Istoria Casei Regale – curs 1 – Institutia domniei. Problema printului strain.

Dupa aproximativ un mileniu marcat de populatiile migratoare patrunse in spatiul

carpato-danubiano-pontic statalitatea romaneasca se va constitui in secolul al 13-lea la sud de
Carpati si pe la mijlocul veacului urmator in estul acestora. O data cu formarea statelor
medievale romanesti si-a facut aparitia si institutia centrala – domnia. Ea era exercitata de
catre persoane care se remarcasera in lupte sau dadusera dovada de o remarcabila forta
economica dar si de capacitatea politica de a tine in frau intreaga elita conducatoare a tarii.
Institutionalizarea societatii romanesti va fi desavarsita dupa cateva decenii de la crearea
primelor formatiuni statale coerente prin recunoaasterea lor religioasa de catre patriarhia de la
Constantinopol in timpul lui Nicolae Alexandru in Valahia si al lui Alexandru cel Bun in
Moldova.
Domnia ca institutie fundamentala a statului s-a legitimat inca de la inceput prin
originea sa divina potentata de credinta populara conform careia sursa puterii este insusi
Dumnezeu. Tocmai de aceea, domnitorii utilizau in toate actele de cancelarie titulatura de Io,
prescurtarea de la Ioanes care insemna cel ales de Dumnezeu. De asemenea, sprijinul
divinitatii pentru puterea domnitorului era subliniat si prin ceremonia religioasa a ungerii cu
mir a detinatorului celei mai importante functii in stat.
Desi alianta dintre stat si biserica a contribuit la conferirea unui caracter sacru
institutiei domniei trebuie precizat faptul ca puterea acesteia nu era una absoluta fiind limitata
de diverse conditionari juridice cum ar fi drepturile si privilegiile marilor boieri sau
conventiile morale si sociale cunoscute sub denumirea generica de obicei al tarii sau obicei al
pamantului.
Conform normelor romanesti de drept domnitorul exercita o gama variata de
prerogative, astfel, el se afla in fruntea administratiei statului, era comandantul suprem al
ostirii, batea moneda, ceea ce evidentia nu doar potentialul economic al tarii ci si neatarnarea
sa, indeplinea functia de judecator suprem si coordona intreaga politica externa a statului.
Succesiunea la domnie se realiza deopotriva pe calea ereditara dar si pe cea electiva,
un rol important in acest sens jucand boierimea si adunarea tarii care era exponenta
categoriilor sociale favorizate. Traditia respectiva in esenta foarte democratica isi va arata in
timp limitele, generand instabilitate politica si favorizand luptele pentru putere din sanul
factiunilor boieresti in conditiile in care in competitie intrau atat fii legitimi cat si cei
nelegitimi ai domnitorului decedat.
Sesizand vurnerabilitatea sistemului traditional de reglementare a succesiunii, unii
dormnitori au recurs la formula asocierii la tron a fiului cel mare inca din timpul vietii tocmai
pentru a fi siguri ca vor fi urmati la domnie de catre persoana potrivita. De altfel, practica
respectiva nu reprezenta o inovatie romaneasca fiind utilizata si in alte state europene inclusiv
occidentale. De- a lungul epocii medievala, Tarile Romane s-au aflat in situatia de a isi apara
neatarnarea cu mari sacrificii deoarece pozitia lor geografica a trezit interesul puternicelor
state vecine precum Polonia, Ungaria, Imperiul Otoman. Catre sfarsitul Evului Mediu chiar
daca Ungaria s-a dezintegrat iar Polonia a intrat intr-o evidenta degringolada, locul acestora
va fi luat de catre doua noi imperii care s-au dovedit mai puternice si mai periculoase pentru
existenta statalitatii romanesti si anume: cel Habsbrugic si cel Tarist.
Dupa ce Transilvania a intrat incepand din 1688 sub controlul direct al austriecilor,
statutul politico-juridic al Valahiei si al Moldovei va devenii tot mai delicat implicand
numeroase modificari inclusiv la nivelul institutiei domniei.
Din nefercire, domnitorii romani din veacul al 17-lea, cu cateva exceptii, nu au reusit
sa se ridice la inaltimea misiunii lor, punand interesele personale si de grup inainte celor ale
societatii ei au generat numeroase tensiuni interne favorizand proliferarea partidelor boieresti.
Mai multe decat atat, la conflictele existente in sanul elitei conducatoare a Tarilor
Romane se vor adauga ingerintele Portii in viata statala a celor doua Principate manifestate in

1
special prin destituirea domnitorilor dupa bunul plac al sultanilor. Totodata, nu putem omite
nici abila propaganda ruseasca menita a-i atrage pe romani de partea tarilor in politica lor
expansiva ce viza cucerirea Constantinopolului si a stramtorilor.
Pozitia geostrategica extrem de importanta a Moldovei si a Valahiei le va transforma
in niste pioni pe tabla de sah a celor 3 mari imperii vecine dar si in principalul camp de lupta
al confruntarilor dintre ele. Pe fondul interesului tot mai crescut al Portii, Rusiei si Austriei de
a-si extinde dominatia asupra Europei de sud-est, principatele romane s-au aflat in centrul
atentiei respectivelor puteri fapt menit a determina evolutii semnificative ale statutului lor
politico-juridic.
O prima mutare in acest sens va fi efectuata chiar de catre otomani care incepand din
1711 in Moldova si din 1716 in Tara Romaneasca au acaparat controlul total asupra institutiei
domniei instaurand regimul fanariot pentru mai bine de un secol. Concret, Poarta a inceput sa
numeasca in ambele tarii domnitori total obedienti proveniti din randurile familiilor grecesti
aristocratice originare din Fanar sau cel putin inruditi cu acestea. Teoretic prin instituirea
regimului fanariot in Principate, Poarta proceda la numirea unor domnitori pe viata numai ca
in fapt, ei isi pastrau demnitatea putin vreme deoarece erau nevoiti sa le faca loc unor
succesori care isi cumparasera postul prin oferirea unor sume considerabile fie sultanilor, fie
inaltilor dregatori turci.
In consecinta, preocuparea de baza a fiecarui domn era aceea de a-si achita datoriile
conttractate cu ocazia achizitionarii functiei, urmata de o rapida imbogatire. Pentru aceasta
fanariotii vor instituii un sistem perfid de jefuire a poporului si a tarii incercand in paralel sa
reprime orice incercare de desteptare a constiintei nationale romanesti.
Politica turcilor fata de Principate va genera o accentuata instabilitate in cadrul celor 2
state astfel incat de-a lungul secolului fanariot asistam la 37 de domnii in Tara Romaneasca si
la 33 in Moldova. In plus, in intervalul 1711-1821 confruntarile dintre rusi, turci si austrieci
au insumat 23 de ani de razboi cu toate urmarile specifice: pagube umane si materiale sau
incalcarea brutala a drepturilor istorice ale Principatelor Romane. De exemplu: marile puteri
vecine nu au ezitat sa ocupe si chiar sa anexeze unele regiuni romanesti. Jefuirea sistematica a
bogatiilor principatelor si pierderile teritoriale suferite de catre ele au adus in atentia boierilor
pamanteni ideea instalarii unor principi straini proveniti din casele domnitoare europene in
fruntea Tarilor Romane ca unica solutie de salvare a statalitatii si a afirmarii Valahiei si
Moldovei ca entitati distincte pe harta politica a continentului.
Demn de mentionat este faptul ca la o astfel de formula s-a gandit si tarina Ecaterina a
2-a cu scopul insa de a facilita atingerea obiectivelor expansioniste rusesti. Mai exact, ea le-a
propus otomanilor in 1772 in timpul derularii razboiului ruso-turc din 1768-1774 sa renunte la
Moldova si la Valahia. Ele urmau sa se uneasca sub conducerea printului polonez Stalislas
Poniatowski.
Ideea unificarii celor doua tari a fost primita cu maxima ostilitate la Viena
determinand-o pe tarina sa renunte la punerea sa in practica fara a o abandona insa. Prin
urmare, cativa ani mai tarziu in 1782 Ecaterina a 2-a a incercat sa ajunga la o intelegere cu
imparatul Iosif al II-lea in sensul constituirii unui stat neutru format din Principatele Romane,
stat denumit Dacia, pentru ca habsburgii sa fie atrasi de planul respectiv tarina s-a aratat chiar
dispusa sa le cedeze Oltenie. Conditia pusa de catre rusi pentru infaptuirea respectivei entitati
era ca suveranul sau sa aiba confesiunea ortodoxa si sa beneficieze de o domnie ereditara. Ca
monarh al Daciei, Ecateria a 2-a a propus 2 variante: pe nepotul sau marele duce Constantin
sau pe generalul Grigori Potenkin. Concretizarea unui astfel de proiect ar fi transformat
principatele romane intr-o veritabila baza a expansionismului rusesc atat spre Constantinopol
cat si spre inima Europei, ceea ce ar fi dus la rasturnarea echilibrului de forte din rasaritul
continentului, fapt considerat inacceptabil de catre celelalte puteri.

2
 Climatul international generat de izbucnirea si victoria revolutiei franceze, de
disparitia Poloniei in 1795 si de derularea razboaielor napoleoniene s-a repercutat in mod
direct si asupra miscarii de emancipare nationala a romanilor. Sesizand faptul ca armatele
napoleoniene implementau generoasele principii ale revolutiei franceze in toate teritoriile
cucerite, boierii nostri cu vederi liberale au inceput sa inmaneze autoritatilor de la Paris tot
mai multe memorii si proiecte de reformare a principatelor romane. Dintre acestea remarcam
un memoriu din 1802 al unui grup de boieri munteni adresat primului consul Napoleo
Bonaparte. In cuprinsul documentului se propunea numirea ducelui de toscana in fruntea Tarii
Romanesti ca unica solutie generatoare de stabilitate si progres la sud de Carpati.
Urmarindu-si propriile interese, Napoleon s-a pronuntat in favoarea mentinerii unitatii
si a integritatii teritoriale a Imperiului Otoman. De asemenea, conducatorul francez propunea
chiar acceptuarea controlului turcesc asupra principatelor romane deoarece vedea in ele o
bariera in calea accesului Rusiei sau Austriei la Gurile Dunarii. Prin urmare, memoriul
romanesc a fost respins fara nici un fel de echivoc.
Cinci ani mai tarziu in 1807 cativa boieri moldoveni i-au adresat imparatului francez
un document cu un continut asemanator solicitand inclusiv unirea Moldovei cu Valahia intr-
un stat independent si unitar denumit Dacia sau Valahia Mare, stat ce urma sa fie condus de
un print de origine franceza sau italiana. Noua entitate urma sa fie scoasa de sub suveranitatea
Portii si sa intre sub garantia formala a marilor puteri europene in frunte cu Franta. Nici de
aceasta data Napoleon nu a primit cu mai multa benevolenta doleantele romanilor chiar daca
relatiile Frantei cu Imperiul Otoman se deteliorasera considerabil in ultima vreme. Fiind
multumit de faptul ca scosese Rusia din Coalitia Antifranceza initiata de catre britanici,
imparatul Napoleon s-a inteles cu tarul Alexandu I la Tilsit in 1807 si la Erfurt in 1808 asupra
impartirii Europei in sfere de influenta acceptand ideea extinderii Imperiului Romanovilor
pana la Dunare.
In consecinta, perspectivele principatelor romane erau dintre cele mai sumbre.
Tensiunile franco-ruse aparute dupa 1809 si declansarea in 1812 a campaniei lui Napoleon de
cucerire a Rusiei, vor duce la neaplicarea intelegerilor de la Tilsit si Erfurt referitoare la tarile
romane chiar daca la sfarsitul razboiului ruso-turc din 1806-1812 Moldova a trebuit sa le
cedeze rusilor Basarabia.
Dupa infrangerea definitiva definitiva a frantei napoleoniene si instaurarea pacii in
Europa contele rus de origine greaca Capod’Istria care conducerea ministerul de externe
impreuna cu Karl Nesselrode a propus in 1816 constituirea unei confederatii balcanice
formate din Moldova, Tara Romaneasca si Serbia. Ea urma sa fie organizata dupa modelul
celei germane si sa se afle sub garantia colectiva a Rusiei, Austriei, Frantei si Angliei.
Confederatia trebuia condusa de principi proveniti din casele regale apusene, mai exact din
lumea germana.
Britanicii si austriecii au respins categoric o astfel de formula, motiv pentru care
domniile fanariote vor continua in tarile romane.
O data cu revolutia lui Tudor Vladimirescu si cu revenirea la domnitorii pamanteni
constatam puternicul eveniment al miscarii de eliberare nationala a romanilor si tentativa
boierilor munteni si moldoveni de a profita cat mai mult de pe urma divergentelor dintre
puterile europene pe teme principatelor.
Curentul reformator s-a manifestat cu mai mare intensitate in Moldova acolo unde in
1824 un grup de boieri carvunari a intocmit o jalba catre Poarta solicitand instaurarea unei
domnii ereditare de catre un principe strain. Totodata, la finele razboiului ruso-turc din 1828-
1829 mai multi boieri munteni au elaborat un document intitulat ,,Cererile ce ar fi putut face
Valachia si Moldova la un congres de printi straini pentru situatia lor cea din afara si
statornicia cea din-nauntru”.

3
 Concret, semnatarii memoriului propuneai unirea celor douǎ state intr-o monarhie
constitutionala ereditara incredintata unui print provenit din randul familiilor domnitoare din
Germania de Nord. Demersul respectiv a avut marele merit de a formula in mod explicit
dorintele partideli nationale chiar daca pentru un moment ele nu se puteau impune.
Tratatul de pace de la Adrianopol a venit doar partial in intampinarea aspiratiilor
nationale romanesti garantand autonomia administrativa a principatelor , libertatea comertului
lor exterior si instituind principiul alegerii pe viata a domnitorului de catre adunarile obstesti.
Tot in baza prevederilor respectivului tratat s-au constituit comitetele de la Iasi si Bucuresti
destinate elaborarii Regulamentelor Organice ale Principatelor Romane.
In cadrul dezbaterilor din comitetul moldovean Iordache Catargiu a propus unirea
celor doua tari sub conducerea unui prin ereditar provenit dintr-o casa domnitoare europeana
cu exceptia celor ale statelor vecine. Aceasta idee a fost inclus chiar si intr-un memoriu al
boierilor moldoveni adresat in 1830 tarului Nicolae I. Intuind consecintele implementarii
solutiei printului strain autoritatile de la Petersbourg au respins categoric respectivul proiect
politic pronuntandu-se in favoarea perpetuarii unui Imperiu Otoman vulnerabil in detrimentul
solutiei de constituire a unor state nationale independente in sud-estul Europei.
La randul lor, celelalte mari puteri in frunte cu Anglia au militat pentru mentinerea
integritatii teritoriale si pentru consolidarea pozitiei externe a Portii incercand totusi sa
instituie un sistem de garantie colectiva pentru principatele romane cu scopul de a inhiba
astfel expansionismul rusesc.
In consecinta boierii munteni si cei moldoveni vor incerca sa exploateze la maximum
evolutia situatiei internationale din ce in ce mai favorabila cauzei romanesti in sensul ca
puterile europene recunosteau necesitatea de a se constituii la Gurile Dunarii o bariera in calea
inaintarii rusesti catre Constantinopol, stramtori si provinciile otomane locuite de slavii sudici.
Tocmai de aceea in deceniul al 4-lea al secolului al 19-lea toti oamenii politici romani patrioti
si luminati si-au intensificat eforturile vizand constituirea unui regat sub garantia colectiva a
marilor puteri. Ei sperau ca Poarta va fi obligata sa respecte vechile drepturi ale principatelor
si ca impovaratorul protectorat rusesc va disparea pentru totdeauna.
Desi era cunoscut pentru pozitia sa conservatoare, domnitorul moldovean Mihail
Sturza a actionat totusi cu maxima moderatie in 1839 atunci cand a fsot descoperita asa-zisa
conjuratie confederativa condusa de comisul Leonte Radu. Acesta influentat de o serie de
proiecte politice de larga circulatie europeana a propus crearea unei confederatii statale
formate din Moldoda, Tara Romaneasca si Serbia avand in frunte un print strain a carui
domnie sa fie ereditara. Conjuratii pornisera de la modelul oferit de confederatia germana in
ceea ce priveste organizarea sa politica in vreme ce solutia printului strain isi avea deja
antecedentele in Belgia acolo unde in 1831 fusese adus pe tron Leopold I de Saxa-Coburg dar
si in Grecia, tara condusa din 1832 de catre Otto I de Bavaria.
Efemera victorie a revolutiei pasoptiste a determinat guvernul provizoriu de la
Bucuresti sa il trimita pe Ioan Maiorescu la Francfourt in calitate de agent diplomatic al Tarii
Romanesti acrediat pe langa parlamentul german. El i-a contactat pe mai multi oameni politici
austrieci solicitandu-le ca guvernul de la Viena sa renunte la posesiunile sale italiene si sa
patroneze constituirea unui regat roman format din Valahia, Moldova, Transilvania si
Bucovina. Toate aceste provincii urmau sa se uneasca sub conducerea unui print austriac aflat
sub tutela confederatiei germane. Neincluderea Austriei in statul german edificat de
parlamentul de la Francfourt va duce insa la abandonarea proiectului lui Maiorescu. Dupa
infrangerea revolutiei, Poarta si Rusia au incheiat conventia de la Balta Liman in virtutea
caruia s-a decis ca domnitorii sa nu mai fie alesi pe viata si sa fie numiti de catre sultan cu
acordul tarului pe o perioada de 7 ani.
Intelegerea ruso-turca va fi denuntata fara echivoc de catre revolutionarii romani aflati
in exil, care printr-o intensa campanie de presa si prin diverse actiuni diplomatice s-au

4
pronuntat fie in favoarea aducerii unui print strain, fie pentru instaurarea unui regim
republican. In ambele situatii revolutionarii preconizau ca o prima etapa unirea Moldovei cu
Valahia intr-un singur stat.
Problema romaneasca va primit un puternic imbold pe fondul redeschiderii crizei
orientale care a dus brusc la declansarea razboiului Crimeii. Ocupate de catre trupele tariste in
toamna anului 1853, Principatele romane au intrat in atentia cancelariilor europene
determinand Austria sa solicite Rusiei retragerea fortelor sale militare din Moldova si Valahia
urmand ca ele sa fie inlocuite cu trupe austriece ca mandatarea ale turcilor.
Complicarea situatiei in sud-estul Europei i-a determinat pe oamenii politici romani sa
isi intensifice actiunile diplomatice pe langa guvernele europene. In 1854 mai multi boieri i-
au adresat un memoriu lui Jerome Bonaparte, varul impaaratului Napoleon al III-lea,
solicitandu-i sa sprijine unirea Tarii Romanesti cu Moldova si sa preia conducerea viitorului
stat. Problema unirii principatelor va fi discutata pentru prima data in mod public cu prilejul
conferintei de la Viena a ministrilor plenipotentiari ai Angliei, Frantei, Rusiei si Portii
desfasurata intre 15 martie si 4 iunie 1855. Folosindu-se de acest prilej, Nicolae Cretulescu a
adresat un memoriu guvernelor francez si britanic in cuprinsul caruia s-a referit la
dezavantajele domniei de tip electiv si a propus unirea Moldovei cu Tara Romaneasca intr-un
stat independent condus de un print strain ereditar.
Pe 26 martie 1855 Franta a prezentat un memorandul referitor la problema
romaneasca, exprimand punctul de vedere al imparatului Napoleon al III-lea, documentul
propunea unirea principatelor intr-un singur stat avand un guvernamant monarhic. Domnia
trebuia sa fie una de tip ereditar si sa i se incredinteze unui print strain provenit dintr-o familie
regala europeana. Avantajele unui astfel de formule erau legate de faptul ca in acest fel s-ar fi
inlaturat protectoratul Rusiei creandu-se totodata o bariera solida in calea expansionismului
sau. Reprezentantii Angliei, Austriei si Portii au respins categoric proiectul francez precizand
ca discutarea problemei romanesti era prematura si ca orice initiativa in acest sens trebuia sa
vina din partea otomanilor. Totusi, dupa terminarea razboiului, in timpul desfasurarii
congresului de pace de la Paris, a fost abordata pe larg si problematica Tarilor Romane.
Conform marturisirilor contelui Cavour, Napoleon al III-lea le-ar fi propus austriecilor
sa cedeze Lombarida si Venetia – Sardiniei, in schimbul Principatelor Romane in fruntea
carora urma sa fie instalat ducele de Modena care provenea din clasa de Habsburg. De
asemenea, a mai existat un proiect ce lua in calcul aducerea ducesei de Parma in fruntea
Tarilor Romane tot in conditiile subordonarii lor Austriei. In tot acest timp, propaganda
romaneasca in Occident a atins apogeul ducand la afirmarea solidaritatii principalelor natiuni
europene cu ideea unirii principatelor dar si cu cea a printului strain.
Atat in presa internationala cat si in cancelariile europenea apareau diverse variante de
prezumtivi candidati la tronul principatelor romane. Cel mai vehiculat nume a fost cel al
ducelui Serghei Maximilianovici Romanov de Leuchtemberg care era pe linie paterna nepot al
lui Eugeniu De Beaunais, nimeni altul decat fiul adoptiv al imparatului Napoleon Bonnaparte.
Dupa mama ducere Serghei de Leuchtemberg era nepotul tarului Nicolae I.
In actiunile lor diplomatice boierii romani unionisti au sustinut cu tarie necesitatea
aducerii in fruntea tarii a unui print strain care sa nu fie nici rus nici austraic. Una dintre cele
mai plauzibile variante se referea la alegerea contelui Filip de Flandra deoarece un print
belgian nu era in masura sa starneasca ostilitatea marilor puteri dat fiind faptul ca Belgia era o
tara neutra. Extrem de interesanta a fost si propunerea consulului general francez de la
Bucuresti Leon Blecrand care a sugerat posibila candidatura a printului Lucine Bonnaparte
sau a fiului acestuia Pierre Napoleon Bonnaparte. Si presa franceza invoca numele unor
membrii al familiei Bonnaparte ca posibili candidati la tronul Romaniei.
Dincolo de orice speculatii cert este faptul ca solutia printului strain nu era agreata de
catre marile puteri cu exceptia Frantei deoarece punerea sa in practica ar fi insemnat

5
constituirea unui stat unitar roman capabil sa isi cucereasca in scurt timp independenta si sa se
integreze rapid in lumea europeana. Desi nu si-a atins obiectivele maximale propaganda
romaneasca i-a convins pe diplomatii aflati la Paris sa puna Principatele sub garantia colectiva
a marilor puter si sa decida convocarea unor adunari adhoc cu scopul de a exprima dolaentele
moldovenilor si ale muntenilor legate de viitoare lor organizare statala.
Lucrarile divanurilor adhoc de la Iasi si Bucuresti vor fi deschise in septembrie 1857
iar pe 7/19 octombrie adunarea Moldovei si pe 9/21 octombrie cea a Tarii Romanesti au
adoptat cate o rezolutie sintetizand solucitarile majore ale romanilor si anume: autonomia,
unirea, printul strain ereditar, neutralitatea si guvernarea constitutionalǎ. Pentru a fi cat mai
elocventi deputatii munteni vor adopta pe 6/18 noiembrie 1857 ,,Actul dezvoltator votului
adunarii adhoc de la 9/21 octombrie 1857”. Documentul continea o argumentare solida a
necesitatii unirii celor 2 tari explicand si motivele pentru care in fruntea lor trebuia adus un
print strain. In primul rand se evitau geloziile si rivalitatile dintre familiile boieresti pentru
ocuparea tronului punandu-se capat oricarei tentative de influentare a domnitorului. In al
doilea rand se asigura stabilitatea politica a tarii gratie echilibrului si echidistantei
domnitorului. In fine, in al 3-lea rand era inlesnita integrarea Romaniei in marea familie
europeana datorita legaturiloe de sange ale domnitorului cu familiile regale din apusul
continentului fapt ce conferea Romaniei un prestigiu extern sporit.
Daca marile puteri ar fi respectat optiunile romanilor pentru unire si print strain acest
lucru ar fi insemnat automat iesirea principatelor de sub suzeranitatea otomana si obtinerea
independentei lor. O astfel de actiune politico-diplomatica era insa de neconceput pentru
cancelariile europene motiv pentru care ele au decis sa le ofere romanilor doar o unire
simbolica conform prevederilor conventiei de la Paris din 7/19 august 1858. Referitor la
institutia domniei se preciza extrem de clar faptul ca atat la Iasi cat si la Bucuresti urmau a fi
alesi domnitori pamantei.
Dupa ce a trecut printr-o scurta perioada de mari framantari elita politica nationala
romaneasca a identificat o formula ingenioasa de consacrare a principiului unirii prin
desemnarea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate. Fiind pe deplin
constient ca avea misiunea de a infaptui unitatea politico-administrativa a Romaniei, Cuza
preciza intr-o scrisoare adresata puterilor garante ca dorinta unanima a tarii ramane unirea sub
un print strain si ca el nu va ezita sa se retraga din viata publica atunci cand acest deziderat va
fi pe calea sa se materializeze.
Dupa eforturi diplomatice sustinute domnitorul a obtinut in decembrie 1861
recunoastrea unirii depline a principatelor iar in ianuarie 1862 a format primul guvern unic al
Romaniei si a contopit adunarea Moldovei cu ce a Tarii Romanesti. Conform unor marturi din
epoca neverificate insa documentar se pare ca dupa aceste succese rasunatoare Cuza le-ar fi
comunicat in mod confidentiar catorva apropiati dorinta sa de a se retrage in favoarea contelui
Filip de Flandra. De asemenea, la inceputul anul 1863 in mediile politice de la Bucuresti
circula tot mai intens zvonul aducerii unui print strain in fruntea tarii. Mai exact, era vorba
despre ducele Serghei de Leuchtemberg. Franta si Marea Britanie au respins inca din capul
locului respectiva candidatura vazand in ea un mijloc de sporire a influentei rusesti la gurile
Dunarii.
In ceea ce il priveste, Cuza, desi era bine intentionat ca domnitor nu a avut capacitatea
de a-si impune aplicare reformelor adoptate dovedind numeroase slabiciuni si carente in
activitatea sa. Inconjurat de o camarila implicata in tot felul de afaceri oneroase el nu a reusit
sa stopeze prabusirea economica a tarii dar mai mult decat atat a dat o lovitura de stat in mai
1864 menita sa ii sporeasca atributiile si autoritatea. Pe plan extern el a initiat un periculos
proces de apropiere de Rusia cazand in plasa abilei propagande a Petersbourgului.
In replica la toate aceste decizii si comportamente ale domnitorului Eugeniu Carada si
Anastasie Panu nu au ezitat sa plece la Paris pentru a obtine sprijinul lui Napoleon al III-lea in

6
vederea detronarii lui Cuza si a aducerii printului Jerome Bonnaparte pe tronul Romaniei.
Respectiva actiune va fi urmata in iunie 1865 de incheierea unui legamant intre I.C. Bratianu
C.A. Rosetti, Ion Ghica, Grigore Brancoveanu, Dimitri Ghica, Constantin Brailoiu, Anastasie
Panu si Gheorghe Stirbei prin care ei se angajau ca in caz de vacanta a tronului sa sustina prin
toate mijloacele alegerea unui principe strain provenit dintr-o casa regala occidentala.
Tot in vara anului 1865 s-a mai convenit ca I.C. Bratianu si Ion Ghica sa plece in tarile
vest europene cu misiunea de a sonda terenul in vederea identificarii unui potential candidat la
tronul tarii in timp ce lui C.A. Rosetti i-a revenit sarcina de a pregati in interior operatiunea de
detronare a lui Cuza.
In a 2-a parte a anului 1865 remarcam discutiile si negocierile legate de o eventuala
abdicare a lui Cuza. Intr-o scrisoare adresata imparatului francez pe 19 septembrie insusi
domnitorul roman isi manifesta disponibilitatea de a renunta la tron daca o astfel de decizie ar
fi consolidat autonomia tarii. O atitudine asemanatoare consemnam si in mesajul de
deschidere a sesiunii parlamentare din 5 decembrie 1865 in cuprinsul caruia Cuza tinea sa
sublinieze faptul ca persoana sa nu va constitui un obstacol in calea consolidarii edificiului
politic romanesc intrucat el era doar un depozitar al coroanei Romaniei. In paralel, domnitorul
a solicitat chiar sprijinul Frantei si al Angliei pentru aducerea in fruntea tarii a unui print
strain. Conform celor relatate de catre Alexandru Candiano Popescu nu este exclus ca
Alexandru Ioan Cuza sa fi lucrat pentru aducerea ducelui Serghei de Leuchetmberg.
Dincolo de orice speculatii cer este faptul ca la finele anului 1865 si in debtul lui 1866
Cuza a facilitat misiunea complotistilor care in noaptea de 11 februarie 1866 l-au obligat sa
semneze actul de abdicare si sa transmita puterea unei locotenente domnesti formate din
Nicolae Golescu, Lascar Catargiu si Nicolae Haralambie dar si un guvern desemnat de catre
locotenenta avandul in frunte sa pe Ion Ghica.
Curs 2 - Instaurarea monarhiei constitutionale in Romania.
Dupa abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, atributiile sale au revenit unei locotenente
domnesti formate din Nicolae Golescu, Lascar Catargiu si Nicoale Haralambrie, instituie
menita sa asigure interimatul pana la instalarea noului domnitor.
Prima decizie a locotenentei a fost aceea de a aduce la putere un guvern condus de Ion
Ghica, astfel incat fortele coalizate care pregatisera si infaptuisera lovitura de stat, adica,
liberalii, conservatorii si reprezentantii armatei s-au si instalat in fruntea tarii fara nici un fel
de incident semnificativ. Actionand cu maxima promtitudine, locotenenta va convoca pe
11/23 februarie la ora 13 Adunarea Electiva si Senatul intr-o sedinta comuna pentru a lua act
de abdicarea lui Cuza si pentru a propune alegerea ca domnitor a contelui Filip de Flandra,
fratele regelui Leopold al II-lea al Belgiei, care urma sa fie proclamat sub numele de Filip I.
Solutia respectiva a fost aprobata cu entuziasm de catre parlamentari, fiind urmata de
ceremonia depunerii juramantului de credinta fata de domnitor si de desemnarea unei
delegatii care avea misiunea de a se deplasa in Belgia pentru a-i oferi lui Filip tronul
Romaniei.
Ca si in 1859, liderii nostri politici au incercat sa puna Europa in fata faptului implinit,
intrucat puterile garante recunoascusera unirea doar pentru perioada domniei lui Cuza,
rezervandu-se dreptul de a decide ce se va intampla ulterior cu Romania.
Propulsarea candidaturii printului belgian s-a datorat faptului ca tara acestuia
reprezenta un veritabil model pentru cercurile conducatoare de la Bucuresti. Proclamandu-si
independenta in 1830, Belgia devenise un stat neutru avand cea mai avansata constitutie din
Europa dar si o institutie monarhica renumita pentru atasamentul sau fata de valorile
democratice. Incercarea guvernnantilor romani de a obtine sprijinul imparatului Napoleon al
III-lea pentru proiectul lor politic se va izbi insa de refuzul categoric al suveranului francez de
a-l accepta pe Filip de Flandra.

7
 Indignat de optiunea autoritatilor romane, Napoleon al III-lea l-a avertizat pe Ion
Bǎlǎceanu ca nu va tolera sub nicio forma un Burbon sau un Orleans pe tronul Romaniei
deoarece cele 2 familii ar fi putut emite pretentii la coroana franceza. In ceea ce il priveste,
Filip era dupa mama nepotul regelui francez Ludovic Filip D’Orleans, situatie care il
descalifica din capul locului. Mai mult decat atat, el avea si un defect organic, adica era surd,
lucru nu tocmia potrivit pentru un sef de stat.
Atitudinea ostila a suveranului francez va intimida guvernul belgian care pe 14/26
februarie a anuntat in mod oficial refuzul contelui Filip de Flandra de a accepta onoranta
oferta venita din partea romanilor.
In aceste conditii, situatia tarii noastre devenise extrem de delicata, mai ales ca puterile
garante au denuntat lovitura de stat din 11/23 februarie, considerand-o drept o incalcare
grosolana a prevederilor tratatului de pace de la Paris din 1856 si a conventiei din 1858.
Totodata, marile vizir Aali Paşa ii va convoca pe ambasadoriii englez, francez, rus,
austriac, prusac si italian de la Constantinopol pentru a le cere parerea despre o eventuala
patrundere a unui corp militar otoman pe teritoriul romaniei ca o garantie a mentinerii ordinii
publice. Mai mult decat atat, omul politic turc a solicitat ca un comisar al sultanului sa fie
trimis in principatele romane insotit de reprezentanti ai puterilor garante. Intrcat propunerile
otomanilot au suscitat discutii aprinse, s-a decis convocarea Conferintei Puterilor Garante la
Paris, incepand din 26 februarie/10 martie 1866. Reuniunea va fi marcata de ample
divergente, astfel incat, lucrarile Conferintei se vor prelungii pana pe 23 mai/4 iunie fara a se
ajunge insa la nicio formula de compromis intre marile puteri. In timpul dezbaterilor, Poarta,
Rusia si Austria au pus sub semnul intrebarii mentinerea unirii principatelor, respingand
totodata si ideea aducerii unui prin strain in fruntea Romaniei.
Initial, nici englezii nu au acceptat ideea unui conducator al principatelor provenit
dintr-o familie regala europeana, dar, teama de expansionismul rusesc i-a facut ceva mai
concesivi si mai dispusi la dialog din acest punct de vedere. In paralel, Ion Bǎlǎceanu si Ion C
Brǎtianu depuneau eforturi sustinute in vedere captarii belevolentei imparatului Napoleon al
III-lea pentru sustinerea cauzei romanesti dar si pentru a obtine sprijinul celorlalte guverne
occidentale. Munca celor 2 nu va fi zadarnica, astfel incat, pe 14/26 martie, I.C. Brǎtianu
comunica la Bucuresti ca Anglia a acceptat ideea printului strain sugerand candidatura unui
Hohenzollern. Doua zile mai tarziu, dupa ce fusese primit in audienta de catre imparatul
francez, Ion Bǎlǎceanu informa guvernul roman ca Napoleon al III-lea privea in mod
favorabil eventuala urcare pe tronul de la Bucuresti al lui Carol de Hohenzollern.
In absenta unor documente revelatoare, trebuie precizat faptul ca, modul in care s-a
ajuns la respectiva formula continua sa fie partial invaluit in mister.
O prima ipoteza de lucru porneste de la premiza ca ideea candidaturii lui Carol i-ar fi
fost prezentata inca din 1865 lui I.C. Brǎtianu de catre prietenul sau, deputat francez Galhau.
Aceasta solutie s-a bucurat de sprijinul total al doamnei Hortense Cornu, veche prietena a lui
Napoleon al III-lea si o persoana influenta la curtea sa imperiala. Demersul respectiv a
beneficiat si de sustinerea neconditionata a baronesei de Francque, o apropiata a familiei de
Hohenzollern si prietena din copilarie cu Mathilda Drouyn de Lhuys, sotia ministrului de
externe a Frantei si presedinte al Conferintei puterilor garante de la Paris. Se pare ca, prin
intermediul celor 3 doamne I.C. Brǎtianu ar fi reusit sa il castige pe Napoleon al III-lea pentru
solutia Carol de Hohenzollern.
Cea de-a doua ipoteza luata in calcul de catre istorici se refera la faptul ca insusi
imparatul francez a identificat persoana cea mai potrivita pentru a ocupa tronul de la
Bucuresti, propunandu-l in fata liderilor politici romani prin intermdiul doamnei Cornu pe
tanarul Carol ca viitor domnitor.
Familia princiara de Hohenzollern era una dintre cele mai vechi case domnitoare din
Europa jucand un rol important in istoria medievala a germanilor. Originile ei trebuie cautate

8
in Suabia, o regiune sud-vestica a Germaniei, strabatuta de cursul superior al Dunarii. Numele
familiei provine de la Caselur Zollern stapanit de catre contii Burkardus si Wezilo care au fost
mentionati intr-o cronica din anul 1061. Intrucat resedinta lor se afla situata pe un deal ea a
fost denumita in epoca Zollern dupa cuvantul care in dialectul suav desemna o colina. Pentru
a evidentia faptul ca se facea referire la un deal mai inalt, adica Hoch Zollern, prin
justapunere i s-a dat castelului dar si familiei princiare numele de Hohenzollern.
Spita contelui Wezilo se va stinge insa in deceniile urmatoare, in timp ce cea a lui
Burkardus va da numerose vlastare ce se vor perpetua pe mai multe linii. In 1192, Frederic al
3-lea, conte de Zollern, devenea prin casatorie si Burkardus de Nuremberg punand astfet
bazele viitoarei dinasti prusien. Dupa moarte sa toate posesiunile i s-au impartit intre copii.
Principalul beneficiar al succesiunii a fost fiul cel mare, Konrad, care a primit in stapanire
Nurembergul si 2 comitate situate in Franconia. Practic, Konrad poate fi considerat stramosul
Hohenzollernilor si Markgrafti de Handenburg. Celelalt baiat, Frederic al 4-lea a pastrat
comitatul de Zollern si a devenit astfel stramosul Hohenzollernilor din Suavia, adica,
fondatorul liniei Suave. Urmasii lui Konrad au constituit ramura francona a familiei care in
secolul al 16-lea a trecut la luteranism. Din aceasta linie dinastica vor descinde viitorii regi ai
Prusiei dar si imparatii Germaniei moderne.
In ceea ce ii priveste pe Hohenzollerni din Suavia, ei si-au pastrat confesiunea catolica
si incepand din 1576 se vor diviza in 4 ramuri:
1.Hohenzollern Hechingen – se va stinge in 1869
2.Hohenzollern Sigmaringen
3.Hohenzollern Haigenloch – stinsa inca din 1634
4.Hohenzollern Silezianǎ – stinsa in 1616.
De-a lungul epocii moderne linia Suava a Hohenzollernilor va fi pusa in umbra de cea
francona care se stramutase in partea rasariteana a spatiului german. Practic, odata cu
incoronarea lectorului de Brandenburg, Frederic al III-lea care rege al Prusiei sub numele de
Frederic I pe 18 ianuarie 1701, conducerea familiei va fi preluata in mod efectiv de catre
ramura francona. Conform statutului de familie adoptat in 1821 pe vremea regelui Frederic
Wilhelm al III-lea, s-a stabilit ca suveranul Prusiei va dobandi si calitatea oficiala de sef al
intregii case de Hohenzollern. Din dorinta de a da un imbold procesului de unificiare a
Germaniei, printul Carol Anton de Hohenzollern Sigmaringen dar si printul Frederic Wilhelm
de Hohenzollenr Hechingen vor renunta de buna voie pe 7 decembrie 1848 de toate drepturile
lor suverane pe care le-au cedat regelui Prusiei.
Carol Anton, tatal viitorului suveran roman, stapanea domeniul Sigmaringen in jurul
caruia se constituise inca din 1623 principatul cu acelasi nume care dupa 1815 a fost inclus in
confederatia germana. Ramura Hohenzollern Sigmaringen se inrudea nu doar cu familia
regala prusaca ci si cu cea imperiala franceza, cu romanovii, cu suveranii portughezi si chiar
cu habsburghii austrieci. Dupa 1849, Carol Anton a devenit comandant al regimenului 26
infanterie apoi al diviziei a 14-a infanterie avand garnizoana la Dusseldorf fiind totodata un
colaborator apropiat al principelui Wilhelm, viitorul imparat, care l-a si numit guvernator
militar al Vesfaliei in 1853 iar apoi a sustinut desemnarea sa ca prim ministru al Prusiei intre
1858 si 1862 si guvernator al Renaniei intre 1863 si 1881.
Carol Anton s-a nascut in 1811 iar in 1834 s-a casatorit cu Iosefina de Baden avand
impreuna 6 copii: Leopold (1835-1905), Stephanie (1837-1859) ea s-a casatorit cu regele
Petru al 5-lea al Portugaliei, Carol (1839-1914), Anton (1841-1866), Frederic (1843-1904),
Maria Luiza (1845-1912) ea se va casatorii cu contele de Flandra.
Intrucat varianta Hohenzollern se bucura de sprijinul neoficial al Frantei si de
sustinerea totala a guvernului roman, I.C.Bratianu s-a grabit sa de deplaseze la Dusseldorf
acolo unde pe 19/31 martie a fost primit intr-o audienta de 3 ore de catre printul Carol Anton
caruia i-a comunicat in mod oficial dorinta locotenentei domnesti de a-l aduce pe fiul sau

9
Carol Ludovic in fruntea tanarului stat roman. In aceeaşi zi, Bratianu a purtat o convorbire
confidentiala si cu principele Carol in varsta de 27 de ani care era locotenent in cadrul
regimentului al 2-lea de dragoni al garzii prusiene.
Desi interlocutorii omului politic roman se aratasera destul de rezervati in privinta
ofertei venita de la Bucuresti invocand inclusiv obligatia de a-al consulta pe regele Wilhelm I,
seful casei de Hohenzollern, Bratianu a reusit sa citeasca printre randuri concluzionand ca
absenta unui raspuns negativ al lui Carol reprezenta un acord de principiu. Prin urmare, pe 20
martie el a trimis o telegrama la Bucuresti precizand ca tanarul Carol primeste coroana fara
conditii punandu-se in legatura directa cu imparatul Napoleon al III-lea.
Pentru tara noastra, respectiva candidatura reprezenta solutia cea mai avantajoasa
avand in vedere faptul ca posibilitatea alegerii unui print rus sau austriac era exclusa date fiind
tendintele expansioniste ale celor 2 imperii dar si faptul ca un candidat francez nu ar fi fost
acceptat de catre celelalte mari puteri deoarece ar fi dus la rasturnarea echilibrului politic
european. De asemenea, Anglia, din dorinta de a mentine unitatea si integritatea teritoriala a
Imperiului Otoman, nu era dispusa sa isi desemneze un membru al propriei case regale ca
suveran al Romaniei; Italiai se afla in plin proces de unificare statala, astfel incat, in discutie
nu a ramas decat Prusia, un stat aflat in plina ascensiune, dornic sa elimine Austria din calea
procesului de unificare a Germaniei si lipsit de interese directe in zona de sud-est a Europei.
Intre timp, la Bucuresti, locotenenta domneasca si guvernul anuntasera pe 17/29 martie
dizolvarea corpurilor legiuitoare dominate de elementele cuziste dar si organizarea de noi
alegeri pentru Adunarea Electiva care urma sa devina si constituanta. Mai mult decat atat, din
dorinta de a pune marile puteri in fata faptului implinit autoritatile romane au decis pe 29
martie/10 aprilie sa cheme poporul sa se pronunte pentru un plebiscit asupra candidaturii
principelui Carol Ludovic Hohenzollern la tronul tarii. Printr-o astfel de decizie se conferea
legitimitate printului strain dandu-se totodata un raspuns curajor marilor puteri care puneau
sub semnul intrebarii vointa moldovenilor si a muntenilor de a ramane uniti in cadrul unui
singur stat.
Desfasurat intre 2 si 8 aprilie/ 14 si 20 aprilie plebiscitul s-a incheiat conform datelor
oficiale cu victoria zdrobitoare a a sustinatorilor lui Carol, ceea ce a reprezentat un imens
succes al guvernului chiar daca incidentele nu au lipsit. Cea mai grava situatie s-a inregistrat
la Iasi, acolo unde pe 3/15 aprilie s-a declansat o miscare separatista condusa de Nicolae
Rosetti Rosnovanu, mitropolitul Calinic Miclescu, Teodor Bordul Latescu, Nicolae Ciaur
Aslan si Costache Moruzi. Separatistii au beneificat de sprijinul discret al Rusiei si al Austriei
dar in urma interventiei promte a armatei soldata cu 17 morti si cateva zeci de raniti
rebeliunea a fost infranta si liderii sai arestati.
Fara a mai astepta incheierea plebiscitului, IC.Brǎtianu i-a telegrafiat lui Carol Anton
chiar in ziua evenimentelor de la Iasi informandu-l ca 5 milioane de romani il aclamau ca
domnitor pe fiul sau Carol. Impresionat de dorinta guvernantilor de a-l aduce in frunte tarii,
printul Carol parea tot mai hotarat sa accepte tronul Romaniei chiar daca regele prusac
Wilhelm I ii recomandase cea mai completa rezerva in chestiunea respectiva iar pozitia
oficiala a guvernului de la Berlin a fost una de neimplicare deoarece nu dorea sa provoace noi
complicatii in chestiunea orientala.
In schimb, cancelarul Bismarck intr-o convorbire particulara purtata cu tanarul print pe
7 aprilie la sfatuit pe acesta sa plece direct spre Romania dupa ce ii va cere in prealabil lui
Wilhelm I sa ii aprobe un concediu in strainatate. Pe 9 aprilie, suveranul prusac i-a cerut lui
Carol sa astepte mai intai decizia conferintei puterilor garante de la Paris neuitand sa il
avertizeze ca era nedemn pentru un Hohenzollern sa se puna sub suzeranitatea unui sultan
otoman. Tanarul ofiter i-a replicat insa suveranului cxa situatia respectiva nu va fi una de
lunga durata deoarece el va castiga independenta Romaniei chiar pe campul de lupta daca va

10
fi nevoie. In incheierea audientei Wilhelm I i-a recomandat lui Carol sa dea dovada de
maxima prudenta dandu-i totusi de inteles ca il va sustine in mod tacid.
In paralel, in tara lucrurile se derulau cu rapiditate, intre 9 si 17 aprilie/ 21 si 29 aprilie
s-au desfasurat alegerile pentru adunarea constituanta ale carei lucrari au fost inaugurate chiar
pe 28 aprilie cu un mesaj amotionat al locotentei domnesti menit sa reafirme vointa natiunii
romane de a-si atinge cele 2 deziderate majore: unirea deplina a principatelor si domnitorul
provenit dintr-o casa regala europeana.
Cuprinsi de entuziasm, deputatii au adoptat pe 1/13 mai 1866 o rezolutie cu 109 voturi
pentru, si 6 abtineri, in cuprinsul careia se preciza ca principele Carol Ludovic de
Hohenzollern Sigmaringen devine domnitor al Romaniei sub numele de Carol I. Respectivul
document reprezenta un raspuns curajos al autoritatilor de la Bucuresti dat conferintei
puterilor garante de la Paris, care inca din 20 aprilie le recomandase parlamentarilor romani sa
treaca la alegerea unui domnitor pamantean precizand ca in cazul in care majoritatea
moldovenilor s-ar pronunta impotriva unirii cele 2 principate ar trebui sa se separe.
In ceea ce il priveste, principele Carol dupa ce a sondat potentiala reactie a imparatului
Napoleon al III-lea legata de acceptarea tronului Romaniei, a decis sa forteze destinul si sa
porneasca spre noua sa patrie calatorind incognito pe ruta Viena-Bazias care era cea mai
scurta dar si cea mai primejdioasa data fiind iminenta izbucnire a razboiului austro-prusac. Pe
29 aprilie/11 mai printul a parasit orasul Dusseldorf indrepandu-se catre Zurich acolo unde
guvernatorul cantonului Saint Gallen i-a procurat un pasaport elevetian pe numele Karl
Hettingen. In documentul respectiv se preciza ca detinatorul sau calatorea la Odessa pentru
afaceri si ca avea urmatoarele semnalmente: ,,ochii albastri, par negru, nas vulturesc, mustati
si barba mijind pe obraji, statura zvelta”.
Carol a calatorit cu un pasaport fals si a purtat ochelari fumurii pentru a nu putea fi
identificat de catre austrieci care l-ar fi arestat chiar daca pe 30 aprilie demisionase din armata
regala prusiana. Viitorul suveran va fi insotit in temerara sa actiune de catre consilierul
ministerial Von Werner si de chambelanul Mayenfisch carora li se vor alatura la Bazias
locotenentul Sergiu Lenş, nepotul lui Ion Bǎlǎceanu.
Pe 1 mai printul Carol a expediat din Zurich 2 scrisori adresate lui Napoleon al III-lea
si tarului Alexandru al II-lea. In prima dintre ele el isi exprima speranta ca imparatul francez
nu ii va dezaproba hotararea si ca va fi un veritabil protector al Romaniei iar in cea de-a doua
ii solicita tarului sprijinul in vederea dezrobirii Orientului si a crestinatatii. Tot la Zurich
printul a mai redactat si o scrisoare catre sultanul Abdul Aziz care va fi insa expediata la
Constantinopol dupa sosirea sa in tara. In cuprinsul acesteia, Carol si-a manifestat intentia de
a respecta tratatele care legau de mai multe secole principatele romane de Imperiul Otoman.
A urmat in intervalul 3-6 mai o calatorie plina de peripetii pe traseul Ausburg-
Munchen-Salzburg-Viena-Pesta-Timisoara-Bazias. De aici ar fi trebuit ca pasagerii sa fie
imbarcati pe un vapor rapid dar din cauza transporturilor militare efectuate pe Dunare vasul
respectiv a fost programat sa vina abia peste 2 zile. In consecinta principele si insotitorii sai au
fost nevoiti sa se cazeze la un modest hotel din localitate.
In dimineata zilei de 8 mai a sosit vaporul asteptat, iar Carol s-a instalat intr-o cabina
de clasa a 2-a. Pe acelasi vas, s-a imbarcat si I.C. Brǎtianu venit direct de la Paris acolo unde
capatase sustinerea imparatului francez pentru solutia printului strain. Din dorinta de a evita
orice complicatie cei 2 s-au prefacut ca nu se cunosc. Intrucat nivelul Dunarii era foarte
scazut, pasagerii vor fi transportati la Orsova pe o nava mai mica de unde se va porni catre
Turnu Severin. La ora 16 Carol si insotitorii sai au debarcat pe pamantul romanesc in portul
Turnu Severin.
Comandantul navei observand ca principele avea bilet pana la Odessa a incercat sa il
retina la bord pe Carol dar acesta a coborat rapid la mal fiind salutat de catre I.C. Brǎtianu in
calitatea lui de domnitor. Printul si insotitorii sai s-au deplasat catre prefectura si au hotarat ca

11
secretul calatoriei sa fie pastrat deoarece exista pericolul ca trupele otomane cantonate la
Rusciuc sa treaca Dunarea si sa intre in Bucuresti la auzul stiri despre venirea lui Carol in
tara. In seara zilei 8 mai, principele a urcat intr-o trasura trasa de 8 cai pornind spre Craiova
acolo unde a sosit in zorii zilei de 9 mai. De aici s-a indreptat catre Pitesti, destinatie la care a
ajuns seara. Aici l-au asteptat locotenentul domnesc Nicolae Golescu si primul ministru Ion
Ghic, urandu-i bun sosit si o domnie indelungata spre marirea si fericirea poporului roman.
In alocutiunea de raspuns printul a promis ca isi va consacra intreaga viata aspiratiilor
noastre nationale si adresandu-se autoritatilor locale a tinut sa precizeze ca ,,Din momentul in
care am pasit pe pamantul noi mele patrii, am devenit roman”. Dupa incheierea momentului
festiv alaiul s-a indreptat pentru un popas noctun la Golesti de unde in dimineata zilei de 10
mai a pornit spre Bucuresti. De data aceasta, caleaasca domnitorului era trasa de 12 cai fiind
insotita de o excorta calare si de 20 de trasuri. Dupa scurte opriri la Gaesti si Titu, cortegiul a
ajuns in jurul orei 14 la Cotroceni iar de aici s-a indreptat spre sosea fiind intampinat de
primarul capitalei Dumitru Bratianu. Acesta i-a inmanat lui Carol cheile orasului spunandu-i
ca ii ofera coroana lui Stefan cel Mare si a lui Mihai Viteazul. Printul a raspuns scurt
exprimandu-si speranta ca se va ridica la inaltimea misiunii pe care o avea de indeplinit. In
acel moment s-a pornit o ploaie torentiala dupa 3 luni de seceta interpretata de catre toti cei
prezenti ca fiind un semn de bun augur.
La sfarsitul ceremoniei, Carol a urcat intr-o trasura impreuna cu Nicolae Golescu si cu
Ion Ghica pornind pe Podul Mogosoaiei catre dealul Mitropoliei. Autoritatile arganizasera
minutios primirea astfel incat multimea era asezata pe ambele parti ale strazii aruncand cu
flori spre trasura si strigand ,,Ura!”. Convoiul a trecut inclusiv pe langa palatul domnesc, o
casa cu un etaj, fosta proprietate a lui Dinicu Golescu, achizitionata de catre stat pentru a-i
servi lui Cuza drept resedinta. Dupa o ora si jumatate alaiul a sosit la Mitropolie iar principele
Carol a fost intampinat de mitropolitul Nifon si de un sobor de preoti. Dupa ce s-a tinut o
scurta slujba, oficialitatile au intrat in sediul adunarii pentru ca noul domnitor sa depuna
juramantul textul propriu zis citit de catre Nicolae Haralambie avea urmatorul continut: ,,Jur a
fi credincios legilor tarii, a pazii religiunea Romaniei, precum si integritatea teritoriului ei si a
domnii ca un domn constitutional”. Principele a rostit cuvantul ,,Jur” in limba romana, dupa
care a tinut un scurt discurs in cadrul caruia si-a afirmat devotamentul ,,fara margini catre
noua mea patrie si acel neinvins respect care lege pe care le-am cules in exemplul alor mei.
Cetatean azi, maine de va fi nevoie soldat, eu voi impartasii cu domniile voastre soarta cea
buna ca si pe cea rea”. In continuare, Adunarea pentru a da o satisfactie puteriloe garante care
cereau un domn pamantean a adoptat o lege referitoare la naturalizarea familiei princiare de
Hohenzollern. 3 zie mai tarziu, parlamentarii au votat lista civila a principelui in valoare de
100.000 de galbeni, dar avand in vedere greutatile financiare ale statului Carol a renuntat in
primul an la 40.000 de galbeni. Totodata, noului domnitor i-au fost puse la dispozitie care
resedinte oficiale Palatul Domnesc de pe Podul Mogosoaiei si cel de la Cotroceni, iar
cartureanul transilvanean August Treboniu Laurian a primit misiunea sa il invete limba
romana.
Instalat in fruntea statului, Carol I l-a numit prim ministru pe Lascar Catargiu, la
gratiat pe mitropolitul Moldovei Calinic Miclescu si a respins cerea de demisie din armata a
ofiterilor care participasera la inlaturarea lui Cuza.
Odata cu urcarea pe tron a tanarului domnitor, Romania a intrat intr-o noua era
devenind o monarhie constitutionala, forma de guvernamand consacrata juridic prin legea
fundamentala de la 1/13 iulie 1866.
Aspecte generale legate de Casa Regala a României
1.Prevederi constitutionale referitoare la locul si rolul domnitorului/regelui României.
Instaurarea monarhiei constitutionale a presupus parcurgerea a 2 etape distincte dar
indisolubil legate intre ele. Prima, depunerea juramantului ca domnitor de catre principele

12
Carol pe 10 mai 1866, iar cea de-a doua, adoptarea Constitutiei pe 29 iunie cu unanimitate de
91 de voturi de catre Adunarea Electiva. A doua zi, principele Carol a sanctionat si a
promulgat legea fundamentala a tarii ca va fi publicata in monitorul oficial din 1 iulie 1866.
Constitutia va reprezenta baza juridica a monarhiei romanesti consacrand o serie de principii
moderne de inspiratie liberala precum suveranitatea nationala, guvernarea reprezentativa si
separatia puterilor in stat.
In cel de-al treile titlu al legii fundamentale consacrat puterilor statului domnitorul era
evidentiat ca titular al magistraturii supreme, calitate in virtutea careia exercita puterea
executiva incredintata de natiune. In mod efectiv domnul isi numeste si revoca ministri,
sactioneaza si promulga legile, are dreptul de a ierta sau micsora pedepsele in materie
criminala in afara de cele referitoare la ministri, numeste sau confirma in toate functiile
publice, intocmeste regulementele necesare punerii in aplicare a legilor, este capul ostirii,
confera grade militare si decoratii romanesti, bate moneda si incheie cu statele straine
conventii comerciale de nevigatie sau altele similare sub rezerva insa a aprobarilor de catre
parlament.
Domnitorul avea obligatia de a deschide sesiunile ordinare ale parlamentului pe 15
noiembrie printr-un mesaj referitor la starea tarii iar corpurile legiuitoare (camera si senatul)
isi elaborau in mod individual raspunsul la mesajul de deschidere. Intrucat sesiunea
parlamentara ordinala avea 3 luni, domnitorul putea convoca adunarile si mai inainte sau avea
dreptul de a le amana lucrarile cu maxim o luna, fara insa sa mai poata reinnoi amanarea in
cadrul aceleiasi sesiuni fara acordul camerelor. Totodata domnitorul putea convoca
parlamentul in sesiune extraordinara avand si dreptul sa dizolve Camera si Senatul oricand,
fie simultan, fie doar pe unul din cele 2 corpuri legislative. In cazul dizolvarii parlamentului el
trebuia sa convoace noi alegeri in 2 luni de zile si noul parlament in cel mult 3 luni.
Inchiderea sesiunii parlamentare era pronuntat tot de catre domnitor. Monarhul nu avea alte
puteri decat cele incredintate lui prin Constitutie si nu putea fi seful unui alt stat fara a obtine
consimtamantul parlamentului dat in prezenta a 2/3 si cu o majoritate de 2/3 a votului
deputatilor si senatorilor.
Conform prevederilor constitutionale pe durata fiecarei domnii se fixa o lista civila a
domnitorului. Intrcat Romania se transformase dintr-o monarhie electiva intr-una ereditara,
legea fundamentala a reglementat foarte strict succesiunea la tron, modalitatea desemnarii
unui nou domnitor in caz de vacanta a tronului, numirea unei locotenente domnesti pe durata
vacantei dar si instituirea unei regente daca domnitorul se afla in incapacitatea de a-si exercita
prerogativele sau daca era minor. Nu a fost omis nici macar textul juramantului care urma sa
fie rostit de domn in momentul instalarii sale. Persoana domnitorului era declarata inviolabila
iar raspunderea actelor sale cadea pe umerii ministriilor care contrasemnau orice decret
conferindu-i tarie juridica.
In ceea ce priveste puterea legislativa, aceasta era exercitata in mod colectiv de catre
domnitor si reprezentanta nationala formata din senat si camera deputatilor. Exceptand
prerogativele domnitorului legate de sanctionarea si promulgarea legilor, de convocarea,
dizolvarea sau prorogarea parlamentului, trebuie mentionat si faptul ca el avea si drept de
initiativa legislativa.
Puterea judecatoreasca se exercita de catre diferite instante iar sentintele, hotararile si
deciziile justitiei se pronuntau in virtutea legilor si se executau in numele domnitorului.
In mod efectiv, domnitorul a fost implicat in toate ramurile puterii de stat beneficiind de
largi prerogative care nu le depaseau insa pe cele cuprinse in statutu dezvoltator al lui Cuza.
Ca urmare a cuceririi independentei de stat, Romania va intra si in randul regatelor.
Trecerea respectiva nu s-a efectuat in mod brusc ci gradual. Intr-o prima faza la propunerea
consiliului de ministrii domnitorul Carol I a adoptat pe 9/21 septembrie 1878 titlul de Alteta
Regala. Ulterior pe 14/26 martie 1881 va fi proclamat Regatul Romaniei iar la 10/22 mai

13
1881se va desfasura in Dealul Mitropoliei ceremonia incoronarii Regelui Carol I si a Reginei
Elisabeta. Toate aceste modificari isi vor gasi consacrarea juridica si prin revizuirea
constitutionala din 8 iunie 1884.
In paralel pentru a asigura stabilitatea si continuitatea dinastiei de Hohenzollern, guvernul
a insistat sa fie clarificata si problema succesiunii la tron. Intrucat regele nu avea copii a fost
necesara apelarea la textul Constitutiei care stipula ca ,,in lipsa de coboratori in linie
barbateasca ai Mariei Sale Carol I de Hohenzollern Sigmaringen succesiunea tronului se va
cuvenii celui mai invarsta dintre fratii sai sau coboratorilor acestora.
In vara anului 1880, atunci cand Principele Carol s-a deplasat in Germania a discutat
chestiunea succesiunii cu tatal sau, cu cancelarul Bismarck dar si cu imparatul Wilhelm I -
seful Casei de Hohenzollern. Prin urmare, pe 9 noiembrie 1888 Printul Carol Anton a declarat
in scris ca adera la prevederile Constitutiei Romaniei referitoare la succesiunea la tron in Casa
princiara de Hohenzollern. A doua zi insa, pe 10 noiembrie 1888, fratele mai mare al
suveranului roman, Principele Leopold de Hohenzollern, a anuntat ca renunta la improbabila
succesiune la tronul Romaniei data fiind varsta sa (era cu 4 ani mai mare decat Carol). Totusi,
el a precizat ca va accepta ca unul dintre fii sai sa primeasca tronul Romaniei si a decis sa
inceapa educarea baietilor sai pentru a putea prelua aceasta sarcina. Prin urmare, mesajul
domnesc din 15 noiembrie 1888 aduce la cunostinta intregii tari faptul ca succesiunea la tron
va fi reglementata conform prevederilor constitutionale.
Desi situatia parea pe deplin rezolvata, totusi a mai aparut un abstacol si anume scrisoare
din 29 decembrie 1886 a principelui Wilhelm prin care acesta il informa pe Carol I ca renunta
la orice drept asupra Coroanei Romaniei. Totusi, principele Wilhelm a tinut sa isi manifeste
convingerea ca fratele sau mai mic Ferdinand va accepta sa continue marea opera inceputa de
unchiul lor daca va fi solicitat in acest sens. Lucrurile sa vor clarifica in totalitate abia pe 14
martie 1889 atunci cand senatul a adoptat o motiune referitoare la inscrierea lui Ferdinand de
Hohenzollern in apelul sau nominal sub numele de Alteta Regala Principe al Romaniei si
mostenitor prezumtiv al Coroanei. Decizia respectiva va fi ratificata 4 zile mai tarziu printr-un
decret regal. Viitorul suveran al tarii va sosi in capitala pe 19 aprilie 1889 fiind intampinat in
Gara de Nord de regele Carol I si regina Elisabeta, de primul ministru Lascar Catargiu, de
membrii guvernului, de presedintii corpurilor legiuitoare, de reprezentantii celorlalte autoritati
statale si de ministrii plenipotentiali acreditati la Bucuresti. Cateva zile mai tarziu, pe 9 mai
1899 el era primit in senat asumandu-si in mod oficial prerogativele specifice mostenitorului
tronului.
Dupa marea unire din 1918, noile realitati au impus ca o necesitate stringenta modificarea
Constitutiei, opera patronata de catre presedintele PNL Ion I.C. Bratianu. Publicata in
monitorul oficial din 29 martie 1923 noua lege fundamentala a reprezentat in esenta adaptarea
textului constitutional de la 1866 la situatia interna si internationala a Romaniei de dupa
primul razboi mondial. Ea a avut meritul de a formula cu mai mare claritate principiul
suveranitatii nationale de a explicita drepturile si libertatile democratice si de a mentine
separatia puterilor in stat. In ceea ce le priveste, dispozitiile legate de persoana regelui, ca si
prerogativele sale au ramas in esenta neschimbate precizandu-se numai faptul ca numirea sau
confirmarea in functii publice se facea de catre domnitor conform prevederilor legale.
Totodata, in legatura cu mesajul de deschidere a sesiunii parlamentare nu se mai facea
precizarea ca acesta trebuia sa se refere la starea tarii.
Deteliorarea acceptuata a climatului international dupa 1933 ca urmare a accederii la
puterii in Germania a lui Hitler dar si succesele politico diplomatice inregistrate de dictatorul
nazist vor contribuii la declinul regimurilor democratice si la afirmarea tot mai pregnana a
celor totalitare. Si in Romania Cegele carol al II-lea cunoscut pentru inclinatia sa dictatoriala
va face tot posibiliul pentru a transforma Constitutia din 1923 in litera moarta. Incalcarea
sistematica a acesteia a culmina cu lovitura de stat din 10 februarie 1938 menita sa instituie

14
regimul de dictatura personala a monarhului. Pentru a consacra din punct de vedere juridic
lovitura infaptuita, Carol al II-lea va rpezenta pe 20 februarie un nou text constitutional ca
urma sa intre in vigoare dupa ce va fi supus aprobarii natiunii.
In consecinta pe 24 februarie s-a desfasurat un sumulacru de referendum incheiat cu
aprobarea masiva a Constitutiei promulgata de catre Rege pe data de 27 februarie 1938.
Constitutia din 1938 a reprezentat un grav abuz regal afirmand dominatia regelui Carol al II-
lea in raport cu celelalte organisme statale si desfiintat principiul separarii puterilor in stat.
Regulile dupa care se efectua succesiunea la tron au ramas neschimbate fata de constitutiile
anterioare cu exceptia desemnarii regentei care urma sa fie formata dintr-un regent avand ca
rezerva 2 supleanti. Daca monarhul intra in incapacitatea de a mai domni atunci principele
mosternitor devenea automat regent. In cazul decesului regentului supleanul cel mai invarsta
ii lua locul. De asemenea, statutul familiei regale capata un caracter constitutional neputandu-
se modifica decat daca se respecta procedura de revizuire a Constitutiei, adica ar fi fost
necesar initiativa suveranului si consultarea prealabila a parlamentului.
Noua lege fundamentala ii conferea regelui calitatea de cap al statului dar si o situatie
preponderenta in cadrul puterii legislative exercitata de suveran prin intermediul
reprezentantei nationale. Dreptul de initiativa legislativa ii apaartinea numai monarhului in
vreme ce parlamentarii puteau propune doar legi in interesul obstesc al statului. Regele isi
facea puternic simtita prezenta in Senat acolo unde numea jumatate din numarul senatorilor
alesi lor adaugandu-li-se atat principele mostenitor dupa implinirea varstei de 18 ani, cat si
ceilalti principi majori ai familiei regale. Preponderenta executivului in fata legislativului
reiesea si din faptul ca parlamentul nu putea supraveghea activitatea guvernului care era
responsabil doar in fata suveranului. De altfel, intreaga existenta a corpurilor legiuitoare se
afla in totalitate la cheremul regelui care trebuia sa convoace parlamentul o data pe an fara a
se preciza insa la ce data si avea dreptul de a declara oricand inchisa sesiunea. In caz de
neconvocare, parlamentul se intrunea automat la implinirea unui an de la data ultimei
prorogari. Orice act de dizolvare a parlamentului trebuia insotit si de decretul de convocare a
alegerilor pentru noul for legislativ. Atunci cand camerele erau dizolvate s-au in intervalul
dintre sesiuni regele putea emite decrete cu putere de lege ce urmau apoi a fi ratificate de catre
parlament.
Constitutia din 1938 i-a incredintat regelui si atributii majore pe plan executiv. El numea
pe primul ministru iar membrii guvernului erau responsabili doar in fata suveranului. Regele
renunta la prerogativa acordarii amnistiei politice dar beneficia de dreptul de a declara razboi
si de a incheia pacea sau de a semna cu puterile straine tratate politice si militare sau diverse
conventii comerciale. Lista civila a regelui urma a fi aprobata prin lege, ceea ce insemna ca ea
putea fi modificata in cursul unei domnii. Asezamantul constitutional din 1938 ii conferea lui
Carol al II-lea puteri de-a dreptul discretionale atat pe plan executiv cat si legislativ dar cu
toate acestea nu reusea sa ii consolidere regimul politic.
Pierderile teritoriale suferite in vara anului 1940 pe fondul declansarii razboiului si pe cel
al izolarii politico diplomatice al Romaniei il vor compromite pe Carol al II-lea in mod
iremediabil in ochii opiniei publice. Confruntat cu ostilitatea intregii natiuni el a incercat sa isi
salveze tronul desemnadu-l la 4 septembrei 1940 ca prim ministru pe ambitiosul general Ion
Antonescu care intr-o prima faza a obtinut depline puteri pentru conducerea statului iar apoi
in zorii zilei de 6 septembrie la fortat pe Carol al II-lea sa abdice. Succesorul sau Mihai I a
emis in aceeasi zi un decret de confirmare a puterilor depline acordate lui Antonescu in
calitate de conducator al statului mentinand pentru sine urmatoarele prerogative regele: era
capul ostirii, avea dreptul de a bate moneda, putea conferii decoratii, primea si acredita
ambasadorii si ministrii plenipotentiali, aproba modificarea legilor organice si il numea pe
primul ministru insarcinat cu depline puteri.

15
 Dupa infaptuirea actului de la 23 august 1944 va fi repusa partial in vigoare constitutia din
1923 ale carei prevederi au fost insa incalcate in mod sistematic de catre comunisti pana pe 30
decembrie 1947 atunci cand vor inlatura regimul monarhiei constitutionale instaurand
republica populara romana.
4.Organizarea Casei Regale

Casa Regala a Romaniei era constituita practic din mai multe compartimente dupa cum
urmeaza: Casa Militara a Regelui, Casa Civila a Regelui, Casa Reginei, Casa Princiara.
Conform prevederilor legii pentru organziarea puterii armate din Romaniei din 1868 s-a
constituit un corp de adjutanti pe langa persoana suveranului, corp compus din ofiteri
apartinand tuturor armelor.
Veritabil stat major regal respectivul grup reprezenta casa militara a domnitorului,
organism ce avea in frunte un sef numit de catre monarh. De-a lungul timpului si casa civila a
regelui a capatat o organizare din ce in ce mai riguroasa ajungand sa fie formata din maresalul
curtii, administratorul domeniului coroanei, secretarul particular al regelui, prefectul palatului
(directorul resedintelor regale), şambelanul sau marele maestru de ceremonii si marele
maestru al vanatorilor regale. Dintre toti acesti functionari cel mai important era maresalul
curtii in subordinea caruia va intra incepand din 1920 intregul personal militar si civil al casei
regale. De altfel, incepand din octombrie 1920 Ferdinand I ii va conferii maresalului si
titulatura de ministru al Casei Regale, demnitate care i-a permis acestuia sa stea alaturi de
membrii guvernului la ceremoniile oficiale.
Prima persoana care a detinut titulatura de ministru al casei regale a fost Nicolae Mişu, el
detinand respectiva functie intre anii 1920 si 1924. La 3 luni dupa moartea sa i-a succedat
Constantin Hiott (1925-1930).
Lovitura de stat infaptuita de catre Carol in vara anului 1930 a provocat demisia lui
Constantin Hiott si inlocuirea acestuia cu generalul Constantin Ilasievici care a fost numit de
catre noul suveran maresalul palatului ceea ce insemna renuntarea la titulatura de ministru al
casei regale. Totusi, pana in 1934 cel mai important personaj din anturajul monarhului a fost
secretarul sau particular Pui Dumitrescu izgonit insa de la palat in urma unor complicatii de
ordin politic si sentimental.
Locul sau va fi luat de catre Ernest Urdăreanu (1897-1959) descendentul unei familii de
boieri gorjeni originali din Urdari. El a cunosuct o ascensiune fulminanta la palat devenind un
membru de baza al camarilei regale. Ofiter de cavalerie, excelent dansator si voritor de limba
franceza, Urdăreanu a fost adus de catre generalul Ilasievici de la regimentul de escorta regale
la palat pentru a avea grija de automobilele curtii regale. Intrat in atentia suveranului sin
grantiile Elenei Lupescu dupa ce economisise jumatatea din bugetul alocat parcului auto el va
fi rasplatit cu diverse functii la curte dar si in cadrul statutului roman. Mai exact, Urdăreanu a
fost adjutat regal intre 1933 si 1934, prefect al palatului 1935-1936, vicemaresal in 1936 si
apoi maresal al palatului in 1937. Dupa o foarte scurta perioada de dizgratie din toamna
anului 1937 Urdăreanu a devenit mare şambelan si chiar ministru al casei regale in intervalul
1938-1940, functie ce fusese reinventata special pentru el. Mai mult decat atat, in perioada
dictaturii carliste el a devenit membru al consiliului de coroana, sef de stat major al partidului
natiunii si ministru de stat. Dupa 1940 impreuna cu sotia sa Monica, Ernest Urdăreanu va
insoti in exil cuplul, Carol – Elena Lupescu.
Pe 19 septembrie 1940, colonelul Mihail M Roniceanu va fi numit sef al casei militare
regale iar pe 24 septembrie el va deveni si maresal al curtii.
Din dorinta de a-si subordona institutia monarhica, generalul Ion Antonescu a impus pe 25
octombrie 1940 adoptarea statutului organic provizoriu de functionare a curtii regale. Potrivit
respectivului document, personalul curtii era format din inaltii demnitari numiti de suveran in

16
baza propunerilor conducatorului statului fara a fi insa remunerati si din personalul propriu-
zis insarcinat cu functionare curtii.
Intreaga activitate a casei regale era coordonata de maresalul curtii. El avea obligatia de a
asigura legatura dintre rege si conducatorul statului, de a se ocupa de chestiunile referitoare la
protocol si la ceremonii dar si de a conduce intreaga activitate administrativa cotidiana.
Intrucat era seful administratiei regale, maresalul curtii devenea raspunzator direct in fata
monarhului dar si penal fata de stat in cazul aparitiei unor neregului de ordin administrativ. In
plus, el trebuia sa se asigure de cresterea prestigiului coroanei si de apararea moralitatii la
palat astfel incat examina, aproba si propunea toate numirile de personal de la curte hotarand
totodata si in privinta destituirilor, a inlocuirilor, a sanctiunilor si a recompenselor acordate
functionarilor palatului. Maresalul curtii regale avea in subordine casa civila regala si biroul
regal de studii dar putea da dispozitii si in legatura cu casa militara regala deoarece aceasta
avea atributii legate de asigurarea pazei si a securitatii suveranului dar si a intregii familii
regale.
Casa civila a regelui Mihai era constituita din administratorul curtii regale, domnisoarele
de onoare, maestrul curtii si prefectul casei regale. Biroul regal de studii avea menirea de a
asigura pregatirea si documentarea suveranului Romaniei.
In timpul regimului antonescu, functia de maresal al curtii palatului a fost detinuta de catre
Teodor Rosetti Solescu in perioada martie-august 1942, Ioan Mocsony Starcea intre 1942 si
1944 si de generalul Constantin Sanatescu din aprilie-noiembrie 1944. Din noiembrie 1944
pana in decembrie 1947 maresalul curtii a fost Dimitri D. Neger.
Demn de mentionat este faptul ca in timpul regilor Carol I si Ferdinand I in structura
organizatorica a casei regale romane au mai existat casa reginei compusa din marea doamna
de onoare, doamnele de onoare si secretarul suveranei dar si casa princiara formata dintr-un
maestru al curtii, ofiterii adjutanti si cateva doamne de onoare.
5.Mijloace financiare si materiale ale Casei Regale Romane

Pentru a se asigura prestigiul si resursele materiale necesare functionarii in conditii

normale a institutiei monarhice elita politica romanesca a decis sa puna la indemana familiei
regale romane 3 categorii de surse de intretinere menite sa dea stralucire blazonului regal.
Este vorba de lista civila, de domeniul coroanei si de dreptul de locuire a palatelor regale.
Exceptand averea sa personala veniturile suveranului roman proveneau in principal din lista
civila a acestuia, astfel, pe 13 mai 1866 la 3 zile dupa ce principele Carol depusese juramantul
in calitate de domnitor al Romaniei, adunarea constituanta i-a fixat o lista civila in coantum de
2 milioane de franci aur pe an adica de 3 milioane 200 de mii. Respectiva hotarare a intrat in
vigoare la 29 iunie 1866 adica la o luna dupa adoptarea constitutiei.
Desi in legea fundamentala a tarii se mentiona in mod expres faptul ca lista civila se fixa
prin lege pentru durata intregii domnii totusi nu au lipsit nici tentativele de eludare a sa in
sensul sporirii listei civile prin sistemul dotatiilor. De exemplu, la scurta vreme dupa casatoria
lui Carol I survenita pe 3 noiembrie 1869, mai multi deputati au propus in ianuarie 1870
instituirea unei dotatii special anuale de 300 de mii lei pentru doamna Elisabeta. Data fiind
starea generala a finantelor statului, domnitorul l-a anuntat pe primul ministru, liberalul
Dimitri Ghica, ca nu poate primi respectiva dotatie. Din cauza unei indiscretii s-a aflat insa ca
propunerea respectiva venise din partea ministrului justitie, Vasile Boerescu, fiind transmisa
conducerii camerei deputatilor. In urm scandalului izbucnit in parlament, ministrul a trebuit sa
demisioneze chiar daca intre timp proiectul de lege fusese retras. Mai mult decat atat, o parte
a oamenilor politici, a presei si a opiniei publice s-a lansat intr-o serie de atacuri furibunde la
adresa perechii princiare prezentand potentiala dotarie ca pe un veritabil furt facut din avutul
natiunii. Agitatiile generate de scandal vor duce chiar la caderea intregului guvern suvernita
pe 27 ianuarie 1870.

17
 Pe 15 noiembrie 1892 atunci cand mesajul regal adresat parlamentului anunta apropiata
casatorie a principelui mostenitor Ferdinand cu principale britanica Maria, cativa deputati
sustinuti de guvernul prezidat de catre Lascar Catargiu au initiat un proiect de lege pentru
instituirea unei dotatii care sa le asigure lui Ferdinand si sotiei sale o pozitie si o demnitate
adecvate prestigiului pe care il castigase dinastia romana. Desi au existat unele voci impotriva
unei astfel de initiative pornindu-se de la premisa ca masura era neconstitutionala si ca oricum
veniturile domeniului coroanei puteau subventiona cheltuielile casei regale inclusiv pe cele
ale mostenitorului treonului, totusi, in noiembrie 1892 parlamentul a adoptat legea prin care
principelui mostenitor Ferdinand i se oferea o dotatie de 300.000 de lei anual pana in
momentul urcarii pe tronul Romaniei. Jumatate din aceasta suma a fost declarata reversibila
asupra principesei Maria in caz dde vaduvie. Legea respectiva a fost promulgata si publicata
in monitorul oficial din 31 decembrie 1892 la 2 zile dupa oficierea cununiei lui Ferdinand si a
Mariei.
O alta incarcare a prevederilor constitutionale se va produce pe 28 aprilie 1913 atunci
cand din initiativa parlamentar sustinuta si de guvernul Titu Maiorescu s-a constituit in
favoarea altetei sale regale principele Carol, fiul principelui mostenitor Ferdinand, o dotatie
anuala de 100.000 lei. Motivatia deciziei parlamentului era legata de faptul ca principele
Carol trebuia sa indeplineasca sarcina de a reprezenta si el casa regale astfel incat tara avea
obligatia morala de a-i asigura mijloacele necesare pentru a face fata indatoririlor impuse de
misiunea ce ii revenea.
Dupa urcarea lui Ferdinand pe tronul Romaniei prin legea din 23 decembrie 1914 s-a fixat
conform prevederilor constitutionale lista civila a noului monarh un coantum de 2,5 milioane
de lei. Totodata, dotatia anuala de 300.000 de lei stabilita in 1892 pentru principele mostenitor
al Romaniei a fost trecuta asupra principelui Carol. Mai mult decat atat, din dorinta de a o
cinsti pe regina vaduva Elisabeta, parlamentul i-a oferit si ei o dotatie anuala viagera de
300.000 lei.
Dupa Marea Unire Constitutia din 1923 preciza ca lista civila a primului rege al Romaniei
Intregite va fi fixata printr-o lege speciala. Prin urmare, in baza articolului 136 al Constitutiei
va fi adoptata legea respectiva ce prevedea ca lista civila a lui Ferdinand I sa insumeze 10
milioane de lei anual dintre care 700.000 de lei urmau a fi platiti la paritate in aur. Si dotatia
principelui mostenitor Carol a fost ridicata la 2 milioane de lei anual din care 150.000 lei
platibili la paritate in aur. Intrucat moneda nationala se va stabiliza, dupa 1927 s-a renuntat la
achitarea unei parti din lista civila la paritatea in aur.
In epoca regentei s-a fixat prin legea din 9 august 1927 lista civila a regelui minor Mihai I.
In total era vorba despre suma de 56 de milioane de lei anual defalcata astfel: 22 de milioane
de lei pentru casa Regelui Mihai I si a regentei din care cate 6 milioane de lei le erau oferiti
celor 2 regenti nebeneficiari ai unei dotatii speciale; 20 de milioane de lei anual erau destinati
reginei Maria, 7 milioane de lei principesei Elisabeta si 7 milioane de lei principelui regent
Nicolae.
Ca urmare a urcarii pe tronul Romaniei de catre regele Carol al II-lea in urma lovituri de
stat di 6-8 iunie 1930, parlamentul va adopta pe 27 iunie legea de stabilire a listei civile a
suveranului. Conform prevederilor sale, monarhul primea 40 de milioane de lei anual la care
se adaugau si alte dotatii precum: 20 de milioane de lei pentru regina Maria, 7 milioane de lei
pentru principesa Elena, mama printului mostenitor Mihai, si 7 milioane de lei pentru Mihai
mostenitorul coroanei Romaniei.
Dupa abdicarea regelui Carol al II-lea printr-un decret lege semnat pe 29 octombrie 1940
de catre generalul Ion Antonescu s-a fixat o lista civila de 40 de milioane de lei anual pentru
regele Mihai I si o dotatie de 7 milioane de lei pentru regina mama Elena. Intrucat in timpul
razboiului valoarea nominala a leului s-a depreciat, regimul antonescu a hotarat ca incepand
din februarie 1942 sa fie majorate salariile tuturor functionarilor publici iar cu acest prilej s-a

18
trecut si la indexarea coantumului listei civile a suveranului care a urcat la 55 de milioane de
lei. O data cu prabusirea regimului antonescu noii lideri politici ai Romaniei, inclusiv
comunistii, au decis pe 30 decembrie 1944 ca lista civila a regelui Mihai I sa creasca la 60 de
milioane de lei iar dotatia reginei mama Elena la 8 milioane de lei.
Exceptand lista civila a monarhilor romani, Casa Regala va mai beneficia si de veniturile
obtinute de domeniul coroanei care fusese constituit printr-o lege din 10 iunie 1884. Mai
exact, la putina vreme dupa dizolvarea camerelor care au consfiintit revizuirea constitutionala
din iunie 1884, va fi depus din initiativa parlamentara si proiectul legii pentru infiitarea
domeniului coroanei. In fapt, ideea respectiva i-a apartinut primului ministru Ion C Bratianu
care si-a asumat si responsabilitatea puneri sale in practica deoarece considera ca familia
regala trebuie sa reprezinte natiunea romana cu demnitate si la inaltimea standardelor
celorlalte case regale europene.
Publicata in monitorul oficial din 10 iunie 1884, legea se referea la faptul ca 12 mosii din
domeniul privat al statului, insumand 118.286 de hectare, dintre care 67.198 de hectare de
padure, urmau sa constituie un domeniu asupra caruia coroana avea dreptul de folosinta si de
exploatare directa sau prin arendare. Respectivele proprietati erau inalienabile si
imprescriptibile, adica, nu puteau fi vandute, donate, schimbate, ipotecate sau supuse la vreo
alta sarcina indiferent de natura acesteia. Pentru ele nu se plateau impozite catre stat ci doar
darile comunale si judetene. Totodata, contractele si toate actele referitoare la administrarea
domeniului coroanei beneficiau de scutire a taxelor de inregistrare si de timbru. Veniturile
obtinute in urma exploatarii celor 12 mosii urmau sa le completeze pe acelea din lista civila
astfel incat sa permita o reprezentare adecvata a dinastiei romane atat in tara cat si peste
hotare.
Proprietatile respective se aflau situate in diverse zone ale tarii dupa cum urmeaza:
Ruşeţul in judetul Braila; Sadova si Segarcea in Dolj, Cociocul in Ilfov; Bicazul in Neamt;
Gherghita, Clabucetul Taurului si Muntele Caraiman in Prahova; Domnita in judetul
Ramnicul Sarat; Mălini, Borca, Sabasa si Fărcaşa în Suceava si Dobrovatul in Vaslui.
Exploatarea mosiilor s-a facut prin metode stiintifice si cu ajutorul unor specialisti romani
si straini. In consecinta, pe domeniul coroanei vor aparea ateliere mestesugaresti, intreprinderi
si instalatii forestiere, cariere de piatra, dar vor fi create si biblioteci populare, scoli primare,
teatre satesti, dispensare mediacale, farmacii, carora li s-au adaugat constructiile unor noi
biserici.
Dupa reforma agrara din 1921 domeniul coroanei va suporta o expropiere de 46.422 de
hectare. Administrarea domeniului coroanei se realiza de catre un ingrijitor special numit si
remunerat de catre casa regala. De-a lungul timpului, administratorul domeniului coroanei va
actiona in vederea eficientizarii sale respectand cu strictete instructiunile primite de la rege.
In urma unui decret lege din 14 octombrie 1940 s-a renuntat la toate scutirile si reducerile
de impozite, taxe si contributii ce fusesera acordate pana atunci casei regale, membrilor
familiei domnitoare si domeniului coroanei. Practic au scapat de impozitare daor lista civila a
regelui Mihai I si dotatia anuala a reginei mama Elena. Dispozitiile respectivului decret vor fi
insa abrogate pe 20 ianuarie 1945 in semn de curtoazie fata de persoana regelui si de membrii
familiei sale.
Dupa ce comunistii si-au consolidat pozitia in stat au trecut la inlaturarea monarhiei
deoarece aceasta a reprezentat ultimul obstacol in calea comunizarii totale a tarii.
Alaturi de lista civila si de domeniul coroanei, Casa Regala a Romaniei a mai obtinut din
partea statului si dreptul de a locuii in mai multe palate dupa cum urmeaza: Palatul regal din
calea Victoriei, palatul Cotroceni, palatul Kiseleff, palatul Elisabeta - Bucuresti, Pelesul,
Pelisorul si Foisorul la Sinaia, Castele Copaceni si Scovistea in Ilfov, Resedintele regale de la
Balcic si Mamaia, Castelul Bran si Castelul Săvârşin din Arad.

19