea ţării şi a
domnitorului nu erau ştirbite prin nimic, statul nu plătea tribut, nu era limitat în relaţiile sale externe. Domnitorul Moldovei împreună cu suveranii
Poloniei, Ungariei, Lituaniei în 1429 a participat la lucrările Congresului de la Luţc (Volînia), care năzuia să amelioreze relaţiile dintre aceste
state. Sprijinit de suzeranul polon, Alexandru cel Bun izbuteşte şi de această dată „să evite suzeranitatea ungară”.

Aşadar, întregirea teritorială, valorificarea pămînturilor Pruto-Nistrene, afirmarea suveranităţii asupra lor, determinarea graniţelor istorice ale
Statului Moldovenesc şi recunoaşterea lor de către ţările vecine s-au produs în primele decenii ale veacului al XV-lea, în vremea domniei lui
Alexandru cel Bun. Concomitent cu extinderea teritorială şi stabilirea frontierelor s-a răspîndit asupra întregului spaţiu statal moldovenesc şi
denumirea Moldova. Pe timpul lui Alexandru cel Bun se aduc la Suceava de la Cetatea Albă moaştele sf. Ioan cel Nou, iar Gr. Ţamblac scrie
„Mucenicia sf.Ioan cel Nou” – prima scriere originală în Moldova. Din timpul domniei lui Alexandru cel Bun ne-a rămas Tetravanghelul
lui Nicodim – cel mai vechi (1404) manuscris moldo-slavon, se menţionează episcopia de Rădăuţi (1413), iar Gavriil Uric scrie vestitul
„Tetravanghel cu miniaturi” (1429).
 Vremuri tulburi

După moartea lui Alexandru cel Bun (1432), Moldova parcurge o perioadă de grele încercări. Lupta între diferiţi pretendenţi la tron, susţinuţi de
partide boiereşti rivale, a redus simţitor consolidarea societăţii pe plan intern, posibilitatea de apărare a ţării pe plan extern. Pericolul de
destrămare a statului, de pierdere a independenţei se agrava din cauza intervenţiilor Ungariei şi ale Poloniei, ameninţării permanente de
năvălire a tătarilor şi turcilor. În 25 de ani, pînă la Ştefan cel Mare, la tronul Moldovei s-au perindat 9 domnitori. Unii au domnit, alungîndu-se
unul pe altul, de trei ori... Alţii, cînd nu se războiau pentru tron, domneau alternativ sau împărţind ţara în două. Iliaş, fiul lui Alexandru cel Bun,
domneşte prima oară la 1432-1434. La 1433 încep luptele pentru tron între Iliaş şi fratele său Ştefan. La lupta de la Loloni (ţinutul Iaşi) Ştefan al
II-lea îl biruie pe Iliaş. Ştefan este recunoscut de către boieri domn al întregii ţări. Iliaş se retrage în Polonia, ca în februarie 1434, cu sprijinul
unor magnaţi din Polonia, să încerce să reocupe tronul, dar este din nou învins de Ştefan al II-lea la Dărmăneşti (ţinutul Sucevei). În urma
intrigilor şi a confruntărilor interne dintre boierii care-1 sprijineau pe Iliaş şi cei care-l sprijineau pe Ştefan II, acesta în 1435, a fost socotit domn
în Ţara de Jos cu oraşele Vaslui (de scaun), Bîrlad, Tecuci, Chilia, Cetatea Albă.
După lupta de la Chipereşti (8.03.1436), în care Ştefan al II-lea 1-a biruit pe Iliaş, cei doi fraţi devin domni asociaţi, fiecare cîrmuind partea sa
de ţară. Din 1447 pînă în 1449 au domnit (uneori numai cîteva luni), alungîndu-se unul pe altul, Petru al II-lea (de două ori), Roman al II-lea,
Ciubăr-Vodă, apoi Alexăndrel (8 luni). În lupta de la Tămăşeni (pe Siret, la nord de Roman) Bogdan al II-lea îl biruie (12.10.1449) pe Alexăndrel
şi devine domn al Moldovei. Un an mai tîrziu, în lupta de la Crasna (lîngă Vaslui), Bogdan al II-lea, tatăl lui Ştefan cel Mare, învinge oastea
polonă, care venea să-1 reînscăuneze pe Alexăndrel. În 1451 Petru Aron, în timpul răzmeriţelor feudale, îl ucide pe fratele său Bogdan al II-lea
la Reuseni şi pune mîna pe tronul Moldovei. Dar nu pe mult timp, căci din februarie 1452 pînă în august 1454 din nou domneşte Alexăndrel. În
mai 1455 Petru Aron îl învinge pe Alexăndrel în lupta de la Mohile, reocupînd tronul. Este limpede că această „jucăreală de-a tronul” a adus
Ţara Moldovei în pragul dispariţiei. Domnitorii, care se schimbau unul după altul, aveau o singură grijă: să agonisească bani să cumpere
partide de boieri şi să plătească soldaţii mercenari. Domnitorii alungaţi împrumutau bani pentru ca mai apoi să-i stoarcă de la ţărani prin
nenumărate dări − pentru a plăti oştile nămite, care să-i înscăuneze. Nimeni, nici unul nu avea grijă de stat, de dezvoltarea economică a ţării,
de întărirea sistemului de apărare, de ocrotirea forţelor producătoare.
Nu în zadar în această perioadă îşi fac apariţia osluharii − slujbaşi care strîngeau dările de la osluhi, acei care nu ascultau de poruncile şi
dispoziţiile domniei. La sfîrşitul anului 1456 s-au răsculat ţăranii din nordul Moldovei (Răscoala lui Leu). A fost înăbuşită de Petru Aron. Văzînd
jalnica stare a Moldovei, tătarii o atacă în 1439-1440, ard oraşele Vaslui şi Bîrlad şi se retrag nepedepsiţi. Sultanul Mahomed al II-lea
înaintează la 5.10.1455 domnului Moldovei un ultimatum prin care îi cere un haraci (tribut plătit anual) de 2000 de galbeni. În schimbul păcii din
partea turcilor, Petru Aron accepta sa plătească.
Între anii 1432-1457 se documentează tîrgurile Vaslui (1435), Adjud (1443) Tîrgul Frumos (1448), se construieşte Biserica din Lujeni (1452-
1455). Apar în documente (1436) portarul (portarul de Suceava), spătarul (1437), sulgerul − avea grija de aprovizionarea curţii domneşti cu
carne. În documente sînt pomenite (1456) tunurile (puşti) în armata moldovenească. Anumite evenimente internaţionale au înrîurit adînc istoria
Moldovei. Consiliul Ecumenic de la Florenţa din 1439 (Congresul Bisericii Catolice şi al Bisericii Ortodoxe) a hotărît unia ambelor confesii (unia
de la Florenţa). A participat şi o delegaţie a clerului din Moldova, condusă de mitropolitul Damian. Unia nu s-a înfăptuit, fiind respinsă de
majoritatea ţărilor ortodoxe, inclusiv Grecia, Moldova, Rusia. Expansiunea otomanilor în Balcani şi la nord de Dunăre ameninţa direct nu numai
Moldova, dar şi întreaga Europă de sud-est. La 1369 osmanii trec Dunărea şi năvălesc asupra Ungrovlahiei/Valahiei. 50 de ani mai tîrziu (1420)
turcii încearcă să pătrundă pentru prima dată în Moldova: atacă Cetatea Albă, fără succes. După un îndelungat asediu turcii cuceresc la
29.05.1453 Constantinopolul. Evenimentul tragic consemnînd sfîrşitul Imperiului Bizantin. În aceste împrejurări, la început de aprilie 1457,
Ştefan, fiul lui Bogdan al II-lea, ucis de Petru Aron la Reuseni, pătrunde în Moldova pe valea Siretului, urmărind înlăturarea lui Petru Aron.
La 12 aprilie Ştefan îl învinge pe Petru Aron în lupta de la Doljeşti. Doua zile mai tîrziu Ştefan îl biruie pe Petru Aron în lupta de la Orbic (în
preajma Neamţului). Petru Aron fuge în Polonia... Adunarea tării Moldovei consfinţeşte venirea la tronul Moldovei a fiului lui Bogdan al II-lea,
care şi cu blagoslovenia mitropolitului Bisericii Ortodoxe din Moldova va intra în istorie cu numele Ştefan al III-lea cel Mare.

Numele Moldova

În virtutea sonorităţii, a unui mister, numele Moldova şi al moldovenilor din veacul al XIV-lea a atras atenţia a numeroşi autori din diferite ţări. Pe
baza studiilor, atlaselor apărute din vechime şi pînă astăzi putem stabili statornicirea numelui spaţiului Carpato-Nistrean în istoriografie,
răspîndirea toponimului/hidronimului Moldova în Europa. Prima dată Terra Moldaviae este fixată documentar într-un act al cancelariei Ungariei
din 20.03.1360. Cronica străină ̶ a lui Ioan Kukullo ̶ menţionează Terra Moldaviae pe la 1382... încercînd să explice originea toponimului
Moldova mulţi autori au fost captivaţi de îmbinările Mollis Dacia, Mollis Davia.
Discuţii de lungă durată şi în controversă s-au purtat în jurul ordinii apariţiei hidronimului Molda/Moldava şi a toponimului Molda/Moldava: care a
apărut şi a fost atestat primul. În chestiunea Molda/Moldava „rîu” -> Molda/Moldava „ţara” nici un autor medieval nu susţine că numele Moldova
s-a aplicat întîi ţării şi pe urmă rîului; toţi acei care tratează această chestiune afirmă că denumirea Molda a trecut de la rîu la ţară. Există şi alte
ipoteze privind numele Moldova (Mold+ova), care ar fi provenit de la molda „covată”, a oronimului Molda, a toponimelor Moldiş, Moldoviş.
Alte denumiri: Civitas Moldaviae, Alexandru Moldaovici, documentate pe la 1334, de asemenea confirmă vechimea toponimelor şi
antroponimelor cu radicalul Mold ̶ în spaţiul Carpato-Nistrean. Se admite că Civitas Moldaviae (Baia), prima capitală a Moldovei, ar fi de prin
1300. Alexandru Moldaovici, atestat în aceeaşi perioadă la Lvov, era un negustor moldovan din oraşul Molda (Baia).
Moldovlahia ̶ nume de ţară este atestat de acum în veacul al XIII-lea într-un document al ţarului vlaho-bulgar Ioan Căliman Asan (1241-1245).
În acte bisericeşti, în creaţii populare străine se întîlnesc şi denumirile Rosovlahia, Moldoslavia.
Cea mai obişnuită şi limpede pentru circuitul istoriografic şi politic european denumire pentru Ţara Moldovei, pentru Statul Moldovenesc ar fi
Regno Moldaviae ̶ Regatul Moldovei, ca în „Cronica” lui Ioan Kukullo (1320-1394) ̶ „Qummodo Moldavia (...) in regnum est dilatata”. Aşa cum
este numit Statul Moldovenesc în bula papei Eugeniu IV din 3.07.1446: „regno Moldavie”. Aşa cum este atestată Ţara Moldovei în actul
moldovenesc din 18.01.1482 „...domini Stephani Dei gracia waywode regni Moldavie”.
Unii cercetătorii străini sînt induși în eroare de faptul că în actele şi cronicile polone Wolosza înseamnă „Moldova”. În ucraineană Волощина,
Волошина denumeşte „Moldova”; în polonă wolochy (în ucraineană - BOЛOШИНИ) înseamnă „moldoveni”.
Nu se poate zice „volohi din Ţara Moldovei” sau „români din Ţara Moldovei”, ci „Moldoveni din Ţara Moldovei”; nici „voievodul volohilor”, pentru
„voievodul Moldovei”, căci „Wolochy în polonă înseamnă „moldoveni”.

Molda/Moldava „rîu” – Molda/Moldava „ţară”

Din diferite surse medievale se ştie că numele vechi al unui afluent de dreapta al Siretului era Molda. După cum a stabilit T. Bălan, hidronimul
Molda este atestat de A. Verantius (1538), G. Hornius (1666), I. Lucius (1672), M. Szentivany (1699), M. Bonbardus (1718). „Dar numele Molda
se aplica şi Ţării Moldovei. Un autor anonim afirma într-o lucrare apărută la 1538: „Molda des Landt ligt zwischen der grossen Walachey und
Podolia”. După cum a stabilit N. Iorga, într-un document din 1462 Ştefan al III-lea cel Mare are titlul „vayvoda della Molda”. Cu acelaşi titlu este
atestat slăvitul domnitor la 1475: „Ein Herr des „Erdreichs genandt Molda”; ain „Wajda der Molda”.
În numeroase documente numele ţării, rîului este redat: Mulda, Mulde. Potrivit unor surse, cutremurul de pămînt din 1471 cu epicentrul la
Braşov s-a făcut simţit şi „in der Mulden”, în Moldova. În Cronica „moldo-germană” (1457-1499) citim: „die Mulda, ein gabstat Muldener Land; in
die Mulda zu Stephan voyvoda”. În 1502 Ştefan cel Mare este documentat cu titlul Wayda aus der Mulda, iar în 1594 se menţionează o invazie
a tătarilor în Mulda. În gramota sa din 6.07.1413 (în limba germană) domnitorul Moldovei se intitulează „wir Alexander Furst der Moldau”. Nu
rareori în documentele (de limbă germană) Ţara Moldovei are numele de Moldaw, „Muldaw”, bunăoară, într-un act din 1471: „Muldaw”.
Cosmografia lui S. Munster (1598) reflectă: Zeiter Moldaw genent, iar în geografia lui A. Ortelius se conturează în vecinătate cu Transilvania:
Moldaw.
În diferite surse se menţionează „Weida in der Moldaw” (1594, 1595). În 1596 este atestat „Moldaw” (Moldova) şi moldovenii numiţi „Moldawer”.
Într-un document domnitorul Moldovei Aron Tiranul este menţionat voievodul din Moldaw. Într-o lucrare din 1648 Ph. Abelinus scrie despre
Vasile Lupu: „Der Furst in der Moldaw”.
Evident, numele „Moldaw” are la origine nemţescul „Moldau”, care este şi astăzi în circulaţie. Pornind de la fondul informaţional general
acceptat: denumirile ţării şi ale rîului au la temelie radicalul Molda, cercetătorii au năzuit să determine care este mai vechi: numele hidronimului
sau al statului. Ştiind bine, că denumirile apelor curgătoare, de cele mai deseori sînt mai vechi decît a tărîmurilor din preajma lor, „nici un autor
medieval nu susţine că numele Molda s-a aplicat întîi ţării şi pe urmă rîului; în schimb toţi cei care tratează această chestiune zic că denumirea
Molda a trecut de la rîu la ţară”.

Primul autor medieval care a examinat corelaţia Molda (rîu) ̶ Molda (ţară) a fost Ph. Callimachus. Dînsul făcea o deosebire clară între
„Montana Valachia” şi alta „cui nomen est a flumine”. G. Reicherstorf în lucrarea sa „Moldaviae quae olim Dacie pars, chorographia” (1541)
scrie: „Moldavus a quo regnum istud primaevum nomen occipit”. Alt autor medieval P. Iovius, de asemenea, cunoştea două ţări diferite, din care
Moldova are nume „ab amne, qui mediu intersecat Moldavia dicitur” (1578). Cronicarul M. Cromer consemna (1568): „vocatur etiam Moldavia
haec ipsa regio a flumine”. Într-o cronică anonimă din 1596, de asemenea, comentată de T. Bălan, se constată două ţări: Valachia Transalpina
şi Moldova ̶ rîul Moldova: „der andere Theil nach dem Fluss Moldava genannt Moldavia”. Istoricul Iacob August Thuanus în opera sa
„Historiarum sui temporis”, 1543—1607 notează că în preajma obîrşiei rîului Hierasus (Siret sau Prut) izvorăşte „omnis qui provinciae dat
nomen”. La rîndul său, G. Hornius preia informaţia de la P. Iovius: „Moldavia a Molda median secante nomen tulit”. I. Lucius scrie: „că slavii zic
ţării de la răsărit de Carpaţi Moldovlahia „a flumine Molda". M. Szentivany copie de la I. Lucius constatarea că slavii spun Moldovei
„Moldovlachiam a flumine Molda”; M. Bonbardus, de asemenea, susţine că numele Moldova vine de la hidronimul Molda: „a Molda fluvio...
Moldavia appelari coepta sit.
Autorii francezi sprijină acelaşi punct de vedere: Moldova „tire son nom d'une de ses rivieres ou de bourg de Moldavie” (1686). I. Peissonnel,
de asemenea, constată ca numele ţării provine de la rîul Moldova: „il a etait tire de la Moldava riviere qui arrose cette contree”. Într-o descriere
a Moldovei, apăruta la Paris în 1824 W. Wilkinson reaminteşte că Moldova (ţară) provine de la „riviere Moldau”.
Mai mulți istorici moldoveni exprimă convingerea, că numele ţării ̶ Moldova este de la rîul cu acelaşi nume. În prima jumătate a veacului al XVII-
lea Gr. Ureche afirma: „Aşijderea şi ţării dipre numele apei i-au pus numele Moldova”.
Miron Costin în repetate rînduri a insistat asupra acestei realităţi: „Au început să dea rîului numele Molda, apoi Moldova, iar de la numele rîului
Moldova se trage numele poporului ̶ moldoveni”; „Rîul Moldova a dat nume veşnic şi ţării şi poporului: de la Moldova este şi moldovanul”.
În „Descrierea Moldovei” (1716), partea întîi „Geografică”, cap. I, „Despre numele vechi şi cele de azi ale Moldovei” D. Cantemir afirmă: „ţara a
fost numită de străini cît şi de băştinaşi Moldova, după numele rîului Moldova". Un an mai tîrziu, în „Hronicul”, apărut în 1901, D. Cantemir
sublinia: „Partea Valahiei cea mai mare de pe apa Moldova, numele a toată ţara mutînd, s-au numit Moldova".
Mult mai tîrziu, la 1857, istoricul moldovan Manolaki Drăghici revine la problema numelui Moldova. Dînsul respinge afirmaţia lui D. Fotino cum
că denumirea Moldovei este o alcătuire de origine slavonă: „малу < мал + Davii”, neam, care, potrivit lui Strabo, locuia în Dacia. Numele ţării
Moldova este foarte vechi şi autohton ̶ conchide M. Drăghici. Denumirea populaţiei de astăzi, la 1857, după diferite strămutări de popoare, nu
poate fi dată altui neam decît celor, care au venit cu Dragoş şi de la care provin moldovenii.
Năzuind să combată, fără dovezi suficiente, observaţia lui T. Bălan despre greutăţile, deocamdată nedepăşite, referitoare la stabilirea originii şi
explicarea sensului numelui Moldova, Al. Boldur afirmă (1975) că soluţionarea ei ar trebui căutată în perioada preistorică, atunci cînd au apărut
toponimele şi hidronimele, ajunse pînă în zilele noastre. Acceptînd fară rezerve, ipoteza lui D. Cantemir, cum că o parte a Daciei se numea
Molisdavia „Davia moale”, că în ea „sînt multe cetăţi, denumirile cărora au terminaţia ̶ „dava”, Al. Boldur îşi construieşte sistemul de dovezi pe
informaţiile de ordin lingvistic din „Cronica moldo-rusă” (1359-1504). „E foarte caracteristic titlul acestei cronici şi anume: „Povestire pe scurt
despre domnii Ţării Moldovene (молдавских господарех) de cînd a început Ţara Moldovenească (Молдавска Земля)”. În acest titlu autorul
cronicii oscilează între ambele variante: „dava şi dova”. Al. Boldur evidenţiază că în textul acestei cronici rîul Moldova se numeşte de două ori
Moldava şi nu Moldova, iar Ţara ̶ Moldovenească „Молдавска Земля”. Astfel istoricul concluzionează: „Pe baza acestei cronici trebuie să
considerăm că cea mai veche denumire a rîului Moldova a fost Moldava”. În încheierea studiului său „Originea numelui Moldova (O ipoteză
nouă” Al. Boldur însăilează pe temelii vechi supoziţia: „Faţă de mulţimea davelor care, în cele mai dese cazuri, sînt sau vecine sau apropiate de
rîul Moldova, părerea noastră că numele ţării Moldova n-a fost la început decît Mol-dava îşi capătă deplină pondere şi justificare”. Evident,
bazată pe presupuneri, şi părerea acestui istoric nu depăşeşte cadrul ipotezelor.

Alte ipoteze privind numele Moldova

Enigma numelui Moldova rămînînd nedesluşită, continuă să incite interesul cercetătorilor. Conştient că nu puţini autori mai admit că la baza
toponimului Moldova, hidronimului Molda, stau componentele „molis dava”, „molift dava” „ţară a molizilor”, iar unii consideră că denumirea
corelează cu hidronimul Moldau - Vltava din Cehia, profesorul V. Grosul a lansat o altă ipoteză. Pornind de la faptul că în limba mesapică din
peninsula Apenină, înrudită cu cea iliră, exista termenul moldahias „dulce”, „alb”, avînd în vedere că limbile dalmata, vlaha, moldoveneasca,
valaha (româneasca), cum afirma N. Iorga, au rădăcini comune iliro-tracice, stămoşii moldovenilor sînt urmaşii tracilor; prin urmare de ce n-am
putea admite că numele Moldova ar proveni de la „moldahias” din limba mesapică şi nu mai puţin înrudită cu cea iliră. Într-adevăr: de ce nu?
Privitor la numele Moldova istoricul C. Mihăescu-Gruiu are două explicaţii: legendară şi filologică. Prima e în legătură cu Molda, cea de-a doua
se bazează pe faptul că numele Moldova este un cuvînt compus din două elemente: Малу + Davii „costişa unde locuiesc davii”; în urma
transformărilor morfologice: Maludavii —> Maludavie —> Maldovie —> Moldavie —> Moldova. Filologii presupun că Moldova este un derivat al
lui „molid”, căruia i s-a adăugat sufixul „-ova”. Astfel s-ar putea explica în texte Moldua, Molduvei. Însuşi C. Mihăescu-Gruiu pune numele
Moldova în legătură cu pădurile de molizi, priveliştea cărora provoacă o bună dispoziţie: ova, ovare „a jubila”, „a sărbători”. Aşa a apărut
Mold+ova „jubilaţie”. În tot cazul, conchide istoricul, la momentul primei şi celei de a doua descălecări cuvîntul Moldova circula demult pe
aceste meleaguri. Dragoş sau Bogdan nu au nici o atribuţie la acest act de denominare. Aceasta generalizare a lui C. Mihăescu-Gruiu merită
atenţie şi care e în concordanţă cu probele istorice.
Examinînd sensurile cuvîntului Molde, cunoscut din documente ca urbonim al localităţii Baia de la poalele răsăritene ale Carpaţilor, existînd „de
cînd elementele săseşti au trecut din Rodna în Baia”, E. Vîrtosu precizează că paralel cu aceasta ̶ Molde ̶ circula şi forma Mulde „covată”. În
Transilvania pentru „covată” se întrebuinţează cuvîntul moldă. Pe teren cuvîntul înseamnă „loc lăsat, adîncire”, „albie mărginită de copaci”,
„înălţime”. În preajma Cîmpulungului Moldovenesc există muntele Mold. Exista şi alte toponime asemănătoare: Moldiş, Moldovis.

Părerea multor istorici că Baia, ca oraş, a fost întemeiată de saşi (nemţi), veniţi din Transilvania explică într-o anumită măsură denumirea sa de
la începuturi.
Coloniştii din platoul intracarpatic, coborînd pe pantele răsăritene ale Carpaţilor au avut în faţa ochilor o vale largă împrejmuită de copaci, prin
mijlocul căreia curgea un rîu. Panorama le-a sugerat ceea ce numeau în limba lor Mulde/Molde: o adîncitură, o albie gigantică ornată cu arbori.
Au numit acest loc die Mulde. Apelativul a devenit substantiv propriu, toponim: aşezarea întemeiată de colonişti pe malul acestui rîu au numit-o
Molde, die Molde; şesul acestei văi largi şi lungi, cît ai cuprinde cu ochiul, a devenit Ţara Moldei: Die Aue der Molde sau, într-o forma mai
simplă: Molde + Aue = Molde + Au = Moldau, Moldeau. Astfel s-ar putea explica că rîul ce curge prin mijlocul acestei văi a început să fie numit,
odată cu localitatea, Molde pentru că adapă şi udă aşezarea Molde. Astfel explică apariţia denumirii Mulde/Molde istoricul român E. Vîrtosu. Tot
dînsul ne aminteşte că pe harta lui S. Munster (1549) Moldova (ţară) are denumirea „Moldau”, iar pe harta lui W. Lazius din 1556 teritoriul
Moldovei este indicat: „Die gross Molda”. Moldaw < Moldau din germană are în limbile slave echivalentul Moldava.
Moldovenii – temelia ţării”

Din secolul al XIV-lea, mai ales după întemeierea Statului Moldovenesc şi pînă în zilele noastre, populaţia est-carpatică a parcurs o perioadă
aparte – epoca moldovenească.
Asimilarea de către volohi a rusinilor – convieţuirea îndelungată a acestor popoare alolingve au făcut ca în jumătătea nordică a pămînturilor
Carpato-Nistre întîi de toate, în regiunea bazinurilor Sucevei, Moldovei, Bistriţei, a cursului superior al Siretului să se producă absorbirea
elementelor culturii materiale şi spirituale rusine (slave) de către volohi.
Asimilarea sistematică a componentelor etnolingvistice şi etnoculturale ale populaţiei slave (rusini) de către volohi pe baza substratului
autohton Carpato-Nistrean (urmaşii dacilor liberi) s-a încheiat la sfîrşitul veacului al XIII-lea – începutul celui al XIV-lea.
Comunitatea est-carpatică de acum în perioada prestatală şi-a conştientizat numele de moldoveni. Această realitate este reflectată în mărturiile
cele mai strîns legate de popor ̶ în creaţia populară: cîntece bătrîneşti, legende istorice. Bunăoară în una din cele mai vechi balade istorice
„Codrenaş-codrean ”, în laitmotivul ei curajos și hotărît:
Noi,moldovenii, Temelia ţării!
Creaţia populară moldovenească conţine subiecte de o însemnătate fundamentală pentru cercetarea procesului de afirmare a comunităţii
etnice moldoveneşti, a etnonimului moldovan, moldoveni – balada populară „Mioriţa”.
Valoarea excepţională a baladei Mioriţa constă în faptul că mult înainte de întemeierea Statului Moldovenesc a înveşnicit cea mai veche (din
veacul al XII-lea) şi de netăgăduit, dovadă a conştientizării de către comunitatea est-carpatică a numelui său de botez istoric: moldoveni. „Cea
mai nobilă creaţie poetică a poporului moldovenesc” (М. Sadoveanu), moldovenească prin spiritul său, prin conţinut şi formă, creată pe pămînt
moldovenesc încă în secolul al XII-lea de marele Anonim Moldovan, balada „Mioriţa” a afirmat în istorie, în rîndurile etnosurilor europene
comunitatea cu numele moldoveni.
Moldovenii în creaţia populară
Apărarea obştilor, a uniunilor de obşti de năvălitori a consolidat locuitorii pămînturilor Carpato-Nistrene, a întărit sentimentele de grijă pentru
ocina comună, a înrădăcinat conştiinţa apartenenţei la comunitatea sa, a deosebirilor faţă de alte etnii.
Fiecare comunitate se afirmă, se cunoaşte şi este recunoscută prin istoria sa, simbolurile sale, prin realizările culturale, orientările politice,
limba maternă. Dar, mai întîi, ea are denumirea sa.
Comunitatea est-carpatică chiar din perioada prestatală, în procesul de dobîndire a autonomiei şi de protejare de atentatele dinafară a spaţiului
său existenţial şi-a conştientizat, şi-a întărit numele etnic de moldovan, moldoveni. Aceasta se reflectă în cele mai conştientizate, cele mai
apropiate de norod creaţii – cele populare.
Consolidarea volohilor în ţinuturile carpato-răsăritene, valorificarea noilor pămînturi, apărarea lor organizată prin mobilizarea generală,
afirmarea conştientizată a moldovenilor, raporturile lor cu reprezentanţii altor neamuri conlocuitoare, formarea Statului Moldovenesc,
confirmarea pecetei şi a stemei statului, intrarea în istorie a primilor voievozi şi alte jaloane etnice şi social-politice ale etnosului moldovenesc
sînt larg oglindite în cîntecele istorice, în legendele eponimice, în baladele populare.
Primii culegători şi cercetători ai folclorului moldovenesc au demonstrat că datinile populare şi legendele etnogenetice, eponimice, baladele
eroice nu sînt numai monumente ale creaţiei populare artistice, ci şi izvoare istorice, păstrînd mărturii de mare preţ: „cum însuşi norodul
lămureşte provenirea sa, popularea teritoriului etnic, care legături reciproce cele mai stabile cu alte popoare au influenţat dezvoltarea sa”.
În baladele populare moldoveneşti, ce dăinuie pînă în zilele noastre, se povesteşte despre strămutarea volohilor din Maramureş pe pămînturile
puţin populate de la răsărit de Carpaţi, despre luptele de apărare a ocinilor, a obştii de năvălirile tătarilor, ungurilor, polonilor, despre originea
nobilă a strămoșilor, care resping latinitatea (catolicismul) şi purtătorii ei, ocrotind credinţa adevărată - cea pravoslavnică...
Subiectul legendei istorice despre Negrea, „căpitan de plai” este cunoscut şi din alte istorisiri populare. Una dintre acestea relatează că după ce
apărătorii părţilor dinspre Cîmpulung Moldovenesc au respins o altă invazie a tătarilor, „din Maramureş a venit Dragoş cu drujina sa”. Astfel
memoria populară confirmă trecerea volohilor din Maramureş spre răsărit de Carpaţi. De notat: a trecut nu unul singur, ci cu drujina sa, apoi a
mai chemat şi pe alţii.
Unul din cele mai răspîndite subiecte din creaţia populară moldovenească este „despre lupta lui Dragoş, presupusul întemeietor al Moldovei, cu
un zimbru fioros”. În această plăsmuire populară „se afirma ideea unităţii poporului, a comunităţii lui etnice, a teritoriului pe care aveau să
locuiască moldovenii”. Istorisirea populară despre Dragoş care a trecut cu ai săi din Maramureş pe pămînturile est-carpatice a fost preluată de
primele istorii scrise ale Moldovei în limbile slavonă şi moldovenească.
Constatăm că trecerea volohilor la răsărit de Carpaţi, strămutare atestată documentar, probată de datele toponimice, menţionată în actele curţii
şi în cronicile maghiare, este confirmată de legendele istorice, de textele eponimice, de unde a fost preluată de primele istorii scrise ale
Moldovei şi moldovenilor.
Potrivit legendei „Poiana tătarilor”, trei ciobani din Ardeal au pornit spre răsărit... Trecînd prin multe locuri, prin munţi înalţi, au ajuns în Bucovina
Apuseană, adică în nordul Moldovei. Unindu-se cu alţii, s-au înţeles să se apere de tătari... În alte balade cu trei ciobani doi sînt străini, de alt
neam, aceştia pun la cale omorîrea celui băştinaş, ca să-i ia turma.
În spaţiul carpatic, după cum au stabilit folcloriştii, motive şi forme baladice de creaţie populară apar în veacurile VIII-X. „Moldovenii au însă
subiecte ce-şi au punctul de plecare în această perioadă (secolele X-XIII): „Mioriţa”.

Balada Mioriţa – certificatul istoric al moldovenilor

Balada „Mioriţa” reprezintă un monument literart original care confirmă continuitatea poporului nostru din cele mai vechi
timpuri (geţii nobili care dispreţuiau moartea) pînă în zilile noastre.
Subiectul baladei este simplu, dar de necuprins prin mesajul său filosofic, nemărginit în plan umanist-conceptual, concret după conţinutul etnic
şi unic prin calităţile artistice... În munţi, în „Carpaţii moldoveneşti” îşi pasc turmele trei ciobani. Doi sînt nişte străini, din neamurile vecine. Din
răutate şi invidie pun la cale moartea celui băştinaş, ca să pună mîna pe turma lui.
Cunoscut şi din alte genuri ale creaţiei populare moldoveneşti, antagonismul mediului extern faţă de cel autohton are o pronunţată componentă
etnică, motivele sociale ale luptei de apărare completîndu-se cu cele naţionale. În balada populară „Mioriţa” se manifestă clar, concret
controversa „noi” ̶ „ei” – conştientizarea comunităţii sale şi a deosebirii acesteia faţă de altele. Este vorba de o realitate crudă îndelungată, care
nu putea să nu-şi găsească expresie în creaţia populară, în letopiseţe, în documente.
Cronica maghiară a lui Ioan Thuroczi, ce cuprinde și cronica lui Ioan de Tîrnave (Kukullo), terminată pe la 1382, relatează că Ludovic de Anjou,
regele Ungariei (1342-1382) mai în fiecare an organiza expediţii de pedepsire a rebelilor, îndeosebi „împotriva moldovenilor” (movit exercitim
contra aemulos et rebelles et saepius contra rachenos et Moldavos). Invaziile tătarilor în raioanele centrale şi de nord ale perimetrului Nistru –
Carpaţi erau permanente. Deci şi „gătinţa” moldovenilor de a-şi apăra pămînturile pînă la sacrificiu de asemenea era permanentă. Reiese deci
că subiectul baladei „Mioriţa”, zămislite de popor, are la baza realităţi istorice concrete.
Valoarea excepţională a baladei „Mioriţa” constă în faptul că mult înainte pînă la întemeierea Statului Moldovenesc a înveşnicit cea mai veche
şi de netăgăduit dovadă a naşterii şi conştientizării de către comunitatea est-carpatică a numelui său etnic: moldoveni. Apărînd într-un „moment
concret-istoric ̶ perioada destrămării societăţii patriarhale şi formarea relaţiilor feudale, balada „Mioriţa” n-a pierdut nimic din valoarea sa
spiritual-artistică, din semnificaţia majoră de adevăr etnic peste vremi. Putem conchide că:
— balada „Mioriţa” ̶ realizare de vîrf a creaţiei populare moldoveneşti ̶ constituie atestatul de naştere istorică a etnonimului moldovan,
moldoveni;
— ea a luat naştere la „poalele munţilor moldoveneşti” (Carpaţi), în leagănul neamului moldovenesc;
— descrie, generalizînd, în versuri fără pereche, soarta vitregă a moldovenilor;
— conţine numeroase unităţi lexicale şi expresii localizate „moldoveneşti”.
Suma acestor şi altor mărturii incontestabile confirmă concluzia folcloristului moldovan A. Hîncu: „Mioriţa” este un cîntec endoetnic, adică este
creaţia unei ramuri, „comunităţi etnice” (Balada populară). Cu alte cuvinte, „cea mai nobilă creaţie poetică” (M. Sadoveanu) a poporului
moldovenesc, moldovenească prin spiritul său, după formă şi conţinut, creată pe pămînt moldovenesc încă în veacul al XIII-lea de marele
Anonim Moldovan, balada „Mioriţa” a afirmat în istorie, în rîndul etnosurilor europene şi comunitatea cu numele moldoveni.
 Epoca lui Ştefan cel Mare

Fiecare popor are în istoria sa un erou ridicat din rîndurile sale, căruia îi atribuie toate realizările acumulate de-a lungul veacurilor şi pe care îl
înzestrează cu cele mai nobile calităţi. Atare personalităţi sînt învrednicite de titlul „Mare”. De pildă, francezii îl au pe Carol cel Mare, ruşii − pe
Petru cel Mare, valahii (muntenii) - Mircea cel Mare, Radu cel Mare... Moldovenii au un singur voievod, căruia îi atribuie cele mai frumoase
calităţi omeneşti şi căruia îi datorează toate izbînzile şi făptuirile măreţe: Ştefan al III-lea, pe care, însă, nu l-au numit „Mare”. Moldovenii l-au
numit pe cel mai scump erou al lor: Ştefan cel Sfînt şi Bun, Ştefan Ctitorul, Ştefan Oşteanul, Ştefan Gospodarul, Ştefan Vodă Bătrînul... Pe
Ştefan al III-lea al Moldovei l-au numit „Mare” străinii. Mai întîi regele Poloniei Sigismund: „Stephanus iile Magnus”, apoi alte personalităţi
străine. Cu atît mai îndreptăţită şi valoroasă este această preţuire. Moldovenii, considerîndu-l înger ocrotitor al Moldovei, care i-a înveşnicit şi i-
a îmbărbătat, dîndu-le nădejde în vremi de mari primejdii, l-au numit Ştefan Moldovanu, la chemarea căruia totdeauna sînt gata să se adune:
Vine Ştefan Moldovan În mînă cu-n buzdugan Şi cu cornul ca să sune, Pe voinici să mi-i adune...
Încă în prima jumătate a veacului trecut un moldovan înţelept, cu har ceresc, constata că „sînt neamuri care prind rădăcină ca pădurile şi
ierburile. Acestea se ridică din furtuni şi puhoaie, stăruind, aşteptînd şi pentru ele de la Dumnezeu plinirea timpului”. Printre aceste noroade sînt
şi moldovenii, la care, după îndelungate şi grele cumpene, Dumnezeu s-a uitat cu milostivire, alegîndu-l pe nepotul lui Alexandru cel Bun, fecior
al lui Bogdan al II-lea, anume pe Ştefan al III-lea să aducă tihnă moldovenilor, să facă dreptate: să ocrotească pe cei buni, să pedepsească pe
cei răi, adică să facă rînduială în Moldova. Şi astfel, mulţămită lui Dumnezeu, cum se scrie în cărţile domneşti, милостию Божию, Dei gracia, a
venit Ştefan şi, timp de 47 de ani, a stat, a luptat şi a consolidat ţara, cetăţile, tîrgurile şi bisericile pentru veacurile viitoare. Şi urma sa a rămas
asupra ţării, ca o pecete asupra unui hrisov”. Moldovenii au fost îndemnaţi să lase uitării taberele dezbinatoare, să se adune cu toţii în slujba
ţării.
În lumina documentelor găsite pînă astăzi, bazîndu-ne pe sintezele unor autori cu renume, se conturează momente din istoria „intimă” a lui
Ştefan al III-lea cel Mare: baştina sa, familia sa, relaţiile sale cu înalţii ierarhi, cu sfetnicii şi dregătorii curţii sale. Năzuind să dezvăluie „legătura
între Ştefan cel Mare şi Moldova”, P. Panaitescu constata: „Moldova cu caracter sufletesc deosebitor (...) e ţara în care înţelepciunea
predomină asupra voinţei. E ţara oamenilor prudenţi, care a dat pe cei mai mari bărbaţi de geniu... Spirite critice şi creatoare, moldovenii au dat
pe Eminescu... E o dragoste adîncă a pămîntului, a omului statornic şi socotit, la răzeşul moldovan, ca şi la boierul de viţă veche. Ştefan cel
Mare a fost toate acestea... Spirit creator, a colonizat şi a întărit, a fost un diplomat genial. Era omul pămîntului şi al neamului său”. Născut la
Borzeşti, pe Trotuş, în inima Moldovei istorice, moldovan de viţă domnească moldovenească, Ştefan al III-lea cel Mare era atît de moldovan,
atît de strîns legat de Moldova, încît într-un document din 5.01.1477 se numeşte: ”Stephanus Dei gracia Wayvoda Moldovanie”. Voievodul
Moldovenimii, al tuturor moldovenilor! Toate documentele Cancelariei de Stat a Moldovei din anii 1457-1504, toate cronicile scrise pe vremea
Slăvitului Voievod, prima istorie a Moldovei scrisă în limba moldovenească – „Letopiseţul Ţării Moldovei” al lui Gr. Ureche ne demonstrează, că
Ştefan al III-lea cel Mare a trăit, a domnit şi a murit ştiindu-se moldovan în ţara sa − Moldova.
La sfînta Putnă, unde Măria sa şi-a aşezat singur mormîntul şi piatra cu inscripţie între flori, nu s-a stins nici o clipă candela aprinsă în iulie
1504. Este candela nemuririi, aprinsă întru veşnica pomenire şi cinstire a celui care a fost şi va rămîne pentru moldoveni făcător de dreptate,
izbăvitor de cumpene, izvorîtor de nădejde.
„Spiritul său rămîne veşnic în lucrări, în întocmiri şi în suflete, şi încă încearcă a ne călăuzi pe căile viitorimii”. Şi astăzi, ca şi pe vremea Măriei
sale Ştefan Vodă, moldovenii păstrează nădejdea „cornul ca să sune, pe voinici să mi-i adune”, ca să: ...se ducă mîndri şi voioşi
După Ştefan Gospodaru,
După Ştefan Moldovanu.

Consolidarea statalităţii moldoveneşti

În glorioasa şi îndelungata sa domnie (1457-1504) Ştefan III cel Mare s-a manifestat, întîi de toate, ca promotor al consolidării puterii centralizate a statului
medieval. Aceasta fiind chezăşia independenţei ţării, ocrotirii integrităţii ei teritoriale, afirmării ei în contextul european. În acest scop Ştefan al III-lea
promovează o politică de întărire a autocraţiei şi de restabilire a domeniului domnesc. Martor al ruinării economice a ţării, al transformării institutului domniei
într-o unealtă a intereselor marii boierimi, a reducerii posibilităţilor de menţinere a suveranităţii statului, drept consecinţă a nesfîrşitelor lupte pentru tron,
instigate de partidele boiereşti concurente, Ştefan al III-lea, chiar de la începutul întronării sale, a purces la schimbări radicale primenitoare a ierarhiei
instituţionale a statului. Legendele ne relatează şi realităţile istorice în cea mai mare parte confirmă – că Ştefan al III-lea a purtat 40 de războaie… Să
observăm, totuşi, că în primii cinci ani ai domniei sale Ştefan al III-lea nu s-a angajat în vreun conflict de amploare cu alte state, n-a organizat vreo expediţie
de proporţii. Grija lui cea mare de la început şi de pe urmă a fost întărirea puterii statului, concentrarea tuturor pîrghiilor de conducere în mîinile domnului. Pe
măsura avansării în istorie a Moldovei, se dezvoltau şi relaţiile social-economice. Principala bogăţie a Moldovei era – precum şi este! – pămîntul, lucrătorii
lui. În rezultatul slăbirii autorităţii domnitorilor preocupaţi, întîi de toate, de menţinerea/reluarea tronului, pămîntul în permanenţă se reîmpărţea,
concentrîndu-se în mîinile unui mic număr de proprietari. Marea boierime poseda domenii întinse (moşii, sate). Pe această cale ea concentra în mîinile sale
mari posibilităţi de influenţă, care, treptat, limitau atribuţiile domniei.
Pretendenţii diferiţi îşi căutau/cumpărau susţinători diferiţi. Şi unii, şi alţii doreau să pună mîna pe tron spre a-l folosi în interesele personale – de căpătuire.
Tranzacţiile se ţineau lanţ, în timp ce ţara se zbătea între boieri, devenind pradă uşoară a străinilor. Ştefan al III-lea a pus capăt unor astfel de tranzacţii cu
interesele statului. În Moldova statul, puterea lui, însemna Domnia; Domnitorul. Sfatul domnesc, alcătuit din boieri mari şi înalţi ierarhi bisericeşti, îşi vedea
sarcina de a supraveghea în ce măsură domnitorul ales de ei promovează interesul lor. Noul domnitor treptat a modificat funcţiile Sfatului domnesc,
limitîndu-i, într-un fel, atribuţiile legislative, reducîndu-le la cele ale unui organ consultativ. Funcţiile executive (de îndeplinire a poruncilor, a voinţei
domnitorului) reveneau treptat dregătorilor domniei, numiţi de domnitor.
Cu încetul, domnul şi-a atins scopul major: centralizarea puterii statului în mîinile sale, arogîndu-şi împuterniciri nelimitate.
Iar dregătorii numiţi de domnie au devenit executori ai poruncilor, hotărîrilor domnitorului. Confirmînd astfel deviza sa de suveran, declarată ulterior (1485)
apăsat şi hotărît: „Noi sîntem domn al Moldovei…” Evident, pentru astfel de transformări esenţiale era nevoie de voinţa politică, de bărbăţie de a lua
decizii definitive, de calităţi de politician vizionar – patriot al ţării sale.
Toate acestea Ştefan al III-lea le-a demonstrat cu vîrf şi îndesat pe parcursul a 47 de ani de domnie, neegalată ca durată şi rezultate. Pentru a obţine toate
acestea domnul a folosit în mod netradiţional pîrghiile disponibile. În primul rînd, pămîntul.
Cumpărînd, rechiziţionînd moşiile (satele) boierilor, domnul a mărit domeniul domnesc şi, deci, posibilităţile de a influenţa, de a stimula, încuraja. Ştefan al
III-lea mărea posesiunile domneşti nu pentru a se îmbogăţi personal. Dînsul dăruia – pentru merite! – moşii (sate) reprezentanţilor micii boierimi şi chiar unor
ţărani pentru „slujbă credincioasă”, pentru faptele vitejeşti. Tot dintre aceştia îşi alegea dregătorii. Pe această cale în primii ani ai domniei sale Ştefan al III-
lea a primenit aparatul central al statului, angajînd oameni de credinţă, viteji din păturile medii. Între dregătorii domniei domnul îi evidenţia pe pîrcălabi.
Alegîndu-i din cei mai apropiaţi şi mai de nădejde oameni ai săi, Ştefan al III-lea i-a învestit pe pîrcălabi cu atribuţii militare, punînd sub comanda lor nu
numai cetăţile, ci şi zonele din preajma acestora avînd sarcina de a le apăra şi aproviziona. Pîrcălabii pe vremea lui Ştefan erau, cum am zice astăzi,
guvernatori militari cu funcţii administrative. „Stau de strajă la hotare”, în locurile şi direcţiile strategice pentru sistemul de apărare al Moldovei. Hrisoavele
domneşti, letopiseţele moldo-slavone, cronicele în limba moldovenească ale lui Grigore Ureche, Miron Costin, opera istorică a lui Mihail Sadoveanu conţin
pagini de glorie despre pîrcălabii de Chilia, Cetatea Albă, Hotin, Suceava. Desigur, limitarea prerogativelor marii boierimi, creşterea influenţei dregătorilor
domniei şi, în cele din urmă, concentrarea puterii în mîinile domnitorului n-au decurs în condiţii idilice.
Ştefan al III-lea era bine informat că ucigaşul tatălui său Petru Aron, alungat din Moldova, pribegeşte în Polonia, adunînd oaste şi aţîţînd pe poloni să
tăbărască asupra Moldovei. Domnitorul era conştient că printre marii boieri din anturajul său existau şi părtaşi ai lui Petru Aron, nemulţumiţi de reformele noi.
Cu fermitatea care l-a caracterizat totdeauna Ştefan al III-lea a hotărît să stîrpească năzuinţa pretendentului la tron. Considerînd că ocrotirea de către alte
state a pretendentului e un mare pericol pentru Moldova, domnitorul acţiona fără ezitare pentru a lichida această primejdie, de oriunde ar fi venit. În 1457-
1458 moldovenii au pătruns în sudul Poloniei, unde se ştia că se află Petru Aron. În urma acestor intervenţii voievozii Malorosiei (Rusiei Mici), Podoliei se
obligau să nu dea voie lui Petru Aron să se apropie de hotarele Moldovei. Aflînd că voievodul Sebastian de Rozgony (Transilvania) îl adăposteşte pe Petru
Aron, domnul Moldovei atacă (1.06.1461) posesiunile voievodului ungur. În sfîrşit, Ştefan al III-lea reuşeşte să-l atragă în capcană pe Petru Aron şi
porunceşte să-i taie capul. Dar, asmuțați de boieri sau de statele vecine, pretendenţi la tronul Moldovei erau mai mulţi. Orice pretenţie de oriunde ar fi venit,
Ştefan al III-lea o curma cu cruzime. Cu o deosebită asprime pedepsea domnitorul pe cei care subminau puterea lui şi a ţării. La 16.01.1471 la porunca lui
au fost executaţi marii boieri Isaia vornicul, Negrilă ceaşnicul şi Alexa stolnicul, care unelteau împotriva domnului şi a statului. Nemulțumirea faţă de
domnitor mai mulţi boieri, mari şi mici, şi-au divulgat-o în 1467: unii trădînd pe cîmpul de luptă (Bătălia de la Baia), alţii rocoşindu-se deschis în sud-vestul
ţării. După biruinţa de la Baia, „Ştefan a executat pentru trădare sau împlinire necorespunzătoare a sarcinii militare 20 de mari boieri care au fost decapitaţi
şi 40 de boieri mici care au fost traşi în ţeapă”. Chiar la capătul vieţii sale domnitorul nu permitea boierilor să încerce să revizuiască hotărîrile luate de el
personal. La început de iunie 1504 Ştefan III cel Mare numeşte succesor la tronul Moldovei pe Bogdan, feciorul său mezin.
Unii boieri s-au opus acestei decizii. La porunca lui Ştefan au fost masacraţi. Vremurile erau crude. Moldova era ameninţată în permenenţă. Pentru a-şi
păstra neatîrnarea, trebuia să fie consolidată în permanenţă puterea centralizată a domniei.
 Apărătorul Moldovei

Se încrestase pe răboj doar o sută de ani, de cînd moldovenii lui Bogdan I au scuturat pentru totdeauna de pe umerii Moldovei
dominaţia ungurilor. Trecuse doar vreo jumătate de veac de cînd, prin eforturile domnitorilor Petru I Muşat (1375-1391) şi ale lui Roman I (1391-1394), sudul
Moldovei a fost eliberat de tătari. În 1392 Roman se intitulează: „Marele singur stăpînitor, cu mila lui Dumnezeu domn, voievod, care stăpîneşte Ţara
Moldovei din munte pînă la mare”.
Se scursese doar cîteva decenii, de cînd, datorită stăruinţelor diplomatice ale lui Alexandru cel Bun (1400-1432) şi vitejiei oştenilor moldoveni, Ţara Moldovei
s-a făcut observată în Europa. Dar pentru a se menţine ca stat suveran, ea trebuia să se afirme, să fie luată în consideraţie. Pentru aceasta, în împrejurările
de atunci, se cereau cîteva lucruri: consolidarea obştii moldoveneşti pe calea concentrării puterii centralizatoare autoritare în mîinile domnitorului şi
renovarea, întărirea sistemului fortificaţional strategic de apărare al ţării – a cetăţilor; restructurarea şi completarea, pe baza unor principii, a armatei,
comandantul suprem al căreia era însuşi suveranul. Aceste sarcini şi misiuni şi le-a asumat, le-a realizat consecvent şi pilduitor Ştefan al III-lea. Şi astfel, în
secolul al XIV-lea, după cum va constata istoricul rus N. Caramzin, „şi-a făcut apariţia o nouă ţară vestită în vecinătatea Litvaniei, cîrmuită de voievozi,
numele cărora aproape că nu ne sînt cunoscute pînă la Ştefan al III-lea sau cel Mare…” Eforturile în vederea centralizării puterii domniei, de întărire a
sistemului ei de apărare Ştefan le conjuga cu acţiunile sale pe tărîm diplomatic.
La mijlocul veacului al XV-lea Moldova era puţin cunoscută în Europa. Ca factor al politicii externe, ea aproape nu era luată în seamă şi se menţinea în
contextul sud-est european în bună parte datorită rivalităţii regatelor vecine – Ungaria şi Polonia, ce-şi puneau piedici, cînd încercau să-şi extindă
suzeranitatea efectivă asupra Moldovei. Însă ambele aveau o teamă comună: lărgirea Imperiului Otoman, care din 1417 ocupă zone şi la nord de Dunăre.
Ocuparea de către turci a Moldovei ar fi însemnat pentru Ungaria, ca şi pentru Polonia, de a avea la hotarele sudice şi sud-estice un duşman de temut.
Ştefan al III-lea a ştiut să se folosească de aceste împrejurări. Personalitate politică vizionară, Ştefan putea presta omagii cînd unui vecin ambiţios, cînd
altuia, ştiind bine că atare gesturi, mai mult exterioare, nu lezau prin nimic neatîrnarea ţării, demnitatea supuşilor săi, reţineau însă, într-o măsură sau alta,
poftele teritoriale ale ambilor vecini.
Toate acestea, evident pînă la un punct. Pănă atunci cînd atare manevrări veneau în contradicţie cu interesele strategice ale ţării: neatîrnarea, restabilirea
integrităţii ei teritoriale. Atunci Ştefan punea mîna pe sabie, chemînd oştenii la luptă pentru patrie. Ştefan al III-lea a avut grijă şi de reorganizarea armatei.
La începutul domniei sale oastea ţării se forma din cetele (pîlcurile) boierilor mari, interesele cărora nu totdeauna coincideau cu cele ale domniei. De aceea
domnitorul, prin danii şi avansări promova mica boierime, orăşenii, slujitorii, chiar şi ţăranii înstăriţi, reprezentanţi ai unor pături largi. Prima categorie de
oşteni o formau curtenii şi slujitorii domniei, a doua categorie – ţăranii şi tîrgoveţii. Ultima categorie o constituiau formaţiunile marii boierimi care ţinea cetele
pe cheltuiala ei, avînd misiunea de a apăra domeniile boiereşti şi numai în caz de război se înrolau sub steagurile domniei. Cetele din curteni, slujitori,
orăşeni şi din ţărani, formau grosul oastei moldovene, care sub comanda lui Ştefan al III-lea cel Mare a proslăvit numele Moldovei şi moldovenilor. „Mulţi
spun multe lucruri asupra numărului oştirilor Moldovei pe cînd era ea în stare a se lupta să nu o calce nici să o stăpînească duşmanii… Au ajuns hronicii
(cronicarii) a povesti că Moldova are putere înarmată pînă la 100.000 de oameni… Prigonirile ce au suferit ţara aceasta din partea ungurilor şi leşilor,
năvălirea tătarilor nohai, dihoniile neşfîrşite între domnitorii Valahiei cu domnitorii Moldovei, planul turcilor cel mare de a pune mîna pe Moldova, apoi
biruinţele purtate de moldoveni asupra tuturor acestora (unguri, leşi, tătari, valahi, turci) de cîte ori au dorit să vie la scopul ce-l dore, răspingîndu-i cu ruşine
şi cu pagubă, au dat lumii să creadă că moldovenii fără asemenea puteri n-ar fi ajuns să sprijinească republica lor şi să ţie în starea ce au fost (pînă) la
închinarea ei turcilor”. Cronicarii care au povestit că Moldova ar fi avut „putere înarmată pînă la 100.000 de oameni” au fost impresionaţi de biruinţele
strălucite ale oştenilor moldoveni sub comanda lui Ştefan al III-lea cel Mare. Adică armata moldovană n-ar fi înregistrat atîtea biruinţe, fiind mai mică. Dar
anume aşa a fost. Moldova niciodată n-a încorporat – şi nici nu putea! – atîta mulţime de oaste. Cea mai mică unitate steag – vreo 10 oşteni avea în frunte
un stegar; mai multe unităţi de acest fel formau un steag comandat de un sutaş. Slujitorii formau unităţi de călăraşi şi dărăbani (pedestraşi). Mai multe
steaguri formau un pîlc, comandant de un vătaf (capitan) de ţinut. Comandantul suprem al oastei moldovene era domnitorul. Cu toate acestea, cetele
boierilor mari, mai bine dotate, se supuneau în orice moment numai boierilor. Puteau să nu asculte de chemarea domnului de a participa la vreo campanie.
Se puteau retrage în toiul luptei (cum a procedat Golia, trădîndu-l pe Ion Vodă cel Viteaz în 1574). De aceea, comandantul suprem, domnitorul, toată
nădejdea o avea în oştenii – slujitori, curteni, orăşeni, ţărani, boieri mici, tîrgoveţi, înarmaţi cu arcuri şi săgeţi, cu suluţi, ba chiar cu topoare, ghioage şi
coase. Pe cei mai viteji dintre aceştia Ştefan îi apropia, îi avansa, îi dăruia. Numai sprijinindu-se pe devotamentul celor mai diverse şi largi pături sociale a
putut Ştefan al III-lea cel Mare obţine răsunătoarele sale victorii, care au glorificat oastea moldovenească. În anii domniei lui, oastea Moldovei în timp de
război putea încorpora vreo 40.000 de oşteni. Din secolul al XV-lea domnitorii moldoveni aveau în oastea lor şi soldaţi nămiţi (seimeni), tot pe atunci au
apărut în dotarea armatei „puşcile” (tunuri).
În Bătălia de la Vaslui (1475) artileria Moldovei numără 20 de „puşci”. La sfîrşitul secolului al XV-lea oştenii moldoveni aveau în dotarea lor şi „săneţe” (arme
de foc). Şi în planul organizării sistemului strategic de apărare Moldova se deosebea esenţial de ţările din est şi din sud-vest. Hotarele Moldovei în direcţiile
strategice erau apărate de cetăţi – centre fortificate. Conştient de importanţa acestor nuclee bine întărite, Ştefan a zidit Chilia Nouă – pe ţărmul Dunării, în
faţa celei vechi – avanpost de apărare împotriva turcilor şi a valahilor. A reconstruit, a zidit cetăţile Suceava, Orhei, Cetatea Albă. A readus Moldovei cu arma
în mîna cetăţile Chilia (Veche), Hotin. În 1482 a întărit cetatea Crăciuna, la graniţă cu Valahia. Atitudinea necruţătoare faţă de acei, care, oricît de sus s-ar fi
aflat, îşi neglijau îndatoririle militare, „spiritul de dreptate” faţă de cei mulţi (slujitori, curteni, orăşeni, ţărani) pe care-i avansa, îi dăruia, constituie două laturi
ale politicii sociale a lui Ştefan al III-lea cel Mare. Eficienţa acestei politici a fost uimitoare, fiindcă interesele strategice ale domnitorului – apărarea Moldovei
− avanpost al creştinităţii, ocrotirea demnităţii cetăţenilor săi corespundeau întocmai cu aspiraţiile celor mai largi mase sociale. În acestă coincidenţă de
aspiraţii cu forţă de crezămînt trainic faţă de ţară şi de domnitorul ei rezidă uimitoarea capacitate a lui Ştefan al III-lea cel Mare de a se redresa din situaţiile
cele mai grele, capacitate lapidar exprimată de Gr. Ureche: „şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea că ştiindu-se căzut jos se ridica deasupra
biruitorului…” Miracolul repetat al renaşterii din catastrofă nu a fost însă altceva decît întîlnirea dintre voinţa neclintită a lui Ştefan de a asigura independenţa
Moldovei şi răspunsul poporului său, prin fapta eroică pe cîmpul de luptă, la chemarea domnului. Acesta a fost „secretul principal al marilor seccese ale
politicii externe a Moldovei pe timpul lui Ştefan cel Mare”.
Familia lui Ştefan cel Mare
Majoritatea cercetătorilor, cînd vine vorba de calităţile lui Ştefan al III-lea cel Mare, pomenesc portretizarea făcută de Gr. Ureche, scăpînd din vedere alte
însuşiri ale marelui voievod moldovan. Creaţia populară moldovenească întregeşte imaginea nu numai a lui Ştefan-Domnitorul, Ştefan-Oşteanul, ci şi a lui
Ştefan Om chibzuit, înţelept, vizionar: „Ştefan voievod era om mărunt la stat, iute la căutătură, aprig la minte, viteaz mare la război, însă şi foarte chibzuit,
biruind pe neprietenii lui nu numai cu oştile, ci şi cu înţelept meşteşug... Pe cît era de vrăjmaş în vreme de război, pe atît era de bun şi blînd şi cu dreptate în
vreme de pace”.
Se scapă din vedere ca Ştefan a fost tare evlavios: cît a domnit a purtat mare cinste şi cucernică pomenire strămoşilor săi. Astfel, printr-o „gramotă” semnată
la Suceava la 9 iulie 1466, Ştefan al III-lea, domnitorul Moldovei „întăreşte mănăstirii Pobrata cu hramul Sf. Nicolai... pentru mîntuirea sufletului sfînt
răposatului părinte al nostru Bogdan voievod şi pentru mîntuirea sufletului mamei noastre Maria să aibă de la noi în fiecare an zece buți de vin, două măji de
peşte, una de morun şi una de carp, o jumătate de camenă (piatră) de ceară din Tîrgul Frumos şi toate bărbînţele de miere ce se vor strînge din desetina (a
zecea parte) din satele mănăstireşti şi a oamenilor lor de la Botna”.
Pe timpul domniei lui fără seamăn Ştefan-Cucernicul a făcut nu numai numeroase şi bogate danii, pomene „întru mîntuirea sufletelor sfînt răposaţilor”
apropiaţi ai săi. Din porunca lui s-a pus piatra de mormînt − compoziţie din marmoră albă cu un chenar, conturînd inscripţia (în slavonă): „Acesta este
mormîntul roabei lui Dumnezeu Oltea (Maria), mama domnului Io Ştefan voievod, care a murit în anul 6973 (=1465), noiembrie 4”. Tot la voinţa domnitorului
s-a pus piatra de mormînt a mitropolitului Teoctist cu inscripţia: „Binecinstitorul domn al Ţării Moldovei, Io Ştefan voievod, fiul lui Bogdan voievod, a
împodobit mormîntul acesta părintelui nostru, mitropolitul Sucevei, preasfinţitul chir Teoctist, care a murit în anul 6986 (=1478) luna noiembrie 18”. Cu pietre
de mormînt − monumente de artă de gen, conţinînd inscripţii similare, „binecinstitorul domnul nostru, Io Ştefan voievod, domn a toată Tara Moldovei
(Господарь всей Земли Молдавской), а împodobit mormîntul strămoşului său Roman voievod, domn al Tării Moldovei”; „mormîntul bunicului său, Io
Bogdan voievod, fratele lui Alexandru voievod”; „mormîntul străbunicului său, bătrînul Bogdan voievod” − Bogdan I, întemeietorul Ţarii Moldovei; „mormîntul
strămoşului său Laţcu voievod”; „mormîntul strămoşului său, bătrînul Ştefan (Ştefan I) voievod, care a bătut pe unguri la Hindov...”.
De aceeaşi cucernică cinstire a strămoşilor şi părinţilor este pătrunsă şi pisania bisericii din Borzeşti, zidită de Ştefan al III-lea cel Mare şi fiul său Alexandru
în perioada din iulie 1493 şi pînă în octombrie 1494. Pisania votivă, care ne spune că acest locaş sfînt a fost înălţat de Ştefan al III-lea cel Mare şi fiul său
Alexandru, „pentru rugăciunea şi pentru pomenirea sfînt răposaţilor moşilor şi părinţilor lor”, confirmă, oricum, tradiţia orală că Ştefan, feciorul lui Bogdan al
II-lea şi nepotul lui Alexandru cel Bun, s-a născut la Borzeşti, pe Trotuş, care, pînă a se vărsa în Siret, curge prin ţinuturile Putna şi Bacău.
Actele emise de Cancelaria de Stat a Moldovei, „Letopiseţul anonim (numit odinioară „de la Bistriţa”) al Ţării Moldovei” mărturisesc că Ştefan al III-lea a fost
căsătorit de trei ori. Din „Letopiseţul” pomenit, aflăm că „În vara anului 6971 (1463) iulie 5 şi-a luat Ştefan voievod de soţie pe cneaghinea Eudochia din Kiev
sora ţarului Simion”. Este vorba de sora cneazului kievean Simion Olelcovici. Cneaghinea, devenită doamnă a Moldovei, pentru prima oară apare în
documente la 9 iulie 1466 în „gramota” domnească prin care Ştefan al III-lea face multe pomene mănăstirii Pobrata „şi pentru sufletul şi sănătatea lui şi a

cneaghinei domniei mele Ovdotia”. Ovdotia − Eudochia a murit în 1467. Din acelaşi „Letopiseţ” aflăm, că „În anul 6980
(1472) luna septembrie 14 Ştefan voievod şi-a luat de soţie pe cneaghinea Maria de Mangop” − principat din sud-vestul Crimeei. Nici aceasta
căsătorie n-a durat: Maria de Mangop moare la 19.12.1477 fiind îngropată la mănăstirea Putna.
A treia soţie a lui Ştefan al III-lea a fost o prizonieră. Zdrobind armata valahă (munteană) în 1473, alungîndu-l pe domnul ungrovlah (muntean)
Radu cel Frumos, capturînd visteria Ungrovlahiei (Valahiei sau Munteniei), Ştefan al III-lea s-a întors în Moldova, luînd prizoniere pe soţia
domnitorului valah şi pe fiica lui − Maria.
„Lăsînd-o să mai crească”, Ştefan s-a căsătorit cu această Marie, probabil, în 1478, căci într-un hrisov din 9.03.1479 este pomenit Bogdan Vlad
− rezultat al acestei căsnicii. Această Mărie a decedat în 1511 şi a fost înmormîntată tot la mănăstirea Putna. Astfel, constatăm că Ştefan al III-
lea cel Mare, voievod şi domnitor al întregii Ţări a Moldovei, a respectat tradiţia suveranilor din acele vremi: de a avea soţii din familii princiare,
regale: una − cneaghine de provenienţă ruso-ucraineană − Eudochia, alta de viţă bizantină, − Maria de Mangop, a treia −o valahă (munteancă)
− Maria de Valahia.
Cîte limbi vorbea Ştefan cel Mare?
În unul din primele documente păstrate din epoca lui Ștefan (din 12.08.1457), emis de Cancelaria Moldovei, Ştefan al III-lea se intitula „ Стефан
воевода, Господарь Земли Молдавской” şi-l semna, bizuindu-se pe credinţa marilor săi dregători, „a tuturor boierilor noştri moldoveni, mari şi
mici”.
În ultimele „gramote” domneşti, dictate şi semnate de Ştefan al III-lea cel Mare, domnitorul se intitula „Stephanus palatinus Dei gracia Terre
Moldavie” (octombrie 1503), bazîndu-se pe credinţa „omnium boiarorum nostrorum moldaviensium”.
Născut, afirmă tradiţia, la Borzeşti, pe Trotuş, în inima Moldovei istorice, fecior al Moldovei, moldovan de viţă domnească moldovenească,
Ştefan al III-lea cel Mare îşi judeca supuşii după legea ţării – dreptul moldovenesc. Ocrotea „dreptul moldovenilor” (document din 1498-1499),
aflaţi pe alte meleaguri: „Domnul meu Ştefan voievod mi-a poruncit să mai vorbesc: la milostivirea voastră sînt nişte moldoveni din ţara lui, din
Ţara Moldovei”. Referindu-se la traducerea acestui document, academicianul şi editorul român I. Bogdan sublinia apăsat: „Nu se poate zice
„volohi din Ţara Moldovei” sau „români din Ţara Moldovei”, ci moldoveni din Ţara Moldovei; nici „voievodul volohilor” pentru „voievodul
Moldovei”, căci „Wolochy” din polonă înseamnă „Moldoveni”.
În 1496 Ştefan cel Mare dictează vestita „Pisanie” pentru biserica din Războieni întru pomenirea oştenilor moldoveni, căzuţi în luptă cu
duşmanii Moldovei. Aşadar, cît a trăit şi a domnit (1457-1504) Ştefan al III-lea cel Mare s-a ştiut moldovan, domnitor al moldovenilor din ţara sa
Moldova. Cum scria M. Sadoveanu despre toţi moldovenii: „a trăit şi a murit ştiindu-se moldovan în ţara sa. Ştefan cel Mare era atît de
Moldovan, era atît de strîns legat de ţara sa Moldova, încît într-un document din 5.01.1477 se intitulează: Stephanus Dei gracia Wayvoda
Moldovanie − a Moldovaniei, a moldovenimii!” Avea tot temeiul prestigiosul istoric român P. Panaitescu să conchidă: „Ştefan cel Mare, omul din
Moldova − oştean al pămîntului său moldovenesc”.
Faptul că Ştefan cel Mare a fost şi a rămas pentru totdeauna Moldovan este certificat şi de creaţia populară moldovenească:
Vine Ştefan Moldovan
În mînă cu-n buzdugan
Şi cu cornul ca să sune,
Pe voinici să mi-i adune...
Sar din codrii cei frunzoşi,
Se duc mîndri şi voioşi
După Ştefan Gospodaru,
După Ştefan Moldovanu.
Cancelaria lui Ştefan cel Mare a emis (1457-1504) circă 670 de documente în limbile slavonă, latină, germană... După cum a demonstrat acad.
N. Corlăteanu, limba moldovenească pătrunde masiv în „gramotele” domneşti de acum în timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432). Şi
în documentele semnate de Ştefan cel Mare se folosesc o mulţime de cuvinte curat moldoveneşti. Vom aminti doar cîteva: bahnă, blidari,
branişte, hîj, radi, ştiubei, uşer, portar, pripăşar, săcătură şi multe altele. În hrisoavele lui Ştefan cel Mare sînt atestate foarte multe toponime
curat moldoveneşti: Bahniţa, Băhneni, Brîndză, Bucoveni, Chetreni, Harbuji (sat în jud. Fălciu), Cuhneşti, Ştiubeeni, Prisaca, Borta, Blidari
(sat)...”. Analizînd textul soliei lui Ştefan cel Mare către regele Poloniei Alexandru (22.11.1503), I. Bogdan conchide: „Originalul „буката земли”
arată că solia a fost redactată de un diac moldovan”. Despre un document din 14.07.1499 I. Bogdan scrie: „Se vede că traducerea a fost făcută
de un redactor moldovan... În moldoveneşte pe vremea lui Ştefan cel Mare de bună seamă nu existau cuvinte corespunzătoare neologismelor
de azi: punct, condiţie, articol. Pe marginea omagiului prestat de Ştefan cel Mare regelui polon Cazimir (16.09.1485) se află un adaos
interesant: „hec inscripsio ex valahico in latinum versa est...”. „Ceea ce înseamnă, − conchide I. Bogdan, − că textul latinesc al tratatului a fost
tradus din moldoveneşte sau româneşte”. Aşadar, avînd în vedere că: − etnonimul moldovan este certificat din veacul al XIII-lea în balada
„Mioriţa”: „unu-i moldovan”, care, evident, vorbea moldoveneşte;
− toponimele, apelativele curat moldoveneşti sînt atestate masiv în documentele lui Ştefan cel Mare;
− hrisoavele, cărţile domneşti, traducerile în Cancelaria lui Ştefan cel Mare erau redactate moldoveneşte de redactori, dieci moldoveni;
− Ştefan cel Mare este moldovan născut în inima Moldovei istorice, crescut şi educat în mediul moldovenesc, alături şi împreună cu moldovenii,
care, ca şi astăzi, vorbesc moldoveneşte;
Ştefan cel Mare – „omul din Moldova, oşteanul pămîntului moldovenesc” vorbea limba poporului său − a moldovenilor, limbă, pe care ei o
numeau şi o numesc şi astăzi moldovenească.
De altfel, Ştefan cel Mare vorbea şi alte limbi. În timpul tratativelor sale cu Firley (3-5.11.1503) privind Pocuţia, Ştefan cel Mare i-a replicat tăios
acestui sol polon: „взяли есми ту букату земле хочу щоби ми ся ней достало”. Aceast citat demonstrează că Ștefan vorbea și în limbi slave,
care erau limbile Cancelariei Moldovei.