Epoca fanariotă

35 limbi
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

O imagine a extravaganțelor atribuite fanarioților din Muntenia: Nicolae Mavrogheni călătorind prin București într-o

trăsură trasă de cerbi cu coarnele poleite cu aur

Istoria României

Acest articol este parte a unei serii

Preistoria pe teritoriul României

Epoca pietrei
Epoca bronzului
Epoca fierului

Dacia
Cultura și civilizația dacică
Războaiele daco-romane
Dacia romană

Originile românilor

Evul Mediu timpuriu în România

Formarea statelor medievale

Țările Române în Evul Mediu

Țara Românească
Principatul Moldovei

Dominația otomană
Țările Române la începutul epocii moderne
 Epoca fanariotă

Modernizarea țărilor române

Regulamentul Organic
Revoluția Română de la 1848

Principatele Unite
Războiul de Independență

Regatul României
Primul Război Mondial
Unirea Basarabiei cu România
Unirea Bucovinei cu România
Unirea Banatului cu România
Unirea Transilvaniei cu România
România în al Doilea Război Mondial

Comunismul în România
Ocupația sovietică a României
R.P. Română/R.P. Romînă
R.S. România

Revoluția Română din 1989

România după 1989

Vezi și
Istoria românilor
Istoria militară a României
Istoriografia română

Portal România
 v • d • m 
Fanarioții sau grecii fanarioți (în limba greacă: Φαναριώτες) erau membri ai familiilor aristocratice grecești care
locuiau în cartierul Fanar[1] (Φανάρι).[2] Acesta era principalul cartier al grecilor din Constantinopol (Istanbul), unde se
afla și sediul Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului. Fanarioții dominau administrația Patriarhiei și interveneau
deseori în alegerea înalților prelați, inclusiv a Patriarhului Ecumenic al Constantinopolului, care avea statutul de
„Primul între egali” în lumea episcopilor ortodocși.
Unii dintre membrii acestor familii, care cuceriseră o mare influență politică și adunaseră averi considerabile în
cursul secolului al XVII-lea, ocupau funcții administrative foarte importante în Imperiul Otoman. Din 1661 (începând
cu Panaghiotis Nikoussios) până la 1821, fanarioții au servit ca dragomani (translatori) ai Sublimei Porți și ai
ambasadelor străine. Alături de demnitarii bisericii și de funcționarii locali din provincii, fanarioții reprezentau clasa
conducătoare greacă în timpul dominației otomane până la izbucnirea războiului de independență al Greciei. În timpul
acestui ultim război, fanarioții au jucat un rol de primă importanță și au influențat deciziile Adunării Naționale, corpul
reprezentativ al revoluționarilor, care a fost convocat în șase ședințe între 1821 și 1829.
Între 1711/1716 și 1821, unii dintre fanarioți au fost numiți domnitori (voievozi) ai Țărilor Române Moldova și Țara
Românească, de obicei ca o promovare pentru funcționarii dragomani. Această perioadă este cunoscută în istoria
României ca epoca fanariotă/domniile fanariote.
Creșterea influenței grecești în Imperiul Otoman[modificare | modificare sursă]
După cucerirea Constantinopolului, când sultanul Mahomed Cuceritorul i-a luat locul de facto și de jure împăratului
bizantin ca suveran al creștinilor imperiului cucerit. Sultanul a recunoscut Patriarhul Ecumenic ca lider național și
religios (ethnarch) al grecilor și altor etnii care erau incluși în Milletul ortodoxiei grecești.[3] Patriarhul a câștigat o
deosebita importanță, deoarece otomanii nu făceau nici o dinstincție legală între religie și naționalitate, considerându-i
pe toți ortodocșii din imperiu ca aparținând unei singure entități.[4]
Aceasă poziție a Patriarhiei în statul otoman a încurajat proiectele rezistenței grecești, care era centrată pe reînvierea și
revitalizarea Imperiului Bizantin. Patriarhul și ceilalți ierarhi ai bisericii ortodoxe constituiau primul centru de putere al
grecilor din sânul statului turc, unul care a reușit să se infiltreaze în structurile de bază ale Imperiului Otoman, atrăgând
de partea lor și o bună parte a fostei nobilimi bizantine.[4]
Ca rezultat al administrației ecleziastice și fanariote, grecii au atins o culme a influenței lor în secolul al XVIII-lea,
perioadă în care s-au dovedit cei mai influenți dintre toate națiunile supuse ale imperiului. În teritoriu însă, situația era
puțin diferită, în secolul al XVI-lea slavii de sud fiind cei mai importanți în afacerile imperiului. Spre deosebire de
greci, printre slavi s-a manifestat dorința de convertire la islam (pentru a se bucura de toate drepturile cetățeniei
otomane), fenomen foarte puternic prezent printre locuitorii Bosniei Otomane. În același timp, sârbii au preferat să nu
se convertească, dar au încercat să capete poziții militare de prim rang.[5]
Cu timpul, prezența slavilor în administrație a devenit extrem de periculoasă pentru statul otoman, de vreme ce acești
supuși au tins să-și ofere sprijinul armatelor imperiale habsburgice în contextul Războiului dintre Liga Sfântă și
Imperiul Otoman. Până în secolul al XVII-lea, Patriarhul Grec al Constantinopolului a devenit conducătorul
administrativ și religios suprem al tuturor supușilor ortodocși din imperiu, indiferent de apartenența lor națională.
Toate patriarhiile care fuseseră independente până la acea vreme, inclusiv Patriarhia Serbiei, fondată încă din 1557, au
fost trecute sub autoritatea Bisericii Grecești.[6]
În plus, începând din secolul al XVII-lea, otomanii au început să întâmpine probleme în dirijarea relațiilor lor externe,
având dificultăți în impunerea termenilor tratatelor cu vecinii. Poarta a fost pusă pentru prima oară în situația de a se
angaja în tratative diplomatice cu vecinii săi. Dată fiind tradiția otomană de ignorare în general a limbilor Europei
Occidentale, oficialii turci s-au văzut în imposibilitatea de a participa la orice fel de negociere cu Apusul.[5] Poarta s-a
folosit pentru aceste sarcini diplomatice de greci, care erau printre cei mai cultivați din imperiu. Ca rezultat imediat,
așa-numiții fanarioții, membrii ai familiilor grecești originare de obicei din Constantinopol, au ajuns în situația de a
ocupa înalte poziții de secretari și interpreți ai oficialilor și ofițerilor otomani.[6]
Au apărut astfel două grupuri care au intrat în competiție pentru putere cu liderii bisericești.[7] Aceste grupuri erau
reprezentate pe de-o parte de fanarioții Constantinopolului și pe de altă parte de notabilitățile locale din provinciile
Greciei Otomane (kocabași, gerontes, dimogerontes, prokritoi). În conformitate cu afirmațiile lui Constantin
Paparregopoulus, unul dintre cei mai importanți istorici greci, fanarioții au deținut la început cele mai importante
funcții seculare de la curtea Patriarhală și, prin aceasta, au putut interveni deseori în alegerile episcopilor, sau au putut
influența deciziile Patriarhului.[8] Negustorii greci și clericii de origine aristocratică bizantină, care câștigaseră o mare
prosperitate economică și politică și care au fost cunoscuți mai apoi ca fanarioți, s-au așezat în cartierul cel mai nord-
vestic al Constantinopolului, care a devenit centrul puterii grecești după stabilirea sediului Patriarhiei aici în 1461 (la
scurtă vreme după ce Hagia Sophia a fost transformată în moschee).[9]

Fanarioții în posturi înalte[modificare | modificare sursă]

În timpul secolului al XVIII-lea, fanarioții au apelat la grupările lor ereditare clerical-aristocratice pentru a conduce
afacerile Patriarhiei, devenind astfel puterea politică dominantă în comunitatea greacă din Imperiul Otoman.[10] Cu
timpul, rolul lor a crescut până la a ajunge un factor politic foarte important în imperiu și, în funcțiile de agenți
diplomatici, au jucat roluri notabile în afacerile Regatului Marii Britanii, Franței sau Imperiului Rus.[10]
Fanarioții au intrat rapid în competiție cu musulmanii pentru unele dintre cele mai importante funcții administrative din
imperiu: unii dintre ei erau implicați în munca de colectare a impozitelor, erau împuterniciți să
controleze monopolurile comerciale, lucrau ca subcontractori în diferite întreprinderi, au devenit furnizori ai Curții
Sultanului și au căpătat demnitatea de domnitori ai unuia sau altuia dintre Țările Române (Moldova și Muntenia).[9] În
timp ce-și îndeplineau funcțiile oficiale, ei s-au lansat în afaceri private, câștigând controlul asupra comerțului de
maximă importanță pe Marea Neagră.[9] Fanarioții au reușit să-și extindă negoțul mai întâi în Regatul Ungariei, iar
după aceasta în toate țările Europei Centrale. Toate aceste afaceri au intensificat contactele lor cu națiunile occidentale,
iar drept consecință fanarioții au învățat limbile occidentale și au cunoscut foarte bine cultura statelor apusene.[9]
Chiar înaintea de izbucnirea războiului de independență al Greciei, fanarioții deveniseră elita grecilor. După cum
apreciază Paparregopoulus, acestă evoluție a fost una naturală, datorită experienței și educației înalte a fanarioților.
[11]
 În paralel, Svoronos afirmă că ei au subordonat identitatea națională clasei lor sociale, de vreme ce principala lor
strădanie era aceea de a asigura coexistența pașnică a cuceritorilor și cuceriților, coexistență pașnică care ar fi garantat
mai departe prosperitatea economică proprie. Svoronos crede că, prin acest fapt, fanarioții nu au îmbogățit identitatea
națională greacă și au pierdut treptat puterea în confruntare cu grupurile dispuse să lupte cu orice preț cu Imperiul
Otoman, (la început klephtii și mai apoi armatoloii).[12]

Domniile fanariote în Țările Române[modificare | modificare sursă]

Începutul domniilor fanariote[modificare | modificare sursă]
Perioada nu trebuie înțeleasă drept începutul prezenței elementului etnic grec în Țările Române, deoarece grecii se
stabiliseră de mai multă vreme aici. După sfârșitul epocii fanariote, diverse familii fanariote cu membri născuți pe
pământ românesc au început să se considere, atât în Moldova cât și în Muntenia, ca fiind de origine română și sunt
prezenți și astăzi în societatea românească. Printre cele mai importante astfel de familii se numără familia Rosetti, al
cărui reprezentant de frunte a fost C. A. Rosetti (promotor al radicalismului și naționalismului în perioada
postpașoptistă), și familia Ghica (ai cărui reprezentanți Grigore al IV-lea și Alexandru al II-lea, în ciuda originii lor, au
fost considerați primii domni „pământeni” după revoluția de la 1821).
Atenția fanarioților s-a concentrat atât pe ocuparea celor mai bune posturi pe care le putea oferi imperiul, cât și pe
ocuparea tronurilor din Moldova și Muntenia, care erau încă țări bogate și, chiar mai important, se bucurau de un statut
de autonomie (în ciuda faptului că trebuiau să plătească un tribut ca vasali ai otomanilor). Mulți greci au găsit un teren
propice afacerilor lor în Principatele Române, mult mai avantajos prin comparație cu cel din Turcia și cu dificultățile
pe care le întâmpinau negustorii în Imperiul Otoman, la fel ca și un teren de afirmare a puterii lor politice crescânde.
Mulți dintre fanarioți au intrat în rândurile boierimii muntene și moldovenești prin alianțe matrimoniale.
Deși mai rar, în perioada fanariotă au apărut și domnii ale unor principi locali. Această situație a
determinat elenizarea discutabilă a unor familii boierești românești: familia Callimachi (numele original Călmașul) și
familia Racoviță, această acțiune fiind făcută pentru a penetra nucleul Fanarului și pentru a le crește șansele de a ocupa
tronul și, mai târziu, pentru a își menține pozițiile.
Deși toate sursele sunt de acord că anul 1711 este momentul oficial în care eroziunea graduală a instituțiilor
tradiționale a atins stadiul final, caracteristici care sunt proprii perioadei fanariote s-au făcut simțite de cu mult timp
înainte. Sultanii otomani au făcut presiuni pentru alegerea domnilor de-a lungul mai multor secole, chiar din secolul al
XV-lea, iar nobilii greci sau levantini au concurat cu boierii români locali încă de la începutul secolului al XVI-lea.
Domnitori precum Dumitrașcu Cantacuzino în Moldova și Gheorghe Duca în Muntenia, ambii aleși în 1673, și-au
predat familiile întregi, nu doar pe unii dintre membri anume aleși, ca zălog la Constantinopol. În același timp,
monarhia electivă tradițională din Principate s-a caracterizat printr-o lungă perioadă de dezordine politică și a fost
dominată, în fapt, de un număr redus de familii ambițioase, locale sau străine, care au intrat în lupte sângeroase de cele
mai multe ori pentru ocuparea celor două tronuri și care, în plus, puseseră mâna pe cele mai întinse moșii din țară.
[13]
 Un conflict caracteristic este cel dintre familia Craioveștilor și cea a Cantacuzinilor în perioada de până în anul
1711.
1711-1715[modificare | modificare sursă]
Schimbarea clară de politică față de cele două principate a fost determinată de faptul că, deși autonome, ele intraseră
într-o perioadă de continui hărțuieli cu otomanii, datorată nesupunerii principilor pământeni, legați din ce în ce mai
mult de Imperiul Rus, odată cu venirea la putere a împăratului Petru cel Mare și de prezența încurajatoare pentru rebeli
a Habsburgilor pe frontiera Munților Carpați. Nesupunerea domnilor locali a devenit din ce în ce mai primejdioasă
pentru turci, care acum trebuiau să lupte și cu promisiunea dată de Imperiul Rus, cea mai mare putere ortodoxă a
vremii, de protecție a populației românești ortodoxe. Această promisiune a devenit evidentă odată cu a doua urcare pe
tronul Moldovei a lui Mihai Racoviță, care a încercat să scape de jugul otoman cu ajutorul împăratului Petru cel Mare.
Racoviță a fost înlocuit cu Nicolae Mavrocordat, fanariot aflat la a doua domnie în Moldova, după ce fusese primul
fanariot care domnise în Muntenia, unde îl înlocuise pe Ștefan Cantacuzino.
Un moment crucial în politica Imperiului Otoman față de Principatele Dunărene a fost războiul ruso-turc din 1710-
1713, în timpul căruia Dimitrie Cantemir s-a aliat cu Rusia. După înfrângerea suferită de ruși, Cantemir a fost silit să
plece în exil, iar turcii au hotărât să nu mai permită alegerea domnilor, ci au trecut la numirea lor, la început în
Moldova și la scurtă vreme și în Muntenia. Hotărârea de a numi și în Muntenia un domnitor nepământean a fost luată
după ce domnitorul Ștefan Cantacuzino s-a aliat cu comandantul militar habsburgic Prințul Eugeniu de Savoia la
începutul Războiului Ligii Sfinte.

Caracteristici[modificare | modificare sursă]
Domnitorii și suita domnească[modificare | modificare sursă]
Persoana care era ridicată la demnitatea princiară era de obicei dragomanul șef al Sublimei Porți, fiind prin aceasta
familiarizat cu politica guvernului otoman.
Noul principe, care obținuse funcția sa în schimbul unui plocon consistent (un obicei care era mai vechi), pleca în noua
țară în care fusese numit - și a cărei limbă nu o cunoștea de cele mai multe ori - cu o numeroasă suită. Odată ce noul
principe era numit, el era escortat la Iași ori București de o suită formată din familia sa, favoriți și creditori (de la care
împrumutase bani pentru ploconul oferit la învestire). Domnul și cei din suită urmăreau să-și recupereze cât mai repede
cu putință investițiile făcute cu prilejul numirii și în plus să strângă suficienți bani cât să trăiască îndestulat după
încheierea scurtului mandat domnesc.
În total, în perioada fanariotă au fost numiți în cele două principate 31 de domni din 11 familii diferite. Unii dintre ei
au fost exilați sau executați. Lupta pentru domnie era așa de încrâncenată, încât a provocat asasinate între membrii
aceleiași familii.
Când, datorită numeroaselor cazuri de trădări ale principilor, familiile din rândul cărora erau aleși domnitorii au
devenit din ce în ce mai puține, mai mulți domnitori au ocupat pe rând tronul în cele două principate. În timp ce
domnul de la București plătea mită pentru a evita mutarea sa la Iași, domnul Moldovei folosea aceeași metodă pentru a
ocupa tronul Munteniei, considerate mai bogate. De exemplu, Constantin Mavrocordat a ajuns să fie numit de nu mai
puțin de 10 ori pe tronul uneia dintre cele două principate. Domnitorul era dator diferiților creditori, sau chiar
sultanului însuși. Cu toate acestea, instituțiile centrale otomane urmăreau să păstreze controlul asupra celor două
principate fără a le exploata irațional. Astfel, Ahmed al III-lea a plătit o parte din suma datorată de Nicolae
Mavrocordat, pentru a scădea presiunile fiscale asupra populației de rând.
Administrația și boierii[modificare | modificare sursă]

Alexandru Moruzi primindu-l pe ambasadorul britanic Robert Liston(en) la Curtea Nouă

Istoria Moldovei

Acest articol este parte a unei serii

Antichitatea
Războaiele daco-romane
Daci liberi

Moldova
Descălecatul Moldovei
Bătălii
Epoca fanariotă
 Tratatul de la București
Basarabia

Basarabia sub ocupație rusă

Gubernia Basarabiei
Rusificarea
Colonizarea

Basarabia română
Republica Democratică Moldovenească
Unirea Basarabiei cu România
Basarabia în România Mare
Guvernământul Basarabiei

Basarabia sovietică
RASS Moldovenească
RSS Moldovenească

Moldova contemporană
Declarația de Independență
Republica Moldova
Identitate națională
Transnistria
Găgăuzia
Protestele din 2009

Portal Moldova
 v • d • m 
Epoca fanariotă a fost caracterizată de la început prin politici fiscale excesive, dictate atât de nevoile otomane, cât și de
ambițiile domnitorilor, care - fiind conștienți de statutul lor fragil - căutau să-și plătească creditorii cât mai repede,
după care încercau să se îmbogățească cât încă se mai aflau la putere. Pentru a satisface nevoile crescânde ale Porții și
pentru a-și asigura beneficii personale, domnitorii fanarioți au inițiat politici dure de taxare a populației, adusă rapid în
stare de sărăcie lucie.
Efectele dezastruoase ale domniilor unora dintre fanarioți au fost în contrast cu realizările și proiectele altora, ca în
cazul domniilor lui Constantin Mavrocordat (care a abolit iobăgia în 1746 în Muntenia și în 1749 în Moldova) sau a
lui Alexandru Ipsilanti (care a încercat să reformeze legislația și să introducă salarizarea funcționarilor publici, într-un
efort de stopare a folosirii din fondurile publice a unor sume exagerate pentru întreținerea administratorilor – greci sau
pământeni – în condițiile în care, în acea perioadă, se ajunsese să fie mai profitabil să deții o funcție oarecare decât să
ai moșii). Introducerea codului de legi relativ modern ale lui Ipsilanti, Pravilniceasca condică, a fost primită cu
rezistență îndârjită de boieri.
Încercările de reformă ale domnitorilor se loveau de cele mai multe ori de conservatorismul boierilor din Divan.
Documentele timpului arată că în jur de 80% din cei care ocupau un loc în Divan erau membri ai familiilor vechi
boierești românești.[14] Boierii locali încercau să păstreze neschimbate orânduielile economice și sociale vechi, care le
erau favorabile, împotrivindu-se unor reforme precum cea a lui Alexandru Ipsilanti și făcând în plus presiuni pentru
diferite scutiri de taxe și impozite.[15]
După Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774), Rusia a primit dreptul să intervină în favoarea supușilor otomani de
religie ortodoxă, iar presiunile politice otomane au început să fie mai puțin eficiente. Poarta a fost obligată să facă
unele concesii, dacă dorea să păstreze controlul economic și strategic asupra celor două principate: tratatul oprea orice
creștere viitoare a tributului și, între 1774 și 1830, obligațiile fiscale ale celor două principate au scăzut de la 50.000 la
20.000 de guldeni pentru Muntenia și la doar 3.100 guldeni pentru Moldova.[16]
În perioada imediat următoare semnării tratatului, Rusia s-a folosit la maximum de noile prerogative câștigate. Astfel,
demiterile lui Constantin Ipsilanti (în Muntenia) și Alexandru Moruzi (în Moldova) făcute de sultanul Selim al III-
lea (cerute de ambasadorul francez în Turcia, Horace François Bastien, ca răspuns la temerile parțial întemeiate față de
o conspirație prorusă la București), au reprezentat un motiv pentru războiul ruso-turc din 1806-1812. Ipsilanti a fost
reînscăunat de generalul Mihail Miloradovici imediat după intrarea trupelor ruse în Muntenia.
Astfel de acțiuni au inaugurat o perioadă de protectorat rusesc în cele două principate, care a culminat cu
administrația Regulamentului Organic din anii 1830. Principatele Dunărene căpătaseră o mare importanță strategică
odată cu izbucnirea seriei războaielor napoleoniene și cu începutul declinului Imperiului Otoman, de îndată ce statele
europene au început să fie îngrijorate de expansiunea rusească spre sud (manifestată între altele prin
anexarea Basarabiei în 1812). În cele două principate au fost deschise mai multe oficii consulare, care urmăreau
evoluțiile relațiilor ruso-otomane, consulate care au avut un impact indirect asupra economiei locale, diplomații oferind
protecție și statutul de sudiți afaceriștilor aflați în competiție cu breslele locale.
În paralel, boierii au început campanii de înaintări de petiții împotriva domnitorilor. Deși unele erau adresate Porții sau
autorităților Imperiului Habsburgic, cea mai mare parte a lor cereau intervenția Rusiei. În timp ce reclamațiile vizau
cazuri reale sau imaginare de corupție politică sau de abuzuri, petițiile erau ilustrarea conservatorismului semnatarilor.
Boierii aveau tendința să facă referiri la Capitulațiile semnate de cele două principate cu otomanii, cerând respectarea
drepturilor sau repunerea în drepturile care le erau garantate prin acele acte.[17] Boierii reclamau ca neavenită orice
încercare a domnilor de reformă, pretinzând că acestea contraveneau tradițiilor locale, făcându-se simțite dorințele
pentru instaurarea unor republici aristocratice.[18]
Sfârșitul perioadei fanariote. Urmări[modificare | modificare sursă]
Articol principal:  Renașterea națională a României.
Rolul jucat de domnitorii fanarioți în revoltele grecilor de după 1820 (Vedeți și: Războiul de independență al Greciei)
și haosul provocat de mișcarea Filikí Eteria în Moldova și Muntenia, ca și insurecția condusă de Tudor
Vladimirescu în 1821, au dus la încetarea numirii de domnitori din rândul familiilor fanariote. În primăvara anului
1822, de la București și Iași au fost trimise delegații pentru a cere Înaltei Poarți domni pământeni. Din aceste delegații
au făcut parte printre alții: Ioniță Sandu Sturdza, un coborâtor al lui Vlad Țepeș, Grigorie Dimitrie Ghica, nepot de
frate al decapitatului Grigore Alexandru Ghica al Moldovei [19] și vornicul Iordache Râșcanu, viitor membru in divanul
domnesc al Moldovei. Această acțiune a adus în Moldova, după lunga perioadă fanariotă, din nou un domn pământean
în persoana lui Ioniță Sandu Sturdza[20] și în Muntenia pe Grigore al IV-lea Ghica. Relevante pentru relațiile încordate
dintre boieri și domn a fost compromisul dintre cererile pandurilor olteni ai lui Vladimirescu și
pretențiile regenței boierești de la București, care încerca să blocheze ascensiunea lui Scarlat Callimachi, ultimul domn
fanariot din Muntenia.[21]
Domnia lui Ioniță Sandu Sturza în Moldova și a lui Grigore al IV-lea Ghica în Muntenia au fost primele domnii
pământene, întrerupte rapid însă de ocupația rusă din timpul războiului ruso-turc din 1828-1829 și de perioada de
dominație țaristă care a urmat. (Vedeți și: Regulamentul Organic).

Cele mai importante familii fanariote[modificare | modificare sursă]

 Familia Callimachi (Călmașu), la origini o familie boierească din Moldova;

 Familia Cantacuzino;
 Familia Caradja;
 Familia Ghica, la origini o familie albaneză, probabil cu strămoși aromâni;
 Familia Kavadas
 Familia Mavrocordat
 Familia Mavrogheni
 Familia Moruzi
 Familia Rosetti
 Familia Șuțu
 Familia Ipsilanti
 Reforme iluministe fanariote în Ţările Române înainte de epoca împăratului Iosif al II-lea
În istoriografia română s-a creat de-a lungul timpului o marotă privind epoca fanariotă. S-a generalizat ideea domniilor
fanariote, prin prisma „partidei naţionale” reprezentate de vechii boeri pământeni, ca epocă de decădere şi criză.
Realitatea istorică e mult mai complexă, cu o combustie internă inedită ce poate aduce mari surprize la o cercetare
exhaustivă a perioadei domnilor proveniţi din cartierul Fanar al Constantinopolului şi plantaţi de Poarta Otomană pe
tronurile de la Iaşi şi Bucureşti. Persepctiva istoriografică privind o înapoiere a Ţărilor Române sub domnia fanarioţilor
luată grosso modo nu se mai susţine istoriografic. Domniile fanariote au fost diferite de la caz la caz, de la domn la
domn şi au ţinut şi de geopolitica războaielor austro-ruse-turce ce au devastat teritoriul Moldovei şi Ţării Româneşti în
secolul al XVIII-lea. Să susţinem acum perspectiva istoriografică negativă asupra întregii epoci fanariote ar însemna să
minţim şi să nu spunem adevărul istoric. Nu toţi domnii fanarioţi au fost incompetenţi şi au avut doar interese de
îmbogăţire pe seama acestor provincii autonome ale Imperiului Otoman. A cerceta domnii fanarioţi doar prin
nemulţumirile liderului „partidei naţionale”, istoricul Ion Neculce prin cronica „O samă de cuvinte” faţă de numirea
unor domnitori greci, subordonaţi direct Imperiului Otoman, ar fi nedrept şi incorect. Domniile fanariote nu au fost
unitare, ci avem şi excepţii care confirmă regula.

Un domnitor excepţional care a introdus reforme moderne în timpul domniilor succesive în Ţara Românească a fost
Constantin Mavrocordat. Originar dintr-o familie istorică din Fanar-ul constantinopolitan, Constantin Mavrocordat a
fost fiul domnului Nicoale Mavrocordat, un înţelept şi un erudit excepţional, un iluminist racordat la valorile europene
ale timpului său. Domniile sale au reprezentat o epocă de reforme şi modernizare fiscală şi administrativă a Ţărilor
Române. S-a născut la 27 februarie 1711 la Constantinopol și a fost crescut în țară. Deşi de cultură greacă, Constantin
Mavrocordat a încercat să-şi evidenţeieze o genealogie directă din Alexandru cel Bun, domnul Moldovei. Deşi numit
de Poarta Otomană ca domn în difeite perioade ale Ţărilor Române, el s-a considerat un pământean preocupat de
originea daco-romană a locuitorilor pe care îi păstorea. Avea legături directe cu istoricul sas Johann Filstich (1684 –
1743) de la care solicita informaţii despre trecutul moldo-vlahilor, originea lor dacică şi cucerirea romană. În Țara
Românească domnul Constantin Mavrocordat a domnit de șase ori: septembrie 1730 – octombrie 1730; 24 octombrie
1731 – 16 aprilie 1733; 27 noiembrie 1735 – septembrie 1741; iulie 1744 – aprilie 1748; c. 20 februarie 1756 – 7
septembrie 1758 și 11 iunie 1761 – martie 1763 și în Moldova de patru ori: 16 aprilie 1733 – 26 noiembrie 1735;
septembrie 1741 – 29 iunie 1743; aprilie 1748 – 31 august 1749 și 29 iunie 1769 – 23 noiembrie 1769. Constanti
Mavrocordat era un adept al iluminismului înainte să domnească împăratul Iosif al II-lea la Viena. Şi-a amenajat o
imensă bibliotecă la curtea domnească unde de numeroase ori se retrăgea zile întregi ca să citească şi să aibă lungi
discuţii filosofice cu boierii înţelepţi. Domnul fanariot şi-a apropiat pe istoricii greci Constantin Daponte din insula
Skopelos, care a scris „Efemeridele dace”, un jurnal de campanie al războiului ruso-austro – turc din anii 1735- 1739,
precum şi pe Petru Depasta din Moreea, care este autorul cronicii „Constantin vodă sau scrisoarea faptelor vrednice de
pomenire întîmplate în dacia sub Constantin Mavrocordat”. Din studierea acestor cronici reiese atât interesul autorilor,
dar şi al domnitorului de a evidenţia originea străveche comună, dacică şi romană a locuitorilor Moldovei şi Ţării
Româneşti, şi intrinsec unitatea lor de limbă şi credinţă. Ideea originii comune şi de neam, limbă şi credinţă nu a fost o
invenţie, o construcţie modernă de românizare a secolului XIX, cum crede Lucian Boia, ci era percepută firească încă
din cronicile secolului XVI şi mai ales al XVII-lea. Sigur formula aleasă de turci pentru a impune domnitori greci din
Fanar în Ţările Române, un fel de guvernatori cu familii „prizoniere” la Istanbul pentru a îi putea controla, poate crea
impresia unei privări mai mari a autonomiei Bucureştiului şi Iaşului faţă de Poartă. Domnii greci nu aveau voie să
întreţină o armată şi să ducă o politică externă proprie. Contextul istoric geopolitic al epocii contrazice mitul domnilor
fanarioţi doar ca guvernatori ai Porţii. Grecizarea elitelor boiereşti începuse cu un secol înainte de Constantin
Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir. La sfîrşitul secolului XVII-lea avem un interludiu fanariot avant la letrre prin
domniile lui Duca Vodă sau Antonie Ruset. Adevărul că în două secole am asistat la o înrudire între marile case
boiereşti moldo-vlahe şi cele greceşti din Fanar. La un moment dat familiile Cantacuzino, Ghica, Sturza, Moruzi,
Calimachi sau Mavrocordat se îngemănau într-un lanţ de rudenii greco-autohtone. Indigenizarea fanarioţilor s-a făcut
foarte repede încă din prima jumătate a secolului al XVIII-lea.

Noi avem o percepţie greşită că aceşti domni îmbrăcaţi în giubea şi işlic nu ar fi reuşit să implementeze reforme
administrative, financiare şi sociale moderne de factură iluministă. S-a creat prin istoriografia post-paşoptistă ideea că
odată cu europenizarea modei în Principate, cu fracul şi „ţilindru” s-au introdus şi reforme moderne provenite din
Occident. Nimic mai fals. Constantin Mavrocordat este unul dintre cei mai mari domni care au introdus reforme
moderne în Ţările Române, influenţat de spiritul timpului „zeitgest”, înainte ca acestea să fie implementate în Franţa,
Spania, ţările germanice sau Imperiul Habsburgic. Din punct de vedere al reformelor şi modernităţii teritoriile
Ungariei, Poloniei, Cehiei sau Imperiului ţarist, micuţele provincii autonome Moldova şi Ţara Românească erau în
pole position. Domnii fanarioţi s-au simţit datori să se românizeze foarte repede şi să introducă refome administrative
pentru o guvernare eficientă care să poată exploata raţional populaţia în vederea plăţii dărilor către Poarta Otomană.
Stabilitatea contribuabililor era esenţa politicii fanariote şi cheia succesului pentru plata tributului către Poarta
Otomană. Consolidarea capacităţii demofiscale a contribuabililor pentru plata obligaţiilor către Poartă era paradigma
guvernării fanariote. Paradoxal, la începutul domniilor fanariote Poarta Otomană a redus fiscalizare, ba a minimalizat
sau chiar iertat Ţările Române de datorii, pentru ca noii domnitori greci să fie priviţi cu simpatie de boieri şi ţărani.
Reformele fiscale au adus un set de valori economice şi o raţionalizare a producţiei agricole în beneficiul Porţii, dar şi a
clasei conducătoare. Fiscalizarea excesivă aşa cum s-a dovedit de-a lungul secolelor, dar şi în timpul unor fanarioţi
corupţi a dus la „spargerea” satelor şi fuga ţăranilor, deci a contribuabililor peste hotare, fapt ce scădea dramatic
resursele demografice de impozitare. În acest context istoric complicat reformele lui Constantin Mavrocordat sunt
fundamentale pentru modernizarea Ţărilor Române. Pe 7 februarie Constantin Mavrocordat emite Hrisovul din 7
februarie 1741 prin care elimină impozitele grele pentru ţărani: văcăritul şi pogonăritul. Introduce un impozit anual de
10 lei plătit în „sferturi” şi introduce un zapis modern privind „domiciliu fiscal” al contribuabililor. Mai mult,
ispravnicii, pîrălabii, zlotaşii sau zapcii sunt salarizaţi de stat, pentru ca să nu mai facă abuzuri când strângeau dările
sau aplicau legea. Constantin Mavrocordat devine un demofil ce e mai mult aplecat spre jalbele ţăranilor şi cei săraci
decât spre doleanţele boierimii, care nu mai însemna mare lucru atunci, deoarece nu plăteau impozit şi deci nu
contribuiau la efortul comun pentru plata tributului către Poartă. Boerii îşi pierduseră cu suveranitatea Ţărilor Române
şi rolul militar de apărare a ţării, aşa că erau o povară fiscală. Nicolae Mavrocordat desfiinţează cisla clasică, adică
plata în comun şi obligarea contribuabilului la solidaritatea cu obştea privind plata impozitelor. În noua cislă, obştea nu
mai era obligată să plătească în locul celor care se sustrăgeau de la plata impozitelor. Evazionistul era singur vinovat,
nu mai răspundea obştea pentru el. Slujbaşii care au făcut abuzuri erau obligaţi să dea banii înapoi ţăranilor până la
ultimul galben. Demofilia lui Cosntantin Mavrocordat era în spiritul epocii. Iluminismul pătrunsese în Ţările Române
şi prin masonerie.

În 1735, la un an de la aprinderea luminilor primei loji masonice autohtone de către secretarul său, Anton Maria del
Chiaro, fondează la Iași, Loja Moldova. S-a studiat puţin şi înfiinţarea unei „armate naţionale” de către Constantin
Mavrocordat, deşi lucru interzis de către turci, formată din boieri şi dregători de curte, care a avut un rol important în
alungarea lazilor otomani din raialele turceşti puşi pe furturi, sechestrări şi violuri. Istanbulul i-a dat dreptate lui
Constantin Mavrocordat în acţiunea de a curăţa ţara de aceşti supuşi turci ce creau instabilitate gravă şi periodică la
graniţe. Dar cea mai modernă reformă a epocii, care este aplicată în Ţara Românească mai ales, prin hrisov, iar în
Moldova prin reglementări periodice, este măsura desfiinţarea şerbiei sau rumâniei. Erodarea puterii senoriale l-a
obligat pe domnitorul fanariot să desfiinţeze obligativitatea clăcii. Iobăgia era o formă depăşită de realitatea socială a
Ţărilor Române. Ţăranii se sustrăgeau de la munca obligatorie de clacă fugiind pe moşiile mănăstirilor sau la alţi boieri
mai îngăduitori sţi peste hotare în Turcia sud-dunăreană, nu în Transilvania absolutismului habsburgic. Numeroşii
ţărani iobagi fugeau în Bulgaria turcească. Constantin Mavrocordat în urma unui „sfat de obşte” emite pe 1 martie
1746 celebru zapis prin care „rumânii să se întoarcă la pământul patriei lor să se aşeze unde li va fi voia şi de rumânie
să fie slobozi şi iertaţi”. Era un mod indirect de a îi elibera pe iobagi de clacă. E interesant şi de reţinut cum în Ţările
Române numele etnic de rumân devenise sinonim cu şerb sau iobag. Suprastructura boierească era de origine alogenă,
românii devenind exploataţii şerbi adică „rumâni”. Măsura lui Constantin Mavrocordat din Ţara Românească s-a făcut
cu 30 de ani înainte de desfiinţarea iobăgiei din Transilvania de către Iosif al II-lea la 1785, prin patenta imperială în
urma răscoalei lui Horea. Cu toate acestea, în realitate, iobăgia în Ardeal a fost desfiinţată definitiv abia în urma
hotărârii dietei maghiare de la Budapesta din 15 martie 1848. Greutăţile iobăgiei austriece ducea la fuga a zeci de
comune ardelene peste Carpaţi, unde era mai mare libertatea socicală, devenind sate de „ungureni”. Din punctul de
vedere al modernizării instituţionale şi sociale Ţara Românească era înaintea Austriei sau Ungariei habsburgice. Deşi
la origine grec Constantin Mavrocordat refuza să răspundă la scrisorile boierilor care erau scrise în elină, răspunzându-
le doar în limba română: „să nu mai scrii greceşte, ce româneşte să ne scrii”. Demofilia lui Constantin Mavrocordat era
percepută negativ de boierii ţării. Aceştia se plângeau Porţii că domnul „nu făcea nicio deosebire între boieri şi mojici”.
Armaşul Hera partizan al rivalului Mihai Racoviţă se plîngea că pe timpul domniei lui Constantin Mavrocordat „nu
putea da o palmă unui mojic”. Grigore Ghica se plângea că domnul nu respecta pe boieri potrivit stării şi rangului lor,
ci dacă se plângeau, „îndată se uita la ei cu privire sălbatică şi cu mânie şi îi mustra, iar ei toţi, punând capul în pământ,
tac şi suspină”. Constantin Mavrocordat a făcut reforme în Justiţie, numind ispravnici cu studii şi plătiţi să judece.
Ideea de judecător modern a apărut în vremea fanarioţilor la noi. Toate aceste reforme moderne care au cuprins întreg
aparatul de stat şi societate ne evidenţiază o epocă a fanarioţilor conectată la curentele iluministe europene.
Modernizarea nu a fost apanajul paşoptiştilor, ci a avut înaintaşi vrednici încă din secolul XVIII. Să nu uităm şi faptul
că domnii fanarioţi se considerau într-un „Bizanţ după Bizanţ” vorba lui Nicolae Iorga, ca urmaşi ai tradiţiilor
religioase ortodoxe constantinopolitane,care şi-au găsit în Ţările Române un refugiu şi un teritoriu în care s-au
împământenit.
Fanarioţii au ridicat biserici şi mănăstiri, iar Constantin Mavrocordat a întemeiat o bibliotecă (cea mai mare din Europa
conform unor surse) şi o şcoală pe lângă mănăstriea Văcăreşti din Bucureşti.Ca specialiști în istoriografie să nu mai
confundăm moda occidentală, forma îmbrăcămintei europene, cu modernitatea și reforma. În giubea sau ișlic, unii
domni fanarioți au fost mai reformatori și mai moderni decât mulți regi și împărați occidentali care au păstrat iobăgia
până la 1848, iar în Rusia până la începutul anilor 1860.
Regimul Fanariot
D E P R OF U ' D E IS TO RIE   P E S EP TEM BRIE 7, 2020   • (   S CRIE U N CO M EN TA RIU  )

 Textul în format pdf pentru listare: Regimul fanariot

               Regimul fanariot a fost instaurat în Moldova în 1711, după plecarea lui Dimitrie Cantemir în Rusia şi în
1716 în Ţara Românească, după Ştefan Cantacuzino, începând cu acelaşi domnitor – Nicolae Mavrocordat. De data
aceasta, reprezentantul pe scaunul domnesc al sultanului este un grec din Fanar, cartier al Constantinopolului.
Deoarece turcii nu învăţau limbi străine, iar grecii cunoşteau destule, aceştia ajung să ocupe şi funcţia
de dragoman (un fel de ministru de externe) şi să ştie totul despre politica imperiului. Regimul fanariot a durat în
ambele ţări până în 1821 şi în evoluţia lui se disting două etape:

 1711/1716-1770 (de consolidare) când tronul va fi ocupat de famiii de origine română (Racoviţă, Ghica,
Callimachi);
 1770-1821 (de înăsprire a dominaţiei otomane), când tronul va fi ocupat de familii greceşti
(Caragea, Mavrogheni, Şuţu, Ipsilanti).

Regimul fanariot are multe aspecte negative, dar şi destule pozitive.

      Aspectele negative sunt numeroase şi au dus la agravarea continuă a sarcinilor faţă de Poartă şi implicit, la
ştirbirea autonomiei interne:

 domnul este numit direct de sultan, fără să mai poată fi ales de Divan;
 Divanul are în componenţă mulţi greci care fac concurenţă boierilor români;
 sumele pentru cumpărarea domniei sunt fabuloase şi agravează situaţia ţărilor;
 sistemul de vânzare a funcţiilor şi a titlurilor boiereşti;
 obligaţiile în bani cresc enorm (astfel tributul în Moldova era de 260.000 de taleri după 1775, iar în Ţara
Românească de 300.000 de taleri);
 cresc, de asemenea, mukarerul, peşcheşurile şi se introduce geigeaua;
 creşte numărul vitelor şi cantitatea de cereale, luate de turci la preţuri preferenţiale, încât cele două ţări au
devenit „chelerul Imperiului Otoman”;
 deoarece multe războaie ale turcilor cu Rusia şi Austria se desfăşoară pe teritoriul celor două ţări, la rechiziţiile
impuse de turci se adaugă şi distrugerile luptelor şi cheltuielilor făcute cu armatele în conflict;
 armata este desfiinţată şi redusă la o gardă de arnăuţi, care îl păzeau pe domn (acesta putea fi foarte uşor
mazilit);
 pierderile teritoriale (Banat, Bucovina, Basarabia) accentuează situaţia dificilă a Principatelor;
 lipsa dreptului la politică externă.

Cu toate acestea cele două ţări nu vor fi transformate în paşalâcuri păstrându-şi instituţiile interne, chiar dacă cu
atribuţii mult mai reduse. Ele au un statut aparte, faţă de provinciile otomane, lucru ce se poate uşor vedea din faptul că
au un sistem vamal propriu, iar în Kanuname (Cartea de legi a sultanului) se subliniază clar entitatea separată a celor
două state, supuse însă Porţii. Aveau dreptul la capuchehăi la Constantinopol şi consuli străini în capitalele lor.

Pe lângă aspectele negative, regimul dominaţiei fanariote a avut şi destule aspecte pozitive:

 numirea în ambele ţări a aceluiaşi domn a dus la pregătirea unirii prin adoptarea aceloraşi măsuri;
 fiind, în general, oameni culţi, domnii fanarioţi vor sprijini dezvoltarea culturii şi vor încuraja pătrunderea celei
franceze în ţările noastre, franceza fiind limba diplomaţiei europene;
 unii dintre ei vor promova o serie de reforme prin care vor încerca să modernizeze instituţiile celor două ţări şi
să le apropie de cerinţele Europei;
 destui dintre fanarioţi dădeau dovadă şi de dragoste faţă de ţările pe care le conduceau, chiar dacă erau
reprezentanţi ai turcilor;
 fiind solicitaţi la numeroase tratative de pace, ei vor face cunoscute şi problemele celor două ţări, uneori în
contradicţie cu ceea ce susţinea Poarta.

Dintre domnii cei mai importanţi ai acestei perioade merită amintiţi Nicolae şi Constantin Mavrocordat, Alexandru
Ipsilanti, Grigore Ghica al III-lea, Scarlat Callimachi şi Ioan Caragea. Aceşti domni vor încerca să modernizeze
instituţiile celor două ţări, rămase cu mult în urma Europei civilizate, cel mai de seamă reformator fiind Constantin
Mavrocordat, care iniţiază mai multe reforme între 1746-1749.

Pe plan social desfiinţează şerbia (legarea de glie), acordându-le libertate personală ţăranilor şi deci dreptul de a se
muta de pe o moşie pe alta. Întrucât nu au fost împroprietăriţi şi neavând unde să plece, ţăranii vor rămâne pe vechile
domenii, unde vor fi obligaţi să efectueze zile de clacă (muncă pentru proprietarul moşiei), 12 în Ţara Românească şi
24 în Moldova. Astfel, ei se vor transforma în ţărani clăcaşi.

Pe plan administrativ funcţionarii sunt plătiţi de stat, fără să mai poată să-şi reţină singuri drepturile din încasările
realizate, iar la conducerea judeţelor sunt puşi ispravnici, de asemenea, plătiţi.

Pe plan fiscal a desfiinţat puzderia de dări (văcărit, cisla etc.) pe care le unifică într-o singură dare plătită în patru
sferturi (rate) anuale. Boierimea este şi ea „reformată”, cei mai importanţi fiind boierii cu dregătorii, veliţii, iar boierii
ceilalţi fără funcţii, vor fi mazilii sau neamurile.

      Alexandru Ipsilanti, domn de două ori în Ţara Românească şi o dată în Moldova, în ultimul sfert al secolului al
XVIII-lea, a luat măsuri în domeniul juridic, fiscal, poştă, învăţământ şi justiţie. Grigore Ghica al III-lea, domn de
două ori pe tronul Moldovei şi o dată în Muntenia, întemeietorul manufacturii de postav de la Chipereşti (Iaşi), s-a
opus cedării nordului Moldovei (Bucovina) către austrieci, pentru care fapt a plătit cu viaţa. Scarlat Callimachi, domn
al Moldovei şi Ioan Caragea în Ţara Românească sunt primii care dau legi scrise.  Chiar dacă ţin cont şi de obiceiul
pământului, ele sunt, totuşi, primele coduri de legi scrise şi, oricum, vor contribui la limitarea abuzurilor. Cu toată
stângăcia redactării lor, ele sunt un pas înainte, deşi apar aşa de târziu (începutul secolului al XIX-lea).

Alexandru Ipsilanti

Grigore al III-lea Ghica

Ioan Caragea

Tot sub fanarioţi se dezvoltă şi mişcarea naţională pentru emanciparea politică a celor două ţări, unii domni
încurajând acest lucru. Astfel, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi la începutul celui următor, boierii munteni
şi moldoveni prezintă mai multe memorii cu prilejul tratatelor de pace între ruşi, austrieci şi turci.

Astfel, cu prijelul tratativelor de la Şistov (1791) dintre turci şi austrieci, Divanul Ţării Româneşti cere printr-un
memoriu:

 autonomia şi neutralitatea ţării sub garanţia Austriei şi Rusiei;

 desfiinţarea obligaţiilor către Turcia cu excepţia tributului;
 fixarea graniţei pe linia Dunării.
În 1802, printr-un memoriu adresat lui Napoleon I, boierii munteni cereau înlăturarea regimului fanariot şi respectarea
autonomiei ţării. De altfel, după declanşarea Revoluţiei franceze, Franţa îşi sporeşte interesul pentru cele două ţări. În
1796 la Bucureşti apare primul consul francez, iar la Iaşi, un viceconsul.

Comparativ cu Transilvania, unde la sfârşitul secolului al XVIII-lea mişcarea de emancipare naţională este dezvoltată
de reprezentanţii Şcolii Ardelene şi avea obiective bine definite, în Moldova şi Muntenia ea este mai confuză, datorită
intereselor boierimii, cu programe care doresc emanciparea naţională, dar fără o modernizare adecvată a instituţiilor
statului, prefigurându-se de pe acum aşa numita evoluţie a „formei fără fond”.

În concluzie, epoca fanariotă rămâne una cu minusuri, dar şi cu plusuri, mai ales, în ceea ce priveşte încercările de
modernizare a societăţii şi statelor româneşti, rămase mult în urma Europei vestice şi chiar centrale.

CARACTERISTICILE REGIMULUI FANARIOT

Deoarece domniile fanariote au durat mai mult de un secol atât în cazul Moldovei, cât şi în cazul Ţării Româneşti, în
principate au fost impuse anumite caracteristici.
Printre aceste se numără:

 grecizarea domniei, bisericii şi culturii

 reducerea autonomiei celor două principate care este grav încălcată prin numirea exclusivă a domnilor de către
sultan, prin interzicerea unei politici externe proprii a principatelor prin desfiinţarea armatelor naţionale care
sunt înlocuite cu gărzi de arnăuţi, prin impunerea monopolului comercial otoman asupra principatelor etc.
 creşterea puternică a obligaţiilor materiale către Imperiul Otoman, atât a celor oficiale, cât şi a celor neoficiale
 includerea domnilor fanarioţi în rândurile administraţiei otomane având un rang egal cu cel al unui paşă cu
două tuiuri 
 domnii scurte de maxim 7 ani, domnii fiind deseori mutaţi dintr-o ţară în alta

Deşi mulţi domni fanarioţi nu au avut drept obiectiv principal îmbogăţirea lor proprie precum şi a rudelor, prietenilor şi
cunoştinţelor venite aici odată cu ei, unii au contribuit la o mai bună organizare a principatelor, fie au impus reforme
inspirate de ideile iluministe precum cele ale Constantin Mavrocordat, Scarlat Callimachi, Ioan Gheorghe Caragea.
Astfel de reforme au fost reforme fiscale, reforme în învăţământ, reforme juridice.
Cea mai importantă reformă a fost însă desfiinţarea legării de glie a ţăranilor şerbi de către Constantin Mavrocordat în
1746 în Ţara Românească şi în 1749 în Moldova.
Ţăranii astfel eliberaţi de pe moşiile boierilor n-au primit însă şi pământ în proprietate, de aceea mulţi ţărani au rămas
în continuare pe moşiile boiereşti şi au primit de la boieri un lot de pământ în schimbul căruia munceau pe rezerva
boierească.
Impunerea regimului fanariot i-a nemulţumit profund pe boierii români, de aceea ei s-au organizat într-o grupare
numită Partida Naţională şi au alcătuit proiecte de reformă pe care le-au adresat sultanului ori conducătorilor puterilor
creştine cerând ajutor.
În aceste memorii ei au înscris revendicări variate, de la unele moderate, precum respectarea autonomiei principatelor,
revenirea la domniile pământene, respectarea privilegiilor boiereşti, până la unele radicale precum desfiinţarea
regimului fanariot, unirea celor două principate, independenţa lor sau autonomia sub protecţia marilor puteri creştine.
Unele dintre cerinţele înscrise în memorii au fost preluate de mari puteri precum Rusia care au făcut presiuni asupra
sultanului şi cerinţele au fost puse în practică.
În secolul al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea pe teritoriul ţărilor române s-au desfăşurat mai multe
războaie ruso-austro-turce. Acestea au avut numeroase consecinţe:

 consecinţe negative: ocupaţii militare străine, jafuri, distrugeri, pierderi teritoriale etc.
 consecinţe pozitive. Ca urmare a memoriilor Partidei Naţionale la tratativele de pace dintre marile puteri a fost
dezbătută problema românească şi s-au luat măsuri în favoarea Principatelor Române

SECOLUL FANARIOT
La începutul secolului al XVIII-lea crezând că Imperiul Otoman intrase într-o decădere rapidă unii domni din Moldova
şi Ţara Românească au încercat să profite de decădere pentru a elibera ţările lor de sub dominaţia otomană.
Astfel, domnul Moldovei Dimitrie Cantemir a încheiat o alianţă cu ţarul Rusiei Petru cel Mare şi armata rusă a intrat în
Moldova în scopul de a o scoate de sub dominaţia otomană. Ruşii şi moldovenii au fost însă înfrânţi la Stănileşti în
anul 1711 şi în urma înfrângerii Dimitrie Cantemir a fugit în Rusia.
În Ţara Românească domnitorul Constantin Brâncoveanu a încheiat înţelegeri secrete cu Imperiul Habsburgic şi Rusia,
angajându-se ca la momentul potrivit să se alăture puterilor creştine şi să lupte contra turcilor.
Turcii însă bănuindu-l pe Brâncoveanu de trădare l-au detronat şi l-au decapitat împreună cu fiii săi.
Turcii văzând că nu mai pot avea încredere în domnii români care căutau orice prilej de a scăpa de dominaţia otomană
au hotărât să numească în fruntea celor două principate domni străini despre care credeau că vor fi credinicioşi
Imperiului Otoman.
Aceşti domni erau cei mai mulţi dintre ei greci originari din cartierul Fanar al oraşului Istanbul şi de aceea li s-au spus
fanarioţi.
Regimul fanariot a durat în Moldova între anii 1711 şi 1821, iar în Ţara Românească din 1716 ăână în 1821.
Povestea primului domn fanariot din Țara Românească
JANUARY 4, 2016 ADMIN LEAVE A COMMENT

Turcii la 5 ianuarie 1716 (25 decembrie 1715 după calendarul vechi) îl instalează ca domn la București pe Nicolae
Mavrocordat, primul domn fanariot din Țara Românescă. Se născuse la 3 mai 1680 la Constantinopol și era fiul lui
Alexandru Mavrocordat Exaporitul. Prin bunica sa, fiica lui Alexandru Iliaș, se înrudea cu familia domnitoare care îl
dăduse pe Alexandru Lăpușnesanul. Era un om învățat, știa mai multe limbi străine, studiase filosofia și teologia, iar în
țară a învățat și românește. Timpul scurt cât a domnit este marcat de confruntări între armata austriacă și cea otomană.
Habsburgii reputează victorii importante și ajung la hotarul de nord-vest al Valahiei. Acest fapt a dus la sporirea
interesului unei mari părți a boierimii pentru înlăturarea cu ajutor austriac, a dominației otomane.
La cererea Porții, Mavrocordat a trimis 3000 de ostași pentru stăvili intrarea prin Oltenia a trupelor habsburgice.
Detașamentul otoman de la Cladova s-a retras însă, iar aramata munteană a făcut același lucru, permițind ca Oltenia să
fie ocupată de o armata de doar 200 de oșteni. Boierimea locală a înlesnit înaintarea austriacă. La Târgu-Jiu, imperialii
au făcut prăpăd. În aceste circumstanțe, Mavrocordat a schimbat atitudinea față de imperiali, oferindu-și serviciile lor.
A început tratativele prin intermediul lui Michael Iavich. Între timp, corespondența lui Mavrocordat cu marele vizir a
fost interceptată și vechea atitudine anti-habsburgica a domnitorului a ieșit la iveală. Austriecii știau oricum că
domnitorul “investise” 1000 de pungi de galbeni (500.000 de lei) pentru ca marele vizir să-i ucidă pe fostul domnitor,
Ștefan Cantacuzino și tatăl său întemnițați la Stambul.

Soldați austrieci
La începutul verii lui 1716 Mavrocordat trimite din nou soldați împotriva imperialilor. Faptul că o parte dintre căpitani
și marii boieri îi primeau bucuroși pe austrieci îi demonsta principelui că nu putea avea “încerdere în localnici”. La 15
august 1716 un corp de oaste habsburgic pătrunde pe la Câineni, ajunge la Pitești și Golești și amenință Bucureștiul.
Mavrocordat organizează o tabără la Călugăreni și se pregătește de rezistență. De această situație au profitat boierii
ostili domnitorului. Ei lansează zvonul că se pregătea aducerea pe tron, cu sprijin austriac, a lui Gheorghe Cantacuzino.
Speriat, domnitorul fuge cu toată Curtea sa spre Giurgiu. La Odaia, unde se cortegiul se oprește pentru un popas,
mitropolitul Antim (participant la complot) spune că trebuie să se întoarcă la București pentru a nu “lăsa turma fără
păstor” în fața iminentei ocupări. Și mai alarmat, Mavrocordat trece Dunărea la Rusciuk. Informat că la București nu se
întâmplase nimic, în culmea furiei cere intervenția a câteva sute de tătari. Pornește spre Capitală cu sprijinul a cinci
detașamente turcești. Ajuns la Fântâna Radului Vodă prouncește ca marele vornic Pătrașcu Brezoianu, presupus
peretendent la domnie, să fie ucis.

Mitropolitul Antim Ivireanul ( Ivir= Gerogia)

Reinstalat pe tron, îl întemnițează pe mitropolitul Antim pentru că avea scrisori care dovedeau că el “făcuse învoieli cu
germanii”. Aceeași soartă o au 12 boieri. Predicatorul Ioan Avramie este și el închis la mănăstirea Snagov. Antim este
scos din funcție și trimis în surghiun la mănăstirea Muntelui Sinai. El avea să fie ucis de oștenii otomani care îl
escortau, iar trupul său aruncat în Tundja, afluent al Mariței în septembrie 1716. Urgia principelui și a dregătorilor săi
apropiați s-a dezlănțuit asupra boierilor și negustorilor care erau bănuiți că ar fi avut înțelegeri cu nemții. Ei sunt supuși
la dări extraordinare, iar cine nu plătea imediat era întemnițat și bătut crunt. Clucerul Barbu Bălăceanu va fi chiar
decapitat în Curtea domnească (3 noiembrie). Fratele său, Drăghici, a fost deposedat de 13.500 de taleri, de numeroase
avuții, unele fiind silit să le dea apropiaților domnitorului. Uneori chiar boieroaicele au fost aruncate în închisoare
pentru a se asigura plata amenzilor. Italianul Del Chiaro deplânge situația spunând că țara era “pe ultima treaptă a
prăpădului”: tătarii și imperialii o jefuiau iar domnia împingea la silnicii de nesuportat.

Timbru din Basarabia cu chipul lui Mavrocordat

Prezența trupelor musulmane în țară și persecutarea boierilor au dus la cereri de sprijin către imperiali. Barbu Cornea
Brăiloiu se adresează în acest sens invadatorilor creștini. Deși s-a ales cu stigmatul de “trădător”, alți zeci de boieri îi
urmează exemplul. Chiar și cei apropiați domnitorului fac planuri pentru înlăturarea acestuia. Marii dregători
“Golescul, Băleanul și Bujoreanul” l-au sfătuit pe Mavrocordat să-l numească mare ban pe Radu Popescu vornicul, și
să-l trimită cu oaste în Oltenia împotriva imperialilor. După plecarea acestora spre vestul țării, pe 3 noiembrie 1716
boierii au cerut intervenția grabnică a căpitanului Stephan Dettine von Piovda, comandantul bavarez al unui
detașament de 1.200 de sârbi, acțiune aprobată de generalul Stephan Steinville, pentru a-l captura pe principele
fanariot, lipsit de paza necesară. Venind în taină din Transilvania la 14 noiembrie 1716, Dettine von Piovda și o parte
din oștenii săi pătrund pe furiș în Curtea domnească din București și îl obligă pe principe să vină cu familia și rudele
sale drept prizonier la Brașov și apoi Sibiu. Astfel s-a sfârșit prima domnie a lui Nicolae Mavrocordat. El va reveni la
tron în 1718.

Mavrocordat este luat prizonier

Răul fusese deja făcut însă. Următorii domnitori vor aplica aceleași metode de cârmuire arbitrară a țării, vor face
prăpăd din ce în ce mai mare timp de un veac, până în anul 1821.

Dacă v-a plăcut și vreți să ajutați la ținerea în viață site-ului click aici

sursa

Paul Cernovodeanu, Nicolae Edroiu (coordonatori), Istoria românilor, vol. VI, editura Enciclopedică, București, 2002,
p.444-448

Alexandru Şuţu, ultimul domn fanariot al Ţării Româneşti, otrăvit de medicul său la ordinul Eteriei?

📁 Epoca fanarioților
Autor: Redacția
Născut în 1758, la Constantinopol, Alexandru „Alecu” Șuțu (foto stânga sus)  a fost ultimul domn fanariot al Țării
Românești. El a deținut de patru ori funcția de domn al Țării Românești, precum și funcția de domn al Moldovei (28
iunie / 10 iulie 1801 – 19 septembrie / 1 octombrie 1802). Ultima sa domnie în Țara Românească a început la 5/17
noiembrie 1818. Spre deosebire de Mihai Șuțu, domnitorul Moldovei, Alexandru Șuțu nu era un simpatizant al cauzei
eteriste, fapt care îi va atrage de altfel și sfârșitul, el fiind probabil otrăvit de medicul său, la ordinul Eteriei.

Inițial un dragoman al Porții Otomane, Alexandru Șuțu a fost numit domn al Moldovei în locul lui Constantin Ipsilanti,
care era bănuit de legături cu rușii. Boierii din cele două Țări Române, sub influența ideilor din vest și datorită politicii
rusești, cereau cu insistență turcilor stabilirea unui tribut fix și încetarea abuzurilor, scrie muzeograful Petre Vlad, pe
pagina de Facebook a Muzeului „Conacul Pană Filipescu” din Filipeștii de Târg. 

Politica lui Napoleon din Egipt a făcut ca relațiile dintre Țar și Sultan să se îmbunătățească și astfel, s-a ajuns la
stabilirea unui tribut fix de 619 pungi pentru Țara Românească și de 135 de pungi pentru Moldova, iar durata unei
domnii a fost fixată la 7 ani. Autoritățile rusești doreau un domn favorabil lor în Moldova, astfel că i-au adus lui Suțu
unele acuze, printre care și aceea că grecii care îl înconjurau făceau abuzuri. Nu a apucat să răspundă acuzelor, pentru
că în iulie 1802 a fost desemnat să domnească în Țara Românească, lăsând în Moldova un caimacan, dar în luna
octombrie a aceluiași an este mazilit, iar pe tronurile ambelor țări s-au suit domni adepți ai politicii rusești.
Aceștia erau: Constantin Ipsilanti în Muntenia și Alexandru Moruzi în Moldova. Ei trebuiau să domnească timp de 7
ani, conform cu noul tratat. În preajma noului război ruso-turc (1806 – 1812), sultanul i-a destituit pe cei doi domni, iar
Suțu a primit domnia Valahiei. Deoarece rușii au intrat în Țările Române, Poarta s-a văzut silită să-i pună din nou pe
tron pe Ipsilanti și Moruzi. În timpul ultimei domnii (1818 – 1821), simțind că tronul îi este amenințat de revoluția
grecească care se afla în pregătire, Șuțu s-a grăbit să-și adune avere fără scrupule. 

Începutul Revoluției conduse de Tudor Vladimirescu 

Cei trei mari boieri ai Țării Românești, Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica și Barbu Văcărescu, i-au dat, la 15
ianuarie 1821, o împuternicire lui Tudor Vladimirescu, mandatându-l să declanșeze acțiunea militară: „Fiindcă este să
se facă obștescul folos neamului creștinesc și patriei noastre, drept aceea ca niște buni și credincioși frați creștini toți și
iubitori neamului, pe dumneata sluger Teodore te-am ales să ridici norodul în arme și să urmezi precum ești povățuit”. 

Alexandru Șuțu a murit la 19 ianuarie 1821 (31 ianuarie – s.n.). Este posibil chiar ca el să-și fi dat obștescul sfârșit
ceva mai înainte, dar știrea să fi fost ascunsă pentru a permite finalizarea ultimelor pregătiri ale conspiratorilor pentru
declanșarea Revoluției conduse de Tudor Vladimirescu. Deloc întâmplător, Caimacamia constituită în urma decesului
lui Șuțu și care urma să administreze țara până la numirea unui nou domnitor de către Poartă era condusă de aceiași trei
mari boieri cu care Tudor încheiase înțelegerea din 15 ianuarie. 

Încă din noaptea precedentă anunțului morții domnitorului, 18/19 ianuarie, Tudor plecase din București spre Oltenia,
pentru a declanșa acțiunea convenită cu marii boieri, însoțit fiind de Dimitrie Macedonschi, omul Eteriei, și de o gardă
de arnăuți. 

În noaptea de 22/23 ianuarie, Tudor Vladimirescu s-a aflat la mănăstirea Tismana, urmând ca a doua zi să declanșeze
acțiunea revoluționară. Locul ales este câmpia din aproprierea satului Padeș, de unde și-a lansat celebra proclamație, de
fapt primul document al Revoluției. 

În cadrul patrimoniului Muzeului „Conacul Pană Filipescu” din Filipeștii de Târg se găsește un hrisov de

împuternicire a lui Alexandru Șuțu către Gheorghe Filipescu din data de 24 mai 1819
Pierderi teritoriale ale României

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Pierderile teritoriale ale României sunt trecerile unor teritorii de sub suveranitatea statului român sub o suveranitate
străină, în decursul istoriei.

În verde, teritoriile cedate de România Rusiei în 1878

În roșu: teritoriul cedat de România Austro-Ungariei, în verde, cel cedat Bulgariei, în galben, cel cedat Puterilor
Centrale în mai 1918

Teritoriile pierdute de România în 1940

În roșu și roz, teritoriile cedate de România Uniunii Sovietice, apoi Ucrainei, după 1948

Motivele pierderilor[modificare | modificare sursă]

Zona respectivă văzută de deasupra digului Sud al brațului Sulina

Animație cu evoluția teritoriilor românești în decursul timpului

Motivele pierderilor sunt multiple:

 prin cedare și tratat, în situația de pace cu statul beneficiar, dar sub amenințarea trecerii la starea de război;
 prin cedare și tratat, în situația de pace cu statul beneficiar, dar sub presiunea politică, economică sau
militară a unei mari puteri, susținând statul beneficiar;
 prin înfrângere militară.

Lista pierderilor[modificare | modificare sursă]

 În 1878 prin Tratatul de la Berlin, teritoriul județelor Cahul, Bolgrad și Ismail pe care România le

moștenise de la Principatul Moldovei în 1859, au fost reîncorporate Imperiului Rus; a redobândit această
regiune în 1918 prin Unirea Basarabiei;

 În martie 1918, prin Pacea de la București, România, înfrântă de armatele austro-germane și bulgare, a fost

silită să cedeze Austro-Ungariei o fâșie de teritoriu de-a lungul Carpaților, Bulgariei, Dobrogea la sud de
linia Rasova-Agigea, și Puterilor Centrale restul Dobrogei până la brațul Sfântu Gheorghe; a redobândit
aceaste teritorii după Unirea din 1918 prin Tratatele de pace de la Saint-Germain, de la Trianon și de
la Neuilly;

 În vara anului 1940, prin ultimatumul și dictatele consecutive pactului Hitler-Stalin, România este silită să
cedeze Uniunii Sovietice: Bucovina de Nord, Ținutul Herței și Basarabia; Ungariei: Transilvania de Nord,
iar Bulgariei: Dobrogea de Sud (la sud de linia Ostrov-Vama Veche); a redobândit Transilvania de
Nord prin Tratatul de la Paris din 1947;

 În 1948, printr-un protocol bilateral româno-sovietic, Republica Populară Romînă este silită să-i cedeze
Uniunii Sovietice, deși cele două state erau aliate și comuniste, insulele Coasta-Dracului (Tătaru-mic),
Dalerul mare, Dalerul Mic, Maican, Limba și Șerpilor, primele patru situate pe Brațul Chilia, a cincea la
ieșirea acestuia în mare, iar a șasea în larg[1]; aceste pierderi au fost oficializate prin Tratatul româno-
ucrainean de la Constanța semnat la data de 2 iunie 1997;
 În 2009, după delimitarea frontierei maritime între România și Ucraina prin decizia nr. 2009/9 din 3
februarie 2009 a Curții Internaționale de Justiție (CIJ) de la Haga[2], România a mai pierdut o fâșie de ape
teritoriale în dreptul golfului Musura prin stabilirea balizelor frontaliere ucrainene nu pe traseul
 frontierei de jure (de drept) conformă Tratatului româno-ucrainean de la Constanța, ci mai la sud, de-a
lungul digului nord de la Sulina și de acolo la linia fixată de CIJ, creând astfel un nou traseu de facto.

Note[modificare | modificare sursă]

1. ^ Pe Harta Principatelor Unite ale României de Pr. George Filipescu-Dubău și Anton Parteni-Antonin,
Iași 1865, apar denumirile de Tatomir pentru acest braț secundar, și de Tatomirești pentru localitatea
cunoscută astăzi sub numele de Tatanir. Atât Tătaru, cât și Tatanir sunt greșeli de transcriere a
cartografilor militari de le sfârșitul secolului al XIX-lea. Brațul Chilia apare în
cronicile bizantine și genoveze din Evul Mediu sub numele de Lykostoma („gura lupilor” în grecește)
sau Licostomo, care desemnează și un port-cetate așezat în preajma actualei localități Periprava.
2. ^ Alina Neagu (3 februarie 2009). „Verdict favorabil Romaniei la Curtea Internationala de Justitie:
Insula Serpilor nu are statut juridic de insula, ci de stinca”. Hotnews.ro. și MAE Comunicat de presă
din 3 februarie 2009 mae.ro, accesat 4 februarie 2009

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

 M.N. Comnenul, Pământul Românesc de-a lungul veacurilor, atlas istoric, Payot, Lausanne, 1919.
 Academia Română, Atlas istorico-geografic, 1995. ISBN 973-27-0500-0
 Petre Gâștescu, Romulus Știucă, Delta Dunării, ed. CD.Press, București, 2008. ISBN 978-973-1760-98-9

Cum s-a înrăutăţit situaţia Ţărilor Române în timpul fanarioţilor

📁 Epoca fanarioților
Autor: Remus Tănasă

Descentralizarea  puterii in Imperiul Otoman a creat condiţii pentru apariţia unor puternici lideri
locali:Tepedelenli Ali Paşa la Ianina, Pazvantoglu Osman Paşa la Vidin, Mustafa Paşa Bayraktar la Rusciuc, (1)
etc. În acest context, intangibilitatea teritoriului românesc, garantată de dreptul otoman, a fost pusă grav în
pericol de facto. Defecţiunea puterii centrale contribuie la creşterea puterii şi influenţei paşalelor de margine.

Principatele Române aveau un statut special în cadrul sistemului politic otoman. Tributare Porţii otomane, acestea şi-au
conservat autonomia internă, domnitori şi administraţia de stat, turcilor fiindu-le interzise acheziţionarea de bunuri
imobiliare şi practicarea cultului musulman.(2)

Instaurarea regimului fanariot în Principatele Române a fost rezultatul unui proces de durată, ale cărui origini se
plasează în perioada anterioară începutului secolului al XVIII-lea. Această instaurare a constituit totodată, şi expresia
transformărilor substanţiale care au avut loc în raportul de forţe pe plan politic din centrul, estul şi sud-estul
continentului. După pacea de la Carlowitz din 1699, Turcia cedează Transilvania Imperiului Habsburgic, iar Rusia a
devenit o putere europeană. În acest context, problema orientală a intrat într-o nouă etapă, centrul ei de greutate
fixânduse în zona balcano-dunăreană.(3)

Trecerea de partea Rusiei a domnitorului Moldovei Dimitrie Cantemir în 1711, în războiul lor cu Turcia, a constituit un
semnal de alarmă ce nu putea fi ignorat la Constantinopol. Se impuneau măsuri menite să împiedice desprinderea
Moldovei şi Ţării Româneşti de sistemul politic otoman. Urmarea a fost modificarea statutului lor juridic internaţional,
concretizat în instaurarea domniilor fanariote.

Prin noul sistem, Poarta a adus o însemnată ştirbire a autonomiei interne a Principatelor. În ciuda a numeroase
reglementări ale regimului turco-fanariot impuse Porţii de tratatele internaţionale pe care le-a semnat, mai ales în cursul
celei de a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea, precum şi a hatişerifurilor şi firmanelor de privilegii acordate
acestora, situaţia lor politică şi economică a continuat să se agraveze. (4)În aceeaşi perioadă, rolul lor extern s-a
modificat radical, în comparaţie cu cel avut la sfârşitul secolului al XVII-lea şi în primul deceniu al celui următor.
Domnitorii fanarioţi au jucat un rol însemnat în cadrul diplomaţiei otomane, şi, datorită misiunii lor de informatori ai
Porţii Otomane, au putut influenţa orientarea politicii externe a acesteia. Activitatea lor diplomatică a fost impulsionată
în majoritatea cazurilor de obiectivele politice externe otomane, ei prezentându-se în acest domeniu, în primul rând ca
auxiliari ai acelei politici şi nu ca domnitori ai Principatelor. (5)Astfel, Principatele nu au putut avea iniţiative politice
externe, fiindu-le răpit dreptul de a purta tratative şi de a încheia tratate în interesul lor. Aceste prerogative au fost
asumate exclusiv de către Poartă, ceea ce a înlesnit marilor puteri vecine realizarea unora din planurile lor
expansioniste pe seama Principatelor.

În secolul fanariot au intervenit două elemente importante de noutate:pe de o parte, s-a deteriorat grav statutul
domnilor şi s-au  comis încălcări fără precedent ale statutului ţării de către Poarta Otomana, grav marcată în secolul al
XVIII-lea de acţiunile centrifuge ale autorităţilor de margine;pe de altă parte, după 1774, protectoratului otoman
unilateral începe să i se subsituie un dublu protectorat, prin legalizarea dreptului Rusiei de a interveni în favoarea
Principatelor Dunărene, prin tratatul de la Kuciuk-Kainargi, fapt ce echivalează cu debutul internaţionalizării statutului
juridic al acestor ţări, (6)proces finalizat în 1856 prin instituirea statutului de protecţie colectivă.

Actelor juridice interne otomane prin care se consfinţea statutul Ţărilor Române faţă de Poartă, li se adaugă un act
internaţional şi anume tratatul de la Kuciuk-Kainargi din 10 iulie 1774. Acesta prevedea dreptul reprezentanţilor Rusiei
de a putea interveni în favoarea Moldovei şi Ţării Româneşti.(7)În articolul XVI al acestui tratat se precizează că Rusia
restituie principatele Molodovei şi Ţării Româneşti, Porţii Otomane cu anumite condiţii, pe care Poarta se obligă să le
respecte. Una dintre aceste condiţii o găsim la punctul numărul 10 al acestui articol, care prevedea că ambasadorul
Rusiei poate să vorbească în favoarea Principatelor, Poarta obligandu-se să asculte pledoaria acestuia.(8)

După 1774, Rusia şi-a deschis consulate la Iaşi şi la Bucureşti, hatişeriful de la Gulhane din 1802 recunoscând dreptul
titularilor acestor consulate de a supraveghea modul în care Poarta îşi îndeplinea angajamentele asumate în raport cu
Ţările Române.(9)

Dincolo de scopurile reale ale Rusiei –expansiunea spre Dunărea de Jos şi Strâmtori-, acţiunile ei au favorizat
restabilirea autonomiei româneşti depline faţă de Poartă.

Astfel în intervalul 1774-1821 au fost reconfirmate vechile prevederi de garantare a acestei autonomii:s-a interzis din
nou supuşilor otomani de a mai pătrunde în Principate fără un firman special şi fără a respecta locurile de trecere fixate
în acest sens;a fost limitat numărul negustorilor otomani, dar şi al comisarilor trimişi pentru reglementarea unor
probleme deosebite. Hatişeriful de la Gulhane din 1802 prin articolul 25 prevedea că în afară de negustorii care aveau
firmane speciale, toţi ceilalţi care ar intra în Ţara Românească şi ar provoca locuitorilor orice fel de daune, vor fi daţi
afară din această provincie.(10)

Aceste reglementări nu erau inovaţii. Nou era faptul că în a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, abuzurile,
încălcările teritoriului românesc, în special de către autorităţile marginale ale Porţii, atinseseră proporţii nemaiîntâlnite.

A fost reconfirmată vechea interdicţie ca supuşii otomani să dobândească proprietăţi în Principate, să are, să semene
sau să-şi păşuneze vitele pe pământul ţării noastre, dispunându-se restituirea totală a moşiilor dobândite abuziv.(11)

Judecarea litigiilor dintre supuşii otomani şi cei români a fost la reglementata la rândul lor, în trecut acest lucru se făcea
de către judecătorii otomani de la hotare, de regulă de cei din Giurgiu sau Brăila. În această situaţie se aplica legea
musulmană, conform căreia mărturiile creştinilor nu aveau valabilitate în faţa mărturiilor musulmane. (12)Dar potrivit
hatişerifului din 1774, litigiile dintre musulmani şi creştini erau supuse jurisdicţiei domneşti ca primă instanţă.(13)
Potrivit hatişerifului de la Gulhane din 1802, durata domniei a fost fixată la 7 ani. De acum înainte domnii nu mai
puteau fi maziliţi înainte de acest termen de către sultan, decât cu acceptul ţarului rus. (14)După cum este cunoscut,
această prevedere a hatişerifului a provocat, sau cel puţin a fost un pretext pentru războiul ruso-turc din anii 1806-
1812, căci Poarta a schimbat domnii Principatelor Române fără consimţământul Rusiei.

În secolul al XVIII-lea, la fel ca şi în secolul anterior, domnitorii români erau echivalaţi în protocolul otoman cu un
paşă cu două tuiuri. (15)Din acest punct de vedere, nu avem de-a face cu nici o noutate faţă de perioada anterioară.
Nou e însă faptul că, între timp, raporturile dintre puterea centrală otomană şi periferie deteriorându-se grav, în
favoarea acesteia din urmă, rezultatul a fost o excesivă creştere în forţă şi prestigiu a autorităţilor de margine. În cazul
de faţă este vorba de creşterea excesivă a influenţei paşalelor de Hotin, Bender (Tighina) şi Silistra-Oceakov, paşale cu
trei tuiuri, pe care domnii români le primeau sărutându-le piciorul, şi pentru care se cheltuiau sume mari de bani din
veniturile Principatelor.(16)

În ciuda unor semne exterioare de consideraţie, de fapt, domnii fanarioţi, au fost supuşi unor teribile umilinţe:au fost
maziliţi pe neaşteptate, executaţi, averile ce le deţineau în Constantinopol fiindu-le confiscate. Devenind despoţi la
nordul Dunării, domnitorii îşi tratau supuşii în acelaşi mod în care fuseseseră şi ei trataţi la Constantinopol. Astfel se
explică lipsa de sentimente a multora dintre fanarioţi faţă de locuitorii Principatelor.

Concluzia este că deteriorarea poziţiei internaţionale a Imperiului Otoman a avut drept consecinţă agravarea dominaţiei
otomane în Principate, manifestată prin introducerea regimului fanariot, ce avea, în intenţia cercurilor conducătoare
otomane, menirea de a împiedica desprinderea acestora din sistemul politic turcesc şi de a limita, posibilităţile de
realizare a politicii expansioniste pe seama Turciei a celor două mari Imperii vecine cu aceasta, şi anume Imperiul
Habsburgic şi cel Ţarist. Pericolul a putut fi limitat într-o anumită măsură, dar cu preţul unor grave sacrificii impuse în
primul rând, populaţiei din cele două Principate Române.

Note

Mihai Maxim, Ţările Române şi Imperiul Otoman, în Paul Cernovodeanu, Nicolae Edroiu, Constantin Bălan,
(coordonatori), Istoriaromânilor. Românii între Europa clasică şi europa luminilor (1711-1821), vol. VI, Bucureşti,
Editura Enciclopedică, 2002, p. 589.

Leonid Boicu, Geneza „chestiunii române“ ca problemă internaţională, Iaşi, Editura Junimea, 1975, p. 9.

Veniamin Ciobanu, Jurnal ieşean la sfârşit de veac (1775-1800), Iaşi, Editura Junimea, 1980, p. 13.
Ţările Române în epoca fanariotă
Ţările Române în epoca fanariotă
Epoca domniilor fanariote reprezintă o perioadă controversată în istoria românească, fiind considerată la o prima
vedere un regres în evoluţia societăţii româneşti, dată fiind subordonarea mai accentuată a Ţărilor Române faţă de Poarta
otomană însoţită de ştirbirea gravă a autonomiei de care acestea se bucuraseră până atunci. La o analiză mai atentă însă, în
şirul domnitorilor impuşi de Poartă se pot distinge şi figuri remarcabile care dincolo  de interesul propriu au încercat să
determine o evoluţie în domeniul juridic-fiscal-social-cultural în acord cu concepţia iluminstă din Europa acelei vremi.
Punctele de vedere diferite au determinat apariţia unei istoriografii vaste pe această temă.
Prin introducerea regimului fanariot în Principatele Române, Moldova şi Ţara Românească, Poarta otomană a
urmărit consolidarea controlului ei asupra acestora în condiţiile în care în Transilvania se instaurase (din 1699, pacea de la
Karlowitz) stăpânirea habsburgică iar în Europa de sud-est îşi făcuse apariţia, ca factor de putere, Rusia. Aceste
evenimente au dus la decăderea pronunţată a puterii otomane, respectiv la schimbarea raportului de forţe pe plan
internaţional. Un rol important în instaurarea domniilor fanariote l-a avut şi criza regimului boieresc intern care s-a
manifestat şi prin stabilirea unor alianţe cu Rusia şi Austria, principalele inamice ale Imperiului Otoman.
“Fanariotismul ale cărui rădăcini au apărut încă din secolele XVI-XVII reprezintă un fenomen extrem de
controversat în istoriografia română veche şi nouă. Cei mai mulţi istorici au pinegrit fanariotismul, insistând asupra
laturilor sale negative, alţii din Şcoala lui Iorga mai ales, au căutat oarecum să-l reabiliteze.” Unii dintre domnitorii
investiţi de sultan după 1711/1716 în Modova şi Ţara Românească au fost, într-adevăr, preocupaţi numai de câştiguri
materiale imediate; alături de ei întâlnim însă şi domnitori care au încercat să cârmuiască cu înţelepciune înţelegând că, de
fapt, buna stare a ţării nu poate fi decât şi în folosul cârmuitorului. Fiind influenţati de ideile epocii luminilor şi de
modelele europene ale despoţilor luminaţi ei au încercat să introducă şi în principate reforme sociale şi administrative
moderne care să întărească puterea centrală, să ordoneze administraţia, să sporească autoritatea domnului asupra unei
boierimi pământene cam turbulente.
Ţările Române s-au integrat reformismului european în concordanţă cu specificul lor. Regimul fanariot înfăţişează
efectele absolutismului luminat care a iniţiat un proces de renovare şi raţionalizare a instituţiilor statului. Iluminismul este
o mişcare  cultural europeană din secolul al XVIII-lea. Termenul trimite la “lumina” raţiunii prin care se propunea să fie
combătute “tenebrele” ignoranţei şi superstiţiei. Considerând rânduielile feudale ca fiind iraţionale, iluminismul a militat
pentru înlocuirea feudalismului cu o rânduire raţională. În lupta lor împotriva obscurantismului clerical iluminiştii au adus
o contribuţie de seamă la dezvoltarea ştiinţei şi la răspândirea culturii în mase. Ei au opus privilegiilor feudale teza
egalităţii oamenilor prin naştere.
“Secolul al XVIII-lea în Ţara Românească şi Moldova, în prelungirea umanismului românesc şi preiluminismului,
dezvoltă în instituţiile de cultură o viaţă intelectuală laică propulsată de reformismul fanariot. Secolul luminilor în ţările
române a deschis o nouă epocă sub raport politic care evidenţiază în cadrul chestiunii orientale o problemă românescă, iar
cultural – o integrare în sistemul de vase comunicante al culturii europene. Secolul luminilor este şi unul al afirmării
conştiinţei nationale la nivel elitar vehiculată treptat de cultura iluministă în societate.”
“Formula fanariotă este de fapt un compromis între statutul de autonomie al Principatelor Române şi cel al
administraţiei directe. Instituirea paşalâcului la nord de Dunăre nu mai era posibilă în secolul al XVIII-lea, întrucât, nici
Viena, nici Petresburg-ul nu ar fi tolerat-o iar impunerea ei ar fi dezlănţuit reacţia violentă a elitei politice a societăţii
moldo-muntene.”
Statutul de  autonomie a Principatelor a fost păstrat dar cu numeroase limite. Astfel se desfiinţează dreptul Ţărilor
Române de a-şi alege domnitori pământeni; domnitorii sunt numiţi de către sultan din supuşii sultanului şi consideraţi
înalţi dregători ai Porţii Otomane.  Domniile sunt de scurtă durată astfel încât în răstimpul celor 100 de ani au existat nu
mai puţin de 40 de domnii în Muntenia şi 36 în Moldova.”Turcii, dealtfel, şi fixaseră în practică încă demult, la trei ani
durata unei domnii; pentru înnoirea ei trebuia plătită o sumă importantă numită mucarer. Era şi un mucarer mic care se
plătea în fiecare an. Domnii se schimbau dintr-o ţară în cealaltă : astfel Constantin Mavrocordat a domnit de 6 ori în
Muntenia şi de 4 ori în Moldova.” De asemenea, putem da ca exemplu pe Grigore al II-lea Ghica care a domnit şi el de 4
ori în Moldova şi de 2 ori în Muntenia.
Alte forme de manifestare a regimului turco-fanariot au fost : desfiinţarea dreptului Moldovei şi al Ţării Româneşti
de a întreţine legături diplomatice cu alte state, desfiinţarea oştirii pământene şi înlocuirea ei cu o gardă permanentă a
domnitorului precum şi cu un corp de jandarmi rurali, grăniceri, paznici de închisori, întărirea monopolului turcesc asupra
exportului produselor economice şi considerarea teritoriului celor două ţări române ca parte integrantă a Imperiului
Otoman care îl poate ceda puterilor străine. “Pierderile teritoriale se succed în toată epoca fanariotă. Încălcând drepturile
celor două Principate asupra vechilor hotare Poarta va ceda Austriei - nordul Moldovei (1775) iar Rusiei – partea de
răsărit dintre Prut si Nistru (1812).”
Privită în ansamblu, epoca fanarioţilor este una de decădere luând în considerare pierderile teritoriale suferite, faptul
că domnii ajung simpli funcţionari ai sultanului, care-i schimbă foarte des, fiscalitatea accentuată, atmosfera morală grea,
intriga şi bacşişul care devin tot mai frecvente. Dincolo de aceste aspecte se evidenţiază o serie de aspecte pozitive,
precum cele din ordinea socială, se desfiinţează rumânia care reprezenta libertatea ţăranilor,  se înfiinţează şcoli şi spitale,
se fac legiuiri noi. Cei mai de seamă domni fanarioţi au fost Constantin şi Nicolae Mavrocordat. Ei au meritul de a fi
introdus cultura greacă în ţară, premergătoare renaşterii noastre culturale.
Şi ei, asemeni celorlalţi domni fanarioţi, în calitate de reprezentanţi ai Imperiului Otoman au desfăşurat o “ politică
de reforme “ având ca obiectiv îndeplinirea obligaţiilor către Poartă, consolidarea controlului ei asupra Principatelor
Române, limitarea puterii boierimii şi modernizarea structurilor sociale şi politico-administrative pentru a le adapta unei
mai eficiente exploatări în beneficiul Porţii Otomane. Perioada fanariotă coincide cu cel de-al doilea punct culminant al
exploatării otomane, prin cereri de bani, grâu, lemn, oi etc. la care se adaugă sumele considerabile plătite de fanarioţi
pentru a obţine domnia sau a se menţine în scaun, dar şi cu limitarea statutului de autonomie a Ţării Româneşti şi
Moldovei.
  Într-adevăr, secolul fanariot (1711-1821) poate fi numit “secolul reformelor”, întrucât de-a lungul a peste o sută de
ani toate sectoarele vieţii sociale – fiscalitate, relaţii agrare, administraţie, justiţie, biserică şi cultură – au făcut obiectul
unei ample restructurări, vizând, în ultimă instanţă, instaurarea ordinii şi modernizarea.
Domnii fanarioţi s-au confruntat cu aceleaşi probleme ca şi domnii pământeni, Antioh Cantemir şi Constantin
Brâncoveanu, precum crizele demo-fiscale, generate de războaiele ruso-austro-turce, desfăşurate în spaţiul românesc, de
rapacitatea altor domni fanarioţi, călăuziţi de singurul gând al înavuţirii şi de agravarea considerabilă a regimului
obligaţiilor materiale către Poartă. In pofida acestora, efortul reformelor a fost pe cât de amplu pe atât de sistematic.
Unul dintre reformatorii fanarioţi a fost Constantin Mavrocordat(1730-1769). Considerat de Florin Constantiniu ca
fiind “personalitatea cea mai remarcabilă din şirul domnilor fanarioţi”, Constantin Mavrocordat, “om de carte, fecior şi
nepot de principi cărturari, înconjurat de secretari apuseni şi de sfetnici iezuiţi, influenţat de cărţile celebrei sale biblioteci
pe care mai târziu va încerca să o cumpere regele Franţei”, la moartea tatălui său este ales domn  la vârsta de 19 ani.
Mavrocordat domneşte alternând în Moldova şi Muntenia: în Valahia de cinci ori: 1730-1733, 1735-1741, 1744-1748,
1756-1758, 1761-1763 iar în Moldova de patru ori:1733-1735, 1741-1744, 1748-1749, 1769.
Nici un alt domn fanariot nu a încercat cu atâta insistenţă să introducă reforme în viaţa socială şi politică a
Principatelor. El continuă politica reformistă începută de tatăl său, Nicolae Mavrocordat, un remarcabil om de cultură
atent la problematica timpului său care întocmeşte pentru fiul său un adevărat program în care se schiţeză viitoare
principii călăuzitoare pentru o guvernare luminată. Practica reformistă fanariotă se manifestă într-o etapă preliminară prin
încercările de stabilizare a masei rurale în vederea funcţionării sistemului fiscal. Însă, epoca de maximă intensitate în ceea
ce priveşte aplicarea reformelor  are loc în timpul domniei lui Constantin Mavrocordat, cu deosebire după pacea de la
Belgrad (1739), care readuce Oltenia în hotarele Ţării Româneşti.
Reintegrarea Olteniei, unde austriecii, prin reformele înfăptuite, interveniseră în raporturile dintre boieri şi ţărani,
pune în faţa regimului fanariot alternativa continuării procesului reformator sau a revenirii la vechea situaţie.
Opţiunea fanariotă se fixează în sensul continuării procesului, reformele fiind condiţia sine aqua non a consolidării
regimului, în condiţiile unei mobilităţi rurale excesive, care crea impedimente funcţionării în bune condiţii a sistemului
fiscal. S-a asociat totodată şi necesitatea de uniformizare a structurilor ţării după reintegrarea Olteniei şi în urma acordului
Porţii, interesată şi ea în funcţionarea regimului.
Constantin Mavrocordat a început, având şi aprobarea Porţii, aplicarea programului de reorganizare a instituţiilor
fiscale, administrative şi judiciare în spiritul ideii de raţionalizare a statului. Formulate în genere în marele hrisov  din
1741, reformele, aplicate succesiv în cele două ţări au avut în vedere realizarea unei monarhii moderate prin puteri
intermediare şi corpuri constituite în cadrul adunărilor de Stări, ceea ce mărturiseşte o apropiere nu de despotismul
luminat, cât de absolutismul luminat care a colaborat cu Stările. Traducerea în viaţă a principiului director se împlineşte
prin măsuri care cuprind toate sectoarele structuriii social-politice.
Dornic de afirmare în planul european, Mavrocordat şi-a publicat reformele din 1740-1741 în Mercure de
France (1741) sub titlul de Constitution. Ca în cazul celor mai mulţi despoţi luminaţi europeni, reformele se vor dovedi a
fi de scurtă durată, insuficient de temeinice pentru a rezista atât asaltului boierimii, cât şi presiunilor financiare ale Porţii.
Domnii fanarioţi erau antrenaţi într-un continuu cerc vicios: satisfacerea cererilor Porţii şi criza demo-foscală
reclamau reforma sistemului fiscal pentru a asigura stabilitatea şi, eventual, creşterea numărului ţăranilor birnici; absenţa
oricăror reglementări în ceea ce priveşte exigenţele materiale ale Porţii şi concurenţa pentru domnie condamnau la eşec
toate încercările de a introduce disciplina fiscală prin fixarea exactă a cuantumului dărilor şi a termenelor de achitare.
Demarată de tatăl său, Nicolae Mavrocordat, în ciuda acestor obstacole Constantin Mavrocordat a încercat
reorganizarea sistemului fiscal, în sensul asigurării stabilităţii masei ţărăneşti şi sporirea competenţei statului în
reglementarea raporturilor de proprietate. Îngrijorat de fuga locuitorilor de pe moşii, ca reacţie a mulţimii dărilor şi a
apăsării fiscale, Mavrocordat unifică sistemul de impunere, introducând o dare fixă, ridicată de patru ori pe an. Tot în
acest sens, el desfiinţează numeroase dări indirecte, cum ar fi pogonăritul şi văcăritul, îngrădeşte abuzurile fiscale
desfiinţând şi răspunderea colectivă a satelor. Aceste reforme aveau în mod evident scopul de a introduce un climat de
stabilitate fiscală şi de a preveni viitoarele “spargeri” de sate, ceea ce determina creşterea numărului de contribuabili şi
mărirea veniturilor domniei.
Reforma fiscală a declanşat “reacţia în lanţ” a reformelor. Domnii fanarioţi au conştientizat că sectorul fiscal nu
putea fi izolat de celelalte sectoare ale vieţii sociale, altfel spus, că stabilitatea contribuabililor era afectată de existenţa
servituţii corporale, care îl punea pe ţăranul şerb sub autoritatea deplină a stăpânului său, precum şi de abuzurile
administrative şi juridice.
Eliminarea tuturor acestor realităţi, generatoare de nemulţumiri şi, deci, de fugă – fenomen caracteristic secolului al
XVIII-lea în Moldova şi Muntenia- se asocia, în politica de reformă a domnilor fanarioţi, cu cel de-al doilea obiectiv
majoritar al prezenţei lor în scaunele de domnie de la Iaşi şi Bucureşti: limitarea puterii clasei boiereşti.  
Puterea boierimii, diminuată de reforma dregătorilor şi de desfiinţarea vechii organizări militare a Principatului, a
rămas totuşi suficient de pronunţată şi greu de controlat. Conflictul dintre boierimea pământeană şi fanarioţi nu a rămas
fără urmări, reforma din anul 1739 a lui Constantin Mavrocordat aducând însemnate schimbări în însăşi  structura clasei
boiereşti. Principala schimbare consta în privinţa titlului de boier, care devenea un simplu rang şi nu mai era legat de
moşie sau dregătorie ci era acordat de către domn. Rangurile au fost împărţite în categorii, de la boierii cei veliţi (mari) la
boiernaşi, fiecare categorie cu privilegiile ei fiscale, economice şi sociale specifice, dintre care cel mai important era
scutirea de dări.
În condiţiile menţinerii statutului de autonomie al Moldovei şi Ţării Româneşti, clasa politică îşi păstrase funcţia de
partener exclusiv al domnului în guvernarea ţării. Prin forţa ei economică şi socială, prin prestigiul de care se bucura în
societate, boierimea se putea substitui domnilor pământeni în conducerea efortului de ieşire de sub dominaţia Porţii.
Subordonarea ei faţă de domnie devenea necesară pentru întărirea controlului otoman asupra principatelor. Reformele
aveau să realizeze în bună măsură acest obiectiv.
Populaţia domanială se împărţea în două categorii: ţăranii şerbi şi ţăranii liberi, ale căror obligaţii erau fixate prin
învoială cu stăpânul moşiei.
 Populaţia rurală de condiţie servilă (rumânii în Ţara Românească şi vecinii în Moldova) se aflau sub autoritatea de
caracter personal a stăpânului lor, laic sau ecleziastic. Servitutea corporală îi obliga pe ţăranii şerbi să se afle în
permanenţă la dispoziţia stăpânului, ceea ce însemna că obligaţiile lor în muncă nu cunoşteau, în principiu, nici o
reglementare.
Pentru ca ţăranii şerbi să poată fi trecuţi din regimul muncii nereglementate în acel al muncii reglementate era
necesară abolirea autorităţii senioriale, altfel spus, a şerbiei. Ca urmare, la 1746 în Ţara Românească, la 1749 în Moldova,
şerbia a fost desfiinţată, rumânii şi vecinii fiind eliberaţi din iobăgie; rumânii au fost obligaţi să plătească o despăgubire
de 10 taleri  şi să presteze o rentă în muncă de 12 zile anual; vecinii s-au răscumpărat fără despăgubire, dar renta lor în
muncă a fost mărită la 24 de zile, cu nart(normă). Foştii şerbi au devenit în acest fel clăcaşi liberi din punct de vedere
juridic, dar lipsiţi de pământ, lipsiţi, deci, de un mijloc propriu de subzistenţă. Actele oficiale explică şi justifică abolirea
şerbiei printr-un motiv aproape iluminist, anume caracterul ei nenatural. Şerbia este declarată ca ceva nefiresc, de care un
adevărat creştin trebuie să se lepede, adevăratul motiv având o natură fiscală şi nu umanitară.
Prin daniile acordate boierilor şi mănăstirilor din moşiile oraşelor, se produceau importante schimbări în condiţia
juridică a orăşenilor care din oameni liberi şi cu obligaţii fiscale faţă de domnie, deveneau dependenţi faţă de proprietarul
moşiei oraşului pe care-şi aveau gospodăriile. În aceste condiţii o bună parte din orăşeni a căror avere imobilă intrase în
proprietatea vreunui boier sau mănăstiri erau de acum obligaţi să răspundă faţă de acesta, în primul rând prin dijmă şi
clacă, convertite deseori în rentă în bani.
Potrivit afirmaţiilor istoricului Vlad Georgescu, reformele 1746/1749 nu au folosit nici ţărănimii nici boierimii,
perpetuând vechile relaţii agrare de tip feudal, singura diferenţiere fiind noul statut de om liber al ţăranului.           
Politica de reforme s-a extins şi în domeniul administraţiei şi al justiţiei. Nici reforma aparatului administrativ n-a
putut fi pusă în practică, deşi nu au lipsit nici ideile şi nici iniţiativele. Pentru a întări controlul domniei şi a elimina
jurisdicţiile particulare, Constantin Mavrocordat a pus în fruntea fiecărui judeţ (Ţara Românească) şi ţinut (Moldova) câte
doi ispravnici cu competenţe administrative, fiscale şi judiciare. Pentru a proteja contribuabilii de abuzurile dregătorilor,
care se retribuiau pe seama supuşilor – Constantin Mavrocordat a introdus salarizarea dregătorilor.
Unul dintre domeniile în care despotismul luminat fanariot a dat roade a fost acela al codificării legislative şi
alcătuirea de coduri moderne. Pentru modernizarea justiţiei s-a introdus protocolul, care fixa în scris, în condica
domnească, judecata şi sentinţa domnului. Codurile laice, aparţinând secolului XVII-lea, “Cartea românească de
învăţătură”(1646), “Pravila de la Govora”(1652), “Îndreptarea legii “, bazate pe obiceiul pământului, pe izvoarele
romano-bizantine şi pe scrierile italianului P. Farinacius, nu mai reflectau decât incomplet noile realităţi sociale şi
juridice. Cu toate acestea, iniţiativa înlocuirii lor a apărut abia în 1780, când se va redacta primul cod fanariot de către
juristul Mihai Fotino, “Pravilniceasca condica”ce va fi aplicat în Ţara Românească până în preajma revoluţiei lui Tudor
Vladimirescu, când va fi înlocuit de legiuirea lui Caragea(1818) şi “Codul” lui Scarlat Callimachi(1816-1817), în
cuprinsul lor făcându-şi loc influenţe franceze (Legiuirea Caragea) sau austriece(Codul Callimachi) .   
O atenţie deosebită arată învăţatul Constantin Mavrocordat culturii. El întăreşte şcolile existente, unde se învăţa
greceşte şi slavoneşte cu altele noi “lătineşti şi arăpeşti”, după cum Neculce ne spune, în sensul că adaugă cursuri de
limba latină limba turcă şi scriere arabă, acestea din urmă desigur pentru pregătirea diecilor care urmau să citească
firmanele venite de la Poartă şi să scrie răspunsurile. Şi preoţii erau supuşi unui control sever de către inspectori,  în ceea
ce priveşte învăţătura. Numai cei învăţaţi erau scutiţi de plata birului. Lipsa cărţilor l-au determinat pe Mavrocordat să
înfiinţeze tipografii atât la mitropolie cât şi la episcopii. Prima tipăritură este o Psaltire în 1743, urmată de un şir întreg de
cărţi de slujbă, la Iaşi, iar a doua la Rădăuţi, în 1745, un Ceaslov şi o Liturghie a Sf. Ioan Gură de Aur.
Datorită reformelor aplicate succesiv de Constantin Mavrocordat într-o ţară sau alta, s-a stabilit o unitate între cele
două principate, exprimată şi prin înlăturarea celor două steme pe scutul domnitorului. Reformele care au vizat
reorganizarea administraţiei, justiţiei şi bisericii, difuzarea culturii şi mai cu seamă hotărârile în problema agrară s-au
situat în sensul tendinţelor reformatoare ale epocii. În perspectiva evoluţiei viitoare, colaborarea cu puterile intermediare
reprezentative a premers aşezămintele României moderne.
Prin străduinţa lor de a elimina elementele perimate ale feudalismului şi a promova medernizarea – într-un cuvânt
încercarea de aggiornamento (aducere la zi) a structurilor de bază ale societăţii moldo-muntene – domnii fanarioţi s-au
integrat marelui curent reformator al absolutismului luminat, în unele cazuri manifestându-se chiar ca precursori ai unor
figuri de marcă – precum Iosif al II-lea – ai amintitului curent  (abolirea şerbiei a avut loc în Ţara Românească şi Moldova
cu trei decenii înainte de măsura similară a lui Iosif al II-lea în Transilvania). A existat însă o deosebire de esenţă între
reformele domnilor fanarioţi şi cele ale “despoţilor luminaţi” din Europa secolului al XVIII-lea: în timp ce aceştia din
urmă au încercat integrarea elementelor capitaliste în regimul feudal, modernizându-l pe acesta, dar fără a se atinge de
bazele sale, domnii fanarioţi au încercat modernizarea societăţii moldo-muntene pentru a perfecţiona mecanismul de
exploatare în beneficiul Porţii. Dominaţia otomană – prin arbitrariul ei – constituia principalul obstacol în calea
 dezvoltării capitalismului în societatea moldo-munteană. Mai mult, suzeranitatea otomană a contribuit decisiv la
“periferializarea” acestei societăţi mai întâi în cadrul Imperiului otoman, apoi, după intrarea ei în circuitul european, în
urma păcii de la Adrianopol, care a abolit monopolul comercial otoman, la 1829, în cadrul Europei capitaliste.    
Plasându-se în sensul evoluţiei societăţii secolului, programul de reforme a situat ţările noastre la nivelul unui
proces istoric de inspiraţie modernă. Regimul fanariot, în acel context istoric, contribuie la cristalizarea unui program de
emancipare naţională întemeiat pe forţele politice proprii şi pe concursul marilor puteri. Prin reformele practicate de
fanarioţi s-a îndeplinit un proces de unificare treptată a condiţiilor politice şi sociale din Principate care pregătesc
unificarea pe care o va aduce secolul următor.
Intrarea “problemei orientale “ într-o fază acută, după izbucnirea Revoluţiei franceze, propulsează în prim-plan
problema reglementării raporturilor cu Poarta, lupta pentru modificarea statutului politic internaţional al ţărilor române.  
Problema rămâne deschisă, în sensul că, în continuare se pot găsi diferite argumente în favoarea sau defavoarea
regimului fanariot. Ceea ce este incontestabil este amprenta pusă de acest regim asupra unui teritoriu remarcabil al ţării
noastre, Moldova şi Muntenia.     

Accent pe istorie: Fanarioții în Principatele Române - Parlez-vous français?

Mihaela Simina
boieri.jpg

Boieri din perioada fanariotă

Sursa imaginii: 
casaboltarece.wordpress.com
Epoca fanariotă (1711-1821) nu a reprezentat pentru Moldova și pentru Țara Românească o perioadă simplă, dar, în
același timp, a marcat un timp al reformelor. Pe plan cultural, de exemplu, domnii fanarioți au facilitat deschiderea
spre civilizația occidentală, în special spre cea franceză.
Care credeți că este legătura dintre grecii fanarioți trimiși de sultan la cârma Principatelor Române și promovarea
limbii franceze în interiorul acestora?
În anul 1711, respectiv 1716, în Moldova și în Țara Românească a fost introdus regimul fanariot, prin care otomanii, în
contextul instaurării stăpânirii habsburgice în Transilvania și a creșterii puterii Rusiei, urmăreau să-și consolideze
controlul asupra celor două principate.
Fanarioții erau membri ai unor familii aristocratice grecești, care locuiau în cartierul Fanar, principalul cartier al
grecilor din Constantinopol (Istanbul, astăzi).
Înainte de a fi domni în Principatele Române -statut pe care îl obțineau cu sume considerabile de la Înalta Poartă-,
fanarioții (greci sau români grecizați) îndepliniseră funcția de mari dragomani ai Porții. Responsabilitatea lor era să
gestioneze relațiile Imperiului Otoman cu statele europene, prin urmare, erau obligați să cunoască și să vorbească mai
multe limbi străine, îndeosebi franceza, prin intermediul căreia țineau legătură cu ambasadorii țărilor occidentale de la
Constantinopol.
Pe lângă efectele negative pe care le-au lăsat în istoria Principatelor, domnii fanarioți, odată ajunși pe scaunele de
domnie de la Iași sau București, au înlesnit, voit sau nu, pătrunderea curentului iluminist francez în spațiul românesc.
Au adus cu ei secretari și funcționari francezi pentru a-i ajuta la administrarea Principatelor, dar și profesori francezi
pentru a le educa copiii. Acest model a fost preluat și de boierii locali, care nu au întârziat să caute și ei să le asigure
educația copiilor cu ajutorul unor dascăli din Vestul Europei, sau, în orice caz, cunoscători ai culturii occidentale.
Interesul pentru cultura și civilizația franceză era din ce în ce mai sporit în rândul boierimii.
Drept urmare, în 1776, Alexandru Ipsilanti a luat o măsură îndrăzneață prin admiterea oficială a predării limbii
franceze în școlile grecești din Principate. De altfel, într-o notă informativă a Consulatului Rusiei din Iași, din anul
1806, scria astfel: Dorința de a învăța limba franceza a devenit atât de generală și de mare în această țară, încât pare
a degenera într-o epidemie.
Bibliotecile domnilor fanarioți, de altfel, erau pline cu opere ale marilor scriitori francezi, în original sau în traduceri
grecești. Referitor la acest aspect, istoricul literar Pompiliu Eliade menționează că: Boierului de la sfârşitul domniilor
fanariote îi place mult să citească, dar citeşte fără discernământ: tot ceea ce este francez, atât în materie de cărţi, cât
şi în materie de modă, se bucură în ochii săi de un prestigiu inatacabil; tot ceea ce vine din Franţa poartă în ochii
marelui boier pecetea perfecţiunii.
Până la următoarea întâlnire, nu uitați că istoria continuă...
 Mihaela Simina este istoric specializat în relații internaționale, co-autor,  alături de Adrian Cioroianu, al volumelor
”Maria a României. Regina care a iubit viața și patria” (Curtea Veche Publishing - 2015) și ”Mihai I al României - un
Rege cu onoare, loialitate și credință” (Curtea Veche Publishing - 2016) și colaborator al revistei Historia.