Formarea statelor medievale românești

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Formațiuni prestatele între secolele al IX-lea - al XIII-lea.[1]

Formarea statelor medievale românești este un proces istoric care se derulează începând cu secolul al VIII-lea și
sfârșind cu secolul al XIV-lea, prin care nobilimea din țările medievale române se emancipează treptat de stăpânirea
împărățiilor sau regatelor vecine, și care se încheie cu întemeierea voievodatelor istorice românești: Țara
Românească și Moldova.

Migrații prin actualul teritoriu al României între secolele al III-lea și al XII-lea[modificare | modificare sursă]
După retragerea aureliană a Romanilor în anul 271, triburile gotice au dominat s-au așezat temporar în partea sud-
estică a teritoriului actualei Românii, în timp ce Imperiul Roman continua să existe în sudul Dunării,
inclusiv Dobrogea. Goții au fost izgoniți la sfârșitul secolului al IV-lea de către huni, un popor nomad venit din
stepele Asiei. Vestul Daciei a făcut parte din Imperiul hun panonic până la moartea lui Attila (453). Triburile
gepide, de neam germanic, au luat locul hunilor, până când au fost înglobate în Hanatul Avarilor din Bazinul
Panonic. Avarii, un popor turc înrudit cu hunii, au intrat în Europa în secolul al VI-lea (562-567). Ei s-au stabilit în
Panonia, de unde temporar au căutat să se extindă către est și vest.
În Hanatul Avar panonic au venit și alte triburi migratoare: lombarzii și slavii, care au fost și ei înglobați în Hanat.
Lombarzii nu au stat mult în Panonia, îndreptându-se spre Italia, unde au creat regatul Lombardiei. După secolul al
VI-lea slavii au participat, împreună cu avarii, la campaniile lor de prădă la sud de Dunăre, iar după ce Hanatul a
încetat să mai existe din cauza presiunilor francilor din est, slavii au ocupat unele din vechile teritorii avare. Atât în
Dacia cât și în sudul Dunării, slavii s-au așezat și conviețuit în timp cu daco-romanii și traco-romanii. Astfel limba
romanică de până în sec al VI-lea s-a transformat treptat în proto-română, cu unele influențe slave.
Pe vremea migrațiilor, după ce majoritatea orașelor romane dacice au fost distruse de barbari migratori, daco-
romanii s-au organizat în obști sătești, numite de istorici Romanii populare și de popoarele vecine Vlahii, denumire
prin care acestea le deosebeau de Sclaveniile slavilor, și care au lăsat toponimele ca Vlahia, Vlașina, Vlahina,
Blatnița, Vlăsia, Vlașca, Romania Planina, Stari Vlah, Montana, și altele asemănătoare.
Spre a doua jumătate a secolului al VI-lea, proto-bulgarii, de neam turanic, ce veneau de pe Volga, sub conducerea
hanului Asparuh, și i-au forțat pe bizantini să le cedeze Moesia și Transalpina. Bulgarii și românii au avut temporar
un destin comun în istoria medievală timpurie contribuind în măsură egală la formarea Imperiului româno-bulgar
condus de familia de origine română a Asăneștilor. Imperiul era de fapt un regat, denumit în documentele vremii
Româno-Bulgar sau Româno-Grec, și au durat între anii 1187 și 1256.

Atestări[modificare | modificare sursă]
O inscripție runică ce datează de la mijlocul secolului XI, din localitatea suedeză de pe insula Gotland îi
menționează pe românii stabiliți în spațiul est-carpatic. În cea mai veche atestare este menționat că un vareg este
ucis de un "blakumen" în timpul călătoriei sale (drumul fiind de la Marea Baltică spre Constantinopol, de-a lungul
coastei moldovenești la Marea Neagră). Românii apar menționați în Saga lui Eymund, opera literară islandeză din
secolul XIII. Relatează că în armata cneazului rus Sviatopluk s-au aflat și "blokumenn"-românii. Saga lui Olaf și
Cercul Lumii redactate în anii 1220 menționează Blokumannaland-țară românilor, fiind situată în peninsula
Balcanică. În Saga lui Egil și Asmund compusă în secolul XIV menționează o țară a românilor în vecinătatea
Rusiei, în spațiul est-carpatic. În Cartea Creației și istoriei redactată în anul 966, un autor arab menționează
"valadj"-vlahii sau românii.
Cronicarul bizantin Niketas Choniates relatează că împăratul Andronic I Comnen, aflat în perioada de detenție, a
evadat din închisoare și s-a refugiat în Rusia în 1164. A fost prins de vlahi, localizați în vecinătatea Dunării și în
nordul Moldovei. În Cântecul Nibelungilor (Nibelungenlied), la nunta lui Attila cu Krimhilda, a fost invitat ducele
Ramunc din țară vlahilor, venit cu 700 de însoțitori. Într-un poem german compus în 1260 menționează Ramunge în
Țară Vlahilor și în Moldova. În secolul XIII sunt menționați bolohlovenii la nord de hotarele Moldovei, care
în 1231, au luptat alatui de regele Ungariei împotriva cneazului Haliciuiui, în 1235 au asediat Camenița, în 1241 au
fost atacați de cneazul Daniil, fiind forțați de mongoli să recolteze în cnezaul Halici-Volhinia, iar în 1257 au fost
învinși de halicieni. Termenul de "bolohloveni" ar putea face referire la români.
Cavalerii teutoni ce au fost staționați de regele maghiar Andrei al II-lea al Ungariei în Țara Bârsei, cu rolul de a
apară granița sud-estică împotriva cumanilor, și-au extins autoritatea și peste curbură Carpaților, ajungând până la
Dunăre. Nerecunoscand autoritatea regelui maghiar și planul de a înființa un stat propriu supus papalității, relațiile
dintre ei și maghiari s-au deteriorat. În cele din urmă, teutorii au fost înlăturați de o dominație bisericească prin
intermediul episcopiei cumanilor. În 1228 o parte din cumani așezat la curbură Carpaților s-au convertit la
creștinism și au înființat episcopia cumanilor supusă arhiepiscopiei maghiare de la Esztergom. În corespondență
papală a fost un act din 1234 emis de Papa Grigore al IX-lea ce atestă existența structurilor politice românești în
regiune, a unui grup uman cuprins în cadrele unui organism politic și ecleziastic. După invazia mongolă, teritoriile
est-carpatice au intrat sub dominația mongolilor timp de un secol, sursele scrise fiind tot mai sărace în informații.
Structurile politice românești de la mijlocul secolului al XIII-lea din spațiul sud-carpatic sunt pomenite în Diploma
Ioaniților din 1247. Pentru că fragilitatea sistemului defensiv al regatelor creștine din centrul Europei a fost
demonstrată de invazia mongolă, în 1245 papalitatea a convocat primul conciliu de la Lyon, fiind disputate
problemele bisericești și problema apărării graniței estice a lumii creștine în față hoardelor mongole. S-a decis
fortificarea regiunilor de granița. Astfel, regele maghiar, Béla al IV-lea i-a adus pe cavalerii ioaniți în 1247,
oferindu-le diplomă prin care erau reglementate raporturile dintre cavaleri și regalitatea. Diploma atestă existența
unor structuri politice între Dunăre și Carpați, în dreapta Oltului fiind Țara Severinului, cnezatele
lui Ioan și Farcaș și cnezatul voievodului Litovoi. Cnezatul voievodului Litovoi cuprindea și Țara Hațegului, iar în
stânga Oltului se situa voievodatul lui Seneslau în regiunea Argeșului până la creastă munților. Restul teritoriului
din stânga Oltului era numit Cumania datorită dominației cumane. Cnezatele și voievodatele erau sub suzeranitate
maghiară, supuse de maghiari după 1230 în timpul campaniilor maghiare împotriva Țaratului Vlaho-Bulgar. Sunt
impuși banii de Severin pentru a atestă autoritatea maghiară în regiunea din dreapta Oltului. Își fac apariția călugării
dominicani, care au încercat să-i convertească pe românii ortodocși la catolicism. Invazia mongolă a spulberat
autoritatea maghiară din sudul Carpaților și după retragerea acestora, regalitatea maghiară i-au readus pe cnezii și
voievozii români în sfera acestuia. Voievodul Seneslau, ce s-a luptat cu mongolii și a fost învins în 1241, s-a supus
maghiarilor. Prin documentul din 1241, Banatul Severinului, cnezatele lui Ioan și Fărcaș erau sub autoritatea
cavalerilor ioaniți. Țara lui Litovoi și cea a lui Seneslau erau supuse direct de regele maghiar. Veniturile erau
împărțite după această ierarhie, Litovoi și Seneslau beneficiind de statuturi privilegiate, purtau titluri de voievozi,
dovedind un nivel ridicat de organizare politică și fiind recunoscuți de regalitatea maghiară. Cavalerii Ioaniți urmau
să cucerească Cumania, fiind singurii beneficiari ai veniturilor din acel teritoriu. Nu s-a putut realia însă, iar sursele
scrise sunt sărace în această privința. Cert e că regiunea din dreapta Oltului a rămas sub suzeranitatea maghiară până
în secolul XIII, iar în această perioada, Banatul Severinului este menntionat în dcumentele de cancelarie maghiare.

Țaratul Vlaho-Bulgar al Asăneștilor[modificare | modificare sursă]

Întinderea țaratului Vlaho-Bulgar sub domnia lui Caloian

 


 Războaiele lui Ioan Asan II
 

Statele bulgare și „vlăhești” în sec. XIV

 

Statele bulgare și „vlăhești” după 1371

Ioan Asan I

Petru Asan

Ioan Asan al II-lea

Creștinându-se, proto-bulgarii au format Primul Țarat Bulgar, care a ajuns la apogeul său teritorial în timpul țarului
Samuil I cel Mare, cuprinzând majoritatea obștilor sătești ale proto-românilor, devreme ce se întindea de la Marea
Adriatică la Marea Neagră, și de la Tisa și Nistru până în Macedonia. În timp, proto-bulgarii s-au amestecat cu
slavii, formând neamul slav al bulgarilor.
Românii din sudul Dunării sunt cel mai frecvent menționați în sursele bizantine. Politic, după anul 1018, întregul
teritoriu până la Dunăre aparținea bizantinilor. Este atestată prezența românilor în 1094, când în timpul unei
campanii conduse de cumani împotriva bizantinilor, un român pe nume Bădilă l-a înștiințat pe împăratul bizantin de
incursiunea inamică. Ana Comnena afirmă că românii i-au ghidat pe cumani prin păsurile munților Balcani.
În 1166, împăratul Manuel I Comnen a recrutat o oaste română pentru a lupta împotriva ungurilor. La sfârșitul
secolului XII, după o strânsă colaborare militară cu Imperiul Bizantin, vlahii sau românii sud-dunăreni s-au simțit
serios amenințați atunci când regele Isaac al II-lea Angelos a crescut obligațile fiscale, pregătindu-și nunta cu fiica
regelui Ungariei. Au încercat să înduplece autoritatea bizantină pentru a-și păstra vechile privilegii. În 1185, frații
Petru și Asan au fost trimiși de comunitățile de vlahi ca soli la Kypsela, curtea regelui lui Isaac pentru a obține
micșorarea dărilor. Nu i-a ascultat și le-a respins cererile. Cei doi frați au declanșat răscoala și Petru s-a încoronat.
După ce o serie de generali înclinați spre trădare, împăratul însuși a condus campania din 1186. Frații Petru și Asan
s-au refugiat în nordul Dunării, cerând sprijinul cumanilor. Apoi, au recuperat teritoriile bizantine după ce împăratul
a lăsat garnizoane reduse. În 1187 s-a desfășurat bătălia dintre cele două tabere, bizantinii ieșind învingători. În anii
următori însă, împăratul nu a obținut victorii decisive. Vlahii și-au întărit regiunea muntoasă în cetăți și fortificații
puternice. Isaac II Anghelos a fost detronat, iar trupele bizantine au fost chemate la Constantinopol să întărească
autoritatea noului împărat, Alexios al III-lea Angelos. Vlahii sud-dunăreni, sprijiniți de cumani, de vlahii din nordul
Dunării, de bulgari, au reușit să reziste asalturilor obștiilor bizantine.
În cele din urmă, imperiul a fost silit să încheie pace cu statul vlaho-bulgar, formându-se astfel Țaratul Vlaho-
Bulgar sub dinastia Asăneștilor în nordul Peninsulei Balcanice. Capitala noii formațiuni a fost stabilită la Târnovo,
pe malul răului Iarna. În 1196 și 1197, Petru și Asan au fost uciși de boierii locali.
Ioniță Caloian, fiind recunoscut de Papa Inocențiu al III-lea ca rege al vlahilor și bulgarilor, a preluat conducerea
regatului și a desăvârșit construcția și consolidarea țaratului vlaho-bulgar. A extins granițele de la Dunăre până la
Marița, de la Marea Neagră până la Vardar. A aspirat chiar la cucerirea Constantinopolului și la titlul de împărat.
Însă, în timpul celei de-a patra cruciade, Constantinopolul a fost ocupat în 1204 de către cruciații venețieni și a fost
astfel înființat Imperiul Latin de Constantinopol. Țaratul vlaho-bulgar și Imperil Latin s-au aflat într-un conflict
permanent. Cu sprijinul cumanilor, vlaho-bulgarii au obținut victorii la Adrianopol în 1205, luându-l că prizonier pe
împăratul latin, Balduin I de Constantinopol. Ioniță nu a reușit însă să cucerească Constantinopolul din cauza
manevrelor politice ale adversarilor. A fost ucis de un cuman în timpul asedierii Tesalonikului în 1207.
Succesorul său, țarul Borilă s-a confruntat cu boierii și cu erezia bogomila. A înăbușit conspirația boierilor la Vidin
cu ajutorul unei oaste maghiare, formate din secui, români și pecenegi sub conducerea comitelui Ioachim. A
organizat represalii împotriva bogomililor. Treptat însă, românii și-au pierdut rolul în regatul asanestilor. Ioan a
revenit în țară în 1218 și cu ajutorul boierilor, l-au capturat, orbit și înlăturat pe Borilă și a preluat tronul. Sub Ioan
Assan al II-lea, statul vlaho-bulgar a atins expansiunea și influență să internațională cea mai largă. Ioan s-a intitulat
țar al bulgarilor și al grecilor. Și-a întins stăpânirea de la Marea Neagră până la Marea Adriatică, de la Dunăre la
Adrianopol și Orhida. A fost în bune relații cu regele maghiar (s-a căsătorit cu fiica lui Andrei al II-lea), cu
împăratul latin și cu papa. În 1228 a încheiat o alianța cu împăratul de la Niceea. Însă oscilațiile dintre tabăra latină
și cea bizantină au atras implicarea ungurilor, atacând țaratul între 1230-1238. După campania din 1230, în spațiul
cuprins dintre Olt, Dunăre și Carpați, regele maghiar a înființat banatul de Severin. Ioan Asan al II-lea a murit
în 1241, iar fiul și fratele său au fost uciși de boieri. Ultimul țar al regatului Asǎneștilor, Căliman al II-lea, a fost
alungat în 1258. Tronul a fost preluat de bulgari ce și-au revendicat vechea dinastie a primului țarat bulgar.
După 1241, țaratul a pierdut teritoriile obținute de Ioan Asan II și rolul primordial în politică balcanică.

Invazia mongolă[modificare | modificare sursă]

Invazia mongolă
Batu Han
La începutul secolului al XIII-lea, Ginghis Han a reușit prin alianțe, șantaj sau lupte, să mobilizeze și să unească
triburile mongole și să clădească Imperiul Mongol de la Pacific și din China până la Urali și Marea Caspică.
Între 1223 și 1241, mongolii au supus Europa de Est și au pătruns în Europa centrală. La moartea lui Genghis Han,
Ögedei Khan a preluat comanda.
În 1241, după ce a zdrobit rezistența cnezatelor ruse, armata mongolă, condusă de Batu Han, s-a îndreptat spre
Ungaria. Una dintre aripile marii oști a pătruns în Cumania apuseană, despărțindu-se în trei: prima a pătruns
în Transilvania, prin Carpații Orientali, cucerind așezările săsești de la Rodna și Bistrița și s-a îndreptat spre
Ungaria; a doua a traversat munții, prin pasul Oituz, și a zdrobit oastea transilvăneană din Țară Bârsei, iar a treia a
anihilat forțele armate ale vlahilor negri-karaulagh sau ale popoarelor ulagh, voievodatele și cnezatele din Cumania.
Mongolii au pătruns la hotarul țării Miselau - identificat cu Seneslav, pe care l-au învins. Într-o jumătate de an,
întreg teritoriul românesc a fost ocupat. În Bătălia de la Mohi, din aprilie 1241, oastea maghiară a fost zdrobită. A
fost cucerită capitala Buda și în cele din urmă, mongolii au cucerit Dalmația, Bosnia (regiune), Serbia și Bulgaria.
La sfârșitul anului 1241, expansiunea s-a încheiat brusc din cauza luptelor pentru putere după moartea lui Ogodai.
În 1242, mongolii s-au retras din Ungaria și Transilvania, însă stăpâneau încă teritoriul românesc.
Mărturiile martorilor oculari sunt înfiorătoare în privința năvălirii mongole, descriind masacre. Urme ale treceri lor
pe meleagurile române se văd în toponimie: Munții Tătaru Mare și Tătarul Mic, localități că Tătarcă, Tătărași, Bug,
sau antroponime - Tătărescu, Mârza, Mârzac. Termenul de „bir” provine din turanică datorită prezenței tătarilor, ce
i-au supus pe români la plata unor dări grele. Călugărul Rogero de Puglia, autorul scrierii Carmen Miserabile, a
lăsat mărturii despre trecerea mongolilor prin cetatea Oradea. El însuși a căzut prizonier oștilor Hoardei, dar a reușit
să scape, fiind recompensat pentru credință prin oferirea scaunului episcopal de la Split.

Primele structuri politice[modificare | modificare sursă]

Harta formațiunilor prestatale românești

După retragerea aureliană, bazinul inferior al Dunării a fost invadat de valuri succesive de populații migratoare timp
de un mileniu, precum goții sau mongolii ce și-au exercitat dominația asupra spațiului. Năvălirile sunt atestate în
surse scrise ca analele, cronicile, hagiografii și inscripții, și de descoperirile arheologice. Românii sunt menționați
târziu în sursele scrise, majoritatea informațiilor fiind numai despre populațiile migratoare care s-au perindat prin
regiune. Până în secolele X-XI, românii erau omiși în analele și cronicile vremii pentru că se notau doar
evenimentele majore. Abia după secolul XI, când populația română a fost implicată în evenimente cu impact major
și s-au dezvoltat primele structuri politice în regiune au rămas în memoria istoriei scrise.
Faptul că erau organizați politic semnifică implicarea puternică a românilor în evenimente militare și politice
majore. La început românii erau organizați în obști sătești și în uniuni de obști. Sursele târzii atestă modul de
organizare a românilor-cnezatele și voievodatele, instituții preluate de la slavi, ce erau ierarhizate geografic. Unul
sau mai multe sate formau un cnezat, iar mai multe cnezate situate pe aceeași vale sau într-o regiune deilimitata
natural formau un cnezat de vale, iar mai multe cnezate de vale formau un voievodat. Ele s-au format datorită
evoluției sociale și contextului extern: dominația exercitată de populațiile migratoare.
În secolul al X-lea existau mici formațiuni statale pe actualul teritoriu al României și al Republicii Moldova, vasale
ale Țaratului bulgar. Atunci apar noi state care vor știrbi puterea Țaratului bulgar la nord de Dunăre: Maghiarii, care
se stabilesc în jurul anului 896 în Panonia, de unde se întind după anul 1000 și asupra Munților Apuseni și a
Transilvaniei, și Cnezatul Kievean care încearcă să ajungă la gurile Dunării și la Marea Neagră. Conform legendarei
cronici Gesta Hungarorum, Tuhutum, unul dintre cei șase conducători ai triburilor maghiare, a cucerit la răsărit de
Munții Apuseni voievodatul lui Gelu, păstrându-l pentru urmașii săi. În Crișana, Menumorut a acceptat
suzeranitatea ungurilor. În 1002/3, Gyula (Gyla/Jula), urmașul lui Tuhutum, s-a revoltat împotriva regelui
maghiar Ștefan I al Ungariei, dar a fost înfrânt, iar principatul său a intrat sub suzeranitatea Regatului Ungariei,
păstrând ca formă de organizare principatul. Denumirile voievozilor din Gesta Hungarorum sunt socotite de istorici
legendare, probabil inspirate de toponime (ca Maramureșul) sau de substantive comune (Gyula înseamnă
„căpetenie” în maghiară), dar cronica se inspiră dintr-un episod istoric real: cucerirea cnezatelor slavo-române din
Transilvania de către Maghiari.
Pe la 800, pecenegii, un popor turanic, se așezaseră în zona dintre Bug și Dunăre. Împreună cu ei veniseră și uzii și
onogurii, alte popoare turanice. De la onoguri, aliați cu maghiarii, provine denumirea de „unguri”. În jur
de 1000 apar și cumanii, înrudiți cu pecenegii. Ei ocupă sudul Cnezatului Kievean și teritoriile actualei Moldove și
nord-estul Munteniei, numit temporar și Cumania. Pecenegii și cumanii au organizat și campanii la sud de Dunăre.
Câteva cuvinte din limba română vin din cumană; există și ipoteza că însăși Basarab s-ar trage dintr-o familie de
origine cumană.[2][3] Micile cnezate sau jupanate românești se adaptează noii situații și devin vasale ale noilor puteri.
Aceste formațiuni prefeudale erau în general denumite „Țări”:

 în Dobrogea: Țara Vicinei, Țara Cavarnei.

 în Transilvania și Banat: Țara Oașului, Țara Marmației, Țara Crasnei, Țara Lăpușului, Țara Năsăudului,
Țara Bihorului, Țara Moților, Țara Zarandului, Țara Gurghiului, Țara Hațegului, Țara Cibinului, Țara
Almăjului, Țara Făgărașului, Țara Bârsei, Țara Vâlcului, Țara Severinului, Țara Brețcului .

 în Moldova: Țara Strășinețului, Țara Bolohovenilor (Românilor, de la Voloh = „român” în limbile slave

orientale), Țara Dornei, Țara Moldovei (râul, la început, în jurul cetățiilor Baia și Câmpulung),
Țara Sorocăi, Țara Lăpușnei, Țara Bârladnicilor, Țara Brodnicilor, Țara Vrancei, Țara Tigheciului,
Țara Ciubărciului.

 în Oltenia și Muntenia: Țara Severinului, Țara Loviștei, Țara Gilortului, Țara Jaleșului, Țara

Lotrului, Țara Câmpulungului, Țara Litva, Țara Vlahilor, Țara Muscelului ...
Numele unora dintre conducătorii lor s-au păstrat:

 în Dobrogea: Dimitrie; Gheorghe; Tatos; Sacea; Sestlav.

 în Transilvania (legendari): Gelu-singurul care era de origine românǎ; Gyula; Kean-de origine bulgarǎ

 în Banat (legendari): Glad; Ahtum; Chanadin (Chanadinus).

 în Crișana: Menumorut.

 în Moldova: Costea; Olaha.

 în Muntenia: Mișelav; Seneslau; Negru Vodă (legendar); Basarab I.

 în Oltenia: Nicolae Basarab; Bezerenbam; Ioan; Farcaș; Litovoi; Bărbat; Basarab I.
În 1241, o mare invazie mongolă, sub conducerea lui Batu-Han, nepotul lui Ginghis Han, pustiește Europa și toate
teritoriile locuite de români. Mongolii formează un mare hanat pe teritoriul vechiului Cnezat Kievean.
Formarea statelor românești[modificare | modificare sursă]
Federalizarea formațiunilor statale medievale timpurii[modificare | modificare sursă]
Marea invazie mongolă, slăbind puterea regatelor suzerane ale formațiunilor medievale românești timpurii, a
favorizat emanciparea acestora, care s-a efectuat sub egida celor mai puternice dintre ele. În Transilvania, o parte
din pătura conducătoare s-a maghiarizat, trecând la catolicism în urma persecuțiilor religioase (ceea ce a provocat
subjugarea „țărilor” românești și includerea lor în comitatele ungurești sau săsești), dar în Țara Românească și în
Moldova, conducătorii și-au păstrat credința ortodoxă și limba vernaculară română, „țările” fiind incluse în
„județele” Țării Românești sau în ținuturile Moldovei[4].
Formarea Transilvaniei[modificare | modificare sursă]

Maghiarii sosind în Europa centrală

În secolul VII, Maghiarii, ramură a triburilor fino-ugrice, originari din estul Munților Urali, au intrat în contact
cu Bulgarii din bazinul mijlociu al fluviului Volga și au coborât fluviul în regiunea Bașchiria, zona dominată
de Hazari. Au conlocuit cu populații turanice-bulgarii, bașchirii, hazarii, influențându-le organizarea socială și
politică, ocupațiile agricole și limba. În secolul IX, ungurii s-au stabilit în nordul Mării Negre, între Don și Siret, de
unde au desfășurat expediții militare spre Imperiul Bizantin și spre apusul Europei. La cererea bulgarilor, în 837,
ungurii au intervenit în regiunea Dunării, pentru a-i opri pe deportații de la Adrianopol să se întoarcă în orașul lor,
din regiunea nord-dunăreană în care fuseseră așezați. Ungurii au pătruns în centrul Europei în 862, implicându-se în
războaiele dintre moravi și francii răsăriteni. În 881 au ajuns la Viena, chemați de cneazul morav Svatopluk. Au fost
chemați de ducele Arnulf împotriva vechilor aliați și au devastat Moravia Mare. Ulterior, au fost solicitați de moravi
să lupte împotriva francilor în 894. Împăratul bizantin Leon al VI-lea Filozoful le-a solicitat să lupte împotriva
bulgarilor. Așezările lor de pe Don au fost însă atacate de pecenegi ce căutau teritorii împinși de triburile uzilor,
fiind și chemați de bulgari. Fiind presați de pecenegi, ungurii s-au stabilit în Câmpia Panonică între anii 895-896, de
unde au întreprins expediții în Europa centrală și vestică. Au ajuns până la coasta Atlantică, în peninsula Iberică și
în sudul peninsulei italice, fiind stimulați de principii creștini care se aflau în război cu vecinii lor, fie de bogații.
Ungurii erau rapizi și cruzi în expedițiile lor, cronicari fiind determinați să-i numească "flagelul lui Dumnezeu".
După 934 au condus raiduri în teritoriile Imperiului Bizantin, jefuind în colaborare cu pecenegii. Când au primit o
solie, două căpetenii maghiare, Bulcsu și Gyula s-au creștinat și au adus un episcop, Hierotheos să-i creștineze pe
unguri. Expedițiile în Europa occidentală s-au încheiat în 955 odată cu Bătălia de la Lechfeld, fiind învinși de
germanii conduși de Otto I al Sfântului Imperiu Roman. Între timp, au fost trimiși misionari germani la unguri,
aceștia fiind aduși definitiv din anul 1000 în sfera catolică. De-a lungul secolului al X-lea, după multe expediții,
ungurii s-au sedentarizat și au adoptat practici agricole de la populațiile care conviețuiau în Panonia. Sedentarizarea,
evoluția socială și creștinarea au fost premisele înfințării regatului maghiar în anul 1000, când Ștefan I al Ungariei a
fost încoronat ca rege .
Gesta Hungarorum Anonymous
În cronică sa "Faptele Ungurilor"-Gesta Hungarorum, notarul anonim al regelui maghiar Bela al III-lea a relatat
contactul ungurilor cu spațiul Transilvaniei, atestând structurile politice la momentul venirii acestora. Când ungurii
conduși de ducele Almos au pătruns în Panonia, se relatează că între Dunăre și Tisa stăpânea ducele Bulgariei, Kean
cel Mare, și pământul era locuit de slavi și de bulgari. A consemnat existența a trei formațiuni politice la sfârșitul
secolului IX. Între Tisa și pădurea Igfon, care se întindea între râurile Mureș și Someș, stăpânea ducele Morout-
bunicul lui Menumorut, a cărei țară era locuită de hazari, cu reședința la Biharia. Pământurile situate între Mureș și
castrul de la Orșova erau conduse de ducele Glad de la Vidin, al cărui urmaș, Ahtum, a fost ucis în timpul domniei
regelui Ștefan cel Sfânt.
În cronică este redat conflictul dintre ducele Árpád și ducele Menumorut, cu reședința în cetatea Biharia. Arpad i-a
cerut prin doi soli pământul său, invocând dreptul strămoșului său, Attila. Menumorut i-a respins cererea, afirmând
că el stăpânea țară prin grația stăpânului sau, împăratul bizantin. Când este relatată victoria de lângă Meseș asupra
forțelor lui Menumorut, este descrisǎ Transilvania unde domnea Gelou, de origine română, cu centrul la Dăbâca.
Transilvania era renumitǎ pentru bunătatea locuitorilor români și slavi ('Blasii et Sclavi') și bogăția ei, feritilitatea
solului, salinele sau nisipurile aurifere. Este descrisă ca fiind țară de peste păduri. Tuhutum a cerut să fie trimis o
iscoadă în țară lui Gelou. Iscoada a relatat la întoarcere detalii despre bogăția țării lui Gelu, locuită de români și
slavi "care n-au altă armă decât arcul". Este relatată bătălia dintre trupele maghiare și trupele lui Gelou, unde este
ucis. După victorie, Tuhutum s-a stabilit în țara lui Gelu, iar cronica îi menționează descendenții până la Gyula care
a fost capturat de Ștefan, atunci când Transilvania a fost ocupată.

Regele Stefan il captureaza pe Gyula

Cronicarul relatează apoi pierderile teritoriale ale lui Menumorut. Acesta a vrut să se refugieze în Bizanț. După alte
bătălii ale ungurilor, în Panonia, este redată asedierea cetății Biharia. Fiind cucerită, Menumorut a trimis o solie lui
Arpad să-i transmită supunerea și i-a oferit fiica de soție pentru fiul său, Zoltan. După un an, Menumorut a murit
fără descendenți și țara a rămas ocupată de ginerele său. Autorul lucrării Gesta Hungarorum nu a menționat astfel
decât că doar Gelu era de origine română, că stăpânea un stat româno-slav. Menumorut și Glad erau de origine
bulgară, iar ducatele lor erau sub suzeranitate bulgară sau bizantină. Nu sunt pomeniți românii între locuitorii țărilor
lor. Ungurii care au ocupat țară lui Gelu au coabitat cu localnicii. Prezenți de la începutul secolului X până la cursul
Someșului Mic, la Cluj și la Alba-Iulia, pe Mureș (după anul 1000), pe cursul râului Târnava Mare (anii 1100), pe
linia râului Olt (1150) și ulterior linia Carpaților Orientali și Meridionali (1200), conducătorii maghiari i-au înlocuit
pe conducătorii români, formând structuri politice prin care au coabitat românii, slavii și maghiarii. Cucerirea
Transilvaniei de către unguri s-a prelungit până către finalul secolului al XII-lea. Pentru a-și extinde și păstra
stăpânirea asupra centrului și sudului Transilvaniei, între secolele XI-XIII, regii Ungariei s-au văzut nevoiți să aducă
coloniști din diverse colțuri europene, pe care să-i așeze pe linia Carpaților, pentru a putea apăra trecătorile: sași,
secui și cavaleri teutoni.
Secuii, popor rezultat din elemente etnice diferite (turcice orientale și maghiare), luptători de avangardă ai armatei
ungare, au pătruns în Țară Crișurilor și, între secolele XIII-XIV, au constituit o zona autonomă în Transilvania.
Sașii, populație de origine germanică ce au sosit, la început, în număr mic sub conducerea unui greavi-comites,
selectați din rândurile micii nobilimi, cât și din rândurile meșteșugarilor și țăranilor înstăriți, s-au instalat în regiunea
Orăștiei, Sibiului, Târnavelor, în Țară Bârsei și în Bistrița Năsăud. Au întemeiat sate prospere, au dezvoltat
mineritul în zona și au dezvoltat orașe precum Sibiu-Hermanstadt, Brașov-Kronstadt, Sighișoara-
Schassburg, Mediaș-Mediasch, Bistrița-Bistritz.
În 1211, regele Andrei al II-lea a instalat în Țara Bârsei Ordinul Cavalerilor Teutoni pentru a stopa invaziile
cumanilor din Câmpia Dunării în Transilvania, deschizând expansiunea regatului maghiar spre sudul și estul
Carpaților. Cele mai importante cetăți au fost în jurul Brașovului - Feldioara, Codlea, Prejmer sau Râșnov.
Oltenia și Muntenia[modificare | modificare sursă]
Fiind înspăimântat de atacurile mongole, regele maghiar Béla al IV-lea a impus câteva măsuri de apărare. A instituit
un sistem de pază, puternic și permanent, în regiunea de granița, a Banatului de Severin. I-a chemat în sprijin pe
cavalerii ioaniți din cadrul Ordinul Suveran al Cavalerilor de Malta. Diploma Ioaniților, document emis de
cancelaria regală, reprezintă un act deosebit în istoria românilor, indicând situația politică, economică, socială și
militară din zona Munteniei și Olteniei, în prima jumătate a secolului XIII. Politic, diploma lui Bela al IV-lea
pomenea cinci formațiuni; patru erau situate în dreapta răului Olt și una, în partea stângă, din care făceau
parte: Banatul Severinului, trei cnezate, conduse de Ioan (voievod), Farcaș și de voievodul Litovoi; Țara
lui Seneslau. Economic, documentul acordat cavalerilor ioaniți pomenește că în acele locuri sunt prezente
numeroase fânețe și pășuni, locuri de pescuit naturale sau create de mâna omului, situate pe Dunăre sau pe răul
Celei, iar comerțul era înfloritor, jumătate din monede ce circulau revenind regelui. Social, sunt atestați
reprezentanții clasei superioare - "maiores terrae", și clasei inferioare ce cuprindea rustici și țărani. Românii
dispuneau de o organizare militară proprie, fiind obligați să îi sprijine pe cavalerii ioaniți cu "aparatul lor de război".
Banatul Timișoarei[modificare | modificare sursă]
Conducătorii Glad și Ahtum sunt probabil legendari, dar faptul că ținutul Banatului era un banat, și nu un simplu
comitat, dovedește că beneficiase inițial de o autonomie locală, ca și celelalte banate ale regatului Ungar, ce se
înșirau de-a lungul hotarelor sudice ale acestuia. Pentru a converti bănățenii, români și sârbi, la catolicism, regii
maghiari favorizează la Cenad (pe atunci Morisena; poate „Mureșana”) ridicarea unei mânăstiri benedictine.
Formarea Dobrogei[modificare | modificare sursă]
În regiunea Dunării de Jos, unde condițiile de locuire erau prielnice, populația era numeroasă și comerțul înfloritor.
Conform cronicii lui Nestor, cronicar rus din secolul XII, cneazul de Kiev, chemat de bizantini să lupte împotriva
bulgarilor, a descoperit în acele zone dobrogene nu mai puțin de 80 de goroduri - cetăți și locuri întărite. În jurul
celor mai importante goroduri au apărut și primele formațiuni prestatale, având în frunte diverși conducători locali.
O inscripție slavonă, datată din 943 și descoperită lângă comuna Mircea Vodă (Constanța), îl menționează pe
jupânul Dimitrie. O altă inscripție, datată din 992, descoperită la mănăstirea rupestră de la Basarabi-
Murfatlar din Constanța, îl pomenește pe jupânul Gheorghe. Scriitoarea bizantină Ana Comnena afirmă că la
sfârșitul secolului XI existau trei formațiuni teritoriale dobrogene cârmuite de Tatos, Sestlav și Sată. Din secolul
XII, într-o diplomă a lui Asan al II-lea, este pomenită Țara Cavarna. Țara Distrei se situa în jurul centrelor Silistra și
Păcuiul lui Soare.

Formarea Țărilor Române[modificare | modificare sursă]

Întemeierea Țării Românești[modificare | modificare sursă]
În a doua jumătate a secolului XIII, după cum reiese din documentele maghiare, un urmaș al voievodului Litovoi,
care purta același nume, a reușit, între anii 1272-1275, să unească la teritoriul pe care îl stăpânea și zona din dreapta
Oltului, refuzând recunoașterea suzeranității maghiare și plata vechilor obligații financiare. S-a răsculat împotriva
regelui Ungariei . Ca urmare, regele maghiar Ladislau al IV-lea a decis să-l pedepsească și a trimis o oaste
maghiară. Litovoi a fost ucis în bătălie, iar fratele său, Bărbat, a fost luat prizonier, fiind răscumpărat cu o mare
suma de bani. Fapt ce dovedește că românii vor să se elibereze de suzeranitatea străină, să rupă relațiile de vasalitate
și că se aflau într-un stadiu evoluat al organizării politice și militare. Răscumpărarea indică un potențial economic ce
depășea cadrele unui simplu cnezat. Această ruptură a fost cauzată însă și de criză politică din Ungaria, izbucnită
după moartea regelui Ștefan al V-lea , preluarea tronului de către Ladislau, copil fiind și instaurarea regenței, timp
în care marii nobili și-au manifestat tendințele secesioniste sau de contestare a autorității maghiare. Ladislau, născut
dintr-o mamă cumană (cumanii adoptaseră creștinismul doar formal, însă în practică, erau încă păgâni) era atras de
riturile și obiceiurile păgâne, neglijând biserica și a determinat papalitatea să trimită un legat care să convoace
Sinodul de la Buda din 1279. Ungaria a traversat o perioada de instabilitate până când în 1282 când regele se
impune și pedepsește cumanii răsculați și îi învinge pe tătari între anii 1284-1285. Simultan cu perioada de criză a
Ungariei, dominația tătarilor a slăbit în zonele de răsărit de Carpați și Dunăre. Tătarii și-au instaurat dominația după
1290-1291 între Balcani și Carpați. Țării bulgari și cneazul sârb erau supuși de către hanul Nogai. Tătarii ar fi
unificat, prin cucerire, formațiunile politice românești. Dominația tătară a dispărut însă după moartea hanului, iar
țările balcanice, profitând de slăbiciunea tǎtarior s-au debarasat de suzeranitatea lor. Acești factori, precum criza
politică internă a Ungariei și slăbirea dominației tătarilor a favoritzat afirmarea tendințelor de autonomie ale
formațiunilor statale românești.
Negru Vodă

Intrarea în Mânăstirea Negru Vodă: inițial, toate nișele înfățișau sfinți zugrăviți
În cronicile din Țara Românească, începutul procesului de unificare este corelat cu venirea din Țara Făgărașului a
legendarului Negru Vodă (sau Radu Negru Vodă), care prin 1290, a descălecat la Câmpulung, punând bazele Țării
Românești în stânga Oltului. Până atunci, cetatea Câmpulungului a fost un avanpost al regatului maghiar, un
important sediu al comunității catolice pentru sași și maghiari, situat pe drumul comercial ce lega Transilvania cu
Dunărea de Jos și cu Marea Neagră. A devenit prima reședință domnească a Țării Românești, locul unde au fost
îngropați primii voievozi.

Carol Robert
În același an, a murit Ladislau al IV-lea supranumit "Cumanul", iar criză din Ungaria s-a accentuat. Succesorul
sǎu, Andrei al III-lea al Ungariei, a încercat să restaureze autoritatea regală, dar s-a ciocnit cu interesele nobilimii
maghiare care s-a opus cu forță. A convocat adunări regionale-congregațiile nobiliare. În 1291 s-a dus în
Transilvania unde a convocat o altă congregație, la care au participat nobilii, ungurii, sașii, secuii și românii. A
încercat să reglementeze problemele din Transilvania, fiind restaurată stăpânirea magistrului Ugrinus asupra a două
sate din Țara Făgărașului. În 1301, regele Andrei III moare și Dinastia Arpadiană se stinge. S-au declanșat dispute
pentru tronul Ungariei, criza internă prelungindu-se până în 1325. În cele din urmă, Carol Robert de Anjou, sprijinit
de papalitate, a câștigat coroana în 1308. Și-a stabilit reședința la Timișoara, în apropierea granițelor Țării
Românești. Unul dintre marii nobili oponenți, banul Teodor, și-a concentrat forțele în cetatea Mehadiei, unde a fost
asediat câteva luni de trupele regale. Regele maghiar și noul domnitor român din sudul Carpaților
după 1310, Basarab I(numit domnitor chiar de rege) au colaborat în asedierea cetății banului Tudor. Se spune că
Basarab I ar avea origine cumana. În timpul domniei sale, procesul de formare a Țării Românești s-a finalizat. Într-o
diplomă a regelui maghiar Carol Robert de Anjou, din 1324, apare numele voievodului Basarab denumit "voievodul
nostru transalpin", cu reședința la Argeș. Documentul atestă schimburi de solii și relațiile pașnice, dar și pretențiile
de suzeranitate ale regelui maghiar. Domnitorul era popular în rândul nobilimii maghiare și chiar un nobil l-a lăudat
pe acesta și l-a defăimat pe regele maghiar. Relațiile dintre domnitor și regele maghiar s-au înrăutățit după 1325.
Basarab I
Basarab dorea să continue procesul de unificare a teritoriilor sud-carpatice, iar regele dorea să refacă autoritatea
anterioară anarhiei asupra acestei regiuni. Nobilul maghiar numit de rege în funcția de ban al Severinului a reușit să
îl determine pe rege să pornească în 1330 o campanie împotriva lui Basarab. După cum sublinia autorul Cronicii
pictate de la Viena, izvorul cel mai important despre campania din Țară Românească, manevrele banului de Severin
urmăreau de fapt interesele personale ale acestuia. El dorea să-l înlocuiască pe domnitorului român că să devină el
guvernator , ceea ce ar fi asigurat pentru Carol Robert o dominație asupra regiunilor sud-carpatice.
Legăturile cu regalitatea maghiară aveau să se înăsprească brusc, voievodul muntean refuzând să mai plătească
tribut și ocupă Banatul de Severin și cetatea Severinului. Conștient de situația internă nesigură, Carol Robert a
trimși solii cu propuneri de pace, încercând să-l aducă sub ascultare. În zadar, și astfel, la începutul lui
septembrie 1330, oastea maghiară a pătruns în Țară Românească, profitând de înfrângerea de la Velbujd a
românilor, tătarilor și soldaților târâtului bulgar. Dorind să evite un război sângeros, Basarab a trimis o solie regelui
ungar, prin care renunță la Banatul Severinului și se obligă să plătească o despăgubire de 7000 de mărci de argint-o
suma ce atestă starea înfloritoare a economiei Țării Românești. Carol a refuzat, nu vedea altă soluție decât
pedepsirea celui pe care l-a numit "pǎstorul oilor sale"-"scoaterea de barbă din ascunzișurile sale". Atras de
promisiunile și intrigile curtenilor săi, Carol Robert a neglijat potențialul militar al voievodului. Oastea maghiară a
pătruns în Țară Românească prin regiunea Severinului pe care a ocupat-o și l-a instalat pe banul sau, apoi a traversat
Oltenia și a ajuns la cetatea Argeșului.

Cronica pictata de la Viena

Între 9-12 noiembrie 1330, s-a desfășurat Bătălia de la Posada. Ghizii români puși la dispoziția regelui de către
Basarab i-ar fi condus apoi pe unguri într-un defileu unde acesta le pregătise o capcană. Odată ajunși în acea vale
îngustă și prăpăstioasă, ungurii sunt atacați și zdrobiți de către mulțimea românilor urcați pe răpi, aruncând cu săgeți
și pietre.Avantajat de teren, voievodul român a reușit să obțină o victorie care i-a asigurat pentru mai mulți ani un
statut de independența față de regatul maghiar. După trei zile, însuși regele Carol Robert, și-a schimbat veșmintele
cu ale unui supus și deghizat, a reușit să fugă, scăpând cu viață, pe când ostașul deghizat a fost ucis.
Drumul de întoarcere al armatei maghiare a fost foarte probabil prin Culoarul Rucăr-Bran, cel mai important drum
de comunicare între cele două versante ale Carpaților în momentul respectiv. Drumul de-a lungul văii Oltului a fost
intens practicat abia în perioadele următoare. De aceea, Posada, locul unde Basarab a învins armata regelui maghiar,
trebuie plasată undeva pe acest traseu, de la cetatea Argeșului către Bran.
Vestea înfrângerii regelui maghiar a ajuns și la urechile Papei Ioan al XXII-lea, care, într-o scrisoare din
august 1331, îl felicita pe Carol Robert că a scăpat teafăr din cursa ce i-a fost pregătită. Independența Țării
Românești față de coroana maghiară devenise un fapt realizat. Basarab a devenit întemeietor de stat, cât și creator al
organismului politic, înființat de voievodul Litovoi. În 1352, o inscripție în limba slavonă, descoperită sub tencuiala
bisericii domnești din Curtea de Argeș, la Câmpulung a murit marele Basarab voievod, îngropat în biserica
mănăstirii de acolo, ce poartă astăzi, numele de Negru Vodă.
Descălecatul Moldovei[modificare | modificare sursă]
Articol principal:  Descălecatul Moldovei.

Stema Moldovei

Dragos Voda la vanatoarea zimbrului

În nord-estul Moldovei este atestată în perioada secolelor IX-X Țara Sipenitului. Cronicarul Dimitrie Cantemir
menționează prezența altor țări, ale berladnicilor în zona Bârladului, brodnicilor în sudul Moldovei și bolohovenilor
în nordul Basarabiei și al Transilvaniei. Au fost pomenite și alte formațiuni prestatale-codrii (Codrii Cosminului,
Codrii Lapusnei, Codrii Hertei), câmpurile lui Dragoș și Vlad, ocoalele în zonele Câmpulung sau Vrancea. Cel mai
mare voievodat era Moldova, cu reședința la Baia, cetate semnalată în surse din 1200. Cnezatele rusești își exercitau
autoritatea în spațiul moldovean, de la Kiev și Halici. Invazia mongolă a înlăturat stăpânirea rusă. Înainte de invazia
mongolă, în sudul Moldovei, s-a înființat în 1227 o episcopie a cumanilor, supusă arhiepiscopiei maghiare din
Esztergom, maghiarii exercitându-și autoritatea prin intermediul bisericii. După un secol de stăpânire mongolă, au
apărut factori care au favorizat întemeierea țării Moldovei. În 1340, moare cneazul Boleslav al Haliciului,
declanșându-se o criză de proporții în sistemul politic internațional din regiune. Pentru dominația asupra cnezatului
rus s-au luptat Polonia, Ungaria, Lituania și Hoarda de Aur. Polonia și Ungaria și-au plănuit din 1335 să-și orienteze
politică externă spre regiunile ruse. Succesul lor a fost anihilat de reacția boierimii ruse și de intervenția
mongolilor. Cazimir al III-lea al Poloniei a intervenit și a ocupat cnezatul, recunoscându-i autonomia. Pentru
stăpânirea Haliciului s-au format două tabere: Polonia aliată cu Ungaria contra Lituaniei și Hoardei de Aur. Potrivit
acordului, Haliciul revenea Poloniei, cu condiția că în cazul morții fără urmași a regelui polon, tronul polonez să fie
ocupat de regele Ungariei, Ludovic. Acordul a fost aplicat în 1370, când Ludovic al Ungariei a devenit și rege al
Poloniei. Miza cea mare era drumul comercial dintre Marea Baltică și Marea Neagră, care avea traseu prin cnezatul
Haliciulu. Drumurile comerciale aduceau o serie de venituri regatelor care le controlau prin sistemul de vămi.
Conflictele asupra Haliciului s-au extins și asupra teritoriului Moldovei, unde s-au confruntat Ungaria și Hoardă de
Aur.Ungaria dorea să controleze cel puțin în această parte un segment al drumului comercial. Scopul principal era
formarea unei piețe în care producătorii să-și desfacă produsele ușor și în cantități mari spre gurile Dunării, spre
centrele comerciale genoveze.
Campania din 1345 condusă de voievodul Transilvaniei a determinat restrângerea ariei de dominație tătară la estul
Carpaților și formarea unui pol de putere maghiară în regiune. Succesul maghiar a fost revelat de încercarea de a
restaura episcopia Milcoviei, ce a aparținut cumanilor. Din regiunea sudică, maghiarii s-au extins către nord,
cuprinzând formațiunile politice românești existente.
Tradiția îl consideră pe Dragoș I din Maramureș că fiind primul domnitor al Moldovei. În "Letopisețul Țării
Moldovei până la Aron Vodă", cronică alcătuită în secolul XVII, între anii 1349 și 1359 se povestește că voievodul
Dragost de Maramureș, ieșind la vânat, a întâlnit în cale un bour, pe care l-a gonit cu câinii până la malurile unui
rău, unde sub o răchită, l-a ucis. Bucuros, a întins un ospăț pentru toți oamenii săi. Fiindcă îi plăcea locul, s-a hotărât
să-și stabilească curtea, apărând un nou stat-Moldova. În amintirea vânătorii, a decis că stema să fie un cap de bour,
locul unde a căzut animalul să se cheme Boureni-județul Suceava, iar apă-Moldova, după numele cățelușei care a
hăituit bourul și a murit de oboseală la malul răului. Dragoș a fost în mod cert numit de regele maghiar în fruntea
teritoriilor moldovenești cucerite de oastea maghiară în urmă campaniilor anti-mongole, infiintnd o marca de
granița, de apărare-unitate politico-teritorială și militară condusă de Dragoș din Giulești, voievod de Maramureș, cu
capitală la Baia.

Bogdan I
După doi ani de domnie, a fost urmat de fiul său, Sas, a cărui conducere a durat patru ani. În 1359, pe tron a urcat
unul dintre fii acestuia, Balc, care se confruntă cu un fost voievod de Maramureș, Bogdan I de Cuhea și cu o
răscoala moldovenească împotriva dominației maghiare, fiind necesară intervenția unei oaste din Transilvania
condusă de Dragoș din Giulești, care să readucă Moldova sub autoritatea regelui maghiar. Simultan, doi frați, Petru
și Ștefan, și-au disputat tronul în nordul Moldovei, în conflictul lor interveniind trupele poloneze și maghiare.
Numit infidel de către curtea maghiară, Bogdan, în fruntea boierimii locale revoltate împotriva coroanei maghiare, a
părăsit Maramureșul, împreună cu familia, acoliții săi, și prin lupta, a proclamat autonomia Moldovei, îndepărtându-
l pe urmașul lui Dragoș, Bâlc. Nemulțumit, Ludovic de Anjou a întreprins, între 1359 și 1365, o serie de expediții de
pedepsire a lui Bogdan, dar fără succes. La 2 februarie 1365, regele Ungariei, Ludovic, recunoștea eșecul oamenilor
săi în Ungaria și acceptă succesul lui Bogdan printr-un document ce poate fi considerat un act de naștere a noului
stat, recunoscut de puterile străine . I-a răsplătit pe fii lui Sas-Drag, Dragomir și Ștefan și pe Balc pentru "serviciile
sale strălucite și lupta ducă împotriva lui Bogdan, cel care a trecut pe ascuns din regatul ungar în țară Moldovei și s-
au silit s-o păstreze spre ofensă majestății sale. " Astfel, în 1365, a luat naștere cel de-al doilea stat românesc
independent, cu capitală pe Siret. Bogdan a clădit o biserica în stil romanic în târgușorul Rădăuților.
Regele a confiscat moșiile lui Bogdan din Maramureș, pe care l-a acuzat de răzvrătire, și le-a dăruit nepoților lui
Dragoș, care au fost primiți la curtea regală.Succesul lui Bogdan se explică prin ajutorul diplomatic și probabil
militar pe care l-a primit din partea lituanienilor și tătarilor.Descoperiri arheologice recente indică chiar o posibilă
relație de vasalitate față de Hoardă de Aur. Procesul de unificare a teritoriilor de la est de Carpați a continuat până în
timpul lui Roman I, care a reușit să adauge și regiunile sudice până la mare.

Note[modificare | modificare sursă]

1. ^ După Ovidiu Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei româneşti, ed. Ştiinţifică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1987, vol. 2, pag. 404, rectificată: harta originală din această anticipă cu un mileniu
România Mare de la Nistru pân'la Tisa, omițând hanatele din răsărit, limitele regatului ungar, țaratul
vlaho-bulgar, iașii, pecinegii și cumanii, amestecând formațiuni politice fictive din Gesta
Hungarorum (Gelu, Glad, Menumorut) cu altele, precum Litovoi, Seneslau sau Ioan, recunoscute de
toți istoricii, și omițând printre formațiunile recunoscute de toți istoricii, voievodatele Onutului și
Strășinețului.[necesită  citare]
2. ^ „A fost cuman primul voievod al Țării Românești?”, Historia, accesat în 16 martie 2018
3. ^ Djuvara, Neagu (2012).  Un voivod de origine cumană la începuturile Țării Românești.
Humanitas., disponibilă online ca ebook.
4. ^ Nicolae Iorga : „Istoria românilor”, Ediția I, 1936-1939 : Vol. 2, „Oameni ai pământului” (până la
anul 1000), București, 1936, 352 p. Vol. 3, „Ctitorii”, București, 1937, 358 p. Vol. 4, „Cavalerii”,
București, 1937, 446 p. ; Vol. 5, „Vitejii”, București, 1937, 428 p.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

 Madgearu, Alexandru - „Contribuții privind datarea conflictului dintre ducele bănățean Ahtum și regele
Ștefan I al Ungariei”, Banatica, Reșița, 12, 1993, 2, p. 5-12;
Formarea statelor medievale romanesti referat

FORMAREA STATELOR MEDIEVALE ROMANESTI

Premisele formarii statelor medievale romanesti. Odata cu desavarsirea procesului de formare a poporului roman
si a limbii romane (secolele VIII-IX) in istoria ce se scria in spatiul Carpato-Danubian-Pontic incepe o noua etapa -
constituirea statelor medievale romanesti.

Formarea statelor medievale romanesti este, in primul rand, rezultatul actiunii mai multor factori interni: formarea
relatiilor feudale, necesitatea protejariii averii acumulate de diferitele paturi sociale, a reglementarii relatiilor dintre
aceste paturi, a apararii cailor comericiale internationale care strabateau spatiul romanesc si a centrelor de comert
intern (iarmaroace, asezari orasenesti), a valorificarii economice a noilor terenuri etc.

Premisele interne au fost favorizate de anumite imprejurari externe. Astfel, in perioada care a urmat dupa invazia
tatarilor din 1241 a fost lichidata pentru o vreme hegemonia regatului maghiar la sud si est de Carpati, ceea ce a
permis formatiunilor statale romanesti din aceasta zona sa evolueze spre intarirea propriei organizari interne si
extinderea lor teritoriala.

Constituirea statelor medievale romanesti a decurs in cateva etape: unificarea teritoriala, formarea structurilor
sociale, a institutiilor centrale statale de guvernare si obtinerea independentei, recunoscuta de tarile vecine.

Procesul de formare a statelor romanesti si-a gasit expresie in formula acceptata de istorici despre evolutia societatii
romanesti de la sat la stat. Aceasta formula explica esenta procesului care a avut la baza consolidarea obstei satesti
(in frunte cu juzi sau cnezi) ca forma initiala de organizare sociala si autoadministrare in perioada de dupa
retragerea legiunilor romane din Dacia.

Interesele comune de aparare si de valorificare a terenurilor agricole serveau drept baza pentru unirea mai multor
obsti in uniuni de obsti cu o capetenie unica in frunte, numita voievod, cnez, ban. Uniunile de obste se numeau
'tari' (din latinescul-terra). Marele istoric roman Nicolae lorga a numit aceste 'tari'- Romanii populare, in izvoarele
istorice straine ele se mai numeau Vlahii, adica tari ale romanilor, deoarece strainii, dupa cum am demonstrat deja
(vezi capitolul 5) ii numeau pe romani 'vlahi', cu diferite derivate ale acestei denumiri. Istoricii au atestat circa 20 de
asemenea 'tari', care acopereau intreg spatiul locuit de romani. Romaniile populare erau, astfel, formatiuni teritorial-
politice incipiente si prezentau o forma de organizare teritorial-administrativa autonoma in conditiile lipsei unui stat
unitar.

Necesitatile de aparare in fata incursiunilor razboinice ale migratorilor au dus la aparitia unei forme mai avansate in
comparatie cu uniunile de obsti. Acestea erau voievodatele, cnezatele  si banatele, formatiuni, ce intruneau cateva
uniuni de obsti, avand in frunte un cneaz, voievod (din slava-conducator de oaste), un ban  etc. Faptul ca aceste
formatiuni erau preponderent numite in termeni slavi, permite de a conchide ca constituirea lor s-a produs in
perioada asimilarii elementului slav la nord de Dunare in secolele VII-VIII.

Formatiuni statale incipiente romanesti. Cele mai vechi informatii despre voievodatele romanesti se refera la
teritoriul Transilvaniei. Aceasta se lamureste prin faptul ca dupa 896 ungurii au migrat din stepele nord-pontice in
Panonia unde au venit in contact cu romanii. Pe masura extinderii lor teritoriale in directia Transilvaniei, ei s-au
ciocnit cu formatiunile politice locale romanesti, in cronica maghiara 'Gesta Hungarorum' ('Faptele ungurilor'),
scrisa de un notar anonim (numit de istorici Anonymus) al regelui Bela (dupa opinia majoritatii istoricilor este vorba
de Bela al III-lea, 1173-1196) se vorbeste despre trei voievodate romanesti: voevodatul lui Menumorut  (in Crisana,
cu centrul la Biharea), voievodatul lui Gelu (pe podisul Transilvaniei, cu centrul posibil la Dabaca) si voievodatul
lui Glad (in Banat, intre Mures si Dunare, cu centrul la Cuvin).

Unii istorici, mai ales maghiari, sunt de parere ca detaliile privind luptele basti-nasilor romani cu ungurii, expuse cu
lux de amanunte de catre cronicar, ar putea fi  imaginare. Dar si in acest caz cert este faptul ca Anonymus se
bazeaza pe traditia existenta in mediul maghiarilor despre rezistenta opusa la venirea lor in Transilvania de catre
romanii bastinasi (organizati in voievodate).
Desi aceste voievodate au fost supuse de catre maghiari, totusi un secol mai tarziu in Transilvania sunt atestate alte
doua noi formatiuni statale: una cu centrul la Alba lulia (Balgrad), in frunte cu Gyla, si alta in Banat, fiind condusa
de Antum,

• descendent din familia lui Glad, vasal al Imperiului Bizantin. Cu timpul si aceste voievodate au fost supuse de
Regatul maghiar.

Prezenta compacta a romanilor in Transilvania i-a determinat pe regii maghiari sa cuate a castiga loialitatea
capeteniilor locale. Cu acest scop in Transilvania a fost pastrata o autonomie interna. Ea avea in frunte
un voievod,  fiind numita voievodat.

Dar si dupa constituirea voievodatului inca multa vreme s-au pastrat formele romanesti de organizare teritorial-
administrativa -'tarile' (Tara Fagarasului, Tara Maramuresului, Tara Hategului, Tara Barsei etc.).

Intre anii 1211-1225 pe teritoriul Tarii Barsei regele maghiar a dislocat Ordinul cavaleresc religios al lonitilor,
stramutat din Palestina. Teutonii, insa, refuzau sa se supuna autoritatii regale si la ordinul papei ei au fost din nou
stramutati, de aceasta data in Tinuturile Baltice.

Daca lonitii n-au contribuit la consolidarea pozitiilor regelui maghiar in Transilvania, apoi acest rol le-a revenit
colonistilor secui (de origine turanica) si germanici, numiti sasi (adica saxoni, deoarece o mare parte dintre ei erau
originari din Saxonia). Ei aveau o autonomie administrativa (numita 'scaune sasesti  si 'scaune secuiesti')  si
sustineau politica regelui in voievodat.

Daca 'tarile' romane situate in Transilvania au avut de infruntat expansiunea maghiara, apoi formatiunile statale de
la sud si est de Carpati s-au confruntat cu un nou val de migratori. Pe la mijlocul secolului al Xl-lea in spatiul
romanesc s-au deplasat pecinegii, populatie de origine turanica, apoi in secolul al Xl-lea au urmat cumanii,  un alt
neam turanic.

Romanii au cautat sa intretina relatii pasnice cu migratorii. Conducerea formatiunilor statale de la est si sud de
Carpati indeplinea functia de mediere in relatiile rornano-turanice, organizand colectarea darilor pentru invadatori.

In secolul al Xl-lea pecinegii de la Dunarea de Jos au intreprins actiuni antibizantine. Ca urmare, pecinegii,
impreuna cu populatia eterogena din Dobrogea, printre care si romani, au participat la organizarea a trei formatiuni
politice, conduse de Tatos, Sesthlav si Staza. Unii istorici ii socot pe aceste capetenii conducatori ai unor formatiuni
politice romanesti, in ultimul timp a fost expusa si parerea ca ei puteau fi pecinegi care au colaborat cu populatia
romaneasca locala. Alte triburi de migratori-cumanii, impreuna cu o multime de aliati (inclusiv si romani nord-
dunareni), au colaborat, la randul lor, cu romanii de la sud de Dunare, care in anii 1185-1186, condusi de trei frati -
Petru, Asan si lonita, s-au rasculat impotriva Bizantului. Biruinta rasculatilor a pus temeiul Imperiului Romano-
Bulgar (sau al doilea tarat bulgar). Romanii impreuna cu bulgarii au participat la crearea acestei structuri statale, iar
lonita Caloian a fost recunoscut imparat de catre papa Inocentiu al III-lea, invocand originea romana a lui lonita. in
timpul domniei urmasilor lui lonita acest stat devine bulgar. Relatiile lui cu cumanii si extinderea stapanirii
Imperiului la nord de^Dunare s-au rasfrant si asupra populatiei romanesti din spatiul Carpato-Dunarean, in aceasta
perioada la riord de Dunare se raspandeste scrisul slav chirilic si liturghia in limba slavona. Prin intermediul statului
sud-slav patrund si anumite elemente bizantine de organizare a institutiilor statale la romani, inclusiv a domniei
(dupa modelul bazileilor bizantini si tarilor bulgari).

Astfel, conform ultimelor viziuni ale istoricilor romani, asupra procesului de constituire a statelor medievale
romanesti, de rand cu traditia autohtona a Romaniilor populare, un anumit rol l-au jucat influenta bizantino-subslava
si prezenta migratorilor turanici. Cumanii au impiedicat expansiunea Regatului maghiar la sud si est de Muntii
Carpati, oferind romanilor posibilitatea sa-si creeze formatiuni statale proprii, care plateau tribut migratorilor.

Formarea Tarii Romanesti. Formarea statului medieval Tara Romaneasca a cunoscut cateva etape. Formatiuni
politice incipiente - uniuni de obsti - au fost atestate in izvoarele slave sub denumirea de Vlasca, Codrii Vlasiei
(Tara Vlasiei) etc., adica tari ale romanilor.
In deceniile care au urmat dupa invazia tataro-mongola, izvoarele istorice ne comunica despre formatiuni statale
intre Carpati si Dunare cu un caracter mai avansat. Astfel, in anul 1247 regele maghiar preconiza sa amplaseze in
Banat si Oltenia Ordinul religios al lonitilor. Printr-o diploma speciala cavalerilor ioniti li s-au acordat mari
privilegii, dar ei asa si nu s-au stabilit aici. Din diploma aflarn ca in spatiul rezervat ionitilor era situata Tara
Severinului, care includea cnezatele lui loan si Farcas (in Oltenia), Tara Litua, in frunte cu voievodul Litovoi (pe
Jiu), si voievodatul lui Seneslau (pe Arges).

In a doua jumatate a secolului al XII-lea, conform documentelor maghiare, un urmas al lui Litovoi (purtand acelasi
nume) pentru anii 1272-1275 a unit la voievodatul sau teritoriul din dreapta Oltului si a refuzat sa recunoasca
suzeranitatea maghiara. Dar in urma expeditiei regelui Ladislau al IV-lea (1272-1290), intreprinsa in 1277-1279
Litovoi este ucis, iar fratele sau Barbat - luat prizonier.

Prima incercare de unificare politica la sud de Crapati denota faptul ca evolutia societatii romanesti se dezvolta in
directia statului medieval unificat.

Crearea unui stat unificat era determinata de mai multi factori, in primul rand, era necesara asigurarea securitatii
drumului comercial, care lega Europa Centrala cu gurile Dunarii. Veniturile capatate de la asigurarea comertului pe
acest drum au intarit forta economica a voievodatelor romanesti. Diferentierea sociala din societatea romaneasca
aflata pe calea constituirii relatiilor feudale, determina la randul ei necesitatea unui aparat administrativ puternic
pentru a reglementa relatiile dintre diferitele paturi sociale, pentru a apara bunurile lor materiale de invazii straine si
infractori interni.

Desi regii maghiari isi impuneau suzeranitatea lor la sud de Carpati, vecinatatea Hoardei de Aur nu le permitea sa-si
extinda stapanirile in aceasta zona. Dominatia mongola dupa 1241 era efectiva numai in teritoriile de sud-vest ale
Moldovei, in celelalte teritorii romanesti de la sud si est de Carpati dependenta de mongoli se limita la plata unui
tribut, in schimb acestia stavileau expansiunea maghiara in zona. Totodata, in procesul evolutiei relatiilor mongolo-
romane, bazate pe colectarea birurilor de la populatia autohtona, s-a constituit aparatul administrativ local, preluat
apoi de statul medieval romanesc. Astfel, dominatia mongola a fost un factor accelerator pentru procesul de
unificare politica in spatiul romanesc.

In cronicile muntenesti inceputul procesului de unificare este legat de venirea legendarului Negru Voda din Tara
Fagarasului, care la 1290 'a descalecat' (intemeiat) Tara Romaneasca cu centrul la Campulung, apoi la Arges.
Legenda se bazeaza pe traditia orala despre stramutarea unor grupuri de romani de peste munti din cauza ofensivei
feudalilor unguri impotriva obiceiurilor si institutiilor lor traditionale, in realitate unificarea a fost infaptuita de catre
capetenii militare locale in decursul unei perioade indelungate (ceea ce nu exclude si unele imigrari ale romanilor de
peste munti, factor permanent jn acea zona). Acest proces s-a incheiat sub domnia lui Basarab I (1324-1352). in
anul 1330 Basarab I a respins atacul regelui maghiar Carol-Robert, pornit sa-i pedepseasca pe vasalul sau 'infidel',
care unise la stapanirile sale Banatul Severinului (supus regelui).

In localitatea numita Posada oastea maghiara a fost nimicita (9-12 octombrie 1330). Ca urmare, a fost intrerupta
dependenta vasala de rege a voievodului roman. Victoria obtinuta a demonstrat ca statul nou aparut prezinta o
realitate politico-militara la sud de Carpati. Voievodul Basarab I a fost intemeietorul dinastiei Basara-bilor in Tara
Romaneasca.

Formarea Tarii Moldovei, in secolele IX-XIII, in spatiul situat intre Muntii Carpati si Nistru s-au desfasurat
procese similare cu cele din teritoriile dintre Carpati si Dunare. Cercetarile arheologice ne permit sa urmarim
concentrarea populatiei in jurul unor complexe teritoriale, aparate de fortificatii in mai multe zone pe cursul inferior
al Jijiei, Bahluiului si Prutului, in regiunea dintre Prut si Barlad, pe teritoriuldintre Prut si Nistru - pe valea
Ciuhurului, in regiunea codrilor (teritoriul viitorului tinut Lapusna-Orhei) etc.

Izvoarele istorice contin unele informatii despre formatiuni politice in aceasta zona. in vestitul poem german
'Cantecul Nibelungilor' se povesteste despre o 'Tara romaneasca' in frunte cu ducele Rumunc, nume derivat de la
denumirea etnica a poporului-ruman.
In vecinatatea cnezatului Hacici a fost atestata o 'tara a bolohovenilor' (adica a 'volohovenilor'), a romanilor, intre
anii 1231-1257 bolohovenii au luptat cu Cnezatul Halici, fiind ajutati de mongoli.

Despre trei formatiuni politice vechi, uniuni de obsti: Vrancea, Campulung si Thigheci a relatat Dimitrie Cantemir.
Aceste formatiuni teritoriale si-au pastrat specificul lor in decursul intregului ev mediu, formand de rand cu alte 'tari'
baza pe care s-a constituit statul medieval moldovenesc.

In lucrarile istoricilor au mai fost mentionate 'Cnezatul barladnicilor' si 'Tara brodnicilor'. Numele primei formatiuni
este legat de cel al cneazului Ivan Rostislavovici din Zvenlgorod, care in 1144 a fugit la sudul pamanturilor dintre
Nistru si Carpati, stabilindu-se in regiunea Barladului. Istoricii inclina spre parerea ca aflarea cneazului rus si a
tovarasilor lui de lupta, numiti 'bartadnici', pe teritoriul Moldovei a fost un eveniment temporarfara urmari politice
semnificative.

In anul 1222, intr-un^act emis de regele ungar Andrei al H-lea, la sudul Moldovei este mentionata 'Tara (pamantul)
brodnicilor'. in 1223, brodnicii condusi de voievodul lor Ploscanea au participat in batalia de la Kalka (1223) de
partea mongolilor.

Originea etnica a brodnicilor nu este clara. Ei au fost considerati slavi semlnomazi, romani, sau o populatie mixta,
alcatuita din romani, slavi si cumani. Unii istorici considera, ca numele brodnicilor ar proveni de la 'brod' (in l. slava
- 'vad'), acestea fiind bastinasi romani aveau functia de podari la trecerea peste rauri. Ultima parere poate fi
acceptata, deoarece mai tarziu, in secolele XV-XVI, la Dunare sl Nistru era demult stabilita o populatie locala, care
deservea trecatorile.

Procesul de unificare politica a pamanturilor de la est de Carpati este insa, legat direct nu de formatiunile
nominalizate, ci de una care a aparut la sfarsitul secolului al XlII-lea, in timpul domniei regelui maghiar Ladislau al
IV-lea (1272-1290), in valea raului Moldova, afluent al Siretului. La 1308, in 'Cronica rimata a lui Ottocar de Styria'
este mentionat un 'voievod roman (vlah) de peste munti', adica de la est de Carpati. Din aceasta zona au venit la
1325 romanii (volohi!) care au participat la o campanie a polonezilor contra Brandenburgului. Voievodatul numit
'Valahia', cu centrul la Siret, este mentionat in 1340 intr-o scrisoare a calugarilor mineriti catre Papa de la Roma.

Cronicile moldovenesti, ca si cele unguresti, leaga constituirea Voievodatului Moldovei de legenda lui Dragos. Asa
cum Negru Voda sosise in Tara Romaneasca din Tara Fagarasului, si Dragos a venit din Tara Maramuresului in
timpul vanatorii unui bour la est de Carpati, unde in valea raului Moldova a 'descalecat' Tara Moldovei.

Legenda isi gaseste expresie in stema Moldovei - cap de bour, dar mai mult nu este confirmata de realitatile istorice.
Pamanturile de la est de Carpati erau permanent populate de autohtoni. Desi intre populatia Moldovei si a
Maramuresului in evul mediu au existat relatii foarte diverse, constituirea statului independent a fost un proces
launtric, care s-a desfasurat similar si in alte teritorii romanesti in directia unificarii si emanciparii lor politice.

Cat priveste personalitatea lui Dragos, date precise despre timpul cand a domnit lipsesc. Unii istorici sunt de parere
ca el s-a situat in fruntea voievodatului din Valea Moldovei inca la sfarsitul secolului al XIH-lea.

Alti istorici Insista ca voievodul maramuresean Dragos a fost impus la domnie de catre regele maghiar dupa anul
1345, cand avuse loc campania sa la est de Carpati. Campania a fost reusita si voievodatul din Valea Moldovei a
devenit vasal al regelui. Ultima viziune este cea mai des acceptata in istoriografia romaneasca; desi discutiile
controversate continua. Dragos a fost urmat la domnie de fiul sau Sas.

O a doua etapa in constituirea statului medieval moldovenesc este legata de numele voievodului maramuresan
Bogdan din Cuhea. Dupa o lupta indelungata pentru pastrarea libertatilor romanilor din Maramures, el a trecut
muntii impreuna cu ceata sa militara, stabilindu-se in Moldova, de unde l-a izgonit pe Bale, fiul lui Sas.

Data la care s-a produs acest eveniment continua sa fie discutata de istorici. Conform unei opinii evenimentul a avut
loc la 1359, cand a fost concomitent respinsa si o incercare a polonilor de a pune stapanire pe voievodatul
moldovenesc, fapt relatat de cronicarul polon Ian Dlugosz.
Alti istorici sunt de parere ca momentul alungarii lui Bale nu putea fi anul 1359, deoarece aceasta data nu este in
concordanta cu un document maghiar din 20 martie 1360, in care se mentioneaza ca un alt Dragos - cel din Gulesti,
a readus sub suzeranitatea regelui maghiar 'tara noastra a Moldovei'; deci, voievodatul nu reusise inca sa-si capete
independenta, in alt document din 2 februarie 1365 se mentioneaza ca Bale este despagubit pentru pierderea
posesiunilor sale din Moldova prin miluirea lui de catre rege cu domeniile lui Bogdan din Cuhea, care deja plecase
in Moldova. Ca urmare. Bogdan a venit in Moldova intre anii 1360-1365. Sunt acceptati ca fiind verosimi anii
1363-1364.

Este cert faptul ca pe la mijlocul secolului al XlV-lea prin actiunea lui Bogdan a fost inlaturata suzeranitatea regelui
maghiar si Voievodatul Moldovei a devenit stat independent. Chiar la inceputul domniei sale Bogdan a unificat
voievodatul din Valea Moldovei cu cel de la Suceava-Radauti, apoi cu Tara Sepenitului, cu cetatile ei de la Hmilov,
Tetina si Hotin pe Nistru. Statul constituit - Tara Moldovei - mai era numit si Tara de Sus, deoarece in partea de
sud-est a spatiului Carpato-Nistrean-Pontic, dar si dincolo de Nistru (in Podolia Mica), exista o alta formatiune
statala, numita Tara de Jos, care includea teritoriile eliberate de sub dominatia tatara. La 1386 aici era domn
voievodul Costea. in anul urmator, 1387, in timpul domniei lui Petru Musat (1375-1391) Tara de Sus si Tara de Jos
au fost unificate. Tara Moldovei a mai inclus in componenta sa si 'culuarul unguresc' - o portiune de teritoriu la
Curbura Carpatilor, care unea stapanirile ungare cu gurile Dunarii si separa Moldova de Tara Romaneasca.
Contopirea Tarii de Sus cu Tara de Jos a insemnat incheierea procesului de formare a statului moldovenesc. La
sfarsitul secolului al XlV-lea teritoriul Tarii Moldovei ajunge pana la Marea Neagra.

Prin Moldova trecea un drum comercial care unea Marea Baltica cu Marea Neagra. Acest drum, numit apoi 'drum
moldovenesc', era protejat de statul moldovean, care beneficia pe aceasta cale de anumite avantaje economice.

Intemeierea statului dobrogean. Formarea statelor romanesti se incheie cu cea a statului dobrogean situat intre
Dunare si Marea Neagra, in timpul domniei tarului bulgar loan Asan al H-lea (1218-1241) aici este situata 'Tara
Carvunei', unitate politica aflata sub autoritatea religioasa a Patriarhiei din Constantinopol.

In anul 1346 este mentionat drept conducator al statului dobrogean - Balica, urmat dupa 1350 de Dobrotici. Ultimul
extinde teritoriul statului sau pana la gurile Dunarii, intrand in conflict cu negustorii genovezi de la Vicina si Chilia.
Urmasul lui Dobrotici-Ivanco, incheie un tratat de pace si comert cu genovezii, bate moneda proprie, in 1388,
Ivanco participa la luptele cu otomanii, cazand in timpul bataliei.

Tot atunci domnul Tarii Romanesti Mircea cel Batran a luat in stapanire Tara Dobrogei. Acest eveniment contura
inceputul unui proces de unificare a Tarilor Romane, care nu s-a desfasurat din cauza conditiilor externe
nefavorabile. Dupa cativa ani de viata unitara in componenta Tarii Romanesti, Dobrogea, ca si alte teritorii
balcanice, a fost inclusa in componenta Imperiului otoman.

Importanta istorica a constituirii statelor medievale romanesti. Con stituirea statelor medievale romanesti a fost
un proces de lunga durata si s-a realizat in doua etape: unificarea formatiunilor politice prestatale (a Romaniilor
populare) sub autoritatea unuia dintre conducatorii acestora; apoi crearea institutiilor politice, admi nistrative si
religioase, necesare afirmarii si apararii statului.

Prima formatiune statala intemeiata a fost Voievodatul Transilvaniei, integrat teritorial Regatului maghiar in urma
expansiunii acestuia spre est. Romanii transil vaneni au inceput sa fie obiectul unei politici de discriminare, care va
duce in cele din urma la eliminarea lor din viata politica a Transilvaniei.

Celelalte doua state romanesti (Moldova si Tara Romaneasca) au reusit sa se emancipeze de sub dominatia mongola
si ungara, dobandind independenta politica Procesul de unificare a statelor romanesti n-a atins nivelul crearii unui
stat unita independent.

Tarile Romane au avut drept focare constituitoare teritorii destul de indepar tate unul de altul. Atunci cand
extinderea lor teritoriala a ajuns sa se intalneasca (la Curbura Carpatilor), ele erau deja state constituite, conduse de
dinastii domnesti proprii, fiind orientate in relatiile politice externe in diferite directii: Tara Romaneasca - spre
Ungaria, iar Moldova- spre Polonia si Lituania. Cu timpul s-a format o traditie istorica, acceptata de contemporani,
o traditie a doua tari separate cu propriile lor interese politice, sociale si economice externe, adica a unui pluralism
statal romanesc.

Transilvania, datorita asezarii sale geografice si situatiei de centru natural al neamului romanesc, in urma instaurarii
timpurii a dominatiei regilor ungari, a fost exclusa din procesul de unificare politica a romanilor. Dupa ce Dobrogea
a fost cucerita de Imperiul otoman, Tara Moldovei si Tara Romaneasca au continuat sa prezinte cele 'doua libertati
romanesti' (dupa expresia lui N.Iorga), care au creat conditii politice corespunzatoare pentru o dezvoltare istorica
neintrerupta a societatii romanesti. Pe baza lor s-a infaptuit unitatea plitica a spatiului romanesc care s-a desavarsit
la 1918.