Epoca fanariotă

Elev Căciulă Eduard George,cls. a-VIII-a A

Fanarioții sau grecii fanarioți (în limba greacă: Φαναριώτες) erau membri ai familiilor

aristocratice grecești care locuiau în cartierul Fanar (Φανάρι,). Acesta era principalul cartier
al grecilor din Constantinopol (Istanbul), unde se afla și sediul Patriarhiei Ecumenice a
Constantinopolului. Fanarioții dominau administrația Patriarhiei și interveneau deseori în
alegerea înalților prelați, inclusiv a Patriarhului Ecumenic al Constantinopolului, care avea
statutul de „Primul între egali” în lumea episcopilor ortodocși.
Unii dintre membrii acestor familii, care cuceriseră o mare influență politică și adunaseră
averi considerabile în cursul secolului al XVII-lea, ocupau funcții administrative foarte
importante în Imperiul Otoman. Din 1669 până la 1821, fanarioții au servit
ca dragomani (translatori) ai Sublimei Porți și ai ambasadelor străine. Alături de demnitarii
bisericii și de funcționarii locali din provincii, fanarioții reprezentau clasa conducătoare
greacă în timpul dominației otomane până la izbucnirea războiului de independență al
Greciei. În timpul acestui ultim război, fanarioții au jucat un rol de primă importanță și au
influențat deciziile Adunării Naționale, corpul reprezentativ al revoluționarilor, care a fost
convocat în șase ședințe între 1821 și 1829.
Între 1711/1716 și 1821, unii dintre fanarioți au fost numiți domnitori (voievozi) ai Țărilor
Române Moldova și Țara Românească, de obicei ca o promovare pentru funcționarii
dragomani. Această perioadă este cunoscută în istoria României ca epoca fanariotă/domniile
fanariote.
 Creșterea influenței grecești în Imperiul Otoman.
După cucerirea Constantinopolului, când sultanul Mahomed Cuceritorul i-a luat locul de
facto și de jure împăratului bizantin ca suveran al creștinilor imperiului cucerit. Sultanul a
recunoscut Patriarhul Ecumenic ca lider național și religios (ethnarch) al grecilor și altor etnii
care erau incluși în Milletul ortodoxiei grecești. Patriarhul a câștigat o deosebita importanță,
deoarece otomanii nu făceau nici o dinstincție legală între religie și naționalitate,
considerându-i pe toți ortodocșii din imperiu ca aparținând unei singure entități.
Aceasă poziție a Patriarhiei în statul otoman a încurajat proiectele rezistenței grecești, care era
centrată pe reînvierea și revitalizarea Imperiului Bizantin. Patriarhul și ceilalți ierarhi ai
bisericii ortodoxe constituiau primul centru de putere al grecilor din sânul statului turc, unul
care a reușit să se infiltreaze în structurile de bază ale Imperiului Otoman, atrăgând de partea
lor și o bună parte a fostei nobilimi bizantine.
În plus, începând din secolul al XVII-lea, otomanii au început să întâmpine probleme în
dirijarea relațiilor lor externe, având dificultăți în impunerea termenilor tratatelor cu vecinii.
Poarta a fost pusă pentru prima oară în situația de a se angaja în tratative diplomatice cu
vecinii săi. Dată fiind tradiția otomană de ignorare în general a limbilor Europei Occidentale,
oficialii turci s-au văzut în imposibilitatea de a participa la orice fel de negociere cu Apusul.
[5]
 Poarta s-a folosit pentru aceste sarcini diplomatice de greci, care erau printre cei mai
cultivați din imperiu. Ca rezultat imediat, așa-numiții fanarioții, membrii ai familiilor grecești
originare de obicei din Constantinopol, au ajuns în situația de a ocupa înalte poziții de
secretari și interpreți ai oficialilor și ofițerilor otomani.
Au apărut astfel două grupuri care au intrat în competiție pentru putere cu liderii
bisericești. Aceste grupuri erau reprezentate pe de-o parte de fanarioții Constantinopolului și
pe de altă parte de notabilitățile locale din provinciile Greciei
Otomane (kocabași, gerontes, dimogerontes, prokritoi). În conformitate cu afirmațiile
lui Constantin Paparregopoulus, unul dintre cei mai importanți istorici greci, fanarioții au
deținut la început cele mai importante funcții seculare de la curtea Patriarhală și, prin aceasta,
au putut interveni deseori în alegerile episcopilor, sau au putut influența deciziile Patriarhului.
Fanarioții în posturi înalte.
În timpul secolului al XVIII-lea, fanarioții au apelat la grupările lor ereditare clerical-
aristocratice pentru a conduce afacerile Patriarhiei, devenind astfel puterea politică dominantă
în comunitatea greacă din Imperiul Otoman. Cu timpul, rolul lor a crescut până la a ajunge un
factor politic foarte important în imperiu și, în funcțiile de agenți diplomatici, au jucat roluri
notabile în afacerile Regatului Marii Britanii, Franței sau Imperiului Rus.
Chiar înaintea de izbucnirea războiului de independență al Greciei, fanarioții deveniseră elita
grecilor.

Domniile fanariote în Țările Române.Începutul domniilor fanariote.

Perioada nu trebuie înțeleasă drept începutul prezenței elementului etnic grec în Țările
Române, deoarece grecii se stabiliseră de mai multă vreme aici. După sfârșitul epocii
fanariote, diverse familii fanariote cu membri născuți pe pământ românesc au început să se
considere, atât în Moldova cât și în Muntenia, ca fiind de origine română și sunt prezenți și
astăzi în societatea românească. Printre cele mai importante astfel de familii se
numără familia Rosetti, al cărui reprezentant de frunte a fost C. A. Rosetti, (promotor al
radicalismului și naționalismului în perioada postpașoptistă) și familia Ghica, (ai cărui
reprezentanți Grigore al IV-lea și Alexandru al II-lea, în ciuda originii lor, au fost considerați
primii domni "pământeni" după revoluția de la 1821).
Atenția fanarioților s-a concentrat atât pe ocuparea celor mai bune posturi pe care le putea
oferi imperiul, cât și pe ocuparea tronurilor din Moldova și Muntenia, care erau încă țări
bogate și, chiar mai important, se bucurau de un statut de autonomie (în ciuda faptului că
trebuiau să plătească un tribut ca vasali ai otomanilor). Deși mai rar, în perioada fanariotă au
apărut și domnii ale unor principi locali. Această situație a determinat elenizarea discutabilă a
unor familii boierești românești: familia Callimachi (numele original Călmașul) și
familia Racoviță, această acțiune fiind făcută pentru a penetra nucleul Fanarului și pentru a le
crește șansele de a ocupa tronul și, mai târziu, pentru a își menține pozițiile.

1711-1715
Schimbarea clară de politică față de cele două principate a fost determinată de faptul că,
deși autonome, ele intraseră într-o perioadă de continui hărțuieli cu otomanii, datorată
nesupunerii principilor pământeni, legați din ce în ce mai mult de Imperiul Rus, odată cu
venirea la putere a împăratului Petru cel Mare și de prezența încurajatoare pentru rebeli a
Habsburgilor pe frontiera Munților Carpați. Un moment crucial în politica Imperiului Otoman
față de Principatele Dunărene a fost războiul ruso-turc din 1710-1713, în timpul căruia
Dimitrie Cantemir s-a aliat cu Rusia. După înfrângerea suferită de ruși, Cantemir a fost silit să
plece în exil, iar turcii au hotărât să nu mai permită alegerea domnilor, ci au trecut la numirea
lor, la început în Moldova și la scurtă vreme și în Muntenia. Hotărârea de a numi și în
Muntenia un domnitor nepământean a fost luată după ce domnitorul Ștefan Cantacuzino s-a
aliat cu comandantul militar habsburgic Prințul Eugeniu de Savoia la începutul Războiului
Ligii Sfinte.

Caracteristici.Domnitorii și suita domneasca.

Persoana care era ridicată la demnitatea princiară era de obicei dragomanul șef al Sublimei
Porți, fiind prin aceasta familiarizat cu politica guvernului otoman.
Noul principe, care obținuse funcția sa în schimbul unui plocon consistent (un obicei care era
mai vechi), pleca în noua țară în care fusese numit - și a cărei limbă nu o cunoștea de cele mai
multe ori - cu o numeroasă suită. Odată ce noul principe era numit, el era escortat la Iași ori
București de o suită formată din familia sa, favoriți și creditori (de la care împrumutase bani
pentru ploconul oferit la învestire). În total, în perioada fanariotă au fost numiți în cele două
principate 31 de domni din 11 familii diferite. Unii dintre ei au fost exilați sau executați.
Lupta pentru domnie era așa de încrâncenată, încât a provocat asasinate între membrii
aceleiași familii.
În timp ce domnul de la București plătea mită pentru a evita mutarea sa la Iași, domnul
Moldovei folosea aceeași metodă pentru a ocupa tronul Munteniei, considerate mai bogate.
De exemplu, Constantin Mavrocordat a ajuns să fie numit de nu mai puțin de 10 ori pe tronul
uneia dintre cele două principate. Domnitorul era dator diferiților creditori, sau chiar
sultanului însuși. Cu toate acestea, instituțiile centrale otomane urmăreau să păstreze
controlul asupra celor două principate fără a le exploata irațional. Astfel, Ahmed al III-lea a
plătit o parte din suma datorată de Nicolae Mavrocordat, pentru a scădea presiunile fiscale
asupra populației de rând.