Epoca fanariota

Fanarioții sau grecii fanarioți erau membri ai familiilor

aristocratice grecești. Acestia dominau administrația Patriarhiei
și interveneau deseori în alegerea înalților prelați, inclusiv a
Patriarhului Ecumenic al Constantinopolului, care avea statutul
de „Primul între egali” în lumea episcopilor ortodocși.
Între 1711/1716 și 1821, unii dintre fanarioți au fost numiți
domnitori (voievozi) ai Țărilor Române Moldova și Țara
Românească, de obicei ca o promovare pentru funcționarii
dragomani. Această perioadă este cunoscută în istoria
României ca epoca fanariotă/domniile fanariote.
Epoca fanariotă a fost caracterizată de la început prin politici
fiscale excesive, dictate atât de nevoile otomane, cât și de
ambițiile domnitorilor, care - fiind conștienți de statutul lor
fragil - căutau să-și plătească creditorii cât mai repede, după
care încercau să se îmbogățească cât încă se mai aflau la
putere. Pentru a satisface nevoile crescânde ale Porții și pentru
a-și asigura beneficii personale, domnitorii fanarioți au inițiat
politici dure de taxare a populației, adusă rapid în stare de
sărăcie lucie. Inspirate de moda de la curtea sultanului,
confecţionate cu materiale ce proveneau din varii zone ale
imperiului, hainele din perioada fanariotă erau purtate în
straturi suprapuse, urmau coduri sociale bine stabilite şi
cunoscute tuturor (diferenţele dintre un costum de boier şi un
costum de negustor erau foarte evidente, prin culoare şi
croială).