Formarea si consolidarea statelor medievale româneşti

Factorii constituirii statelor medievale româneşti:

- necesitatea protejării averii acumulate de diferitele categorii sociale şi a
reglementării relaţiilor dintre aceste categorii;
- a apărării căilor comerciale internaţionale, care străbăteau spaţiul
românesc, şi a centrelor de comerţ intern;
- pericolul tătaro-mongol;
- pericolul ungar etc.

Din sec. al IX-lea, prin unirea mai multor obşti sătești s-au format mici state
- cnezate şi voievodate în baza cărora s-au constituit statele medievale româneşti:
Transilvania,
Ţara Românească,
Ţara Moldovei şi
Dobrogea.

Premisele constituirii statelor au fost:

- dezvoltarea relaţiilor economice şi comerciale,
- apariţia categoriilor sociale caracteristice societăţii medievale,
- necesitatea asigurării securităţii căilor comerciale,
- pericolul tătaro-mongol (Hoarda de Aur),
- vecinătatea Regatului Ungar etc.

Întemeierea statelor medievale româneşti a decurs în câteva etape:

- unificarea teritorială,
- formarea structurilor sociale, a instituţiilor centrale statale de guvernare
şi
- obţinerea independenţei, care era recunoscută de ţările vecine.
 Voievodatul Transilvaniei.

La sfârşitul sec. al IX-lea, în spaţiul transilvănean erau menționate câteva

voievodate cu oşti puternice şi cetăţi:
- al lui Menumorut, între râurile Someş şi Mureş (Crişana de azi), cu
centrul la cetatea Biharea;
- al lui Glad, între Dunăre şi Mureş, cu centrul la Cuvin, şi
- al lui Gelu, între Someşuri, cu centrul la Dăbâca.

La începutul sec. al XI-lea a început expansiunea maghiară spre est, prin care
treptat au fost cucerite autonomiile româneşti.
La începutul sec. al XI-lea existau:
- voievodatul lui Ahtum din Crişana, cu centrul la Morisena, şi
- voievodatul lui Gyla, în regiunea intracarpatică, cu centrul la Alba Iulia.
În perioada 1111-1113 principe al Transilvaniei era Mercurius,
iar în 1176 a fost atestat Leustachius, cu titlul de voievod.

Între sec. XII şi XIII regalitatea maghiară a promovat o politică de colonizare cu

saşi şi secui şi de integrare a lor în structurile statale ale Ungariei. În sec. al XIII-lea
cucerirea Transilvaniei a fost încheiată.
Spaţiul intracarpatic a fost organizat, până în 1541, ca voievodat autonom în
cadrul Regatului Ungar, în frunte cu un voievod numit de rege.
Populaţia românească, majoritară în voievodatul Transilvaniei, şi-a păstrat
vechile forme de organizare în voievodate şi cnezate - „ţările româneşti”, în special în
zonele de margine ale Transilvaniei: Ţara Făgăraşului, Ţara Haţegului, Ţara
Maramureşului.
 Ţara Românească

Întemeierea statului medieval Ţara Românească s-a desfășurat din a doua jum.
sec. XIII pînă în prima jum. a sec. IV și s-a realizat prin unificarea formaţiunilor politice
existente între Carpaţi şi Dunăre.
Prima etapă a început din nordul Olteniei, în 1272-1275, când un urmaş al lui
Litovoi a refuzat suzeranitatea maghiară. În 1277 a avut loc o luptă ce s-a sfârşit cu
moartea lui Litovoi şi cu căderea în prizonierat a fratelui său, Bărbat, care, în schimbul
unei mari sume de bani, s-a răscumpărat şi a păstrat stăpânirea voievodatului.
În a doua etapă la formarea statului medieval Ţara Românească au contribuit
românii din Transilvania. Conform legendei, Negru Vodă, împreună cu români din
Transilvania, nemulţumiţi de stăpânirea maghiară, a trecut la sud de Carpaţi,
stabilindu-se (descălecând) la Câmpulung, şi a pus bazele unui nou stat.
A treia etapă a întemeierii statului ţine de Basarab I (1310- 1352), „mare
voievod”. El a unificat autonomiile locale şi a întemeiat statul Ţara Românească.
Basarab I a acceptat suzeranitatea Regatului Ungar. Capitala noului stat era Argeş.
Ţara Românească includea
Muntenia până la Dunăre,
Oltenia,
Banatul de Severin şi
Basarabia (teritoriul de la nordul gurilor Dunării).
Extinderea Ţării Româneşti şi creşterea puterii şi influenţei lui Basarab I a cauzat
conflictul cu Regatul Ungariei. Regele Ungariei, Carol Robert, a pornit război împotriva
Ţarii Româneşti. Basarab a cerut pace, însă a fost refuzat. În bătălia de la Posada (9-12
noiembrie 1330), Basarab I a obţinut victorie. Biruinţa de la Posada a însemnat
câştigarea independenţei şi încheierea procesului de formare a statului.
Basarab I a devenit fondatorul dinastiei Basarabilor. El a ctitorit Biserica
Domnească din Câmpulung şi Biserica Domnească din Curtea de Argeş.
Ţara Românească este întâlnită în surse sub numele Valahia, Ungrovlahia,
Muntenia şi Ţara Transalpină.
Urmaşii lui Basarab I au contribuit la consolidarea statală a Ţării Româneşti,
organizarea instituţiilor și afirmarea în plan internaţional:
Nicolae Alexandru (1352-1364), fiul lui Basarab I a întemeiat, în 1359, Mitropolia
Ţării Româneşti, cu sediul la Curtea de Argeş.
Fiul său, Vladislav Vlaicu (1364-1377), a primit de la maghiari domenii în
Transilvania: Amlaşul, Făgăraşul şi Severinul (1366). În 1365 a bătut moneda de argint
cu numele şi stema ţării. A susţinut dezvoltarea comerţului.
Fratele său, Radu I (1377-1384), şi fiul acestuia, Dan I (1384-1386), au continuat
consolidarea statului prin acţiuni de politică internă şi externă.
 Ţara Moldovei

Țara Moldovei a apărut în sec. al XIV-lea în urma unificării formaţiunilor

prestatale de la est de Carpaţi.
Legenda întemeierii Ţării Moldovei relatează despre descălecatul lui Dragoş.
Regele maghiar în 1345, în valea râului Moldova, a organizat o marcă de apărare
împotriva tătarilor, cu capitala la Baia. Primul voievod a fost Dragoş. În domniile lui
Dragoş şi ale urmaşilor săi, Sas şi Balc, voievodatul constituit era vasal Ungariei.
O nouă etapă ţine de Bogdan din Cuhea, un voievod din Ţara Maramureşului.
Bogdan a trecut munţii Carpaţi, unde a învins oastea lui Balc, fiul lui Sas, devenind
voievodul Ţării Moldovei. În perioada anilor 1364-1365 Bogdan a luptat pentru
câştigarea independenţei. Prin actul din 2 februarie 1365 regele Ungariei a recunoscut
Ţara Moldovei ca stat independent.
Țara Moldovei se întindea de la Carpaţi la Milcov şi Şiret, în nord până în Ţara
Şipeniţului, spre est până la Nistru.
În surse Ţara Moldovei se mai întâlneşte cu numele Moldovlahia, Valahia Mică,
Rusovlahia.
Urmaşii lui Bogdan I au desăvârşit organizarea statală.
Laţcu (1367-1375) a eliminat pretenţiile regelui ungar. A acceptat construirea
Episcopiei Catolice la Şiret (1370).
Petru I Muşat (1375-1391)
- a organizat Cancelaria domnească;
- a emis primele documente interne ale Moldovei;
- a stabilit capitala la Suceava
- a întemeiat Mitropolia Moldovei
- a bătut primele monede de argint (1377) şi de aramă de un groş şi de jumătate
de groş.
La 26 septembrie 1387 Petru I Muşat a depus jurământul omagial regelui
polonez.

Sub domnia lui Roman I (1391-1394), care s-a întitulat „voievod al Ţării
Moldovei de la munte până la mare” (30 martie 1392), Moldova s-a desăvârşit teritorial
prin încorporarea părţii de sud a ţării.
 Dobrogea

Statul medieval Dobrogea a fost întemeiat în sec. XIII-XIV, în condiţiile

dominaţiei Imperiului Bizantin. Nucleul Dobrogei a fost Ţara Cărvunei, cu centrul la
Caliacra.

Izvoarele istorice menţionează existenţa a trei conducători politici:

Balica (1346-1354),
Dobrotici (1354-1386), care şi-au extins stăpânirea asupra întregii Dobrogei, şi
Ivanco (1386-1388).
După moartea lui Ivanco, Dobrogea a intrat în componenţa Ţării Româneşti.

În urma Campaniei militare a Imperiului Otoman (1417-1420), Dobrogea a fost

inclusă în componenţa acestuia până în 1878.