Curs nr.

2
Secolul fanariot în Principatele Române

Regimul fanariot în istoria românilor

La începutul secolului al XVIII-lea, încercările românilor de a modifica
regimul dominaţiei otomane au determinat Poarta să opteze pentru o nouă formulă
politică în cazul Principatelor. După defecţiunea lui Dimitrie Cantemir în Moldova, în
1711, şi înlăturarea ultimului domn pământean, Ştefan Cantacuzino (1714-1716), în
Ţara Românească, Imperiul sultanilor a căutat o soluţie mai eficientă de dominare a
Ţărilor Române; soluţia a fost introducerea regimului fanariot. Secolul fanariot (1711-
1821) a fost inaugurat de aceeaşi persoană, Nicolae Mavrocordat, cu vechi legături,
inclusiv de rudenie, cu elita politică a ţării. S-a pus, de aceea, problema dacă
momentul introducerii regimului fanariot a reprezentat o cezură în viaţa politică a
românilor. Răspunsurile date de istorici sunt nuanţate. Opinia majoritară este bin
sintetizată de profesorul Pompiliu Teodor, care aprecia că ceea ce s-a schimbat nu a
fost o domnie cu alta, ci regimul politic1. Contemporanii nu au perceput însă aducerea
fanarioților în scaunele domnești de la Iași și București ca pe un moment de răscruce,
de schimbare de regim. Această idee avea să fie acreditată mai târziu și a fost sortită
unei lungi cariere. Regimul fanariot a fost anticipat de „experimentul protofanariot”
de la sfârşitul secolului al XVII-lea, când pe tronul Principatelor au fost aşezaţi greci
din Constantinopol2. S-a spus chiar că rădăcinile fanariotismului trebuie căutate în
secolele XVI-XVII3. Unii istorici (Andrei Pippidi, Eugen Stănescu) au distins două
perioade, între care există continuitate: una prefanariotă, care începe cu influenţa
levantină, pe la 1575; perioada fanariotă propriu-zisă, precedată, la rându-i, de valul
imigranţilor din Epir şi din Arhipelag.
Fără a stărui mai mult, să reţinem, totuşi, că noua formulă politică „era în
fapt un compromis între statutul de autonomie al Principatelor Române şi cel al
administraţiei directe”4. Sistemul a funcţionat ca un instrument mai adecvat
dominaţiei otomane, prin care Poarta controla Ţările Române, fără ca, formal,
autonomia lor să fie încălcată. Evident, în fapt, autonomia a suferit o îngrădire
considerabilă, dată fiind imixtiunea puterii suzerane în treburile ţării, dar Moldova şi
Ţara Românească au continuat să beneficieze, din punct de vedere juridic, de statutul
de protecţie tributară ('ahd ad-dhimma). Au apărut însă două elemente noi: degradarea
statutului domnilor, aflaţi la cheremul Porţii, respectiv instituirea, după 1774, a unui
dublu protectorat, prin legalizarea dreptului Rusiei de a interveni în favoarea
Principatelor Dunărene5.
Cine erau, de fapt, fanarioţii? Vlad Georgescu îi socotea ca fiind un fel de
pre-partid politic (nu etnic), divers ca alcătuire, dar bazat pe interese comune. Același
istoric caracteriza fanariotismul ca reprezentând o structură socială, politică şi de
cultură în care se puteau regăsi toţi cei ce aderau la un sistem de valori bazat pe
ortodoxism conservator, tradiţionalism antioccidental şi respectarea legăturilor de
credinţă faţă de Poartă6. Istoricul Andrei Pippidi indica trei sensuri ale termenului
1
Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria
României, Bucureşti, 1999, p. 300.
2
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, 1997, pp. 160-161.
3
Vlad Georgescu, op. cit., p. 84.
4
Florin Constantiniu, op. cit., p. 180.
5
Istoria românilor, vol. VI, Românii între Europa clasică şi Europa Luminilor (1711-1821), coord. Dr.
Paul Cernovodeanu, prof. univ. dr. Nicolae Edroiu, Bucureşti, 2002, p. 591.
6
Vlad Georgescu, op. cit., p. 84.
fanariot: 1) elita Fanarului de dinainte de 1821; 2) domnii din Moldova şi Ţara
Românească, născuţi în Fanar; 3) orice membru al clasei conducătoare din ţările sud-
estului european de origine sau educaţie greacă7.
Recurgerea la soluţia fanariotă fusese favorizată de noua situaţie politico-
diplomatică din zonă, unde ciocnirea dintre cele trei imperii se soldase cu recesiunea
puterii otomane - implacabilă după 1683 - şi nevoia contracarării expansiunii ruseşti şi
habsburgice. În această situaţie delicată pentru Poartă au avut loc încercările Ţărilor
Române de a ieşi, cu ajutorul puterilor creştine, de sub dominaţia Imperiului Otoman.
Teama turcilor legată de trădarea domnilor din Moldova și Țara Românească a grăbir
înlocuirea pământenilor cu membri ai aristocrației Fanarului pe tronurile de la Iași li
București. S-au adăugat, se pare, şi necesităţile legate de exploatarea mai eficientă a
resurselor economice ale Ţărilor Române, într-o perioadă în care expansionismul
otoman este oprit; mai mult, din ultimele decenii ale secolului al XVII-lea, Imperiul
sultanilor pierduse, în favoarea imperiilor creştine, teritorii însemnate.
Ceea ce ce remarcă în mod deosebit este noul caracter al regimului
dominaţiei otomane, mult mai apăsător din punct de vedere economic şi politic.
Principatele au fost integrate sistemului politic şi militar otoman. Instituţiile
fundamentale ale ţării sunt afectate. Domnii devin simpli funcţionari ai Porţii,
schimbaţi dintr-o ţară în alta sau maziliţi, în funcţie de interesele sau capriciile
înaltelor autorităţi otomane. Domniile sunt scurte, mai ales în a doua parte a epocii
fanariote, după 1774, când la conducerea ţării sunt numiţi reprezentanţi ai caselor
levantine. În cele două ţări au domnit efectiv 31 de domni din 8 familii fanariote,
greceşti ori grecizate (cazul albanezilor Ghica): Mavrocordat, Ghica, Ipsilanti, Suţu,
Moruzi, Caragea, Hangerli şi Mavrogheni, la care s-au adăugat două familii
româneşti, în parte grecizate (Racoviţă şi Callimachi - Călmaşul), precum şi familia
Rosetti, de origine greacă, dar românizată încă din veacul anterior (cu două domnii).
Familiile Mavrocordat şi Ghica au însumat numai ele aproape jumătate din numărul
domniilor (32 din 70) şi din numărul anilor de stăpânire, însumaţi pentru ambele
principate, dar scăzând anii de războaie şi ocupaţii, când tronul nu era ocupat efectiv
(89 din 198)8. În 1819 s-a ajuns la un monopol în privinţa domniilor în Moldova şi
Ţara Românească, exercitat de reprezentanţii familiilor Callimachi, Suţu (cu două
ramuri) şi Moruzi9.
Armata este practic desfiinţată în 1739, în timpul lui Constantin
Mavrocordat, fiind redusă la o simplă gardă domnească, pentru paza prinţului şi
menţinerea ordinii interne. Fiscalitatea este sporită neîncetat, având loc o intensificare
continuă a exploatării economice. Exceptând haraciul, care ajunge, după 1775, la
260.000 taleri în cazul Moldovei şi 300.000 taleri pentru Ţara Românească,
peşcheşurile, contribuţiile extraordinare, mucarerul mic şi mucarerul mare, pentru
menţinerea în scaun, îngreunează situaţia financiară a statelor româneşti şi determină
scurgerea masivă de capital spre Poartă. Cererile de produse, grâu, lemn, oi, etc. au
fost mărite, iar după 1751 este stabilit monopolul economic otoman, ce avea să fie
desfiinţat abia în 1829. Prestaţiile în muncă au fost şi ele sporite.
Autonomia a fost însă păstrată, în ciuda accentuării presiunii otomane.
Structurile tradiţionale politico-administrative, instituţiile fundamentale ale ţării,
independenţa legislativă, sistemul proprietăţii feudale au fost menţinute.
7
Andrei Pippidi, Phanar, Phanariotes phanariotisme, în Idem, Hommes et idées du sud-est européen à
l'aube de l'âge moderne, Bucarest-Paris, 1980, pp. 341-350.
8
Dan Berindei, Fanarioţii şi românii, în Idem, Românii şi Europa în perioadele premodernă şi
modernă, Bucureşti, 1997, pp. 30-31.
9
A. Oţetea, Un cartel fanariot pentru exploatarea ţărilor române, în “Studii”, XII (1959), nr. 3, pp.
111-121.
 În interior, domnia şi-a consolidat autoritatea în raport cu elita socială
tradiţională, boierimea, pe plan intern domnul fiind un veritabil autocrat. Despoţi
luminaţi, o mare parte a lor a iniţiat o serie de reforme, a căror finalitate - poate nu
intuită, determinată mai degrabă de sporirea capacităţii economice, pentru a le face
mai apte sistemului de exploatere fiscală, dar, neîndoielnic, favorizată şi de educaţia
în spirit iluminist a multora dintre ei – avea să se resimtă în modernizarea şi
uniformizarea Principatelor. E vorba şi de o lărgire a orizontului intelectual, fenomen
specific Luminilor, chiar dacă avea să fie stânjenit de educaţia în limba greacă sau de
metodele învechite folosite în învăţământul din epocă.
Reacţia antifanariotă a fost amplă, antrenând, mai ales spre sfârşitul
perioadei, aproape toate categoriile şi păturile sociale. Reacţiei populare i s-a adăugat
aceea a elitei româneşti, din ce în ce mai clar sistematizată. Accentele xenofobe nu au
lipsit, din contră. Treptat, avea să se procedeze la reconsiderarea obiectivelor politico-
naţionale, consecinţă a dezvoltării conştiinţei naţionale româneşti.
Ultimele domnii fanariote mărturisesc semnele dezagregării, criza generală a
sistemului arătând incapacitatea de reformă într-o asemenea măsură, încât împiedicau
evoluţia în sens modern a societăţii româneşti. Nemulţumirea generală nu mai putea fi
stăvilită: drumul spre revoluţie era deschis10.

Reformele fanariote
Secolul fanariot a fost şi un secol al reformelor. Acestea au reprezentat
încercări de a salva ordinea existentă, îmbunătăţind starea de lucruri, pe trend
iluminist şi urmând calea cunoscută a despoţilor luminaţi. Dar scopul real urmărit nu
le diminuează importanţa, cu atât mai mult cu cât unii dintre domnii fanarioţi au
încercat să administreze cu înţelepciune ţara, înţelegând foloasele care decurgeau
dintr-o asemenea practică. Ei au căutat să introducă şi în Principate reforme
modernizatoare, să întărească puterea centrală şi să diminueze influenţa boierimii, să
ordoneze administraţia şi să însănătoşească fiscalitatea. Deşi au rămas înainte de toate
slujitorii Porţii, ale cărei interese în mod fatal le-au servit, prin acţiunile lor
reformatoare au deschis calea spre modernitate şi au contribuit la omogenizarea
stărilor de lucruri din cele două principate extracarpatice11.
Primul dintre hospodarii fanarioţi, Nicolae Mavrocordat, bun cunoscător al
scrierilor vremii şi preocupat de îmbunătăţirea stărilor de lucruri din cele două state
româneşti, unde ajunsese domn, i-a lăsat fiului său un întreg program de reforme,
menit a stabiliza populaţia rurală şi a ameliora sistemul de strângere a impozitelor.
Constantin Mavrocordat, în cele 10 domnii – 6 în Ţara Românească şi 4 în Moldova,
desfăşurate între 1730-1769 – a introdus un şir lung de elemente iluministe. A început
cu reformarea fiscalităţii. Astfel, a unificat sistemul de impunere, stabilind o dare fixă,
ridicată de patru ori pe an (sferturile); a desfiinţat numeroase impozite indirecte, ca şi
răspunderea colectivă a satelor, îngrădind abuzurile. Intenţiile sale au fost facilitate de
aprobarea tacită a Porţii, interesată în procesul de consolidare a regimului fanariot şi
în prevenirea stărilor de lucruri care ar fi putut degenera în situaţii neplăcute pentru
ea. Se adăuga efectul pe care îl avuseseră reformele aplicate de austrieci în Oltenia,
recent realipită Ţării Româneşti, în urma păcii de la Belgrad, din 1739. Boierimea,
dornică să-și conserve privilegiile, s-a opus acestor măsuri, care aveau să fie
abandonate ulterior. În vederea unui mai bun control asupra acestei categorii sociale,

10
A. Oţetea, La désagrégation du régime phanariote, în volumul colectiv L'époque phanariote,
Thessaloniki, 1974, pp. 439-445.
11
Cea mai bună sinteză, la Florin Constantiniu şi Şerban Papacostea, Les réformes des premiers
Phanariotes en Moldavie et en Valachie, în “Balkan Studies”, 13 (1972), no. 1, pp. 89-118.
vizând întărirea puterii centrale, domnitorul a împărţit, printr-o reformă din 1739,
boierimea în mai multe categorii, fiecare cu privilegiile şi obligaţiile sale: boierii mari
(veliţi), de la ban la clucer; boieri de clasa a doua (boiernaşi), urmaşii marilor boieri –
neamurile; urmaşii micilor boieri – mazilii.
În plan administrativ, s-a încercat crearea unui aparat de stat modern,
centralizat. Funcţionarii statului primeau leafă, măsură menită a diminua abuzurile de
până atunci. În fruntea judeţelor şi a ţinuturilor au fost numiţi ispravnicii, cu rosturi
administrative, judecătoreşti, fiscale. Mai târziu, Alexandru Ipsilanti, un alt important
reformator, avea să reorganizeze poşta, pentru sporirea eficienţei.
Dar poate că cele mai cunoscute şi rezonante reforme din epoca fanariotă
sunt cele din domeniul social şi juridic. Desfiinţarea şerbiei, adică a condiţiei servile,
prin care se menţineau legături de dependenţă personală, a avut ecou şi pe continent.
Astfel, în 1746 în Ţara Românească, a fost condamnată canonic rumânia. Cei care nu
voiau sa-şi elibereze de bunăvoie şerbii urmau să primească o despăgubire de 10 taleri
de la ţărani. Aceştia deveneau clăcaşi, fiind obligaţi la 12 zile de clacă pe an. În 1749,
fiind domn în Moldova, Constantin Mavrocordat a desfiinţat vecinia, fără despăgubiri,
dar cu obligaţia prestării a 24 zile de clacă de către ţărani. Ulterior, în 1766, pentru a
atenua tensiunile, Grigore Ghica a fixat claca la 12 zile pe an, dar a introdus nartul
(norma de muncă). Până la Regulamentele Organice, claca a fost, de regulă, convertită
în bani. Domnia a intervenit activ în raporturile dintre proprietari şi ţărani,
reglementându-le, în intenţia diminuării influenţei boiereşti şi a eficientizării
fiscalităţii.
În plan juridic, s-a încercat – în parte s-a şi reuşit – modernizarea justiţiei. Au
fost restrânse jurisdicţiile boiereşti sau clericale, s-au ierarhizat instanţele şi s-au
introdus procedurile scrise în locul celor cutumiare. Un rol însemnat revenea
protocolului, care fixa în scris, în condica domnească, judecata şi sentinţa domnului.
Acţiunea de codificare a avut ca rezultat introducerea unor legiuiri, inspirate, mai ales
la începutul secolului al XIX-lea, de codurile moderne de legi ale Europei. Primul cod
tipărit - din iniţiativa lui Alexandru Ipsilanti - a fost Pravilniceasca condică (1780),
redactată de Mihai Fotino, care mai alcătuise alte proiecte de coduri, nepuse în
aplicare din cauza nepotrivirii cu realităţile româneşti, autorul inspirându-se din
dreptul bizantin. Numeroase iniţiative legislative au existst în primele două decenii ale
secolului al XIX-lea. Se detaşează Codul Callimachi (1817) în Moldova, principalul
autor fiind juristul braşovean Christian Flechtenmacher, respectiv Legiuirea lui
Caragea (1818) în Ţara Românească, cu influenţe franceze, folosită până la Codul
civil din 1865 al lui Cuza.
Activitatea reformatoare a vizat şi viaţa culturală. Învăţământul public,
îndeosebi acela în limba greacă, a fost încurajat. Astfel, Academia domnească din
Bucureşti a fost sprijinită de Grigore al II-lea Ghica, iar cea de la Iaşi de Grigore
Alexandru Ghica. Alexandru Ipsilanti a reorganizat Academia de la Bucureşti,
introducând noi materii de studii, în acord cu vederile veacului. Tot el a înfiinţat şcoli,
cu limba de predare greacă, în principalele oraşe ale ţării. La începutul secolului
următor, au fost inaugurate cursurile în limba română, mai întâi la Iaşi, de către
Gheorghe Asachi, în 1813, iar în 1818, la şcoala domnească de la Sfântul Sava din
Bucureşti. Învăţământul în limba naţională marca nu doar dezvoltarea infrastructurii
educaţionale, ce simţea nevoia ataşării la modernitate, dar era şi semnul maturizării
naţiunii române.
Deşi lipsite de continuitate şi întâmpinând o reală opoziţie, reformele
fanariote, încercând să răspundă vederilor centraliste şi modernizatoare ale
iniţiatorilor lor, au slăbit eşafodajul „Vechiului Regim” românesc, antrenând
Principatele pe drumul spre modernitate. Aplicarea lor atât în Moldova, cât şi în Ţara
Românească, a contribuit la omogenizarea societăţii româneşti şi a stărilor de lucruri
din Ţările Române.