Autonomii locale și instituții centrale în spațiul românesc

(secolele IX-XVIII) – partea I

În sec. IX-X - se formează primele formațiuni politice medievale românești: țări,
cnezate, voievodate.

Țările = formațiuni politice constituite din mai multe sate.

Cnezatele = formaţiuni politice constituite din două sau mai multe sate şi aflate
sub conducerea unui cneaz.

Voievodatele = formațiuni constituite din două sau mai multe cnezate şi aflate sub
conducerea unui voievod.

Cuprins:

 A. Formațiuni politice în Transilvania și Banat

o 1. Primele formațiuni politice atestate
o 2. Consolidarea acestor formațiuni politice
o Organizare administrativ-teritorială:
 B. Formarea statelor medievale
o Formarea statului medieval Țara Românească
o Formarea statului medieval Moldova
o Formarea statului medieval Dobrogea
o Situața Transilvaniei
 C. Instituțiile medievale românești
o Transilvania
o Țara Românească și Moldova
o Organizarea administrativ-teritorială

Formarea statelor medievale a fost influențată de factori:

 interni: dezvoltarea economica, drumurile comerciale, apariția târgurilor și

a orașelor, existența formațiunilor prestatale românești.
 externi:
o tendințele expansioniste ale regalității maghiare sau ale Imperiului
Bizantin;
o constituirea Hoardei de Aur;
o invaziile popoarelor migratoare ce au continuat până în sec. al XIII-
lea.
Procesul formării statelor medievale românești a fost un proces amplu, ce s-a
desfășurat în mai multe etape, pe parcursul mai multor secole:

- unificarea formațiunilor politice prestatale;

- delimitarea teritorială a noii formațiuni politice;
- formarea principalelor instituții laice și ecleziastice;
- obținerea independenței pentru statele românești extracarpatice.

A. Formațiuni politice în Transilvania și Banat

1. Primele formațiuni politice atestate

Primele formațiuni prestatale menționate în izvoarele scrise sunt cele din

spațiul intracarpatic – Transilvania.

Documentele care atestă prezența românilor și a formațiunilor statale românești:

 Cronica notarului anonim

 Cronica lui Nestor

Cronica lui Anonymus, Cronica notarului anonim sau Gesta hungarorum

(Despre faptele ungurilor) amintește pentru sfârșitul sec. al IX-lea în Transilvania
voievodatele lui Menumorut, Gelu și Glad, aceștia aflându-se în conflict cu șefii de
trib maghiari care au pătruns pe teritoriul Transilvaniei.

Voievodatul lui Gelu se afla în centrul Transilvaniei, probabil cu sediul în cetatea

Dăbâca.

Voievodatul lui Menumorut era între Tisa, Mureș și Munții Apuseni, cu sediul în
Biharea (Bihor).

Voievodatul lui Glad în Banat, cu sediul probabil la Cuvin.

O altă lucrare, din sec. al XII-lea, Cronica lui Nestor, menționează că maghiarii i-
au găsit aici pe români și pe slavi în trecerea spre Panonia prin Carpații Păduroși.
2. Consolidarea acestor formațiuni politice

În anul 1000 are loc creştinarea maghiarilor şi aceștia îşi formează un stat, sub
conducerea regelui Ştefan I.

După anul 1000, Regatul maghiar va începe cucerirea Transilvaniei.

Documentul care aduce mărturii pentru această perioadă (secolul XI) = Viața
Sfântului Gerard, călugăr benedictin originar din Veneția și venit în misiune la
curtea regelui Ștefan I.

Scrierea confirmă cucerirea de către maghiari a Voievodatului lui Gyla (succesor

al lui Gelu în Transilvania) între 1002-1003, precum și cea a Voievodatului lui
Ahtum, situat între Criș și porțile Transilvaniei, adică în Banat.

Centrul voievodatului lui Ahtum se afla la Morisena (Cenad), unde acesta

înființase o mănăstire ortodoxă; călugărul Gerard va fi numit episcop de Morisena
și va transforma mănăstirea într-una benedictină.

Secolele XI-XIII marchează perioada în care regalitatea maghiară se preocupă de

organizarea Transilvaniei și de întărirea autorității asupra ei.

Regii maghiari vor coloniza aici alte națiuni, precum:

 secuii (în S-E Transilvaniei);

 sașii (în zona viitoarelor orașe Sibiu, Sighișoara, Brașov);
 cavalerii teutoni (aceștia primesc Țara Bârsei în 1211).

Politica aceasta a colonizării face parte dintr-un proces mai amplu de colonizare
germană în Europa, urmărind obținerea unor beneficii, precum creșterea numărului
contribuabililor și un sistem de apărare al granițelor mai eficient.

Transilvania apare menționată în documentele ungare ca și țara de dincolo de

pădure - „terra ultra silvam” (într-un act emis de regele Geza al Ungariei în 1075)
sau „in ultrasilvanis partibus” (într-un act emis în 1138 de regele ungar Bela al II-
lea).

În anul 1111 are loc încercarea de a organiza Transilvania ca și principat => nu va

reuși.
În 1111 apare menționat un anume Mercurius ca „princeps Ultrasilvanus” și
Simion Ultrasilvanus, ca episcop catolic al Transilvaniei, cu sediul episcopal la
Bălgrad (Alba Iulia).

Din punct de vedere politic Transilvania va fi organizată ca voievodat autonom

în cadrul Regatului Ungariei. În anul 1176 documentele vremii îl menţionează pe
voievodul Leustachius ca vasal al regelui ungar.

Organizarea administrativ-teritorială:

 maghiarii erau organizați în comitate (Bihor, Crasna),

 secuii în scaune (Bistrița),
 sașii în scaune (Brașov) și districte (Sibiu, Sighișoara),
 românii în districte autonome (,,țări”) în zonele de margine ale
Transilvaniei (Țara Maramureșului, Țara Făgărașului, Țara Amlașului).

Voievodul Transilvaniei era vasal regelui Ungariei.

Atribuțiile voievodului: administrative, judiciare și militare.

Voievodul beneficiază de o cancelarie proprie și este ajutat de un vicevoievod.

Adunarea generală a nobililor era o instituție cu caracter reprezentativ, alcătuită din
„stările” sau „națiunile” privilegiate (maghiarii, secuii, sașii,) și care avea atribuții
judecătorești, fiscale și administrative.

B. Formarea statelor medievale

În sec. al XIII-lea în anul 1241 are loc marea invazie tătară/mongolă care a luat pe
nepregătite Europa:

 dezorganizarea regatului maghiar;

 distrugerea cnezatelor și voievodatelor românești.

Documentul care aduce mărturii despre invazia tătară ne oferă scrierea

călugărului Rogerius din Oradea – Carmen miserabile.

La întoarcere, în 1242, mongolii trec din nou prin Transilvania, devastând-o din
nou.
Dezorganizarea Ungariei se va reflecta și în scăderea autorității asupra
Transilvaniei, ceea ce creează condiții favorabile dezvoltării din punct de vedere
politic a spațiului românesc și va duce la formarea statelor feudale românești.

Documentul care aduce mărturii = Diploma ioaniților din 1247.

Așadar, această diplomă menționează cinci formaţiuni statale româneşti - Ţara

Severinului, Cnezatele lui Ioan şi a lui Farcaş, Voievodatele lui Litovoi şi
Seneslau – și atestă faptul că statele române aveau o viață politică și militară
proprie.

Formarea statului medieval Țara Românească

Formarea statelor medievale românești s-a desfășurat pe parcursul mai multor

secole și în mai multe etape.

Într-o primă etapă are loc confruntarea din 1277 dintre voievodul Litovoi și
regele maghiar Ladislau al IV-lea. În această confruntare care avea drept scop
înlăturarea suzeranității maghiare, Litovoi este ucis, iar fratele acestuia pe nume
Bărbat este luat prizonier. Răscumpărat cu o sumă considerabilă de bani, Bărbat va
recunoașe suzeranitatea maghiară, iar teritoriile vor rămâne sub regim de vasalitate
în stăpânirea voievodului român.

Într-o etapă următoare amintim descălecatul lui Negru Vodă. Descălecatul,

(coborârea de pe cal), este termenul utilizat de cronicari pentru desemnarea
întemeierii țărilor românești. Negru Vodă ar fi trecut pe la anul 1290/1291 Munții
Carpați din „Țara Ungurească” și s-ar fi stabilit la Câmpulung, întemeind Țara
Românească.

Într-o altă etapă urmează Basarab I (cca 1310-1352) - supranumit și

Întemeietorul. Basarab I întemeiază Țara Românească prin unificarea
voievodatului lui Litovoi cu cel al lui Seneslau.

Țara Românească cuprindea Banatul de Severin, Oltenia, Muntenia și unele

teritorii de la N gurilor Dunării – Basarabia.

 În 1330 Basarab I îi acordă ajutor militar țarului bulgar Mihail Șișman în

lupta de la Velbuzd, împotriva regelui sârb Ștefan Decanski, care era aliat al
lui Carol Robert de Anjou.
  În 1330 are loc bătălia de la Posada între Basarab I și Carol Robert de
Anjou = victoria împotriva regelui maghiar și demonstrarea puterii militare
și economice a statului muntean. Țara Românească obține independența.
 Basarab va cuceri sudul Moldovei de astăzi, care îi va lua numele –
Basarabia, ce va defini mai apoi întregul teritoriu cuprins între Prut și Nistru.

Într-o ultimă etapă are loc continuarea consolidării instituționale începute de

Basarab I. Urmașii acestuia la tronul Țării Românești:

 fiul lui Basarab I, Nicolae Alexandru (1352-1364) își va lua în 1359 titlul
de „singur stăpânitor” și va înființa Mitropolia Ungrovlahiei (dependentă
de Constantinopol) cu sediul la Argeș, ceea ce reprezintă aderarea oficială la
credința ortodoxă.
 Vladislav I /Vlaicu-Vodă, cum a mai fost numit (1364-1377) - se va
încorona fără acordul regelui maghiar Ludovic I de Anjou (1342-1382). El
va întreprinde numeroase acțiuni de reformare a statului: va bate primele
monede de argint ale Țării Românești în 1365, va acorda privilegii
comerciale brașovenilor (1368), va organiza instituțiile civile și bisericești
ale statului, întemeind în 1370 cea de-a doua mitropolie din Țara
Românească cu sediul la Severin.

Formarea statului medieval Moldova

Asemeni Țării Românești, și formarea statului medieval moldovean a fost

realizată în mai multe etape și pe parcursul a mai multor secole.

În secolul al XII-lea cronicile vremii menționează în centrul Moldovei

Țara Berladnicilor, în sudul Moldovei Țara Brodnicilor, iar în nord-vestul
Moldovei Țara Volohilor (sau a Românilor). O cronică din secolul al XIII-lea
amintește în nord-estul Moldovei o Țară a Bolohovenilor (etimologia făcând
trimitere la termenul voloh). Mai apar menționate:

- ,,Codrii”- Codrii Orheiului, Codrii Lăpușnei, Codrii Cosminului ;

- ,,Câmpuri”- Câmpul lui Dragoș;
- ,,Cobâle”- în ținuturile Dorohoi, Neamț, Bacău, Vaslui;
- ,,Ocoale”- Câmpulung, Vrancea.

Din secolul al XIII-lea Moldova se regăsește sub dominația tătarilor, care, după
marea invazie din 1241-1242, își stabilesc centrul politic la gurile Dunării.
În anul 1347 Ludovic I îi invinge pe tătari la răsărit de Carpaţi, lăsându-l aici pe
unul dintre participanţii la campanie, Dragoş, cneaz în Maramureş, ca voievod a
unei mărci de apărare împotriva tătarilor – „descălecatul” lui Dragoș.

În 1359 un alt cneaz din Maramureş, Bogdan (cca 1359-1365), descalecă - în

Moldova și îl alungă pe nepotul lui Dragoş, Balc. Această acțiune poate fi privită
ca o încercare de înlăturare a dominației maghiare.

Deşi Dragoş este primul descălecător în Moldova, totuşi Bogdan I este numit cel
dintâi domn al ţării, probabil pentru că descălecatul lui Dragoș a fost făcut sub
tutela Ungariei. Dragoş este considerat astfel începătorul, în timp ce Bogdan I
adevăratul întemeietor al Moldovei, ca stat de sine stătător.

Într-o etapă următoare, Bogdan desființează suzeranitatea maghiară asupra

Moldovei în luptele din 1364-1365 cu Ludovic de Anjou și Moldova devine
independentă. Capitala Moldovei era la Baia.

Într-o ultimă etapă are loc continuarea consolidării instituționale în timpul

urmașilor lui Bogdan: Lațcu, Petru Mușat, Roman I, Ștefan I.

 Petru I (1376-1391) va întemeia o mitropolie ortodoxă la Suceava în 1386,

unde va muta și capitala Moldovei. În încercarea sa de a contracara
tendințele expansioniste maghiare, Petru I Mușat va inaugura în 1387 tradiția
depunerii jurământului de vasalitate față de regele Poloniei Vladislav I
Iagello.
 Roman I (1392-1394) se va autointitula în 1393 ,,mare singur stăpânitor" și
domn ,,al Țării Moldovei, de la Munte până la Mare" - titulatură care
vorbește despre desăvârșirea teritorială a Moldovei și extinderea sa înspre
sud, prin înglobarea gurilor Dunării.
 Alexandru cel Bun (1400-1432) – fiul lui Roman I, va întreprinde o serie de
măsuri menite să consolideze din punct de vedere instituțional, economic și
cultural Moldova: datorită lui, în 1401 patriarhul Constantinopolului va
recunoaște mitropolia Moldovei; va încuraja comerțul, acordând privilegii în
1408 negustorilor polonezi. A fost un domnitor blând și pașnic (de unde i se
trage și apelativul „cel Bun”), domnia sa corespunzând unei politicii externe
de echilibru între Ungaria şi Polonia.
Formarea statului medieval Dobrogea

Menționarea unor formațiuni politice în regiunea Dunării de Jos este documentată

de prin secolul al X-lea într-o serie de inscripții descoperite în zona Constanței:

 cea din anul 943, care a fost descoperită lângă comuna Mircea Vodă,
menționează un anume jupan/jupân (conducător) Dimitrie;
 o alta, descoperită la Basarabi-Murfatlar (din sec. X), îl pomenește pe
jupânul Gheorghe.

În secolul al XI-lea avem mărturiile prințesei bizantine Anei Comnena, care scrie
lucrarea Alexiada, în care menționează existența unor formațiuni politice
dobrogene amintind numele conducătorilor lor: Tatos în regiunea Silistrei, Satza
în Delta Dunării și Sestlav în regiunea Vicinei.

În secolul XII Cronica lui Nestor relatează momentul în care cneazul Kievului,
fiind chemat de bizantini să lupte împotriva bulgarilor, a găsit în zona Dobrogei în
jur de 80 de cetăți. În jurul acestora au apărut astfel primele formațiuni prestatale
dobrogene.

În secolul al XIV-lea se constituie astfel statul dobrogean incipient în jurul Țării

Cavarnei (situată între Mangalia și Varna, în Bulgaria de astăzi) cu reședința la
Caliacra sub conducerea lui Balica (1346-1354), gurile Dunării fiind încă în
stăpânirea Țării Românești.

Se remarcă „despotul” Dobrotici (1354-1386) care va uni teritoriile dintre Dunăre

și Marea Neagră și va pune bazele noului stat medieval Dobrogea - care îi și poartă
astfel numele (turcii numesc astfel țara după numele lui Dobrotici).

Lui Dobrotici îi urmează la conducerea Dobrogei fiul acestuia, Ivanco (1386-

1388/1391), care continuă consolidarea instituționale; el are meritul desprinderii
țării din sfera dominației bizantine. El va semna un tratat cu negustorii genovezi și
va bate monedă proprie.

Pericolul otoman însă se apropie, turcii cuceresc teritoriile de la sudul Dunării,

acesta fiind momentul în care Mircea cel Bătrân (1386-1418) alipește în
1388/1389 jumătatea nord-dunăreană a Dobrogei la Țara Românească.

După moartea lui Mircea, fiul acestuia, Mihail I reia bătăliile cu Imperiul Otoman.
În 1420 Dobrogea trece sub stăpânirea otomanilor până în 1878, când în urma
Congresului de pace de la Berlin este redată României.
Transilvania

Transilvania a avut un drum aparte în cadrul regatului maghiar, fiind organizată

ca voievodat autonom, după eșuarea amintită a constituirii ei ca principat în
1111.

Voievodul Transilvaniei era vasal Ungariei, însă în semn al autonomiei provincia

va beneficia de organizare politico-administrativă și teritorială proprie.

Astfel, voievodul va beneficia de cancelarie proprie, fiind ajutat de un

vicevoievod. Instituția cu caracter reprezentativ era adunarea generală a nobililor,
alcătuită din „stările” privilegiate: maghiarii, sașii și secuii. Din categoria stărilor
privilegiate au făcut inițial parte și fruntașii românilor, însă din anul 1366 regele
Ludovic I va condiționa calitatea de nobil de apartenența la religia catolică.

Treptat, autonomia se restrânge tot mai mult, regăsindu-se cu predilecție în țările

de la graniță: Țara Hațegului, Țara Făgărașului, Țara Maramureşului, a Zarandului,
slăbind însă și aici, pe măsura centralizării politice a coroanei maghiare.

După înfrângerea regatului maghiar la Mohacs (1526), în 1541 Transilvania va

deveni principat autonom sub suzeranitatea otomană, condusă de un principe
ales de Dietă și confirmat de sultan.

După asediul Vienei (1683), prin Pacea de la Karlowitz (1699), Imperiul

Habsburgic va primi întreaga Transilvanie, pe lângă Ungaria, Slovenia, parte
din Serbia și Croația.

Observăm astfel că, dacă Țara Românească și Moldova se dezvoltă și evoluează

spre independență, drumul Transilvaniei este mult mai complicat, fiind integrată
în componența marilor puteri vecine.