TEME DIN

PROGRAMA DE BACALAUREAT
1.Autonomii locale şi instituţii centrale
în spaţiul românesc (secolele IX-XVIII) – pagina 2

2. Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict

în Evul Mediu şi la începuturile modernităţii – pagina 6

3. Statul român modern: de la proiect politic la realizarea

României Mari (secolele XVIII-XX) – pagina 11

4. România şi concertul european; de la „criza orientală”

la marile alianţe ale secolului XX – pagina 20

5. Secolul XX între democrație și totalitarism.

Ideologii și practici politice în România și în Europa – pagina 25

6. România postbelică.
Stalinism, naţional-comunism şi disidenţă anticomunistă.
Construcţia democraţiei postdecembriste – pagina 32

7. România în perioada Războiului Rece – pagina 40

8. Constituțiile din România – pagina 42

9. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor – pagina 50

1
 I.Autonomii locale şi instituţii centrale
în spaţiul românesc (secolele IX-XVIII)
A.Introducere
B. Formarea statului medieval Transilvania
C. Formarea statului medieval Țara Românească
D. Formarea statului medieval Moldova
E. Formarea statului medieval Dobrogea
F. Instituțiile medievale românești
G. Concluzii

A.Introducere
După retragerea aureliană din Dacia, locuitorii din spaţiul carpato-danubiano-pontic au trăit organizaţi în
obşti săteşti. Treptat, obștile sătești s-au unificat formând uniuni de obști sătești, apoi autonomii locale (formațiuni politice
prestatale: cnezate și voievodate, jupanate, țări). Autonomiile locale s-au unificat și au constituit statele medievale
românești Transilvania, Ţara Românească, Moldova şi Dobrogea. Constituirea statelor medievale românești a fost
favorizaată de factori interni (creșterea populației, dezvoltarea economică, dezvoltarea orașelor) și de factori externi
(precum tendințele de expansiune venite din partea Ungariei, Imperiului Bizantin, tătarilor).

Întemeierea statelor medievale româneşti extracarpatice Ţara Românească şi Moldova s-a realizat şi cu aportul
românilor din Transilvania care, presaţi de politica expansionistă a Ungariei, au preferat să treacă la sud şi la est de
Carpaţi. Este ceea ce tradiția istorică numește ”descălecat”.

B.FORMAREA STATULUI MEDIEVAL TRANSILVANIA (secolele IX-XIII)

Voievodatul Transilvania s-a constituit în secolele IX-XIII prin unificarea autonomiilor locale (formaţiunilor politice
prestatale) din interiorul arcului carpatic sub conducerea unui voievod. Într-o primă etapă, în secolele IX-XI, a avut loc
constituirea autonomiilor locale din interiorul arcului carpatic.
 Pentru sfârşitul secolului al IX-lea-începutul secolului al X-lea, cronicarul maghiar Anonymus menționează în
lucrarea sa „Gesta Hungarorum” („Faptele ungurilor”) trei autonomii locale: voievodatele conduse de Menumorut,
Gelu şi Glad. Informaţiile transmise de Anonymus sunt susținute și de cronica lui Simon de Keza, „Faptele hunilor şi
maghiarilor” („Gesta Hunorum et Hungarorum”).
 Pentru începutul secolului al XI-lea, lucrarea „Viaţa (Legenda) Sfântului Gerard” menţionează două autonomii locale
anume voievodatele conduse de Gyla şi Ahtum.

A doua etapă din formarea statului medieval Transilvania a avut loc în perioada secolelor XI-XIII. Este
perioada cuceririi și organizării Transilvaniei de către maghiari. Regii maghiari au încercat să înlocuiască voievodatul cu
principatul. În anul 1111 în documente este menţionat principele Mercurius. Dar în anul 1176 este menţionat voievodul
Leustachius, ceea ce înseamnă că regalitatea maghiară a revenit la voievodat.
În anul 1366, regele maghiar Ludovic I de Anjou a emis decretele prin care calitatea de nobil era condiţionată de
apartenenţa la catolicism. Astfel, catolicismul a devenit religia oficială a Transilvaniei. Românii au fost excluşi din viaţa
politică a Transilvaniei, deşi ei reprezentau majoritatea populaţiei.
Pentru a-și consolida puterea în Transilvania, regii maghiari au colonizat în Transilvania alte neamuri, precum saşii şi
secuii. Maghiarii, sașii și secuii erau considerați ”națiunile privilegiate”, în timp ce românii erau considerați ”tolerați”.

Zonele centrale ale Transilvaniei au fost cuprinse în structura statului maghiar. Dar autonomiile locale din zonele
mărginașe (Ţara Făgăraşului, Ţara Maramureşului, Ţara Bârsei, Țara Hațegului) s-au mai bucurat o perioadă de unele libertăți.
Până în anul 1541, Transilvania a fost voievodat autonom sub suzeranitate maghiară. Din anul 1541, Transilvania de
devenit principat autonom sub suzeranitate otomană. La sfârșitul secolului al XVII-lea, Transilvania a fost anexată de Austria.

C.FORMAREA STATULUI MEDIEVAL ŢARA ROMÂNEASCĂ

Ţara Românească s-a format în a doua jumătate a secolului al XIII-lea-prima jumătate a secolului al XIV-lea prin
unificarea autonomiilor locale existente la sud de Carpați. Formarea statului medieval Țara Românească a fost grăbită de
politica Ungariei de înlăturare a libertăților românilor din Țara Maramureșului și de tendințele sale de dominație în regiunea de
la sud de Carpați.

Într-o primă etapă s-au constituit autonomiile locale la sud de Carpați. Unele dintre aceste autonomii locale sunt
menţionate în documentul „Diploma cavalerilor ioaniţi” emis de regele maghiar în anul 1247. În document sunt menţionate 5
autonomii locale: voievodatele lui Litovoi și Seneslau, cnezatele lui Farcaş și Ioan, Ţara Severinului. Aceste autonomii locale
(cu excepția voievodatului lui Seneslau) se aflau sub dominația Ungariei și erau dezvoltate economic..
2
 În a doua jumătate a secolului al XIII-lea, unele autonomii locale de la sud de Carpați au fost unificate sub
conducerea lui Litovoi care a refuzat suzeranitatea maghiară. Pe la 1277 a avut loc o luptă între Litovoi și maghiari care s-a
terminat cu moartea lui Litovoi şi cu luarea ca prizonier a lui Bărbat, fratele său. Bărbat s-a răscumpărat în schimbul unei mari
sume de bani şi a păstrat stăpânirea.

În contextul încercărilor regilor maghiari de a anula libertățile românilor din Țara Făgărașului, la sfârșitul
secolului al XIII-lea (pe la 1290), Negru Vodă a trecut la sud de Carpați și a pus bazele unui stat cu capitala la Câmpulung.
Această tradiţie istorică a descălecatului cuprinde şi un sâmbure de adevăr, anume contribuţia românilor din Transilvania la
întemeierea statului medieval Ţara Românească.

În primele decenii ale secolului al XIV-lea, autonomiile locale de la sud de Carpați au fost unificate sub conducerea
lui Basarab I Întemeietorul (1310?–1352). Inițial, Basarab I a acceptat suzeranitatea Ungariei. Capitala statului se afla la
Curtea de Argeș. Basarab I a obținut independența Țării Românești de sub dominația Ungariei în urma luptei de la Posada
(1330).

LUPTA DE LA POSADA (9-12 NOIEMBRIE 1330)

În anul 1330, regele maghiar Carol Robert de Anjou a decis să organizeze o expediție împotriva Țării Românești.
Basarab I alipise Banatul de Severin la Țara Românească și refuzase să mai plătească tributul regelui maghiar. În 1330,
Carol Robert, cu o puternică armată, a plecat spre Curtea de Argeş, capitala Țării Românești. Oltenia fusese pustiită în
de către Basarab I, motiv pentru care armata maghiară începe să se confrunte cu o foamete.
Pe drumul către Curtea de Argeş, Carol Robert a primit o solie din partea lui Basarab, care îi aduce o ofertă de
pace. Basarab îi oferea regelui maghiar plata a 7000 de mărci de argint ca despăgubire, cedarea Banatului de Severin şi
trimiterea unui fiu la curtea maghiară ca garanţie. Oferta lui Basarab a fost refuzată cu aroganţă de către regele maghiar.
În cele din urmă, Carol Robert de Anjou a ajuns la Curtea de Argeş, pe care a găsit-o pustie şi pe care a incendiat-o.
Documentul intitulat „Cronica pictată de la Viena” care prezintă campania menționează că, în drumul ei de
întoarcere, oştirea lui Carol Albert a trebuit să traverseze o vale îngustă şi lungă. În acest defileu a fost atacată de armata
lui Basarab I. Lupta s-a dat la 9–12 noiembrie 1330 în locul numit Posada. Carol Robert a scăpat cu greu, schimbând
hainele sale cu ale unui oştean pentru a nu fi recunoscut. Victoria din 1330 a asigurat independenţa Țării Românești de
sub suzeranitatea maghiară.

D.FORMAREA STATULUI MEDIEVAL MOLDOVA

Întemeierea Moldovei s-a realizat în a doua jumătate a secolului al XIV-lea prin unificarea autonomiilor locale
existente la est de Carpaţi. Formarea statului medieval Moldova a fost grăbită de politica Ungariei de înlăturare a libertăților
românilor din Țara Maramureșului și de tendințele sale de dominație în regiunea de la est de Carpați. Constituirea Moldovei
este rezultatul unui dublu descălecat: al lui Dragoş şi apoi al lui Bogdan.

Într-o primă etapă din formarea statului medieval Moldova s-au constituit autonomiile locale de la est de
Carpaţi, precum:
 codri (Codrii Cosminului, Codrii Herţei);
 câmpuri (Câmpul lui Dragoş, Câmpul lui Vlad);
 cobâle (Neamţ, Vaslui, Bacău);
 ocoale (Câmpulung, Vrancea);

Pe la mijlocul secolului al XIV-lea (în jurul anului 1350) a avut loc descălecatul lui Dragoș din Țara
Maramureșului. Regele maghiar Ludovic I de Anjou a organizat o expediţie la est de Carpați împotriva tătarilor. La această
expediție au participat şi românii din Maramureş sub conducerea lui Dragoş. Tătarii au fost învinşi dar mai constituiau încă un
pericol pentru Ungaria. De aceea, Ludovic I a înființat aici o marcă de apărare a regatului maghiar în fruntea căreia l-a numit
pe Dragoş. Această marcă de graniţă se afla în nordul Moldovei, se numea Moldova Mică şi avea capitala la Baia. Dragoş a
acceptat suzeranitatea maghiară. Urmașii lui Dragoș au fost Sas și Balc.

În a doua jumătate a secolului al XIV-lea (ăn jurul anului 1359) a avut loc descălecatul lui Bogdan din Țara
Maramureșului. Regii maghiari au vrut să desfiinţeze libertăţile românilor din Ţara Maramureşului unde domnea Bogdan.
Bogdan s-a opus presiunilor venite din partea Ungariei şi când nu a mai putut rezista a trecut la est de Carpaţi. Venirea lui
Bogdan la est de Carpaţi a coincis cu o revoltă a boierimii locale răsculată împotriva dominaţiei maghiare. Bogdan i-a alungat
pe urmaşii lui Dragoş cu ajutorul boierimii locale. La 1364-1365, în urma confruntărilor cu regele maghiar Ludovic I de
Anjou, Bogdan a obținut independenţa Moldovei. Aceste evenimente sunt descrise în cronica lui Ioan de Târnave, secretarul
regelui maghiar Ludovic de Anjou.

3
 La sfârșitul secolului al XIV-lea, Roman I a eliberat sudul Moldovei de sub dominaţia tătarilor realizând astfel
unificarea teritorială deplină.

E.FORMAREA STATULUI MEDIEVAL DOBROGEA

Statul medieval Dobrogea s-a constituit la sfârșitul secolului al XIV-lea prin unificarea autonomiilor locale
constituite între Dunăre și Marea Neagră. Autonomii locale existente în teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră sunt:
 pentru secolul al X-lea, inscripţiile descoperite pe teritoriul Constanței îi menţionează pe jupanii Dimitrie şi
Gheorghe;
 pentru secolul al XI-lea, cronica bizantină ”Alexiada” scrisă de prințesa Ana Comnena menţionează
următorii conducători: Tatos, Sestlav, Satza, Pudilă.
 pentru secolul al XIII-lea (anul 1230), documentele menţionează „Ţara Cavarnei”, nucleul statului
dobrogean. Autonomiile locale dintre Dunăre și Marea Neagră s-au unificat în jurul Țării Cavarnei. În
fruntea acestei autonomii locale sunt menţionaţi Balica, Dobrotici, Ivanco. În condițiile manifestării
pericolului otoman, în 1389, Mircea cel Bătrân a alipit Dobrogea la Ţara Românească.

F) Instituţiile statelor medievale româneşti (organizarea politico-instituţională a Ţărilor

Române/structuri instituționale din Țările Române)
F.1. Instituții din Transilvania

Instituţiile voievodatului Transilvania aflat sub suzeranitatea maghiară erau:

 Voievodul care era vasalul regelui Ungariei. Voievodul era numit de regele Ungariei şi se bucura
de atribuţii largi. Reşedinţa voievodului era la Alba Iulia. Voievodul numea vicevoievodul şi şefii
comitatelor maghiare.
 Vicevoievodul;
 Adunarea generală a nobililor (Adunarea Stărilor/Dieta) care era formată din reprezentanţii
categoriilor privilegiate (nobilii maghiari, fruntaşii saşilor şi secuilor). Aceasta îl ajuta pe voievod
în luarea deciziilor. La început, la aceste adunări participau şi românii. Treptat, românii au fost
îndepărtaţi din viaţa politică a Transilvaniei.

În anul 1541, Transilvania a devenit principat autonom sub suzeranitate otomană. Acest statut al Transilvaniei
presupunea plata unui tribut şi controlul otoman asupra politicii externe. Instituţiile de conducere:
• principele care era ales de Dietă şi confirmat de Imperiul Otoman.
• Dieta (care cuprindea naţiunile privilegiate); cea mai importantă atribuţie a Dietei era de a alege principele.
• Consiliul Princiar era format din reprezentanţi ai naţiunilor privilegiate.

F.2.Instituții din Ţara Românească şi Moldova

Principalele instituţii medievale din Ţara Românească şi Moldova au fost: domnia, biserica, Sfatul Domnesc,
Adunarea Ţării, armata. Cauze ale înființării instituțiilor:
 necesitatea organizării statului în scopul asigurării unei bune funcționari, dezvoltării și consolidării;
 necesitatea organizării armatei ca principal instrument de luptă împotriva tendințelor expansioniste ale statelor vecine,
mai ales în contextul creșterii pericolului otoman.

DOMNIA reprezintă cea mai importantă instituție centrală din Moldova şi Ţara Românească. Sistemul de
succesiune la tron a fost electivo–ereditar. Puteau fi aleşi din familia domnitoare toţi urmașii pe linie bărbătească, chiar dacă
era vorba despre fii nelegitimi. S-a practicat des asocierea la domnie a fiului cel mare din timpul vieţii domnului.

Domnia a jucat un rol important în reglementarea politicii interne și în consolidarea statului.

Principalele atribuţii ale domnului în politica internă erau:
 elabora legile, stabilea dările și bătea monedă;
 numea și revoca dregătorii, mitropoliții și episcopii;
 era judecătorul suprem, putând pronunţa pedeapsa cu moartea, avea drept de grațiere;
 era comandantul suprem al armatei (purta titlul de mare voievod);
 decidea înfiinţarea mitropoliilor, episcopiilor şi mănăstirilor.
De exemplu, Nicolae Alexandru și Vladislav Vlaicu au adoptat măsuri pentru consolidarea Țării Românești.
Nicolae Alexandru care a întemeiat Mitropolia Țării Românești cu sediul la Argeș. Vladislav Vlaicu care a întemeiat
Mitropolia de la Severin și a bătut primele monede. În Moldova, Petru I Muşat a bătut primele monede şi a întemeiat
Mitropolia Moldovei cu sediul la Suceava. De asemenea, a mutat capitala Moldovei la Suceava.

Domnia a jucat un rol important în reglementarea politicii externe și în diplomație, în apărarea țării față de
tendințele expansioniste ale statelor vecine (Ungaria, Polonia, Imperiul Otoman, Austria). Principalele atribuții ale
domnului în politica externă erau: încheia tratate, declara război, încheia pace, primea și trimitea soli.
4
 De asemenea, domnia avut un rol important în plan economic și cultural.

Evoluția instituției domniei în secolele XIV-XVIII/Intervenția factorului extern în evoluția domniei

 Secolele XIV-XVI s-au caracterizat prin domnii puternice. În Ţara Românească, domnii erau aleşi de boieri din
dinastia Basarab, iar în Moldova, din dinastia Muşat. Domnii aveau o politică externă proprie.
 În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, dominația otomană asupra Țării Românești și Moldovei s-a accentuat.
Acest lucru a produs modificări asupra domniei. A crescut rolul Imperiului Otoman în alegerea domnilor. La
început, domnii erau aleși tot de boieri, dar trebuiau confirmați de sultan. Treptat, se va ajunge la numirea
domnitorului de către sultan, fără consultarea boierilor. Uneori, domnii plăteau sume de bani pentru a fi numiți sau
confirmați pe tron. Atribuţiile externe ale domnului au fost limitate. Domnii trebuiau să ducă o politică externă în
conformitate cu interesele Porții.
 Alte modificări în organizarea domniei au intervenit în secolul al XVIII-lea odată cu instaurarea regimului fanariot
în Ţările Române (1711 în Moldova şi 1716 în Ţara Românească).

BISERICA a fost un aliat important al domnilor români în Evul Mediu. Religia ortodoxă a constituit un element de
unitate şi solidaritate pentru toți români. Domnul îi numea pe mitropolit şi pe episcopi. La rândul său, domnul era uns de
mitropolit.
Şeful bisericii ortodoxe din Țara Românească și Moldova era mitropolitul; acesta era considerat al doilea demnitar în
stat, cel mai important sfetnic al domnitorului, era șeful Sfatului domnesc, conducător al unor solii politice şi locţiitor al
domnului în caz de vacanţă a tronului.
Biserica Ortodoxă Română era organizată sub forma mitropoliilor, episcopiilor, bisericilor şi mănăstirilor. Primele
mitropolii au fost:
 Mitropolia Ortodoxă a Ţării Româneşti cu sediul la Curtea de Argeş înfiinţată de Nicolae Alexandru;
 Mitropolia Ortodoxă a Moldovei cu sediul la Suceava înfiinţată de Petru I Muşat.
Din punct de vedere dogmatic, Biserica Ortodoxă era supusă Patriarhiei de la Constantinopol.

SFATUL DOMNESC
 Sfatul Domnesc avea un rol consultativ, ajutându-l pe domn în luarea deciziilor.
 Era format din mari boieri, care ulterior au primit dregătorii (funcţii în stat).
 Numărul membrilor din Sfatul Domnesc a variat în jurul cifrei 12. Figura principală în Sfatul Domnesc era
Mitropolitul, care era urmat de marele ban al Olteniei, în Ţara Românească şi, portarul Sucevei, în Moldova.
 Dregători: banul Olteniei și portarul Sucevei, spătarul, logofăt, vistier, vornic, paharnic, pitar, comis, stolnic.

ADUNAREA ŢĂRII
 Adunarea Țării era formată din reprezentanţii boierilor, clerului şi orăşenilor.
 Adunarea Țării avea un rol consultativ, ajutându-l pe domn în luarea deciziilor. Dar avea un caracter temporar, fiind
convocată rar pentru a se lua decizii importante (precum alegerea domnului, aprobarea tratatelor încheiate de către
acesta, declararea războiului sau încheierea păcii).
 În timpul regimului fanariot, rolul acestei instituţii a scăzut semnificativ.
 Această instituţie va renaşte în prima jumătate a secolului al XIX-lea sub numele de Adunarea Obştească/Legislativă.

G)Importanța constituirii statelor medievale românești/instituțiilor medievale românești

Constituirea statelor medievale românești a fost un proces de durată care s-a realizat în mai multe etape: constituirea
autonomiilor locale, unificarea acestora sub conducerea unuia dintre conducătorii acestora, crearea instituțiilor. Astfel, în
spațiul românesc a avut loc o evoluție de la sat la stat.

Existența statelor medievale și a instituțiilor lor a creat condițiile necesare pentru afirmarea și apărarea statului,
pentru reglementarea politicii externe, a relațiilor sociale și a vieții economice. A fost creat cadrul favorabil menținerii și
dezvoltării civilizației românești. Astfel, statele medievale românești au putut să joace un rol important în istoria Europei în
secolele următoare, în contextul luptei antiotomane.

5
 2. Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict
în Evul Mediu şi la începuturile modernităţii
A)Introducere
B) Mircea cel Bătrân – domn al Țării Românești (1386-1418)
C) Alexandru cel Bun – domn în Moldova (1400-1432)
D) Iancu de Hunedoara – voievod în Transilvania (1441-1456)
E) Vlad Ţepeş – domn în Țara Românească (1448, 1456-1462, 1476)
F) Ştefan cel Mare – domn al Moldovei (1457-1504)
G)Mihai Viteazul – domn în Țara Românească (1593—1601)
H) Spaţiul românesc la sfârșitul Evului Mediu și începuturile modernităţii
(sfârșitul secolului al XVII-lea-începutul secolului al XVIII)

A)Introducere
În secolele XIV-XVI, Țările Române s-au aflat în zona în care se întâlneau interesele de dominație ale Ungariei,
Poloniei și Imperiului Otoman. Din secolul al XVI-lea, Austria a devenit o nouă putere, iar din secolul al XVII-lea, Rusia.

Având în vedere acest context internaţional, în secolele XIV-XVI, domnitorii români s-au implicat în relațiile
internaționale urmărind obiective precum:
 menținerea identității statele și evitarea transformării în pașalâcuri (provincii otomane)
 menținerea integrității teritoriale
 evitarea suzeranității marilor puteri vecine
 menținerea autonomiei (libertatea pe plan intern) sau recucerirea independenței
 menținerea identității spirituale.

Domnitorii români s-au implicat în relațiile internaționale prin

 acțiuni diplomatice (semnarea tratatelor cu Ungaria și Polonia și mai târziu cu Austria și Rusia, aderarea la alianțe
antiotomane, crearea unui front românesc antiotoman)
 acțiuni militare (participarea la ”cruciadele târzii” din secolele XIV-XVI, lupte asimetrice cu statele vecine).

B) Mircea cel Bătrân – domn al Țării Românești (1386-1418)

În prima etapă a domniei sale, Mircea cel Bătrân s-a orientat spre Polonia şi Moldova pentru a contracara pretenţiile de
suzeranitate ale Ungariei. În anii 1389-1390, Mircea a încheiat un tratat cu Polonia (pe poziții de egalitate). Prin acest tratat,
cei doi conducători îşi promiteau sprijin reciproc în cazul unui atac din partea Ungariei.

A doua etapă a domniei lui Mircea cel Bătrân a fost dominată de lupta antiotomană. În anul 1395 Mircea cel Bătrân a
încheiat la Brașov tratatul antiotoman cu regele maghiar Sigismund de Luxemburg. A fost primul tratat antiotoman din Europa
de sud-est. Tratatul a fost încheiat în condiții de egalitate. Mircea se angaja să ofere ajutor militar împotriva otomanilor. Dacă
însă regele nu ar fi venit în persoană şi ar fi trimis doar oştirea, Mircea urma să procedeze la fel ca un egal al regelui,
angajându-se să asigure liberă trecere precum şi hrană necesară, contra cost, oştirii regale. Mircea cel Bătrân a participat la
luptele antiotomane de la Rovine (octombrie 1394 sau mai 1395) şi Nicopole (1396).

 Pericolul otoman a determinat o apropiere între Ungaria şi Ţara Românească. La 7 martie 1395, la Braşov, s-a
încheiat un tratat de alianţă antiotoman între regele maghiar Sigismund de Luxemburg și Mircea cel Bătrân. Cei doi
conducători îşi promiteau ajutor militar împotriva turcilor.

 Sultanul Baiazid Fulgerul a organizat o expediţie la nordul Dunării. Cauzele care determinaseră nemulţumirea
sultanului erau multiple: ocuparea Dobrogei, ajutorul dat sârbilor în lupta de la Câmpia Mierlei, incursiunile la sud
de Dunăre. În ciuda tratatului de la Braşov (1395), regele Ungariei nu i-a oferit ajutor militar lui Mircea care a reuşit
să strângă doar 10 000 soldaţi în timp ce Baiazid avea o armată de 40 000. Turcii au înaintat direct spre capitala
ţării, Curtea de Argeş. Mircea a aplicat tactica pământului pârjolit și a hărțuirii. Lupta s-a dat la Rovine în octombrie
1394 sau mai 1395. Victoria a aparţinut lui Mircea cel Bătrân. Victoria obţinută de Mircea nu a putut fi exploatată
complet, deoarece marea boierime a trecut de partea unui pretendent la tron cunoscut sub numele de Vlad
Uzurpatorul. Însă, creşterea pericolului otoman i-a determinat pe aceşti boieri să se regrupeze în jurul lui Mircea.

 Succesul de la Rovine l-a determinat pe Sigismund Luxemburg să formeze prima mare coaliţie antiotomană. Şi
Mircea a luat parte la această cruciadă, dar cruciaţii au fost învinşi la Nicopole (1396).

6
A treia etapă a domniei, Mircea cel Bătrân s-a implicat în luptele pentru tron din Imperiul Otoman. În anul 1417 sultanul
Mahomed I a organizat o expediție împotriva Țării Românești. Mircea a acceptat plata tributului anual care nu afecta
autonomia internă a ţării; în acest context, Dobrogea a fost integrată Imperiului Otoman.

C) Alexandru cel Bun – domn în Moldova (1400-1432)

 Domnia lui Alexandru cel Bun a corespuns, în general, cu o perioadă de pace, rezultat al politicii sale abile de a
menține echilibrul între Ungaria și Polonia.
 În 1402, Alexandru cel Bun a încheiat un tratat cu Polonia (pe care l-a reînnoit de mai multe ori). Alexandru cel Bun
recunoștea suzeranitatea Poloniei. În schimb, regele polon îi promitea sfat și ajutor împotriva oricărui dușman.
 În timpul său, în 1420, au avut loc primele confruntări dintre Moldova și Imperiul Otoman. Turcii au asediat Chilia și
Cetatea Albă, dar Alexandru a reușit să le apere.

D) Iancu de Hunedoara – voievod al Transilvaniei între anii 1441-1456

Prin luptele sale care au avut un pronunțat caracter ofensiv, Iancu de Hunedoara a oprit expansiunea otomană spre
Europa Centrală. Iancu de Hunedoara a partiicpat la următoarele acțiuni militare antiotomane:
 Campania cea Mare/cea Lungă (1443-1444)
 Lupta de la Varna (1444);
 Campania antiotomană din 1448;
 Apărarea orașului Belgrad (1456) atacat de sultanul Mahomed al II-lea.

CAMPANIA CEA MARE (1443-1444) și Lupta de la VARNA (1444)

 Seria acţiunilor antiotomane a început în anul 1441. În anii 1441-1442 au avut loc mai multe confruntări
între turci şi Iancu, obţinând şi unele victorii care au atras atenţia Europei. (1442 – luptele de la
Sântimbru, Sibiu, Ialomița, ultimele 2 fiind victorii ale lui Iancu).

 Statele catolice au plănuit o cruciadă în fruntea căreia a fost numit Iancu. Acesta s-a bazat mai mult pe
forţele proprii, decât pe un ajutor efectiv. În 1443 a inițiat „Campania cea mare” sau „Campania cea
lungă” (a fost denumită aşa deoarece Iancu a condus operaţiunile militare la sud de Dunăre timp de 6
luni, pătrunzând pe teritoriul controlat de otomani în Balcani pe o distanţă de 300 km). Iancu a trecut
Dunărea cu o mare oaste, având ca obiectiv cucerirea oraşului Adrianopol. Iancu a obţinut unele victorii
dar venirea iernii l-a obligat să întrerupă campania.

 Succesul voievodului român a determinat pe sultanul Murad al II-lea să ceară pace. În iulie 1444, la
Seghedin s-a încheiat un armistiţiu între Ungaria şi Imperiul Otoman, valabil pe 10 ani. Privită în
ansamblu, “campania cea lungă” reprezintă un succes, deşi scopul principal n-a putut fi atins.

 Prezenţa armatei otomane în Asia şi presiunile papei l-au determinat pe regele Ungariei să încalce pacea
şi să iniţieze o nouă cruciadă condusă de Iancu de Hunedoara. Dar cruciaţii au fost nimiciţi la Varna (10
noiembrie 1444). Regele Ungariei a murit pe câmpul de luptă. Moştenitorul la tronul Ungariei era minor,
astfel că Iancu de Hunedoara a fost numit guvernator al Ungariei.

BELGRAD (1456)
 În anul 1453, sultanul Mahomed al II-lea a cucerit orașul Constantinopol (capitala Imperiului Bizantin), fapt
care a creat condiţii favorabile pentru înaintarea turcilor spre Europa Centrală. În 1456, Mahomed al II-lea
Cuceritorul a atacat oraşul Belgrad, aflat în stăpânirea maghiarilor. Acest oraş era considerat drept „cheia
Europei Centrale”; dacă turcii cucereau oraşul, drumul lor către Europa Centrală era deschis.

 Misiunea de a apăra acest oraş i-a revenit lui Iancu de Hunedoara. În vederea luptei, Iancu a adunat în jur de 30
000 de transilvăneni, maghiari, polonezi, germani, cehi etc. Oastea otomană (unele surse vorbesc de 200 000
oşteni) a asediat orașul Belgrad în perioada 4 la 21 iulie 1456. Iancu a apărat orașul, iar înaintarea turcilor spre
Europa Centrală a fost oprită. La puţină vreme după această victorie, Iancu a murit de ciumă.

7
E) Vlad Ţepeş – domn în Țara Românească (1448, 1456-1462, 1476)
Principalul obiectiv al politicii sale externe a fost lupta antiotomană. În vara anului 1462, sultanul Mahomed al II-lea
a organizat o expediție împotriva Țării Românești. Cauzele care l-au determinat pe sultanul Mahomed al II-lea să organizeze
această expediție au fost:
 refuzul lui Vlad Ţepeş de a mai plăti tributul (1459);
 încheierea de către Vlad Țepeș a unui tratat antiotoman cu regele maghiar Matei Corvin (1460);
 expediţia organizată de Vlad Țepeș la sud de Dunăre în iarna 1461-1462.

Vlad Țepeș a aplicat tactica pământului pârjolit și a hărțuirii. Turcii au înaintat până în apropiere de Târgovişte unde
şi-au stabilit tabăra. În noaptea de 16-17 iunie 1462, a avut loc atacul surpriză sau atacul de noapte asupra taberei otomane.
Vlad Ţepeş şi oştenii săi au intrat în tabăra otomană îmbrăcaţi în haine de soldaţi turci. Scopul lui Vlad Țepeș era uciderea
sultanului, dar a eșuat în acest sens. Deși atacul a cauzat mari pierderi turcilor, sultanul a continuat marșul către Târgoviște.
Turcii au găsit capitala pustie și s-au retras. Vlad Ţepeş s-a retras peste munţi în Transilvania, aşteptând ajutorul lui Matei
Corvin. Dar Regele Matei Corvin l-a acuzat de trădare şi l-a închis pe Ţepeş, timp de peste un deceniu.

F) Ştefan cel Mare – domn al Moldovei (1457-1504)

F1 -Prima etapă a domniei
 În prima parte a domniei sale, Ştefan a păstrat relaţiile cu Imperiul Otoman plătind tribut şi a înlăturat
suzeranitate maghiară acceptând-o pe cea polonă. Principalele evenimente din această perioadă au fost
semnarea tratatului de la Overchelăuți (în 1459) cu regele Poloniei Cazimir al IV-lea și înfrângerea armatei
maghiare la Baia (în 1467).

Tratatul de la Overchelăuți (1459) dintre Ștefan cel Mare și regele polon Cazimir al IV-lea
 La începutul domniei, relațiile dintre Ștefan cel Mare și regele polonez Cazimir al IV-lea erau încordate,
deoarece fostul domn, Petru Aron, se refugiase în Polonia. Pentru a-l determina pe rege să accepte semnarea
unui tratat, Ștefan a organizat o incursiune în sudul Poloniei.
 La Overchelăuţi, în anul 1459, Ștefan cel Mare a încheiat un tratat cu regele polonez Cazimir al IV-lea. În
schimbul acceptării suzeranităţii regelui polon Cazimir al IV-lea, Ştefan a obţinut recunoaşterea sa ca domn
al Moldovei şi angajamentul regelui de a nu-l sprijini pe Petru Aron să reocupe tronul Moldovei.
 Tratatul prevedea obligaţia ambelor părţi de a-şi acorda ajutor reciproc la nevoie. Tratatul a fost reînnoit de
mai multe ori.

Lupta de la Baia (1467) dintre Ștefan cel Mare și regele maghiar Matei Corvin
 Ştefan a intrat în conflict cu regele Ungariei, Matei Corvin mai ales din cauza faptului că domnul
Moldovei luase în stăpânire Chilia (1465), un important centru economic și strategic.
 În anul 1467, Matei Corvin a organizat o expediţie împotriva Moldovei. În drum spre Suceava,
armata maghiară a făcut un popas la Baia pentru a pregăti atacul final. În noaptea de 14–15
decembrie 1467, Ștefan cel Mare a atacat armata maghiară. Lupta s-a încheiat cu victoria lui Ştefan.
Regele maghiar a fost rănit şi cu mare greutate a reuşit să se întoarcă în Transilvania.

F2 –A două etapă a domniei

 A două etapă a domniei lui Ștefan cel Mare a fost marcată de lupta antiotomană. Principalele confruntări
dintre Ștefan cel Mare și turci au fost lupta de la Vaslui-Podul Înalt (10 ianuarie 1475) și lupta de la Războieni-
Valea Albă (în anul 1476).

Lupta de la Vaslui-Podul Înalt (10 ianuarie 1475) dintre Ștefan cel Mare și otomanii conduși de Soliman pașa
 Ştefan a refuzat să mai plătească tributul şi a intervenit în Ţara Românească instalând domnitori favorabili politicii
sale, declanşând astfel conflictul cu Imperiul Otoman. Sultanul Mahomed al II-lea i-a trimis un ultimatum. Lui
Ştefan i se cerea să se prezinte personal la Constantinopol cu tributul restant şi să cedeze cetăţile Chilia şi Cetatea
Albă. În caz contrar, Ştefan risca un conflict cu sultanul.
 Refuzul domnitorului l-a determinat pe sultanul Mahomed al II-lea să-l trimită pe Soliman Paşa împotriva Moldovei.
Efectivele otomane numărau 100 000–120 000 de luptători, la care se adăugau soldaţii domnitorului muntean. Ştefan
a strâns vreo 40 000 de oşteni. Acestora li se adăugaseră 5 000 de secui, 1 800 de transilvăneni şi vreo 2000 de
polonezi.
 Ștefan cel Mare a aplicat tactica pământului pârjolit și a decis să-şi întâmpine adversarii la sud de Vaslui. Lupta s-a
dat la Vaslui (Podul Înalt) în ziua de 10 ianuarie 1475 şi victoria a aparţinut lui Ştefan cel Mare.

 Pentru că se aştepta la o nouă confruntare cu turcii, Ştefan a trimis o scrisoare conducătorilor politici din Europa prin
care anunţa victoria de la Vaslui, şi solicita ajutor. În această scrisoare, referindu-se la lupta antiotomană, Ştefan
8
 aprecia că Moldova este „poarta tuturor creştinilor” şi dacă Moldova va fi cucerită de turci, atunci toate statele
creştine din Europa vor fi în pericol. Prin această expresie, Ştefan a arătat rolul de apărătoare a Creştinătăţii deţinut de
Moldova. Scrisoarea a fost trimisă în Polonia, Ungaria, Roma, Veneţia.
 Drept urmare, în vara anului 1475, Ștefan cel Mare și regele maghiar Matei Corvin au încheiat tratatul antiotoman de
la Iași.

Lupta de la Războieni (1476) dintre Ștefan cel Mare și otomanii conduși de sultanul Mahomed al II-lea
 În vara anului 1476, sultanul Mahomed al II-lea Cuceritorul, în fruntea unei armate de 100 000 de oşteni,
a pornit spre Moldova, poruncind şi tătarilor să atace dinspre est. Ştefan cel Mare a reuşit să respingă
atacurile tătarilor. Ştefan a fost nevoit să-i lase pe ţărani să-şi apere gospodăriile de atacurile tătarilor,
rămânând în faţa otomanilor cu numai 12 000 de oameni.

 Sperând mereu să-i vină ajutoare de la regele maghiar, Ştefan s-a retras spre nord şi a trebuit să
primească lupta la Războieni-Valea Albă (26 iulie 1476). Victoria a fost de partea turcilor.

 Cetățile Moldovei, Suceava și Neamț nu au putut fi cucerite de turci. Foamea, ciuma care izbucnise în
armata otomană şi apropierea de pasul Oituz a armatei ardelene au determinat retragerea turcilor.
Campania lui Mahomed al II-lea s-a soldat cu un eşec politic, deoarece nu și-a atins obiectivele stabilite
(alungarea lui Ștefan de pe tron și transformarea Moldovei în pașalâc).

În anul 1484, noul sultan Baiazid al II-lea a cucerit cetăţile Chilia şi Cetatea Albă. Cu ajutor polonez,
în anii 1485-1486, Ştefan a obţinut noi victorii împotriva turcilor (Cătlăbuga, Şcheia). Ştefan a fost nevoit să
încheie pace cu turcii (1489) şi să reia plata tributului. În schimb, Moldova şi-a păstrat autonomia.

F3 –A treia etapă a domniei

 A treia etapă a domniei lui Ștefan cel Mare a fost marcată de reglementarea relațiilor cu Polonia.
 După moartea regelui Cazimir al IV-lea, tronul Poloniei a fost ocupat de fiul acestuia, Ioan Albert care dorea tronul
Moldovei pentru unul dintre fraţii săi. Astfel, în anul 1497, Ioan Albert a atacat Moldova dar a fost învins în lupta de
la Codrii Cosminului.
 În anul 1499 s-a încheiat tratatul de pace de la Hârlău dintre Ștefan cel Mare și Ioan Albert. Tratatul a fost încheiat de
pe poziții de egalitate. Prin acest tratat, Polonia recunoştea independenţa Moldovei. Ștefan cel Mare și Ioan Albert
își promiteau ajutor reciproc în caz de război, precum ”liniște și pace veșnică”.

G) Domnia lui Mihai Viteazul (1593-1601)

G1 - Contextul extern şi intern

 Situaţia internaţională în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, s-a caracterizat prin politica expansionistă a celor
trei mari puteri: Imperiul Otoman, Polonia şi Imperiul Habsburgic (Austria). În anul 1526, Ungaria a fost înfrântă de
turci şi o mare parte a teritoriului a fost transformat în pașalâc. Din 1541 Transilvania a devenit principat autonom
sub suzeranitate otomană.
 Papa Clement al VIII-lea a inițiat formarea unei alianţe antiotomane numită Liga Creştină sau Liga Sfântă. Scopul
acestei alianţe era alungarea turcilor din Europa. În anul 1594, Transilvania, Moldova și Țara Românească au aderat
la această alianță.

G2 - Lupta antiotomană
 Mihai Viteazul a început lupta antiotomană în toamna anului 1594, când a avut loc măcelul creditorilor turci și atacul
asupra unităţii otomane ce staţiona la Bucureşti pentru a-l supraveghea pe domn. Apoi, Mihai a atacat cetăţile de la
Dunăre. Singura cetate necucerită de Mihai a fost Giurgiu.
 Lupta antiotomană a lui Mihai Viteazul a fost marcată de:
 tratatul antiotoman de la Alba Iulia (1595) cu principele Transilvaniei, Sigismund Bathory;
 luptele cu turcii de la Călugăreni și Giurgiu (1595);
 tratatul antiotoman de la Târgoviște-Mănăstirea Dealu (1598) cu împăratul austriac Rudolf al
II-lea;

9
 Tratatul de la Alba Iulia (20 mai 1595)
 La 20 mai 1595, la Alba Iulia a fost semnat tratatul antiotoman dintre principele Transilvaniei și o
solie trimisă din Țara Românească (solie formată din mitropolit, 2 episcopi şi 12 boieri). Atât
principele Transilvaniei, cât și boierii au profitat de absența lui Mihai, motiv pentru care tratatul
conține unele prevederi nefavorabile pentru domnul muntean.

 Mihai devenea locţiitorul lui Sigismund Bathory și astfel Țara Românească era subordonată
Transilvaniei. Puterea reală revenea Sfatului Domnesc, compus din 12 boieri mari, care urmau să
facă parte din Dieta Transilvaniei. Ca un aspect pozitiv, bisericile ortodoxe din Transilvania era
subordonate Mitropoliei din Ţara Românească. Apropierea confruntării cu turcii l-au determinat
pe Mihai să accepte condițiile tratatului.

Luptele de la Călugăreni și Giurgiu (1595)

 În mai 1595, sultanul declarase Moldova şi Ţara Românească provincii turceşti şi numise la conducerea lor
paşale. În vara anului 1595, otomanii conduși de Sinan Pașa au organizat o expediție împotriva Țării
Românești. Otomanii au trecut Dunărea pe la Giurgiu (august 1595).

 Mihai Viteazul a aplicat tactica pământului pârjolit și a hărțuirii și a căutat o poziţie nefavorabilă armatelor
numeroase şi a găsit-o în satul Călugăreni, între Giurgiu şi Bucureşti, pe valea Neajlovului. Mihai avea 15
000 de oameni, era ajutat de o oaste din Transilvania, condusă de Albert Kiraly. Lupta s-a dat în august
1595. Mihai Viteazul a câștigat lupta dar nu a putut valorifica această victorie din cauza superiorității
otomanilor. Mihai Viteazul s-a retras spre Transilvania, așteptând ajutor din partea lui Sigismund Bathory.

 Sinan Paşa a ocupat orașele București și Târgoviște și a început organizarea ţării în paşalâc. În luna
septembrie 1595, Mihai Viteazul a primit ajutor militar din partea lui Sigismund și din partea moldovenilor.
Mihai Viteazul a eliberat orașele Târgovişte și Bucureşti (octombrie 1595). Trupele otomane s-au retras spre
Dunăre și au fost urmărite până la Giurgiu. Mihai Viteazul a ocupat cetatea Giurgiu (octombrie 1595).
 În anul 1597, Mihai Viteazul a încheiat pace cu sultanul care îi recunoştea domnia ereditară.

Tratatul antiotoman de la Mănăstirea Dealu-Târgoviște (1598)

 În 1598, Mihai a încheiat un tratat cu Rudolf al II-lea, împăratul Austriei la Mănăstirea
Dealu din Târgovişte.
 Rudolf se obliga să pună la dispoziţia lui Mihai, lunar, o sumă ce echivala cu plata a 5 000
de mercenari şi, eventual, să dubleze subvenţia. Mihai avea responsabilitatea de a lupta
împotriva turcilor.
 Mihai îl recunoştea de suzeran pe Rudolf, care recunoştea domnia ereditară în familia lui
Mihai. Prin dubla suzeranitate otomană și austriacă, Mihai se emancipa de consecințele
tratatului semnat la 20 mai 1595 cu Sigismund Bathory.

G3 - Unirea din 1600

În perioada următoare, frontul antiotoman comun al Ţărilor Române s-a destrămat. Dorind refacerea frontului
antiotoman, Mihai Viteazul a preluat iniţiativa și a adus sub ascultarea sa Transilvania (1599), apoi Moldova (mai 1600):
 În octombrie 1599, la Șelimbăr, Mihai Viteazul l-a învins pe Andrei Bathory, principele Transilvaniei. La 1
noiembrie 1599, Mihai Viteazul a intrat în Alba Iulia.
 În primăvara anului 1600, Mihai a intrat în Moldova. La 27 mai 1600, Mihai s-a intitulat „domn al Ţării Româneşti,
al Ardealului şi a toată ţara Moldova”.

DESTRĂMAREA UNIRII
 Formarea unui stat mai puternic a stârnit nemulţumirea duşmanilor (Imperiul Hasburgic, Polonia, Imperiul
Otoman). Nobilimea maghiară din Transilvania a trecut de partea generalului austriac Gheorghe Basta.
 Mihai Viteazul a pierdut Transilvania în urma luptei de la Mirăslău (septembrie 1600) cu nobilimea
maghiară din Transilvania și generalul Basta. Apoi, Mihai Viteazul a pierdut Moldova și Țara Românească.
Mihai Viteazul a cerut ajutorul împăratului Rudolf al II-lea, în virtutea tratatului din 1598.
 Astfel, Mihai Viteazul și generalul Basta l-au învins pe Sigismund Bathory în lupta de la Guruslău (august
1601). Peste câteva zile, Mihai Viteazul a recuperat tronul Ţării Româneşti. Dar Basta, dominat de ambiţii
proprii, a pus la cale asasinarea lui Mihai Viteazul.

10
H.Spaţiul românesc la sfârșitul Evului Mediu și începuturile modernităţii
(sfârșitul secolului al XVII-lea-începutul secolului al XVIII)

La sfârșitul Evului Mediu și la începuturile modernității, Europa Centrală și Răsăriteană a fost dominată de mari puteri
precum Imperiul Habsburgic/Austria, Rusia și Imperiul Otoman. Domnii românii au urmărit apărarea intereselor statului
(apărarea granițelor și menținerea autonomiei Țărilor Române, eliberarea de sub dominație otomană). În Ţara
Românească s-au remarcat domnii Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu, iar în Moldova, Dimitrie
Cantemir.

Constantin Brâncoveanu, domn al Ţării Româneşti (1688-1714) a avut o politică externă complexă.
 Constantin Brâncoveanu a întreţinut relaţii diplomatice cu Imperiul Habsburgic, Polonia şi Rusia, dar şi cu
ambasadori ai statelor europene occidentale de la Constantinopol.
 Constantin Brâncoveanu a încheiat cu Austria tratate secrete și îi oferea informaţii despre otomani. Dar, a avut grijă
să nu cadă sub dominația Austriei. Astfel, Brâncoveanu a învins în lupta de la Zărnești (1690) trupele austriece. .
 În ultima parte a domniei s-a orientat către Rusia. Turcii i-au tolerat mult timp atitudinea sa independentă. Apoi
sultanul l-a acuzat de trădare şi l-a executat împreună cu cei 4 fii ai săi (1714).

Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei (1710-1711) s-a orientat spre colaborarea cu Rusia pentru a elibera Moldova de sub
dominația Imperiului Otoman.
 În anul 1711, Dimitrie Cantemir și țarul Rusiei Petru cel Mare au încheiat tratatul antiotoman de la Luţk.
 Pe această bază, Moldova a participat la războiul ruso-turc din 1711. Lupta de la Stănilești (1711) s-a încheiat
cu victoria otomanilor. Dimitrie Cantemir s-a stabilit în Rusia, devenind consilierul lui Petru cel Mare.

Tratatul de la Luţk avea 17 articole care stabileau relaţiile dintre Moldova şi Rusia. În prima parte a tratatului
se menţionează cauzele care au dus la izbucnirea conflictului ruso-turc şi arată că domnitorul moldovean s-a aliat cu
Rusia pentru a elibera ţara de sub dominaţia Porţii. Prin acest tratat, Moldova și Rusia se angajau să colaboreze
împotriva turcilor. Alte prevederi ale tratatului de la Luțk:
 în schimbul jurământului de credinţă al domnitorului moldovean, ţarul recunoștea domnia ereditară a familiei
Cantemir și se angaja să nu se amestece în treburile interne ale Moldovei.
 În caz de ocupaţie, familia domnitorului va avea drept de azil în Rusia.
 Se preciza clar că graniţa dintre cele două state este stabilită pe Nistru.

 Politica antiotomană a domnilor Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu l-au determinat pe sultan să
accentueze dominația sa asupra Moldovei și Țării Românești. La începutul secolului al XVIII-lea, domnii pământeni
au fost înlocuiți cu domni fanarioți. (1711, în Moldova, 1716, în Țara Românească).

Caracteristici ale confruntărilor militare medievale

Confruntările militare purtate de domnii români în Evul Mediu au avut un caracter predominant antiotoman.
Domnitorii românii s-au implicat activ în cruciadele târzii (expediții militare organizate de creștinii din Europa
împotriva turcilor în secolele XIV-XVI).

Strategia militară aplicată de domnii români în Evul Mediu a fost preponderent defensivă (de apărare).
Din acest motiv, confruntările militare s-au purtat, în general, pe teritoriu românesc. În schimb, cruciadele erau
desfășurate în afara teritoriului românesc, aveau un caracter ofensiv și erau purtate în alianță cu alte state creștine.

Tipul de război purtat de domnii români în Evul Mediu este caracterizat drept ”conflict asimetric”.
Inferioritatea numerică a oștenilor români îi obliga pe domnitori să evite luptele în câmp deschis și să aplice tactica
pământului pârjolit și a hărțuirii. Populaţia se retrăgea în zonele mai ferite, în munți, recoltele și vegetația erau
distruse, apa fântânilor era otrăvită punându-se astfel în pericol aprovizionarea inamicilor. Trupele inamice plecate
după aprovizionare erau atacate ceea ce contribuia la slăbirea dușmanului și la demoralizarea acestuia. Uneori, la
adăpostul întunericului, domnii executau atacuri surpriză. În cele din urmă, luptele decisive se dădeau în locuri alese
cu grijă de domnii români pentru a anula superioritatea adversarului, precum locuri mlăştinoase, strâmte, împădurite.
Această tactică a fost aplicată la Rovine, Vaslui, Războieni, Târgoviște, Călugăreni.

11
 3. Statul român modern: de la proiect politic la realizarea
României Mari (secolele XVIII-XX)

A. Proiecte politice din perioada regimului fanariot (1711/1716-1821)

B. Proiecte politice din perioada 1822-1847
C. Modernizare în prima jumătate a secolului al XIX-lea: Regulamentele Organice
D. Proiectul politic pașoptist (1848)
E. Crearea statului român modern (Mica Unire din 1859)
F. Consolidarea statului român modern (modernizare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea)
G. Crearea statului român unitar (Marea Unire din 1918)
H. Consolidarea statului român unitar (modernizare în prima jumătate a secolului al XX-lea)

Înainte de a deveni realitate, statul român modern a fost imaginat ca un proiect politic care a început să se
contureze în secolul al XVIII-lea sub forma memoriilor și a proiectelor de reformă elaborate de boieri. Aceste proiecte
politice s-au raportat la realitățile românești dar a ținut deama și de raportul de forțe dintre marile puteri ale timpului.
În secolul al XVIII-lea, în timpul războaielor dintre Rusia, Austria şi Imperiul Otoman, boierii români s-au
grupat în „Partida Naţională” şi au elaborat proiecte politice care au definit obiectivele românilor (modernizare, unire,
independență) și astfel au contribuit la crearea statului român modern, independent și unitar.

A. Proiecte politice din perioada regimului fanariot (1711/1716-1821)

A1 – Regimul fanariot
Începând cu anii 1711 în Moldova şi 1716 în Ţara Românească, dominația otomană s-a accentuat luând forma
regimului fanariot.
Instalarea regimului fanariot în Moldova și Țara Românească a avut urmări negative asupra instituției
domniei din Moldova și Țara Românească. Domnii erau numiţi de către sultan, din rândul funcţionarilor otomani; în cea
mai mare parte, aceştia erau greci care locuiau în cartierul Fanar. Domnii au fost numiți şi dintre români, bulgari, albanezi.
Atribuțiile interne ale domnului au fost limitate. Armata a fost desființată. Domnii nu mai au atribuții în politica externă.
Legăturile directe ale domnului cu alte state erau interzise. În relaţiile cu celelalte state, Ţările Române erau reprezentate de
sultan. Domniile erau scurte (în medie, 2-3 ani). Tronul era cumpărat de cel care oferea cea mai mare sumă de bani.
Instaurarea regimului fanariot în Moldova și Țara Românească a avut consecințe negative asupra societății
românești și prin alte caracteristici precum fiscalitatea excesivă, cumpărarea funcțiilor, impunerea monopolului otoman asupra
comerțului românesc.

A2 – Reformismul domnesc (aspecte ale modernizării în secolul al XVIII-lea)

Un aspect pozitiv al regimului fanariot îl reprezintă modernizarea societății românești prin reformele adoptate de unii
domni precum Constantin Mavrocordat și Alexandru Ipsilanti. Cel mai important domn fanariot a fost Constantin Mavrocordat
care a domnit alternativ în Moldova şi Ţara Românească.
 Constantin Mavrocordat a aplicat, atât în Moldova, cât și în Țara Românească, un vast program de reforme care au
contribuit la modernizarea societății românești (reforma administrativă, reforma juridică, reforma fiscală, reforma
socială etc.). În 1742, Constantin Mavrocordat a prezentat aceste reforme într-o revistă franceză (”Mercure de
France”). Documentul era intitulat ”Constituție”.
 Cea mai importantă a fost reforma socială prin care a desfiinţat şerbia (legarea de glie) în Ţara Românească (1746)
şi în Moldova (1749). Țăranii au putut să se răscumpere cu 10 taleri. Țăranii au devenit liberi ca persoană dar nu au
primit pământ motiv pentru care au rămas dependenţi de boieri din punct de vedere economic. Ţăranii au devenit
clăcaşi, fiind obligaţi să presteze boierului 12 zile de clacă pe an în Ţara Românească şi 24 de zile în Moldova.

A3 – Reformismul boieresc (cauze, caracteristici și prevederi ale proiectelor politice elaborate de boierii români în
timpul regimului fanariot)
În secolul al XVIII-lea, în timpul războaielor dintre Rusia, Austria şi Imperiul Otoman, boierii români s-au grupat în
„Partida Naţională” și au început să elaboreze proiecte politice (memorii, proiecte de reformă) prin care urmăreau:
 modificarea statutului politico-juridic al Moldovei și Țării Românești prin înlăturarea regimului fanariot și
revenirea la domniile pământene. Uneori boierii români au solicitat unirea Moldovei cu Ţara Românească precum şi
independenţa noului stat sub garanţia/protecția colectivă a Rusiei şi Austriei.
 modernizarea societății românești solicitându-se aspecte precum renunțarea la obiceiul cumpărării funcțiilor și
acordarea funcțiilor după merit, introducerea responsabilităţii dregătorilor/funcţionarilor, libertatea comerţului
românesc, acordarea de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti (egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii, libertatea cuvântului,
libertatea tiparului, dreptul de asociere, dreptul de deplasare în afara graniţelor etc.);reînființarea armatei.
 reorganizarea instituțională în Moldova și Țara Românească. În ceea ce priveşte forma de guvernământ, cei mai
mulți autori ai proiectelor de reformă optau pentru un monarhie în varianta sa românească, respectiv domnia, dar cu
puteri limitate, puterea fiind deţinută de marii boieri. Rezultă clar din aceste proiecte de reformă că boierii din
Principatele Române urmăreau recâştigarea puterii politice şi limitarea puterii domnilor.
12
 Proiecte politice din perioada regimului fanariot:
 proiectul lui Constantin Mavrocordat;
 proiectul mitropolitului Gavril Callimachi al Moldovei (în anul 1769);
 Memoriul înaintat marilor puteri (Rusiei, Austria) de boierii români la Congresul de la Focșani (1772). Prin
acest memoriu, boierii români solicitau: unirea și independența Moldovei și Țării Românești sub un domn pământean,
punerea noului stat sub protecția colectivă a Rusiei, Austriei și Prusiei.
 Memoriul înaintat marilor puteri (Rusia, Austria) de boierii români la Congresul de la de la Șistov (1792). Prin
acest memoriu, boierii români solicitau: autonomia Țărilor Române în raporturile cu Imperiul Otoman, sub
protectoratul Rusiei și Austriei, neutralitatea țării, forțe militare proprii, alegerea domnului de către toate stările
sociale.
 proiectul lui Dimitrie Sturdza (în 1802, a elaborat „Planul de oblăduire aristo-democraticească”, care propunea
republica);
 proiectele lui Iordache Rosetti-Rosnovanu (în anii 1817-1818 a elaborat 8 proiecte de reformă);
 „Cererile norodului românesc” (1821) elaborat de Tudor Vladimirescu în timpul mișcării revoluționare din Țara
Românească.

În anul 1821, în Țara Românească a avut loc o mișcare revoluționară condusă de Tudor Vladimirescu. Scopul
acestei mișcări revoluționare a fost redobândirea autonomiei Țării Românești. Mișcarea revoluționară a avut loc în contextul
acțiunilor grecilor pentru eliberare de sub dominația Imperiului Otoman. În acest context, pentru o perioadă, Tudor
Vladimirescu a colaborat cu societatea grecească Eteria. În 1821, Tudor Vladmirescu a elaborat documentul „Cererile
norodului românesc”. Acest proiect politic conține cereri precum:
 numirea dregătorilor (funcţionarilor) după merite personale şi desfiinţarea obiceiului
cumpărării funcţiilor;
 desființarea privilegiilor boierilor și plata impozitelor de către categoriile scutite;
 libertatea comerțului românesc;
 reînființarea armatei naționale.

În 1822, Imperiul Otoman a înlăturat domniile fanariote, revenindu-se la domniile pământene. Apoi, în
perioada imediat următoare au mai fost aplicate şi alte prevederi ale programului lui Tudor Vladimirescu:
 prin tratatul de la Adrianopol (1829) dintre Rusia şi Imperiul Otoman s-a revenit la libertatea comerţului în
Ţările Române;
 prin Regulamentele Organice (1831, 1832) s-au desfiinţat vămile interne şi s-a înfiinţat o armată naţională;

A4 – Rolul și importanța proiectelor politice elaborate în timpul regimului fanariot

 Aceste proiecte politice au constituit punctul de plecare al programului revendicativ de la sfârșitul secolului XVIII-
începutul secolului XIX. Proiectele politice din perioada fanariotă au conturat proiectul pașoptist. Proiectele politice
din perioada fanariotă au definit obiectivele românilor pentru deceniile următoare: modernizare, unitate și
independență națională.
 Deşi aceste cerinţe nu au fost rezolvate, această etapă din istoria „problemei orientale” reprezintă totuşi un progres
deoarece soarta Principatelor Române a intrat în atenţia Europei şi astfel problema românească începe să se
transforme într-o problemă europeană.

B.Proiecte politice din perioada 1822-1847

După 1821, boierii români au continuat să elaboreze proiecte politice deoarece doreau unirea Moldovei cu Țara
Românească, independența noului stat și modernizarea societății românești.

B1- Proiecte politice în Moldova

 În 1822, Ionică Tăutu a elaborat la Iaşi documentul „Constituţia cărvunarilor” (primul proiect de constituţie) care
exprima revendicările boierimii mici şi mijlocii, ale intelectualilor. Potrivit acestui document, conducerea statului
urma să fie atribuită unui domn cu puteri limitate. Puterea efectivă în stat urma să aparţină unui Sfat Obştesc din
care urmau să facă parte şi boierii mici.
 Proiectul formula principii democratice importante precum:
 domnia legii;
 separarea puterii în stat;
 respectarea drepturilor și libertăților cetățenești (dreptul la proprietate, egalitatea în faţa
legii şi egalitatea la ocuparea funcţiilor, libertatea persoanei, etc.).

13
B2- Proiecte politice în Ţara Românească
În anul 1838, boierii munteni din Partida Naţională, grupaţi în jurul lui Ion Câmpineanu au elaborat două proiecte
politice:
 „Act de unire şi independenţă”
 „Osăbitul act de numire a suveranului românilor”. care reprezenta un proiect de constituţie care prevedea
drepturi şi libertăţi cetăţeneşti inclusiv votul universal).

C.Modernizare în prima jumătate a secolului al XIX-lea: Regulamentele Organice

Între anii 1828-1829 s-a desfăşurat un nou război între Rusia şi Imperiul Otoman. Învins, Imperiul Otoman a
acceptat Tratatul de la Adrianopol (1829) care cuprindea prevederi importante referitoare la Principatele Române. De exemplu,
Tratatul de la Adrianopol propunea adoptarea unor legi fundamentale pentruȚările Române.
Aceste documente cu rol de lege fundamentală s-au numit Regulamente Organice și au fost elaborate în perioada
ocupației rusești (1828-1834). Regulamentele Organice au intrat în vigoare în anii 1831-1832 şi au avut rol de lege
fundamentală (constituţie) a Principatelor Române.

Regulamentele Organice au avut un rol important în modernizarea politică a Țărilor Române deoarece conțineau
prevederi privind organizarea statului pe baza principiului separării puterii.
o Puterea executivă era deţinută de domn (ales pe viaţă dintre boieri de către o Adunare Obştească); acesta
era ajutat de un Sfat administrativ format din 6 miniştri.
o Puterea legislativă era deţinută de domn şi Adunarea Obştească condusă de Mitropolit. Domnul elabora
legile care erau adoptate de Adunarea Obştească.
o Puterea judecătorească era deţinută de organele de judecată, dintre care Înaltul Divan Domnesc
reprezenta instanţa supremă.
De asemenea, Regulamentele Organice conțineau și alte prevederi care au contribuit la modernizarea societății
românești. Sistemul fiscal era reorganizat și se introduceau lista civilă și bugetul statului. Erau prevăzute măsuri pentru
modernizarea instituţiilor statului: reorganizarea învăţământului, îmbunătăţirea unor servicii publice (starea civilă, serviciul
sanitar, pompieri), înfiinţarea arhivelor statului, reînființarea armatei naționale.

Deşi, în ansamblu, au avut un rol pozitiv, Regulamentele Organice au contribuit la accentuarea controlului Rusiei
asupra Principatelor Române.

D.Proiectul politic pașoptist (1848)

D1- Proiectele politice pașoptiste

Anul 1848 este cunoscut în istoria Europei ca „Primăvara popoarelor” deoarece au izbucnit revoluţii în mai multe
regiuni. În spațiul românesc, au avut loc mișcări revoluționare în Moldova și Țara Românească (provincii aflate sub
suzeranitate otomană și protectorat rusesc), în Transilvania, Bucovina, Banat (provincii aflate sub dominația Imperiului
Habsburgic).

Obiectivele românilor sunt menționate în proiectele politice elaborate pe parcursul anului 1848:
 ”Petiția Proclamație” de la Iași (Vasile Alecsandri);
 ”Prințipiile noastre pentru reformarea patriei” de la Brașov (Vasile Alecsandri, C. Negri);
 ”Dorințele Partidei Naționale din Moldova” de la Cernăuți (Mihail Kogălniceanu);
 ”Petiția Națională” de la Blaj (Simion Bărnuțiu);
 ”Proclamația de la Islaz” (Ion Heliade Rădulescu).
Toate proiectele politice elaborate de români în 1848 conțin prevederi privind modernizarea societății
românești în plan politic, social, economic, național.

D2- Mișcarea revoluționară din Moldova (martie 1848)

 În Moldova, mișcarea revoluționară a avut loc în martie 1848 pe parcursul a 3 zile, aceasta fiind înăbușită de domnul
Mihail Sturdza. După înăbușire, revoluționarii moldoveni au plecat în Trannsilvania și Bucovina și au participat la
mișcările revoluționare din aceste provincii (Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Al. I. Cuza).

 Documentul adoptat de revoluționarii moldoveni la Iași se numește ”PETIȚIA-PROCLAMAȚIE”.

 Acest proiect politic avea un caracter moderat. De exemplu, la Articolul 1, se solicita
”Sfânta păzire a Regulamentului Organic”. Caracterul moderat al documentului reiese şi
din abordarea problemei agrare. Se solicita doar o grabnică îmbunătățire a situației
țăranilor fără a se propune soluții în acest sens.
 Prin document se solicitau reforme politice, administrative, culturale, economice: miniștrii
și funcționarii statului să fie responsabili pentru faptele lor, desființarea cenzurii, libertatea
individuală, alegerea unei Adunări care să reprezinte interesele tuturor categoriilor sociale.

14
  Revoluționarii moldoveni care s-au refugiat în Transilvania au elaborat proiectul politic intitulat “Prinţipiile noastre
pentru reformarea patriei” (24 mai 1848, Braşov). A fost cel mai radical document al revoluţiei. Prevederi:
 unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un stat independent;
 împroprietărirea ţăranilor fără despăgubire;
 desființarea privilegiilor și egalitatea la plata impozitelor;
 organizarea instituțiilor pe baza ideilor de libertate și egalitate.

 Revoluționarii moldoveni care s-au refugiat în Bucovina au elaborat proiectul politic intitulat ”Dorințele Partidei
Naționale din Moldova” care prevedea:
 unirea Moldovei cu Țara Românească (considerată drept ”cheia de boltă, fără de care s-ar prăbuși tot
edificiul național”), precum și autonomia noului stat, prin limitarea intervenției Imperiului Otoman, și
mai ales a Rusiei în treburile interne.
 În ceea ce privește problema agrară, se solicita împroprietărirea țăranilor cu despăgubire.
 Acest proiect politic cuprinde și alte prevederi care să contribuie la crearea unui stat modern:
garantarea unor drepturi și libertăți cetățenești, formarea unei Adunări Obștești din reprezentanții
tuturor categoriilor sociale, responsabilitate ministerială, secularizarea averilor mănăstirești.

D3- Revoluția din Transilvania (aprilie 1848-august 1849)

 În Transilvania, mișcarea revoluționară a durat până în 1849, lucrurile fiind complicate și de conflictul cu maghiarii.
Mișcarea revoluționară a fost înăbușită de intervenția trupelor austriece și rusești. Rezistența românilor din Munții
Apuseni a fost organizată de Avram Iancu. Colaborarea dintre revoluționarii români și cei maghiari împotriva
Imperiului Hasburgic a intervenit prea târziu.
 Românii din Transilvania au elaborat documentul ”Petiția Națională” prin care solicitau:
 independenţa naţiunii române din Transilvania (recunoaşterea românilor ca naţiune,
românii să aibă reprezentaţi în Dietă în funcţie de nr. locuitorilor, oficializarea limbii
române, românii să aibă funcţionari în administraţie, justiţie etc.);
 desființarea iobăgiei fără nicio despăgubire.

D4- Revoluția din Țara Românească (iunie-septembrie 1848)

 Revoluționarii din Țara Românească au reușit să formeze un guvern care a condus țara în perioada iunie-iulie 1848 și
a aplicat unele prevederi ale ”Proclamației de la Islaz” (Nicolae Bălcescu, C.A. Rosetti, Ion Ghica, Ion C. Brătianu).
Mișcarea revoluționară din Țara Românească a fost înăbușită de intervenția trupelor otomane, apoi rusești.
 Documentul ”Proclamația de la Islaz” prevedea:
 înlăturarea protectoratului rusesc și respectarea autonomiei Ţării Româneşti;
 desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor cu despăgubire;
 egalitatea în drepturi;
 alegerea domnului pe 5 ani din orice categorie socială;
 formarea Adunării din reprezentanţi din toate categoriile sociale;
 emanciparea mănăstirilor închinate.

D5- Rolul și importanța proiectului pașoptist

 Programul politic paşoptist a preluat multe dintre ideile proiectelor politice anterioare, cărora le-au dat însă o formă
unitară şi aplicabilă. Proiectul pașoptist a consolidat în conștiința românilor obiectivele pentru perioada următoare:
unitate, independență, modernizare.
 Programul politic paşoptist a cuprins principalele reforme care vor fi înfăptuite în a doua jumătate a secolului al XIX-
lea. Astfel, proiectele politice elaborate în 1848 au contribuit la crearea statului român modern.

E. Crearea statului român modern (Mica Unire din 1859)

Statul român modern s-a realizat prin eforturile românilor într-un context extern favorabil (crize în cadrul problemei
orientale) caracterizat prin rivalități între marile puteri.

E1 - Congresul de pace de la Paris (1856) și tratatul de pace de la Paris (1856)

Între anii 1853-1856 s-a desfăşurat Războiul Crimeii. Rusia a luptat împotriva Turciei sprijinită de Franţa, Anglia,
Sardinia. Rusia a fost învinsă. S-a organizat Congresul de la Paris unde s-a încheiat tratatul de pace (30 martie 1856) care
cuprindea şi prevederi referitoare la Principatele Române:
 suzeranitatea otomană a fost menţinută, dar protectoratul rusesc a fost înlocuit cu garanţia colectivă a marilor
puteri semnatare ale tratatului de pace;
 Rusia ceda Moldovei sudul Basarabiei, unde vor fi organizate trei judeţe (Cahul, Bolgrad, Ismail);
 organizarea unor Adunări ad–hoc (adunări speciale, reprezentative şi consultative, convocate la Iaşi şi
Bucureşti în anul 1857 pentru a exprima părerea populaţiei române în legătură cu viitorul Principatelor
Române);
Deciziile adoptate în cadrul Congresului de pace de la Paris au avut drept efect intensificarea mişcării unioniste
din Principatele Române.
15
E2 - Proiectul politic al Adunărilor/Divanurilor Ad-Hoc (1857)
Tratatul de pace de la Paris (1856) prevedea organizarea unor Adunări ad-hoc cu rol reprezentativ şi consultativ.
Rezultatul discuţiilor Adunărilor ad-hoc a fost o rezoluţie în 5 puncte în care se cerea:
 unirea Principatelor într-un stat cu numele România;
 respectarea autonomiei Principatelor;
 conducerea statului să revină unui principe străin dintr-o mare dinastie a Europei ai cărei fii să fie crescuţi în
religie ortodoxă;
 neutralitatea şi inviolabilitatea pământului Principatelor;
 formarea unei Adunări Obşteşti în care să fie reprezentate toate categoriile sociale;
Proiectul Adunărilor ad-hoc a cuprins o parte dintre revendicările de la 1848, dar într-o formă moderată pentru că
acestea trebuiau acceptate de Marile Puteri.

E3 - Convenţia de la Paris (1858)

Aceste rezoluţii ale Adunărilor Ad-hoc au fost discutate de reprezentanţii marilor puteri în cadrul Conferinţei de la
Paris (1858). Reprezentanții Marilor Puteri au adoptat ”Convenţia de la Paris”, un document care stabilea statutul internaţional
(suzeranitatea otomană şi garanţia colectivă a Marilor Puteri) şi organizarea internă a Principatelor Române. ”Convenția de la
Paris” a fost un document cu rol de lege fundamentală, valabil între anii 1858–1864.
Convenţia de la Paris prevedea doar o unire parţială (legislativă) a Principatelor Române. Noul stat urma să se
numească „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei” şi urma să aibă doi domni, două guverne, două parlamente, două
capitale, două armate cu un singur conducător care se puteau uni în caz de primejdie. Noul stat urma să aibă două instituţii
comune, ambele cu centrul la Focşani:
 Comisia Centrală
 Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie (tribunalul suprem).
Convenţia de la Paris prevedea principiul separării puterii în stat:
 Puterea executivă era deţinută de domnul ales pe viaţă şi de guvern.
 Puterea legislativă era deţinută de Adunarea Legislativă (care elabora legile pentru fiecare principat) şi
Comisia Centrală de la Focşani (elabora legile comune pentru ambele Principate).
 Puterea judecătorească era deținută de Înalta Curte de Justiție și Casație.
. De asemenea, Convenţia garanta unele drepturi și libertăți cetățenești (desfiinţarea privilegiilor boiereşti, egalitatea
la ocuparea funcţiilor, egalitatea la plata impozitelor, garantarea libertății individuale etc.). Convenţia era însoţită şi de o lege
electorală bazată pe votul cenzitar.

E4 - Realizarea Unirii Moldovei cu Ţara Românească prin dubla alegere a lui Al. I. Cuza (1859)
După elaborarea Convenţiei de la Paris (1858), au fost numiţi câte trei caimacami în fiecare Principat, care au
organizat alegerile pentru Adunările Elective care aveau rolul de a-l alege pe domnitor. Convenţia de la Paris nu prevedea că
acelaşi domn nu putea fi ales în ambele Principate. La 5 ianuarie 1859, Adunarea Electivă a Moldovei l-a ales domn pe Al. I.
Cuza. Cuza a fost ales domn în Ţara Românească la 24 ianuarie 1859. Astfel Marile Puteri au fost puse în faţa faptului
împlinit.
Rolul statului român/Importanța constituirii statului român:
 rol în obținerea independenței României
 nucleu pentru realizarea României Mari
 agent al modernizării în perioada 1859-1918 (Reformele din timpul lui Al. I. Cuza, Carol I, Ferdinand I).

F.Consolidarea statului român modern (modernizare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea)

F. Consolidarea statului român modern (modernizare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea)

F1 – Consolidarea statului român național prin reformele lui Al. I Cuza

Domnia lui Al. I. Cuza poate fi împărțită în trei mari etape:
 Perioada consolidării unirii/perioada realizării unirii depline (1859-1861).
 Perioada reformelor realizate pe cale constituțională (1862-1864)
 Regimul guvernării autoritare (1864-1866)

La Conferința de la Paris din 1859, reprezentanții marilor puteri au recunoscut dupla alegere a lui Al. I. Cuza.
Domnul a fost preocupat de realizarea unirii depline, scop în care au fost luate mai multe măsuri: unificarea armatei,
administraţiei, formarea unui singur guvern şi a unei singure Adunări, stabilirea capitalei la Bucureşti. La Conferința de la
Constantinopol din decembrie 1861, marile puteri au recunoscut unirea deplină a Principatelor Române. În ianuarie 1862, la
București s-au deschis lucrările primul guvern unic al Principatelor Unite apoi primul Parlament unic.

16
 După 1862, Al. I. Cuza a fost preocupat de adoptarea reformelor care să contribuie la modernizarea României. În
1863, guvernul condus de Mihail Kogălniceanu a adoptat legea secularizării averilor mănăstirești. Prin această reformă,
pământurile mănăstirilor, care reprezentau 25% din pământul arabil al ţării, au trecut în posesia statului. Inițial, se luase în
discuție doar secularizarea averilor mănăstirilor închinate, aflate sub patronajul Patriarhiei de la Constantinopol. Până atunci
veniturile obţinute din pământurile acestor mănăstiri închinate mergeau în străinătate.

La 2 mai 1864, în contextul discuţiilor pentru reforma agrară, Cuza a dat o lovitură de stat prin care a dizolvat
Adunarea Obştească, pentru că aceasta a refuzat să adopte legea rurală. Acest eveniment, lovitura de stat din 2 mai 1864, a
marcat instaurarea puterii autoritare a domnitorului. La câteva zile după lovitura de stat, a fost adoptat „Statutul Dezvoltător
al Convenţiei de Paris”, care va fi noua lege fundamentală (constituţie) în anii 1864–1866. Prin acest document, puterile
domnului erau mult sporite (regim autoritar). Astfel, doar domnul avea iniţiativă legislativă, numea un sfert din membrii
Senatului (numit Corp Ponderator, a doua cameră a Adunării Legislative, înfiinţată de Cuza) şi pe preşedintele acesteia. Un al
doilea organism înfiinţat de Cuza a fost Consiliul de Stat. Noua lege electorală a redus censul (cuantumul averii pe care
trebuia să o aibă alegătorii cu drept de vot) fapt care a crescut numărul alegătorilor. Prin această lege, corpul electoral era
împărţit în două categorii: alegători direcţi şi alegători primari.

Marile reforme ale lui Al. I. Cuza au fost adoptate în timpul guvernului condus de Mihail Kogălniceanu:
 Codul Civil care a fost adoptat în 1864 și a intrat în vigoare în 1865.
 legea rurală (1864) prin care a fost desființată claca iar țăranii au primit pământ. Țăranii clăcaşi au devenit
proprietari deplini pe loturile pe care le aveau în folosință. Suprafaţa de pământ pe care o primeau era stabilită în
funcţie de numărul de vite deţinut (puterea economică). Cei care nu au făcut clacă deveneau proprietari doar pe
locurile de casă şi de grădină, iar pământul nu putea fi înstrăinat sau ipotecat timp de 30 de ani. Ţăranii trebuiau să
plătească despăgubiri timp de 15 ani. Astfel, prin aplicarea acestei legi rurale, proprietatea ţărănească a ajuns la
aproximativ 30% din suprafaţa arabilă şi păşuni. Legea a avut un caracter moderat, limitele sale fiind: întinderea
mică a lotului primit de ţărani, numărul mare de ţărani care nu au primit pământ, faptul că măsurătorile s-au realizat
cu greutate şi s-au făcut abuzuri.
 legea instrucţiunii publice (1864) care prevedea gratuitatea şi obligativitatea învăţământului primar, egalitatea între
sexe, laicizarea sistemului de învăţământ. Liceul avea şapte clase, cu o pondere a disciplinelor umaniste. Legea
sancţiona cu amendă pe părinţii ai căror copii nu erau înscrişi sau care nu frecventau şcoala. Educația era gratuită
pentru toţi copiii, indiferent de categoria socială din care făceau parte şi pentru ambele sexe. Pentru a implementa
eficient această reformă se acorda o importanță deosebită pentru pregătirea cadrelor didactice. Învăţământul superior
a cunoscut o mare dezvoltare datorită înfiinţării Universităţilor de la Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864).

În anul 1863, împotriva lui Cuza s-a format „monstruoasa coaliţie”, o grupare formată din liberalii radicali şi
conservatori. Liberalii doreau transformări economice şi sociale radicale în timp ce conservatorii doreau păstrarea tradiţiilor şi
privilegiilor, dezvoltarea lentă a societăţii, fără schimbări radicale. Guvernarea autoritară a lui Cuza nu mulţumea nici una
dintre cele două grupări. La 11 februarie 1866, a avut loc lovitura de stat care a dus la abdicarea lui Cuza. După abdicarea lui
Cuza, pe tronul României a fost adus Carol I Hohenzollern Sigmaringen (1866-1914).

F2–Consolidarea statului român național în timpul domniei lui Carol I/Modernizarea României în
timpul domniei lui Carol I (1866-1914)
După înlăturarea lui Cuza, oamenii politici români au fost de acord să aducă la conducerea ţării un prinţ străin, aşa
cum prevedeau Rezoluțiile Adunările Ad-Hoc din 1857. Cu sprijinul Franţei a fost ales prinţul german Carol de Hohenzollern-
Sigmaringen.
 Modernizarea politică: adoptarea Constituției din 1866
 Modernizarea națională: obținerea independenței României în urma participării la războiul dintre Rusia și Imperiul
Otoman (1877-1878)
 Modernizarea economică: legi pentru încurajarea industriei, înființarea Băncii Naționale a României (1880), legea
minelor (1895) prin care bogăţiile subsolului (cu excepţia petrolului) au trecut în propietatea statului, creându-se altfel
posibilităţi pentru exploatarea acestora

Încă din 1802, programele politice ale Partidei Naționale ceruseră alegerea unui domn străin, cerere ce fusese inclusă și în
propunerile înaintate de Adunările ad-hoc. Alegându-si domn strain, românii sperau pe de o parte, sa puna capat luptelor
interne, iar pe de alta, sa-si asigure un sprijin diplomatic mai stabil pe plan extern. Alegerea printului strain era considerata
modalitatea cea mai eficienta de a asigura stabilitatea sociala si politica. Dupa detronarea lui Cuza, alegerea printului s-a oprit
oficial asupra lui Filip de Flandra, apoi, dupa refuzul acestuia, tronul a fost oferit lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen
(1866-1914).

Prin urcarea lui Carol pe tronul României, marile puteri au fost puse în fata faptului împlinit dar rezistenta lor s-a diminuat
treptat. În octombrie 1866, Carol a facut o vizita la Istanbul, în timpul careia a primit firmanul de numire din partea
sultanului.

17
Domnia lui Carol I a debutat prin adoptarea de catre Parlament, în iunie 1866, a primei Constitutii din
România, care va ramâne în vigoare pâna în 1923. Constituția din 1866 avea la bază principii democratice.

G. Crearea statului român unitar (Marea Unire din 1918)

Statul național unitar român s-a realizat în anul 1918 prin eforturile românilor într-un context extern favorabil
determinat de desfășurarea Primului Război Mondial (1914-1918). Acest eveniment internațional a dus la prăbuşirea
marilor imperii (rus, otoman, austro-ungar) și afirmarea, în plan internațional, a dreptului popoarelor la
autodeterminare și a celui al naționalităților.

Pe parcursul anului 1918, românii din Basarabia, Bucovina și Transilvania au realizat treptat trecerea de la autonomie
la unirea cu România. În cadrul unor adunări populare care au avut loc la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia, românii
din Basarabia, Bucovina, Transilvania și Banat au decis unirea acestor provincii cu România.

G1 - Unirea Basarabiei cu Vechiul Regat (27 martie 1918)

 În 1917, comuniştii au preluat puterea în Rusia şi au proclamat dreptul popoarelor la autodeterminare. La Chişinău,
s-a desfăşurat Congresul soldaţilor moldoveni care a decis autonomia Basarabiei şi constituirea unui organ
reprezentativ al Basarabiei numit Sfatul Ţării condus de Ion Inculeţ.
 La 2 decembrie 1918, Sfatul Ţării a proclamat Republica Democratică Moldovenească al cărei preşedinte a fost
numit Ion Inculeţ.

 Tulburările provocate de ruşi au determinat Sfatul Ţării să ceară ajutorul trupelor române. Drept urmare, în ianuarie
1918, guvernul rus a rupt relaţiile diplomatice cu România şi i-a sechestrat tezaurul. Sfatul Ţării a proclamat
independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti.

 La 27 martie 1918, la Chișinău a avut loc Congresul general al Basarabiei. Sfatul Ţării a decis unirea Basarabiei cu
România.

G2 - Unirea Bucovinei cu Vechiul Regat (15 noiembrie 1918)

 La 14 octombrie 1918, la Cernăuţi, a avut loc o adunare a românilor care a decis autonomia Bucovinei. Pentru
conducerea provinciei s-a format un Consiliu Naţional Român al cărei preşedinte a fost Iancu Flondor.

 Consiliul Naţional a solicitat ajutor guvernului român. În noiembrie 1918, armata română a intrat în Bucovina.

 La 15 noiembrie 1918, la Cernăuţi a avut loc Congresul general al Bucovinei care a decis unirea Bucovinei cu
România.

G3 - Unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat (1 decembrie 1918)

 Prin Declaraţia de la Oradea, citită în Parlamentul de la Budapesta (octombrie 1918), politicienii români din
Parlamentul Ungariei, au proclamat autonomia naţiunii române din Transilvania.

 Un organism al românilor (Consiliul Naţional Român Central), format din 12 membri (Vasile Goldiş, Ştefan Cicio
Pop, Al. Vaida Voevod etc.), a preluat puterea politică în Transilvania.
 În perioada 13–15 noiembrie 1918, la Arad, au avut loc tratative între delegaţii CNRC şi delegaţia maghiară care a
oferit românilor doar autonomia Transilvaniei în cadrul Ungariei. Dar românii doreau independenţa, nu doar
autonomia.

 CNRC a organizat la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, Marea Adunare Naţională a românilor la care au participat
peste 100 000 de persoane şi 1228 de delegaţi. Vasile Goldiş a citit Rezoluţia Unirii care cuprindea 9 puncte. Se
accepta unirea Transilvaniei cu România cu condiţia înfăptuirii unor reforme (reforma agrară, votul universal etc.).
 A doua zi au fost alese organele provizorii ale puterii de stat: Marele Sfat Naţional şi Consiliul Dirigent prezidat de
Iuliu Maniu.

G4 – Recunoașterea internațională a Marii Uniri din 1918

 Recunoașterea în plan internațional a actelor de unire din 1918 s-a realizat prin tratatele semnate în cadrul
Conferinței de Pace de la Paris din 1919-1920.
 Rusia nu a recunoscut unirea Basarabiei cu România, dar aceasta a fost recunoscută printr-un tratat semnat de
Anglia, Franța, Italia, Japonia și România.

18
  Austria a recunoscut unirea Bucovinei cu România prin tratatul de pace de la Saint Germain (1919).
 Ungaria a recunoscut unirea Transilvaniei cu România prin Tratatul de la Trainon (1920).

G5 – Consecințele constituirii statului român unitar:

 A crescut populaţia României, precum şi numărul minorităţilor naţionale. Potrivit recensământului din 1930, românii
reprezentau 79,1% din populaţia țării de peste 18 milioane de locuitori (maghiari: 7,9%, germani: 4,1%, evrei: 4%).
 A crescut suprafaţa României (de la 137 000 km2 la 295 000 km2).
 Crearea condițiilor favorabile pentru modernizarea societății românești (adoptarea Constituției din 1923).

H.Consolidarea statului român unitar (modernizare în prima jumătate a secolului al XX-lea)

Consolidarea statului român unitar s-a realizat prin:
 Adoptarea unor reforme economice în anii 1920-1921: reforma monetară, reforma financiară (prin care s-a
introdus un sistem unic de impozitare pe întreg teritoriul României Mari), reforma agrară (prin care a fost expropriată
66% din suprafața arabilă deținută de moșieri). Reforma agrară a avut urmări importante: desființarea marii
proprietăți și lichidarea puterii economice a marilor moșieri, predominarea micii prorpietăți.

 Adoptarea Constituției din 1923;

 Adoptarea de reforme în domeniul administrativ, religios, educațional, precum legea administrativă din anul
1925 prin care teritoriul României Mari a fost împărțit în 71 de județe, legea din 1925 prin care Mitropolia Română a
fost ridicată la rang de Patriarhie.

19
 4. România şi concertul european; de la „criza orientală”
la marile alianţe ale secolului XX

INTRODUCERE
A.Problema/criza orientală și spațiul românesc
B.Implicarea României în problema/criza orientală în a doua jumătate a secolului al XIX-lea: Războiul ruso-turc și
obținerea independenței României (1877-1878)
C. Implicarea României în problema/criza orientală la începutul secolului al XX-lea
D.Participarea României la Primul Război Mondial
E.Politica externă a României în perioada interbelică (1918-1939)
F. Participarea României la cel de-al Doilea Război Mondial
CONCLUZII

INTRODUCERE
Problema orientală reprezintă un aspect al relațiilor internaționale de la sfârșitul secolului al XVII-lea și până în
primele două decenii ale secolului al XX-lea. La sfârşitul secolului al XVII-lea, Imperiul Otoman a intrat în declin, fapt
care a declanşat aşa–numita problemă orientală. Contradicţiile dintre Marile Puteri au prelungit existenţa Imperiului
Otoman cu aproape două secole. Părţile implicate în problema orientală sunt: Imperiul Otoman, marile puteri, Țările
Române. Problema/criza orientală s-a manifestat sub forma unor războaie împotriva Imperiului Otoman.

A.Problema/criza orientală și spațiul românesc

Problema orientală a avut asupra spațiului românesc atât urmări negative, cât și urmări pozitive.

În secolul al XVIII-lea și în prima jumătate a secolului al XIX-lea, spațiul românesc a fost câmp de luptă pentru
confruntările dintre Imperiul Otoman, Rusia și Austria iar consecințele problemei orientale asupra spațiului românesc au fost
în general negative precum:
 instaurarea regimului fanariot în Moldova (1711) și Țara Românească (1716);
 pierderi teritoriale (Austria a anexat Banatul în 1718 și Bucovina în 1775 iar Rusia a anexat Basarabia în anul 1812);
 creșterea influenței Rusiei asupra Moldovei și Țării Românești și instaurarea protectoratului rusesc în 1829;

În secolul al XVIII-lea, principalele crize din cadrul problemei orientale au fost:

 Războiul ruso-turc din 1710-1711 încheiat cu pacea de la Vadul Hușilor (1711);
 Războiul din anii 1716-1718 încheiat cu Pacea de la Passarowitz (1718) prin care Austria a anexat Banatul
și Oltenia.
 Războiul din anii 1736-1739 încheiat cu pacea de la Belgrad (1739) prin care Oltenia a revenit în granițele
Țării Românești.
 Războiul din anii 1768-1774 încheiat cu pacea de la Kuciuk Kainardgi (1774). În anul 1775, prin presiuni
diplomatice, Austria a anexat partea de nord a Moldovei (Bucovina).
 Războiul din anii 1787-1792 încheiat cu pacea de la Iași (1792).

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, principalele crize din cadrul problemei orientale au fost:
 Războiul ruso-turc din anii 1806-1812 încheiat cu Pacea de la București (1812) prin care Rusia a anexat partea de
est a Moldovei (Basarabia).
 Războiul ruso-turc din anii 1828-1829 încheiat cu pacea de la Adrianopol (1829). Tratatul de la Adrianopol
conținea și prevederi referitoare la Țările Române. Era garantată autonomia Moldovei și Țării Românești, a fost
limitat dreptul de intervenţie a Imperiului Otoman în treburile interne ale Principatelor Române şi s-a instituit
protectoratul rusesc. Au fost restituite raialele (Turnu, Giurgiu, Brăila) și se acorda libertate comerțului românesc.
Rusia şi Turcia se angajau să confirme Regulamentele Organice care urmau să fie elaborate.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, problema orientală a avut asupra spațiului românesc în general urmări
pozitive deoarece au fost create împrejurări favorabile
 pentru constituirea statului român modern (prin Războiul Crimeii și prevederile tratatului de pace de la Paris din
1856)
 și mai ales pentru obținerea independenței României în urma participării la războiul ruso-turc din 1877-1878.

20
 În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, rolul și locul spațiului românesc în cadrul crizei orientale s-a schimbat.
Treptat, România, din obiect, a devenit subiect al relațiilor internaționale.

În doua jumătate a secolului al XIX-lea, principalele crize din cadrul problemei orientale au fost:
 Războiul Crimeii din anii 1853-1856 încheiat cu Congresul de pace de la Paris (1856). Prin tratatul de pace de la
Paris, s-a modificat statutul internațional al Moldovei și Țării Românești: protectoratul rusesc a fost înlocuit cu
garanția colectivă a amrilor puteri. Suzeranitatea otomană s-a menținut.
 Războiul ruso-turc din anii 1877-1878/Războiul de Independență al României. Prin tratatul de pace de la Berlin
(1878) s-a modificat statutul internațional al României. România a devenit un stat independent.

B.Implicarea României în problema/criza orientală în a doua jumătate a secolului al XIX-lea: Războiul

ruso-turc și obținerea independenței României (1877-1878)

Context extern şi intern

Problema orientală a fost redeschisă în anii 1875-1876 (de răscoalele antiotomane din Bulgaria, Bosnia şi
Herţegovina izbucnite în 1875, precum şi de atacarea Imperiului Otoman de către Serbia şi Muntenegru în 1876). Românii
doresc să profite de aceste împrejurări pentru a-şi obţine independenţa. Toţi oamenii politici doreau obţinerea independenţei
României, dar aveau păreri diferite în ceea ce priveşte modalităţile de realizare. Partidul Național Liberal (P.N.L.) dorea o
apropiere de Rusia şi o acţiune deschisă împotriva turcilor. În schimb, Partidul Conservator propunea calea diplomatică și
alianţa cu Germania şi Austro–Ungaria.

În anul 1876, s-a format un nou guvern, cu Ion C. Brătianu ca prim-ministru şi Mihail Kogălniceanu ca ministru de
externe. Iniţial, politicienii români au încercat să obţină independenţa pe cale diplomatică, prin tratative cu Imperiul Otoman.
Dar, în 1876, Imperiul Otoman a adoptat o nouă constituţie care declara România parte integrantă a imperiului cu statut de
provincie privilegiată. În aceste condiţii, independenţa nu putea fi obţinută decât pe cale militară.

Convenţia româno-rusă (4 aprilie 1877)

În condițiile în care Rusia se pregătea de război împotriva Turciei, s-a ajuns la o apropiere între Rusia şi România. La
4 aprilie 1877 a fost semnată o convenţie româno-rusă care prevedea:
 România permitea trecerea trupelor ruse pe teritoriul său, dar cheltuielile erau suportate de
guvernul rus;
 Trupele ruse trebuiau să evite Bucureştiul, iar Rusia se obliga să respecte ”drepturile
politice” și ”integritatea existentă” a României.
Pe fondul izbucnirii la Dunăre a unei stări conflictuale între România și Imperiul Otoman, la 9 mai 1877, în
Parlament, Mihail Kogălniceanu a ţinut un discurs prin care proclama independenţa României. Deși România dorea
participarea la război, acest lucru i-a fost refuzat de Rusia.

Desfăşurarea războiului de independență

 În iunie 1877, armata rusă condusă de Marele Duce Nicolae a trecut Dunărea şi a intrat pe teritoriul
Bulgariei. Cheia victoriei în Balcani era cucerirea cetății Plevna, un important punct strategic apărat de 14
redute (Griviţa I, Griviţa II, Rahova). Trupele ruseşti au fost învinse în două lupte în faţa Plevnei. În aceste
condiţii, în iulie 1877, Marele Duce Nicolae a trimis o telegramă lui Carol I prin care solicita sprijinul
armatei române. Carol I a acceptat colaborarea cu condiţia sa fie numit şeful trupelor româno-ruse.
 La 30 august 1877, a început asediul Plevnei, fiind cucerită reduta Grivița I. În noiembrie 1877, în urma
unui nou atac asupra Plevnei, armata română a cucerit reduta Rahova. La sfârșitul lunii noiembrie, Osman
Pașa, comandantul armatei otomane, a fost nevoit să se predea după aproape trei luni de asediu.
 Armata rusă va înainta pe direcția Sofia-Adrianopol-Constantinopol, iar cea română în direcția Vidin-
Belogradcik. Guvernul otoman a acceptat încheierea armistițiului (ianuarie 1878), apoi a păcii cu Rusia de la
San Stefano (februarie 1878).

Tratatul de pace de la Berlin (1/13 iulie 1878)

 Marile puteri au fost nemulţumite de prevederile tratatului de la San Stefano dintre Rusia şi Imperiul Otoman
(februarie 1878) care creșteau puterea Rusiei în sud-estul Europei. Astfel, tratatul de pace dintre Rusia şi Turcia a fost
renegociat la Congresul de pace de la Berlin care s-a desfăşurat în perioada 1/13 iunie-1/13 iulie 1878 la care au
participat reprezentanții celor 7 mari puteri.
 Delegaţia României care a fost prezentă la Congresul de la Berlin a fost condusă de Ion C. Brătianu şi Mihail
Kogălniceanu. Delegaţia română şi-a exprimat cererile în cadrul celei de-a doua şedinţe: garantarea integrităţii
teritoriale, dreptul la despăgubiri de război, recunoaşterea independenţei României. Dar delegația română ”a fost
auzită, dar nu și ascultată”.
 Tratatul de la Berlin a fost semnat la 1/13 iulie 1878 şi recunoştea independenţa României cu condiţia modificării
articolului 7 din Constituţia din 1866 şi acordarea cetăţeniei române indiferent de religie şi a cedării către Rusia a
sudului Basarabiei. În schimb, Dobrogea şi Delta Dunării reveneau în graniţele României.
21
Importanţa obţinerii independenţei României/Urmări ale obținerii independenței:

PE PLAN INTERN:
 Pe plan intern, obținerea independenței României a creat condiții favorabile pentru dezvoltarea economică, pentru
consolidarea instituțiilor. În anul 1881, România a fost proclamată regat iar Carol I rege. Prin ”pactul de familie” din
1881 a fost reglementată sucesiunea la tron, urmaș fiind Ferdinand, nepotul după frate al lui Carol I.
 Obținerea independenței a permis conducătorilor români să se axeze pe procesul de modernizare a statului român.
Perioada de după 1878 a fost foarte importantă pentru consolidarea României moderne.

PE PLAN EXTERN:
 România a devenit un stat egal în drepturi cu alte state, fapt care a creat condiţii favorabile pentru afirmarea unei
politici externe proprii. A crescut prestigiul extern al României.
 Teama de tendinţele expansioniste ale Rusiei, manifestate clar în urma războiului din 1877–1878, a determinat
România să încheie un tratat secret în 1883 cu Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Italia). Tratatul era
defensiv, prevăzând un ajutor reciproc în cazul unui atac din partea Rusiei.

C. Implicarea României în problema/criza orientală la începutul secolului al XX-lea

 Între anii 1878–1914, România a reprezentat un factor de stabilitate în sud–estul Europei.

 Între anii 1912–1913 s-au desfăşurat cele două războaie balcanice, un nou moment al crizei orientale.
 În 1912, Grecia, Bulgaria, Serbia şi Muntenegru au declarat război Imperiului Otoman. Primul război
balcanic s-a încheiat cu pacea de la Londra din mai 1913.
 În iunie 1913, Bulgaria şi-a atacat prin surprindere vechii aliaţi, Serbia şi Grecia deoarece era nemuţumită
de teritoriile primite conform păcii de la Londra. Împotriva Bulgariei a intervenit şi România. Tratatul de
pace s-a încheiat la Bucureşti la 10 august 1913. România obţinea de la Bulgaria partea de sud a Dobrogei
(Cadrilaterul). Atitudinea României în cel de al doilea război balcanic a arătat îndepărtarea politicii
româneşti de Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria), fapt care va deveni evident o dată cu izbucnirea
Primului Război Mondial.

D.Participarea României la Primul Război Mondial

Perioada neutralităţii (1914-1916)

 Primul Război Mondial a început în vara anului 1914. Cele două tabere care se confruntau erau Puterile Centrale
(Tripla Alianţă) şi Antanta (sau Tripla Înţelegere: Franţa, Anglia, Rusia) România şi-a proclamat neutralitatea la
Consiliul de Coroană de la Sinaia. În septembrie 1914, regele Carol I a murit, iar tronul României a fost ocupat de
Ferdinand I (1914-1927), care a avut o atitudine favorabilă Antantei, la fel ca opinia publică românească.

 În perioada neutralităţii (1914-1916), viaţa politică a fost agitată, formându-se mai multe curente de opinie: curentul
germanofil, curentul antantofil şi neutralitatea definitivă. Primul ministru Ion I. C. Brătianu înclina spre Antanta şi era
conştient că România nu putea rămâne neutră dacă dorea realizarea obiectivelor naţionale. Dar Ion I. C. Brătianu nu
dorea să intre în război înainte ca Antanta să recunoască drepturile României asupra teritoriilor româneşti din Austro–
Ungaria (Transilvania, Bucovina, Banat).

Intrarea României în război și campania militară din 1916

 În urma tratativelor purtate între România şi Antanta, în august 1916 s-au semnat cele două documente care
cuprindeau condiţiile intrării României în război: Convenţia politică şi Convenţia militară. România trebuia să
declare război doar Austro-Ungariei, iar Antanta se obliga să respecte integritatea teritorială a României şi drepturile
României asupra teritoriilor locuite de români din Austro-Ungaria (Transilvania, Bucovina, Banat). De asemenea,
Antanta se obliga să aprovizioneze România cu muniţii şi armament.

 România a intrat în război în august 1916 alături de Antanta, pentru a elibera teritoriile care se aflau sub dominaţia
Austro–Ungariei (Transilvania, Bucovina, Banat). Unităţile româneşti angajate în luptă alcătuiau 4 armate: trei erau
dispuse la hotarul cu Austro–Ungaria şi a patra de-a lungul Dunării şi în Cadrilater. În noaptea de 14/15 august 1916
armatele române au pătruns în Transilvania.

 Trupele germane au venit în ajutorul Austro-Ungariei, atacând pe două fronturi: în Dobrogea şi apoi în Transilvania.
La 1 septembrie 1916, armatele germano–bulgaro–otomane, conduse de generalul Mackensen au forţat Dunărea şi
au provocat românilor înfrângerea de la Turtucaia. Aceasta i-a ajutat pe germano–bulgari să pătrundă în Cadrilater
şi în Dobrogea de Nord.
22
  Încercarea armatei germane şi austro–ungare de a trece prin trecători în Moldova a eşuat. După ce românii au respins
timp de o lună ofensiva germano–austro–ungară, la începutul lui noiembrie 1916, inamicul a pătruns în Oltenia şi
Muntenia, pe valea Jiului şi valea Oltului. În luptele de la Jiu s-a remarcat învăţătoarea Ecaterina Teodoroiu.
 Presaţi de la nord şi de la sud, românii au susţinut lupta de la Argeş–Neajlov (23 noiembrie 1916) care a dus la
pierderea Bucureştiului. După 4 luni de luptă, armata română pierdea două treimi din teritoriul naţional (Oltenia,
Muntenia, Dobrogea) şi jumătate din efectiv.

Refugiul în Moldova și Campania militară din anul 1917

La 23 noiembrie 1916, germanii au intrat în Bucureşti. Guvernul, armata, suveranii, o parte din locuitori s-au retras în
Moldova care a devenit centrul rezistenţei. Iaşiul a devenit noua capitală iar frontul a fost stabilizat în sudul Moldovei. Două
treimi din România au rămas sub un regim de ocupaţie militară foarte sever. Bogăţiile României au fost exploatate în folosul
Germaniei, Austro–Ungariei şi Bulgariei.

Până în luna mai a avut loc refacerea armatei române și cu ajutorul unei misiuni militare franceze.În martie 1917,
pentru a crește moralul soldaților români, Regele Ferdinand le-a promis reforma agrară și votul universal. În iulie–august
1917 s-au desfăşurat luptele de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz care au fost câştigate de români. În ciuda acestor victorii, situaţia
s-a înrăutăţit ca urmare a evenimentelor din Rusia. După ieşirea Rusiei din război, România a rămas singură pe frontul de est şi
înconjurată de duşmani. Singura soluţie era încheierea păcii separate cu Puterile Centrale (mai 1918)

Pacea de la Bucureşti (MAI 1918)

În mai 1918 România a semnat pacea de la Bucureşti cu Puterile Centrale care conţinea prevederi foarte dure:
 Dobrogea era ocupată de Puterile Centrale (jumătatea sudică revenea Bulgariei, iar jumătatea
nordică era administrată în comun de cele 4 state aliate) iar accesul României la Marea Neagră se
făcea printr-un culoar pe linia Cernavodă – Constanţa;
 Austro-Ungaria îşi mărea teritoriul de-a lungul crestelor Carpaţilor, România pierzând o suprafaţă
de 5 600 km2;
 Se instituia controlul german asupra economiei româneşti;
Un aspect pozitiv al păcii de la București din 1918: Era recunoscută unirea Basarabiei cu România;

Reintrarea României în război (10 noiembrie 1918).

Victoriile Antantei din vara anului 1918 au creat condiţii favorabile pentru reintrarea României în război (10
noiembrie 1918). La 18 noiembrie, Bucureştiul eliberat a primit pe suverani şi autorităţi. Principala consecinţă a participării
României la Primul Război Mondial a fost realizarea Marii Uniri (1918).

E.Politica externă a României în perioada interbelică (1918-1939)

În perioada interbelică, principalele obiective de politică externă a României au fost:
 Recunoașterea internațională a Marii Uniri din 1918. Acest obiectiv a fost îndeplinit cu
prilejul Conferinței de pace de la Paris (1919-1920), prin tratatele de pace. Unirea Bucovinei cu
România a fost recunoscută prin tratatul semnat cu Austria. Unirea Transilvaniei a fost
recunoscută prin tratatul semnat cu Ungaria.
 Menținerea independenței și a integrității teritoriale în faţa tendinţelor revizioniste ale unor
state precum Ungaria, Bulgaria, URSS.

România a încercat să mențină independența și integritatea teritorială prin mai multe acțiuni precum:
 semnarea unor tratate bilaterale (de exemplu, în anul 1926, România a semnat tratate cu Polonia, Franța, Italia);
 promovarea alianțelor regionale, precum Mica Înțelegere (formată în 1921, din România, Iugoslavia și
Cehoslovacia, datorită eforturilor diplomatice ale lui Take Ionescu, ministrul de externe al României) și Înțelegerea
Balcanică (formată în anul 1934 din inițiativa lui Nicolae Titulescu, din România, Iugoslavia, Grecia, Turcia). Mica
Înțelegere și Înțelegerea Balcanică au fost alianțe cu caracter defensiv prin care se încerca descurajarea tendințelor
revizioniste ale unor țări precum Ungaria, Bulgaria, Germania.
 Susținerea eforturilor de a transforma Societatea Națiunilor într-un adevărat apărător al păcii, al securității și
stabilității în Europa. România a fost un membru activ în cadrul Societății Națiunilor, motiv pentru care Nicolae
Titulescu a fost numit de două ori preşedintele Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor.
 Participarea la Conferința de dezarmare de la Geneva (1932-1935). În anul 1933, Nicolae Titulescu a elaborat textul
documentelor cu privire la definiția agresiunii în relațiile internaționale.

23
 Relaţiile dintre România şi URSS în perioada interbelică

 În ianuarie 1918, în condițiile intrării trupelor române în Basarabia, Rusia a decis ruperea relaţiilor diplomatice
cu România şi a confiscat tezaurul românesc. Un alt element care a alimentat tensiunea dintre România şi URSS
l-a constituit Basarabia, deoarece URSS nu a recunoscut unirea Basarabiei cu România.

 Relaţiile diplomatice dintre România şi URSS s-au reluat în 1934. Un rol important în realizarea acestui lucru îi
revine lui Nicolae Titulescu.

 Negocierea unui tratat de neagresiune între România şi URSS a eşuat ca urmare a demiterii lui Nicolae Titulescu
din funcția de ministru de externe. Demiterea lui Nicolae Titulescu a simbolizat o schimbare în politica externă a
României în favoarea Germaniei.

F. Participarea României la cel de-al Doilea Război Mondial

Al Doilea Război Mondial s-a desfășurat între anii 1939-1945. Cele două alianțe care s-au confruntat au fost: Axa
(Germania, Italia, Japonia) și Aliații sau Coaliția Națiunilor Unite (Marea Britanie, URSS, SUA, Franța). România și-a
proclamat neutralitatea în anul 1939.

Vara anului 1940

În vara anului 1940, România a pierdut o serie de teritorii în favoarea statelor vecine:
 Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa (anexate de U.R.S.S.);
 Cadrilaterul (anexat de Bulgaria);
 NV Transilvaniei (teritoriul a fost cedat Ungariei prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940).
Ca urmare a acestor cedări teritoriale, România a pierdut o treime din teritoriu și o treime din populație. România
Mare se prăbușise. În septembrie 1940, regele Carol al II–lea, considerat responsabil pentru aceste pierderi teritoriale, a
abdicat în favoarea fiului său Mihai I. Dar în anii 1940–1944, adevăratul conducător a fost generalul Ion Antonescu care a
instaurat dictatura militară. La 23 noiembrie 1940, Ion Antonescu a aderat la Pactul Tripartit format din Germania, Italia şi
Japonia.

Participarea României la război alături de Germania

 În perioada 22 iunie 1941-23 august 1944, România a luptat alături de Germania pe frontul de EST împotriva URSS.
La 22 iunie 1941, România a intrat în război de partea Germaniei împotriva U.R.S.S. pentru eliberarea Basarabiei,
nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţa. Până în august 1941, românii au reuşit să elibereze Basarabia şi Bucovina.
Dar Ion Antonescu a luat decizia de a continua războiul alături de Germania, pe teritoriul URSS. Ion Antonescu spera
ca ulterior, cu sprijinul Germaniei, România să poată recupera şi celelalte teritorii pierdute în vara anului 1940.
 După eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Herţei, România a participat alături de armata germană la luptele
din Crimeea, de la Stalingrad, unde armata română a suferit mari pierderi umane şi materiale. După lupta de la
Stalingrad (1942–1943) devenise clar că Germania va pierde războiul. Atât liderii PNŢ şi PNL, cât şi guvernul
Antonescu au început tratative cu Anglia şi SUA pentru scoaterea României din război.

Actul de la 23 august 1944 și Participarea României la război alături de Aliaţi.

 La 23 august 1944, în urma unei lovituri de stat, Ion Antonescu a fost arestat, iar România s-a alăturat Coaliţiei
Naţiunilor Unite.

 Până la 30 august 1944, armata română a eliberat capitala şi, în aceeaşi zi, au intrat trupele sovietice.
 Până la 25 octombrie 1944, întreg teritoriu naţional a fost eliberat de trupele germane.
 După eliberarea teritoriului naţional, până la sfârşitul războiului, România a luptat în Vest, pentru alungarea trupelor
germane din Ungaria, Cehoslovacia, Austria.

România şi Conferinţa de pace de la Paris (1947).

La Conferinţa de pace de la Paris din 1947, efortul României depus alături de Aliați nu a fost recunoscut.
Principalele prevederi ale Tratatului de pace de la Paris au fost:
 anularea Dictatului de la Viena;
 cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a ținutului Herţa către URSS;
 cedarea Cadrilaterului către Bulgaria;
 plata unei mari despăgubiri de război către URSS.

24
 După al Doilea Război Mondial, România a intrat în sfera de influență sovietică. Nord-Vestul Transilvaniei a
revenit în granițele României, dar Basarabia, nordul Bucovinei, ținutul Herței și Cadrilaterul au fost pierdute.

CONCLUZII
 În concluzie, România a participat la relațiile internaționale din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și din
prima jumătate a secolului al XX-lea pentru că urmărea îndeplinirea unor obiective naționale/interese ale statului.
 De exemplu, România a participat la Războiul ruso-turc din 1877-1878 cu scopul de a-și obține independența.
România s-a implicat în 1913 în al doilea război balcanic deoarece dorea menținerea echilibrului în Peninsula
Balcanică și nu dorea creșterea puterii Bulgariei; în plus, România dorea recuperarea Cadrilaterului de la
Bulgaria.
 În anul 1916, România a intrat în Primul Război Mondial alături de Antanta (Tripla Înțelegere) cu scopul de a
elibera teritoriile românești aflate în granițele Austro-Ungariei (Transilvania, Bucovina, Banat).
 În perioada interbelică, România a urmărit menținerea independenței și a integrității teritoriale/a frontierelor
stabilite de tratatele semnate după Primul Război Mondial în faţa tendinţelor revizioniste ale unor state precum
Ungaria, Bulgaria, URSS.

25
 5. Secolul XX între democrație și totalitarism.
Ideologii și practici politice în România și în Europa
A.Introducere
B. Evoluția regimului democratic în Europa în perioada interbelică
C. Evoluția regimului totalitar în Europa în perioada interbelică
D. Evoluția regimurilor politice din Europa în perioada postbelică
E. Concluzii

A.Introducere
Din punct de vedere politic, secolul al XX-lea se caracterizează prin confruntarea dintre democrație și totalitarism.
După Primul Război Mondial, regimurile democratice s-au consolidat în ţările nordice și vestice (Marea Britanie, Franța,
Danemarca, Suedia, Norvegia). În schimb, unele state s-au orientat spre regimurile autoritar și totalitar. În perioada
interbelică, regimuri totalitare au existat în Rusia, Italia și Germania.

După al Doilea Război Mondial, fascismul și nazismul au dispărut ca regimuri de stat dar comunismul s-a extins în
Europa de Est. În Europa Occidentală (cu excepţia Spaniei şi Portugaliei) au fost regimuri democratice. Acest situație s-a
menţinut până la 1989 când s-au prăbuşit regimurile comuniste din Europa. Astfel, se încheia astfel înfruntarea dintre
democraţie şi totalitarism care a caracterizat secolul al XX-lea.

B.Evoluţia democrației în Europa în prima jumătate a secolului al XX-lea

B1 – Regimul democratic: caracterstici/practici politice democratice

PRACTICI POLITICE DEMOCRATICE:
 Organizarea statului pe baza principiului separării puterilor în stat. Într-un stat democratic, puterea legislativă,
executivă şi judecătorească sunt separate, pentru a-i apăra pe cetăţeni de eventuale abuzuri din partea instituţiilor
statului și pentru a se evita o guvernare în care conducerea aparține celor puțini. Cele trei ramuri ale puterii
sunt exercitate de instituții diferite, fiecare dintre ele având atribuţii specifice. Puterea legislativă este deținută de
Parlament și are rolul de a adopta legile. Puterea executivă este deținută de guvern și are rolul de a aplica legile.
Puterea judecătorească are rolul de a veghea la respectarea legilor.

 Respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti care sunt garantate de constituție (libertatea de exprimare,
libertatea individuală, libertatea de asociere, libertatea conștiinței, libertatea de întrunire, libertatea presei, dreptul la
proprietate, dreptul de vot, secretul corespondenței, inviolabilitatea domiciliului). Respectarea drepturilor și
libertăților cetățenești este importantă deoarece pune la adăpost cetățenii de abuzurile statului și de abuzurile celorlalți
cetățeni.

 Pluripartidism (existența mai multor partide politice) și alternanța la guvernare a partidelor politice.
 Suveranitatea poporului (puterea aaprține poporului) și guvernarea reprezentativă (poporul își alege reprezentanții
prin alegeri bazate pe votul universal);
 Organizarea de alegeri libere la intervale regulate bazate pe votul universal;
 Promovarea statului de drept (în care nimeni nu este mai presus de lege).

Ideologii democratice din secolul al XX-lea: liberalism, conservatorism, social-democrația.

B2. Democrația în România interbelică

 România a avut un regim politic democratic până în anul 1938. La baza regimului democratic din România
interbelică s-a aflat Constituția din 1923 care are un caracter democratic deoarece are la bază principii precum
separarea puterilor în stat și garantarea drepturilor și libertăților cetățenești.
 În 1938, Regele Carol al II-lea, a adoptat o constituție cu caracter autoritar (puterile regelui erau sporite iar drepturile
cetățenilor erau limitate).

 În perioada 1923-1938, în România au fost aplicate practici politice democratice precum:

 organizarea statului pe baza principiului separării puterilor în stat;
 respectarea drepturilor și libertăților cetățenești;
 pluripartidismul (existența mai multor partide politice);
 organizarea de alegeri libere la intervale regulate bazate pe votul universal.

26
  O practică politică democratică aplicată în România în prima jumătate a secolului a XX-lea este pluripartidismul.
Principalele partide politice au fost Partidul Național Liberal și Partidul Național Țărănesc. Partidul Național Liberal
a fost cel mai important partid politic din România interbelică. Principalul lider PNL a fost Ion I. C. Brătianu.
Doctrina P:N.L.: liberalismul.
 Partidul Național Țărănesc s-a constituit în anul 1926 când a avut loc fuziunea dintre Partidul Național condus de
Iuliu Maniu și Partidul Țărăănesc condus de Ion Mihalache. Doctrina PNȚ: țărănismul.
 În România interbelică s-au format partidele etnice care reprezentau interesele minorităților naționale (Partidul
Maghiar, Partidul Evreiesc, Partidul German).

 De asemenea, în România interbelică s-au înființat şi partidele extremiste (mișcarea legionară, Partidul Comunist).
 În 1921 a fost înființat Partidul Comunist Român. Deoarece comuniștii din România susțineau idei antiromânești,
Partidul Comunist a fost scos în 1924 în afara legii. PCR s-a aflat în ilegalitate între anii 1924-1944.
 În anul 1927, Corneliu Zelea Codreanu a înființat Legiunea Arhanghelului Mihail, redenumită ulterior Garda de
Fier. Legionarii au practicat violența față de evrei, adversari politici și autorități, mergând până la asasinat.

B3. Marea Britanie în perioada interbelică

 Un stat democratic reprezentativ pentru democrația secolului al XX-lea este Marea Britanie.
 O practică politică democratică aplicată în Marea Britanie este separarea puterilor în stat.
 Puterea executivă este deținută de guvern şi monarh. Marea Britanie era o monarhie parlamentară
în care regele ”domnește dar nu guvernează”. Șeful statului este un simbol al continuității, un
simbol al poporului englez.
 Puterea legislativă este deținută de Parlamentul bicameral format din Camera Comunelor şi
Camera Lorzilor. Deputații din Camera Comunelor erau aleși prin vot universal, în timp ce
membrii Camerei Lorzilor sunt numiţi. Deoarece deputații din Camera Comunelor sunt aleși de
popor, această instituție are puteri mai mari decât Camera Lorzilor și poate aproba legi respinse de
către cea din urmă.
 Puterea judecătorească este deținută de instanțele de judecată.

 O altă practică politică democratică aplicată în Marea Britanie a fost pluripartidismul și alternanța la guvernare a
celor două partide politice: Partidul Conservator (lider Winston Churchill) și Partidul Laburist.
.

C. Evoluția regimului totalitar în Europa în perioada interbelică

C1. Caracteristici ale regimului totalitar/practici politice totalitare

PRACTICI POLITICE TOTALITARE:
 încălcarea principiului separării puterii în stat;
 desființarea partidelor politice și crearea partidului unic (monopardism);
 dominaţia partidului unic asupra societăţii și asupra tuturor domeniilor de activitate, inclusiv viața privată a
cetățenilor;
 menținerea societății sub control prin teroare şi represiune politică (măsuri luate împotriva opozanților regimului);
 existenţa unei poliţii politice pentru reprimarea oponenților regimului (Gestapo în Germania, OVRA în Italia, CEKA
în Rusia/1917-1922, GPU/1922-1934);
 promovarea cultului personalităţii conducătorului; (venerarea excesivă a conducătorului aflat în viață);
 nerespectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti chiar dacă sunt garantate prin constituție;
 libertatea de exprimare este limitată, impunându-se o cenzură severă;
 fraudarea alegerilor sau suspendarea acestora;
 înființarea de organizații oficiale de masă;
 îndoctrinarea şi crearea „omului nou”.

Ideologii totalitare din secolul al XX-lea:

 comunismul (ideologie totalitară de extrema stângă);
 fascismul și nazismul (ideologii totalitare de extrema dreaptă).

27
C2. Comunismul în Rusia/U.R.S.S.
Rusia a devenit un stat totalitar de tip comunist în 1917 când puterea a fost preluată de comuniștii conduși de Lenin. În 1922
s-a constituit URSS (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste), cunoscută și ca Uniunea Sovietică. După moartea lui Lenin,
conducerea Uniunii Sovietice a fost preluată de Stalin (1924/1929 –1953).

Ideologia comunistă (inspirată din ideile lui Karl Marx și Friedrich Engels) promova idei precum:
 lupta de clasă. Marx considera că în toate epocile istorice au existat două clase sociale opuse:
asupritorii (dușmanii poporului) şi asupriţii. Între asupritori şi asupriţi a existat o luptă
permanentă (lupta de clasă). În secolul al XIX-lea, cele două clase sociale erau burghezia şi
muncitorimea (proletariatul). Prin revoluție, comuniștii urmăreau să înlocuiască ”dictatura
burgheziei” cu ”dictatura proletariatului”.
 realizarea unei societăţi egalitare (comuniste) prin desființarea proprietății private astfel încât
să nu mai existe bogaţi şi săraci. Potrivit ideologiei comuniste, capitalismul este sursa răului
deoarece se bazează pe proprietatea privată, iar burghezia domină viața politică și economică și
exploatează muncitorii. Desființarea proprietății private în mediul rural s-a realizat prin
colectivizare. S-au format cooperative numite colhozuri. Cei care se opuneau colectivizării erau
executaţi împreună cu familiile lor.
 Propagandă antireligioasă;

Practici politice totalitare aplicate în URSS

Menținerea populației sub control prin teroare și represiune.

 Poliția politică (CEKA, KGB) a luat măsuri împotriva tuturor celor care erau bănuiți că se opuneau
regimului, împotriva ”dușmanilor poporului”, reali sau imaginari Acuzații treceau printr-un proces sumar și
erau condamnați la moartea sau la muncă silnică. Milioane de persoane au fost executate sau deportate în
lagăre.
 În anii 1936-1938, Stalin a declanșarea ”Marea Teroare” (sau ”Marea Epurare”) căruia i-au căzut victime
ofițeri ai Armatei Roșii, membri din conducerea Partidului Comunist.

Desființarea partidelor politice și impunerea partidului unic (monopartidism)

 În URSS, a existat un singur partid, Partidul Comunist din Uniunea Sovietică (P.C.U.S).
 Puterea era deținută de secretarul general al partidului unic (Lenin, Stalin).
 Orice funcţionar public trebuia să facă parte din Partidul Comunist. Era imposibil să ajungi în elita
conducătoare a Uniunii Sovietice fără a fi membru al Partidului Comunist.
 Calitatea de membru era în general obținută după ce se parcurgeau anumite stagii obligatorii. Copii
participau la mișcarea pionierilor iar la vârsta de 14 ani intrau în Organizația Tineretului Comunist.

Cultul personalității dictatorului - Stalin

 Presa sovietică încerca să îl prezinte pe Stalin drept o figură paternă grijulie iar populația sovietică drept
"copii săi". Interacțiunile dintre Stalin și copii au devenit un element-cheie al cultului personalității. Stalin
se implica adesea în campanii publice în care oferea cadouri copiilor sovietici de etnii diferite.

 Presa urmărea să demonstreze o legătură directă între Stalin și oamenii obișnuiți; ziarele publicau adesea
scrisori colective ale muncitorilor agricoli sau industriali care îl aclamau pe lider, precum și poeme și relatări
despre întâlnirea cu Stalin. Stalin a devenit subiect în literatură, poezie, muzică, pictură și film; toate
exprimau un devotament fără margini.

 Numeroase fotografii și statui ale lui Stalin împodobeau locurile publice. Statuile îl reprezentau pe Stalin ca
având aceeași înălțime și condiție fizică ca a Țarului Alexandru al III-lea, care era foarte înalt, dar
fotografiile demonstrează că nu avea o înălțime mai mare de 1,65-1,68 m.

 Arta care îl reprezenta pe Stalin apărea și în case: începând cu anii 1930 multe case particulare aveau
"camerele Stalin" dedicate liderului și în care se afla portretul său.
 Cultul personalității s-a extins și la redenumiri: numeroase sate și orașe au fost redenumite în onoarea lui
Stalin. Cel mai cunoscut exemplu este orașul Volgograd, care a fost redenumit Stalingrad în anul 1925.

28
C3. Fascismul în Italia
Fascismul a fost regimul de stat în Italia în timpul lui Benito Mussolini (1922-1943), lider al Partidului Național Fascist.
Ascensiunea fasciștilor a fost favorizată de crizele de după Primul Război Mondial și de frustrările create de prevederile
tratatelor de pace din 1919-1920 (”victoria mutilată”). Benito Mussolini a fost numit prim-ministru în urma Marșului asupra
Romei (1922).

Caracteristici ale ideologiei fasciste:

 antidemocrația și anticomunismul;
 elita are rolul conducător;
 supremaţia statului;
 militarism;
 naționalism bazat pe trecutul glorios al Italiei trebuia să fie ”reînviat” prin transformarea
Italiei într-o mare putere.
 corporatismul;
 promovarea religiei catolice.

Practici politice totalitare aplicate în Italia

Anularea separării puterii în stat prin instaurarea partidului unic (monopartidism) și concentrarea
puterii în mâinile lui Benito Mussolini
 După preluarea funcției de prim-ministru, Mussolini va acumula treptat puterea.
 Monarhia a fost menținută dar regele avea doar un rol decorativ.
 De asemenea, a fost menținut și Parlamentul dar acesta era lipsit de putere. Mussolini avea dreptul de a
legifera fără acordul Parlamentului.
 Astfel, nu se aplica principiul separării puterii în stat; toată puterea era concentrată în mâinile lui Benito
Mussolini.
 Partidul Național Fascist adevenit singura formațiune politică.

Menținerea populației sub control prin teroare și represiune.

 Regimul fascist era susținut de poliția politică (OVRA) și de organizații paramilitare precum ”Cămășile
negre”.

Cultul personalității dictatorului

 Mussolini a inaugurat cultul personalității, proclamându-se ”Il Duce” (Conducător).
 Mussolini trebuia să fie prezentat nu ca un politician oarecare ci ca mântuitorul Italiei, un bărbat ales de
destin pentru a mântui Italia de diverse amenințări şi care să-i dea Italiei măreţia.
 Se povestea că Mussolini era atât de devotat muncii sale încât trudea până la 20 de ore pe zi în slujba
guvernului. Lumina din biroul lui rămânea aprinsă aproape toată noaptea în sprijinul acestei afirmaţii. În
realitate, Ducele se culca foarte devreme.
 Mussolini era foarte dornic să fie prezentat ca un om curajos, puternic şi atletic – un model pentru toţi
bărbaţii italieni. Reviste şi ziare publicau fotografii care îl înfăţişau în diferite ipostaze. Se întreţinea o
imagine de tinereţe eliminându-se orice referiri la vârstă sau la faptul că trebuia să poarte ochelari.
 Mussolini ţinea foarte mult să fie văzut ca un om de cultură. Ca urmare, s-a făcut cunoscut faptul că citise
toate cele 35 de volume ale Enciclopediei Italiene şi mai citise şi aproape toţi clasicii literaturii europene,
inclusiv operele complete ale lui Shakespeare. Elevii erau crescuţi în cultul fanatic al Ducelui.

Corporatismul
 O caracteristică a statului italian în această perioadă a fost corporatismul. Sindicatele au fost înlocuite cu
corporaţiile care erau formate din reprezentanţi ai muncitorilor şi ai patronilor acestora, lucru care ar duce la
armonie socială, în viziunea fasciştilor.
 Patronii şi muncitorii trebuiau să colaboreze pentru a rezolva conflictele de muncă. Grevele erau interzise,
iar aceste corporaţii se aflau sub controlul statului. Astfel, muncitorii şi-au pierdut drepturile.

29
C4. Nazismul în Germania

Nazismul a fost regimul de stat în Germania în timpul lui Adolf Hitler (1933-1945), lider al Partidului Nazist. Partidul Nazist
a câștigat alegerile parlamentare din 1932. Ascensiunea naziștilor a fost favorizată de criza economică interbelică. La 30
ianuarie 1933, preşedintele german l-a numit pe Hitler în postul de cancelar al Germaniei. În 1934, după moartea
preşedintelui, Hitler şi-a asumat şi funcţia de preşedinte, adoptând titlul de Fuhrer.

Hitler și-a expus ideile în cartea „Lupta mea” (”Mein Kampf” ). Principalele caracteristici ale ideologiei naziste sunt:

 antidemocrația și anticomunismul;
 rasismul şi inegalitatea raselor, superioritatea germanilor. Hitler considera că întreaga istorie a lumii este de fapt
o luptă între rase, o luptă pe care o câştigă doar rasele superioare. Din acest motiv, Hitler considera că rasele nu
trebuie să se amestece între ele deoarece strică puritatea sângelui. Rasa germană era considerată superioară tuturor.
Rasa germană trebuia să domine lumea. Rasele inferioare (slavii, latinii, asiaticii) trebuiau să fie sclavii germanilor în
timp ce rasele impure (ţiganii, evreii) trebuiau să fie exterminate.
 antisemitismul (ura împotriva evreilor);
 militarism și naţionalismul agresiv (fundamentat pe ideea superiorității germanilor). Hitler urmărea crearea
Germaniei Mari şi avea nevoie de spaţiul vital (Lebenstraum) care urma să fie preluat de la popoarele considerate
inferioare.

Practici politice totalitare aplicate în Germania

Anularea separării puterii în stat prin instaurarea partidului unic și concentrarea puterii în mâinile
lui Adolf Hitler.
 În 1933, Hitler a primit puteri depline și a desființat toate partidele politice și
sindicatele.
 În 1934, Hitler a preluat și funcția de preșetinte, precum și cea de comandant suprem al
armatei.
 Între anii 1933-1945, în Germania a existat un singur partid politic anume Partidul
Nazist (Partidul Muncitoresc Național-Socialist German).

Menținerea societății sub control prin teroare și control.

 Poliția politică GESTAPO avea rolul de a elimina orice opoziție față de regim.
 Existau în Germania şi ţinte predilecte ale terorii: „rasele inferioare şi impure”, mai ales
evreii care erau consideraţi vinovaţi de toate dificultăţile economice şi politice ale
Germaniei după Primul Război Mondial. Hitler îi considera pe evrei „un cancer care
roade Germania”.
 Încă din 1933, naziştii au început să adopte măsuri dure împotriva evreilor (excluderea
din funcțiile publice, confiscarea averilor, obligativitatea de a purta Steaua lui David în
piept, izolarea în ghetouri, exterminarea în lagăre).
 În 1935, au fost adoptate legile de la Nurnberg care prevedeau că este cetăţean german
doar acea persoană care este de origine pur germană şi interziceau căsătoriile dintre
germani şi evrei.
 În 1942 a fost decisă soluţia finală adică exterminarea evreilor în lagăre (Auschwitz,
Birkenau, Treblinka etc.).

Îndotrinarea cetățenilor și crearea ”omului nou”

 Copii și tinerii erau înregimentați în diverse organizații naziste și participau la activități de educație patriotică
și de pregătire militară (erau pregătiți să devină soldați loiali ai țării).
 Chiar și fetele erau înregimentate în organizații de masă în care erau pregătite pentru a corespunde modelului
celor trei “K” (Kinder, Kirche, Küche – copii, biserică, bucătărie).
 Chiar și timpul liber al cetățenilor de toate vârstele era gestionat de statul german care asgiura banii necesari
sejururilor în centre de vacanţă, reprezentaţiilor teatrale sau întâlnirilor sportive.

30
D. Evoluția regimurilor politice din Europa în perioada postbelică/în a doua
jumătate a secolului XX

D1. În Europa
 Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial nu a reuşit să tranşeze confruntarea dintre democraţie şi totalitarism. Prin
înfrângerea Germaniei, Italiei şi Japoniei erau înlăturate principalele regimuri fasciste, dar regimul comunist se va
instala în ţările din Europa de Est. După 1945, Europa se divide din punct de vedere al regimurilor politice.
 În Europa Occidentală (cu excepţia Spaniei şi Portugaliei unde existau regimurile autoritare
ale lui Franco şi Salazar), s-au menținut regimuri democratice.
 În Europa Centrală şi de Est (Ungaria, Bulgaria, România, Iugoslavia, Polonia,
Cehoslovacia, RDG, Albania) s-au impus regimuri totalitare de tip comunist.

 Pentru a le menţine în sfera sa de influenţă, U.R.S.S. a impus ţărilor est–europene, integrarea în structuri aflate sub
controlul său precum:
 CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc) înființat în anul 1949;
 Pactul/Tratatul de la Varşovia (înființat în anul 1955);

 Simboluri ale bipolarității Europei:

 împărțirea Germaniei: RDG (Republica Democratică Germană) și RFG (Republica Federală
Germană);
 împărțirea Berlinului: Berlinul de Est (comunist) și Berlinul de Vest (democratic);
 Zidul Berlinului.

 Dintre conducătorii sovietici de după 1953 (după moartea lui Stalin) amintim pe:
 Nikita Hruşciov
 Leonid Brejnev
 Mihail Gorbaciov care a adoptat reformele ”Perestroika” (Restructurare) şi ”Glasnost”
(Transparenţă) cu scopul de a restructura regimul comunist. Dar aplicarea acestor
reforme a contribuit la prăbușirea regimurilor comuniste din Europa (1989) și la
destrămarea U.R.S.S. (1991).

D.2. În România
 După abdicarea regelui Carol II-lea (septembrie 1940), tronul României a revenit lui Mihai I (1940-1947). Dar în
perioada 1940-1944, adevăratul conducător al statului a fost generalul Ion Antonescu (dictatură militară).

 În perioada 1944-1947, comuniștii au preluat treptat puterea în România. La 30 decembrie 1947, regele Mihai I a
abdicat iar România a fost proclamată Republica Populară Română. Astfel, se schimba forma de guvernământ a
României (de la monarhie la republică) și se oficializa regimul totalitar de tip comunist.

 Etapele regimului comunist din România:

o regimul stalinist al lui Gheorghe Gheorghiu Dej (1948-1965);
o regimul național-comunist al lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989).

 Până în 1989, în România au fost aplicate practici politice totalitare. După evenimentele din decembrie 1989,
România a revenit la democrație. În 1991 a fost adoptată o constituție cu caracter democratic.

E. Concluzii
 Confruntarea dintre democrație și totalitarism a luat sfârșit după prăbușirea regimurilor comuniste din Europa (1989)
și prăbușirea U.R.S.S. (1991). Odată instaurat la putere, un regim totalitar poate fi înlăturat cu greu. Din acest motiv
trebuie să fim vigilenți atunci când ne confruntăm cu idei extremiste și să le cunoaștem efectele distructive din trecut.

31
 6. România postbelică.
Stalinism, naţional-comunism şi disidenţă anticomunistă.
Construcţia democraţiei postdecembriste

A.Introducere
B. Etapele instaurării regimului comunist în România (1944-1947)
C. Regimul stalinist al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965)
D. Regimul naţional-comunist al lui Nicolae Ceauşescu (1965-1989)
E. Forme de rezistență anticomunistă
F. Impactul regimului comunist asupra vieții economice
G. Impactul regimului comunist asupra vieții culturale
H. Impactul regimului comunist asupra vieții private și a valorilor umane
I. Prăbușirea regimului comunist din România și construcţia democraţiei postdecembriste
J. CONCLUZII

A.Introducere
Până în anul 1938, România a fost un stat democratic având la bază Constituția adoptată în 1923. Domnia lui Carol al II-lea
este împărţită în două etape: regim democratic (1930 – 1938) şi regim autoritar (1938 – 1940). În 1938, Regele Carol al II-lea
a adoptat o nouă constituție prin care a introdus un regim autoritar.

După pierderile teritoriale din vara anului 1940, Carol al II–lea a fost nevoit să abdice iar tronul României a revenit fiului său
Mihai I, dar în perioada 1940-1944, adevăratul conducător al statului a fost Ion Antonescu. În timpul dictaturii militare a lui
Ion Antonescu (6 septembrie 1940-23 august 1944), Regele Mihai I a avut atribuții simbolice. Ion Antonescu guvera prin
decrete-legi.

Pe plan extern, Ion Antonescu a luat decizia ca România să intre în război alături de Germania în scopul recuperării teritoriilor
anexate de U.R.S.S. în vara anului 1940. La 23 august 1944, a avut loc lovitura de stat prin care Ion Antonescu a fost arestat
iar România a întors armele împotriva Germaniei și a continuat să lupte alături de Aliați.

Intrarea României în sfera de influență sovietică a fost favorizată de împrejurările internaţionale de după 1944 şi lipsa de
interes a Marilor Puteri democratice (SUA, Marea Britanie). În octombrie 1944, prim-ministrul britanic Winston Churchill și
liderul sovietic Stalin au încheiat Acordul de Procentaj de la Moscova. Marile puteri democratice au înţeles să salveze unele
ţări prin sacrificarea altora în favoarea sovieticilor. Astfel, prin „Acordul de procentaj” de la Moscova Marea Britanie şi SUA
lăsau România în proporţie de 90% în sfera de influenţă sovietică. Alte ţări (Bulgaria, Ungaria, Polonia) erau şi ele lăsate sub
dominaţia sovietică, dar în procente mai mici.

De asemenea, instalarea regimului comunist în România a fost favorizată și de prezenţa trupelor Armatei Roşii pe teritoriul
ţării noastre și de presiunile făcute de sovietici pe plan intern pentru a aduce Partidul Comunist la putere.

B. Etapele instaurării regimului comunist în România (1944-1947)

În România regimul comunist s-a instaurat în perioada 1944-1947 în patru etape:

 impunerea guvernului Petru Groza, controlat de PCR (6 martie 1945). Acest guvern a fost format la
presiunea URSS și, pentru a obține susținerea populară, în 1945, guvernul a înfăptuit reforma agrară.

 falsificarea alegerilor parlamentare în favoarea comuniştilor (19 noiembrie 1946). Prin aceste alegeri s-a
format un Parlament favorabil comuniștilor, care au obținut astfel și puterea legislativă. Dovezile descoperite
după 1989 arată că, alegerile au fost câştigate de PNŢ.

 desfiinţarea partidelor democratice PNL şi PNŢ (1947). În iulie 1947, a avut loc înscenarea de la Tămădău
care a fost pretextul pentru arestarea liderilor ţărănişti şi apoi pentru dizolvarea PNŢ. În ceea ce privește
înscenarea de la Tămădău, este vorba despre încercarea eşuată a unor lideri ţărănişti de a părăsi ţara, în scopul
informării Occidentului despre realităţile din România. În aceste condiţii, în toamna anului 1947, PNL şi-a
suspendat activitatea.

 abdicarea silită a regelui Mihai I (30 decembrie 1947) și proclamarea Republicii Populare Române.
Temându-se că monarhia ar putea încă să mai servească drept centru de opoziţie faţă de noua realitate (având în
vedere că în noiembrie 1945 fuseseă manifestații anticomuniste și promonarhice), PCR a făcut ultimul pas spre
asigurarea dominaţiei sale asupra ţării, forţându-l pe regele Mihai I să abdice la 30 decembrie 1947. În plus,
regele manifestase o atitudine reticentă față de comuniști, recurgând la ”greva regală”, prin care a refuzat să
32
 ratifice actele guvernului (greva regală a fost în perioada august 1945-ianuarie 1946 dar nu a avut urmări reale).
Proclamarea Republicii Populare Române în aceeaşi zi a reprezentat punctul culminant al campaniei
pentru preluarea puterii de către comunişti.

Regimul comunist din România a cunoscut 2 etape:

 regimul stalinist (sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu Dej)
 regimul național-comunist (sub conducerea lui Nicolae Ceaușescu).

C. Regimul stalinist al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965)

C1 - Politica internă a lui Dej/Practici politice din regimul stalinist

Comuniștii au acționat pentru transformarea României după modelul sovietic. Modelul sovietic a fost aplicat în toate
planurile: politic, economic, cultural.

Un prim pas în aplicarea modelului politic sovietic a fost desființarea partidelor politice și impunerea partidului unic.
În februarie 1948 s-a decis fuziunea dintre PCR şi PSD (în realitate, PSD a fost forţat să fuzioneze), rezultând Partidul
Muncitoresc Român (P.M.R.), partidul unic din perioada anilor 1948–1965. Secretarul general al P.M.R. a devenit Gheorghe
Gheorghiu Dej care deținea întreaga putere.

Un alt pas spre impunerea modelului politic sovietic a fost adoptarea în aprilie 1948 a Constituţiei Republicii
Populare Române elaborată după modelul Constituţiei sovietice din 1936: întreaga putere era deţinută acum, formal, de un
parlament unicameral numit Marea Adunare Naţională. Membrii acestui parlament unicameral erau desemnaţi spre a fi aleşi de
către partidul unic care, în lipsa oricărei opoziţii, îşi putea impune nestingherit voinţa politică. Astfel, nu se mai aplica
principiul separării puterii în stat. Puterea era deținută de secretarul general al PMR. Deși Constituțiile din 1948 și 1952
garantau drepturile și libertățile cetățenești, acestea erau încălcate în mod sistematic. A fost încălcată libertatea de exprimare,
impunându-se o cenzură aspră.

Comuniștii au impus măsuri represive pentru a menține populația sub control și pentru a reprima oricare formă de
protest în rândul populației. În anul 1948 a fost înființată poliția politică Securitatea. La începutul anului 1949, au fost
înființate Miliția și Trupele de Securitate care au avut un rol important în menținerea și consolidarea regimului comunist în
România.

Pentru consolidarea partidului unic, Dej a lichidat opoziția internă și și-a impus puterea absolută.

 Una dintre victimele sale a fost Lucreţiu Pătrăşcanu, un comunist şcolit în Occident; acesta
putea deveni oricând un contracandidat ceea ce Gheorghe Gheorghiu Dej nu putea accepta.
Pătrăşcanu a fost arestat în 1948, a fost ţinut izolat şi anchetat dur pentru a recunoaşte acuzaţii
fanteziste privind trădarea sa. Pătrăşcanu a fost executat în 1954.

 În cadul partidului, s-a manifestat rivalitatea între două grupări: gruparea moscovită care susținea
că România trebuie să urmeze în totalitate linia impusă de Moscova (Vasile Luca, Ana Pauker şi
Teohari Georgescu) și gruparea națională, care susținea că România trebuia să urmeze propria
cale de dezvoltare a socialismului. În 1952, Gheorghe Gheorghiu Dej a eliminat gruparea
moscovită, consolidându-și puterea (el a preluat și funcția de președinte al guvernului).

În 1948 a fost adoptată o lege a învățământului care prevedea: introducerea manualului unic, obligativitatea studierii limbii
ruse, marxism-leninismul devenea obiect de studiu în învățământul secundar.

Legea cultelor religioase din 1948: Biserica era subordonată intereselor statului, Biserica Unită (Greco-Catolică) era
desființată.

C2 – Practici politice totalitare: represiune politică și teroare

□ O practică politică totalitară aplicată în perioada regimului stalinist a fost represiunea și teroarea care aveau
rolul de a controla populația și de a stopa eventualele opoziții față de regimul comunist.

□ Principalele instrumente ale represiunii politice din perioada comunistă au fost: Securitatea (poliţia politică; 1948),
Miliţia și Trupele de Securitate (1949). Securitatea avea rolul de a descoperi şi pedepsi pe „duşmanii poporului”.

33
 □ Represiunea i-a vizat pe liderii partidelor politice (Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Titel Petrescu) apoi ţăranii care se
opuneau colectivizării, muncitori, intelectuali.

□ Principalele forme de represiune: detenţia în închisori, internarea în coloniile de muncă obligatorii (precum cele
plasate Canalul Dunărea-Marea Neagră), deportarea în zone din Banat şi Bărăgan.

□ Rețeaua închisorilor din România a cunoscut o dezvoltare fără precedent, acoperind practic întregul teritoriu al țării.
Interogatoriile interminabile, tortura, munca istovitoare, subalimentaţia, absenţa aproape completă a asistenţei
medicale au caracterizat detenţia al cărei scop ascuns era exterminarea fizică a celor reţinuţi. Calvarul
supravieţuitorilor nu înceta o dată cu ieşirea din închisoare sau din ”coloniile de muncă”. Mulţi primeau domiciliu
obligatoriu în zone puţin populate şi greu accesibile. Domiciul obligatoriu era de la 6 luni la cinci ani iar motivul era
că persoana în cauză ”nu s-a reeducat”. Cei eliberaţi se aflau permanent sub supravegherea Securităţii.

□ Sunt „celebre” închisorile de la Sighet, Pitești, Gherla, Jilava, Rahova. La Piteşti, între anii 1948–1952, a fost aplicat
experimentul de „reeducare”. Originalitatea acestui experiment consta în aceea că anchetatorul era un deţinut.

□ După Declarația PMR din aprilie 1964 au fost eliberați peste 90% din deținuții politici.

D. Regimul naţional-comunist al lui Nicolae Ceauşescu (1965-1989)

D1 – Caracteristici ale regimului național-comunist/Politica internă

În 1965, Nicolae Ceauşescu a devenit secretar general al partidului. În acest an s-a revenit la denumirea de Partidul Comunist
Român şi a fost adoptată o nouă constituţie prin care România a fost proclamată Republică Socialistă România. Constituția
R.S.R. a fost modificată în anul 1974 pentru a se introduce funcția de președinte.

Regimul lui Nicolae Ceauşescu se împarte în două etape:

 perioadă de relativă liberalizare (1965-1971);
 perioadă de socialism dinastic (1971-1989).

Această perioadă de liberalizare a încetat după 1971, an în care, după o vizită efectuată în China şi Coreea de Nord (unde a fost
impresionat de serbările grandioase care s-au organizat în cinstea liderilor comuniști, Mao Zedong și Kim Ir Sen), Ceauşescu
a lansat „tezele din iulie” care cuprindeau 17 propuneri pentru o mai eficientă educaţie comunistă a maselor. Astfel, a fost
lansată revoluţia culturală care avea ca scop îndoctrinarea și crearea ”omului nou”. Revoluția culturală a însemnat limitarea
libertății de exprimare și cenzura absolută asupra tuturor domeniilor și o urmare a fost dezvoltarea și exagerarea cultului
personalității lui Nicolae Ceaușescu.

Perioada 1971-1989 se caracterizează prin:

 limitarea libertății de exprimare și impunerea unei cenzuri absolute asupra tuturor domeniilor;
 monopartidism și controlul partidului unic asupra societății. Constituția din 1965 sublinia și mai pregnant
rolul conducător al partidului unic.
 măsuri represive împotriva celor care aveau o atitudine critică față de regim;
 nerespectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale;
 exagerarea cultului personalităţii lui Nicolae Ceaușescu;
 înregimentarea politică a populației
 continuarea industrializării și a colectivizării;
 lansarea unor proiecte gigantice (Metroul, Transfăgărăşanul, Casa Poporului etc);
 criză economică şi lipsuri mari pentru români (raționalizarea alimentelor, energiei electrice,
combustibilului);

D2 – Practici politice totalitare: teroare și represiune

 Teroarea și represiunea politică au continuat să reprezinte o practică totalitară și în timpul regimului național-
comunist. Această practică politică totalitară avea rolul de a controla populația și de a stopa eventualele opoziții față
de regimul comunist.
 Principalele instituții care aplicau măsurile de represiune: Securitatea și Miliția.
 Eforturile de a îmbunătăți imaginea României pe plan internațional au determinat diminuarea măsurilor represive sau
ascunderea lor de opinia publică. Au fost aplicate metode mai „blânde”: supravegherea societăţii prin intermediul
informatorilor, ascultarea convorbirilor telefonice, citirea corespondenței, domiciliul obligatoriu, închiderea în aziluri.
 Astfel, în timpul regimului Ceaușescu, Securitatea și-a concentrat mai mult activitatea pe crearea unei rețele vaste de
informatori, infiltrați în toate instituțiile statului, în fabrici, spitale, școli. Practic, nicio instituție nu scăpa de urmărire.
Telefoanele cetățenilor erau interceptate periodic, prin sondaj. În casele celor bănuiți că au o atitudine critică la adresa
regimului erau instalate microfoane.

34
  Securitatea a avut relații strânse cu Miliția mai ales în mediul rural, unde în anii 70 a ajuns să răspundă de întreaga
activitate de supraveghere a persoanelor de la sate, sub coordonarea Securității. Prin urmare, practicile violente ale
Securității au continuat și în perioada 1965-1989 dar fără să egaleze excesele din epoca lui Dej.

D3 – Practici politice totalitare: cultul personalității conducătorului

O practică politică totalitară aplicată în timpul regimului național-comunist este cultul personalității conducătorului
(venerarea excesivă a unui conducător aflat încă în viață). Nicolae Ceauşescu a reuşit să întreţină un cult al personalităţii de o
inegalabilă amploare în spaţiul european.

Au existat trei momente importante care i-au permis lui Nicolae Ceaușescu declanșarea și ulterior dezvoltarea
cultului personalității:
 anul 1967, când Nicolae Ceaușescu a fost desemnat președinte al Consiliului de Stat;
 anul 1968 (Momentul ”Primăvara de la Praga”);
 anul 1974 când Nicolae Ceaușescu a devenit președinte.
Astfel, Nicolae Ceaușescu cumula mai multe funcții: secretar general al PCR, președinte al Consiliului de Stat,
președinte al României.

Cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu are 3 surse de inspirație:

 tradiția națională (cazul regelui Carol al II-lea);
 practicile staliniste;
 modelul asiatic (modelul liderului chinez Mao, al liderului nord-coreean Kim Ir Sen).

Gama de omagii pentru cuplul Ceaușescu a fost diversă, cuprinzând:

 manifestări grandioase pe stadioane cu participarea a mii de oameni (23 august, 26 ianuarie);
 mesaje și scrisori de recunoștință;
 tipărirea de lucrări, volume omagiale, albume;
 realizarea de picturi și sculpturi;
 organizarea festivalului național ”Cântarea României”.

Cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu a apărut în anii 1968-1969 și inițial a jucat rolul unei forme de rezistență
față de URSS. Mesajul care se dorea a fi transmis era că în spatele lui Nicolae Ceaușescu se află un partid și un popor care îl
susțin. Treptat, cultul personalității va depăși limitele raționale. Această exarcebare este rezultatul acțiunilor unui grup
numeros de artiști, ziariști, scriitori, activiști de partid care, din interes sau din convingere și-au dat seama că slăvirea
conducătorului poate deveni o afacere profitabilă. Un rol important l-a jucat şi revoluţia culturală.

D4 – Practici politice totalitare: înregimentarea politică a populației

 Înregimentarea politică avea loc încă de la grădiniță. Copii de 4-5 ani erau înscriși în organizația ”Șoimii
patriei” .
 Elevii cu vârste între 7 și 14 ani făceau parte din Organizația Pionierilor.
 În perioada liceului, elevii cu vârste de 15-18 ani, deveneau membri ai Uniunii Tineretului Comunist. Ei
puteau rămâne în această organizație până la vârsta de 25 de ani.
 Următoarea etapă era calitatea de membru al Partidului Comunist Român care se putea dobândi de la 18 ani.
În 1989, PCR avea circa 4 milioane de membri (circa 18% din populația României). Nicolae Ceaușescu
afirma că ”în România nu există cetățean care să nu facă parte dintr-o organizație”.

E. Forme de rezistență anticomunistă

Principalele forme de rezistență anticomunistă din timpul regimului stalinist au fost:
 rezistența armată în munți (1944-1962); se urmărea înlăturarea regimului comunist prin declanşarea unui conflict
între URSS şi statele occidentale şi pe intervenţia americanilor în România.
 revoltele țăranilor față de procesul de colectivizare.

Principalele forme de rezistență anticomunistă din timpul regimului stalinist au fost:

 disidența intelectualilor;
 greva minerilor din Valea Jiului (1977);
 greva muncitorilor din Brașov (1987).

Aceste forme de rezistență anticomunistă nu au avut urmări concrete dar au demonstrat faptul că regimul comunist a fost
impus cu forţa şi societatea nu l-a acceptat.

35
E1–Forme de rezistență anticomunistă în timpul regimului stalinist: rezistența armată în munți
Eşecul mijloacelor legale de a împiedica preluarea puterii de către comunişti a determinat organizarea unor grupuri de
rezistenţă; acestea au acţionat în perioada 1944–1962, de obicei în zonele muntoase (Munţii Apuseni, Banat,
Maramureş, Făgăraş, nordul Moldovei, Dobrogea).
Din aceste grupuri de rezistenţă făceau parte ofiţeri, studenţi, intelectuali, ţărani. Grupurile nu depăşeau câteva zeci de
persoane şi se ascundeau în munţi şi păduri. Membrii rezistenţei erau aprovizionaţi cu alimente şi haine de către
locuitorii din satele din apropiere. Grupuri de rezistență: Haiducii Muscelului, Haiducii lui Iancu.
Se spera în declanşarea unui conflict între URSS şi statele occidentale şi pe intervenţia americanilor în România.
Pasivitatea Occidentului faţă de revoluţia anticomunistă din Ungaria (1956) i-a demoralizat pe participanţi. Multe
grupuri au fost anihilate de Securitate. Cei prinşi erau condamnaţi la moarte sau la muncă silnică; aceeaşi soartă o
aveau şi ţăranii care îi protejaseră.

E2–Forme de rezistență anticomunistă în timpul regimului național-comunist: disidența intelectualilor

Rezistenţa anticomunistă a reapărut în anii ’70, mai întâi sub forma disidenţei intelectualilor nemulţumiţi de
nerespectarea drepturilor omului în România, de exagerarea cultului personalităţii, abuzurile Securităţii, lipsurile în
care trăiau românii.
Faţă de rezistenţa armată din anii 1944-1960, disidenţa intelectualilor prezintă câteva deosebiri. Atunci membrii
rezistenţei armate sperau în răsturnarea comunismului convinşi de inevitabila intervenţie occidentală. Ulterior, aceste
speranţe au fost lăsate deoparte, obiectivul devenind posibilitatea reformării structurilor existente.

Metode de acțiune ale intelectualilor:

 trimiterea de scrisori deschise către posturile de radio BBC, „Europa Liberă”, ”Vocea
Americii” în care prezentau realitățile din România;
 răspândirea de manifeste împotriva regimului;
 critici la adresa regimului în cărţile de istorie şi literatură etc.
În acest sens, s-au remarcat Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Paul Goma. Intelectualii care au
protestat faţă de regimul comunist au primit domiciliu forţat. Paul Goma a fost bătut de Securitate, apoi forţat să
părăsească România.

În anul 1977 a avut loc „Mişcarea Goma”. Paul Goma a încercat să dezvolte o mişcare pentru respectarea drepturilor
omului în România; el a adunat 200 de semnături pe o scrisoare adresată Conferinţei ONU pentru drepturile omului
care se desfăşura la Belgrad.

Între anii 1982–1989, Doina Cornea a difuzat la radio „Europa Liberă” mai multe scrisori în care se critica regimul
comunist din România (nerespectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti în România, cultul personalităţii, abuzurile
Securităţii, lipsurile în care trăiau românii). Prin aceste scrisori se făceau cunoscute aspecte din traiul cotidian al
românilor, mizeria şi abuzurile la care erau supuşi; de altă parte, prin mesajul realizatorilor nu doar se limpezeau
realităţi ci se trezeau spirite şi se clădeau speranţe.

În 1989, 6 membri ai PCR i-au adresat lui N. Ceaușescu o scrisoare (”Scrisoarea celor 6”).

Disidenţa anticomunistă a avut o contribuţie importantă la canalizarea nemulţumirilor populaţiei împotriva

regimului ceauşist care a culminat cu răsturnarea acestui regim şi revenirea la democraţie. Dar disidenţa
anticomunistă nu a avut o intensitate deosebită în ţară din cauza măsurilor dure luate de organele de represiune și
a faptului că protestele intelectualilor au fost individuale.

F. Impactul regimului comunist asupra vieții economice

F1 – Modelul economic
Impunerea modelului sovietic în economie s-a bazat pe câteva componente importante:
 înlocuirea proprietăţii private cu proprietatea de stat și proprietatea colectivă prin naţionalizarea mijloacelor
de producţie (1948) și colectivizarea agriculturii (1949-1962);
 industrializarea forțată care nu ținea cont de posibilitățile reale ale țării;
 centralizarea economică și planificarea pe baza planurilor anuale și cincinale.

F2 –Economie urbană: Industrializarea

În 1948 a început industrializarea forţată; se punea accent pe industria grea (maşini, industria chimică, petrol, gaze
naturale, cărbune) şi pe planurile cincinale care nu ţineau cont de posibilităţile reale ale ţării.

 În perioada 1945-1958, economia românească a fost subordonată intereselor economiei sovietice. Exploatarea
economică a României se realiza prin intermediul unor societăți mixte româno-sovietice numite sovromuri. În
1949, România a devenit membră a Consiliul de Ajutor Economic Reciproc - CAER. (organizația economică a
statelor comuniste creată la inițiativa URSS).

36
  În perioada 1958-1970 a fost accentuat procesul de industrializare. Politica de distanțare a României față de
Moscova promovată de Ceaușescu se observă și în economie. Au fost intensificate schimburile comerciale cu
statele occidentale care fac investiții în economia românească. A fost cea mai prosperă perioadă din timpul
comunismului. Se constată o creștere a nivelului de trai.

 În perioada 1970-1981 au apărut primele semne ale crizei economice. România a fost afectată de șocurile
petroliere. Investițiile lui Nicolae Ceaușescu (Transfăgărășanul, Metroul, Casa Poporului) au necesitat mari
eforturi financiare și au dus la creșterea datoriei externe.

 În perioada 1981-1989, criza economică a devenit cronică. În 1983, datoria externă determinată de efortul de
industrializare forțată a României ajunsese la 11 miliarde de dolari. Ambiţia lui Ceauşescu de a plăti datoria
externă până în 1990 a avut consecinţe grave asupra nivelului de trai al populaţiei. Aceste aspecte au dus la
izolarea economică a României. Produsele românești erau scumpe dar lipsite de calitate. Izolarea economică se
accentuează. Produsele de primă necesitate au fost raționalizate. S-au impus restricții și în ceea ce privește
energia electrică, apa caldă, benzina.

Pe termen lung, industrializarea s-a dovedit o politică falimentară care a avut urmări negative:
 specializarea industrială a unor zone întregi, fără a oferi alternative (precum Valea Jiului);
 distrugerea mediului înconjurător prin poluare;
 depopularea satelor și crearea unui dezechilibru demografic.

F3 –Economia rurală: Colectivizarea agriculturii (1949-1962)

Între anii 1949–1962 s-a desfăşurat procesul de colectivizare a agriculturii prin care s-a realizat naționalizarea micii
proprietăți țărănești. Astfel, țăranii din proprietari au devenit angajaţi în gospodării agricole de stat (G.A.S.) şi
gospodării agricole colective (G.A.C. – devenite, ulterior, C.A.P. – Cooperative Agricole de Producţie).

Măsurile de represiune luate împotriva țăranilor care se opuneau au fost foarte dure (confiscări, ameninţări,
brutalități, arestări, deportări etc.), Pe perioada procesului de colectivizare, 80 000 de ţărani au fost arestaţi pentru
refuzul de a se înscrie în gospodăriile colective. 30 000 dintre ei au fost judecaţi în procese publice.
Țăranii care nu puteau păstra decât casa în care locuiau au fost astfel forțați fie să plece la orașe pentru a lucra în
fabricile deschise prin procesul de industrializare forțată, fie să rămână în sate muncind la CAP pentru salarii mult
mai mici.

Colectivizarea a fost declarată în mod oficial ca încheiată în anul 1962, când 96% din suprafața agricolă a țării a fost
inclusă în structuri colectiviste. Ţăranii aveau voie să-şi păstreze loturi de pământ de până la 0,15 ha. O asemenea
colectivizare nu a mai fost făcută în țările comuniste est-europene decât în Albania. Modelul urmat a fost cel al
URSS, unde a avut loc după 1929 și represiunea a fost extrem de dură.

Colectivizarea a avut consecinţe negative:

 țăranii și-au pierdut interesul pentru munca câmpului fapt care a diminuat producţia
agricolă, fapt care a determinat o criză alimentară pentru depăşirea căreia s-a aplicat un
program de alimentaţie raţională. S-au raționalizat pâinea, laptele, uleiul, zahărul și carnea.
 dezechilibru demografic deoarece din cauza veniturilor mici, mulți dintre țărani s-au
angajat în diverse întreprinderi din oraşe;

G. Impactul regimului comunist asupra vieții culturale

Regimul comunist a avut un impact negativ asupra culturii române care s-a aflat sub controlul partidului unic.

Caracteristici ale culturii române în timpul regimului stalinist al lui Gheorghe Gheorghiu Dej (1948-1965):
 limitarea legăturilor cu spațiul cultural occidental;
 limitarea libertății de exprimare (cenzura);
 impunerea proletcultismului (cultura proletară) care respingea valorile culturale ale trecutului (deoarece nu
ar fi utile poporului) şi susţinea crearea unei culturi proletare (care trebuia să promoveze ideile comuniste, să
sublinieze alianţa dintre muncitori şi ţărani, să evidențieze realizările comuniștilor). Artiștii, scriitorii, oamenii de
știință trebuiau să coboare din ”turnul de fildeș” și să creeze doar opere și cunoștințe utile poporului.
 rusificarea culturii și a învățământului;
 monopolul comunist asupra culturii, controlul asupra învățământului și Bisericii;

37
Cenzura
 Autorii şi titlurile interzise erau trecute într-un volum de peste 500 de pagini („Publicaţiile interzise”; printre autorii
interzişi se numărau Eminescu, Maiorescu, Alecsandri, Rebreanu, Coşbuc). Unii autori au acceptat să susţină regimul
comunist; cei care nu au vrut să facă acest lucru au fost marginalizaţi. Cultura românească a continuat să fie
reprezentată cu strălucire în spaţiul european de către oamenii de cultură aflaţi în exil (Eugen Ionescu, Emil Cioran,
dirijorul Sergiu Celibidache, muzicianul George Enescu).

 Toată elita intelectuală interbelică a fost înlăturată. Mulţi intelectuali au murit în închisorile comuniste. În şcoli şi
universităţi, profesori cu pregătire au fost înlocuiţi cu cei care aveau „origine sănătoasă”, adică erau din familii de
ţărani şi muncitori, chiar dacă nu erau calificaţi suficient.

Rusificarea
 Cultura și învățământul românesc au preluat aspecte specifice culturii sovietice. Limba rusă a devenit obligatorie din
clasa a IV-a. Predarea religiei a fost interzisă și înlocuită cu istoria PCUS. Programele şcolare şi manualele au fost
modificate. Alte discipline care au avut de suferit, fiind aproape desființate: economia, filosofia, sociologia. Pentru a
eficientiza rusificarea au fost create instituţii culturale româno-ruse: edituri, librării, biblioteci, muzee etc. (Institutul
„Maxim Gorki”, Muzeul Româno-Rus, Editura ”Cartea Rusă”).
 Istoria românilor a fost modificată pentru a se arăta prietenia de secole dintre România şi Rusia, importanţa slavilor în
etnogeneza românească şi cultura română (din acest punct de vedere este relevant manualul de istorie a României scris
de Mihai Roller în 1947).
 Așa-numitul proces de derusificare va începe odată cu distanțarea României față de URSS.
 În perioada 1958-1965, când Dej a impus ”linia națională” a comunismului, acest lucru s-a reflectat și în cultură;
astfel, are loc un așa numit proces de derusificare, unele instituții culturale româno-ruse fiind închise în 1963
(Institutul „Maxim Gorki”, Muzeul Româno-Rus, Editura ”Cartea Rusă”).

Caracteristici ale culturii române în timpul regimului naționalist al lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989):
 Perioada 1965–1971 a fost cea mai prielnică pentru viaţa culturală: s-au restabilit contactele culturale cu
Occidentul, a slăbit cenzura, învățământul cunoaște o perioadă de modernizare.
 Perioada 1971-1989 a fost cea mai grea perioadă cunoscută de cultura română, caracterizată prin cenzură,
revoluția culturală și cultul personalității lui Ceaușescu.

În anul 1971, după o vizită efectuată în China și Coreea de Nord, Nicolae Ceaușescu a lansat ”tezele din iulie” care
cuprindeau propuneri pentru o mai eficientă educație comunistă a maselor. Astfel, a fost lansată o revoluție culturală al cărei
produs trebuia să fie „omul nou” devotat regimului care se caracteriza prin absenţa spiritului critic şi a iniţiativei, gata oricând
să aprobe politica dictatorului.

Activități pentru „educarea maselor”:

control și cenzură asupra diferitelor activități culturale, învățământului, mass-media;
modificarea programelor de învăţământ;
organizarea unor ansambluri artistice la locul de muncă;
combaterea culturii occidentale și difuzarea de producţii culturale româneşti, care să aibă teme socialiste.

Minirevoluţia culturală după modelul chinez a avut efecte nedorite:

 mulţi intelectuali străluciţi au emigrat iar alţii s-au retras într-o „emigraţie internă”,
refuzând să ia parte la paradele oficiale. Este perioada care determină naşterea dizidenţei
româneşti (Paul Goma, Vlad Georgescu, Mircea Dinescu). În schimb, unii artişti au creat
lucrări speciale pentru glorificarea partidului şi a conducătorului său (scriitorii Eugen
Barbu, pictorul Sabin Balaşa).
 dezvoltarea cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu.

H. Impactul regimului comunist asupra vieții private și a valorilor umane

Regimul comunist a avut un impact negativ asupra vieții private și a valorilor umane deoarece drepturile și
libertățile cetățenești erau încălcate și toate aspectele vieții erau planificate. Au fost luate măsuri precum:
 raționalizarea alimentelor, energiei electrice, combustibilului;
 subordonarea vieții intelectuale directivelor de partid;

38
  interzicerea avorturilor. În 1966, a fost adoptat decretul prin care era interzisă întreruperea deliberată a sarcinii pentru
femeile având mai puțin de 4 copii și mai puțin de 45 de ani. Celibatarii, cuplurile fără copii erau obligate să plătească
taxe suplimentare.
 rezolvarea problemei mâinii de lucru în agricultură prin așa numita practică agricolă (utilizarea elevilor, studenților,
soldaților);
 îndoctrinarea prin formarea unor organizații de masă precum ”Șoimii patriei”, ”Pionierii patriei”;
 limitarea libertății de circulație.

I. Prăbușirea regimului comunist din România și construcţia democraţiei postdecembriste

 Criza societăţii româneşti în anii comunismului se dovedise de lungă durată având caracteristici comune cu criza din
celelalte ţări ale sistemului, dar şi particularităţi determinate de liderii politici. În cazul României, esenţial a fost
eşecul economic, cauza principală a nemulţumirilor populare. Reformele propuse liderul sovietic Mihail Gorbaciov
(”Peresroika”, ”Glasnost”) au accelerat căderea regimurilor comuniste.
 Revolta a început la Timişoara la 16 decembrie 1989. Demonstraţiile de protest au fost declanşate de intenţia
Securităţii de a-l evacua din locuinţa sa pe pastorul Laszlo Tokes. Demonstraţiile de protest s-au desfăşurat la
Timişoara în perioada 16–21 decembrie 1989 şi au fost reprimate violent de Securitate şi armată.
 La 20 decembrie 1989, Ceauşescu, întors dintr-o vizită în Iran, a ţinut un discurs televizat în care morţii din
Timişoara erau caracterizaţi drept fascişti şi huligani şi a convocat un miting de sprijin la Bucureşti în favoarea sa.
 La 21 decembrie 1989, mitingul de sprijin s-a transformat în demonstraţie de protest. Armata a tras şi a făcut victime.
 La 22 decembrie 1989, părăsiţi de cea mai mare parte a armatei, soţii Ceauşescu au fugit din Bucureşti cu un
elicopter. Ei au fost prinşi la Târgovişte şi, după o judecată sumară, au fost executaţi la 25 decembrie 1989. Capetele
de acuzare au fost: genocid, acţiuni armate împotriva poporului român şi a puterii de stat, încercarea de a fugi din
ţară.
 În zilele de 21–22 decembrie 1989 au avut loc demonstraţii populare şi confruntări cu armata şi în alte oraşe (Sibiu,
Braşov, Cluj, Arad). La 22 decembrie 1989 s-a format Frontul Salvării Naţionale care a condus ţara până la
organizarea primelor alegeri libere din mai 1990. În fruntea acestui organism s-a aflat Ion Iliescu iar printre membrii
săi se mai aflau: Petre Roman, Silviu Brucan, Ion Caramitru, Sergiu Nicolaescu, Mircea Dinescu, Ana Blandiana.

 Principalele urmări ale evenimentelor din decembrie 1989 au fost: înlăturarea regimului comunist și deschiderea
drumului României spre democraţie şi economie de piaţă.
 Democratizarea vieţii politice în perioada postdecembristă a avut ca trăsături principale:
 construirea societăţii civile (organizaţii independente politic şi financiar care urmăresc
apărarea drepturilor omului);
 instaurarea pluripartidismului care s-a manifestat prin reînfiinţarea vechilor partide (PNŢ,
PNL, PSD) şi înfiinţarea unor partide noi (Partidul Democrat, Uniunea Democratică a
Maghiarilor din România-UDMR);
 organizarea de alegeri libere pe baza votului universal. Primele alegeri libere s-au organizat la
20 mai 1990. Alegerile parlamentare au fost câştigate de FSN (Frontul Salvării Naționale) iar
cele prezidenţiale de Ion Iliescu.
 În decembrie 1991 a fost adoptată o nouă Constituţie care are la bază principii democratice. Constituţia a fost
revizuită în anul 2003.

J. CONCLUZII
Regimul comunist a avut asupra României un impact negativ în toate domeniile (politic, cultural, economic).
Instaurarea regimului comunist în România a dus la încălcarea drepturilor omului și cetățeanului, la desființarea
principiului separării puterii în stat și a pluripartidismului, la o acută criză economică, la controlul statului asupra tuturor
aspectelor vieții publice și private.
Existența unui regim nedemocratic pentru o jumătate de secol a blocat evoluția politică și economică a statului român,
determinând izolarea sa față de Europa Occidentală. Bilanţul celor aproape 50 de ani de totalitarism este negativ: un decalaj
economic considerabil faţă de Occident, mare vulnerabilitate a ţării în faţa riscurilor, o societate timorată şi traumatizată.

39
 7. România în perioada Războiului Rece
a)Introducere
b)Politica externă în timpul lui Gheorghe Gheorghiu Dej (regimul stalinist)
c) Politica externă în timpul lui Nicolae Ceaușescu (regimul național-comunist)
d) Concluzii

a)Introducere
După al Doilea Război Mondial, relațiile internaționale au fost dominate de un conflict denumit ”Războiul
Rece” dus între două blocuri politice: SUA și statele democratice și URSS și statele comuniste. Războiul Rece a început după
al Doilea Război Mondial și s-a încheiat în anii 1989-1991, după prăbușirea regimurilor comuniste din Europa (1989) și după
destrămarea URSS (1991).

Războiul Rece a fost caracterizat de unii istorici drept „pace imposibilă, război improbabil”. Pacea este
imposibilă deoarece cele două superputeri aveau scopuri diferite: U.R.S.S. dorea extinderea regimului comunist la scară
mondială, în timp ce SUA susţinea construirea unei lumi postbelice bazată pe democraţie. Războiul era improbabil datorită
faptului că ambele superputeri deţineau bomba atomică și ambele sunt conștiente de consecințele utilizării acestei arme. În
ciuda relaţiilor încordate, acest conflict dintre SUA şi URSS nu s-a transformat într-un război propriu-zis, dar au existat o serie
de crize politico-militare care au marcat această perioadă, precum blocada Berlinului, războiul din Coreea, criza rachetelor din
Cuba, războiul din Vietnam.

După al Doilea Război Mondial, URSS a acționat pentru extinderea regimului comunist în țări din Europa de Est
și Sus-Est precum România, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Cehoslovacia, RDG. S.U.A. au răspuns expansiunii sovietice prin
doctrina Truman (1947), Planul Marshall (1947) şi constituirea Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord - NATO (1949).
Replica URSS a fost constituirea Consiliul de Ajutor Economic Reciproc - CAER (1949) și constituirea Tratatului/Pactului
de la Varșovia (1955). România s-a implicat în Războiul Rece prin faptul că a fost membră în aceste două organizații - CAER
și Pactul de la Varșovia – care au fost două dintre instrumentele prin care URSS și-a menținut controlul asupra blocului
comunist din Europa.

b) Politica externă în timpul lui Gheorghe Gheorghiu Dej (regimul stalinist)

B1 – Supunerea României față de U.R.S.S.

Într-o primă etapă din regimul stalinist a lui Gheorghe Gheorghiu Dej, politica externă românescă s-a caracterizat
prin supunere deplină faţă de U.R.S.S. După 1958, după retragerea trupelor sovietice, România a început să se distanțeze
treptat de U.R.S.S.

Gheorghe Gheorghiu-Dej a acţionat pentru înregimentarea României din punct de vedere economic şi militar în
blocul sovietic. Astfel, în 1949, România a semnat tratatul de constituire a Consiliului de Ajutor Economic Reciproc
(C.A.E.R.) iar în 1955 a semnat actul de constituire a Tratatului de la Varşovia.
România şi Tratatul de la Varşovia
Tratatul de constituire a acestei alianțe militare a fost semnat la Varșovia la 14 mai 1955. Sediul alianței se afla la
Moscova. Statele membre: U.R.S.S., Bulgaria, Ungaria, RDG, România, Cehoslovacia, Polonia, Albania (a fost membru
activ până în 1961 iar în 1968 s-a retras); Iugoslavia nu a făcut parte din această alianţă.

Statele membre se angajau să se apere reciproc în cazul unui atac, se angajau să nu utilizeze forţa în relaţiile
internaţionale, să rezolve orice problemă numai pe cale paşnică, să nu intervină în afacerile interne ale statelor membre, să
respecte independenţa. În realitate, această alianţă militară a fost unul dintre instrumentele utilizate de URSS pentru a-și
menține și consolida controlul asupra blocului comunist.

România a fost unul dintre membrii fondatori ai Tratatului de la Varşovia şi, în primii ani, a fost un aliat docil,
dar, după anul 1964, a avut o poziţie distinctă în cadrul Alianţei.
 România a fost singurul stat membru al Tratatului de la Varşovia care nu a fost de acord cu aprobarea unui
statut al alianţei care ar fi dat o mai mare putere conducerii sovietice.
 România a fost singurul stat al alianţei care nu a găzduit trupe sovietice pe teritoriul său începând cu anul
1958.
 În 1968, respectiv în 1981 România s-a opus propunerii sovieticilor ca trupele Tratatului de la Varşovia să
intervină pentru a rezolva crizele din Cehoslovacia şi Polonia. România a fost singura membră a Tratatului de
la Varşovia care nu a participat la invadarea Cehoslovaciei în anul 1968.

40
 Gheorghe Gheorghiu-Dej a susţinut poziţia Moscovei în criza iugoslavă şi cea maghiară.

România și revolta anticomunistă din Ungaria (1856)

În anul 1956, în Ungaria a izbucnit o revoltă anticomunistă care a fost înăbușită prin intervenția trupelor sovietice.
România a acordat sprijin pentru înăbuşirea revoluţiei anticomuniste din Ungaria. Revolta din Ungaria a permis liderilor
români să îşi demonstreze fidelitatea faţă de URSS. Trupele sovietice care staţionau în România au fost printre primele care
au trecut în Ungaria. Creşterea încrederii Moscovei în liderii P.M.R. a făcut ca aceştia să abordeze problema retragerii trupelor
sovietice din ţară, fapt care se va întâmpla în anul 1958. Retragerea trupelor sovietice va favoriza distanțarea României față de
U.R.S.S.

B2 - Îndepărtarea României de U.R.S.S.

Până în anul 1962, conducerea P.M.R. a continuat să susţină necondiţionat poziţia URSS în plan internaţional.
România a susţinut U.R.S.S. în timpul crizei rachetelor din Cuba (1962). Îndepărtarea de Moscova după 1958 a fost vizibilă şi
în planul relaţiilor cu statele vecine. Astfel, în anul 1963, Dej a vizitat Iugoslavia încheind acordul pentru construirea
complexului hidroenenergetic de la Porţile de Fier. De asemenea, în anul 1963, România a votat la ONU pentru prima dată
altfel decât URSS şi aliaţii ei.

În anul 1964, U.R.S.S. a propus Planul Valev care prevedea o reorganizare economică a statelor comuniste din Europa.
Potrivit acestui plan se avea în vedere constituirea pe teritoriul României, Bulgariei şi în sudul URSS a unui complex
economic interstatal bazat pe agricultură. România a respins această propunere a Moscovei. Declaraţia din aprilie 1964 prin
care P.M.R. îşi rezerva dreptul de a edifica socialismul în conformitate cu realităţile româneşti a fost o adevărată declaraţie de
independenţă a României de sub dominaţia Moscovei. Prin această declarație, România a susținut limitarea amestecului
Partidului Comunist din U.R.S.S. în treburile interne ale altor țări comuniste.

C.Politica externă din timpul lui Nicolae Ceauşescu (regimul național-comunist)

C1 – România și evenimentele din 1967-1968
Nicolae Ceauşescu a continuat politica de distanţare faţă de U.R.S.S. Această politică de distanţare este evidentă
în atitudinea României faţă de unele evenimente precum Războiul de Şase Zile (1967) și „Primăvara de la Praga” (1968).

România şi Războiul de şase zile (1967)

 Conflictele dintre Israel și statele arabe au reprezentat o componentă a Războiului Rece, U.R.S.S. a sprijinit statele
arabe, iar SUA, Israelul. Statele arabe (Egipt, Siria etc.) nu au acceptat formarea statului Israel (în 1948), fapt care a
dus la războaie. Unul dintre aceste conflicte este Războiul de 6 zile. În 1967, Israelul a atacat Egiptul, Siria și
Iordania.
 În zilele războiului, la Moscova a avut loc o Conferinţă la care au participat statele membre ale Tratatului de la
Varşovia şi Iugoslavia. U.R.S.S. a propus statelor comuniste adoptarea unei declaraţii în care să se condamne Israelul
ca stat agresor. România nu a fost de acord cu această propunere. Declaraţia finală a Conferinţei nu a fost semnată de
România. Mai mult, România a fost singurul stat comunist care nu a rupt relaţiile diplomatice cu Israelul, păstrând în
acelaşi timp relaţii bune cu lumea arabă. Datorită acestui fapt, România a devenit mediator în conflictul arabo-
israelian; prin intermediul României au fost stabilite contacte între diplomaţii americani, israelieni şi arabi.

De asemenea, România a fost prima ţară comunistă care a reluat legăturile cu Republica Federală a Germaniei
(R.F.G.), în ciuda opoziţiei R.D.G. şi a U.R.S.S.

România şi „Primăvara de la Praga” (1968)

 Apogeul autonomiei României față de U.R.S.S. a fost înregistrat în august 1968 cu prilejul evenimentelor din
Cehoslovacia cunoscute sub denumirea de ”Primăvara de la Praga”.
 În primăvara anului 1968, la conducerea Partidului Comunist din Cehoslovacia a venit Alexander Dubcek care a
lansat un program de reforme și liberalizări. Liderul sovietic Leonid Brejnev era îngrijorat din cauza acestor reforme
deoarece astfel de acțiuni slăbeau poziția blocului comunist în plin Război Rece. Inițial, liderul sovietic a încercat să
oprească aceste schimbări din Cehoslovacia prin negocieri. Apoi, sovieticii au pus în practică invazia țării. În noaptea
de 20-21 august 1968, trupe din URSS, RDG, Polonia, Ungaria și Bulgaria au invadat Cehoslovacia. La 21 august
1968, Nicolae Ceaușescu a ținut la București un discurs de condamnare a intervenţiei militare a trupelor
Tratatului/Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia.
 Reacţia lui Nicolae Ceauşescu faţă de intervenţia militară în Cehoslovacia în 1968 a trupelor Tratatului de la Varşovia
pentru înăbuşirea mişcării denumite „Primăvara de la Praga” s-a înscris în cursul politicii sale de distanţare de
Moscova.

41
Urmări ale poziţiei României faţă de evenimentele din 1967 şi 1968
Pe plan extern
 Poziţia României faţă de Războiul de şase zile şi „Primăvara de la Praga” a contribuit la îmbunătățirea relațiilor dintre
România și statele democratice, la creșterea prestigiului extern al României. Drept urmare rolul României în relaţiile
internaţionale a depăşit cu mult situaţia reală dată de potenţialul său economic, militar şi demografic limitat.
 Nicolae Ceaușescu s-a bucurat de simpatie și încredere în rândul liderilor din statele democratice. România a fost
vizitată de lideri occidentali (preşedintele francez Charles de Gaulle-1968, preşedinţii americani Richard Nixon-1969
şi Gerald Ford-1975).
 România și-a îmbunătățit relațiile cu S.U.A. şi va beneficia de o serie de avantaje economice, fiind admisă în diverse
organizaţii internaţionale (precum Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială; România a fost prima ţară
comunistă care a primit împrumuturi de la aceste organizaţii). În perioada 1975-1988, România s-a bucurat de clauza
națiunii privilegiate în relațiile comerciale cu SUA.
. Pe plan intern
 Atitudinea lui Ceauşescu faţă de intervenţia în Cehoslovacia a determinat simpatie şi popularitate în rândul românilor
(această popularitate va contribui la consolidarea puterii și a cultului personalității).

C2 - Izolarea diplomatică a României

 În perioada Războiului Rece, a existat şi o perioadă de destindere (1963–1978) în care cele două superputeri au
încercat să reducă tensiunea şi au semnat tratate de reducere a înarmărilor, de neproliferare a armelor nucleare.

 În 1973-1975, reprezentanţii a 35 de state (S.U.A., Canada şi statele europene) au participat la Helsinki, la

Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (C.S.C.E.). În 1975 statele participante la conferinţă,
inclusiv România, au semnat un Act Final prin care se recunoşteau graniţele existente şi se angajau să respecte
egalitatea între state, independența statelor, drepturile şi libertăţile omului.

 Acordul de la Helsinki a determinat comunitatea internaţională să acorde o mare importanţă respectării drepturilor
omului. Statele democratice au condiţionat creditele şi comerţul de performanţele unei ţări în acest domeniu. Prin
urmare, relaţiile dintre România şi statele occidentale s-au răcit. În anul 1988, România a pierdut statutul preferenţial
în raporturile comerciale cu SUA şi schimburile economice s-au diminuat. Treptat, puterile occidentale s-au
îndepărtat de România.

C. Concluzii: Rolul României în cadrul Războiului Rece

În timpul Războiului Rece, România a jucat şi rol de canal de comunicare/mediator între state aflate în conflict,
precum în timpul Războiului din Vietnam (între Vietnamul de Nord şi SUA), între China şi SUA (până la reluarea
relaţiilor diplomatice americano-chineze, în 1972), între diplomaţii americani, israelieni şi arabi (în timpul Războiului
de şase zile).

În perioada postbelică România intrat în sfera de influență sovieticii și URSS a impus României direcțiile politicii
sale externe. În perioada Războiului Rece, România a avut atitudini diferite, de la susţinerea necondiţionată a
URSS (precum în cazul revoltei anticomuniste din Ungaria sau în timpul crizei cubaneze din 1962), la neutralitate
(în timpul războiului de şase zile), până la opoziţia directă (”Primăvara de la Praga” din 1968).

Astfel, deşi România a trebuit să se alinieze politicii Moscovei, a manifestat o oarecare deschidere şi independenţă în
timpul regimului lui Nicolae Ceauşescu. În anii ’70 atitudinea de depărtare faţă de URSS a adus multe beneficii
României în relaţiile cu Occidentul.

42
 8. CONSTITUŢIILE DIN ROMÂNIA
Necesitatea unei constituţii a apărut în societatea românească în condiţiile procesului de modernizare de la
sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Prima constituţie a României în adevăratul sens al
cuvântului a fost adoptată în epoca modernă, în anul 1866. Înainte de 1866 au fost aplicate documente cu rol de
constituție: Regulamentele Organice (aplicate începând cu anii 1831-1832), Convenţia de la Paris (1858-1864), Statutul
Dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864-1866). În România, legi fundamentale au fost adoptate în anii 1866, 1923,
1938, 1948, 1952, 1965, 1991. În prezent este în vigoare constituţia adoptată în 1991 şi revizuită în anul 2003.

I.Constituţia din 1866

a)Cauzele adoptării/contextul adoptării Constituţiei din 1866
 În anul 1866, Al. I. Cuza a fost înlăturat de pe tronul României care a fost oferit prințului german Carol de
Hohenzollern–Sigmaringen.
 La 10 mai 1866, principele german Carol de Hohenzollern–Sigmaringen a sosit în ţară şi apoi a fost acceptat de
populaţia cu drept de vot printr-un plebiscit. Atât noul domn, cât și oamenii politici români erau interesați să pună
bazele unui stat modern bazat pe principii democratice și astfel să creeze pentru România o imagine favorabilă în
Europa.

b)Prevederi
Constituția din 1866 are un caracter democratic deoarece are la bază principii democratice precum:
 organizarea statului pe baza sepărării puterilor în stat;
 garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;
 suveranitatea poporului (puterea emană de la națiune);
 guvernarea reprezentativă (națiunea guvernează prin reprezentanți care sunt aleși prin vot);
 responsabilitatea ministerială (actele domnului au valabilitate numai dacă erau contrasemnate de un ministru care
era responsabil pentru actele sale în fața Parlamentului).
Ca formă de guvernământ, România era o monarhie constituţională ereditară. Se preciza că la conducerea
ţării trebuie să se afle un domn străin dintr-o dinastie domnitoare în Europa, ai cărui urmaşi vor moşteni tronul pe linie
masculină, începând cu primul născut. Dacă nu existau descendenţi direcţi pe linie masculină, succesiunea revenea fratelui cel
mai în vârstă al regelui sau moştenitorilor lui.

Constituția din 1866 oficializa denumirea statului: România.

Potrivit Constituției din 1866, la baza organizării de stat stă principiul separării puterii în stat.
Puterea executivă era exercitată de domn şi guvern (consiliul de miniştri). Domnul îl desemna pe prim ministru, care
îşi alegea cabinetul, pe care îl supunea aprobării domnului. Domnul avea atribuții largi, atât executive cât și legislative.
Principalele atribuții executive ale domnului:
 este șeful statului;
 este comandantul suprem al armatei;
 numește șeful guvernului;
 are drept de grațiere, de a acorda decorații și distincții;
 are dreptul de a bate monedă;
 încheie tratate și convenții cu acordul Parlamentului.
Principalele atribuții legislative ale domnului:
 are dreptul de iniţiativă legislativă (dreptul de a propune proiecte de legi);
 sancţiona şi promulga legi;
 are drept de veto (putea să se opună legilor iniţiate şi votate de Parlament).

Puterea legislativă se exercită colectiv de către domn şi Parlamentul numit Reprezentanța Națională. Parlamentul
era bicameral fiind format din Senat şi Adunarea Deputaţilor. Deputații și senatorii sunt aleși prin vot cenzitar. Principalele
atribuţii ale Parlamentului erau:
 propune și votează proiecte de legi;
 modifică sau abrogă legile;
 vota bugetul (de către Adunarea Deputaților);
 ratifica tratatelor internaționale semnate de domn.

Puterea judecătorească: instanţa supremă fiind Înalta Curte de Justiție și Casaţie.

43
  Senatorii erau de două categorii: senatori aleşi şi senatori de drept (moştenitorul tronului, de la vârsta de 18 ani,
mitropoliţii şi episcopii, foşti senatori şi deputaţi aleşi în două legislaturi, foşti miniştri, reprezentanţi ai
Universităţilor din Iaşi şi Bucureşti, ai Academiei Române). Pentru Senat au fost organizate două colegii
electorale: unul pentru mari proprietari de pământ şi unul pentru burghezie. Senatori erau aleşi pentru o perioadă
de 8 ani, dar pentru jumătate din locurile pentru senatori se efectuau prin tragere la sorţi, noi alegeri la 4 ani.
Senatorii trebuiau să fi împlinit vârsta de 40 de ani.

 Pentru Adunarea Deputaţilor erau stabilite, în funcţie de avere, patru colegii electorale. Deputaţii erau aleşi pentru
4 ani şi trebuiau să aibă peste 25 de ani.

Titlul al II-lea din Constituția din 1866 garanta drepturile și libertățile cetățenești. precum egalitatea în faţa
legii, libertatea religioasă, învăţământul liber (învăţământul primar era obligatoriu şi gratuit), libertatea presei şi libertatea de
opinie, libertatea de întrunire şi de asociere, libertatea individuală, inviolabilitatea domiciliului şi secretul corespondenţei,
dreptul la proprietate.
Dreptul la proprietate era absolut, proprietatea fiind considerată ”sacră și inviolabilă”. Nimeni nu putea fi expropriat
decât în caz de utilitate publică (comunicaţii, salubritate, apărarea ţării) şi cu despăgubire.
Articolul 7 menţiona că cetăţenia română se acordă doar celor de religie creştină, fiind excluși evreii și turcii.
Articolul a fost modificat în 1879.
Constituția din 1866 era însoțită și de o lege electorală, bazată pe votul cenzitar. Vârsta alegătorilor era minim 21 de
ani. Alegătorii erau împărțiți în 4 colegii electorale. Numărul colegiilor electorale pentru Adunarea Deputaților a fost
redus la 3 în 1884.

c)Consecinţe ale aplicării Constituţiei din 1866/Importanța Constituției din 1866

 Consituția din 1866 a stat la baza vieţii politice din România în perioada 1866-1923, contribuind la
consolidarea instituţiilor statului român (monarhia, Parlament, guvern), la democratizarea societății
românești prin consfințirea unor principii democratice precum separarea puterilor în stat, garantarea
drepturilor și libertăților cetățenești, suveranitatea poporului și guvernarea reprezentativă.
 Constituția din 1866 a pus bazele monarhiei constituționale ereditare.
 Constituția din 1866 a creat premisele pentru o viaţă politică stabilă.

Pe plan extern, Constituția din 1866 a fost considerată drept o manifestare de independență din partea românilor. A
fost prima lege fundamentală adoptată fără aprobarea Marilor Puteri. Nu se menționa suzeranitatea otomană și garanția
colectivă a Marilor Puteri. Domnul avea atribuții largi asemenea unui suveran independent.

II.Constituţia din 1923 (Constituţia Unificării)

a) Cauzele adoptării/contextul adoptării Constituţiei din 1923
 În anul 1917, în contextul desfășurării Primului Război Mondial, pentru a ridica moralul țăranilor (care formau baza
armatei române), Regele Ferdinand I a promis înfăptuirea reformelor agrară și electorală, adică împroprietărirea
țăranilor și acordarea votului universal.
 În anul 1918, a avut loc Marea Unire. În acest context, era necesară o nouă constituţie care să reflecte noile realităţi,
care să impună unificarea organizării de stat şi a legislaţiei.

b) Prevederi
Constituția din 1923 are un caracter democratic deoarece are la bază principii democratice precum:
 organizarea statului pe baza sepărării puterilor în stat;
 garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;
 suveranitatea poporului (puterea emană de la națiune);
 guvernarea reprezentativă (națiunea guvernează prin reprezentanți care sunt aleși prin vot);
 responsabilitatea ministerială (actele domnului au valabilitate numai dacă erau contrasemnate de un ministru care
era responsabil pentru actele sale în fața Parlamentului).
 Forma de guvernământ: monarhie constituțională ereditară (tronul era moştenit în cadrul familiei Hohenzolern
Sigmaringen.

44
 Potrivit Constituției din 1923, la baza organizării de stat stă principiul separării puterii în stat.

Puterea executivă era exercitată de Rege şi guvern (consiliul de miniştri). Regele avea atribuții largi, atât executive
cât și legislative.
Principalele atribuții ale Regelui:
 este șeful statului;
 este comandantul suprem al armatei;
 numește șeful guvernului;
 are drept de grațiere, de a acorda decorații și distincții;
 are dreptul de a bate monedă;
 încheie tratate și convenții cu acordul Parlamentului.
 sancţiona şi promulga legi.

Puterea legislativă se exercită colectiv de către Rege şi Parlamentul (Reprezentanța Națională). Parlamentul era
bicameral fiind format din Senat şi Adunarea Deputaţilor. Deputații și senatorii sunt aleși prin vot universal.
Principalele atribuţii ale Parlamentului erau:
 propune și votează proiecte de legi;
 modifică sau abrogă legile;
 vota bugetul (de către Adunarea Deputaților);
 ratifica tratatelor internaționale semnate de domn.

Puterea judecătorească: instanţa supremă fiind Înalta Curte de Justiție și Casaţie.

Titlul al II-lea din Constituția din 1923 garanta drepturile și libertățile cetățenești. precum egalitatea în faţa
legii, libertatea religioasă, învăţământul liber (învăţământul primar era obligatoriu şi gratuit), libertatea presei şi libertatea de
opinie, libertatea de întrunire şi de asociere, libertatea individuală, inviolabilitatea domiciliului şi secretul corespondenţei,
dreptul la proprietate.
 Dreptul de vot. Constituţia din 1923 a introdus votul universal pentru bărbaţii peste 21 de ani (de la vot făceau
excepţie femeile, magistraţii şi militarii).
 Dreptul la proprietate. Potrivit, Constituţiei din 1923, proprietatea are o funcţie socială şi interesele colectivităţii
trebuie să primeze în faţa intereselor individuale. În caz de necesitate publică, statul putea expropria proprietatea
cuiva în schimbul unei despăgubiri. Bogățiile subsolului erau considerate proprietate de stat.
 Dreptul la cetăţenia română. Constituţia din 1923 prevedea dreptul la cetăţenie indiferent de religie, limbă şi etnie.
 Constituţia garanta drepturile minorităţilor naţionale.
 Constituţia din 1923, afirma egalitatea juridică dintre sexe, fapt care deschidea perspectiva extinderii dreptului de
vot şi asupra femeilor. Conform Constituţiei din 1866, femeile nu erau considerate egale în drepturi cu bărbații.

c) Consecințe ale aplicării Constituției din 1923/Importanța Constituției din 1923

 Constituția din 1923 a consacrat în mod juridic Marea Unire din 1918 și a contribuit la consolidarea acesteia.
 Constituţia din 1923 a contribuit la democratizarea regimului politic din România consolidând principii liberale.
Constituția din 1923 garanta drepturile și libertățile cetăţeneşti în general şi drepturile minorităţilor în special în
conformitate cu noile tendinţe internaţionale.
 Constituţia din 1923 a asigurat stabilitatea politică internă și a contribuit la consolidarea instituțiilor.
 Constituţia din 1923 a fost în vigoare în anii 1923-1938 și 1944-1947.

III. Constituţia din 1938

a)Cauzele adoptării/contextul adoptării Constituţiei din 1938
 Constituţia din 1938 este expresia dorinţei lui Carol al II-lea de a institui un regim de guvernare personală. În 1937 au
avut loc alegeri parlamentare dar niciunul dintre partidele politice nu a reușit să obțină minim 40% din voturi. Astfel
au fost create condiții favorabile pentru sporirea puterii regelui Carol al II-lea.
 În anul 1938, regele Carol al II-lea a promulgat noua Constituţie prin care a introdus un regim autoritar în care
puterile sale erau sporite şi nu mai exista o separaţie clară a puterilor în stat.
 Constituția din anul 1938 fost suspendată în 1940, în condiţiile prăbuşirii regimului lui Carol al II-lea.

b)Prevederi ale Constituţiei din 1938

Potrivit Constituției din 1938, separarea puterilor în stat era doar formală căci puterile erau concentrate în mâinile
regelui. România devenise o monarhie autoritară.

45
  Puterea executivă era încredinţată regelui care o exercita prin guvern. Miniştrii erau răspunzători numai faţă de Rege
(spre deosebire de Constituţiile din 1866 şi 1923, potrivit cărora Miniştrii erau răspunzători pentru faptele lor în faţa
Parlamentului).
 Puterea legislativă era exercitată de Rege prin Reprezentanţa Naţională (Parlament). Regele deţinea iniţiativa
legislativă, Parlamentul având un rol mai mult decorativ. Atribuţiile Parlamentului erau mult limitate în ceea ce
priveşte iniţiativa legislativă. Regele putea convoca, dizolva, amâna ambele adunări ale Parlamentului. Parlamentul
era controlat şi prin numirea de către rege a unui mare număr de senatori. Era consacrat dreptul şefului statului de a
legifera prin decrete-legi în perioadele dintre sesiunile parlamentare.

 Constituţia din 1938 garanta principalele drepturi şi libertăţi cetăţeneşti (Titlul II din Constituţie). Dar în realitate,
prin Constituția din 1938, drepturile și libertățile cetățenești au fost limitate.
 Spre deosebire de celelalte constituţii, la 1938, titlul al II-lea care se referea la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti a fost
împărţit în două capitole: „Despre datoriile românilor” şi „Despre drepturile românilor”.
 Unele drepturi au fost restrânse. De exemplu, a fost restrâns dreptul de a vota, deoarece limita de vârstă a fost
ridicată de la 21 la 30 de ani. Puteau vota doar știutorii de carte. Astfel, numărul alegătorilor a scăzut. Pe de altă parte,
prin această Constituţie se acorda, pentru prima dată în România, dreptul de vot pentru femei, acestea nefiind însă
eligibile.

c)Consecinţe ale aplicării Constituţiei din 1938

 Constituţia din 1938 a pus bazele unei monarhii autoritare în care nu mai exista o seprarae reală a puterilor în stat,
regele având puteri sporite. Parlamentul, dintr-un factor politic esenţial, s-a transformat într-o instituție lipsit de
principalele sale atribuţii.
 A scăzut numărul celor care aveau drept de vot.

IV) Constituţiile comuniste: 1948, 1952, 1965

 În timpul regimului comunist, în România au fost adoptate trei constituții în anii 1948, 1952 și 1965.

a) Constituția din 1948

Cauze ale adoptării Constituției din 1948

 La 30 decembrie 1947, regele Mihai I a abdicat iar România a fost proclamată Republica Populară Română. Acest
fapt istoric a însemnat atât schimbarea oficială a regimului politic din România cât și schimbarea formei de
guvernământ (monarhia a fost înlocuită cu republica).
 Instaurarea regimului comunist în România a impus şi elaborarea unei noi Constituţii care să consfințească noul
regim.

Prevederi ale Constituției din 1948

 Denumirea statului: Republica Populară Română.

 Principiul separării în stat a fost desființat. Toate instituțiile erau subordonate partidului unic.
 Parlamentul unicameral denumit Marea Adunare Națională era organul suprem al puterii în stat și unicul organ
legislativ. În realitate, Marea Adunare Națională avea un rol formal, întrunindu-se doar pentru a vota legile deja
stabilite de partid.
 Deputații Marii Adunări Naționale erau aleși prin vot universal de către cetățeni pe o perioadă de 4 ani (câte un
deputat la 40 000 de cetățeni).
 Între anii 1948-1961, dintre membrii Marii Adunări Naționale se alegea un prezidiu format din 19 membri din care
unul era președinte și avea puteri sporite asemenea unui șef de stat. În 1961 Prezidiul Marii Adunări Naționale a fost
înlocuit cu Consiliul de Stat
 Puterea executivă aparținea Consiliului de Miniștri (guvernul) care de asemenea era subordonat partdiului unic.
Consiliul de miniștri era format din președinte, unul sau mai mulți vicepreședinți, miniștri.
 Independența justiției era anulată prin intervenția factorului politic în numirea și destituirea judecătorilor.

 Constituția din 1948 garanta drepturile și libertățile cetățenești dar acestea erau limitate și în realitate nu erau
respectate. Dreptul la vot era universal; puteau vota toți cetățenii peste 18 ani.

 În Constituţia din 1948, prevederile economice prevalau asupra celor politice, fiind instrumentul legal prin care se
pregătea trecerea către desființarea proprietății private. Se preciza faptul că atunci când interesul general o cere,
proprietatea privată poate intra în proprietatea statului.

46
Consecinţe ale aplicării ale Constituției din 1948
 România a devenit un stat cu un regim politic totalitar caracterizat prin existenţa partidului unic care domina
societatea prin teroare și măsuri represive, prin neaplicarea principiului separării puterii în stat, prin nerespectarea
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
 A deschis drumul către desfiinţarea proprietăţii private prin naţionalizare şi colectivizarea agriculturii.

b) Constituția din 1952

Cauze ale adoptării Constituției din 1952
 Constituția din 1952 a fost elaborată în contextul consolidării regimului comunist și al consolidării amestecului
U.R.S.S. în treburile interne ale statului român.

Prevederi ale Constituției din 1952

 Denumirea statului: Republica Populară Română.
 Era subliniat rolul conducător al partidului unic (Partidul Muncitoresc Român).
 Regimul de stat al României era ”regimul democrației populare” care reprezenta puterea oamenilor muncii

 Constituţia din 1952 consfinţea totala supunere a României faţă de URSS. Potrivit Constituţiei, „baza politicii
noastre externe o constituie prietenia cu URSS”. Constituţia încălca grav independenţa statului român și consfinţea
faptul că România nu avea politică externă proprie.

 Cea mai importantă modificare a constituției a fost realizată în anul 1961, prin care Prezidiul Marii Adunări Naționale
a fost înlocuit cu Consiliul de Stat (tot în 1961, Gheorghe Gheorghiu Dej a fost ales președinte al Consiliului de Stat).

Consecinţe ale aplicării Constituției din 1952

 Constituţia încălca grav independenţa statului român și consfinţea faptul că România nu avea politică externă proprie.

c) Constituția din 1965

Cauze ale adoptării Constituției din 1965
 Constituţia din 1952 a fost schimbată în 1965, când puterea a fost preluată de Nicolae Ceauşescu care va afirma
deschis independenţa României faţă de U.R.S.S. În acest context, nu mai era valabil faptul că „baza politicii noastre
externe o constituie prietenia cu URSS”.
 De asemenea, se considera că România făcuse un drum important spre crearea unei societăţi socialiste (egalitariste),
prin încheierea procesului de colectivizare în 1962.

Prevederi ale Constituției din 1965

 Articolul 1 din Constituţia din 1965 menționează că numele statului este Republica Socialistă România.
 Rolul conducător al partidului unic era evidențiat și mai puternic. Art. 3 menționa că în ”Republica Socialistă
România, forța politică conducătoare a întregii societăți era Partidul Comunist Român”.

 Suveranitatea națională era exercitată prin Parlamentul unicameral numit Reprezentanța Națională – ”organul suprem
al puterii de stat, unicul organ legiuitor al RSR”. Marea Adunare Națională era condusă de un Consiliu de Stat.
Membrii Marii Adunări Naționale erau aleși prin vot universal de către cetățenii peste 18 ani.
 Guvernul își păstra denumirea de consiliu de miniștri.

 Economia României era proclamată socialistă, adică economie bazată pe proprietatea de stat și proprietatea colectivă.
Acest lucru este reafirmat prin prevederea conform căreia bogățiile de orice natură aparțin statului. Este menționată și
proprietatea privată dar este limitată la casa de locuit, terenul pe care se află casa, animalele, inventarul agricol
mărunt.

 Cea mai importantă modificare a Constituției a avut loc în 1974 când s-a introdus funcția de președinte care va
cumula numeroase atribuții transferate de la celelalte instituții (Marea Adunare Națională, Consiliul de Stat, Consiliul
de Miniștri). Președintele RSR era ales de Marea Adunare Națională.
 Atribuțiile președintelui erau foarte largi: prezida ședințele Consiliului de Stat și ale Consiliului de Miniștri,
reprezenta statul în relaţiile internaţionale, era comandantul suprem al armatei, numea şi revoca în diverse funcţii,
conferea decoraţii, acorda cetățenia română, încheia tratate internaţionale etc.

Consecinţe ale aplicării Constituției din 1965

 Constituția din 1965 conferea statului român un caracter totalitar comunist mai clar deoarece se afirma rolul
conducător al Partidului Comunist și se specifica că economia are la bază proprietatea de stat și proprietatea colectivă.
 Constituția din 1965 reafirma statutul internațional al României de stat independent.
47
V. Constituţia din 1991
Cauze ale adoptării Constituției din 1991
 Prăbușirea regimului comunist în decembrie 1989 și revenirea la democrație și la statul de drept au
determinat necesitatea adoptării unei noi constituții.

Prevederi ale Constituției din 1991:

Constituția din 1991 are un caracter democratic deoarece are la bază principii democratice precum:
 organizarea statului pe baza sepărării puterilor în stat;
 garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;
 suveranitatea poporului (puterea emană de la națiune);
 guvernarea reprezentativă (națiunea guvernează prin reprezentanți care sunt aleși prin vot);
 responsabilitatea ministerială (actele domnului au valabilitate numai dacă erau contrasemnate de un ministru care
era responsabil pentru actele sale în fața Parlamentului).

Forma de guvernământ a României este republica.

Constituția din 1991 prevedea organizarea statului are la bază Principiul separării puterilor în stat:
 Puterea executivă este deținută de președinte și guvern. Președintele are dreptul la două mandate de 4 ani (ulterior, s-
a introdus mandatul de 5 ani). Președintele are rolul de mediator între puterile statului. Atribuții: este
comandantul suprem al armatei, încheie tratate (pe care le supune Parlamentului pentru ratificare), sancționează și
promulgă legi, conferă decorații, acordă grațiere, desemnează primul ministru etc. Guvernul asigură aplicarea legilor
şi este responsabil în faţa Parlamentului. Guvernul poate fi demis de Parlament prin acordarea votului de neîncredere.

 Puterea legislativă este deținută de Parlament. Acesta este bicameral fiind format din Senat şi Camera Deputaţilor.
Membrii Parlamentului sunt aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat şi exercită control asupra
guvernului. Principalele atribuții: propune și adoptă legi, adoptă bugetul țării, ratifică tratatele internaționale.
Iniţiativa legislativă (adică propunerea unor proiecte de legi) aparţine membrilor Parlamentului, membrilor
guvernului, dar şi cetăţenilor, dacă un proiect este semnat de cel puţin 250.000 de cetăţeni din cel puţin un sfert din
judeţele ţării.
 Puterea judecătorească reprezentată de Curtea Supremă de Casație și Justiție, este independentă față de puteea
executivă și legislativă.

Constituția din 1991 garanta drepturile și libertățile cetățenești precum:

 libertatea individuală; Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt
permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege. Reţinerea nu poate depăşi 24
de ore. Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o
înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen;
învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu.
Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie. Până la
rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată
nevinovată.
 libertatea conștiinței;
 libertatea de exprimare; Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea,
onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine. Sunt interzise de
lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială,
de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă
publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.
 liberttaea presei;
 dreptul de a vota şi de a fi ales;
 libertatea de circulaţie;
 libertatea de asociere şi libertatea întrunirilor;
 egalitatea în faţa legii;
 inviolabilitatea domiciliului şi secretul corespondenţei;
 dreptul la proprietate privată;

Pentru a garanta apărarea drepturilor și libertăților cetăţeneşti, a fost înfiinţată instituţia Avocatul
Poporului, la care poate să facă apel orice cetăţean care se consideră nedreptăţit.

48
Consecințe ale aplicării Constituției din 1991
 Aplicarea Constituției din 1991 a avut drept consecințe democratizarea regimului politic din România, prin
funcționarea principiului separării puterilor în stat, garantarea drepturilor și libertăților cetățenești și refacerea
pluripartidismului politic.

Această Constituţie a fost revizuită în 2003 pentru a pune legea fundamentală în concordanţă cu noile realităţi impuse
de aderarea României la Uniunea Europeană.

VI. Concluzii: Importanța/rolul unei constituții/unui sistem constituțional/unei legi fundamentale

 O constituție cuprinde prevederi referitoare la denumirea statului, teritoriul statului, forma de guvernământ,
organizarea statului și atribuțiile instituțiilor, drepturile și libertățile cetățenești garantate de stat.
 Într-un regim democratic, o constituție este importantă deoarece garantează drepturile și libertățile cetățenești. Astfel,
cetățenii sunt puși la adăpost de abuzurile statului sau ale celorlalți cetățeni.
 Într-un regim democratic, o constituție este importantă deoarece prevede la baza organizării de stat principii
importante precum separarea puterilor în stat, suveranitatea poporului și guvernarea reprezentativă. Într-un stat
democratic, puterea legislativă, executivă şi judecătorească sunt separate, pentru a-i apăra pe cetăţeni de eventuale
abuzuri din partea instituţiilor statului și pentru a se evita o guvernare în care conducerea aparține celor puțini. Cele
trei puteri sunt exercitate de instituții diferite, fiecare dintre ele având atribuţii specifice. Astfel, puterea legislativă
are rolul de a adopta legile, puterea executivă de a le pune în aplicare, iar puterea judecătorească de veghea la
respectarea legilor.

 Constituțiile adoptate în România în anii 1866, 1923 și 1991 au contribuit la democratizarea societății românești, la
consolidarea instituțiilor statului român.

49
 9. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor
A.Introducere
B.Ideea de romanitate a românilor în viziunea străinilor în epoca medievală
C.Ideea de romanitate a românilor în viziunea românilor în epoca medievală
D. Teorii despre romanitatea românilor/etnogeneza românească
E.Ideea de romanitate a românilor în viziunea românilor în epoca modernă și contemporană
F. CONCLUZII (Rolul/semnificația/importanța ideii de romanitate a românilor)

A.Introducere
Prin romanitatea românilor se înțelege în primul rând originea romană a românilor și caracterul latin al limbii
române. Alte idei înrudite cu conceptul de romanitate a românilor sunt: continuitatea daco-romanilor la nord de Dunăre după
retragerea aureliană din secolul al III-lea, unitatea de neam, limbă și religie a românilor, conștiința românilor despre originea
romană.

Ce este etnogeneza românească?

Etnogeneza românească este procesul de formare a poporului şi a limbii române; acest proces s-a desfăşurat în secolele
I–VIII, la nord şi la sud de Dunăre, în spaţiul romanităţii răsăritene. Etnogeneza românească reprezintă rezultatul a două
sinteze. Elementul esenţial al etnogenezei româneşti îl constituie romanizarea, procesul prin care geto-dacii au preluat
civilizaţia materială şi spirituală a romanilor, în special a limbii latine.
 Prima sinteză (romanizarea) s-a realizat între daci şi romani, rezultând daco-romanii. Principalii factori ai
romanizării: limba latină, armata, administraţia, religia, urbanizarea, coloniştii, veteranii. Etapa oficială a
romanizării: 106-271(în anul 106, Dacia a devenit provincie romană, iar în 271 a avut loc retragerea aureliană).
 A doua sinteză s-a realizat între daco–romani şi migratori. În secolele III–VII, prin spaţiul carpato-danubiano-
pontic, au trecut mai multe populaţii migratoare (goţi, huni, avari, gepizi, slavi). Aceşti migratori sunt trecători
pe teritoriul românesc iar influenţa lor asupra populaţiei autohtone a fost redusă. Influenţe mai durabile au avut
slavii care în anul 602 s-au aşezat la sud de Dunăre. Influenţele slave individualizează limba română în rândul
limbilor romanice. Tot în această perioadă a avut loc şi răspândirea creştinismului în limba latină (sinteza
spirituală a etnogenezei româneşti).

Limba română s-a format paralel cu poporul român. Limba română face parte din categoria limbilor latine (sau
romanice). La formarea limbii române au contribuit trei elemente:
 substratul daco-moesic - cuvintele dacice reprezintă 10% de cuvinte din vocabularul limbii române.
stratul latin – caracterul fundamental romanic al limbii române este demonstrat de fondul principal
de cuvinte (fondul latin în proporţie de 60%) şi de structura gramaticală latină.
 adstratul slav - cuvintele slave reprezintă 20% din vocabularul limbii române (cneaz, boier, voievod).
Influenţele slave individualizează limba română în cadrul limbilor romanice (latine).

B.Ideea de romanitate a românilor în viziunea străinilor în epoca medievală

Documentele istorice scrise din primul mileniu care îi menţionează pe români sunt relativ puţine. Locuitorii de la
nord de Dunăre încep să fie menţionaţi în izvoarele vremii ca un popor romanic distinct constituit din secolele VII-VIII. Din
secolul al XI-lea, menţiunile asupra poporului român se înmulţesc.

În secolele VII-XI, românii au fost menționați în documentele bizantine precum:

 tratatul militar ”Strategikon”, scris de împăratul bizantin Mauricius în secolul al VII-lea;
 lucrarea „Despre administrarea imperiului” a împăratului bizantin Constantin al VII-lea (secolul X);

În secolele XII-XIII, românii au fost menționați în cronicile maghiare precum:

 „Faptele ungurilor” („Gesta Hungarorum”) scrisă de cronicarul Anonymus.
 „Despre faptele hunilor şi ungurilor” („Gesta Hunnorum et Hungarorum”) scrisă de Simon de Keza.

În secolul al XV-lea, romanitatea românilor a fost afirmată de către umaniştii italieni (Poggio Bracciolini, Flavio
Biondo, Antonio Bonfini, Enea Silvio Piccolomini). Umaniștii italieni au contribuit la popularizarea romanității românilor.
Argumentele umaniștilor italieni erau: asemănările dintre limba română, limba italiană și latină, denumirea poporului român.

50
C.Ideea de romanitate a românilor în viziunea românilor în epoca medievală
C1 – în epoca medievală
În secolele XVII-XVIII, romanitatea românilor a fost susținută de cărturari români, reprezentanți ai umanismului
românesc, precum Grigore Ureche, Miron Costin și Dimitrie Cantemir.
Grigore Ureche a menționat în ”Letopisețul Moldovei” argumente lingvistice pentru a demonstra originea romană a
românilor.
În lucrările ”Letopisețul Moldovei” și ”De neamul moldovenilor”, Miron Costin aduce argumente lingvistice,
etnografice și arheologice pentru a susține romanitatea românilor. Miron Costin a făcut chiar comparații între tradiții
și obiceiuri ale italienilor și românilor.
Dimitrie Cantemir susține romanitatea românilor în lucrări precum „Descrierea Moldovei” și „Hronicul vechimii
romano-moldo-vlahilor”. Dimitrie Cantemir susține originea pur romană a românilor. Dimitrie Cantemir
susținea că, în 106, împăratul roman Traian i-a exterminat pe daci iar noua provincie romană a fost colonizată cu
romani aduși de la Roma. Dimitrie Cantemir exagerează originea pur romană a românilor în scopul emancipării lor
de sub dominația otomană.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, în Transilvania, a activat Şcoala
Ardeleană. Reprezentanții Școlii Ardelene (Gheorghe Şincai, Petru Maior, Samuil Micu, Ion Budai Deleanu) au susținut
romanitatea românilor. La fel ca și Dimitrie Cantemir, reprezentanții ”Școlii Ardelene” susțineau originea pur romană a
românilor. Aceste exagerări aveau rolul de a susține lupta pentru drepturi a românilor din Transilvania.

În anul 1791, reprezentanţii Şcolii Ardelene au elaborat documentul „Supplex Libellus Valachorum”; acesta a
fost primul program politic modern al românilor din Transilvania. Bazându-se pe drepturile istorice ale românilor
(latinitatea sau romanitatea, continuitatea, vechimea), românii cereau:
 eliminarea denumirii de „toleraţi”;
 recunoaşterea oficială a religiei ortodoxe;
 egalitatea în drepturi cu celelalte naţiuni;
 utilizarea toponimiei române, alături de cea maghiară şi germană.
Documentul a fost înaintat împăratului Austriei dar acesta l-a trimis Dietei de la Cluj, care l-a respins, pe motiv
că recunoaşterea sa ar fi dus la răsturnarea „ordinii constituţionale” a Transilvaniei.

D. Teorii despre romanitatea românilor/etnogeneza românească

D1 - Ideea romanității românilor în viziunea străinilor în epoca modernă: teoria imigraționistă (sau teoria roesleriană)

În secolele XVIII-XIX au fost elaborate două teorii referitoare la originile românilor: teoria imigraționistă și teoria
continuității.

Teoria imigraționistă a fost elaborată în contextul luptei pentru emancipare a românilor din Transilvania aflată, de la
sfârșitul secolului al XVII-lea, sub dominația Austriei. La începutul secolului al XVIII-lea a debutat lupta de emancipare a
românilor din Transilvania. Această luptă a fost inițiată de episcopul unit Inochentie Micu Klein. Lupta sa are la bază
argumentele istorice: romanitatea, vechimea şi continuitatea românilor. Unul dintre memoriile elaborate de Inochentie Micu
Klein este ”Supplex Libellus” (1744)

O urmare a declanșării luptei românilor din Transilvania a fost elaborarea, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea,
a teoriei imigraționiste. Franz Sulzer a pus bazele teoriei imigraţioniste. Potrivit teoriei imigraționiste, împăratul roman
Aurelian a retras din Dacia toată populaţia, astfel că spaţiul de la nord de Dunăre a rămas pustiu şi pe aici s-au perindat
migratorii. Poporul român s-ar fi format la sud de Dunăre, de unde ar fi trecut la nordul fluviului prin secolul al XIII-lea,
ajungând în Transilvania după aşezarea maghiarilor, saşilor şi secuilor.

Teoria imigraționistă a fost combătută la sfârșitul secolului al XVIII-lea-începutul secolului al XIX-lea de către
reprezentanții Școlii Ardelene (Gheorghe Şincai, Petru Maior, Samuil Micu, Ion Budai Deleanu). În anul 1791, reprezentanţii
Şcolii Ardelene au elaborat documentul „Supplex Libellus Valachorum”; acesta a fost primul program politic modern al
românilor din Transilvania. Bazându-se pe drepturile istorice ale românilor (latinitatea sau romanitatea, continuitatea,
vechimea), românii cereau să fie recunoscuți ca a patra națiune din Transilvania.

După realizarea monarhiei dualiste austro-ungare (1867), Transilvania a revenit dub dominația Ungariei. Românii și-au
manifestat nemulțumirea și au readus în discuție argumentele istorice (romanitatea, vechimea şi continuitatea românilor). În
acest context, teoria imigraționistă a fost reluată, sistematizată și îmbogățită de Robert Roesler. La fel ca și Franz Sulzer,

51
Robert Roesler susținea că poporul român s-a format la sud de Dunăre apoi a emigrat la nord.. Robert Roesler a adus
argumente pentru a demonstra că poporul român s-a format la sud de Dunăre. Principalele argumente sunt:
 dialectul daco-român de la nord de Dunăre se aseamănă cu dialectul macedono-român de la sud de Dunăre;
 există cuvinte asemănătoare în limba română şi limba albaneză, dovadă a convieţuirii daco-romanilor la sud de
Dunăre, în apropiere de albanezi;
 ”tăcerea izvoarelor”; izvoarele istorice îi amintesc pe români abia în secolul al XIII-lea.

Alte idei susținute de Robert Roesler sunt: nimicirea dacilor în războaiele cu romanii, dacii nu au putut fi romanizaţi doar în
165 de ani (timpul stăpânirii romane în Dacia).

D2 - Netemeinicia teoriei imigraționiste. Răspunsul istoricilor români la teoria imigraționistă: teoria continuității

Răspunsul istoricilor români la teoria imigraționistă a fost elaborarea teoriei continuității. Istorici precum A.D.
Xenopol (”Teoria lui Roesler”), Dimitrie Onciul, Grigore Tocilescu, Vasile Pârvan (”Getica”) au adus argumente pentru
a demonstra continuitatea daco-romanilor la nord de Dunăre după retragerea aureliană și pentru a anula celelalte idei alte
teoriei imigraționiste.

Contraargumentele aduse de istoricii români pentru a combate teoria imigraționistă sunt:

 Continuitatea dacă după războaiele cu romanii (101-102 și 105-106) și continuitatea daco-romană după retragerea
aureliană din secolul al III-lea (271) sunt demonstrate de toponimie, hidronomie, de dovezi arheologice, epigrafice,
numismatice etc. De exemplu, la nord de Dunăre au fost descoperite inscripții în limba latină, tezaure de monede,
monumente şi morminte care datează din secolele IV-V. Romanii nu aveau obiceiul să extermine populațiile cucerite
(geto-dacii ar fi singurul exemplu din acest punct de vedere). Niciun izvor antic nu confirmă evacuarea totală a Daciei
după retragerea aureliană.

 cuvintele comune din limba română şi albaneză provin din moştenirea comună (indo-europeană);
 cele două dialecte (daco-român şi macedono-român) fac parte din limba română comună;

 Locuitorii de la nord de Dunăre sunt menționați în documentele medievale începând cu secolul al VII-lea cu denumiri
precum vlahi, valahi, blachi, olahi. Uneori, sunt menționați cu denumirea migratorilor care dominau la un moment
data zona de la nord de Dunăre și care erau în prim planul relatărilor. Locuitorii de la nord de Dunăre nu erau
războinici, motiv pentru care nici nu au atras atenția autorilor medievali. În plus, nu există izvoare istorice care să
ateste prezența românilor la sud de Dunăre înainte de secolul al XIII-lea.

 Romanizarea dacilor nu s-a realizat doar în cei 165 de ani de stăpânire romană asupra Daciei. Romanizarea dacilor a
fost un proces complex care a început înainte de 106 când Dacia a devenit provincie romană și a continuat și după
retragerea aureliană.

E.Ideea de romanitate a românilor în viziunea românilor în epoca modernă și contemporană

E2 – în epoca modernă
 În secolul al XIX-lea au continuat să fie susținute ideile privind originea pur romană a poporului român prin
excluderea dacilor din procesul de etnogeneză românească (curentul latinist).
 În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, istoricii români au început să considere o eroare teza originii pur latine a
poporului român. Treptat, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, istoricii români au ajuns la concluzia că
elementul dac nu poate fi exclus din etnogeneza românească. Cu toate acestea, viziunea dominată a istoricilor
rămânea pe susţinerea faptului că dacii au avut o pondere limitată în etnogeneza românească. Pe această linie s-au
situat Grigore Tocilescu, Dimitrie Onciul, A.D. Xenopol şi Nicolae Iorga.
 Istoricii români elaborează teoria continuității.

E3 – în epoca contemporană

Prima jumătate a secolul XX (perioada interbelică)

 În perioada interbelică, toţi istoricii români acceptau contribuţia dacilor la etnogeneza românească.
 V. Pârvan a fixat sinteza daco-romană într-un echilibru perfect. În lucrarea sa ”Getica”
(1926), Vasile Pârvan aduce numeroase dovezi arheologice pentru a susține continuitatea
daco-romanilor la nord de Dunăre după retragerea aureliană.
 Ghe. Brătianu, în lucrarea sa, ”O enigmă și un miracol istoric: poporul român” (1937),
a realizat o sinteză a argumentelor (istorice, geografice, arheologice, etnografice și
lingvistice) care combat teoria imigraționistă.

52
A doua jumătate a secolului XX (perioada comunistă)
În perioada regimului comunist, romanitatea românilor nu a fost negată, dar a fost minimalizată iar ponderea
celorlalte două elementele (dacă și slavă) care au contribuit la etnogeneza românească a fost abordată diferit.
 În perioada regimului stalinist al lui Gheorghe Gheorghiu Dej (1948-1965), influenţa slavă a fost exagerată. Mihai
Roller, istoricul oficial al regimului comunist, a scris lucrarea „O nouă istorie a neamului” în care exagera rolul
slavilor în etnogeneza românească. El scria că, după retragerea aurealiană, daco-romanii au rămas la nord de Dunăre
dar ulterior au fost asimilaţi de slavi.
 În perioada regimului național-comunist (1965-1989), în condiţiile în care Nicolae Ceaușescu a continuat
îndepărtarea de U.R.S.S. și a promovat valorile naționale, s-a pus accent pe elementul dac.

F. CONCLUZII (Rolul/semnificația/importanța ideii de romanitate a românilor)

Studierea romanităţii românilor este un lucru necesar şi important, deoarece oferă informaţii despre formarea poporului
român şi a limbii române iar un popor trebuie să-și cunoască originile și istoria.

Studierea romanităţii românilor a oferit pentru români argumente care au putut fi folosite în lupta de eliberare de sub
dominație străină, pentru câștigarea de drepturi pentru românii din Transilvania. Astfel, pentru români, în special pentru cei din
Transilvania, conceptul de romanitate a devenit o adevărată armă politică.

De asemenea, romanitatea românilor a fost o componentă fundamentală a conştiinţei de sine a românilor care a
creat un liant între românii din spațiul carpato-danubiano-pontic. Fie că trăiau în Transilvania, Moldova sau Țara
Românească, românii erau conștienți de romanitatea lor. În secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, această
conștiință de sine i-a mobilizat pe români în marile evenimente de la 1848, 1859, 1877 şi 1918.

Ideea romanității românilor a fost în atenția istoricilor în secolele XVIII-XIX. În această perioadă, problema
romanităţii românilor a fost politizată din diferite motive. Adepții teoriei imigraționiste au abordat romanitatea românilor
pentru a justifica privilegiile deţinute de maghiari, saşi şi secui, pentru a justifica dominația acestor ”națiuni privilegiate” în
Transilvania şi pentru a anula astfel argumentele românilor din Transilvania. Istoricii români au folosit romanitatea românilor
ca o armă politică pentru eliberarea de sub dominație străină, pentru câștigarea de drepturi, pentru a combate teoria
imigraționistă.

53