FRĂMÂNTĂRILE ANILOR 1848-1849*

Revoluţia de la anul 1848 s-a definit ca un fenomen general european,

determinat de transformările structurale acumulate de către societatea bătrânului
continent. Marile progrese înregistrate în sectorul industrial şi agricol, urmate
firesc de un spor demografic pe măsură, au reclamat naşterea şi dezvoltarea
unor noi curente în plan ideologic. Toate acestea nu au fost decât expresia
procesului general de dezvoltare a relaţiilor capitaliste, însă clădite într-o formă
superioară programului Revoluţiei franceze de la 1789 1.
Pe tărâmul ideologic, ca şi pe câmpurile de luptă, aveau să se înfrunte
cele două eterne curente care au modelat de veacuri istoria Europei, vechiul şi
noul, în cazul de faţă conservatorismul desuetului sistem feudal, încă bine
reprezentat şi perpetuat în spaţiul central-european, şi liberalismul promovat de
burghezia occidentală prosperă. În plus, peste complexa ecuaţie a stării
conflictuale, peste întreg arealul bazinului dunărean, s-a grevat problema
afirmării şi recunoaşterii identităţii naţionale a popoarelor căzute în robia
supraputerilor zonale.
Retrospectiv, referindu-se la Revoluţia din Ţările Române, Nicolae
Bălcescu, în puţine cuvinte, reuşea să formuleze corolarul evenimentelor
derulate pe pământ românesc. „Revoluţia română de la 1848 – spunea el – n-a
fost un fenomen neregulat, efemer, fără, trecut şi fără viitor, fără altă cauză decât
voinţa întâmplătoare a unei minorităţi sau mişcarea generală europeană.
Revoluţia generală fu ocazia, iar nu causa Revoluţiei române. Causa ei se pierde
în zilele veacurilor. Uneltitorii ei sunt 18 veacuri de trude, suferinţe şi lucrare a
poporului român asupra lui însuşi”. Fără putere de tăgadă, expresia Revoluţiei
române de la 1848 se regăseşte în nivelul de dezvoltare a societăţii, în general,
alimentată pe de o parte de acutizarea contradicţiilor sociale, iar pe de altă parte

1
* Augustin Ţărău, doctorand, cercetător, consilier în cadrul Arhivelor Naţionale-Direcţia
Judeţeană Bihor; Sorin Cuc, doctor, profesor gradul II la Colegiul Pedagogic „Nicolae Bolcaş” din
Beiuş.
Camil Mureşan, Cadrul european al revoluţiei de la 1848, în Revoluţia de la 1848-1849 în
Europa Centrală. Perspectivă istorică şi istoriografică, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca,
2000, p. 11

1
de necesitatea soluţionării problemei naţionale 2. Această din urmă cauză, a
condus la revigorarea idealului de constituire a „Daco-Romaniei” ca entitate
politică independentă, menită să reunească sub jurisdicţia sa întreaga populaţie
românească şi teritoriile locuite de aceasta, ca prim pas, iar într-un viitor
apropiat, urmând să dobândească statutul de subiect de drept internaţional 3.
Speranţele românilor s-au pliat, în special pe contextul raporturilor
negative ce afectau relaţiile dintre cei trei coloşi vecini, în speţă tensiunile
dezvoltate între Rusia, ca putere protectoare a celor două principate române, şi
Turcia, ca putere suzerană, iar în Transilvania, pe fondul deteriorării relaţiilor
dintre austrieci şi maghiari, ultimii profund nemulţumiţi de poziţia deţinută în
cadrul Imperiului Habsburgic. La fel ca şi în întreaga noastră istorie, momentul
1848 a însemnat pentru suprastructura românească o bună ocazie de promovare
a intereselor naţionale prin exploatarea conjuncturii externe, şi totodată racordată
la aceasta4.
Revoluţionarii moldoveni şi cei munteni au luat în calcul atât varianta
maximală, ce se traducea prin obţinerea independenţei de stat sub formula
„naţiunei române de sine-stătătoare”, admiţând protecţia Rusiei, chiar dacă în
proiectele lor subzistau temeri întemeiate vis-á-vis de politica pan-slavismului
cultivat de această putere, cât şi varianta minimală, transpusă prin slăbire politicii
coloniale aplicate de Turcia în principate. În ultimă instanţă, şi această din urmă
soluţia ar fi însemnat o importantă victorie. Ea ar fi condus în viitor, aşa cum s-a
şi confirmat după 1859, la o lărgire a spectrului de afirmare a poporului român în
concertul valorilor europene.
Speranţele emancipării naţionale şi sociale au cuprins întreaga populaţie
românească a Transilvaniei şi a părţilor româneşti din Ungaria, la scurtă vreme
după ce în satele noastre sosiseră veşti în legătură cu tulburările izbucnite pe
întreg teritoriul Imperiului austriac. La 11 martie 1848 începuseră mişcările
2
Ioan Chindriş, Ideologia revoluţionară a lui Alexandru Papiu Ilarian, Editura România Pres,
Bucureşti 2002, p. 7-8, p.e.
3
Gheorghe Platon, Revoluţia română de la 1848, deziderat naţional şi restricţii politice, în
Revoluţia de la 1848-1849 în Europa Centrală. Perspectivă istorică şi istoriografică, Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000, p. 159
4
Keith Hitchins, Desăvârşirea naţiunii române. Anul 1848 la români, în Istoria României, Editura
Corint, Bucureşti, 2002, p. 298

2
revoluţionarilor cehi5, ca numai după două zile focul revoluţiei să se aprindă şi la
Viena6, cu ocazia deschiderii lucrărilor Dietei Austriei de Jos. După fuga
cancelarul Metternich7, sub presiunea populaţiei oraşului, împăratul a demis
guvernul şi a format unul nou în componenţa căruia au fost cooptaţi o seamă de
liberali, după care a promis elaborarea unei noi constituţii în care să fie oglindite
clar toate drepturile cetăţeneşti8.
Entuziasmul românilor a sporit şi mai mult în urma declanşării revoltei
antihabsburgice din 15 martie de la Pesta. Programul Revoluţiei maghiare, chiar
dacă însera în conţinutul său o seamă de articole care îngrădeau practic
drepturile de afirmare naţională ale slavilor, românilor şi germanilor trăitori în
Ungaria, propovăduia principii generoase: egalitatea tuturor cetăţenilor, fără
deosebire de naţionalitate şi confesiune, desfiinţarea privilegiilor feudale, abolirea
iobăgiei, alcătuirea unui guvern constituţional, libertatea presei şi a întrunirilor
etc. Era de aşteptat ca la auzul acestora idei reformatoare, în bucuria generală
care a urmat, cei mai mulţi români să îmbrăţişeze necondiţionat cauza revoluţiei,
mişcare care s-a menţinut într-o oarecare măsură şi mai târziu, în ciuda evoluţiei
negative a evenimentelor care au afectat ireconciliabil relaţiile româno-maghiare
în Transilvania.
Liberalii unguri reuşiseră în primăvara şi vara anului 1848 să impună un
regim politic construit în jurul centralismului maghiar de stat, transformându-l pe
monarh în rege constituţional al Ungariei, cel care va sancţiona noua legislaţie
revoluţionară din martie, aprilie şi iunie 1848. În sens novator, parlamentar, acest
curent s-a dovedit benefic numai pentru cele două naţiuni prezente în vârful
piramidei puterii, ungurii şi austriecii. Celelalte naţiuni din imperiu, cu toate că
acopereau majoritatea etnică din cei aproape 36 milioane de locuitori nu au
reuşit să-şi impună în viaţa de stat programele lor politice ce ar fi conferit statului

5
*** Istoria Lumii în Date, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972, p. 228
6
Gerhard Rempel, Metternich and the New Social Order 1815-1848, Western New England
College, 2003, p.e.
7
Clemens Wenzel Lothar Nepomuk, prinţ, iar din anul 1813 conte de Metternich-Winneburg, duce
de Portella; ministru al afacerilor externe de la 4 octombrie 1809, iar din anul 1821 cancelar al
Curţii Imperiale a statului – Cf.: Marcel D. Popa, Horia C. Matei, Mică Enciclopedie de Istorie
Universală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 39
8
*** Din Istoria Transilvaniei, vol. II, Bucureşti, 1961, p. 2

3
o structură federalistă. În prima parte a anului viaţa politică a îmbrăcat forma unui
regim dualist parţial, care a fost spulberat în toamnă pe fondul conflictului armat
intervenit între Pesta şi Viena, pricinuit de blocajul dialogului dintre unguri şi
austrieci asupra problemelor legate de unitatea diplomatică, militară şi
financiară9.
Referindu-se la această criză, austriacul Klemens prinţ von Metternich-
Winneburg, ministrul afacerilor externe şi consilier, eticheta în termeni deosebit
de duri întreaga conducere revoluţionară maghiară. „În această ţară, Ungaria –
spunea acesta – legile care o conduc, moravurile şi obiceiurile sunt în urma cu
mai multe secole faţă de restul Europei. Ungurii au fost «civilizatorii» noştri !
halal ! La corturi cu voi măi sălbaticilor !”. El nu-şi va îndulci tonul nici mai târziu,
în 1849, când conflictul armat atinsese accente dramatice. „Ungaria se
aseamănă cu o mlaştină. Daca vrei s-o transformi în livadă sau în pământ fertil,
ar trebui să se facă în aşa fel încât să se scurgă apă stătătoare” – se exprima
acesta făcând aluzie la nobilimea maghiară din Transilvania şi la actele ei
criminale10.
Românii, în special cei din comitatele transilvănene, s-au trezit destul de
repede din euforia momentului, şi au început să-şi pună semne de întrebare în
legătură cu pachetul de legi adoptat la 18 martie 1848 de Dieta de la Pozsony.
Cea mai mare parte a actelor normative reluau şi dezvoltau, acum sub o formă
juridică elaborată, principiile enunţate la Pesta. Punctul nevralgic îl constituia
însă hotărârea de alipire a Transilvaniei la Ungaria, act decizional emis arbitrar,
fără consultarea populaţiei româneşti, prin care erau spulberate toate năzuinţele
de emancipare naţională ale acesteia. Elita maghiară dovedea şi cu această
ocazie o mai veche meteahnă a ei, întruchipată prin anacronismul ideii de
„naţiune maghiară dominantă” într-o ţară multinaţională, idee pe care o
promovau atât conservatorii cât şi liberalii din guvernul Battyány. În ciuda faptului
că maghiarimea se ridicase împotriva dominaţiei austriece, atitudinea ei se afla
acum în opoziţie cu măreţele idealuri progresiste enunţate în plan social.
9
Dumitru Suciu, Pronunciamentul de la Blaj şi impactul său asupra evoluţiei programelor şi
tacticilor Mişcării Naţionale Româneşti din Transilvania, în Anuarul Institutului de Istorie „George
Bariţ”, Cluj-Napoca, 2003, p. 20
10
H. Kilma, Guvernatorii Transilvaniei 1774-1867, Sibiu, 1943, p. 63

4
 Angoasa ungurilor izvora atât din temerea unei eventuale cristalizării a
unui stat ardelean autonom, către care, mai de vreme sau mai târziu, s-ar fi putut
alipi şi comitatele româneşti din Ungaria, situaţie în care etnia maghiară ar fi
devenit o minoritate în raport cu reprezentarea ei numerică, cât şi din spectrul
efectelor unui asemenea demers, în cazul în care românilor, majoritari, le-ar
căşuna să solicite unirea cu confraţii lor din cele două principate româneşti.
Ambele variante se dovedeau a fi incompatibile în raport cu aspiraţiile maghiare
de reconstituire a legendarului regat al Sfântului Ştefan.
Nobilimea maghiară cunoştea prea bine ţelurile înspre care se îndrepta
naţiunea română. Nobilul Wesselényi Miklos, liderul liberalilor din Ardeal, încă din
1846, atrăgea atenţia asupra acestora într-o scrisoare adresată lui Kossuth. „Nu
trebuie să uităm – spunea el – că în această nobilime există (cu sensul
supravieţuieşte – n.n. A.Ţ.) acum naţionalitatea noastră. Are nobilimea noastră
pe toată scara valorilor şi raţiunii destule cusururi şi nu puţine păcate. Dar atât e
adevărat, că maghiarimea, numai, sau aproape numai, în rândurile ei există.
Dacă miile nobilimii ruinându-se, ea se reduce la insignifianţă, cea mai mare
parte a milioanelor care-i va lua locul nu vor fi maghiare” 11.
Sub imperiul aceloraşi spaime, la sfârşitul lunii martie 1848, nu mai puţin
de 44 de nobili maghiari din Transilvania s-au adresat guvernului de la Pesta
printr-un memoriu în care-şi exprimau susţinerea deciziei de anexare a
principatului, văzută de ei ca unică şansă de supravieţuire a minorităţii maghiare
din acest teritoriu. Cu această ocazie, Wesselényi Miklos a ţinut să accentueze
din nou asupra fragilităţii statutului maghiarilor ardeleni: „Situaţia în Transilvania
este foarte dificilă – subliniază liberalul maghiar – există probleme care ar putea
împiedica <unirea> Transilvaniei. În consecinţă, Transilvania ca cădea în mâinile
românilor sau ale saşilor”12.
Cea mai grăitoare dovadă a motivaţiei care a stat la fundamentarea
hotărârii de anexare a Ardealului a fost furnizată de Carol Szász, un alt fruntaş
maghiar, care în însemnările sale surprinde esenţa aspiraţiilor româneşti, anume
11
David Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 407
12
Deak Imre, A Szabadság Harc Története, levelekben ahogyan a kortársak látták, Budapest,
1848, p. 79 – Apud: Liviu Maior, 1848 Opţiuni programatice româneşti în Transilvania, în Istoria
României. Pagini Transilvane, Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca, 1994, p. 193

5
că românii „visau unirea într-un singur stat Dacia, al Valahiei, Moldovei,
Bucovinei, Transilvaniei şi a părţilor din Ungaria, vecine cu Transilvania; ei
visează o Transilvanie românească”13. Despre cum era văzută rezolvarea
problemelor sociale legate de desfiinţarea diferenţelor de clasă, cuvintele
guvernatorului Transilvaniei din perioada 1849-1851, Ludwig von Wohlgemuth,
reuşesc să definească în modul cel mai strălucit atitudinea elitei maghiare.
„Nobilii maghiari erau cei mai cruzi asupritori ai iobagilor români –spunea el –
Atitudinea lor entuziastă faţă de ideile de libertate, egalitate şi fraternitate dispare
când e vorba de supuşii lor”14.
Rezumată, dilema Revoluţiei maghiară se mărginea la incapacitatea
probată de elita de la Pesta de a înţelege că principiile democraţiei sunt
diametral opuse ca finalitate cu idealul renaşterii Ungariei lui Ştefan cel Sfânt. Pe
bună dreptate, reprezentanţii celorlalte naţiuni conlocuitoare se întrebau ce
câştig pot să obţină din înlocuirea tiraniei austriece cu cea maghiară. Ştefan
Moldovan, un participant român la revoluţie, scria în acest sens că „s-ar putea ca
această unire să fie o continuare, încă mai amplă, a nefericitei, pentru noi, uniri a
celor trei naţiuni din 1437”15.
Se poate lesne observa că şansele de izbândă ale Revoluţiei maghiare au
fost subminate încă de la început. Era de aşteptat o reacţie potrivnică din partea
românilor, atâta vreme cât opinia naţiunii noastre era pur şi simplu ignorată. În
articolul de lege al VII-lea al lucrărilor Dietei, intitulat „Despre împreunarea
Transilvaniei (Ardealului) cu Ungaria”, deputaţii se pronunţaseră clar: „Unitatea
naţională şi identitatea dreptului cerând împreunarea Transilvaniei, care se ţâne
de Coroana ungurească, cu Ungaria, pe temeiul deplin al dreptului. Iar
întâmplările timpului de faţă poftind, ca întăresele amânduror ţări surori să fie
reprezentate la Dieta care mei de aproape se va ţinea, spre înfiinţarea acestora
se hotăreşte”16.
13
Ibidem, p. 88-89
14
H. Klima, Op. cit., p. 63
15
Victor Cheresteşiu, Adunarea Naţională de la Blaj, Bucureşti, 1966, p. 327 – Apud: Liviu Maior,
Op. cit., p. 193
16
Articulii Lejilor Dietii din anul 1847/8, sau tinărit cu poruncă Ministerială, Crăiasca Tipografie a
Universitatei, Buda, 1848, p. 14 – în AN-DJBh, fond Episcopia Ortodoxă Română Oradea, dosar
27/1848-1851, f. 14

6
 La articolul al V-lea al lucrărilor Dietei, cel care reglementa nivelul de
reprezentare a fiecărei unităţi teritorial-administrative în Dietă, după ce erau
trecute în revistă toate comitatele şi numărul de deputaţi pe care-l trimit, erau
pomenite scaunele săseşti, cele ungureşti, autonomiile haidonicale, cele ale
regimentelor de graniţă, şi altele 17, dar nimic despre drepturile politice ale
românilor18. Protestele românilor au rămas fără ecou, ba mai mult, situaţia lor s-a
agravat după ce guvernatorul Teleki a trecut la represalii împotriva oponenţilor.
Într-o asemenea stare tensionată intelectualitatea noastră a hotărât la 30 aprilie
1848 convocarea unei mari adunări naţionale la Blaj, planificată a se desfăşura
pe data de 3/15 mai.
La adunare au participat peste 40.000 de români, în fruntea lor situându-
se tânăra elită românească ridicată din mijlocul sătenilor, puternic ancorată în
realităţile lumii rurale din care se născuse. Cu această ocazie Simion Bărnuţiu a
rostit celebra fraza mobilizatoare care va direcţiona opera de emancipare a
conaţionalilor săi: „Românilor, ascultaţi, voi până acum aţi fost morţi politiceşte.
Voi dară, un milion şi trei sute şi mai bine de români, nu existaţi pe lume ca
naţiune. Astăzi este ziua învierii noastre”19. Marea Adunare de la Blaj s-a definit
ca o excepţională demonstraţie de forţă a românităţii ardelene, opusă principiilor
corupte ale cauzei maghiare. Ea marchează totodată şi momentul dezicerii totale
a majorităţii românilor de Revoluţia maghiară. Au fost invitaţi să participe şi
revoluţionari din cele două principate surori. Din Moldova a venit Alecu Russo şi
Alexandru Ioan Cuza, iar din Ţara Românească, Dimitrie Brătianu, însoţit de
August Traboniu Laurean, Ion Maiorescu şi Aaron Florian, ardeleni stabiliţi în
Muntenia.
Puşi în faţa intransigenţei maghiarilor, românii prezenţi la Marea Adunare
de la Blaj, şi-au declinat adeziunea faţă de programul revoluţionarilor lui Kossuth.
17
Districte privilegiate cu drept statutar au fost: „a) districtul iasigo-cuman; b) districtul celor 16
oraşe scepuşane; c) districtul celor 6 oraşe haidonicale; d) districtul turopol «Universitas nobilium
Campi Turopolia»; e) fondul regiu săsesc; f) fondul săcuiesc” – Apud: Georgiu Plopu, Părţi alese
din dreptul privat ungar, Tomul I, art. 192, Tipografia “Ateneul” Societate anonimă, Oradea 1929,
p. 194
18
Articulii Lejilor Dietii din anul 1847/8, sau tinărit cu poruncă Ministerială, Crăiasca Tipografie a
Universitatei, Buda, 1848, p. 10-13 – în AN-DJBh, fond Episcopia Ortodoxă Română Oradea,
dosar 27/1848-1851, f. 10-13
19
*** Din Istoria Transilvaniei, vol. II, Bucureşti, 1961, p. 24

7
La punctele 2 şi 3 ale Proclamaţiei rostite cu această ocazie era limpede
exprimată opţiunea mişcării naţionale: “Naţiunea română declară că vrea să
rămână pururea credincioasă Înălţatului Împărat al Austriei şi Mare Principe al
Transilvaniei, [pre]cum şi augustei Case Austriace”. De persoana împăratului se
legau toate speranţele românilor de a fi recunoscuţi ca “egală naţiune” în cadrul
imperiului. “Naţiunea română – se spune la punctul 4 al documentului – se
declară şi se proclamă de naţiune de sine stătătoare şi de parte întregitoare a
Transilvaniei, pe temeiul libertăţii egale”. Astfel, unirea forţată a Ardealului cu
Ungaria a fost criticată şi repudiată20.
* *
*
În comitatul Bihor, la fel ca şi în celelalte comitate româneşti din Ungaria 21,
desfăşurarea evenimentelor legate de revoluţie a fost diferită faţă de cea ce s-a
petrecut în comitatele Transilvaniei. Intelectualii români de aici au fost în general
adepţii curentului pro-maghiar, dar nu în sensul strict al cuvântului, ci mai
degrabă adepţii liberalismului promovat de fruntaşii revoluţiei maghiare. Ei vor
rămâne cunoscuţi în istorie sub numele de „naţionalişti oportunişti”. Deputaţii
românilor din părţile vestice au militat zadarnic pentru drepturi naţionale colective
în parlamentul din Pesta, în vreme ce românii ardeleni, dirijaţi de gruparea
majoritară condusă de Bărnuţiu, au preferat să apeleze la monarh pentru
ratificarea programului naţional, exprimându-şi rezervele faţă de Dieta din Cluj şi
autorităţile constituţionale ungare.
Trebuie precizat faptul că din anul 1780, aceste comitate extra-carpatice,
numite „ungurene”, fuseseră desprinse de trupul fostului Mare Principat al
Transilvaniei şi trecute sub jurisdicţia Ungariei. Apoi, comitatul Bihor, având o
suprafaţă foarte întinsă a fost partajat de către administraţia austriacă în două

20
T.V. Păcăţianu, Cartea de Aur, vol. I, p. 332
21
Comitatele româneşti din Ungaria au fost: în Maramureş – comitatele, Maramureş, Sătmar şi
Ugocia; în Crişana – comitatele, Arad, Bihor, Sălaj, Cenad şi Bichiş; în Banat – comitatele,
Torontal, Timiş şi Caraş-Severin. Împreună, aceste comitate acopereau suprafaţa de 65.560
kmp, în care trăiau 3.665.780 de suflete, din care 1.460.193 erau români, 1.146.119 unguri şi
evrei maghiarizaţi, 497.910 germani, 48.596 slovaci, 286.880 sârbi şi 226.082 alte naţionalităţi –
Cf. Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramurăşul, Tipografia Curţii Ragle „F. Göbl & Fii”,
Bucureşti, 1915, p. 21

8
sectoare, Bihorul de Nord, arondat centrului administrativ de la Debreţin şi
Bihorul de Sud, arondat Oradiei. Este posibil ca tocmai această subordonare
jurisdicţională să fie fost una dintre principalele cauze care au determinat
opţiunea elitei româneşti de aici pentru programul Revoluţiei maghiare, cel puţin
până în primăvara anului 1849.
Alături de principalul motiv, acela izvorât dintr-o nefirească, dar
intenţionată, arondare teritorial-administrativă a acestor comitate, operaţiune
care a urmărit în mod clar împiedicarea constituirii unei entităţii româneşti
compacte în spaţiul transilvănean, o altă cauză, complementară celei mai
devreme enunţate, se leagă de prezenţa unui important procent de populaţie
maghiară sau filo-maghiară în aceste părţi, segment de care nu se putea face
abstracţie atunci când majoritatea românească era chemată să se pronunţe 22.
Nici Bihorul nu făcea excepţie23. Localităţile plaselor Valea lui Mihai,
Săcuieni, Derecske, Sáret, Berettyóujfalu erau locuite majoritar de maghiari.
Compoziţia etnică a comitatului indica totuşi prezenţa elementului românesc într-
22
Pentru ilustrarea situaţiei, în lipsa unor date statistice mai apropiate de evenimentele de la
1848-1849, vom face apel la recensămintele ungureşti de dată mai apropiată, respectiv, cele
efectuate în 1880, 1890 şi 1900, sub rezerva „marjelor de eroare” născute din politica de
maghiarizare a naţionalităţilor din imperiu, care s-a manifestat plenar la pragul dintre secolele XIX
şi XX. Aşa de pildă, după primul recensământ modern, cel din 1880, populaţia maghiară de pe
teritoriul Ungariei, incluzând aici şi Transilvania, se ridica de abia la procentul de 46,6%, cu alte
cuvinte inferior numărului naţionalităţilor. Apoi, cifrele înregistrate conform criteriului „limbii
materne” sunt diferite de cele oferite în urma utilizării criteriului religiei populaţiei recenzate.
Detaliat, pe zonele „istorice”, prestabilite de autorităţile maghiare, după „limba maternă” în
Transilvania ar fi trăit 1.472.021 români, ceea ce ar fi reprezentat 55% din totalul populaţiei, în
vreme ce după religie, sunt înregistraţi 1.542.268 de ortodocşi şi greco-catolici, reprezentând
57,58% (Transilvania avea în cuprinsul său comitatele: Alba de Jos, Bistriţa-Năsăud, Braşov,
Ciuc, Făgăraş, Trei Scaune, Hunedoara, Târnavele Mici, Cojocna, Murăş-Turda, Târnavele Mari,
Sibiu, Solnoc-Dobâca, Turda-Arieş şi Odorhei). Lucrurile stau la fel şi în celelalte provincii cu
populaţie majoritară românească. În Banat erau înregistraţi 592.049 de vorbitori de limbă română,
adică 37,4%, când în realitate existau 892.067, cifră ce ridica procentul la valoarea de 56,38%
(Banatul avea în cuprinsul său comitatele: Torontal, Timiş şi Caraş-Severin). În Crişana, după
primul criteriu ar fi vieţuit 654.281 de români, adică 49,7%, dar după religie numărul acestora se
ridica la 694.751, respectiv 52,75% (Crişana avea în cuprinsul său comitatele: Arad, Bihor, Sălaj,
Cenad şi Bichiş). În fine, Maramureşul figura 213.863 români (27,8%), iar după religie numărul lor
se dubla, ajungând la 437.253, ceea ce ridica procentul acestora la 57,03% (Maramureşul avea
în cuprinsul său comitatele: Maramureş, Sătmar şi Ugocea). Diferenţele procentuale includ nu
numai populaţia maghiară, ci şi pe cea germană, slavă, evreiască, ţigănească etc. trăitoare în
zonele analizate, realitate care confirmă încă o dată preponderenţa elementului românesc – Cf.
Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramurăşul, Tipografia Curţii Regale F. Göbl & Fii, Bucureşti,
1915, p. 20-26
23
Comitatul Bihor avea următoarele subunităţi administrative (plase): Valea lui Mihai, Derecskei,
Săcuieni, Marghita, Sălard, Sáret, Berettyóujfalu, Mezökeresztes, Cefa, Salonta, Tinca, Beliu,
Ceica, Beiuş, Vaşcău, Aleşd, Oradea – n.n. A.Ţ.

9
un procent superior celorlalte naţii trăitoare aici. După criteriul „limbii materne”
vorbite de populaţie, existau 265.098 de români dintr-un total de 646.301 de
locuitori, cifră ce indica un procent de 41,01%, dar după criteriul apartenenţei la
cele două religii româneşti, ortodoxă şi greco-catolică, numărul se ridica la
290.647, adică 44,97%. Ceilalţi erau maghiari, evrei, germani şi ţigani 24. Românii
erau cel mai bine reprezentaţi în plasele Beiuş şi Vaşcău, în jurul cele dintâi
gravitând plasele Ceica, Tinca şi Beliu, legate nu numai economic de „vidicul
Beiuşului” ci şi spiritual, „Binşul” fiind perceput ca o veritabilă entitate politică
românească autonomă25.
Şi în plasele Marghita, Aleşd, Oradea, Salonta, Cefa şi Sălard populaţia
dominantă era cea românească, dar în nici una dintre ele nu s-a manifestat atât
de plenar sentimentul naţional, cum s-a făcut simţit în Depresiunea Beiuşului. Nu
întâmplător, în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, aici se va edifica
centrul politic al luptei de emancipare naţională al tuturor românilor din comitat.
În oraşul Beiuş, în preajma Revoluţiei de la 1848, trăiau în jur de 387 de
familii, româneşti cele mai multe26. Statistica anului 1850 arată însă o rată
ridicată a căsătoriilor mixte angajate între români şi unguri, germani şi evrei. De
asemenea, erau înregistrate un număr mare de văduve, cifră ce ar putea fi pusă
în legătură cu evenimentele militare desfăşurate în zonă pe timpul revoluţiei.
Revenind la motivaţia opţiunii manifestate de intelectualitatea bihoreană,
n-ar fi lipsit de importanţă să amintim şi faptul că cea mai mare parte a
inteligenţei româneşti din comitat se şcolise la Gimnaziul Premonstratens şi apoi

24
Conform recensământului efectuat în anul 1880, în comitatul Bihor existau:
ComitatulOrto-
docşiGreco-
catoliciCatolici Refor-
maţiEvan-
gheliciUnita-
rieniIsrae-
liţiAlţiiTotalBihor23315957488680192496133307299324621954646301
25
Plasa Beiuş avea în componenţă 56 de localităţi: Albeşti, Beiuş, Belejeni, Binşele, Borz,
Budureasa, Burda, Căbeşti, Cărbunari, Coşdeni, Cresuia, Curăţele, Delani, Drăgăneşti,
Drăgoteni, Dumbrăviţa de Codru, Feneriş, Finiş, Fiziş, Forău, Hidiş, Ioaniş, Josani-Gurbeşti,
Meziad, Mierag, Mizieş, Negru, Nimăieşti, Petrani, Pocluşa de Beliu, Pocola, Prisaca, Răbăgani,
Remetea, Saca, Sălişte de Beiuş, Sălişte de Pomezău, Sânicolau de Beiuş, Sânmartinu de
Beiuş, Săucani, Spinuş de Pomezău, Şebiş, Sohodol-Lazuri, Şâncuiş, Şoimi, Şoimuş-Petreasa,
Talpe, Tărcaia, Tărcăiţa, Teleac, Totoreni, Ţigăneşti de Beiuş, Uileacu de beiuş, Ursad, Urviş de
Beiuş şi Vălani de Beiuş – n.n. A.Ţ.
26
AN-DJBh, fond ORPOT-Registre Cadastrale, dosar 24/1850

10
la Academia de Drept din Oradea, cu alte cuvinte într-un mediu intelectual
maghiar sau maghiarizat, la aceasta din urmă înscriindu-se foarte mulţi
absolvenţii veniţi de la „Şcoala lui Vulcan” din Beiuş. După terminarea studiilor
juridice, licenţiaţii românii ocupaseră importante poziţii în administraţia de stat,
fiind astfel obligaţi să-şi desfăşoare activitatea profesională tot într-un mediu
dominat de maghiari. În sfârşit, exemplele oferite de Emanoil Gojdu sau Nicolae
Jiga, prin strălucitele lor succese în carieră, veneau să întărească convingerea
că se poate convieţui cu ungurii, şi chiar prospera alături de ei. Din păcate,
marea masă a românităţii se afla la sate, chiar dacă la acea vreme era încă
foarte bine reprezentată şi în Oradea.
Poate cel mai important argument, care a orientat definitiv opţiunea elitei
româneşti din aceste părţi către programul revoluţionar maghiar, a fost însă oferit
de comunitatea sârbească din fostul imperiu. Fruntaşii acesteia au înaintat Dietei
de la Pozsony un important pachet de revendicări naţionale, în care solicitau
recunoaşterea unui teritoriu naţional pe seama poporului sârb, cu administraţia
autonomă şi limbă oficială sârbă, independenţa bisericii ortodoxe din Ungaria şi
congres naţional anual. Punctul nevralgic, care a tensionat raporturile sârbilor cu
populaţia majoritar românească, s-a cristalizat în jurul pretenţiilor de înfiinţare a
entităţii statale Voievodina, care urma să încorporeze şi teritoriile româneşti din
Dieceza Vârşeţului, comitatul Timişului, comitatul Torontalului, ale Aradului şi pe
cele din interiorul graniţei militare a Caraşului. Pe lângă faptul că, şi aşa românii
ortodocşi nu agreaseră niciodată condiţia subordonării bisericii lor către
Mitropolia Carloviţului, ei se vedeau acum ameninţaţi să fie subordonaţi şi din
punct de vedere teritorial şi administrativ veneticilor sârbi 27. Dinamica evoluţiei
conflictului sârbo-maghiar care a urmat imediat graţie respingerii pretenţiilor
sârbeşti în Dietă, culminând cu decretarea stării de asediu în ţinuturile bănăţene,
a întărit convingerea fruntaşilor români de aici că, pe de o parte, numai prin
colaborare cu guvernul revoluţionar maghiar pot fi soluţionate cererile noastre

27
Nicolae Bocşan, Ioan Popovici, Sinodul de la Chişineu-Criş, în Revoluţia de la 1848-1849 în
Europa Centrală. Perspectivă istorică şi istoriografică, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca,
2000, p. 361

11
naţionale, iar pe de altă parte, că amploarea acestor cereri nu pot aduce atingere
intereselor maghiare, cu atât mai mult integrităţii teritoriale a Ungariei.
În legătură cu programul reformelor sociale enunţate la Dietă,
documentele probează că acesta a fost primit şi în lumea rurală cu mare
entuziasm. Prin intermediul parohilor locali, dar şi a negustorilor care cutreierau
satele româneşti, ţărănimea noastră a luat cunoştinţă despre egalitatea în
drepturi a tuturor cetăţenilor, abolirea iobăgiei şi a obligaţiilor feudale etc 28.
Printre enunţurile Dietei de la Pozsony 29 figura şi regimul egalităţii tuturor
cetăţenilor şi în privinţa suportării sarcinilor publice. În acest sens, au fost anulate
„prestaţiile iobagionale”, atât cele în natură cât şi cele pecuniare. “Prestaţiunile,
dijmele şi dările în bani, date până acum conform urbariului sau contractelor
urbariale, se desfiinţeză pentru totdeauna” 30 – se prevedea în document – după
care erau fixate şi criteriile de despăgubire a foştilor proprietari, care urmau să fie
expropriaţi (art. IX). Prin această măsură iobagii au devenit proprietarii fostelor
sesii iobăgeşti, pe care le lucraseră până atunci. Drepturile acestora au fost
astfel completate, iobagii dobândind pe lângă atributele de uz şi uzufruct, şi pe
cel de dispoziţie, adică de înstrăinare a proprietăţilor primite. Măsura a fost
adoptată şi la Dieta de la Cluj, baronul Wesselényi solicitând extinderea abolirii
vechilor raporturi feudale şi pe teritoriul Transilvaniei (art. IV). “Nu mai există
putere care să poată păstra dijma şi robota – a proclamat el – cetăţenii
comunelor (iobagii şi jelerii de până aici) vor folosi neturburaţi pământurile şi
sesiunile avute până acum”31.
Actele normative în cauză nu şi-au atins însă întotdeauna finalitatea,
datorită opoziţiei manifestate de latifundiarii maghiari. În cea mai critică situaţie
se aflau jelerii, care şi până atunci avuseseră un statut inferior iobagilor, în
sensul că nu dispuneau de nici o avere în afara forţei de muncă, pe care şi-o
vindeau stăpânilor de moşii pentru a le lucra proprietăţile alodiale. Numărul lor
întrecea cu mult pe cel al iobagilor. Fiind excluşi de la beneficiul fostelor
proprietăţi iobăgeşti, erau astfel condamnaţi să presteze şi pe mai departe
28
Liviu Maior, „1848-1849 Români şi Unguri”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 53
29
Bratislava – n.n. A. Ţ.
30
Petru Suciu, Op. cit., p. 58
31
Ibidem, p. 59

12
servicii după vechile învoieli. „Jelerii – se spune într-un raport din Bihor – pretind
aproape în unanimitate ca, în conformitate cu principiul egalităţii, să se împartă
între ei pământurile moşierilor”32.
Pe lângă alodii, în legile Dietei nu se pomenea nimic despre soarta
„regaliilor minore”, forme derivate ale dreptului de proprietate, constituite în
categoria monopolurilor feudale33. Ne fiind nominalizate, voit sau nu, ele
rămâneau pe mai departe în mâinile nobililor. Din această pricină, în mai multe
locuri ţăranii au încălcat din neştiinţă aceste privilegii, şi astfel câteva sute de
bihoreni au îngroşat rândurile celor întemniţaţi mai înainte pentru instigare şi
răzvrătire împotriva revoluţiei34. În 26 mai/7 iunie 1848, Ioan Dragoş, viitorul
deputat al plasei Beiuşului îi transmitea un raport premierului maghiar, Bathyáni
Lajos, în care descria tocmai starea de nemulţumire a populaţiei româneşti
născută pe fondul neaplicării legii de desfiinţare a reglementărilor urbiariale şi a
nepublicării acesteia în româneşte.
„În Bihor şi în împrejurimi – relata acesta – populaţia de naţionalitate
română este nemulţumită, ba chiar şi neliniştită, ceea ce se datorează
faptului că o dată cu publicarea proiectului de lege care prevedea
desfiinţarea urbariului, fiind promisă şi sosirea cât mai curând a legii date
în acest sens, după ce cu ocazia publicării ei la 1 mai a fost considerat ca
fiind un sacrilegiu publicarea unor explicaţii în limba maternă, care ar fi
slujit la calmarea populaţiei, şi astfel poporul s-a depărtat chinuit de mari
îndoieli şi suspiciuni; consideră că nesosirea la timp a legilor, conform
promisiunilor, se datorează înşelăciunii plănuite de aristocraţie –
suspiciuni sprijinite de numeroasele cazuri întâmplate din lipsa legii, când
notarii locali, bazându-se pe simplitatea populaţiei, au stăruit să se aleagă

32
*** Din Istoria Transilvaniei, vol. II, Bucureşti, 1961, p. 20
33
Regaliile minoare au fost: Dreptul de a deschide şi susţine taverne (cârciumi) pentru a vinde în
cuantum redus alcool; Măcelăritul în scop comercial; Dreptul de moară; Dreptul de pescuit;
Dreptul de a încasa taxe după prăvălii; Dreptul de a pune taxe pe producţia de rachiu; Dreptul la
taxe şi servicii după arderea ţiglelor, varului, carierele de lut, pietriş şi nisip; Dreptul de port fluvial,
de vamã de pod, bâlci şi piaţă – Apud: Georgiu Plopu, Părţi alese din dreptul privat ungar, Tomul
I, art. 192, Tipografia “Ateneul” Societate anonimă, Oradea 1929, p. 1029-1032
34
AN-DJBh, fond Prefectura judeţului Bihor, inventar 41, dosar 599 – Apud: Iudita Căluşer,
Episcopia Greco-Catolică de Oradea, Editura Logos, Oradea, 2000, p. 212

13
pe sine, sau alte persoane nedorite de popor, în funcţiile gărzii naţionale –
iar pe de altă parte au solicitat din nou să li se trimită persoane care să le
explice legea. Nu am putut obţine aceasta – iar funcţionarii comitatului nu
vorbesc, din nenorocire, limba poporului; prin toate acestea s-a întărit
bănuiala, iar azi se poate spune deja că încrederea a scăzut mult.
Prejudecata lor este: «Domnii nu au anunţat decât pe apucate
desfiinţarea clăcii, pentru a atrage poporul de lângă rege şi a-l înlătura pe
rege, iar acum ne-ar înarma, pentru ca noi să-i apărăm de răzbunarea
cuvenită nevredniciei comise de ei»”35.
Pe plan politic, un grup reprezentativ al elitei bihorene, alcătuit din Nicolae
Jiga, George Fonnai, Ioan Dragoş şi Emanoil Gojdu, adunaţi în casa acestuia din
urmă, au redactat apelul „Către Românii din legea răsăriteană numită”, prin care
se cerea despărţirea de Mitropolia de la Carloviţ. Iniţiativa venea în urma
provocării lansate de mişcarea naţională sârbă în adunarea consultativă de la
Novi Sad, din 1/13 mai 1848, în cadrul cărei, fără a consulta populaţia
românească, sârbii proclamaseră acordarea titlului de patriarh mitropolitului de
Carloviţ, independenţa Voievodinei cu capitala la Timişoara, spaţiu ce cuprindea
şi teritoriile româneşti, şi viitoarea unire a entităţi statale cu Regatul Croaţiei,
Dalmaţiei şi Slavoniei36. Pericolul ce plana asupra sorţii românilor bănăţeni a
atras reacţia promptă a fruntaşilor bihoreni, care au întocmit în grabă „Petiţia
neamului românesc din Ungaria, Banat, către Ministerul unguresc” document
conceput ca un veritabil jurământ de credinţă închinat „coronatului împărat din
Ungaria, şi până aci necurmat arătată credinţă însufleţiţilor luptători pentru
dreptate, mulţumiri, către fraţii noştri unguri dragoste, iar către întâi neatârnatul
Ministerium unguresc simpatie, şi încrezământ mărturisind cum că ne ţinem de
cea mai sfântă datorie cu patriotică jertfire a ne lupta pentru mărirea coroanei
ungureşti şi pentru întregirea împărăţiei”37.

35
Magyar Országos Levéltár, Az 1848/1849-i Minisztérium Levéltár, Miniszterelnöség, Országos
Honvédelmi Bizottmány, Kormányzó – elnókség, Altalános iratok (H 2), 349 E/1848, f. 1138-1140
– Apud: Revoluţia Română de la 1848 în context european, Arhivele Naţionale ale României,
Bucureşti, 1998, p. 169
36
Nicolae Bocşan, Ioan Popovici, loc cit., p. 361
37
T.V. Păcăţianu, Op. cit., p. 345

14
 Următorul pas al românilor din comitatele ungurene a fost făcut la 12/24
aprilie 1848 la Arad, în preajma pregătirii congresului naţional sârbesc ce urma
să se desfăşoare la Carloviţ pe la sfârşitul lunii mai, în cadrul căruia se preconiza
consfinţirea hotărârilor luate la Novi Sad. La chemarea lansată de sârbi, sub titlul,
„Către naţia românească, de la cea sârbească”, prin care românii erau invitaţi să
li se alăture împotriva autorităţilor revoluţionare maghiare, precizându-se că „noi
sârbii, ca fraţi credincioşi şi adevăraţi ai românilor, suntem datori a-i sprijinii în
renaşterea lor naţională, aşteptând aceeaşi dragoste de la dânşii” 38, elita
românească a răspuns negativ, lansând la rândul ei un apel intitulat „Onorată
Comunitate. Iubiţi fraţi Români !”39, prin care era solicitată convocarea grabnică a
unui congres al naţiunii române la Pesta, în vederea adoptării unor hotărâri
menite să zădărnicească proiectele sârbilor:
„Înainte ne sunt lejile Dietei ungureşti – se spune în preambulul
apelului – numaidecât, în acestea cu dulce mângâiere cetim întrânsele
măreţul paş a zilelor de reformă. Liberă ne iaste Patria, liberi sunt cetăţenii
întrânsa.
Românul a fost în ţară-ne, cel mai apăsat, căci au fost apăsat şi de
însăşi cei fraţi de sârbi, şi acestea nu după ceva drept prin leje, ce numai
rău, din abuz, cu pacinica, blânda şi îndelung răbdătoarea lui fire.
Deci laudă Domnului, au trecut timpul despotismului. Sârbul este
reîmpins întră marjinile dreptăţii şi a cuviinţei, şi fericitatea românului, ca
[a] oricărui cetăţean, stă fundată în leje”40.
Mai departe, în document era specificat conţinutul paragrafului de lege
care permitea convocarea congresului naţional românesc, cu participarea a „100
de bărbaţi de relijia noastră”, merit pentru care – ţinea să se precizeze –
„comunitatea noastră au votat fierbinte mulţămire faimosului bărbat Beöthy
Odön, deputatului din Bihor, carele au proiectat această dreptate la Tabla Dietei
41
de Jos” . Erau apoi trecute în revistă principalele probleme ce vor fi supuse
38
I. D. Suciu, Revoluţia de la 1848-1849 în Banat, Bucureşti, 1968, p. 46-51 – Apud: Nicolae
Bocşan, Ioan Popovici, loc cit., 2000, p. 361
39
apel întocmit de Ioan Archiş şi Vicenţiu Babeş – n.n. A.Ţ.
40
AN-DJBh, fond Parohia Ortodoxă Centrală Oradea, dosar 7/1848, f. 1
41
Ibidem

15
discuţiei în congres, pe seama cărora urmau să fie formulate în final
revendicările ce vor fi înaintate spre ratificare guvernului:
1. Ca să aibă îndurare înaltul Ministeriu a să convinje despre
adevăratul număr al românilor de relijie g[reco] n[e] u[nită] din izvoare, să
cure şi apoi proporţionat aceluia – a determina numărul deputaţilor
Români pentru congresul viitoriu, căci, încât ştim noi, numărul Românilor
stă mai de două ori ca a sârbilor.
2. Că deoarece naţia Română are bărbaţi harnici, Români deajuns,
şi numai în aceştia poate avea încredere, să se îndure Ministeriul a face
cuvincioasă desprindere, ca să nu să aleagă prin încurajarea căpeteniilor
sârbeşti, sârbi sau greci de reprezentanţii Românilor, tocmai aceasta
înţelegându-se şi despre marjinile militare.
3. Spre a putea demândui Românii la congres, fără temere şi
reţinere a-şi declara simţămintele şi a-şi apăra drepturile naţiei, acuma,
când în părţile Sârbiei ferbe duhul ilirismului – cu care Românul nici când
au simpatizat – să se îndure înaltul Ministeriu a înzice congresul nostru în
Arad ori Timişoara, fiind aceste locuri şi aşa centrul naţionalităţilor de leje
g[reco] n[e] u[nită]” 42.
În sfârşit, lucrările congresului au fost fixate a debuta pe data de 3/15 mai
1848, iar delegaţilor li se recomanda, ca de îndată ce sosesc la Pesta, să se
prezinte la domiciliul avocatului Emanuil Gojdu. Apelul se încheia cu un patetic
îndemn la acţiune şi solidaritate:
„Să ne rădicăm iubiţi fraţi Români, să merjem să ne vadă lumea şi
înaltul Ministeriu, că şi noi viem, că şi noi ne-am deşteptat din letarjicul
somn în carele ne-au fost aruncat despotismul veacurilor – să ne vadă şi
să ne creadă, că Românul numai atunci e viu, când e liber” 43.
La congres au participat 39 de delegaţi ai românilor din comitatele Arad,
Bihor, Bichiş, Timiş, Torontal, Caraş şi oraşul Pesta, pentru a se pune de acord

42
Ibidem
43
Ibidem

16
asupra poziţiei pe care se vor situa în noile condiţii create în ţară 44. La finalul
lucrărilor, participanţii au redactat un material intitulat „Petiţia neamului românesc
din Ungaria şi Banat”, în care erau enumerate şapte principale revendicări
minimale, fără a fi pretinse şi drepturile politice:
“Aşadară poftim:
1. Ocârmuire bisericească cu totul neatârnată de la mitropolitul
Carloviţului, care şi până atunci, până ce legiuitul nostru sinod în privinţa
aceasta va hotărî, să ocârmuiască provisorie, sub numele de vicar
mitropolit, luând lângă sine doi bărbaţi adevăraţi români, unul din ceata
preoţească, iară altul dintre mireni.
2. Să se trimită sub preşedinţia unui comisar ministerial o comisie
aleasă din români şi sârbi, la număr deopotrivă, care cercând starea
fundaţiilor bisericeşti şi scolastice, precum şi starea diplomelor
mănăstirilor, iară mai vârtos că cine au fost fondatorii acelora, să poată
sfârşi mijlocirea despărţirei, ca să poată căpăta fieştecare parte, partea
sa.
3. Să avem sinod dechilin şi ocârmuire bisericească şi scolastică
neatârnată, ai căreia mădulari să fie aleşi numai dintre fiii naţiei noastre.
După credinţa ce o avem către fraţii noştri unguri, şi cu care credinţă
precum tare credem, şi din partea lor vom fi întâmpinaţi, poftele noastre
cele politice în următoarele puncturi le cuprindem:
a) Concetăţenii români limba ungurească o cunosc de diplomatică,
însă şi ei aşteaptă aceea, ca întrebuinţarea limbei sale naţionale

44
Emanoil Gojdu a fost ales preşedinte al consfătuirii. Reprezentanţii comitatului Aradului au fost:
George Ţapoş (protoprezbiter), Pavel Boţco (preot în Chişineu-Criş), Ioan Arcoşi şi Pavel Petrilă;
ai comitatul Bihorului: Ioan Dragoş, George Fonnai şi Nicolae Jiga; ai comitatul Bichişului: David
Nicoară, Moise Suciu şi Ioan Szabo; ai comitatelor Timişului şi Torontalului: Ioan Missici, Petru
Cermena, Gheorghe Muntean, Blasiu Brancovan, Sineon Popovici, Athanasie Raţiu, Ioan
Petrovici, Ştefan Ilici, Nicolae Iorgovan, Nicolae Ţăran, Vicenţiu Bogdan, Ladislau Bogdan şi Iuliu
Ianculescu; ai românilor din oraşul Pesta: George Stupa, Teodor Serb, Ioan Auran, Sigismund
Pap, Ioan Putici, Petru Farchici şi Frita Şaguna; iar din comitatul Caraşului: Blasiu Fogaraşi,
Grigore Radulovici, George Fogaraşi, Ignatie Vuia (protoprezbiter în Vărădia), Auxenţiu Bojinca,
Teodor Fogaraşi, Mihai Velia [N. Tincu-Velia] (învăţător de teologie), Ioan Marcu (protoprezbiterul
Lugojului) şi Macsim Pascul – Apud: T.V. Păcăţianu, Op. cit., p. 344-347 – Apud: Corneliu Bodea,
1848 la Români. O istorie în date şi mărturii, vol. II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1982, p. 510-511

17
neîmpedecată să se lase în biserici, la învăţătura fiilor săi şi pretutindenea
şi în toate trebile naţiei noastre, cele dinlăuntru;
b) Să se arădice lângă ministrul cultului o secţie (clasă) deosebită,
care să ocârmuiască trebile românilor, cele bisericeşti şi scolastice şi în
care să se aşeze numai români adevăraţi de legea răsăritului în care
poporul are încrezământ;
c) Să se întoarcă mai mare băgare de seamă de aci înainte asupra
fiilor naţiei româneşti, care până acum nu fără durere să priveau a fi
trecuţi cu vederea;
d) La regimentele milităreşti mai cu seamă să se aşeze (aplicheze)
ofiţeri de români;
Care pofte drepte şi eşite din suflet adevărat grăbind a le aşterne
înaltului ministerium, care e încongiurat de credinţă şi dragoste, noi în
numele nostru şi în numele naţiei, care pe noi aicea ne-a trimis, cu
cucernicie poftind şi dorind fericirea patriei noastre, din toată inima şi din
tot sufletul strigăm: Să trăească ţara, să trăească craiul, să trească
libertatea, egalitatea şi frăţietatea !” 45
Nu întâmplător, primele două cereri formulate de românii ortodocşi din
aceste ţinuturi erau legate de separarea bisericii noastre de cea a sârbilor. În cei
aproape 150 de ani de subordonare, credincioşii români se bucuraseră de un rău
tratament din partea Mitropoliei Carloviţului. În toţi aceşti ani forul ecleziastic
sârbeasc lucrase discreţionar, numind şi destituind după bunul plac feţele
bisericeşti în comitatele româneşti.
Raporturile dintre mitropolie şi clerul românesc au atins forme
monstruoase în prima parte a secolului al XIX-lea, când toate posturile de
episcop în comitatele româneşti erau ocupate exclusiv de etnici sârbi, care se
înconjuraseră de o camarilă alcătuită din protoprezbiteri, în majoritate sârbi şi ei,
numiţi pe post în funcţie de mărimea bacşişurilor primite. Pentru a-şi menţine
locurile, aceştia din urmă colectau tribut de la preoţii aflaţi în jurisdicţia teritorială
a protopopiatelor pe care le păstoreau. Sistemul ajunsese la un aşa înalt nivel de
45
T.V. Păcăţianu, Op. cit, p. 344-347 – Apud: Corneliu Bodea, Op. cit., p. 510-511

18
corupţie, încât nu de puţine ori s-a întâmplat ca parohiile să nu mai poată face
pretenţiilor acestor clerici denaturaţi. În astfel de situaţii intervenea forţa
coercitivă a episcopului zonal, alcătuită dintr-o echipă de călugări bătăuşi, care
se deplasa la parohia nenorocitului ce nu-şi onorase datoria. Debitorul se putea
alege cu o pedeapsă corporală, cu o detenţie la temniţa Episcopiei Aradului, sau
cu tăierea bărbii şi răspopirea în faţa propriilor mireni. Au fost destule cazuri când
cei supuşi acestor tratamente au decedat46.
Pare a fi suficientă până şi numai succinta prezentare a barbariilor
ierarhiei ecleziastice sârbeşti pentru a limpezi motivul pentru care românii
ortodocşi din comitatele ungurene au identificat în primul rând obstacol slav, şi
numai apoi pe cel unguresc în calea afirmării lor naţionale. „Durerile cari le
pomenirăm să ating de soarta intereselor noastre naţionale – se argumenta în
preambulul petiţiei – şi se nasc de acolo, că slavismul, încă înainte de câteva
sute de ani, lipsindu-ne de literele noastre cele româneşti şi vârând în toate
cărţile noastre cele bisericeşti şi scolastice slovele lui Kiril, a voit naţia noastră a
o despărţi de către Europa civilisată, precum aceea că aşa, prin o silă morală să
o poată trage în cursa slavismului; şi fiindcă originalul caracter al naţiei nu s-a
putut strămuta, a întrebuinţat şi starea noastră cea isolată, făr de a fi fost noi
întrebaţi, acel soi al slavilor, care în anul 1690 a venit în pământul unguresc, a
tras şi pe naţia românească cea de o lege cu sine sub aripile aşa numitului
«Declaratorium Illiricum», de la care timp, hierarchia sârbească a monopolisat
toate trebile bisericeşti şi scolastice, cu cea mai mare stricare a naţiei noastre” 47.
Totodată, Emanuil Gojdu şi Ioan Dragoş au redactat la Pesta şi
documentul „Înştiinţare către Românii de leje răsăriteană ne unită !”, prin care
deputaţii erau invitaţi să fie prezenţi şi la următorul congres, planificat pentru data
de 13/25 iunie „în oraşul Timişoara, şi să ne sfătuim cu toţi laolaltă pentru bunul
de obşte, mărturisind credinţă cătră Înălţatul Împărat şi lejile Patriei – această
adunare poporală fiind cu ştirea înaltului Ministerium” 48, în cadrul căruia trebuiau

46
Blaga Mihoc, Valenţele emancipării, Editura Logos, Oradea, 2004, p. 313-338
47
T.V. Păcăţianu, Op. cit., p. 344-347 – Apud: Corneliu Bodea, Op. cit., p. 510-511
48
AN-DJBh, fond Parohia Ortodoxă Centrală Oradea, dosar 7/1848, f. 3

19
dezbătute pe larg viitoarele etape ce urmau să fie parcurse pe traseul
emancipării naţionale.
O poziţie similară, în ton cu liberalismul maghiar, a fost adoptată şi de
fruntaşii Episcopiei Unite din Oradea. Episcopul Vasile Erdelyi a emis la 11 mai
1848 cunoscuta circulară pacifică, prin care asigura Revoluţia maghiară de
loialitatea credincioşilor greco-catolici. La baza acestei adeziuni a stat fără
îndoială, măsura abolirii iobăgiei, care a avut un larg ecou pozitiv în rândul
populaţiei, fapt confirmat şi de circulara emisă numai cu o zi înainte de ministrul
cultelor din Pesta, Iosif Eötvös, prin care acesta solicita sprijinul clerului pentru a
lămuri populaţia că „nici odată şi nicăieri, o cârmuire n-a făcut ceea ce a făcut
recenta cârmuire maghiară: a desfiinţat sarcinile publice, pe cele urbariale şi a
ridicat poporul la rang de conducător”49. Ministrul era convins că răzmeriţele
izbucnite pe la sate se datorau exclusiv ignoranţei şi lipsei de informare a
locuitorilor.
Atitudinea episcopului unit este firească în climatul promovat de
intelectualitatea românească din aceste părţi, dar şi în condiţiile în care a fost
emisă, deoarece delegaţii românilor din comitatele ungurene au fost prezenţi la
Marea Adunare de la Blaj, din 3/15 mai 1848, numai în calitate de invitaţi, nu şi
de reprezentanţi, motiv pentru care vedeau posibilitatea împlinirii aspiraţiilor
neamului lor mergând alături de maghiari 50.
“Poporul român a ajuns la libertate şi egalitatea de care vrednici
sunt toţi, ca nişte fiinţe zidite după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Iar aceasta, în mod firesc ne îndatorează să fim recunoscători şi devotaţi
patriei maghiare dulci şi binecuvântate de Dumnezeu – se spune în
circulară, după care, episcopul trecea la preamărirea gestului făcut de maghiari –
şi fiindcă toate acestea, avem să le mulţumim generosităţii nobilei naţiuni
maghiare, datori suntem şi noi a-i fi recunoscători, şi gata a apăra
Constituţia ţărei cu toate puterile noastre, convinşi fiind că maghiarii şi

49
Eugen Potoran, Contribuţii la istoria Revoluţiei din 1848-1849 în Bihor, p. 13-14 – Apud: Iudita
Căluşer, Op. cit., 2000, p. 214
50
Iacob Radu, Istoria Diecezei Române Unite a Orăzii Mari, Tipografia Ateneul. Societate
Anonimă, Oradea, 1930, p. 125

20
românii sunt fraţii cei mai buni, căci maghiarii nu au pe faţa pământului
alţi fraţi de rasă, iar românii, deşi au pe italieni şi pe francezi, dar aceia
sunt departe, şi în urma situaţiei geografice suntem înconjuraţi de slavi, şi
de aceea, românii şi maghiarii numai prin luptă comună şi solidară îşi pot
apăra existenţa. Nici nu cer maghiarii să ne renegăm originea şi limba, din
contră, ne asigură toate mijloacele ca să ne-o cultivăm. Deci, liniştiţi fiind
în această privinţă, să ne nisuim a ne iubi reciproc şi a le învăţa limba,
cum şi ei bucuros o învaţă pe a noastră” 51. Dovada cea mai elocventă a
diferenţei de opţiune ce se născuse între clerul superior şi restul mirenilor ne este
oferit de profesorul Alexandru Roman. Evenimentele anului 1848 îl găsesc la
Liceul din Beiuş, unde se opune cu succes tentativelor întreprinse de guvernul
revoluţionar maghiar de a înlocui latina, limba de predare, cu maghiara, ignorând
astfel peste recomandarea episcopului.
După alegerile pentru desemnarea deputaţilor în „Adunarea ţării”,
desfăşurate în iunie 1848, scrutin în urma căruia au fost promovaţi şi doi români
bihoreni, Ioan Dragoş, ales în cercul electoral Beiuş şi Ioan Gozman, în cercul
Ceica, Vasile Erdelyi a revenit cu circulara din 17 iunie, prin care preoţimea unită
era invitată să dezbată în cadrul sinoadelor districtuale şi prin intermediul unor
conferinţe un program de 26 de puncte, referitor la revoluţie. Documentele
oficiale care ar fi putut evoca această acţiune nu s-au mai păstrat, aşa încât o
analiză a conţinutului dezbaterilor pe marginea informaţiilor despre atitudinea
populaţiei de rând nu mai este posibilă 52.
În schimb, documente colaterale, întocmite de autorităţile ecleziastice, vin
să completeze acest gol. „Proclamaţia de la Sarcău” întocmită în comun de
preoţii români uniţi şi ortodocşi din arhidiaconatul Sfârnaşului, la 12 iunie 1848,
demonstrează adevărata starea de spirit care domnea în satele româneşti, total
diferită de imaginea care răzbate din documentele oficiale ale ierarhilor celor
două biserici53. Prin ideile enunţate în conţinutul proclamaţiei, în spiritul ideilor de
51
Ibidem, p. 128-129
52
Ibidem, p. 116
53
Semnatarii „Proclamaţiei de la Sfârnaş” au fost preoţii: Ioan Munteanu din Sarcău, Ioan Popdan
din Sărsig, Vanc Vasile din Sfârnaş, Samuil Vulcan din Sânlazăr, Porumb Dumitru din Sacalasău
şi Oros Dumitru din Fegernic – Apud: Iudita Căluşer, Op. cit., p. 220

21
libertate şi egalitate, semnatarii au dat dovadă de o înaltă conştiinţă naţională.
Diferite sunt şi mijloacele propuse de aceştia. În locul pasivismului şi moderaţiei
recomandate de superiorii lor, preoţii îşi îndeamnă mirenii să vină la Oradea,
pentru a se sfătui şi pentru a elabora un program politic menit să fie înaintat
Dietei, care urma să fie convocată în curând, şi de a cărei hotărâri „mult depinde
soarta fiecărui concivic”54. Textul proclamaţiei a fost tipărit în 50 de exemplare,
care urmau să fie difuzate în toate protopopiatele celor două biserici româneşti
din spaţiul Crişanei. Numai câteva exemplare au ajuns însă la destinaţiile
propuse, restul fiind confiscate.
„Numai noi – se spune în proclamaţie – pe care soarta şi virtutea
nemuritorilor noştri protoepiscopi ne-au pus în starea de a ne câştiga – şi
credem că cu puţină excepţie, cei mai mulţi aţi umblat în cariera ce duce la
lăcaşul muselor, la tesaurul ştiinţelor – noi dormim somnul unei morţi
morale şi eterne, noi zacem într-una apatie înfiorătoare pentru tot
deşteprul fiu a unei naţiuni atât de asuprite ! (…) Noi, a căror faciende
sunt miliarde, noi, a căror necesele sunt înecătoare, noi, care spre
scandalul lumei, încă nici un semn de existenţă naţională română nu am
dat lumii, noi, care în beneficiul naţiunii române, în respect către alţi fraţi
ai noştri români, în cel mai mare grad ne îngrăşiem, noi, despre soarta
naţiunii noastre nimic cugetând, cu cea mai mare ingratitudine ne săturăm
şi dormim !”55. Ioan Munteanu, principalul artizan al proclamaţiei, împreună cu
semnatarii documentului au fost chemaţi la ordine de către episcop. care le-a
cerut să se căiască pentru rătăcirea lor.
La fel de consecventă s-a dovedit şi elita Bisericii Ortodoxe, care şi-a
menţinut şi ea poziţia pro-maghiară. Grăitor este în acest sens răspunsul, din
iunie 1848, dat mitropolitului sârb de la Carloviţ, care îi invita pe români să se
alăture rezistenţei anti-maghiare ridicată de sârbi.
“Această proclamaţie – se spune în răspuns – noi o reprobăm şi nu o
primim, glasului ei nu-i urmăm, şi nici într-un chip nu ne lăsăm seduşi pe
54
AN-DJBh, fond Episcopia Greco-Catolică Oradea, dosar 1337 – Apud: Iudita Căluşer, Op. cit.,
p. 219
55
Ibidem

22
căi rătăcite. Dimpotrivă, atât proclamaţia, cât şi scrisoarea cu care ni s-a
trimis nouă, ca pe nişte mijloace prin care s-a intenţionat conturbarea
relaţiunilor pacinice cari au existat între unguri şi români, începând de la
anul 1848 le vom depune în mâna comitelui suprem al comitatului, ca
probă învederată a patriotismului nostru. Noi ţinem morţiş de
declaraţiunea care am făcut-o înaintea înaltului guvern naţional al ţării, şi
rămânem credincioşi aceluia, în firmă speranţă că justele noastre
postulate se vor realiza pe calea legislaţiei publice” 56.
Reacţia nu a fost de loc întâmplătoare. Ea venea ca răspuns la refuzul
mitropolitului Rajacici, de a convoca congresul românilor la Timişoara, chiar dacă
desfăşurarea acestuia primise girul favorabil al ministrului Eötvös, întărit şi de
atitudinea episcopului Timişului, Pantelimon Jivcovici, care recomanda, din
prudenţă, amânarea lui57. Încrezătoare în promisiunile ungurilor, Parohia
Ortodoxă din Oradea a trimis la Pesta o delegaţie condusă de Emanoil Gojdu
pentru a prezenta guvernului nemulţumirile, dar şi cererile românilor.
Lucrările „Adunării ţării” s-au deschis la 5 iulie 1848. Printre legile votate
cu această ocazie s-a numărat şi cea care consfinţea alipirea Transilvaniei la
Ungaria. Faţă de hotărârile de anexare anterior pronunţate în dietele de la
Pozsony şi Cluj, hotărârea sancţionată de acest for se bucura de o legitimate
sporită, conferită de votul deputaţilor ţării, mandatari ai „voinţei poporului”. Era
vorba, cu siguranţă, de voinţa poporului maghiar, nu şi de cea ferm exprimată de
poporul român la Marea Adunare Naţională de la Blaj, care respingea o atare
anexiune teritorială. Elaborarea acestui act se făcea în timp ce la Innsbruck
aştepta o delegaţie românească, condusă de Andrai Şaguna, să intre în audienţă
la împărat pentru a obţine tocmai zădărnicirea planurilor ungureşti. Aşa după
cum se relata în paginile ziarului vienez „Wiener Zeitung” din 29 mai/10 iunie
1848, în petiţia lor românii îşi manifestau speranţa că împăratul Ferdinand „care
ocroteşte pe copiii săi cu aceeaşi dragoste, nu va accepta, ba chiar nu va tolera

56
Hegyesi Márton, Biharvármegye 1848-1849-ben, p. 185
57
I. D. Suciu, Revoluţia de la 1848-1849 în Banat, Bucureşti, 1968, p. 46-51 – Apud: Nicolae
Bocşan, Ioan Popovici, cit., 2000, p. 364

23
ca în epoca acţiunilor libere, legale, să se dea o lovitură de graţie într-un mod
barbar şi revoltător drepturilor naţionale ale neamului românesc” 58.
Intransigenţa revoluţionarilor maghiari şi-a făcut simţită prezenţa în scurtă
vreme. Samavolniciile săvârşite împotriva populaţiei româneşti, materializate prin
bătăile, arestările şi pedepsele privative de libertate administrate celor care
refuzau să se supună legislaţiei revoluţionare, atât înainte, cât şi pe timpul
alegerilor din iunie, au început să atingă proporţii de masă în lunile următoare,
transformându-se într-un fenomen general. Teroarea a fost de acum încolo nota
dominantă a comportamentului statului revoluţionar, aplicată prin intermediul
tribunalelor statariale, înfiinţate la 20 iunie 1848, instanţe care au primit odiosul
nume de „tribunale de sânge”. Întreaga lor activitate se rezuma la eliminarea
adversarilor şi a potenţialilor adversari ai revoluţiei, iar din 11 iulie, odată cu
intrarea în vigoare a „Legii Recrutaţiei” 59, în vizorul acestor foruri justiţiare au
intrat defetiştii, cei care refuzau încorporarea în armata revoluţionară, majoritatea
români.
Măcelul de Mihalţ60, din 21 mai/2 iunie, când detaşamentul secuiesc a
deschis focul asupra ţăranilor români care intraseră pe moşia grofului Esterházy,
ucigând doisprezece şi rănind nouă, a fost una dintre primele acţiuni criminale
săvârşite de trupele revoluţionare 61. Ea s-a vrut a fi o acţiune de forţă, de
intimidare, pentru ca populaţia să fie pusă în gardă că nu se glumeşte. Efectul a
fost însă contrar, confruntată cu abuzuri similare, populaţia românească din
zonele montane, mai ales din satele exploatărilor aurifere de la Roşia Montană,
Baia de Criş, Abrud, Câmpeni, Zlatna, a trecut la organizarea unor „miliţii
cetăţeneşti”62, la început, şi a unei armate revoluţionare româneşti, mai târziu.
Exemplul lor a fost preluat şi de muntenii din părţile Clujului şi de cei din
comitatul Zarand, care s-au raliat acestui nucleu de putere, oameni care, sub
58
Ziarul „Wiener Zeitung” din 29 mai/10 iunie 1848 – Apud: Corneliu Bodea, Op cit., p. 570-572
59
Legea prevedea chemarea sub arme a unui număr de 200.000 de bărbaţi şi alocarea sumei de
42 milioane de florini pentru nevoile apărării – n.n. A.Ţ.
60
Localitate situată lângă Alba Iulia – n.n. A.Ţ.
61
Gheorghe Bariţiu, „Causa Mihalţului”, în ziarul „Foaie pentru minte” nr. din 5/17 iulie – Apud:
Corneliu Bodea, Op. cit., p. 576-578
62
Raportul consilierului şi administratorului Domeniilor Zlatna, Johann von Nemegyei, către
vicecomitele Tazaurariatului, din 23 mai/4 iunie 1848 – Apud: Corneliu Bodea, Op. cit., p. 578-
580

24
conducerea eroului naţional, avocatul Avram Iancu, vor devenii actorii epopeii
româneşti de la 1848-1849.
După cum era de aşteptat, încorporarea forţată a românilor în armata
revoluţionară, ordonată la 11 iulie 1848, a trezit opoziţia populaţiei noastre,
manifestată cu pregnanţă în lumea satelor. În numărul 56 al Gazetei de
Transilvania, George Bariţiu relata că „maghiarii măcelăreau cu cruzime barbară
pe români”, dând exemplul preotului din satul Margine, a judelui din Popeşti şi a
unui ţăran slovac din aceeaşi comună – la care, adăuga el – „mai mulţi preoţi şi
tineri, puţin de nu-şi aflară şi ei aici moartea” 63. Ioan Munteanu, artizanul
„Proclamaţiei de la Sarcău”, cunoscut pentru vederile sale naţionale, s-a numărat
printre primii români luaţi în colimatorul tribunalelor statariale. Pentru a-l feri de
rigorile legii marţiale, sau poate pentru a-l pedepsi, episcopul Vasile Erdelyi îl va
trimite ca preot militar, „capelan castrens”, pentru a servi soldaţilor de origine
română înrolaţi în armata revoluţionară. Aceeaşi soartă a împărtăşit-o şi preotul
Ioan Cristian. Ambii vor dezerta la ivire primei ocazii, iar ulterior vor relata despre
atrocităţile făptuite de unguri64.
În ce priveşte participarea bihorenilor la luptele angajate de armata
revoluţionară maghiară, aceasta a fost împărţită. Localităţile plaselor din nordul
comitatului, unde populaţia maghiară era mai bine reprezentată, şi bineînţeles
oraşul Oradea, au răspuns ordinului de mobilizare lansat de guvern. De voie, de
nevoie, printre recruţi s-au aflat şi români. Se apreciază la 4.475 cifra românilor
prezenţi în subunităţile militare, înrolarea lor fiind făcută în cele mai multe cazuri
nu din convingere, ci sub ameninţare, opţiunea politică a populaţiei de rând fiind
diametral opusă celei îmbrăţişate de elita noastră 65. Dintre cei înrolaţi alături de
honvezii lui Kosuth, s-au afirmat locotenentul Petruş Ioan 66, sublocotenentul
Véghsö Gellert din Beiuş67 şi fruntaşii Cioban Teodor, Damian Iosif, Mărcuţ
Vasile, Milea Ştefan, Bogluţ Simion, Purge Vasile etc. toţi din Regimentul 3
63
Ziarul „Gazete de Transilvania” nr. 56/1848 – Apud: Gheorghe Bariţiu, Părţi alese din istoria
Transilvaniei pe 200 de ani în urmă, Braşov, vol. I, 1993, p. 229
64
Iudita Căluşer, Op. cit., p. 236
65
Gheorghe Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei pe 200 de ani în urmă, Braşov, vol. II,
1994, p. 403
66
Monitorul Oficial nr. 157/1849
67
Idem, nr. 25/1849

25
Vânători, precum şi Mile Dariu, Stupa Teodor şi sublocotenentul Paul Pop de
Popa din Beznea68, din Regimentul 55 Honvezi. În ce priveşte entuziasmul
românilor înrolaţi cu forţa de către unguri, este grăitor raportul maiorului
Szépsögi, în care prezintă situaţia dezertărilor petrecute în batalionul său. Din cei
26 de dezertori, şaptesprezece erau români.
Pe de altă parte, dacă dăm crezare mărturiilor sublocotenentul Paul Pop
de Popa, sub rezerva imprimată de atitudinea sa filo-maghiară, cel puţin recruţii
români din Oradea ar fi fost cei care s-au afirmat într-un mod exemplar în luptele
angajate de armata revoluţionară împotriva trupelor austriece şi ruseşti. Acest
lucru vine să confirme încă o dată deosebirea de opţiune existentă între cele
două tabere româneşti, cea a intelectualităţii ardelene, convinsă că numai sub
auspiciile Casei de Austria pot fi materializate dezideratele naţionale, şi cea a
elitei românilor din comitatele ungurene, care, raportându-se la realitatea
momentului, vedeau soluţionarea problemei numai pe calea conlucrării solidare
cu maghiarii. Iată cum descria Paul Pop de Popa dilema românească:
„Când au izbucnit revoluţiile în Banat şi Ardeal, am declarat în
adunarea noastră (a studenţilor) că binele patriei depinde de solidaritatea
naţionalităţilor, îndeosebi a Românilor şi Ungurilor. Binele public rezultă
din colaborarea strânsă a cetăţenilor de diferite limbi ai patriei. Lozinca
tinerimii din Oradea a cutreierat ca fulgerul împrejurimile, şi aici în Bihor a
avut drept rezultat că poporul român şi maghiar s-au întrecut în a se înrola
sub steagul tricolor pentru apărarea patriei comune. S-au format
batalioane după batalioane, şi Românii s-au luptat ca tovarăşi credincioşi
de arme alături de honvezii maghiari. Cea mai mare parte a Românilor, cu
excepţia celor din Ardealul înşelat, şi-au luat partea din războiul pentru
libertate. Au fost multe batalioane în care soldaţii, negradaţii, subofiţerii şi
68
Paul (Pavel) Pop (Papp) de Popa, fiu de învăţător, s-a născut la 17 decembrie 1827 în satul
Beznea, (plasa Aleşd din comitatul Bihor). În 1848, elev fiind, s-a înrolat voluntar în Batalionul 55
Honvezi, unitate alcătuită majoritar din români. S-a afirmat lupta de la Sibiu, din 21 ianuarie 1849,
fiind înaintat în corpul ofiţeresc. După capitularea de la Şiria emigrează. A participat apoi la
Războiul din Crimeea şi la cel de independenţă al Italiei, obţinând gradul de colonel. La bătrâneţe
s-a retras în oraşul italian Chiavari, de unde întreţinea bune legături cu Kossuth, pe care-l şi
vizitează în mai multe rânduri la Torino. A corespondat permanent cu ziarele maghiare din
Oradea – Apud: Teodor Neş, Oameni din Bihor 1848-1918, Tipografia Diecezană, Oradea, 1937,
p. 22-23

26
ofiţerii au fost în majoritate Români. Aşa a fost Batalionul 55 Honvezi, care
de la Ciucea până la Turnu Roşu a luat parte în toate luptele din Ardeal, şi
care, prin conduita bravă şi disciplina sa, a fost trupa favorită a
bătrânului Bem. Nu vorbesc din auzite sau citite, ci ca participant la
faptele de arme ale Batalionului 55 Honvezi. Ca Român, şi eu am luptat
sub comanda lui Bem”69.
În schimb, locuitorii satelor din plasele sud-estice ale comitatului, Beiuş,
Tinca, Beliu şi Salonta, aproape exclusiv români, cu greu au putut fi cooptaţi în
unităţile maghiare, aceştia arătându-se deosebit de ostili cauzei revoluţiei. Nu
întâmplător în aceste zone au funcţionat şi tribunalele revoluţionare maghiare ad-
hoc, organizate la Gurbediu, Beliu, Beiuş, Vaşcău şi Aleşd, adică în vecinătatea
spaţiului controlat de revoluţionarii lui Avram Iancu. Din lista celor condamnaţi la
moarte de aceste instanţe s-au numărat Puşcaş Gavril şi Puşcaş Alexandru din
Căuaşd, Panea Petru din Tulca, Forloge Vasile din Pietroasa, Bonduraş Mihai
din Chişcău, cu toţii găsindu-şi sfârşitul pe eşafod 70.
Numărul martirilor români din Bihor va creşte după momentul în care
episcopul Andrei Şaguna, în urma insistentelor sale intervenţii de la Innsbruck,
obţinea de la împărat promisiunea introducerii unui proiect de lege pe ordinea de
zi a următoarei diete, proiect „menit a linişti pe români cu privire la naţionalitatea
lor şi şcolile lor naţionale”71. După cum reiese din documentele obţinute de la
diferite parohii de protoprezbiterul ortodox al Oradiei, Atanasie Boţco, în urma
anchetei ordonate în 1850 de Dieceza Aradului, preoţimea a achiesat în mod
tacit îndemnului lansat de Şaguna de a sfătui populaţia românească să rămână
fidelă împăratului, iar nu Revoluţiei maghiare. Pe baza mărturiilor obţinute, „lipsă
fiind, în chip de document, pentru viitorime a se păstra în Arhivul Diecezan”,
arhimandritul arădean Patrichie Popescul intenţiona să întocmească o lucrare
monografică referitoare la „toate daturile câte s-ar pute cunoaşte despre
suferinţele, pătimirile şi jertfele care pe poporul român de relijia răsăriteană cu
69
Ziarul „Nagyvárad” nr. 325 din 23 noiembrie 1892 – Apud: Teodor Neş, Oameni din Bihor 1848-
1918, Tipografia Diecezană, Oradea, 1937, p. 23
70
Teodor Neş, Op. cit., p. 24
71
Preaînalta Rezoluţie orală la a doua petiţie a delegaţiei române condusă de episcopul Şaguna,
23 iunie 1848 – Apud: Corneliu Bodea, Op. cit., p. 583-584

27
fatalităţiunea turburărilor din anii 1848 şi 1849 [ce] l-au ajuns”, cu scopul de a
dovedi împăratului loialitatea naţiunii române pentru Casa de Austria. „Am pre
Preacinstită Domnia Ta a te provoca şi respective a-ţi încredinţa – glăsuia
arhimandritul în circulară – ca cu ajutorinţa susmanuatei preoţimi, întru aceea să
puie necruţată osteneală, ca în Protoprezbiteratul Domniei Tale, toate acelea, de
toată vrâsta, de amândoauă secsurile şi de fieştecare naţionalitate aflătoare
individuri, care sub revoluţie, în orice chip au pătimit, precum şi deosebi acele
care tot pre acel timp, prin puterea răsculată s-au ucis” 72.
O importantă mărturie asupra stării de spirit ce domnea în satele
româneşti din zona Beiuşului ne vine din partea preotului Melentie Popovici din
Dumbrăviţa de Codru, care în raportul înaintat la forurilor ortodoxe de la Oradea,
surprindea ambele aspecte solicitate în anchetă. Acesta relatează cum, în
acelaşi chip în care au procedat şi alte feţe bisericeşti, la rândul său şi-a sfătuit
mirenii să nu se angajeze în planurile aventuriste ale maghiarilor, mai ales după
decretarea mobilizării generale. „În toate oraşele şi satele care au fost în mânile
Rebelilor, dându-se aceia poruncă ca tot omul cu mână armată să se rescoale
împotriva vrăjmaşilor, care poruncă sosind şi în parohia mea din H[eves]
Dumbrăviţă – spune preotul – eu poporenilor miei acel sfat le-am dat, ca credinţa
care o au avut până acuma cătră Împăratul şi Casa Austriacă, şi de acum înainte
să o păstreze şi de nimene a se amăji să nu se lese, căci unii ca aceia amăjitori
sânt iei însuşi vrăjmaş, şi cum că aceia nu poate fi ca Împăratul lejuit, de
subpuşii săi să nu se recunoască de capul şi ocârmuitoriul Ţării” 73.
Într-un alt raport, preotul Mihai Horja din Fonău confirmă şi el existenţa
aceluiaşi curent de nesupunere în rândurile românilor, curent cultivat de clerul de
la sate. „După cuprinsul curentului episcopesc, ca să nu ascultăm de turburătorii
de pace carii voiesc a ne amăji – relatează preotul – poporenilor miei, acela sfat
şi îndemn le-am dat, să nu se supuie poruncii stăpânitorilor de atunci, adică, să
nu se răscoale în contra preabunului nostru împărat, ci să fie cătră el cu credinţă
şi inimă adevărată, aşteptând porunca lui”74.

72
AN-DJBh, fond Episcopia Ortodoxă Română Oradea, dosar 37/1850-1851, f. 110
73
, AN-DJBh, fond Episcopia Ortodoxă Română Oradea, dosar 37/1851, f. 103
74
Ibidem, f. 144

28
 Numărul militarilor desfăşuraţi în zona Beiuşului în toamna anului 1848 s-a
ridicat la 13.000, cifră surprinsă într-un document referitor la strângerea daniilor
din satele protopopiatului, cantonaţi aici cu scopul de a împiedica extinderea
acţiunilor armate antiungureşti derulate de Avram Iancu în Apuseni, dar şi pentru
a menţine şi întreţine blocada instituită asupra taberei moţilor. În scrisoarea
adresată Consistoriului, economul Ioanea Popoviciu, pentru a-şi motiva neputinţă
colectării birurilor respective, ţinea să informeze înaltul for „cum că în
Protoprezbiteratul Beinşului, în anul 1848, au fost prin satele de acolo 13.000 de
rebeli înarmaţi şi orânduiţi, şi aceştia mai toate bunurile preoţilor şi a lăcuitorilor
le-au consumat”. Situaţia s-a perpetuat până în a doua jumătate a anului 1949,
când – se precizează în scrisoare – „începând din luna lui august, toate bandele
sub numele lui Koşut fugind”, situaţia s-a mai îmbunătăţit, însă insignifiant.
Populaţia se afla într-o situaţie economică jalnică, atât de sărăcită din pricina
operaţiunilor militare, încât până şi economul se plângea „acum prăcum şi ne
hărănim numai cu nişte dăraburi, sau mai bine zicând cu nişte petece de
dăraburi, de e dor omului până vede o bankă întreagă” 75.
Lucrurile s-au precipitat şi mai mult după convocarea celei de a treia
adunări populare de la Blaj, în septembrie, la care a participat şi Avram Iancu
însoţit de ţăranii români, organizaţi militar de data aceasta, pentru a protesta încă
o dată împotriva anexării Transilvaniei şi a regimului instaurat de guvernul
maghiar. Evenimentele au început să se deruleze de aici încolo în direcţia
subminării oricărei punţi de dialog între partea maghiară şi cea română. Regimul
de teroare aplicat românilor cu scopul de a-i aduce sub ascultare a transformat
teritoriul Ardealului, dar mai ales zona Carpaţilor Apuseni, într-un adevărat teatru
de război. Pe 12 septembrie 1848, un detaşament mixt, alcătuit din secui, unguri
şi polonezi trecură prin foc şi sabie pe ţăranii din comuna Luna 76, omorând 30 de
români77. În loc să pondereze zelul militarilor, la 10 octombrie, Kossuth lansează
înfricoşătorul apel „Luaţi sama fraţilor români !”, în care, după ce trece în revistă
tagma „de ucigători ai bunilor săi fraţi maghiari”, adică sârbii, saşii, croaţii şi
75
Ibidem, f. 106
76
Localitate în comitatul Turda – n.n. A.Ţ.
77
Ziarul „Gazeta de Transilvania”, XI, nr. 74 din septembrie 1848 – Apud: Corneliu Bodea, Op.
cit., p. 900-902

29
românii, proferează o serie de ameninţări la adresa tuturor acelora care nu se vor
supune comandamentelor revoluţiei:
„Deci dară, înaintea căruia e preţuită viaţa şi averea – se recomandă
în finalul apelului – acela să asculte cuvântul acesta mai de pre urmă, care
purcede din inimă voitoare de bine; căci care nici aceasta nu voieşte a
înţelege, acela groaznic se va pedepsi. Pământul i se va lua şi se va
împărţi între credincioşii fii ai patriei, iară dânsul va pieri de mâna
gealatului (hoherului) şi cu moarte de sabie. Luaţi dară sama, fraţilor
români, ca să nu provocaţi asupra voastră ceasul pedepsii ! Fiţi
credincioşi, pacinici şi fii iubitori de pace ai acestei ţări, şi fraţi adevăraţi
maghiarilor, carii au împărţit cu voi omineşte toate bunătăţile şi drepturile
libertăţii”78.
În decembrie intră în Oradea generalul József Bem în fruntea armatei
revoluţionare. Recrutările au continuat să se desfăşoare acum la o scară mult
mai largă, însoţite, după cum era de aşteptat, de o întreagă paletă de manifestări
ostile din partea românilor şi, bineînţeles, măsuri coercitive din partea autorităţilor
maghiare.
Acelaşi preot din Dumbrăviţa de Codru, Melentie Popovici, relatează în
raportul său despre dimensiunile refuzului populaţiei din satele sud-bihorene de a
se prezenta la recensământul ordonat de administraţia comitatensă în vederea
înrolării, precum şi despre intervenţia armatei maghiare. Referindu-se la efectele
îndemnului transmis de Şaguna, preotul povesteşte: „Aceasta sămânţă, prin
mine şi alţi preoţi mie asemene sămănată, au şi avut acel efect, cum că satele
de prin prejur, vreo 6, nu au vrut să meargă unde au fost rânduiţi; înaintea
Feuişpanului nu s-au dat sub conscriere; când au venit afară perzecutorii,
clopotele într-o ureche bătându-se, au fost întărâtaţi şi nici au fost în stare ceva a
face, până ce apoi au venit asupra noastră cătane, care văzându-le a fi regulate,
ş-or plecat capetele” 79. Autorităţile militare au operat arestări în satele răsculate.
Primii au fost ridicaţi preoţii, semnatarul raportului şi confratele său din parohia
Urvişului de Beiuş, pentru instigare la nesupunere, cărora le-au urmat mai mulţi
78
Apelul lui Kossuth Lajos către români – Apud: Corneliu Bodea, Op. cit., p. 919-921
79
, AN-DJBh, fond Episcopia Ortodoxă Română Oradea, dosar 37/1851, f. 103

30
ţărani. „Însă eu, din jos subscrisul, şi răposatul preot din B[elenes] Urviş, Ioan
Pap – îşi continuă relatarea preotul – dimpreună cu mai mulţi oameni mireni, am
fost întră 130 de cătane întrarmate, pe jos hurţuliţi din sat în sat în 8 zile, ca nişte
80
hoţi şi tălhari, pe urmă ne-au dus la Orade” . Ajunşi în reşedinţa judeţului,
arestaţii români au fost azvârliţi în Penitenciarul comitatului, „Temniţa Varmeghii”,
fără a fi în prealabil judecaţi, unde au stat închişi „care mai puţin, care mai mult”,
în vreme ce preoţii au fost zăvorâţi timp de două săptămâni în carcera puşcăriei,
„egyes”, la eliberare fiind obligaţi să plătească câte 16 florini, cheltuieli de
întreţinere81.
În condiţii asemănătoare s-a derulat şi drama preotului Mihai Horja din
Forău, cu diferenţă că acesta, aflând că a fost denunţat autorităţilor pentru
convingerile sale, nu a mai aşteptat să fie ridicat de la domiciliu, ci s-a prezentat
de bună voie în faţa vice-comitelui, „şi arâtându-mă Chişişpanului de atunci, Ioan
Gurzău – povesteşte preotul – în urmarea aceasta am fost judecat spre moarte;
însă, aşteptându-se lucrul sub levată, după ce 5 săptămâni de zile am suferit
temniţă, aşa cât şi mintea mi s-au clătit” 82. Pentru a-l scuti de regimul penitenciar,
mirenii parohiei au solicitat eliberarea condiţionată a arestatului, rămânând
chezaşi că-l vor readuce la Oradea atunci când instanţa va solicita acest lucru.
Un raport mai amplu asupra fărădelegilor petrecute în această perioadă a
întocmit Petru Pavel, „adjutantu viţejude de nobilu”, din Vaşcău. Şi acest martor
ocular al evenimentelor din toamna anului 1848 îşi începe relatarea sa prin a
sublinia orientarea pro-austriacă a românilor din plasele Beiuş şi Vaşcău.
„Nenumăraţi concetăţeni fură omorâţi prin rebelanţii maghiari – spune el – iară
unii, neajungând în furia poporului maghiaru, prin guvernul lor nelejuitu,
Ştatarialiter s-or pertractat; mulţi, zicu dintre Români, s-oru jertvit viaţa pentru
curtea Austriacă şi pentru înălţatul împărat, că rămasără neclătiţi lui credincioşi;
însă puţini luând, afară dintre Români, mai toţi făcură ceva mişcare, precum în
toate părţile Române să declarară pe partea împăratului, şi aceasta să adeveri
prin aceia că în toate locurile numai români fusără spânzuraţi” 83. La fel ca şi în
80
, Ibidem
81
Ibidem
82
Ibidem, f. 144
83
Ibidem, f. 110

31
cazurile mai devreme prezentate, intelectualitatea rurală a fost şi în aceste părţi
cea dintâi vânată de braţul justiţiei revoluţionare, urmată fireşte de oamenii de
rând. „Din ţinutul Beinşu şi a Vaşcoului or fost prinşi peste 30 de bărbaţi Români,
nu numai, ci supt Ştatariu traşi, între care fusără 3 preoţi, preotul din Câmp,
Fânaţă şi Chişcohu, ba ce şi eu singuru între aceiaş mă număru” – îşi continuă
relatarea nobilul român84.
Raportul este cu atât mai valoros, cu cât, pe lângă simpla depănare a
cursului evenimentelor, mai surprinde şi drama trăită de autorul său, aceea de se
vedea obligat de către maghiarii să lupte împotriva rezistenţei româneşti conduse
de Avram Iancu. „Pe mine mă siliră rebelanţii a prinde armă asupra fraţilor noştri
Români din Zărand – povesteşte el cu durere, stare la care s-a mai adăugat şi
disperarea trăită în momentul în care un conaţional l-a denunţat tribunalului
pentru sentimentele sale filo-austriece – şi mergând în anul 1848, Noiembrie, 5-a
zi, până la Vaşcoh, unde întâlnindu-mă cu Ioan Popovici (alias Jiroş) din Vaşco,
cu voarbele sale părtinitorii de rebelanţi, într-u atâta mă adusă, cât mă declarai a
fi credinciosu Maestatei Sale Înălţatului Împărat, şi mai mult, socotindu-l ca pe
grecu a fi şi fielu într-u aceiaş parte 85 (…) mă dede sus, şi mai nainte de incviziţie
prinzându-mă în Vaşco, mă dereră supt paza loru – A[lso] fogmegek – mă
băgară în feru, şi aşa mă dusără la Orade” 86. La temniţa din Oradea, omul a fost
aruncat în aceeaşi celulă cu deţinuţi de drept comun, „34 de hoţi şi furi”, timp de
nouă săptămâni, şi nu s-a bucurat de un tratament mai deosebit de al acestora,
în ciuda faptului că era intelectual. „Patul îmi iera tegla şi piatra – povesteşte el –
iar traiul vieţii tot o formă cu aceloralalţi, adecă: oţetu, piparcă, aiu şi sare, pe
lângă prifonta ce căpătam, iară alte mâncări, ca la om mai literat, precum la
captivii maghiari pentru bani s-o îngăduit, mie, din potrivă, nici pentru banii mei,
nimic” 87.
Episodul descris de semnatarul raportului evocă şirul de evenimente
derulate în toamna anului 1848 în Ţara Zarandului şi în ţinuturile limitrofe
acesteia, pe fondul ofensivei declanşate de unguri pentru neutralizarea nucleului
84
Ibidem
85
„grecu a fi” – cu sensul de ortodox – n.n. A.Ţ.
86
AN-DJBh, fond Episcopia Ortodoxă Română Oradea, dosar 37/1851, f. 110
87
Ibidem

32
dur al rezistenţei româneşti ancorate în Apuseni. Considerăm ca fiind utilă o
succintă prezentare a celor întâmplate, întrucât în operaţiunile militare au fost
angrenaţi şi o serie de bihoreni. Într-un important document, intitulat „Descrierea
întâmplărilor de la începutul revoluţiei în anul 1848 şi 1849 în Protopresbiteratul
Hălmagiu, care au pătimit poporul Român de către răsculaţii maghiari”, parohul
Ioan Moga, participant la Marea Adunare Naţională de la Blaj, relatează despre
declanşarea atacului maghiar la 23 octombrie 1848, prin invadarea zonei de
către „o trupã de 800 de răsculaţi sub comanda maiorului Gall, căreia i s-au
88
alăturat unguri şi jidani din comitatele Zărand, Arad şi Bihor” . A doua zi, în
cantonamentul pe care şi-l stabiliseră în apropierea Hălmagiului, insurgenţilor li
s-au mai alăturat – după spusele preotului – „alţi honvezi şi rebeli veniţi din Şiria,
Arad, Zărand, Sântana, Pâncota şi Salonta” pentru a înfrunta avanpostul
românesc aflat sub comanda tribunului Alexandru Chendi, din Câmpeni, om de
nădejde de-al lui Avram Iancu89.
După ocuparea localităţii, rebelii s-au dedat la abuzuri, comiţând omoruri,
jafuri şi incendieri, iar în casa perceptorului Brument Nicolae au instalat Curtea
Marţială, care în aceeaşi zi l-a condamnat la moarte pe tribunul român şi pe
ajutoarele sale. În următoarele zile, teroarea s-a extins şi asupra satelor din
apropiere, pe măsura înaintării trupelor către Baia de Criş. „În 29 octombrie –
povesteşte preotul – rebelii au jefuit pe românii din Hălmagiu de toate bunurile
lor, până şi de veştminte. Armata era urmată de jefuitori civili, meşteri işpani şi
notari, ba şi jidovi din Salonta, Buteni, Beiuş şi din alte sate ungureşti până la
Hălmagiu”90. La 8 noiembrie 1848, în fruntea comitatului a urcat prefectul Ion

88
Printre localnicii care s-au alăturat armatei rebelilor sunt amintiţi: „Bett Ioşca, notarul Rurtan
Elek, învăţătorul Lakatos Iozef, fraţii Kadar, Stoica Giuri Bandi (calfă de prăvălie) din Hălmagiu,
primpreotul Kriştiori Ioani, Kosma Karoly din Tălagiu, Benko Solomon ispravnicul jidovului Roth
Ianoş, arendaşul lui Hallaky Terencz din Halmăgel, notarul Orban Lajos din Bonteşti, perceptorul
Nastroadini din Buteni, etc. – despre care autorul spune că – aceştia mergeau în fruntea trupei
de răsculaţi, servind de călăuze şi instigatori la atrocităţile la care au participat şi ei în mod activ –
Apud: Revista „Transilvania. Organ al Astrei”, anul 74, nr. 1 din ianuarie 1943, Sibiu, p. 43
89
Ibidem
90
Statistica crimelor săvârşite de unguri în plasa Hălmagiu: în Aciuţa, în octombrie 1848 - 7
bărbaţi împuşcaţi; în Băneşti, în iunie 1849 - 7 bărbaţi; în Bodeşti, în octombrie 1848 - doi bărbaţi;
în Toheşti, în octombrie 1848 - 6 bărbaţi, 3 femei şi 9 prunci omorâţi. în Ciuciu (Vârfuri), în
octombrie 1848 - un bărbat şi un prunc împuşcaţi; în Ţărmure, în martie 1849 - un bărbat şi o
femeie torturaţi şi ucişi; în Hălamgiu, în octombrie 1848 - 3 bărbaţi împuşcaţi, din care Olariu
Nicolae şi Neamţu Ştefan executaţi prin sentinţa Statariului, iar în aprilie 1849, 9 bărbaţi, dintre

33
Butean, secondat de căpitanul Petru Turbat. Cei doi vor organiza rezistenţa
armată a românilor din zonă.
Revenind la situaţia din Bihor, trebuie să amintim că pentru raţionalizarea
şi standardizarea acţiunilor de culegere a mărturiilor referitoare la pătimirile
românilor, protoprezbiteratul orădean a întocmit un formular tipizat care trebuia
să fie completat de preoţii în a căror parohii s-au înregistrat samavolnicii făptuite
de trupele revoluţionarilor. Într-un asemenea formular este surprinsă telegrafic
drama ţăranului Panea Petru din Tulca, condamnat la moarte „Pentru că au
strigat în biserică să nu ajute Dumnezeu la unguri – după care a adăugat – Să
aducă sârbii, pe fraţii noştri, ei să stăpânească, că atuncea ne va fi bine”.
Tribunalul statarial s-a pronunţat neiertător pentru delictul de instigare de care s-
a făcut vinovat bietul om. „Şi s-au judecat spre spânzurători – se relatează pe
scurt – prin prezesul Bende Ercei, Jocob Mihai, şi al doi, care judecată s-au dus
în sfârşit, între Căvajd şi Gurbediu în anul `848, luna octombrie, 28-a”. Moartea
plugarului a adus cu sine şi nenorocirea familiei sale, condamnată să trăiască în
sărăcie, „căci au rămas muierea cu trei prunci”91.
Aceeaşi soartă au împărtăşit-o şi fraţii Puşcaş Alecsandru, de 20 de ani, şi
Gavril de 21, slugi, „pentru că n-au lăsat pe al treelea frate să-l ducă ducă ungurii
cătană” 92.
Preotul Popa Petru, în vârstă de 60 de ani, din comuna N 93, din
Protopopiatul Beiuşului, a fost executat „pentru că au îndemnat poporul să nu
ţină cu răsculaţii unguri”. În formular se consemnează că „s-au judecat prin
judeţul de moarte sub presidiul lui N. N. pe spânzurători, ce s-au şi dus în sfârşit
în satul N”. Casa preotului ucis a fost jefuită apoi de soldaţii revoluţionari, iar
care unul împuşcat iar 8 omorâţi în mod barbar; în Hălmăgel, în octombrie 1848 - 30 bărbaţi, 10
femei şi 3 prunci, dintre care 5 spânzuraţi, 22 împuşcaţi şi 16 măcelăriţi si trunchiaţi; în
Luncşoara, în martie 1849, Pavel Simian condamnat şi executat prin Statariu şi doi bărbaţi
omorâţi; în Pleşcuţa, în martie 1848 - 2 bărbaţi spânzuraţi; în Poienari; în octombrie 1848 - 2
preoţi din localitate, condamnaţi prin Statariu şi apoi omorâţi, iar 3 bărbaţi împuşcaţi; în Tãlagiu,
în aprilie 1849 - 3 bărbaţi omorâţi; în Târnăviţa, în martie 1849 - un bărbat spânzurat, fãrã
judecatã – Apud: Revista „Transilvania. Organ al Astrei”, nr. 4 din 15 februarie 1871
91
AN-DJBh, fond Episcopia Ortodoxă Română Oradea, dosar 34/1848-1850, f. 143
92
Ibidem
93
Nu am reuşit identificarea localităţii, în document fiind înscrisă numai iniţiala «N». Documentul
este parte componentă a unei corespondenţe mai largi purtate cu Protopopiatul Beiuşului, situaţie
care conduce la prezumţia că ar putea fi vorba despre o parohie din această jurisdicţie – n.n. A.
Ţ.

34
averile furate. La fel ca şi în cazul plugarului din Tulca – se precizează în raport –
„văduva cu 4 prunci în cea mai mare mizerie au rămas” 94. În aceeaşi localitate a
mai fost ucis copilaşul Codrean Ilie, în vârstă de numai şapte ani, despre care se
menţionează că „prin răsculata oaste maghiară s-au puşcat, numai pentru aceea
că au fost dintre cei credincioşi împăratului în [satul] N” 95, iar ţăranul Ţâgan Urs a
fost arestat „pentru că au zis: să ajute D[umne]zeu împăratului” şi apoi întemniţat
„în prinsoare la Oradea Mare din 10 Maiu 1849 până la venirea oastei
împărăteşti” 96.
Preotul Bodie Dumitrie din Apateu aminteşte despre o altă execuţie
săvârşită în parohia sa. „După înalta poruncă pentru cei spânzuraţi, din fruntea
Rebeliei ungureşti, întâmplându-se acea primejdioasă şi iute luare de viaţă – şi
la K[oroş] Apati, pre un om de relijie G[reco] N[eunită], cu numele Pater Moisie,
carele, după cum se povesteşte, au avut vrâsta anilor săi 44. Apoi de viaţa lor
jefuit în anul 1848, şi după cum ni s-au dat înainte, ziua şi luna au fost Octombrie
30 – Că[lindar] Nou, iar după al nostru 18 Octo[mvrie]. Fiind judecat de cei ce au
fost pe acel timp în satul B[ihor] Boszormeny, mărturisesc supt scrisul” 97.
Juraţii din comuna Petid relatează într-un memoriu despre nelegiuirile
săvârşite în comuna lor de către trupele revoluţionare împotriva unor ţărani care
au refuzat să se conformeze legilor impuse de guvernul maghiar. „În baiurile şi
răsculările trecute, prin Koşut făcute, pentru neplecarea poporului cătră cele
poruncite şi pentru nescrierea deputatăşilor în treaba polgariu – mărturisesc
aceştia – s-au slobozit cătane pe satul nostru Petid, şi au robit la căşile ţăreii 98
cinci persoane de români, precum Pop Lazăr, cinci săptămânile, Pop Toader,
cinci săptămâni, Opre Gheorghie, cinci săptămâni, Broştean Toader, şasă luni şi
cinci săptămâni, Pantea Gligor, trei luni şi cinci săptămâni”. Doi dintre cei puşi
sub acuzare au reuşit să se sustragă pedepsei fugind. În consecinţă, bunurile lor
au fost jefuite. „Guţ Lazăr, de frică s-au dat în laturi, de nu s-au putut prinde – se
spune în memoriu – însă ce au aflat la el sau la casa lui, atunci toate le-au răsipit

94
AN-DJBh, fond Episcopia Ortodoxă Română Oradea, dosar 34/1848-1850, f. 202
95
Ibidem
96
Ibidem
97
Idem, dosar 37/1851, f. 112
98
închisori – n.n. A.Ţ.

35
cotunele, adică: 1 junincă, 5 cară de lămne, 2 cară de pae, 1 clisă mică, fărina ce
s-au aflat la casă, aşijderea şi Domuţa Vasilie, au răbdat aceaşe pagubă” 99.
Într-o corespondenţă din zona Vaşcăului, în legătură cu cercetarea
disciplinară pornită pe seama comportamentului preotului Grigorie Popovici din
Sohodol, se face referire la împuşcarea a cinci persoane din această localitate în
timpul revoluţiei100.
Mutat la Debreţin la 1 ianuarie 1849, după înfrângerea rezistenţei
maghiare şi ocuparea Pestei de către armatele austriece, guvernul revoluţionar
ungar a căutat să întreţină bune raporturi cu grupul din „oportuniştilor”, elita
românească adeptă a programului Revoluţiei. În sfera acestor relaţii se înscrie şi
aprobarea oferită Bisericii Ortodoxe de a organiza şi ţine un sinod diecezen.
Lucrările sinodului, convocat de episcopul Gherasim Raţiu s-au desfăşurat
la Chişineu-Criş. Din partea Revoluţiei maghiare a participat Ioan Dragoş, în
calitate de comisar guvernamental. Sinodul a fost condus de Iosif Popoviciu,
protopop de Peştiş, ales preşedinte al lucrărilor, Dumitru Haica , primarul
Aradului, preşedinte mirean, Ioan Papp „Füstös” (unchiul lui Aurel Lazăr – n.n.
A.Ţ.), protopopul Beiuşului, secretar, şi Gheorghe Popa de Teiuş, avocat 101.
Sinodul a votat încredere în guvernul revoluţionar maghiar, iar pe postul
episcopului arădean Gherasim Raţiu, bolnăvicios, a fost numit ca episcop-vicar
interimar, Ioan Chirilescu, parohul din Talpoş 102. Acesta din urmă îmbrăţişa
aceleaşi convingeri cu ale celorlalţi participanţi, fiind preferat bătrânului episcop,
„morbos”103, ce se dovedise oscilant în raporturile cu sârbii.
Spre bucuria participanţilor, la încheierea lucrărilor, deputatul Ioan Dragoş
a dat citire rezoluţiei guvernului prin care şi clerul ortodox devenea beneficiarul
remuneraţiei salariale, „subzistenţa în bani gata”, asemenea preoţilor celorlalte
99
AN-DJBh, fond Episcopia Ortodoxă Română Oradea, dosar 37/1851, f. 111
100
Ibidem, f. 316
101
Dintre bihorenii participanţi la Sinod, amintim pe: protopopii Athanasie Boţco, Iosif Popoviciu şi
părintele Raţiu, admnistratorii protopopeşti Ioan Papp, Simion Bica, Ioan Bodea şi Gavril Netea
(Nettyö) şi mirenii Ştefan Boroş, avocat, Martin Boţoc, Gheorghe Fonnai, Mihai Fericeanu,
Teodor Lazăr (tatăl lui Aurel Lazăr – n.n.), avocat şi secretar al Consistoriului din Oradea,
Emanoil Mag, Petru Paul, avocat, Mihail Stupa, Moise Vid, Nicolae Jiga, directorul şcolilor din
Oradea, Ioan Ioanovici, primpretor, Ioan Poinar şi Demetriu Costa, consilieri municipali – n.n. A.Ţ.
102
Atanasie Şandor, Studiu evenimentelor din părţile Aradului şi Banatului între 1848-1849 –
Apud: Corneliu Bodea, Op. cit., p. 1070-1071
103
bolnăvicios – n.n. A.Ţ.

36
confesiuni104. O primă tranşă se cifra la suma de 117.600 florini şi 48 creiţari, din
care 39.341 florini şi 35 creiţari trebuiau distribuiţi în parohiile despărţământului
Arad prin Cuciuba Mihail (Kútsuba Mihál), prim-avocat al comitatului Arad, iar
78.259 florini şi 13 creiţari, în parohiile despărţământului Oradea Mare, prin
Stupa Mihail (Sztupa Mihál), judecător şef105.
În spatele generosului cadou oferit Bisericii Ortodoxe, în realitate,
guvernul maghiar a urmărit să câştige de partea revoluţiei cel mai important
segment al populaţiei româneşti, ţărănimea, prin intermediul preoţimii,
intelectualitatea de prim rang a lumii rurale. Acţiunea, dincolo de „bunele intenţii”,
poate fi încadrată lesne în gama mijloacelor de presiune utilizate de unguri, în
cazul de faţă prin mituirea clerului. La un an după înăbuşirea revoluţiei,
protoprezbiterul Oradiei a putut constata această realitate prin intermediul unei
anchete. Ele a solicitat protopopilor din subordine să întocmească câte o lucrare
statistică spre a putea cunoaşte „ce plată au căpătat de la Cârma Revoltată pe
tot anul (bani buni)” parohii din jurisdicţia fiecăruia. În arhiva Episcopiei Ortodoxe
am depistat numai două astfel de lucrări, prima oglindind situaţia din
Protopopiatul Peştişului, a doua din Protopopiatul Beiuşului, fiind posibil ca
celelalte protopopiate să nu fi răspuns.
La 25 aprilie 1850, Arsenie Adamovici, protopopul Beiuşului, raporta că a
reuşit să monitorizeze 45 dintre parohiile de sub ascultarea sa. Preoţii acestora
primiseră sume cuprinse între 200 şi 367 de florini, totalizând 15.015 florini. Într-o
anexă a raportului, intitulată „De a să lua samă !”, protopopul amintea că nu a
putut rezolva integral sarcina primită, fie din pricina transferului unor preoţi la alte
parohii, fie din cauza relei voinţe manifestate de unii dintre parohii chestionaţi.
„Pentru Parohia Beinşului, preoţii care or primit de la partea revoluţionară bani,
eşind din posturile lor şi mutându-se la alte posturi, nu să poate şti câţi bani or
primit pentru această parohie” – sau – „Pentru Parohia Gurbeştilor, preotul de
acum nu au căpătat bani, fiind în timpul revoluţiei parohia vacantă” – relata
Adamovici pentru prima situaţie.

104
Atanasie Şandor, loc cit. – Apud: Corneliu Bodea, Op. cit., p. 1070-1071
105
AN-DJBh, fond Episcopia Ortodoxă Română Oradea, dosar 37/1848-1852, f. 133

37
 Îndărătnic s-a dovedit preotul Ştefan Făt din Josani-Forău, care „nu au
poftit să descopere cât au primit” şi preotul Vasilie Popa din Urviş, în vreme ce
preotul Nicodim Miron din Tărcăiţa „au dat răspuns că nu-i poruncă de la
S[fântul] Consistoriu ca aceasta să arate protopopului; apoi iar întoarce stilul,
zicând că nu vre a minţi, căci a uitat; Individumul acesta şi să vede că numai de
glumă sau de jucărie au de bojocură primeşte poruncile lui trimise” – adăuga
protopopul. Preotul din Sighiştel a refuzat să primească bani, iar în Prisaca nu
existau ortodocşi pe timpul revoluţiei106.
Eforturile maghiarilor de a atrage de partea lor populaţia românească, prin
subvenţii băneşti ori prin violenţă, erau acum tardive. Rezolvarea cererilor
formulate de naţionaliştii români, cu tot caracterul lor minimal, fusese amânată la
nesfârşit. Chiar dacă populaţia nu simpatiza cu ideile mişcării naţionale sârbe, în
schimb începuse să manifeste o tot mai sinceră admiraţie pentru rezistenţa
opusă armatelor revoluţionare maghiare. Noua Constituţie imperială, din 4 martie
1849, prin care s-a dat satisfacţie pretenţiilor sârbeşti, sancţionându-se
înfiinţarea Voievodinei, confirmarea mitropolitului Rajacici ca patriarh şi a
colonelului Suplicaţ ca voievod, au avut un puternic efect asupra atitudinii viitoare
a românilor din comitatele extra-carpatice. Singurul câştig resimţit de români se
limita la anularea hotărâri de anexare a Transilvaniei de către Ungaria. Ardealului
i se stabilea regimul de provincie administrată de Coroană, însă actul
fundamental al imperiului conţinea o serie de anomalii. Comitatele Caraş,
Severin, Timiş şi Torontal erau încorporate Voievodinei Sârbeşti, iar Aradul,
Bihorul, Sătmarul, Ugocia şi Maramureşul rămâneau în Ungaria.
Episcopul Andrei Şaguna s-a străduit fără izbândă, în februarie 1849 la
Olomütz, să obţină trecerea acestor comitate în spaţiul Transilvaniei. Eforturile
sale au fost repetate şi de episcopul Vasile Erdely în ianuarie 1850 la Oradea,
însă fără nici un rezultat. Chiar şi în această stare de criză, urgia maghiară a
continuat să se manifeste neîngrădit.
Protoprezbiterul Atanasie Boţco a întocmit personal, în 27 decembrie
1849, o evidenţă a deţinuţilor români găsiţi de către el în temniţa Oradiei, după

106
Ibidem, f. 121-123

38
alungarea rebelilor din oraş. Sub titlul „Pentru că n-au vrut să aibă şi să se scrie
de Purcării, au căpătat Robii în anul 1849”, sunt înregistraţi: „din Cheşe: a) Irimie
Teodor – 7 luni şi 1 săptămână egyes 107, b) Ban David – 7 luni şi 1 săptămână
egyes, c) Hididiş Flore – 7 luni şi 1 săptămână egyes; din Cărăso: a) Ţârte Pavel
– 6 săptămâni nejudecat, b) Ianoş Pavel – 1 an şi 4 săptămâni – muerea sa au
născutu pe moarte un pandur, tot aşe Pavel, pe prunc le-au dus cătane[le]; [din]
Papmezeu: F[elşo] Câmpani: Molnar Ioan din Câmpanii de la Papmezeu – 1
lună nejudecat, 6 luni judecat în egyes; Clitan Simeon – în 5 săptămâni în
temniţă108; Pilaca Onuţ – în 5 săptămâni în temniţă”. După cum se poate
deduce din consemnarea finală înscrisă de autor „după ce dară înaintea cestor
din sus numiţi au înjenunghiat”, întâlnirea acestor martiri a produs o mare emoţie
protopopului, care şi-a manifestat admiraţia plecându-se înaintea lor 109.
Biserica Greco-Catolică, tot în scopul atragerii credincioşilor români de
partea revoluţiei, a fost încurajată să-şi extindă competenţa prin convertirea unor
sate ortodoxe. Mărturie stă ancheta cerută de protoprezbiterul ortodox al Oradiei
în satele Vintere şi Dumbrăviţa Mică, după reinstaurarea păcii. Trimisul bisericii
ortodoxe a intrat în contact cu deputatul comitatens Ladislau Bodo „la Curtea
Domnească a Episcopului Erdeli”, unde acesta se cazase cu o zi înainte de
începerea audierilor. Încă de la început, înaltul demnitar s-a manifestat de partea
bisericii unite, reprezentate prin protopopul Holodului, solicitând mirenilor probe
scrise pentru soluţionarea litigiului, acele atestate de adeziune la religia greco-
catolică, „atestatele conţăpute «ad fideles manu enda restitutionem»” 110, şi numai
când a constat inexistenţa lor a fost de acord să audieze credincioşii.
Cerând explicaţii în legătură cu absenţa atestatelor, de vreme ce parohia
figurea în scripte ca fiind greco-catolică de 40 de ani, bătrânii satului i-au răspuns
că „popa pe acea vreme nu era neunit sau unit”, iar mai târziu n-au putut obţine
111
documentele „pentru că popa n-au ştiut scria” . Pentru deliberare, delegatul

107
Egyes = carceră – n.n. A. Ţ.
108
Adnotări ulterioare pe manşeta documentului – n.n. A. Ţ.
109
AN-DJBh, fond Episcopia Ortodoxă Română Oradea, dosar 37/1852, f. 119
110
Ibidem, f. 320-321
111
Ibidem

39
ortodox a fost scos din „Casa satului” 112, nu însă şi parohul din Holod, şi chiar şi
în această postură, i s-a interzis să stea de vorbă cu oamenii în uliţă, fiind trimis
la casa parohială. Privitor la interogarea sătenilor, în raport sunt subliniate
condiţiile stricte în care s-a desfăşurat audierea: „Mai fost-au şi alte întrebări,
precum le-am cuprins, individuale şi parţiale. Destul cum că pe fieştecarele
ecsaminat l-au petrecut afară hăiducul 113, să nu mai vină în contact cu
ecsaminanţii”114.
Ancheta a rămas nedefinitivată, deoarece deputatul a motivat că mai
trebuie să se deplaseze la Drăgoteni şi Feneriş pentru a cerceta alte două situaţii
de acest fel, şi a mai invocat lipsa documentelor scrise, insinuând că „atestatele
conferminte sunt la Protoprezbiteratul Beinşului” 115.
În ultimă instanţă, pentru a câştiga sprijinul românilor, guvernul
revoluţionar maghiar a luat în calcul şi posibilitatea iniţierii unor tratative directe
cu Avram Iancu, liderul şi simbolul rezistenţei româneşti. Pe lista potenţialilor
emisari pregătiţi pentru a demara negocierile, alături de deputatul de Beiuş, Ioan
Dragoş116, mai figurau Sigismund Pop şi Alexandru Buda, care-şi oferise voluntar
serviciile. Kosuth l-a preferat însă pe Dragoş, cunoscut pentru calităţile sale în
arta diplomaţiei, şi a ţinut să le reamintească celorlalţi pretendenţi că sarcina este

112
localul primăriei – n.n. A.Ţ.
113
soldat angajat – n.n. A.Ţ.
114
AN-DJBh, fond Episcopia Ortodoxă Română Oradea, dosar 37/1852, f. 320-321
115
Ibidem
116
S-a născut la 5 martie 1810 în Oradea, dintr-o familie nobilă din Topliţa. A urmat cursurile
Academiei de Drept din Oradea între anii 1842-1844, după care a ocupat diferite funcţii în
administraţia judeţeană. În paralel s-a ocupat şi de problemele Bisericii Ortodoxe şi a obţinut
unele rezultate pozitive, fiind un bun orator. Datorită înclinaţiei lui filo-maghiare, prin Circulara din
22 martie 1848 a ministrului Ludovic Battányi, este ales membru al comisiei însărcinate cu
supravegherea şi reprimarea tuturor manifestărilor antirevoluţionare ale moşierilor expropriaţi ori
ale iobagilor eliberaţi. La alegerile judeţene pentru Dietă, ţinute la 26 iunie 1848, Dragoş este ales
deputat de Beiuş, fiind preferat contracandidatului său Emeric Csengery. În legătură cu acest
moment, în ziarul Pesti Hirlap din 30 iunie 1848 i se reproşa că în afară de faptul că este român,
Dragoş nu ar avea nici o aptitudine sau capacitate pentru care să fi fost ales deputat. El mai era
acuzat că în 1845, la ordinul conservatorilor “Tissza-işti”, ar fi năvălit în sala Casei judeţului în
timpul şedinţei însoţit de haidoni, şi că ar fi principalul vinovat al “măcelului liberalilor” bihoreni, al
căror şef, Odön Beöthy, alt român, a scăpat cu viaţă ca prin minune. A intervenit în favoarea
românilor în Dieta din 26 august 1848, în chestiunea asasinării preotului român din Mediaş, şi a
cerut încetarea oricăror persecuţiilor. Devine prieten intim al lui Kosuth, jucând rolul de „om de
legătură” al acestuia cu cercurile liberale româneşti din Banat, Crişana şi Maramureş. A fost
adeptul politicii de apropiere a românilor faţă de programul revoluţiei maghiare, în scopul
emancipării pe calea obţinerii progresive şi succesive a drepturilor politice pretinse de fruntaşii
mişcării naţionale – n.n. A.Ţ.

40
„atât de primejdioasă, încât nu poate garanta vieaţa nimănui, nici a lui Dragoş,
nici a altuia care ar cuteza să se angajeze la o misiune atât de primejdioasă”.
N-ar fi lipsit de importanţă să pomenim şi de misiunea neizbutită a
deputatului Beöthy Odön, fruntaş al mişcării liberale maghiare, trimis pentru
pacificarea Ţării Zarandului, guvernul mizând pe simpatia de care acesta se
bucura în rândurile populaţiei româneşti, el însuşi fiind descendentul unei familii
româneşti ortodoxe din Oradea-Velenţa. Deputatul s-a deplasat la Hălmagiu
Mare, pentru a obţine readucerea sub ascultare a ţinuturilor controlate de Iancu.
După spusele unui martor ocular, românul Gheorghe Rozvány, din Salonta,
preluate apoi de ziarul Pesti Hirlap, el s-a bucurat de o bună primire. „Am fost
martorele – descrie participantul – bucuriei înălţătoare a poporului de rând, când
acesta, adunat la Hălmagiu Mare, l-a primit pe comisarul Beöthy Odön,
însărcinat cu reanexarea părţilor separate. Acest bărbat onorabil a fost salutat de
popor ca un mântuitor. Când a auzit cum preamăresc buzele lui, în limba
maternă a poporului, libertăţile noui, a căzut în genunchi înaintea sa, cu astfel de
omagiu au primit Românii din Zarand pe nestorul cărunt al Bihorului” 117.
Eşecul negocierilor conduse de Beóthy, pe fondul pătrunderii trupelor
imperiale austriece şi ţariste pe teritoriul Transilvaniei în vara anului 1849, a
antrenat derularea tratativelor dintre Nicolae Bălcescu şi Lajos Kossuth la
Debreţin, în vederea salvării revoluţiei maghiare, ultimul bastion al „primăverii
popoarelor” europene, evident, cu condiţia recunoaşterii drepturilor politice
reclamate de românii ardeleni.
Revenind la rolul jucat de Ioan Dragoş în schema proiectului de
reconciliere româno-maghiară, se pare că misiunea deputatului de Beiuş a fost
adusă la cunoştinţa participanţilor prezenţi la Sinodul de la Chişineu-Criş la
încheierea lucrărilor, protagonistul informându-i că a primit îndrumarea „a merge
la Abrud, la moţi, să-i atragă de partea ungurilor”, conştient sau nu, că în realitate
maghiarii urmăreau capturarea capilor rezistenţei române 118.
În legătură cu lovitura de forţă angajată de trupele revoluţionare maghiare,
la numai câteva ceasuri după ce Dragoş perfectase cu Avram Iancu o posibilă
117
Ziarul „Pesti Hirlap” nr. 73 din 3 iunie 1848 – Apud: Teodor Neş, Op. cit., p. 27
118
Atanasie Şandor, loc cit. – Apud: Corneliu Bodea, Op. cit., 1982, p. 1070

41
variantă de armistiţiu, istoriografia maghiară încearcă să-l absolve pe Kossuth de
orice vinovăţie şi implicare în măcelul din 7-10 mai 1848 de la Abrud, descărcând
răspunderea exclusiv în sarcina dezechilibratului avocat Emeric Hatvani,
comandantul unităţilor militare implicate în incident. Trecutul acestuia vine să
confirme în parte această ipoteză, dat fiind că el mai fusese arestat în Bihor şi
apoi expulzat de primpretorul Alexandru Csanády, datorită „mârşavelor sale
fapte”119, comportament ce vine în antiteză cu atitudinea sa pro-valahă,
exprimată în presa vremii120.
Documentele certifică din păcate complicitate tuturor celor trei actori ai
mârşavului plan de capturare a lui Avram Iancu. Elocvente pentru limpezirea
misterului este corespondenţa purtată de Dragoş cu fruntaşii maghiari. După un
prim contact cu conducerea revoluţionarilor români, Dragoş îl încredinţa la 20
aprilie 1849 pe Sántha Gheorghe, comisarul guvernului, că întrevederea „îl
îndrituieşte la speranţa că va pune capăt prin pace situaţiei triste de până
acum”121. În realitate, aşa după cum relatează prefectul Vasile Moldovan, prezent
la negocierile din zilele de 23-24 aprilie, prefectul Buteanu i-ar fi cerut în termeni
energici să pretindă lui Kossuth recunoaşterea imperativă a naţiunii române. Cu
toate acestea, fără să pomenească de condiţia ultimativ formulată de Buteanu,
Dragoş i-a scris comisarului guvernului că românii sunt gata să depună armele în
mod onorabil, şi că este în drum spre Debreţin pentru a-l înştiinţa şi pe Kosuth 122.
Pe drum, deputatul român a zăbovit la Criştior, fiindcă i se stricase căruţa.
Aici, pe 25 aprilie s-a înţeles cu comandantul Csutak Coloman să nu întreprindă
nici un fel de acţiune militară împotriva moţilor. „Aşa stau lucrurile astăzi – a
precizat el – Ce va fi mâine ? Vom vedea”123. La comandă a venit însă Hatvani,
care i-a trimis solie lui Iancu că acceptă un armistiţiu pe timp nelimitat. Apoi, la 26
aprilie, Dragoş a obţinut de la Kossuth scrisoarea prin care acesta fixa condiţiile
împăcării şi pronunţa o limitată amnistie pentru „antirevoluţionari” români, cu
119
Hegyesi Márton, Biharvármegye 1848-1849-ben, p. 146
120
Melinda Mitu, Scrieri maghiare referitoare la români în timpul revoluţiei de la 1848, în Revoluţia
de la 1848-1849 în Europa Centrală. Perspectivă istorică şi istoriografică, Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 2000, p. 449-459
121
Hegyesi Márton, Op. cit., p. 330, document LXIX.
122
Teodor Neş, Oameni din Bihor, 1848-1918, Tipografia Diecezană, Oradea, 1937, p. 28-30
123
Hegyesi Márton, Op. cit., p. 330, document LXXI

42
excepţia mitropolitului Şaguna, pe care nu-l putea ierta pentru că-i chemase pe
ruşi în ţară, însă nu pomenea despre nici un fel împuternicire a lui Dragoş în
privinţa negocierii armistiţiului.
Pe 3 mai 1849, Dragoş s-a întâlnit cu Iancu la Mihăileni, şi iarăşi, fără a fi
împuternicit să discute despre armistiţiu, l-a minţit, determinându-l să slăbească
paza în munţi şi să demobilizeze o parte din luptătorii săi pe tot timpul
„armistiţiului”. Tratativele s-au mutat apoi la Abrud, în casa prefectului Boieru 124.
Aici, după cum relatează însuşi Avram Iancu în raportul înaintat guvernatorului
militar al Transilvaniei, deputatul bihorean a dat glas unei pledoarii pro-maghiare:
„Deputatul Dragoş deschise conferinţa, şi în cuvinte pipăite, zugrăvi
starea lumei cu culoare maghiare. El zise «Căpitala Ungariei este
reocupată; toată Ungaria curăţită de năimiţii nemţilor, armele maghiare
preste tot învingătoare; principele Vindişgreţ rechiemat, camarila umilită;
în Viena colcăiri mari; toată Galiţia în arme; şi că preste puţin se va
deschide un congres european de la care Kossuth aşteaptă renaşterea
Ungariei cu atât mai vârtos, căci Austria se va desfiinţa, iar de rege al
Ungariei se va denumi ducele de Laithenberg, ginerele împăratului Rusiei».
De la acestea, Dragoş trecu la starea năţiunii române, şi între altele,
observă că cabinetul Vienei, ascultând la intrigele saşilor de la începutul
resbelului civil, totdeauna înşelă pe români; cumcă, pe când saşilor li se
dă arme, românii înadins erau lăsaţi fără arme şi jărtfiţi furiei
duşmanului; cumcă ruşii fuseră chiemaţi numai pentru ca aceia să apere
pe saşi; cumcă în Constituţiunea din 4 marţiu, românii, cu tot
devotamentul lor ce nu mai are alt esemplu, nici cu o literă nu sunt numiţi,
când din contra, pentru saşi, care nici mai nainte nu făcuseră nimic, iar
apoi depuseră armele şi recunoscură guberniul maghiar, se făcu o Ţară
săsească, din care se cunoaşte învederat că în Transilvania se goneşte
scopul de a surpa cu încetul pe celelalte elemente şi a ridica pe cel
nemţesc, şi aşa mai încolo.

124
Apud: Teodor Neş, Op. cit., p. 28-30

43
 Deci se cere neapărat ca să înduplecăm pe popor la pace, mai vârtos
că românii ar trebui să priceapă cumcă sunt înşelaţi şi că ei la urmă tot vor
trebui să se supună125”.
A doua zi, Hatvani a trimis scrisoarea „de învoire la o încetare de arme
nedeterminată”, depeşă privită cu circumspecţie de prefecţii Balint şi Axente
Sever, care s-au şi grăbit să-i atragă atenţia lui Iancu asupra perfidiei ungurilor.
Pe 4 mai, Dragoş a revenit la Abrud, aducând cu sine actul de confirmare a
armistiţiului, semnat de Kossuth, şi pentru a lămurii populaţia a organizat o
adunare ad-hoc în centrul târgului, demers soldat cu un semi-eşec, întrucât în
discursul său adusese critici casei imperiale şi ceruse dezarmarea legiunilor
româneşti. Contrar doleanţelor româneşti exprimate la Blaj, Dragoş s-a adresat
românilor sfătuindu-i să i se alăture lui Kosuth. „Eu sunt aici – a spus el –
moştean ca şi maghiarul, dar numele lui pătrunde astăzi sfera înseninătoare. El
urmează înainte şi-mi face cale . eu cu dânsul voiu păşi, şi când va veni vremea,
eu voiu păşi înainte şi el după mine”126.
Iancu a revenit la Abrud pe 6 mai. Oraşul era împânzit de drapele
maghiare, aşa cum ordonase Dragoş, pentru a-i convinge pe unguri că
reconcilierea a fost împlinită. La vederea lui liderului român, deputatul i-a
reproşat că prezenţa sa îi zădărniceşte eforturile de a-i convinge pe luptătorii
români să depună armele. În toiul disputei angajate între cei doi, un curier din
avanposturile românilor a sosit cu vestea că „Hatvani se apropie de Abrud cu
putere mare”, atac despre care Dragoş „se jură că nu ştie nimic, nu vrea să
creadă pe curier şi se apucă să-i scrie singur lui Hatvani”.
În ultimul moment, Iancu ascăpat fugind călare la Câmpeni, în vreme ce în
târg intrară 1.400 de honvezi dotaţi cu trei tunuri. Acestora li s-au mai alăturat şi
600 de civili maghiari din împrejurimi, „destoinici de a purta arme”. Cu toate că
prefecţii Buteanu şi Dobra se aflau deja depuşi în arest, Dragoş a trimis în acea
noapte două scrisori către Avram Iancu. În prima, trimisă prin vice-tribunul
Bengescu, îl mustra pentru gestul de a părăsi oraşul, şi îl invita să se reîntoarcă.

125
Avram Iancu, Cătră Excelenţia Sa Gubernatoriul civil şi militar al Transilvaniei, Feld Mareşal
Locotenent baron Ludovic de Wohlgemuth – Apud: Corneliu Bodea, Op. cit., p. 1038
126
Silviu Dragomir, Op. cit., p. 65

44
În a doua, transmisă înspre dimineaţă prin tribunul Mihail Andreica, îl soma să
depună armele necondiţionat.
În ziua de 7 mai, honvezi au trecut la represalii împotriva populaţiei
româneşti, mulţi luptători fiind trecuţi prin săbii, iar alţii spânzuraţi, urmând
exemplul personal al comandantului lor, care ucisese cu mâna lui pe românul
Crişănuţ din Roşia. „Sălbaticii săi ostaşi – relatează Iancu – încuragiaţi prin
aceasta se îndreptară asupra românilor în piaţă, sau străbătură în casele lor,
pângăriră, prădară şi uciseră fără diferenţă de sex. Mai mulţi fuseră spânzuraţi,
apoi, în acea stare şi batjocoriţi”127. Ungurii ocupară apoi trecătorile mărginaşe
târgului, pentru a putea organiza apărarea, conştienţi de iminenţa unui apropiat
atac românesc. Pe fondul acestei crize, Dragoş a expediat cea de a treia
scrisoare către Avram Iancu, somându-l din nou să capituleze. Răspunsul lipsit
de echivoc al Craiului munţilor este elocvent pentru a ilustra prăbuşirea tuturor
punţilor de dialog pe calea reconcilierii româno-maghiare: „Numai sabia mai
poate hotărî între noi” – a declarat el128. Premeditarea acţiunii criminale
întreprinse de Hatvani, şi complicitatea liderului revoluţiei maghiare şi a celor din
preajma sa, este expusă limpede în ultima scrisoare pe care Kosuth i-o trimite lui
Dragoş:
„Nu este nici onorabil şi nici în interesul patriei – spune el – ca
guvernul să aibă mereu iniţiativa apropierii, care poate fi considerată
laşitate de către duşmanii înarmaţi ai patriei. De aceea nu mă mai cobor în
nici un fel de explicaţii. Nu noi suntem acei care avem ceva de cerut. Cine
doreşte clemenţă să se prezinte, să facă petiţie. Dacă nu, vor vedea;
armele drepte vor decide. Nu intru în plasa amânărilor. Nu numai că nu
acord nici un armistiţiu, ba chiar am dat ordin să fie trimise în Zărand
forţe noi şi un comandant ferm, pentru continuarea aprigă a luptei” 129.

127
Avram Iancu, Cătră Excelenţia Sa Gubernatoriul civil şi militar al Transilvaniei, Feld Mareşal
Locotenent baron Ludovic de Wohlgemuth – Apud: Corneliu Bodea, Op. cit., p. 1042
128
Ibidem, p. 1042
129
Magyar Országos Levéltár, Az 1848/1849-i Minisztérium Levéltár, Miniszterelnöség, Országos
Honvédelmi Bizottmány, Kormányzó – elnókség, Altalános iratok (H 2), 6620/1849, f. 804-807 –
Apud: Revoluţia Română de la 1848 în context european, Arhivele Naţionale ale României,
Bucureşti, 1998, p. 434

45
 Într-adevăr, următoarele două luni au fost presărate de numerose
înfruntări armate între legiunile româneşti şi batalioanele maghiare. Armata lui
Hatvani, care între timp sporise la 2.800 de soldaţi, a fost alungată din Abrud şi
apoi decimată pe întreg traseul de retragere. Nota dominantă a acestui dezastru
– după relatarea făcută de Iancu – poate fi rezumată sub „văietărura mizerabilă
«oda vagyunk» (suntem pierduţi) !” strigăt de disperare ce răsuna din piepturile
miilor de rebeli răpuşi130. Dragoş a căzut victimă mâniei românilor îndată după
recucerirea Abrudului. „Din toate părţile se auzia strigări asupra vânzătoriului
Dragoş, precum îl numia poporul. Acelaşi fu aflat în o pivniţă, scos afară şi cu
131
lăncile tăiat în bucăţi” . În legătură cu acest tragic episod circulă mai multe
variante, cea mai credibilă dintre ele fiind cea povestită de văduva lui Simion
Şuluţiu, proprietarul casei în care se ascunsese Dragoş. Printre altele, femeia
pomeneşte că la scurtă vreme după uciderea deputatului bihorean a sosit şi
Avram Iancu, care „supărat până-n adâncul sufletului, cu lacrimi în ochi, a
pronunţat cuvintele memorabile: «V-aţi luptat cu honvezii aşa de brav, încât îmi
vine să vă sărut pe toţi, dar că aţi omorât pe Dragoş, mi-aţi amărât sufletul »”132.
Petru E. Papp aminteşte în lucrarea „Din trecutul Beiuşului” că în misiunea
sa, Dragoş a trecut prin Beiuş şi Vaşcău, iar de la Criştior l-ar fi luat drept
călăuză pe preotul satului, Ioan Groza, spre a-l conduce în tabăra lui Iancu,
căutând în acest fel să evite orice fel de incidente de care ar fi putut avea parte
trecând printre liniile militare ale moţilor. Gestul preotului a fost însă calificat de
populaţie ca un act de trădare, încât bietul om a trebuit să stea ascuns o bună
vreme prin păduri, timp în care a fost aprovizionat cu cele trebuincioase de sluga
sa, Manase Trif. Situaţia se defineşte ca o incontestabilă dovadă a spiritului de
solidaritate a românilor bihoreni faţă de lupta confraţilor lor din Apuseni. Mai mult,
locuitorii satelor Sălişte, Poiana şi Leheceni, care erau şi oamenii de legătură ai
luptătorilor din munţi, au încercat să-l prindă şi să-l omoare atunci când fugarul a
încercat să se întoarcă acasă, socotind că a trecut pericolul. În sfârşit, omul s-a
decis să pună capăt calvarului în care trăia, hotărând să se supună de bună voie

130
Corneliu Bodea, Op. cit., p. 1055
131
Ibidem
132
Florian Dudaş, Avram Iancu în tradiţia poporului român, Editura Facla, Timişoara, 1989, p. 111

46
judecăţii oamenilor în mijlocul cărora slujise. Cronica bisericii din Criştior
păstrează memoria acelei întâmplări. „Am făcut pentru voi – şi-a început
pledoaria preotul – şi dacă unul dintre voi va afla că n-am făcut bine, că nu am
ţinut cu moţii, cu Dumnezeu m-am împăcat, de la familie mi-am luat luat rămas
bun, şi cel ce nu e mulţumit cu paşii făcuţi de mine, să vină să ia puşca şi în faţa
poporului bisericii să mă împuşte”133.
În ce priveşte calitatea umană a eroului Avram Iancu, revelatoare este
mărturia meşterului ungur Bercski Ignat, fost prizonier, transcrisă de Georgiu
Drimba, parohul din Oşorhei.
„În anulu 1849, dânsulu au căzut prisoner în mâna moţilor, cari
erau să-l omoare pe drum, ci l-au mântuit un om mai cinstit, şi l-au apărat
legându-l de calu, şi l-au dus la Câmpeni. Însă Tribunalu de rezbelu alu
moţilor l-au judecat la spânzurâtori, şi l-au aşezat la Casa de plângere
(Sirálomház), unde au stat 8 zile, până au venit regele munţilor, Avram
Iancu, acasă, fiindu dusu să inspecţioneze munţii.
Când Iancu l-au aflat, în Casa de plângere 8 zile şezând, l-au
eliberat şi au zis că «8 zile a şedea în Casa de plângere, însemnează ca de
două ori a muri – deci să ştii că eşti liber», până unde i-au arătat că poate
păşi, şi mai departe nu, că de depăşeşte, îlu pot puşca. «Vei sta deci aici,
până vor veni muscalii, şi atunci vei putea merje în treaba ta».
Iancu au vorbit cu numitul ca cu un om cinstit, şi care[-i] da de lucru,
şi i-au zis «vei primi pe zi o jumătate de mălaiu şi carne, afară de mercurea
şi vinerea».
Becski Ignat foarte bine vorbea de Iancu, zicând că au fost om cu
suflet bun şi om cult. Dumnezeu să-lu [i]erte şi odihnească” 134.
Episodul consumat la Abrud a deteriorat în mod ireparabil raporturile
româno-maghiare şi a grăbit momentul prăbuşirii fragilei arhitecturi politice
gândite şi edificate de revoluţionarii maghiari. În disperare de cauză, pe 2/14 iulie
1849, graţie eforturilor diplomatice depuse de revoluţionarii munteni, guvernul
133
Cronica Bisericii din Criştior – Apud: Petru E. Papp, Din istoria Beiuşului, Doina Tipografie şi
Librărie, Beiuş, 1928, p. 30-31
134
AN-DJBh, fond Parohia Ortodoxă Centrală Oradea, dosar 7/1848, f. 24

47
maghiar a semnat la Seghedin "Proiectul de pacificare" prin care se recunoştea
dreptul românilor de a-şi folosi propria limbã în administraţie, independenţa
Bisericii Ortodoxe, prezenţa românilor în administraţia de stat şi formarea unei
legiuni româneşti. Apoi, la 16/28 iulie 1849 parlamentul maghiar a votat legea
naţionalităţilor prin care românii din Transilvania primeau drepturi politice. La
stăruinţele lui Nicolae Bălcescu, Avram Iancu s-a angajat să nu mai atace armata
maghiară, iar Kossuth publica decretul privind încetarea luptelor dintre maghiari
si români. Totul venea însă prea târziu, pentru că la 1/13 august 1849 armata
maghiară capitula la Şiria, iar românii au fost obligaţi de comandantul armatei
austriece să depună armele.
După înfrângerea revoluţiei maghiare, încetul cu încetul, societatea a
revenit în tiparele ei fireşti. Elita românească din Bihor, fostă partizană a ideilor
revoluţionare maghiare, şi în special cea de factură ecleziastică, a demarat un
proces de recâştigare a bunăvoinţei imperiale, utilizând în acest scop un larg
arsenal de dovezi scrise ori mărturii menite să-i aducă reabilitarea.
Ca o primă măsură, Athanasie Boţco, protoprezbiterul Oradiei, a ordonat
reinstalarea însemnelor imperiale în toate lăcaşurile ortodoxe. „Vedem aceia, că
Panjerele împărăteşti în tot locul, unde au fost nainte de vremile trecute
revoluţionale, acuma iar s-au pus toate la locurile sale – constata el – Din
această causă, Consistoriul acesta, de datorinţă îmi ţine, pe comunitatea
Bisericei n[e] u[nită] Orădane, oficios a o provoca, ca şi Biserica din Oradea
Mare, Panjerele împărăteşti în toate locurile unde numai au fost până acuma, cât
mai curând să să puie iarăşi la locurile sale” 135. Aşa după cum dovedesc
documentele, măsura ordonată de protopopul orădean nu poate fi însă calificată
drept o simplă acţiune cosmetică. Acesta nici nu avea nevoie să-şi construiască
un probatoriu spre a fi reabilitat, deoarece în corespondenţa purtată cu
arhimandritul Episcopiei Aradului, Ghenadie Popescul, expune limpede condiţiile
în care a fost înlăturat de la conducerea protoprezbiteratului său în luna mai
1849, pe fondul acutizării conflictului româno-maghiar în Apuseni. În scrisoare, el
pomeneşte despre atitudinea manifestată de o seamă dintre membri

135
Ibidem, f. 12

48
Consistoriului136, şi despre modul cum respectivii au reuşit să se dezvinovăţească
ulterior:
„Notariul Teodor Lazăr, care printre revoluţionarie fusăsă lăsat în
calitate de notariu Co[nsistori]al, ca un reacţionar, fusă ştiut afară din
Consistoriu, prin rânduiala episcopească, Cerculariul [din] 1 Sept[emvrie]
1849, nr. 86.
Ioan Papp, pentru un ţirculariu ce au slobozit împotriva intervenţiei
Muscalului, cu urgisirea Casei Domnitoare Austriace, fusă ştiut afară din
toate funcţiile, prin episcop şi prin C[institul] R[omân] Consistoriu, însă,
după ce produsă, aicea în Consistoriu, atesta despre purificaţiunea sa, iar
ş-au cuprins locul. Bagsamă, cu ştirea şi învoirea mai marilor, ieu nu ştiu
decât că a se pune în contra dumi-sa, nu s-au aflat137.
Episcopul Erdelyi, cel care la 11 mai 1848 a emis „circulara pacifică”
tuturor credincioşilor uniţi, la numai o zi de la capitularea ungurilor, a transmis o
circulară prin care preamărea reaşezarea în drepturi a casei imperiale, document
ce începea cu cuvintele „Cătră Preaînlţatul Apostolicesc Împărat şi Craiu
Francisc Iosif I, cu sinceră aplecare, nemişcată credinţă, statornică ascultare şi
fiiască dragoste”, urmată de o altă circulară, emisă la 20 august 1849, prin care
interzicea purtarea sau afişarea oricăror însemne ce aminteau de trecuta
revoluţie: „cocarde, faşii roşii, cinte (brâne), pantaloni, fracă, căput, pălării
ministeriale şi altele, să le lepede, iară preoţii înaintea sa, în oraşe şi adunări mai
mari, să nu cuteze altfel decât în reverendă a se arăta” 138. Pentru a nu împărtăşi
soarta confraţilor săi, Lemeni din Blaj şi Ladislau Bémer din Oradea, se spune că

136
Componenţa Consistoriului Oradiei la sfârşitul anului 1849: „Prezidele, eu, Ath[anasie] Boţco,
protoprezbiterul Orăzii Mari. Asesori, toţi protoprezbiterii, anume: Iosif Popovici a Peşteşului,
Arsenie Adamovici a Beinşului, Ioan Bode a Papmezeului, Gavril Neteu a Luncii şi Simeon Bica a
Beliului, aşijderea, Ioan Papp, bagsamă administratorul Meziadului. Mai sunt şi nameastnicii
protoprezbiterali asesori, şi anume: Florea Creţ din Luncşoara Peşteşului şi Ioan Drimbe din
Brusturii Luncii. Nu altmintrelea dintre parohi: Ioan Ilieş a Gurbediului, Zaharie Eleneş a S[ânt]
Micloşului Românesc şi Zaharie Popovici a Bicaciului. Notariul Co[nsistori]al e Alicsandru Papp.
Fişcalul Co[nsistori]al, tot Ludovic Ercei, care duce această slujbă de 40 de ani”. – Apud: AN-
DJBh, fond Episcopia Ortodoxă Română Oradea, dosar 37/1852, f. 112
137
AN-DJBh, fond Episcopia Ortodoxă Română Oradea, dosar 37/1852, f. 112
138
Iacob Radu, Op. cit., p. 127

49
şi-ar fi cumpărat libertate cu câteva pungi cu galbeni tocmai de la autorităţile din
Viena.
Găzduirea comandantului armatelor ruseşti, generalul Ervin Paşchievici, la
reşedinţa episcopală din Beiuş a fost folosită din plin de episcop, care i-a solicitat
înaltului ofiţer să redacteze un memoriu care să-i folosească în probarea fidelităţii
sale pentru coroana austriacă şi să-l dezincrimineze în ancheta pornită împotriva
sa de Consiliul de război139. Demersul venea numai la câteva luni după ce în
aceeaşi reşedinţă îl găzdui-se pe Kossuth140.
Trecând în revistă aceste aspecte inerente oricărei zguduirii sociale de
proporţii, nu ne-am propus să minimalizăm meritele fruntaşilor români. Demne de
laudă rămân, în special eforturile depuse de episcopul unit, pentru realizarea
cererilor formulate de cele două comunităţi religioase româneşti.
Alături de introducerea limbii române în actele scrise ale episcopiei, aici se
înscrie la loc de frunte şi memoriul înaintat împăratului, în care, fără deosebire de
confesiune, Erdelyi solicită drepturi politice în numele tuturor românilor,
autonomie ecleziastică pentru ortodocşi şi constituirea unei entităţi statale
româneşti în cadrul imperiului. Modul în care a fost conceput memoriul şi
structura internă a acestuia trădează colaborarea reprezentanţilor ambelor
biserici naţionale la redactarea lui. În prima parte a documentului este pomenit
„Poporul Român de Relijia Greco-Catolică, care lăcuieşte în comitaturile Bihar,
Sătmar, Săbolci, Ugocea, Marmoroş, Arad, Bichiş, Ceanad, Temeş, Torontal şi
Craşo”, pentru ca în cea de a doua parte să fie pomeniţi „toţi Românii
Transilvaniei şi a Banatului şi a vecinilor Comitatului din Ungaria, Maramoroş,
Sătmar, Bihar şi Arad, care şi în privinţa teritorială, mai lesne se pot despărţi de
alte connaţiuni, decât a oricărei Naţiuni Popor”, care împreună să alcătuiască un
stat care să „se numească Tera Românilor”141.
Pentru argumentarea cererii, în document a fost înserat şi un scurt istoric
al dramaticei evoluţii istorice a naţiunii române din imperiu, insistându-se asupra
momentelor care au marcat pierderea drepturilor noastre naţionale:

139
Ibidem, p. 133
140
Ibidem, p. 124
141
AN-DJBh, fond Episcopia Ortodoxă Română Oradea, dosar 37/1852, f. 154-158

50
 Încă sub Leopold I-iul Împărat şi al Ungariei Rege, lejislaţia ungară,
pre Naţiunea Română, de toate preavutele drepturi Naţionale o au
desbrăcat, precum mărturiseşte articulul 64 a Dietei Ungariei din anul
1681, care aşă sună „Ştatutele şi Privilejurile Valahilor (Românilor) ca
prejudiţioase ţării şi S[fintei] Coroane, precum mai nainte, prin articulul 90
a anului 1609 şi 40 – 1635 s-au fost casat, aşa şi acum, în trecut cu acele
care doară mai târziu s-ar fi dat, se casează şi ca mortificat se declară.
Aşa au pierdut Românii Voivodatu care mai nainte îl avuse, şi toate
drepturile Naţionale, după aceasta au urmat asuprirea şi subjugarea
cestei Ginte până în ziua de astăzi.
Întru adevăr, lung ar fi a înşira toate nedreptăţiunile şi nefericire[le]
care Poporul Român, împăraţilor şi rejilor săi totdăuna cea mai
credincioasă, în privinţă sau relijioasă, sau ţivilă, sau politică a pătimit, să
ajungă a zice numai aceasta: cum că petrecuţi în viaţa cestei Naţiuni de la
1659 mai 300 de ani, asemenea au fost anilor care poporul israilienesc s-a
petrecut în captivitatea (prinsoarea) Vavilonică, sub care captivitate şi
acum jeme pentru cea mai mare parte acestei Naţiuni, care lăcuieşte în
comitaturile Ungariei, stă sub jugul Naţiunei Maghiare, cea din
Transilvania, Săsească-Maghiare, care cea din Bănatul Temeşului,
Sârbeşti – fără nici un drept naţional, ca servitoare altor Naţiuni, plânje
această Nobilă şi cea mai veche Naţiune Română” 142.
Acest demers al episcopului unit se integrează în ansamblul activităţilor
desfăşurate de întreaga mişcare naţională românească, alături de eforturile
depuse de deputăţia condusă de episcopul Şaguna la Olmütz şi de pregătirile
elitei transivănene pentru convocarea Conresului românilor, ce se va desfăşura
la Viena în ianuarie 1850143. În legătură cu acest ultim eveniment, Athanasie
Boţco făcea cunoscut Episcopiei Aradului că domnia sa de mult a achiesat la
punctele proclamaţiei rostite în 3/15 mai 1848 la Marea Adunare Naţională de la

142
Ibidem
143
Simion Retegan, Un epilog al revoluţiei române paşoptiste: deputăţia de la Viena din 1850, în
Revoluţia de la 1848-1849 în Europa Centrală. Perspectivă istorică şi istoriografică, Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000, p. 283-295

51
Blaj, le susţine şi are încredere în materializarea lor. La fel ca şi Erdelyi,
protoprezbiterul orădean a rezervat în corspondenţă un spaţiu destinat evocării
împrejurărilor în care românii ortodocşi din comitatele ungureşti au ajuns sub
ascultarea Carloviţului, iar în final solicita eliminarea jignitoarei expresii român
„neunit” pentru desemnarea credincioşilor ortodocşi:
„Neatârnarea Bisericii Orientale Române de altă naţiune, încă un
foarte plăcut [deziderat]. Aceasta aşa au fost, până ce n-au cercat
maghiarii în tot chipul a ne dezvăţa de naţionalitate. Avurăm Mitropolit la
Alba Iulia (Bălgrad). Sub acesta nu au fost 4 episcopii: Vârşeţ, Oradea
Mare, Muncaci şi Bistriţa144, dar pre la capătul sutei a 17-lea, fiind 85 de
ani Arhiepiscopia văduvă şi oile fără păstor, s-au înfiinţat alte episcopii
sub Mitropolia de Carloviţ145.
Şi aşa, rămâind Biserica Orientală Română fără mitropolit sau
arhiepiscop, am cunoscut pe acela care n-au trecut la unire cu Biserica
apusului, adecă cel din Carloviţ, că acolo se aşezase mai nainte, pe la
anul 1690, Patriarhul Ternovici, care trecuse din Sârbia cu 40 de mii altal,
şi cu osebite privilejii în urmă s-au asecurat statornicia relijiei. A se vădea
chiar din pro-memoria ce au dat Preacinstia sa Domnul Episcop Diecezan
Românesc al Bisericii Răsăritene din Transilvania, Andreiu Şaguna, în
anul 1849146.
Suferit-au Românu câte alte numai să poată rămânea Român şi în
ritul oriental. Ne-au şi ajutat Dumnezeu.
Şi iată că sosi vreme să ne aşezăm Mitropolit din naţiunea noastră,
ca să fie Biserica Românească neatârnată precum au fost. Apoi, cu ceilalţi
confraţi ce-s cu noi în acelaşi rit, deşi de altă naţiune, să prindem mână, şi
în trebile cele mai grele, rituale sau religionare, de s-ar ivi ceva reformă,

144
Mai departe, textul original a fost înlocuit cu inserţia aşternută pe manşeta documentului –
„Sub acesta nu au fost 4 episcopii: Vârşeţ, Oradea Mare, Muncaci şi Bistriţa, dar pre la capătul
sutei a 17-lea, s-au împilat prin unirea unora dintre Români cu Biserica apusului” – n.n. A.Ţ.
145
inserţie în textul original, în formă adnotată pe manşeta documentului – n.n. A.Ţ.
146
inserţie în textul original, în formă adnotată pe manşeta documentului – n.n. A.Ţ.

52
unii fără alţii să nu facem cât mai puţină înoire în Biserica Orientală, şi
cuvântul ne unit să fie şters din Biserica Orientală Română” 147.
Congresul de la Viena poate fi considerat ca un epilog al revoluţiei
româneşti, întreaga documentaţie pregătită de participanţi, de la memorii până la
datele statistice ale jertfei depuse în slujba casei imperiale, sintetizând cea mai
mare parte a aspiraţiilor noastre naţionale. După cum răzbate din corespondenţa
purtată de Athanasie Boţco cu ierarhia Episcopiei Aradului, pregătirea
congresului a fost făcută în condiţii diferite de alte situaţii similare din trecut, fapt
ce demonstrează că evenimentele anilor 1848-1849 au adus schimbări în viaţa
internă a Bisericii Ortodoxe, fără însă a schimba tradiţia. Aflat la Viena,
arhimandritul Popescu îi solicita protoprezbiterului orădean să insiste pe lângă
episcop şi să-i recomanda acestuia, ca înainte de trimiterea delegaţilor să
convoace „mai nainte sinod particularu sau adunare diecezană din preoţime şi
mireni, după datina cea veche a bisericii noastre”, pentru ca în felul acesta
„episcopii cu mai multă vază, asigurând şi auctoritatea, să poată grăi în numele
poporului şi a preoţimei”. Propunerea trădează o undă de democratizare a
raporturilor din sânul bisericii, chiar dacă face trimitere la „datina cea veche”,
permisiune ce nu putea fi întâlnită sub autoritatea ecleziastică sârbească de
până atunci. Era oferit exemplul episcopului Ardealului, Andrei Şaguna, care
convocase deja un sinod în ţinuturile păstorite de el. Din comitatele ungurene
erau desemnaţi să participe 22 de delegaţi „plenipotănţi”, printre care şi „I.
Popasu şi A. Iancu”148.
În obişnuitul său joc duplicitar, Curtea vieneză nu va respinge deschis
pretenţiile formulate de români, ci va tergiversa rezolvarea lor. Pentru demnitarii
austrieci, trecând peste exotismul şi originea lor latină, românii nu reprezentau
altceva decât o naţiune de ţărani şi preoţi, fără nobilime, fără oraşe, şi cu o elită
aflată abia în stadiul de formare. Purtătorii de cuvânt ai românilor erau priviţi ca
fiind deosebit de periculoşi, deoarece se ridicaseră din masele de ţărani, şi ca

147
AN-DJBh, fond Episcopia Ortodoxă Română Oradea, dosar 37/1852, f. 155
148
AN-DJBh, fond Parohia Ortodoxă Centrală Oradea, dosar 7/1848, f. 15

53
atare nu se putea aştepta nimic bun din partea în afara unor revendicări
radicale149.
În ansamblul ei, revoluţia românilor din imperiu s-a înscris ca o nouă filă în
lupta de emancipare naţională purtată de-a lungul veacurilor, ridicată de această
dată la un nivel superior graţie nucleului „inteligenţei”, preoţi, avocaţi, notari sau
ofiţeri, formată în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Modalităţile diferite de
abordare şi selecţie a mijloacelor de realizare a scopurilor propuse, mergând de
la liberalismul individual, îmbrăţişat de reprezentanţii românilor din comitatele
extra-carpatice, „gruparea Gojdu” în Arad şi Bihor sau „gruparea Eftimie Murgu”
în Banat, până la liberalismul colectiv manifestat de elita transilvăneană sub
autoritatea corifeului Simion Bărnuţiu şi a eroului Avram Iancu, nu au ştirbit cu
nimic caracterul unitar al programului românesc. Deosebirea de opţiune a fost
numai rezultatul unor condiţii şi stări de lucruri preexistente, care şi-au pus
amprenta în mod natural asupra evoluţiei evenimentelor. Românii din comitatele
ungurene nu prea au avut de ales, deoarece în alcătuirea administrativ teritorială
a Ungariei se încadrau ca o minoritate etnică, în plus, printr-un accident al istoriei
Biserica Ortodoxă era lipsită de o ierarhie autocefală. Situaţia românilor din
Transilvania era cu totul diferită. Ideea unei provincii autonome faţă de statul
maghiar i-ar fi propulsat pe români în fruntea societăţii, ei fiind majoritar în acest
ţinut.
Revoluţia a adus totuşi începutul mult doritului proces de desprindere a
românilor ortodocşi de sub ascultarea Mitropoliei de Carloviţ. Până la încheierea
dualismului austro-ungar din 1867, ea va rămâne principală instituţie de cultivare
şi promovare a sentimentului naţional românesc, şi va continua să formeze
viitoarele elite ale naţiunii noastre.

ANEXE DOCUMENTARE

149
Simion Retegan, loc cit., în Revoluţia de la 1848-1849 în Europa Centrală. Perspectivă istorică
şi istoriografică, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000, p. 283-295

54
 Arad, 18 iulie 1816 – Sinteză, întocmită de deputatul românilor din Dioceza Ortodoxă a
Aradului, privind abuzurile săvârşite de înaltul cler ortodox sârbesc care păstorea
credincioşii din Voievodina, comitatele Timiş, Torontal, Caraş, Arad, Zarand şi Bihor,
pregătită pentru a fi înaintată Curţii Imperiale de la Viena.

Motivele care determină Clerul şi Poporul Român-Nonunit din Arad să ceară episcop din
neamul său150:

1. Trista experienţă stă mărturie că Clerul şi Poporul român, atâta vreme cât au în fruntea
lor episcopi din neamul sârbesc, niciodată n-ar putea să se ridice la acel grad de cultură care să
corespundă înaltei intenţii şi scopului propus al Majestăţii Voastre Sacratissime, adică acea
cultură care să rafineze spiritul şi totodată intelectul.
2. Lipsa acestei culturi îşi trage rădăcinile în profunda ignoranţă a clerului român, între
cler şi laici nefăcându-se nici o diferenţă.
3. Această generală incultură nu vine din alte cauze decât din cea mai crasă ignoranţă pe
care Clerul Superior Rascianic (rascianic = sârb = ortodox – n.t. Daciana Pleş) o îngăduie cu
foarte mare aplecare să se menţină în rândurile clerului românesc şi să se pună obstacole în
orice încercare de promovare a culturii.
Dintotdeuna, clerul superior sârb a încercat să menţină această ignoranţă în rândul
clerului românesc şi chiar şi acum o favorizează cu cea mai mare străduinţă, spre propriul
avantaj. Mai ales că, dispunând la bunul plac de clerul român, şi datorită acestei lipse de
cunoaştere transformându-l pe cât posibil pe nesimţite în unul sârb, ar transforma chiar şi poporul
român sau cel puţin, din acest motiv, l-ar stăpâni mai mult chiar şi sub numele de sârbi; o metodă
atât de eficace de care clerul sârb s-a folosit cu atât de mare succes şi cu atât mai uşor până
acum, căci prin clerul asemănător lui în ce priveşte religia, limba şi originea, din secolul 14,
desigur cu diferenţe în ce priveşte lipsa de cunoaştere, şi din diverse motive, în parte prin forţă, în
parte prin vicleşug, şi din cauza monahilor îngăduitori, fiind scoase caracterele latine din mijlocul
românilor şi în locul lor fiind introduse cele chirilice, românii s-au folosit în toate serviciile lor
religioase şi în rugăciuni, peste tot, de limba şi cărţile slavone, timp în care sârbii veniţi sub
porunca Patriarhului în secolul 17 au reuşit să obţină privilegii.
Folosirea limbii amintite în cele Sfinte s-a menţinut la români în general până la mijlocul
secolului trecut, când în sfârşit s-a răspândit obiceiul de a se asculta slujbele religioase în limba
maternă şi, pe nesimţite, din ce în ce mai mult s-a instalat acest obicei într-o oarecare măsură,
oricum nu întru totul; sârbii într-atâta se străduiesc să menţină folosirea limbii slavone, deşi acum
dacă mai sunt patru sau cinci familii într-o oricare întreagă comunitate românească , pe care nici
ele n-o înţeleg, încât totuşi fac să se oficieze cea mai mare parte a slujbelor religioase în această
limbă.
Că superiorii clerului ar susţine atât de asiduu (această limbă – n.n. D.P.) şi în
detrimentul învăţăturii creştine spre dezonoarea românilor şi de-a dreptul spre scandalul religiei,
dispare această raţiune căreia întotdeauna îi pun alta în loc, de bună seamă; Clerul superior
sârb, de pe timpul obţinerii privilegiilor şi în timpurile care au urmat, pe români /ca puţin mai
înainte/ care se folosesc de aceeaşi limbă în cele Sfinte, fie trecând sub tăcere realitatea situaţiei,
şi pentru aceasta interpretând împrejurările după bunul lui plac, fie din cauza lipsei de cunoaştere
a românilor /care sub jugul turcesc, în toate ale lor, după obiceiul luat, depindeau de superiorii
ecleziastici rezidenţi în mănăstiri, pentru a obţine o asemenea demnitate, de cea mai mare
necesitate pentru instituirea ritului şi a celor Sfinte era cunoaşterea limbii sârbe, ceea ce până
acum au menţinut cu exactitate/ şi pentru ca situaţia lui să nu fie necunoscută în vreunul din
locuri sau neluată în considerare, (pe români – n.t. D.P.) i-a folosit pentru a-şi spori numărul şi
importanţa şi pentru a arăta mărimea regiunilor locuite de oameni din ritul lor, sub numele de
sârbi i-a luat în stăpânire şi îi stăpâneşte.
4. Din acest loc porneşte întreaga preocupare a clerului sârb prin care se străduieşte să
menţină acea lipsă de cultură şi ignoranţă în rândul clerului românesc, cu ruşinea ierarhiei

150
Traducerea a fost făcută de prof. Daciana Pleş, consilier la Arhivele Naţionale-Direcţia
Judeţeană Bihor

55
ecleziastice şi a religiei, cu dezonoarea umană şi în detrimentul prosperităţii şi siguranţei publice;
din acest loc, sârbii, prin orice căi, directe şi indirecte, au avut grijă să le împiedice românilor
accesul la oficiile ecleziastice mai importante, şi au şi acum grijă, dar nu şi dacă vreunul a devenit
mai întâi sârb, de unde uşor se poate explica de ce vor cu atâta precauţie să traducă în sârbă
numele românilor.
5. Într-adevăr nu au nici o preocupare sau grijă părintească de a oferi o oarecare
educaţie măcar clerului. Astfel sunt consacraţi, fără să se ţină seama de calităţile morale, oamenii
cei mai ignoranţi şi lipsiţi de orice cunoştinţe, ba mai mult, care nu ştiu nici să citească şi să scrie,
care, de asemenea, în toate zilele de sărbătoare, recită Evanghelia din memorie, necunoscând
cititul şi scrisul, printre alţii sunt şi preoţii de la Cusuiuş şi Briheni 151, de la Iatz152 şi Dud153; de
către aceştia se oficiază ceremoniile religioase în toată Transilvania, abia exceptându-se
Crăciunul, Paştele, însă rugăciunile de seară (Vecernia – n.t. D.P.) în cele patruzeci de slujbe nu
s-au instituit din cauza nepriceperii preoţilor, care toate ţin de Practică. Ce mai trebuie spus în
privinţa moralei creştine ? Singurul lucru şi tot ce poate auzi şi învăţa mulţimea de la preotul său
constă în respectarea cu sfinţenie a postului (ajunatului – n.t. D.P.) şi din care s-a ivit un atât de
mare abuz, de parcă ar fi sfătuită că prin acest unic mijloc toţi ucigaşii şi toţi nelegiuiţii ar fi iertaţi
de toate.
6. Preoţii pot fi găsiţi în cârciumi şi în locuri publice, lipsiţi de orice pudoare, iar Ordinele
lor nu au instituit din acest motiv penitenţe, când se întâmplă adesea să fie complici cu laici în
furturi şi în alte asemenea fapte care contravin ordinii publice; căci sunt în cea mai mare parte
oameni care caută să dobândească funcţii ecleziastice numai pentru ca, aşa cum sunt
pământurile scutite de prestaţii, ei înşişi să poată să fie scutiţi de armată; în celelalte, lui
Dumnezeu, Împăratului, funcţiei şi aproapelui, sunt nefolositori.
7. Dar nici nu poate fi altfel sub superiorii ecleziastici sârbi, căci în afară de a pune
obstacole culturii, din motivele arătate, câţiva indivizi superiori se ocupă de cele mai abominabile
fărădelegi, spre ruina întregii Dioceze, cu consacrările şi parohiile lor, toate le sunt de vânzare,
toate doar pe bani, şi le oferă celor care plătesc mai mult. Nu se ţine în nici un fel seama de
meritele şi calităţile necesare ci sunt consacraţi cei mai nedemni de funcţia preoţească şi cei mai
puţin capabili, ba chiar suspecţi în ce priveşte moralitatea, iar alţii, tineri care n-au împlinit vârsta
de 17 şi 18 ani, prescrisă de Canoane, ba chiar mai tineri, pentru o mare sumă de bani, au fost
numiţi preoţi. Între nenumărate alte exemple, Popovics Georgius din Muszke 154 a fost consacrat
înainte de vârsta de 17 ani.
8. Prin extorsiunile făcute după consacrare sau pentru încredinţarea unei parohii, alţii
sunt aduşi în situaţii disperate; soţia capelanului din Comlăuş 155, în şedinţa Consistorială
prezidată de Episcop, în care soţul trata în cauza obţinerii unei parohii, în conflict cu altul care
căuta să o obţină, permiţându-i-se să intre, vărsând lacrimi, s-a plâns cu voce tare, în prezenţa
tuturor: „O ! nenorocita de mine! Unde sunt banii mei de aur ! unde sunt imperialii pe care cu
multă sudoare şi cu mulţi bani i-am cumpărat, cine mi-i dă mie acum înapoi ?”
9. De la Protopopul din Buteni 156, cu ocazia numirii la Protopopiat a primit Episcopul,
acum defunct, 14.000 de florini, pe care l-a preferat defunctului preot Horga care căuta de
asemenea să dobândească funcţia şi care, din întregul cler românesc al Diocezei acesteia a fost
cel mai înzestrat cu toate calităţile, fireşte, cunoscător al limbilor, şi desăvârşit ca natură şi de
asemenea cu cea mai bună moralitate; cel numit în funcţie sub nici o formă n-a fost egal în
pregătire cu acesta dar Episcopul n-a vrut să promoveze un bărbat erudit.
10. De la Melentie Sztancovics, administratorul parohiei de Oradea, a primit 360 de florini
cu promisiunea că-i va da singelia pentru parohia menţionată, dar nu a primit nici singelia şi nici
nu şi-a recăpătat banii şi acum, cu cinci copii, abia de-şi mai poate duce traiul.

151
Cusuiuş, „Cusiiş” (ung. Közvényes) şi Briheni (ung. Briheny), localităţi în fostul comitat Bihor,
plasa Vaşcău – n.n. A.Ţ.
152
Iaz (ung. Jász), localitate în fostul comitat Caraş, plasa Caransebeş – n.n. A.Ţ.
153
Dud (ung. Dúd), localitate în fodtul comitat Arad, plasa Târnova – n.n. A.Ţ.
154
Musca (ung. Muszka), localitate în fostul comitat Arad, plasa Şiria – n.n. A.Ţ.
155
Comlăuş (ung. Oszentanna – Sântana Veche), localitate în fostul comitat Arad, plasa Şiria –
n.n. A.Ţ.
156
Buteni (ung. Buttyin), localitate în fostul comitat Zarand, plasa Şebiş – n.n. A.Ţ.

56
 11. Un preot din Nădlac, cel dintâi demn de tot respectul între preoţii Diocezei,
cunoscător al limbilor română, maghiară, sârbă şi germană, după mai mulţi ani de serviciu în
calitate de capelan, a trebuit să plătească 40 de bani de aur pentru a obţine parohia.
12. Arhimandritul Mojses Emanuelovics a stors de la Georgius Popovics din Mişca 157 100
de florini /în afară de taxa plătită Episcopului/. Acesta ca să poată fi consacrat a împrumutat
suma menţionată. După consacrare a mai cerut doi bani de aur sau 100 de florini şi suma
amintită nu i-a fost remisă decât la intervenţia Elysabethei Putnik.
13. La fel i-a spus lui Gabriel Lazar, acum capelan în Vădas 158, că nu va fi înlăturat de la
consacrare dacă îi va da 600 de florini, şi după ce aceştia au fost primiţi, a mai cerut cinci florini;
săracul care trebuia consacrat mai avea 9 florini în toată averea sa şi când a vrut să-i dea pe cei
cinci care i se ceruseră, Emanuelovics văzând cei 9 florini i-a smuls pe toţi din mâinile
nenorocitului, astfel încât a rămas fără „purtător de cruce”, şi nemulţumit cu aceştia, n-a vrut să-l
lase acasă înainte să i se promită încă un imperial în natură, care apoi i-a fost trimis.
14. Ioannes Popovics, capelan în Apateu159, după ce a dat Episcopului bani pentru
consacrare şi după ce deja a dat a doua oară bani amintitului Emanuelovics, acesta totuşi i-a
făcut greutăţi până când i-a mai dat 15 florini, şi cum cel care trebuia consacrat n-a putut să-i mai
dea nimic în plus, el însuşi la intrarea în biserică l-a lovit de mai multe ori cu pumnii, şi prin plete,
cum a apucat, pe cel care sosea pentru consacrare. Au dat la iveală nenumărate fapte
asemănătoare, siguri că nu vor avea urmări neîntreruptele injurii şi lovituri.
15. Tineri într-o situaţie foarte nenorocită, venind de departe la Arad pentru consacrare,
au fost dezbrăcaţi de bunul amic superior în Curtea Episcopală şi până când au adus banii,
reţinându-se garanţie, a trebuit să iasă în lenjerie; alţii doar în încălţări şi lenjerie, au fost
controlaţi fiecare de însuşi Arhimandritul dacă au monede, şi ele nefiind găsite, au fost loviţi cu
pumnii; aceasta i s-a întâmplat săracului dar nobilului tânăr, acum preot în Cociuba 160; acesta
astfel afost lovit cu pumnii, plin de sânge şi cu lenjeria făcută de sânge a trebuit să iasă din
Curtea Episcopală.
16. Încă astfel de lucruri mai sunt în stare să facă: Georgius Hajos din Ciutelec 161 şi
parohul din Ceica162 a fost adus în situaţie disperată dar a putut totuşi să-şi promoveze fiul la
diaconat; la fel s-au dovedit a fi preoţii din Cotiglet 163 şi Borşa164 precum şi diaconul din Hidişel165,
posesiune care până acum este fără preot.
17. Chiar şi cei care au absolvit Şcolile Preparandiale au suferit extorsiuni nu cu mult mai
mici. Stephanus Beles din Şimand 166 a plătit 500 de florini, Petrilla Florianus 200 de florini,
Iacobus Orgavics din Şumugiu167 30 de florini în argint, Horga Daniel din Tărcaia 168 pentru
diaconat 100 de florini, care era atât de sărac încât a putut să frecventeze Şcolile Preparatorii
doar datorită altora.
18. Alţii chiar în biserică au fost maltrataţi de acelaşi Emanuelovics, într-un mod foarte
înjositor, în Altar, blestemând sufletele acelora; aceasta i s-a întâmplat preotului din Berechiu 169,
Popovics Alexandru, care venind la Arad pentru consacrare, a fost reţinut patru săptămâni la
Curtea Episcopală, pentru a tăia lemne, de unde a trebuit să se întoarcă acasă după bani, de la
care au fost luaţi 150 de florini şi neputând să dea mai mult, abia afost lăsat să plece acasă.

157
Mişca (ung. Miske), localitate în fostul comitat Arad, plasa Chişineu – n.n. A.Ţ.
158
Vădas, azi Vânători, (ung. Vadász), localitate în fostul comitat Arad, plasa Chişineu – n.n. A.Ţ.
159
Apateu (ung. Oláh Apáti), localitate în fostul comitat Bihor, plasa Oradea – n.n. A.Ţ.
160
Cociuba (ung. Kocsuba), localitate în fostul comitat Bihor, plasa Tinca – n.n. A.Ţ.
161
Ciutelec (ung. Csehtelek), localitate în fostul comitat Bihor, plasa Marghita – n.n. A.Ţ.
162
Ceica (ung. Magyar Cseke), localitate în fostul comitat Bihor, reşedinţa plasei Ceica – n.n. A.Ţ.
163
Cotiglet (ung. Kotyklet), localitate în fostul comitat Bihor, plasa Ceica – n.n. A.Ţ.
164
Borşea (ung. Borostelek), localitate în fostul comitat Bihor, plasa Oradea – n.n. A.Ţ.
165
Hidişel, (ung. Harang mezö /Hidişelu de Jos/ şi Alma mezö /Hidişelu de Sus/), localitate în
fostul comitat Bihor, plasa Oradea – n.n. A.Ţ.
166
Şimand (ung. Csernovicssimánd), localitate în fostul comitat Arad, plasa Chişineu – n.n. A.Ţ.
167
Şumugiu (ung. Somogyuzsopa), localitate în fostul comitat Bihor, plasa Oradea – n.n. A.Ţ.
168
Tărcaia (ung. Tárkány), localitate în fostul comitat Bihor, plasa Beiuş – n.n. A.Ţ.
169
Berechiu (ung. Barakony), localitate în fostul comitat Bihor, plasa Oradea – n.n. A.Ţ.

57
 19. Pentru una şi aceeaşi parohie, doi capelani din Chişineu Criş 170 au obţinut în acelaşi
timp aşa-zisa singelie; şi amândoi s-au ruinat prin cheltuieli, unul a fost silit să-şi vândă aurul şi să
accepte aurul purtat la gât după obicei de la fata de măritat; de la celălalt au mai fost luaţi încă 70
de florini în monedă bună; cum unul dintre ei, adus la disperare de atâtea cheltuieli, I-a spus
Arhimandritului: „Domnule, până acolo m-ai adus ca, aşa cum mă vezi aici, cu aceste încălţări
rupte, voi merge la Împăratul” - acesta râzând i-a răspuns: „Ce ? Ştii tu unde stă împăratul ? Ştii
că nu ţi se permite să mergi acolo fără să-ţi dăm noi posibilitatea ?”.
20. Capelanul din Gyula171, trimis acolo de Episcop în urmă cu mai mulţi ani cu
promisiunea că după aceea va fi numit preot ivindu-se un post liber, căutând pe la oficiile sale că
obţină aprobarea, a hotărât Episcopul cu ai săi /de ce acesta fără nici o plângere făcută împotriva
lui din vreo parte şi fără ştirea lui şi în mod tacit a fost înlăturat şi în locul lui a fost numit un sârb,
aflând în această activitate că a fost numit capelan înainte de a-şi expune intenţia/ acesta deja de
8 ani, trăieşte în cea mai mare sărăcie, fără pământ, singura sursă de subzistenţă pentru cei
patru copii, şi pentru două parohii oficiază serviciile religioase, în una din ele, deja cu puterile
frânte, împărţite în două părţi, pentru mai mult de 50 de familii, şi separate la distanţă de jumătate
de oră între ele /în cauza în care a fost cercetat n-au putut proba nimic împotriva lui dar i-au făcut
atât de mari greutăţi încât n-a mai putut decât să se salveze de la ruina întregii situaţii familiale,
căci a fost nevoit să-şi vândă 6 juninci, cele mai bune pe care le avea/.
21. Însuşi modul folosit de superiorii ecleziastici sârbi de a trata clerul român este departe
de a fi impregnat de principiile umanităţii şi de sensul onoarei pe care îl inspiră, prin obiceiurile
blânde, spre scopul funcţiei şi spre menirea sa, ci mai degrabă se pare că vor să stingă în ei orice
îndemn al onoarei şi al sensului omeniei pentru ca mai uşor să-i poată mânui, cu putere
discreţionară şi nepedepsiţi şi după bunul plac, fiindcă îi tratează ca pe ultimii servitori, ca pe
proprii sclavi, în dispreţul tuturor. Astfel:
22. Au fost implicaţi în cea mai absurdă găinărie de către Protopopul de Oradea, sârbul
Arsics, şi nu fără o mare sumă de bani au fost eliberaţi.
23. Diaconul din Cuvin172, aruncat într-o carceră pestilenţială din Arad, după puţin timp
nemaiputând să respire s-a îngrijit să fie rugat Episcopul, în numele lui Dumnezeu, să-l lase să
plece sau să-l transfere în alta, altfel va pieri, rugăciunile acestuia nefiind ascultate, a doua zi a
murit.
24. Pentru a împiedica denunţarea unei asemenea fapte, pe fratele celui sufocat, deşi
era vinovat de comiterea unui furt şi era cunoscut pentru viaţa sa depravată, în ciuda tuturor
protestelor Protopopului, l-a consacrat.
25. Un oarecare iudeu, după ce a fost numit Rubinovics, trecând de la soţia părăsită cu
cinci copii la Creştinism, a luat în căsătorie o creştină şi ajutat de bani a fost consacrat, dedându-
se celui mai mare scandal al enoriaşilor şi al religiei, deoarece şi celor născuţi în credinţă
Canoanele Ecleziastice le interzic a doua căsătorie.
26. Consacrările se fac la bunul plac, neconstrânse de necesitate, în agravarea celorlalţi
care trăiesc săraci şi în detrimentul funcţiei bisericeşti, în Vărşand 173 sunt doi parohi şi doi
capelani, în Dud, unde sunt 150 de case, este un paroh cu doi capelani.
27. Consacraţi sunt slujitorii şi vizitiii Episcopali /la exemplul Episcopului la fel
procedează Protopopii/ după părerea lor nu merită să fie consacraţi tinerii care se ocupau la
Curtea Episcopală cu cele Sfinte şi cu Exerciţiile Spirituale pentru a obţine Protopopiatul, ci cei
care depuneau muncile cele mai grele şi cele mai puţin corespunzătoare intenţiei lor; /unii tăiau
lemne, alţii curăţau caii, alţii prestau diverse servicii ca vizitii sau ca slujitori; a servi fără plată era
meritul pentru viitoarea consacrare/. Astfel a fost Popovics Petrus, preot la Cladova, Athanasius
Boczko, preot la Ineu de Arad174, consacrat din Curtea Episcopală şi este de o bună conduită, dar
acesta era Concallista. (călit – n.t. D.P.) Astfel:

170
Chişineu-Criş (ung. Kisjenö), localitate în fostul comitat Arad, reşedinţa plasei Chişineu – n.n.
A.Ţ.
171
Ghiula )ung. Gyula Vár), localitate în fostul comitat Arad, ulterior reşedinţa comitatului Bekes
(azi în Ungaria) – n.n. A.Ţ.
172
Cuvin (ung. Kuvin), localitate în fostul comitat Arad, plasa Arad – n.n. A.Ţ.
173
Vărşand (ung. Vasari puszta), cătun aparţinând localităţii Chişineu-Criş, plasa Chişineu din
fostul comitat Arad – n.n. A.Ţ.

58
 28. Nu se poate spune despre alţii care la Curtea Episcopală se ţin de băutură şi de alte
vicii. Unul făcut din adolescenţă preot la Arad a fost prins în cârciumă beat şi bătut şi a fost
eliberat din mâinile militarilor. Cu altă ocazie, băut, a fost dezbrăcat de militari în cârciumă, ceea
ce trebuia să-i fie cunoscut Consistoriului, căci a fost eliberat de Secretar. Acelaşi, în perioada
târgului a fost bătut în corturi şi a fost adus de acolo, în stare de ebrietate, de către gărzi.
29. Bunul simţ se opune să ajungă la urechile tuturor ce fel de viaţă duce Basilius
Georgevics, la fel preotul din Arad, încă din adolescenţă la Curtea Episcopală. Şi-a dus slujnică
de la Curtea Episcopală şi acum aproape că locuieşte în casa rezidenţă destinată Protopopilor.
30. Elias Tornganszky din adolescenţă la Curtea Episcopală a fost făcut preot la Cuvin şi
şi-a cauzat o boală necruţătoare din beţie şi viaţa lui la Curte este una de scandal.
31. Protopopul de la Ineu de Arad, istovit de bătrâneţe în această funcţie, a fost înlăturat
fără nici un motiv şi pentru mulţi bani a fost pus altul în locul lui. Protopopul, conştient că n-a
greşit cu nimic, izbucnind în a spune lucruri urâte şi indecente despre Curtea Episcopală, care nu
pot fi reproduse aici, a fost repus în slujba sa .
32. Dar pentru bani, împotriva Înaltelor Ordine, i-au numit ca preoţi pe monahii veniţi din
Turcia, care după ce adunaseră bogăţii obişnuiau să se întoarcă în patrie. Ce fel de promulgator
al Învăţăturii Creştine a devenit la Szentes, de unde cu scandalul funcţiei sale şi al bisericii a fost
înlăturat /şi acum caută un alt loc să se fixeze/ se putea uşor afla, căci mai înainte îi fusese
smulsă barba.
33. În ce fel se respectă îndeplinirea Înaltelor Ordine reiese:
a) Din Intimatul Consistorial dat la 1 februarie a acestui an, în care executarea Înaltelor
Ordine date la 11 februarie 1812, sub nr.2926, emanate de E[minenţa] Consiliul Locumtenenţial
Ungar în privinţa unui raport asupra situaţiei parohilor, după patru ani pentru prima dată au fost
luate în seamă. O astfel de întârziere, spre marele dezavantaj al multora, a împiedicat revărsarea
cele mai mari consolări dintr-o atât de blândă grijă şi milostenie regală
b) Din neglijarea publicării Înaltului Intimat prin puterea căruia se interzice îngroparea
morţilor în apropierea bisericii, de unde anul trecut în Nădlac, cum s-a împiedicat o înmormântare
aproape de biserică şi a trebuit să se întrerupă funeraliile, poporul însă insistând pentru
îngropăciune, a izbucnit scandalul, şi această situaţie abia de n-a avut urmări neplăcute.
c) Din Mandatul Consistoriului dat la 21 oct[ombrie] 1815, referitor la Protopopul din
Chişineu Criş, prin care i se impune să se preocupe de registrele pentru născuţi, morţi şi celelalte
ale bisericii din Zărand, căci potrivit celor conţinute în Mandatul menţionat aceste registre nu se
găsesc în biserica amintită de 21 de ani. Dacă acest lucru este adevărat /toţi preoţii din Zărand
dovedesc contrariul/ înseamnă că n-a existat niciodată vreo preocupare de a constrânge clerul să
respecte înaltele porunci, ba mai mult, că rapoartele făcute anual în legătură cu Protocoalele
bisericii, prezentate Înaltului Loc, au fost false şi vagi. Dacă aceasta se întâmplă într-un loc la nici
4 ore distanţă de Reşedinţa Episcopală, ce fel de încredinţare se poate da celor relatate şi care
trebuie trimise în fiecare an de comunităţile mai îndepărtate şi care au parte de parohii cei mai
neinstruiţi, care în nici un fel nu pot fi comparaţi cu cei care trăiesc aproape de Arad, cum sunt cei
din Bărand175.
În acelaşi Mandat se precizează că din raportul deputaţilor dat la 21 oct, ceruţi de
Consistoriu şi prezenţi la Zărand, s-a făcut cunoscut că în biserica respectivă nu se găseşte
Sfântul Mir. Este adevărat, dar de două ori s-a mers cu vasul pentru Mir la Episcop, care a
refuzat să-l dea dacă nu i s-au oferit bani, zicând că cei din Zărand sunt bogaţi.
Nu scopul acela, de aduce remedii celor afectaţi de abuzuri, sau de a introduce buna
rânduială în respectarea disciplinei ecleziastice sau ca să se observe lipsurile apărute şi să se
cunoască situaţia bisericii, a cauzat această anchetă a deputaţilor în satul Zărand, niciodată nu s-
a iniţiat o asemenea acţiune în Dioceza de Arad, care n-a simţit vreodată că ar ţine un Episcop, ci
adevăratul scop era să se găsească un pretext de a-l înlătura din funcţie pe Ioann Popovics,
Vicarul aceluiaşi Protopopiat, deoarece în calitate de deputat în problemele Diocezei la Înaltul
Tron, s-a adresat cu cele mai umile rugăminţi ale românilor Majestăţii Voastre Sacratissime ca să
consideraţi demn să le numiţi cu clemenţă un Episcop din neamul românesc.

174
Ineu de Arad (ung. Borosjenö), localitate în fostul comitat Arad, reşedinţa plasei Ineu – n.n.
A.Ţ.
175
Bărand (ung. Baránd), localitate în fostul comitat Bihor, plasa Cefa (azi în Ungaria) – n.n. A.Ţ.

59
 Din desfăşurarea acestei anchete de către preaslobodul Arhimandrit Emanuelovics, sub
administrarea comitelui Brancovics, se vede foarte bine preocuparea străină a sârbilor şi foarte
nedreptul mod de se purta cu românii !
Sosind spre seară, Emanuelovics i-a chemat la el pe cei mai de seamă oameni din sat şi
pe preoţi şi fără ştirea lor i-a închis în încăperi separate, poruncind ca slugile sale să stea de
pază la intrări şi i-a silit pe fiecare în parte să jure pe crucea atârnată la propriul gât. Această
situaţie s-a prelungit până după miezul nopţii şi a avut un mod de se purta atât de indecent şi în
aşa măsură I-a iritat pe oameni încât Judecătorul abia a putut să-i potolească: căci voia ca prin
forţă să spună sau să confirme lucruri neadevărate sau complet necunoscute de ei, şi din acest
motiv foarte scandalos a excomunicat un om care s-a opus să jure, într-atâta a abuzat de legea şi
puterea lui Dumnezeu încredinţată lui, spre necinstirea şi dispreţul amândurora. În ultima
dimineaţă a ajuns la casa unui preot pe care l-a trimis după cai la locuinţa unui sătean, şi pe soţia
acestui preot slăbită de puteri deoarece născuse de numai 24 de ore, şi ţintuită la pat, a agresat-
o în modul cel mai inuman. Toate întrebările erau în legătură numai cu viaţa menţionatului
Popovics, pe atunci deputat, şi cum femeia din cauza slăbiciunii şi de frică abia putând să
vorbească i-a spus că ea nu ştie nimic despre toate lucrurile pe care el vrea să i le smulgă prin
forţă şi împotriva conştiinţei ei, atunci acela s-a năpustit asupra ei cu aceste vorbe: „Minţi, tu,
scroafă, Dumnezeu să te pedepsească, tu, blestemată şi excomunicată, să nu te ridice
Dumnezeu niciodată din acest pat“ şi altele la fel de îngrozitoare; chiar în acel moment
reîntorcându-se acasă preotul, soţul ei, şi auzind de afară insultele, a intrat şi şi-a scăpat soţia
chinuită de blesteme. Din această cauză nici n-a mai vrut să-i dea aceluia caii pentru a-i înhăma.
34. Lucruri asemănătoare face şi fratele lui, Michael Emanuelovics, Protopop la Oradea,
care cu totală lipsă de consideraţie, îi tratează pe preoţi ca pe nişte slugi. Preotul din Cheresig 176
a fost atât de afectat de insultele acestuia încât întorcându-se acasă a fost lovit de apoplexie şi
din aceasta mai târziu a şi murit.
35. Acest Protopop, împotriva oricărei reguli, administrează singur şapte Protopopiate,
deşi ca urmare a recomandărilor făcute de Arhiepiscop pentru comunitatea Oradiei la 1812,
fiecare Protopopiat ar fi avut Protopopul său, chiar şi acum doar în patru dintre ele au fost
promovaţi Protopopi, şi aceştia doar cu numele au fost puşi, mai întâi pentru a-şi înlesni afacerile,
în celelalte mai degrabă au ajuns să fie consideraţi ca nişte satrapi ai acestuia.
36. Acesta, aşadar, în calitate de Preşedinte al Filialei Consistoriului din Oradea, alcătuită
din încă 7 asesori, îşi rezervă toate rezoluţiile anuale ale asesorilor.
37. Cum tinerii care caută să obţină funcţiile sacerdotale vin la Consistoriu, când unul sau
altul este examinat, fără ştirea şi acordul celorlalţi asesori, după bunul plac, face să intre mai
mulţi, cărora, neexaminaţi le înmânează atestatele şi pe care îi trimite la Arad pentru consacrare.
Astfel de tineri, expuşi de acesta la toate extorsiunile la Oradea, venind în sfârşit la Arad sunt
complet storşi de fratele acestuia şi de altfel chiar şi cei mai bogaţi sunt aduşi în situaţii disperate.
38. Acesta îşi cedează salariul anual Episcopului cu condiţia ca veniturile Episcopale,
aşa numitele singelia şi sydoxia să le încaseze pentru sine; cum din cauza vremurilor grele şi a
prea marilor lipsuri cu care se luptă preoţii nu s-au putut face aceste plăţi, o parte din ei au fost
încarceraţi şi maltrataţi de acesta iar celorlalţi le-au fost luate cărţile ecleziastice ca garanţie, fără
de care nu puteau să ţină slujbele religioase.
39. Cum de ziua lui onomastică, Diaconul din Roşia 177, numit de el, n-a putut să fie de
faţă, fiindcă îi murise mama, a poruncit ca prin executori ceruţi de la Judecătorul Nobililor acesta
să fie adus cu picioarele în lanţuri; Numai la opoziţia locuitorilor nu s-a întâmplat ca acesta să fie
legat, totuşi adus la Oradea de aceiaşi executori a trebuit să poarte lanţurile în propriul sac, de
unde, după ce a oferit un dar mic, a fost lăsat să plece.
40. Preotul din Micherechi178, fiind arătate în faţa Consistoriului plângerile locuitorilor
împotriva lui, a fost condamnat de acelaşi Consistoriu la trei luni de detenţie şi la restituirea a 26
de florini; după ce a apărut nepotul preotului, a fost lăsat acasă de Protopop şi nici sentinţa dată
n-a fost vreodată executată. Dar nenumărate sunt acele pe care le-a făcut cu putere

176
Cheresig (ung. Kórósszeg), localitate în fostul comitat Bihor, plasa Cefa – n.n. A.Ţ.
177
Roşia (ung. Rossia), localitate în fostul comitat Bihor, plasa Beiuş – n.n. A.Ţ.
178
Micherechi (ung. Mehkerek), localitate în fostul comitat Bihor, plasa Cefa (azi în Ungaria) – n.n.
A.Ţ.

60
discreţionară; sentinţele pronunţate pentru cei vinovaţi nu le trimite decât din interes la forul care
le supervizează. Asemenea situaţii în care a fost de conivenţă cu partea adversă reies din
Protocolul Consistorial.
41. Mănăstirea S[fântul] Simion, mai înainte Sediu Episcopal în proprietate Episcopală,
construită doar prin efortului clerului, cu materiale şi cheltuieli, pe la 1789, sub Episcopul
Pachonie /pe timpul vieţii acestuia a trebuit ca Sacerdoţii să contribuie cu mâna de lucru de 12
floreni în fiecare an pentru cheltuielile făcute/ de curând Episcopul Adamovics a ruinat-o în
întregime şi lucrurile care au aparţinut de ea le-a vândut pe bucăţi, ba chiar şi clopotele, de drept
ale Bisericii Mănăstirii din Arad, zisă Episcopală, le-a vândut prin anularea acelui drept. Din
această cauză, Sacerdoţii, care drept răsplată pentru eforturile lor, au fost alungaţi din adăpostul
lor, acum , cu cel mai mare scandal au coborât în cârciumi şi în for. Înşişi locuitorii satului din
împrejurimile amintitei mănăstiri, ducând lipsa oricărui îngrijitor spiritual, nu por să asculte slujbele
religioase decât în zilele de sărbătoare în care unul sau altul din preoţii de la Arad pleacă acolo,
la două ore distanţă. Din această lipsă a sacerdoţilor rezultă că oamenii fără această ultimă
îngrijire spirituală sunt morţi
42. Cu cât efort încearcă să excludă limba, în detrimentul Învăţăturii Creştine prin
mijloacele subtile pe care le au la îndemână şi prin diverse pretexte, este de învăţătură: căci sub
administrarea Arhimandritului Brancovics deja le-a fost interzisă preparanzilor, într-o oarecare
măsură, cântarea în româneşte, după ce acesta a fost înlăturat din funcţie, Arhimandritul de
Hodos179, împotriva obiceiului în vigoare, a interzis chiar şi citirea Evangheliei în limba română, şi
a introdus acea limbă neînţeleasă nici de sârbi, nici de românii de departe mai numeroşi, pentru a
fi spre consolare tuturor.
43. La scurt timp după ce preotul din Arad, Novak, a fost citat la Consistoriu pentru că a
citit în aceeaşi Biserică Episcopală Psalmii în limba română, după obiceiul păstrat până atunci,
acest lucru i s-a reproşat ca fiind un delict criminal de către Arhimandritul amintit, ba mai mult,
după multe insulte şi umiliri a vrut din această cauză să-l pedepsească cu închisoarea şi a
înregistrat fapta acestuia în Protocol, zicând: „Iată, vezi înscrisul Arhiepiscopului prin care se
interzice sever cititul şi cântatul în limba română !”. Aceasta s-a întâmplat în acest an, în luna
februarie, când o astfel de consolare i se promite deja Diocezei de Arad de către Arhiepiscopul
sârb.
44. Mai mult, cu cel mai mare scandal, chiar în biserică, cu voce tare Arhimandritul
amintit s-a năpustit asupra preparanzilor cu insulte, pentru un singur cuvânt pronunţat în limba
română iar pe un elev de la Gimnaziul Regal pentru că a rostit româneşte „Gloria Patris“, la
sfârşitul slujbei l-a chemat la sine şi l-a lovit cu pumnii.
45. Protopopul de Arad i-a impus preotului din Radna 180, Kerekes (Rotaru – n.n. A.Ţ.),
acum numit Stephanovics, să introducă în biserica sa limba sârbă, şi cu mare îndârjire a
reacţionat fiindcă n-a vrut să se supună poruncii sale: acela însă nu poate căci comunitatea este
pur românească şi nici preotul nu ştie deloc limba sârbă, cu excepţia cititului, care, pentru cei
care doreau să-şi însuşească o mai bună cunoaştere a lecturii în limba maternă, dacă mai întâi
învăţaseră să citească în limba sârbă pentru ca apoi să se dedice studiului celor dorite de ei, în
Consiliul Rascianic se obişnuia să se înveţe în comun.
46. Sabbas Tokoly, Ilustrul Consilier, cu ocazia funeraliilor Episcopului Adamovics, s-a
grăbit să le declare preparanzilor că dacă vor începe să cânte româneşte va avea grijă să fie
alungaţi din biserică, neluând în considerare că din toate părţile, pentru acest ultim drum, clerul
românesc a venit în număr mare.
47. Cinci sau şase acţiuni ale superiorilor sârbi /dacă n-ar fi mai multe/ sunt evidente spre
asuprirea şi prejudicierea românilor, fie şi din motivul prin care aceia nepedepsiţi şi în cel mai
nedrept mod se străduiesc să-i împiedice pe români să ceară un Episcop român.
a) Din acest motiv Ioann Popovics, Vicar la Protopopiat şi deputat de Zărand, afost
înlăturat din funcţie şi acum abia de-şi duce zilele.
b) Directorul Districtual de Oradea, Ioannes Puspoky, de asemenea deputat la Înaltul
Tron, aflat la Buda în aceleaşi probleme, a fost obligat să se întoarcă acasă sub un alt pretext de

179
Hodoş-Bodrog, „Bodrogu Vechi”, (ung. Obodrog), localitate în fostul comitat Arad, plasa Pecica
– n.n. A.Ţ.
180
Radna (ung. Máriaradna), localitate în fostul comitat Zarand, plasa Radna – n.n. A.Ţ.

61
către Inspectorul Superior Nestorovics, pe care nu l-a înduplecat nici o rugăminte de a-i da
posibilitatea să rămână pentru cel mult 14 zile; în celelalte a afirmat cu tărie că a fost o mare
greşeală împotriva ierarhiei să se trimită deputaţi la Majestatea Sa Sacratissimă, că Mitropolitul
este capul Bisericii şi la acesta trebuie mers şi a insistat ca deputaţii de la Buda să se îndrepte
spre Carlovics.
c) Protopopul de Oradea nu numai că din propria autoritate şi voinţă a interzis clerului să
ceară un Episcop român de la Majestatea Sa, dar chiar şi asesorilor Consistoriului totodată,
împotriva voinţei lor, le-a interzis acest lucru în mod sever, adăugând că dacă vreunul din ei va
veni să subscrie (cererii – n.t. D.P.), pe acela îl va pune în lanţuri.
d) Protopopul de Arad nu s-a temut faţă de cei care anunţau public că au de gând să
înainteze o astfel de cerere să născocească cu această ocazie vorbe, ca şi cum ar fi fost spuse
de Majestatea Voastră, cum că, desigur, aţi făcut această afirmaţie Arhiepiscopului : „Valahii vor
să aibă Episcop Valah; bine ! Voi da poruncă Episcopului Greco-Catolic de Oradea să le
numească unul”.
e) Rezultă de aici în ce mod şi din ce raţiune prin amintitul Protopop de Arad, în parte
singur, şi în Protopopiatul său, în parte împreună cu Consilierul titular Toloky şi în alt Protopopiat,
au fost smulse mărturii de la oameni, prin perfidie şi prin forţă, pentru a cere ca Episcop de Arad
pe Arhimandritul Brancovics. Aşa s-a întâmplat la Micălaca 181 şi în alte părţi
48. Prin metodele cele mai subtile, împotriva intenţiei Înaltei Ordonanţe – eludând-o pe
aceasta – se folosesc de orice mijloace pentru a împiedica accesul la cultură românilor, astfel:
a) Se străduiesc să întreţină ura ecleziaştilor faţă de Şcolile Preparatorii şi faţă de tinerii
mai erudiţi, aceştia fiind priviţi ca nişte oameni cu principii primejdioase pentru religie, ba mai
mult, mulţi preoţi se tem să meargă la şcoală sau la profesori ca să nu se întâlnească cu cineva
cunoscut.
b) Adesea cu cea mai mare indignare şi adesea cu invective iar alteori deloc, nu vor să
se primească la Curtea Episcopală sumele de bani stânse în comitate pentru şcoli. Protopopul
din Chişineu Criş aproape doi ani a fost nevoit să păstreze la sine 572 de florini strânşi din a
zecea parte a salariului învăţătorilor, fără ca aceştia să aducă vreun folos, căci deşi erau la
dispoziţia oricui, totuşi nimeni n-a vrut să-i primească.
c) Arhimandritul de Hodoş, Mojses Emanuelovics, cu ocazia consemnării sumei de bani,
s-a folosit de aceste admonestări: „De ce îi chinuiţi pe aceşti oameni nenorociţi cu această
colectă ?”.
d) Însuşi Inspectorul Superior cu indignare le-a spus profesorilor: „De ce primiţi în şcoli
tineri într-un număr atât de mare, spre binele cui este aceasta ?” şi susţinea că aceştia sunt nişte
vagabonzi şi că doar de aceea vin la şcoli ca să scape de armată; nici n-a vrut să le dea
profesorilor - care deja de patru ani funcţionau în acest loc cu cea mai mare asiduitate şi
distincţie, dintre care unul a tradus din germană în română mai multe cărticele conţinând principii
de morală pentru tineret la comanda Inspectorului Superior, fără nici un efect, - hotărârile de
confirmare adesea solicitate şi nici să le întocmească, cu excepţia Profesorului şi Seniorului
Mihucz, care în acest an pentru prima dată a primit aşa ceva, ceea ce a fost pe placul inimii lor,
fiindcă pe de o parte ştiau că profesorii din alte institute deja de mult timp primiseră aceste
hotărâri, iar pe de altă parte că de meritele lor nu se va alege nimic şi că sunt nesiguri de soarta
lor în viitor
49. Cetăţeanul arădean Gyura Hornoj, în anul 1812, pentru un mai mare confort al
tineretului studios, a oferit un sediu vast şi corespunzător, situat într-un loc salubru. Inspectorul
Superior l-a refuzat: de ce să accepte această ofertă care nu costă nimic, că Sabbas Arsics ar fi
promis construirea unui edificiu amplu pentru tineret şi cu proprietăţi în perpetuă dotare. Datorită
acestei oferte generoase Majestatea Voastră a considerat demn cu clemenţă să-l înnobileze pe
menţionatul Arsics dar nu apare nici un semn că şi-ar respecta promisiunea. Rezultă că tinerii
studenţi trebuie să locuiască într-un loc aproape de şcoală, neîncăpător, neîngrijit, umed şi foarte
dăunător sănătăţii. Deşi în conformitate cu raportul medicului, înaintat Inspectorului Superior,
structura locului şi confortul pentru un atât de numeros tineret sunt foarte puţin corespunzătoare
stării de sănătate, totuşi nu se cunoaşte motivul ferm şi suficient motivul pentru care n-ar fi putut

181
Micălaca (ung. Mikólaka), localitate în fostul comitat Arad, plasa Pecica (azi cartier al Aradului)
– n.n. A.Ţ.

62
accepta oferta celui dintâi, totuşi fără prejudicierea celuilalt, mai ales că necesitatea unui edificiu
pentru şcoli, până la construirea celui nou promis de Arsics, i-a fost dovedită şi prin sine şi prin
profesori Inspectorului – pe lângă acestea, mai degrabă putea să accepte oferta primului, fiindcă
profesorii i-au demonstrat că astfel se va aduce un mare câştig Fondului Şcolar: în primul rând,
prin suma de 320 de florini, plătită lor anual de comunitatea din Arad, cu titlu de încartiruire, prin
fondul şcolar, de la care sumă au declarat că vor fi tăiaţi; în al doilea rând, prin suma de cel puţin
600 de florini care va proveni din închirierea casei /desigur, dacă va fi dată în chirie/ destinate
Şcolii dar nici până acum pregătite în acest scop de Arsics. Prin această dublă sumă, în decurs
de cinci ani se va aduce o mare creştere fondului.
50. Ezaias Mihailovics, egumen în Mănăstirea Berdin 182, prin intermediul lui Nestorovics,
a obţinut de la Majestatea Voastră posibilitatea de a distribui în şcolile de la sate o efigie a
Augustului Împărat, cu o inscripţie românească şi sârbească, pentru ca tinerii să aibă în faţa
ochilor un exemplu viu, şi să se îngrijească să fie gravată în aramă. Pentru un asemenea fapt,
numitul Mihailovics a şi înlăturat cu totul inscripţia românească aprobată şi a avut grijă să rămână
doar cea sârbească. Mai mult, lăudându-se că aceasta ar fi un cadou oferit de sârbi românilor,
cum a declarat Profesorului şi Doctorului în Filosofie care a observat că acesta a plecat de la
români şi că inscripţia românească lipseşte, împotriva intenţiei Autorităţii, şi în consecinţă copiii
români nu vor putea nici s-o citească nici s-o înţeleagă, cu cea mai mare mânie l-a ameninţat cu
legarea în lanţuri, afirmând că acelaşi este românul şi sârbul şi nu va îngădui niciodată vreo
discriminare.
51. Motivul introducerii studiului limbii sârbe în Şcolile Preparandiale Româneşti este
doar pretextul sub care pe nesimţite Institutul să devină mixt: căci se dovedeşte că nu numai în
posesiunile în care se găsesc câteva familii sârbe, dar chiar şi în cele cu adevărat curat
româneşti, tânăra generaţie este obligată să aibă învăţători sârbi şi să înveţe limba sârbă; cu cât
mai de folos şi mai necesară ar fi introducerea studiului limbii Patriei, adică a limbii maghiare, în
Institutul de la Arad, nu este greu de dovedit din multe puncte de vedere, şi acest îl cunosc şi îl
doresc cu toţii, chiar şi tinerii.
52. Administrarea tuturor sumelor de bani destinate Fondului de Studii este în mâinile
sârbilor şi de ei depinde, de unde rezultă că românii sunt cu totul lipsiţi de orice mijloc de a-şi
ridica tineretul la studii, căci după cum sârbii au ştiut să le însemneze ca sârbeşti încă de la
început pe toate cele care veneau pe numele Ritului Grec non-unit şi s-au făcut stăpâni pe toate
în numele naţiunii sârbe – din motivele arătate – tot aşa chiar şi Cassa numită Naţională, în mare
parte alcătuită de poporul şi clerul român, direct sau indirect, de bună seamă mai numeros decât
sârbii, de pe vremea Episcopilor care li s-au pus lor (sârbilor – n.t. D.P.) o numesc sârbă şi este
destinată numai lor. Că în cea mai mare parte a fost alcătuită de români se poate vedea căci
chiar şi din caducitatea Episcopului de Arad, Dioceză pur românească, au mai rămas o sută de
mii.
53. Niciodată vreun român n-a avut participaţiune la această Cassă, deşi actualul
Arhiepiscop de la Carlovics, trăgând întrucâtva învăţăminte din obiceiurile Episcopilor predecesori
şi contemporani lui, ar fi vrut să promoveze cultura în rândurile românilor, aşa după cum a
dovedit acest lucru în mai multe feluri faţă de neamul sârb, nimic n-ar fi fost mai uşor de făcut
decât să ceară ca după modelul şi raţiunea acestei educaţii să fie instruiţi măcar câţiva indivizi
atât de necesari clerului, mai ales că nu poate nega lipsa de cultură a clerului român, şi ştia
preabine că în realitate are această posibilitate cel care adesea a adus ca argument lipsa
bărbaţilor erudiţi printre români.
54. De trei sau patru ani încoace au fost numiţi în funcţie mai mulţi Arhimandriţi, dar
niciunul dintre români. Arhiepiscopul şi-a dat silinţa ca Nestor Ioanovics, din Făgăraş, Egumen la
Mănăstirea Bessinova183, născut român, să fie numit ca Episcop în Transilvania, pe care totuşi nu
l-a găsit potrivit pentru demnitatea de Arhimandrit deşi de atunci au fost numiţi mai mulţi
Arhimandriţi mult inferiori acestuia în ce priveşte vârsta, meritele, erudiţia şi cunoaşterea limbilor,

182
Berghin (ung. Berend), localitate în fostul comitat Torda Aranyos (Alba de Jos), plasa Vinţu de
Jos – n.n. A.Ţ.
183
Beşenova (ung. Obessenyö), localitate în fostul comitat Torontal, plasa Sânmiclăuşu Mare –
n.n. A.Ţ.

63
şi care nici nu se pot compara cu acesta; astfel sunt: Kresztics, Arhimandrit la Cruşevăţ 184, care
nu cunoaşte nici o limbă în afară de cea sârbă, de asemenea Arhimandritul de Bezdina 185,
despre care se spune că nu ştie nici măcar să scrie, Moises Emanuelovics de la Hodoş, în
legătură cu care s-a descoperit printr-o cercetare făcută în viaţa lui că şi înainte şi după numire
până într-acolo a decăzut încât dezonorează nu numai funcţia ecleziastică ci şi condiţia de om.
55. Unicul exemplu de preocupare în privinţa românilor l-a dat Arhiepiscopul cu ocazia
neînţelegerii ivite în cadrul Comisiei Religionare din comitatul Bihor, ţinută la Oradea la sfârşitul
secolului trecut, dacă însăşi situaţia n-ar fi dovedit de fapt cea mai mare străduinţă părtinitoare şi
înstrăinarea de români. Fireşte, cu acest prilej, s-a îngrijit ca mai mulţi copii români, în număr de
12, printre care şi nobili, să fie duşi la Carlovics cu intenţia declarată ca acolo să primească
educaţia necesară pentru statutul ecleziastic. Dar loviţi de mizerie şi de cea mai mare sărăcie,
lipsiţi de toate cele necesare, în cea mai mare parte au dispărut, doi sau trei s-au întors acasă
dintre ei, după o mare pierdere de timp cu toată educaţia pe care o primiseră acolo în mai mulţi
ani constând numai în în cunoaşterea limbii sârbe şi doar a celei vulgare, pe care, în toată
periferia de unde se trăgeau, nimeni n-o înţelege şi cu atât mai puţin o vorbeşte.
56. Un tânăr român din Dioceza de Arad, după ce a absolvit cursurile cu rezultate
deosebite în conduită şi studii la Academia Regală, cunoscând limbile latină, maghiară, germană
şi română, căutând să obţină Ordinele Ecleziastice a plecat la Carlovics pentru a învăţa limba
sârbă /în acest scop era inevitabil necesară/ şi theologia, cu acea învoială /foarte greu acceptată
de Consistoriul de la Arad /ca acolo să primească ajutorul în bani anual pentru întreţinere de la
acelaşi cetăţean arădean Bozsics care şi-a asumat de mai mulţi ani misiunea de a-l acorda
tinerilor din aceeaşi Dioceză pentru a ajunge la studii/. Aşadar acest tânăr, Ioan Mihuţ, născut
pentru funcţia ecleziastică, arătând cele mai bune înclinaţii, desăvârşit filosof şi jurist, singurul
valah de la care într-o asemenea situaţie de necesitate se putea spera mult, n-a putut să atragă
atenţia Arhiepiscopului asupra lipsei bărbaţilor erudiţi în rândul românilor, mai ales că o cunoştea
prea bine; în anul 1812 cu titlu de bursă a primit 120 de florini în valoare bancară nominală /în
internatul care aparţine de acest institut sunt insuficienţi chiar şi pentru strictul necesar; acesta,
deşi s-a format în condiţiile cele mai neprielnice, timp de patru ani, învăţând la perfecţie limba
maghiară şi absolvind studiile de theologie, acum ca Profesor Senior, împreună cu marele
avantaj ce se revarsă asupra funcţiei îşi aduce serviciile pline de solicitudine Augustului Împărat/
în momentul de faţă este numit Director /la Institutul Român de Preparatori din Arad/.
***
Acestea sunt, Majestatea Voastră Sacratissimă, şi altele ca acestea, faptele care opresc
din mers şi pun obstacole culturii în rândul clerului şi poporului român, guvernat de un secol şi
mai mult de clerul superior sârb, sub sceptrul blând al Înalţilor Antecessori, şi ţinut în propriile
hotare ca unealtă, neglijat în toate privinţele şi lăsat în voia soartei într-o incredibilă lipsă de
educaţie şi în cea mai crasă ignoranţă, neputând să ia parte la binefacerile emanate din cultura
promovată cu zel părintesc de Majestatea Voastră şi de Predecesorii de Glorioasă Amintire.
Din aceste cauze, Acelaşi Popor şi Cler al Diocezei de Arad, pur românească, /căci în
toată Dioceza nu se găseşte nici măcar o singură comunitate sârbă/ cere atât de înflăcărat cu
umile rugăminţi de la Clemenţa Majestăţii Voastre un Episcop de neam şi suflet românesc, care
nu numai să-şi spună aşa ca să poată ajunge între ei /cum se întâmplă să fie acum/ şi să
îngreuneze şi mai mult situaţia.
Aici acelaşi Cler şi Popor se roagă în genunchi Majestăţii Voastre, ca pentru a scoate la
lumină adevărul şi pentru a birui toate nedreptăţile şi asupririle aduse de clerul superior sârb, aşa
cum au fost prezentate mai sus, să consideraţi demn să ordonaţi cu clemenţă o Comisie Neutră,
care să nu fie în relaţie, direct sau indirect, nici cu Arhiepiscopul şi nici cu Consistoriul de la Arad
sau de la Oradea; iar dacă asupririle copleşitoare expuse, care s-au comis şi care acum se comit
şi care se menţin nu se vor dovedi adevărate, Clerul şi Poporul român îşi asumă restituirea
tuturor cheltuielilor.

Viena, 17 Iulie, 1816

184
Cruşevăţ (ung. Krusevácz), localitate în Voievodina (azi în Serbia) – n.n. A.Ţ.
185
Bezdin (ung. Munár), localitate în fostul comitat Timiş, plasa Aradu Nou – n.n. A.Ţ.

64
 Deputatul Românilor din Dioceza de Arad

Blaga Mihoc, Valenţele emancipării, Editura Logos ´94, Blaj, 2004, p. 313-338

2
Arad, 12/24 aprilie 1848 – Apel adresat de fruntaşii mişcării naţionale, Ioan Archiş şi
Vicenţiu Babeşiu, tuturor românilor din părţile româneşti ale Ungariei, pentru a-şi
desemna reprezentanţii la adunarea naţională planificată a se desfăşura pe data de 3/15
mai la Pesta.

Onorată Comunitate. Iubiţi fraţi Români !

Înainte ne sunt lejile Dietei ungureşti, numaidecât, în acestea cu dulce mângâiere cetim
întrânsele măreţul paş a zilelor de reformă.
Liberă ne iaste Patria, liberi sunt cetăţenii întrânsa. Românul a fost în ţară-ne, cel mai
apăsat, căci au fost apăsat şi de însăşi cei fraţi de sârbi, şi acestea nu după ceva drept prin leje,
ce numai rău, din abuz, cu pacinica, blânda şi îndelung răbdătoarea lui fire.
Deci laudă Domnului, au trecut timpul despotismului. Sârbul este reîmpins întră marjinile
dreptăţii şi a cuviinţei, şi fericitatea românului, ca [a] oricărui cetăţean, stă fundată în leje.
Însă, iubiţi fraţi Români, să nu ne înşelăm a crede cumcă noi toate [le-]am îndurat, şi
anume, ne mai având lipsă de ceva, putem şedea cu mânile în sân fără toată îngrijirea. Numai ar
fi pentru noi mai ucigătoare o astfel de credinţă, că nici una dintre naţiile acestei Patrii are mai
mare datorinţă aş deschide ochii bine şi a veghia cu vârtute, ca Românul, căci durerile
Românului, deşi mai toate au rădăcina în leji, totuşi, o parte mare dintrânsele , mai ales cele de la
sârbi provenitoare, nici decât sunt încă vindecate.
Părăgraful a 8-a articulului 20 zice chear: cumcă îndreptarea trebilor noastre bisăriceşti şi
scolasticeşti ni se asigurează. Deci, reducându-se mai toate durerile noastre spre aceste trebi,
am putea fi mângâiaţi şi alinaţi, care însă devenind mai toate în mânile fraţilor sârbi, numai spre
scădere, înjosară-ne şi ocară-ne ne-am şerbit.
Ce e drept, în părăgraful mai sus pus a lejii să zice chear: cumcă Ministerul va ave a
conchema cât mai curând congres naţional, la care vor lua parte 100 de bărbaţi de relijia noastră,
a cărora alejere să va face prin popor, cu privinţă spre împoporăciunea de chilin limbă.
Pentru noi nu s-au putut mai multe face, şi comunitatea noastră au votat fierbinte
mulţămire faimosului bărbat Beöthy Odön, deputatului din Bihor, carele au proiectat această
dreptate la Tabla Dietei de Jos – spre ce şi pre D[umnea]voastră vă îndemnăm. Şi cu toate
acestea, noi încă nici pe departe nu suntem de ajuns asicuraţi, căci fiind căpeteniile noastre
scolasticeşti şi bisericeşti mai toate sârbe, şi având acelea mai toată îngrijirea, atât pre
reîmpărţirea, cât şi pre alejerea deputaţilor pentru congresu-ne, ce este mai firesc ca ceea că pre
noi iarăşi ne vor reprezenta, şi prin urmare, pretutindeni apăsa sârbii !
Din acest, aşa-doară, să vedem că lejea aceasta ne-au dat, însă numai sub condiţie
dată: adecă vom ave noi de ajuns coraj, zel, mintea şi virtutea a ne folosi de danie, după cum cu
sine, facerea fiinţelor din înşine minune şi după cum ne şopteşte înjerul Român.
Acestea cujetându-le şi recujetându-le comunitatea românească (de aici au aflat de
neîncunjurată lipsă şi au şi determinat) ca în coînţelejere cu comunităţile române mai de frunte,
să trămită îndeputăţie cât mai numeroasă cătră Înaltul Ministeriu, care adunându-să din toate
părţile în 3/15 Mai a[nul] c[urent] în Pesta laolaltă, şi alegându-şi orator şi conducătoriu, se va
prezenta înaltului Ministeriu unguresc, căruia, arătând[u-i] cea mai fierbinte mulţămire, în numele
întrejii românimi din Ungaria, pentru binefăcătoarea încurajere ce au avut acela spre acelea
fericitoarele leji nouă, să-i încredinţăm cu toată umilinţa şi supunerea următoarele rugări:
1. Ca să aibă îndurare înaltul Ministeriu a să convinje despre adevăratul număr al
românilor de relijie g[reco] n[e] u[nită] din izvoare, să cure şi apoi proporţionat aceluia – a
determina numărul deputaţilor Români pentru congresul viitoriu, căci, încât ştim noi, numărul
Românilor stă mai de două ori ca a sârbilor.

65
 2. Că deoarece naţia Română are bărbaţi harnici, Români deajuns, şi numai în aceştia
poate avea încredere, să se îndure Ministeriul a face cuvincioasă desprindere, ca să nu să
aleagă prin încurajarea căpeteniilor sârbeşti, sârbi sau greci de reprezentanţii Românilor, tocmai
aceasta înţelegându-se şi despre marjinile militare.
3. Spre a putea demândui Românii la congres, fără temere şi reţinere a-şi declara
simţămintele şi a-şi apăra drepturile naţiei, acuma, când în părţile Sârbiei ferbe duhul ilirismului –
cu care Românul nici când au simpatizat – să se îndure înaltul Ministeriu a înzice congresul
nostru în Arad ori Timişoara, fiind aceste locuri şi aşa centrul naţionalităţilor de leje g[reco] n[e]
u[nită].
Acestea, şi doară încă şi altele rugări, vor ave a să compune prin adunaţii din toate părţile
româneşti în Pesta; ce făcând în modul cel mai cuviincios subordonând, nainte până a să
împrăştia, vor binevoi a să aduna încă după lipsă şi putinţă la dată, şi a să consfătui şi coînţăleje
despre toate cele de lucrat în congresul viitoriu, sau doară şi în Dieta viitoare, ca aşa, spre toată
întâmplarea, împreună făptuind, să putem cândva scăpa de batjocoritoriul întuneric întru carele
de veacuri încoace aruncaţi zăcurăm şi zăcem.
Comunitatea noastră, puşi în capăt [de] scrisoare, nu[-i] această înştiinţare[a] că din
partea sa să vor afla în Pesta, pe mai sus espusul termin, negreşit cel puţin vreo zece bărbaţi
Români, zeloşi şi băzaţi. Deci, luându-şi D[omniile] voastre meritul lucrului acestulea, anume cu
seriozitate, ci merjeţi şi trimiteţi cu cât mai mulţi, cei mai zeloşi din mijlocul Dumneavoastră, pe
zisa zi în Pesta, unde tot insul [cum] va ajunje, deloc 186 să va arăta la d[omnul] advocat Emanuel
Gojdu, predându-şi adresa187 acolo, ca să ne ştim afla mai uşor, de cât am fi în stare a trimite
astă dată, pe zisul termin, măcar un deputat – ce foarte rău ne-ar părea. Aşea, facă bine a ne
ştiinţa despre aceasta curând deajuns, adresându-să cătră sus lăudatul d[omn] advocat Gojdu, în
Pesta, ci învrednicindu-ne pre noi, n-o să putem păsui şi în numele D[omniilor] voastre.
Să ne rădicăm iubiţi fraţi Români, să merjem să ne vadă lumea şi înaltul Ministeriu, că şi
noi viem, că şi noi ne-am deşteptat din letarjicul somn în carele ne-au fost aruncat despotismul
veacurilor – să ne vadă şi să ne creadă, că Românul numai atunci e viu, când e liber.

Dat din Adunarea noastră în Arad, în 12/24 Aprilie 1848

a D[umnea]voastră fraţi
Ioan Archiş Vicenţiu Babeşiu
Prezidente V[ice] notariu consistorial

Arhivele Naţionale-Direcţia Judeţeană Bihor, fond Parohia Ortodoxă Centrală Oradea,

dosar 7/1848, f. 1

3
Pesta, 9/12 mai 1848 – Înştiinţare emisă de către fruntaşii mişcării naţionale, Ioan
Dragoş şi Emanoil Gojdu, cu privire la petiţia înaintată împăratului Ferdinand V în numele
românilor din părţile româneşti ale Ungariei, urmată de convocare unei adunări naţionale
la Timişoara pe data de 13/25 iunie.

Înştiinţare către Românii de leje răsăriteană ne unită !

Trimişii Românilor din comitatele (varmeghiile) Arad, Bichiş, Bihar, Temeş, Torontal şi
Caraşu, cu Peştanii, dinpreună conviind, adecă strângându-să la oraşul Peşta în 3/15 Maiu,
anulu curgătoriu 1848, câteva zile s-au sfătuitu-se, ce este, şi ce ar fi de a face pentru bunul
poporului şi neamului Românesc ?
Deci, să învoiră ca în trebile naţionale să deie o petiţie, adecă rugare la sfetnicii Înălţatului
Împărat al Ungariei, Ferdinand V, adecă la Ministeriumul Patriei. Care petiţie aşternându-o numiţi
ai Românilor trimişi, marele Ministerium binevoi, cu cea mai mare bucurie, a înţelege cujetul şi
186
îndată – n.n. A.Ţ.
187
delegaţia – n.n. A.Ţ.

66
credinţa bună a Românilor cătră Înălţatul Împărat Ferdinand al V-lea, şi dragostia cătră Patrie, şi
zisă: cumcă, de dulce datorinţă îş cunoaşte a păzi de bunul poporului şi neamului Românesc,
mulţămind în numele Împăratului şi în numele Patriei credinţei cea bună a Românilor.
Petiţia, adecă rugaria ce trimişii Românilor o aşternură la marele Ministerium, în
chieltuiala celora ce s-au strâns şi s-au sfătuit, să va tipări în limba unguriască şi în limba
româniască, şi prin toată Patria să va împrăştia la poporu, iară:
Fiindcă lucrul cel mai de căpetenie iaste ca tot poporul Român să vază, să cunoască, şi
singur să să convingă despre acea, cumcă aleşii Românilor, ca drept credincioşi în leje, iubitori
de Patrie, nu au dat cujet decât soartea poporului Românesc, pe calea lejii să o ajuture, şi starea
creşterii de subt jugul strein să o smulgă. Deci astăzi, ne-am învoit ca în luna viitoare, adică Iunie
13, după călindariul vechiu – iar după călindariul nou, Iunie 25 – să ne adunăm în oraşul
Timişoara, şi să ne sfătuim cu toţi laolaltă pentru bunul de obşte, mărturisind credinţă cătră
Înălţatul Împărat şi lejile Patriei – această adunare poporală fiind cu ştirea înaltului Ministerium –
cunoscut că facem, fraţilor Români, ca să ştiţi şi ca să vă învoiţi, prin aleşii comunităţilor, parte a
lua. Adecă: toată comunitatea [să] trimită un mădulariu din sânul său, şi de cumva nu ar putea
însuşi a trimite, atunci binevoiască satul sau oraşul, cu pecetea satului şi a sfintei bisereci, prea
cea mai de aproape dinprejur, care va să miargă, al împuternici în numele său – de sine
înţelegându-se că toţi ceia ce vor veni la locul numit, numai aşa vor avea parte, deacă vor fi
trimişi. Pentru aceasta dară, voim şi vă rugăm ca de la trimiţători, cu pecete întărită, scrisoare să
aveţi.

Dat în Adunarea Românilor la Peşta – Maiu 9/12, 1848

Dragoş Ivan mp. Manuil Gojdu mp.

actuariu prezidentul adunării

Arhivele Naţionale-Direcţia Judeţeană Bihor, fond Parohia Ortodoxă Centrală Oradea,

dosar 7/1848, f. 3

4
Beiuş, 18 octombrie 1849 – Corespondenţă a protopopului de Beiuş, Ioanea Popoviciul,
prin care informează Protoprezbiteratul Oradiei că nu poate strânge daniile de la
credincioşi, deoarece în vara anului 1849 au fost cantonaţi în zonă 13000 de soldaţi
revoluţionari maghiari care au jefuit complet satele.

Prea Cinstit Consistoriu

După milostiva îngăduială a Înalt Preasfinţiei Sale Episcop Gherasim Raţ, în privinţa
adunării ginţilor episcopeşti, îndată ce primii ţirculariul de la Cinstitul Consistoriu, l-am curentat şi
împărtăşit cu preoţimea. Şi spuind că Înalt Preasfinţia Sa, după cum bine este cunoscut din
Consistoriul, de sub greutatea de a strânge aceste danii m-au mântuit, şi în locul mieu pre
numitul Gavrilaş Ioan şi Florea Creţ, i-am numit, acestora le-am pus îndatorinţă ca după înţelesul
ţirculării cesteia, în protopopiat şi să se istovească a făcea îndestul demândăciunile Măriei Sale.
Dedatorândă din durerătorii sunt a face cunoscut Cinstit Consistoriu, cum că în
Protoprezbiteratul Beinşului, în anul 1848, au fost prin satele de acolo 13.000 de rebeli înarmaţi şi
orânduiţi, şi aceştia mai toate bunurile preoţilor şi a lăcuitorilor le-au consumat; n-au putut
nicidecum să se strângea cevaşi bani, dară în anul 1849, începând din luna lui august, toate
bandele sub numele lui Koşut fugind, s-au strâns pre lângă Kvistena din la Depoziterul de sare
Crăiesc din Orade Mare, şi aşa rămasărăm în privinţa daniilor foarte minime, acum prăcum şi ne
hărănim numai cu nişte dăraburi, sau mai bine zicând cu nişte petece de dăraburi, de e dor
omului până vede o bankă întreagă.
Fac întrebare, de se vor strânge petece de acest feliu, primindu-le, iată Cinstitul
Consistoriu, Măria Sa, au dacă bune ar fi.

67
 Consistoriul, aceste adevărate împrejurări din durereatori, s-or face cunoscute în părţile
sale, şi deodată a mi ruga ca să se milostivească a fi în aşteptare, până ce soarta daniilor ar
reveni în mai bună stare, au de a se înştiinţa că primiră şi de aceste danii de care avem pe aicea.
Înţelepciunii Cinstitului Consistoriu lăsând despre acestea, or toate cuviincioase lor, în
cuviincioasă cinstire sunt.

A Preacinstitului Consistoriu

umilul serv
Ioanea Popoviciul
Protopop: Petru

Oct[ombrie] 18.1849

Arhivele Naţionale-Direcţia Judeţeană Bihor, fond Episcopia Ortodoxă Română Oradea,

dosar 37/1852, f. 106

5
Fonău, 29 octombrie/17 decembrie 1849 – Corespondenţă a preotului Horjă Mihai prin
care protoprezbiterul Oradiei este informat în legătură arestarea şi întemniţarea sa la
Oradea de către soldaţii revoluţionari maghiari.

Preacinstite Domnule Protoprezbiter !

Cu ajutorul lui D[um]nezeu oaste împărătească, [în]fruntând puterea armată a rebelilor,

dorita pace iarăşi s-au adus la loc, pentru a căruia statornicie pre Dumnezeu neîncetat rugăm;
frântă fiind, zic, putere a rebelilor, acum gândesc că pot aprior a aşterne înaintea Domniei Tale
lucrul trist care s-au întâmplat cu mine în vremea Revoluţiei, pentru credinţa şi statornicia mea
care o am avut cătră Casa Austriacă.
După cuprinsul curentului episcopesc, ca să nu ascultăm de turburătorii de pace carii
voiesc a ne amăji, poporenilor miei, acela sfat şi îndemn le-am dat, să nu se supuie poruncii
stăpânitorilor de atunci, adică, să nu se răscoale în contra preabunului nostru împărat, ci să fie
cătră el cu credinţă şi inimă adevărată, aşteptând porunca lui. Pentru aceasta, pârât fiind, cu
putere militărească au vrut a mă aduce la Orade; încă cu aceasta, neaşteptând, am venit singur,
şi arâtându-mă Chişişpanului de atunci, Ioan Gurzău, în urmarea aceasta am fost judecat spre
moarte; însă, aşteptându-se lucrul sub levată, după ce 5 săptămâni de zile am suferit temniţă,
aşa cât şi mintea mi s-au clătit, pre lângă Chezeşatul satului Fonău, sub aceia condiţie, ca când
mă vor cita, sătenii să mă deie nainte, numai m-am putut din temniţă reîntoarce la ale mele.
Aceste, nu din ceva fală, sau de aci ceva remunerare să aştept, le aşternu înaintea
Domniei Tale, ci pentru aceia ca să să vază cumcă cu ce credinţă au fost Românii din părţile
aceste cătră înalta Casă Austriacă şi în vremile mai primejdioase a Revoluţiei.

Dat în V[arod] Velenţe în 29/17 Decemv[rie] `849

A precinstitei D[om]niei Tale

preplecat slujitoriu
Horjă Mihai
preot în Forău

Arhivele Naţionale-Direcţia Judeţeană Bihor, fond Episcopia Ortodoxă Română Oradea,

dosar /1851, f. 107

68
 Dumbrăviţa de Codru, 29 octombrie/17 decembrie 1849 – Corespondenţă a preotului
Popovici Melentie arestarea şi întemniţarea sa şi a preotului din Urvişu de Beiuş la
Oradea de către soldaţii revoluţionari maghiari.

Dec[embrie] 17-a, “849

Cătră Preacinstitul Domnul Atanasie Boţco

Protoprezbiterul Orăzii Mari şi Prezidelui aceluiaşi Consistoriu d.l.g.n.u. întrânsa credincioasă

arătare
a celui dinlăuntru

Preacinstite Domn Protoprezbiter şi Prezide Consistorial !

Văzând prin Rebelii răsturnata pace, iarăşi alinată, şi Înalta Casă Austriacă – al căria
credincioşi în vremile Revoluţiei foarte multe au răbdat – iarăşi cuprinzându-şi Tronul său, de bine
am aflat eu, ca unul pomenitei Case Austriace credincios, a împărtăşi Domniei Tale lucrul care
sau întâmplat cu mine în vreme trecutei Revoluţii, precum urmează:
În toate oraşele şi satele care au fost în mânile Rebelilor, dându-se aceia poruncă ca tot
omul cu mână armată să se rescoale împotriva vrăjmaşilor, care poruncă sosind şi în parohia
mea di H[eves] Dumbrăviţă, eu poporenilor miei acel sfat le-am dat, ca credinţa care o au avut
până acuma cătră Împăratul şi Casa Austriacă, şi de acum înainte să o păstreze şi de nimene a
se amăji să nu se lese, căci unii ca aceia amăjitori sânt iei însuşi vrăjmaş, şi cum că aceia nu
poate fi ca Împăratul lejuit, de subpuşii săi să nu se recunoască de capul şi ocârmuitoriul Ţării.
Aceasta sămânţă, prin mine şi alţi preoţi mie asemene sămănată, au şi avut acel efect,
cum că satele de prin prejur, vreo 6, nu au vrut să meargă unde au fost rânduiţi, înaintea
Feuişpanului nu s-au dat sub conscriere, când au venit afară perzecutorii, clopotele într-o ureche
bătându-se, au fost întărâtaţi şi nici au fost în stare ceva a face, până ce apoi au venit asupra
noastră cătane, care văzându-le a fi regulate, ş-or plecat capetele.
Însă eu, din jos subscrisul, şi răposatul preot din B[elenes] Urviş, Ioan Pap, dimpreună cu
mai mulţi oameni mireni, am fost întră 130 de cătane întrarmate, pe jos hurţuliţi din sat în sat în 8
zile, ca nişte hoţi şi tălhari, pe urmă ne-au dus la Orade.
Nici la Oradea, după ce ne-au ţinut în Temniţa Varmeghii 2 săptămâni, nejudecaţi, pe
mine, din jos subscrisul, în temniţa singuratică, egyes, de unde slobozindu-mă au trebuit să
plătesc 16 fl[orini] în arjint, pentru chieltuială.
Aceasta soartă au ajuns mai pe mulţi dintre mireni, şi pe pomenitul răposatul preot din
B[elenes] Urviş, care mai puţin, care mai mult.
Acestea, Precinstite, denumindu-le nu ca doară aş căuta ceva remunerare, ci ca
decumva ar fi cânva ceva întrebare, să să poată lucrul şi credinţa luminoasă cătră Înalta Casă
Austriacă dovedi, de lipsă am aflat a le aşterne.

Dat în V[arod] Velenţe, în 29/17 Decemv[rie] “849

A Precinstitei Domniei Tale

umilit slujitoriu
Popovici Melentie m.c.
preot în H[eves] Dumbrăviţă

Arhivele Naţionale-Direcţia Judeţeană Bihor, fond Episcopia Ortodoxă Română Oradea,

dosar /1851, f. 103

69
 Oradea-Velenţa, 1/13 noiembrie 1849 – Circulară a protoprezbiterului Oradiei, Atanasie
Boţco, prin care cere preoţilor din subordinea sa să repună la locul lor însemnele
imperiale înlăturate de administraţia revoluţionară maghiară.

De la Consistoriul Bisericii răsăritene n[e] u[nite a] Orădan

Comunităţii Bisericii răsăritene ne unite al Orăzii Mari

Văzând cumcă vremile critice încă de tot n-au încetat, nu cumva sau ceva [în] jindu să
cădem, trebuie să urmăm pildele altora. Vedem aceia, că Panjerele împărăteşti în tot locul, unde
au fost nainte de vremile trecute revoluţionale, acuma iar s-au pus toate la locurile sale.
Din această causă, Consistoriul acesta, de datorinţă îmi ţine, pe comunitatea Bisericei
n[e] u[nită] Orădane, oficios a o provoca, ca şi Biserica din Oradea Mare, Panjerele împărăteşti în
toate locurile unde numai au fost până acuma, cât mai curând să să puie iarăşi la locurile sale.

Dat în şedinţa Consistorială în 1/13 Noemvrie 1849 în V[arod] Velenţe ţinută

Prezidele Consistoriului
Bisericii răsăritene n[e] u[nite a] Orădan
Athanasie Boţco

Arhivele Naţionale-Direcţia Judeţeană Bihor, fond Parohia Ortodoxă Centrală Oradea,

dosar 7/1848, f. 12

8
Petid, 26 decembrie 1849 – Corespondenţă a preotului Ioan Popovici, prin care
protoprezbiterul Oradiei este informat în legătură cu arestările operate de soldaţii
revoluţionari maghiari pentru motivul că locuitorii au refuzat să li se alăture.

Preacinstite Domnule Protoprezbitere mie Milostive !

În baiurile şi răsculările trecute, prin Koşut făcute, pentru neplecarea poporului cătră cele
poruncite şi pentru nescrierea deputatăşilor în treaba polgariu, s-au slobozit cătane pe satul
nostru Petid, şi au robit la căşile ţăreii 188 cinci persoane de români, precum Pop Lazăr, cinci
săptămânile, Pop Toader, cinci săptămâni, Opre Gheorghie, cinci săptămâni, Broştean Toader,
şasă luni şi cinci săptămâni, Pantea Gligor, trei luni şi cinci săptămâni – cu aceasta mărturisim în
Petid, în 26 Decembrie 1849.

Cu Preacinstitei Domniei Tale

Ioan Popovici

Guţ Lazăr, de frică s-au dat în laturi, de nu s-au putut prinde; însă ce au aflat la el sau la
casa lui, atunci toate le-au răsipit cotunele, adică: 1 junincă, 5 cară de lămne, 2 cară de pae, 1
clisă mică, fărina ce s-au aflat la casă, aşijderea şi Domuţa Vasilie, au răbdat aceaşe pagubă.

Înfiinţa birăilor:
Ţule Gavril
Pantea Mitru
Fitărău Ianoş
Vidican Vasilie

188
închisori – n.n. A.Ţ.

70
Arhivele Naţionale-Direcţia Judeţeană Bihor, fond Episcopia Ortodoxă Română Oradea,
dosar 37/1852, f. 111

9
Oradea-Velenţa, 27 decembrie 1849 – Statistică întocmită de protoprezbiterul Oradiei,
Atanasie Boţco, cu privire la credincioşii care au avut de suferit de pe urma refuzului de a
se alătura soldaţilor revoluţionari maghiari.

Pentru că n-au vrut să aibă şi să se scrie de Purcării,

au căpătat Robii în anul 1849

1. Din Cheşe:
a) Irimie Teodor – 7 luni şi 1 săptămână egyes189
b) Ban David – 7 luni şi 1 săptămână egyes
c) Hididiş Flore – 7 luni şi 1 săptămână egyes

2. Din Cărăso:
a) Ţârte Pavel – 6 săptămâni nejudecat
b) Ianoş Pavel – 1 an şi 4 săptămâni – muerea sa au născutu pe moarte un pandur, tot aşe
Pavel, pe prunc le-au dus cătane[le]

3. Papmezeu:
F[elşo] Câmpani: Molnar Ioan din Câmpanii de la Papmezeu – 1 lună nejudecat, 6 luni judecat în
egyes

Daţi în V[arod] V[elenţe] în 27 Decembrie 1849

după ce dară înaontea cestor din sus numiţi au înjenunghiat

Atanasie Boţco
Protoprezbiterul Orăzii Mari

F. Clitan Simeon – în 5 săptămâni în temniţă190

d. Pilaca Onuţ – în 5 săptămâni în temniţă

Conscrierea
acelor individuuri din Protoprezbiteratul Orăzii Mari, care în timpul Revoluţiei din
anul “848 şi “849, de către puterea resculată au pătimit
Locul naşterii
Numărul curgătoriu

vârsta

naţia
numeleCognumele şi

Condiţia sau modrul

De la cine, când, pentru ce, unde, în ce

legea

chip au pătimit
traiului

celui ce au pătimit
1 Pane Tulca 30 răsăriteană Român Plugariu cu Pentru că au strigat în biserică să nu
Petru casă şi au ajute Dumnezeu la unguri. Să să aducă
rămas sârbii, pe fraţii noştri, ei să stăpânească,
muierea cu că atuncea ne va fi bine. şi s-au judecat
trei prunci spre spânzurători, prin prezesul Bende
Ercei Jocob Mihai. Şi al doi, care
judecată s-au dus în sfârşit, între
Cavajd şi Gurbediu în anul “848, luna
189
Egyes = carceră – n.n. A. Ţ.
190
Adnotări ulterioare pe manşeta documentului – n.n. A. Ţ.

71
 octombrie, 28-a
2 Puşcaş F[ekete] 21 răsăriteană Român Sluji, nu au Pentru că n-au lăsat pe altreelea frate
Gavril Batăr avut părinţi să-l ducă ducă ungurii cătană. Şi s-au
judecat ca şi cel din sus

Arhivele Naţionale-Direcţia Judeţeană Bihor, fond Episcopia Ortodoxă Română Oradea,

dosar 37/1852, f. 119

10

Vaşcău, 20 ianuarie 1850 – Corespondenţă a locuitorului Petru Pavel, „adiutantu

viţeiude de nobilu” în legătură cu arestarea sa în timp ce se afla în tabăra revoluţionarilor
maghiari de la Vaşcău, urmată de întemniţarea sa la Oradea. Sunt pomenite execuţiile
preoţilor ortodocşi din Câmp, Fânaţă şi Chişcău.

Onoratului Consistoriu
Anul 1848

Nenumăraţi concetăţeni fură omorâţi prin revelanţii maghiari, iară unii, neajungând în
furia poporului maghiaru, prin guvernul lor nelejuitu, Ştatarialiter s-or pertractat; mulţi, zicu, dintre
Români s-oru jertvit viaţa pentru curtea Austriacă şi pentru înălşatul împărat, că rămasără
neclătiţi lui credincioşi; însă puţini luând, afară dintre Români, mai toţi făcură ceva mişcare,
precum în toate părţile Române să declarară pe partea împăratului, şi aceasta să adeveri prin
aceia că în toate locurile numai români fusără spânzuraţi.
Din ţinutul Beinşu şi a Vaşcoului or fost prinşi peste 30 de bărbaţi Români, nu numai, ci
supt Ştatariu traşi, între care fusără 3 preoţi, preotul din Câmp, Fânaţă şi Chişcohu, ba ce şi eu
singuru între aceiaş mă număru. Pe mine mă siliră rebelanţii a prinde armă asupra fraţilor noştri
Români din Zărand, şi me4rgând în anul 1848, Noiembrie, 5-a zi, până la Vaşcoh, unde
întâlnindu-mă cu Ioan Popovici (alias Jiroş), din Vaşco, cu voarbele sale părtinitorii de rebelanţi,
într-u atâta mă adusă, cât mă declarai a fi credinciosu Maestatei Sale Înălţatului Împărat, şi mai
mult, socotindu-l ca pe grecu a fi şi fielu într-u aceiaş parte dar – (greca fides, nula fides). Mă
dede sus, şi mai nainte de incviziţie prinzându-mă în Vaşco, mă dereră supt paza loru – A[lso]
fogmegek – mă băgară în feru, şi aşa mă dusără la Orade. Bajotcora şi scoipiturile care pusără
pe mine, numai singur H[ri]s[tos] răscumpărătoriul le răbdă. Fiind ieu om mai literatu dintre proşti,
mai multă parte luai din Bajotcoră, însă la închisoare îmi dedără locul cel mai rău, că mă
închisără cu 34 de hoţi şi furi, într-o temniţă cari zăceu în feru. Patul îmi iera tegla şi piatra, iar
traiul vieţii tot o formă cu aceloralalţi, adecă: oţetu, piparcă, aiu şi sare, pe lângă prifonta ce
căpătam, iaru alte mâncări, ca la om mai literat, precum la captivii maghiari pentru bani s-o
îngăduit, mie, din potrivă, nici pentru banii mei, nimic. Petrecui cu totul 9 săptămâni, însă
remuneraţie nimic pentru patima mea nu avui până acu.
Drept aceia vreu a face cunoscut Onoratului Consistoriu pătimirile Românilor din prejurul
acesta, şi tot deodată, a mă ruga ca să binevoiască a le aşterne Înaltei Ocârmuiri şi Maiestatei
Sale.

Onoratului Consistoriu
în Vaşco, Ianuarie 20 - 1850

serv umilit

Petru Pavel

adiutantu viţeiude de nobilu

72
Arhivele Naţionale-Direcţia Judeţeană Bihor, fond Episcopia Ortodoxă Română Oradea,
dosar /1851, f. 144

11
Arad, 4 martie 1850 – Corespondenţă a administratorului Episcopiei Ortodoxe Române
a Aradului, Patrichie Popescul, prin care protoprezbiterul Oradiei este informat că
episcopul Şaguna a obţinut de la împăratul Franz Iosif aprobarea de a ţine un sinod la
Viena. Protoprezbiterul este rugat să depună diligenţă în vederea obţinerii unei cât mai
largi participări a reprezentanţilor românilor din Bihor.

Preacinstitule domnule Protobrezbitere şi Preside Consistorial !

Şi până atunci, până când deputăciunea de aici, amăsurat cu datorinţa sa, va

încunoştinţa de comun pe poporul Român, şi deosăbi şi pe preacinstitul Consistoriu despre
paşurile la maiestatea sa şi [la] naltul guvern împărătesc, făcute în interesul naţional, peste tot am
aflat de bine, prin scrisoarea aceasta a face preacinstitei tale cunoscut: cumcă noi, aşa precum
plenipotinţăle pentru încrezământul în noi aşezat, cu mulţămită le-am primit.
Aşa şi catalogul acelora care sub timpul revoluţiei magheare, preoţi şi mireni, au pătimit,
la care numai această băgare de seamă am a face: cumcă ca să să poată face întrăbuire la locul
şi timpul său, şi să să poată adeveri credintţ cătră tron, de lipsă este ca până [la] fieşte care
persoană să se adaoje speţiele facte a lor, şi mai ales acelea împrejurări din care s-ar putea
deduce că persoana aceea, pentru alipirea sa şi-a poporului cătră dinastie au pătimit; nici să
faceţi observări că n-au făcut nimic contra maghearilor, alminterea s-ar putea socoti că ei din altă
privinţă au pătimit; pentru aceea bine ar fi de s-ar trimite alt catalog.
Ştiu că va fi cunoscut S[fântului] Consistoriu: cumcă maiestatea sa, părinteşte, s-au
îndurat a îngădui episcopilor noştri ca să ţină sinod aice la Viena, pe 18 Maiu a[nul] c[urent]. Deci,
la sinodul acela, episcopii cu mai multă vază, asigurând şi auctoritatea, să poată grăi în numele
poporului şi a preoţimei, bine ar fi de s-ar ţinea spre acest sfârşit mai nainte sinod particularu sau
adunare diecezană din preoţime şi mireni, după datina cea veche a bisericii noastre.
Precum ştim că şi măria sa episcopul Ardealului, Şaguna, pe 18 Martie va ţinea [sinod],
la care sunt de aici chiemaţi 22, Popasu şi Iancu, bine ar fi decumva preoţimea însăşi cu mirenii
ar merje la măria sa S. episcopul Aradului, şi în treaba aceasta, în scris, i-ar ruga să facă bine şi
să deschidă o adunare diecezană, pentru consfătuire în privinţa lipselor preoţeşti a diecezei şi a
şcoalelor.
Aici s-ar putea şi acea hotărî, ca să să ceară mitropolit român neatârnat deplin de cel
sârbesc, şi acum ideea aceasta nu ar fi numai a episcopului, ci a întregului popor, şi dorinţa de a
avea erarhie deplin neatârnată, ar fi comună.
Bine ar fi, ca pe lângă episcop, să fie şi alţi preoţi împuterniciţi a putea lua parte la sinodul
cel ce se va ţine în Viena. Aşijderea, s-ar putea face acela un protest asupra patriarhului sârbesc,
dacă s-ar afla de lipsă.
Şi eu socotesc, că spre aceasta să va învoi Escelenţia sa J. Gerinder, spuindu-[i]-să că
aşa cer datinele şi lejile bisericii noastre înainte de de ţânerea sinodurilor ghenerale: cumcă şi din
acea privinţă să va învoi, deoarece adunarea aceea va fi numai [constituită] din câteva mădulare,
şi nu va putea fi periculoasă pentru pacia comună, iar alta, să să ştie că Românii la toate
adunările s-au purtat cu cuviinţă, şi nici când n-au făcut răscoală.
La rând, adăugând aici copia plenipotenţei deputaţilor de la Arad, îmi cer iertare a face
observarea că din multe privinţe, bine cumpănit ar fi prea bine deacă şi la Consistoriu, şi doară şi
onorata Română comunitate de acolo şi din alte locuri ar trimite plenipotenţe, de asemenea
înţăles, căci numai cu astfel de documinte să poate păşi mai sigur la locurile cuviincioasă, unde
noi, şi până acuma, cu toate şi în numele fraţilor noştri din acele părţi, am păşit, fiind cu deosebită
revelinţă.
Al preacinstitei Tale, în Viena, 4 Martie 1850 !

73
 Patrichie Popescu

Arhivele Naţionale-Direcţia Judeţeană Bihor, fond Parohia Ortodoxă Centrală Oradea,

dosar 7/1848, f. 15

12
Beiuş, 28 aprilie 1850 – Corespondenţă a protopopului de Beiuş, Arsenie Adamovici,
prin care informează Protoprezbiteratul Oradiei în legătură cu preoţii din subordinea sa,
care au primit diferite sume de bani de la guvernul revoluţionar maghiar.

Preacinstite Domnule Preside

Domnule mie Preareverande !

Pentru preoţii care de la Revoluţionara Ocârmuire au primit plată de la Preacinstita

Domnia Ta, dându-i-se ca să se facă conscriere, cum că fieştecare cât au primit; deci urmarea
datei mie rânduieli, întrebând preoţimea după primite conzume de bani, şi pre care am pătrăcut
acum luând însămnăciunea aceasta, aici sub % cuprinsă cinstire o am rămas.

După care, pre mine comendându-mă, sunt al Domniei Tale

dată spre servare Ioan Popovici, protopop

Însămnăciunea preoţilor cariu or primit bani în anul trecut 1849 de la partea revoluţionară
şi câţi bani au primit, precum urmează:

Nr.curent Numele locului Numele şi cognumele Ce plată au căpătat de la Cârma

persoanelor sfinţite Revoltată pe tot anul (bani buni)
1 Belineş S[ân]Martin Atanasie Bogdan 300
2 Pocola Ioan Pata 350
3 Petroasa Zaharie Mihoc 330,15
4 Remetea Ioan Gherdan 350
5 Josani Gheorghie Popovici 300
6 Căbeşti Nicolae Popovici 250
7 Roşia Petru Popovici 530
8 S[ohodol] Lazuri Ioan Pap 300
9 Sohodol Ioan Popovici 315
10 Săucani Teodor Popovici 358,45
11 Feneriş Ioan Popa 290
12 Borzu Vasilie Popa 250
13 Totorăni Nicolae Foşie 352,30
14 Mierag Ioan Iştoc 360
15 Hinchirişu Teodor Făt 530
16 Belineş Lazuri Vasilie Popovici 365
17 Cusuiş Nicolae Popovici 357,30
18 Ghighişeni Mihail Papp 595
19 Hotar Gheorghie Clepce 362,30
20 Lunca Mihail Papp 367,30
21 Şuştiu Gheorghie Matiuţu 215
22 Briheni Nicolae Popa 306
23 Coleşti Gheorghie Teaha 280
24 Câmp Nicolae Teha 310
25 Vaşco-Sohodol Gheorghie Popovici 250
26 Călugări Petru Merce 330
27 Criştior Ioan Groza 317,30

74
28 Poiana Gheorghie Micula 325
29 Vaşco-Sălişte Nicolae Pârvan 325
30 Leheceni Nicolae Popovici 320
31 Cherpenet Vasilie Popa 320
32 Vaşco Ioan Coroiu 250
33 Sârbeşti Ioan Nica 320
34 Alşo-Verzari Avram Popa 375
35 Feşo-Verzari Adam Popovici 375
36 Rezbani Nicolae Coznoghian 205
37 Fânaţa Sabo Petru 250
38 Felşo Câmpan Axentie Popovici 350
39 Alşo Câmpan Vasilie Popovici 350
40 Herseşti Vasilie Popovici 312
41 Şegeştie Mihail Popa 312
42 Şteiu Nicolae Popovici 200
43 Rieni Ioan Popovici 362,30
44 Sudriju Ioan Papp 325
45 Drăgoteini Nicolae Popovici 280
Total 15015

De a se lua în seamă !

1. Pentru Parohia Beinşului, preoţii care or primit de la partea revoluţionară bani, eşind din
posturile lor şi mutându-se la alte posturi, nu să poate şti câţi bani or primit pentru această
parohie.

2. Pentru Parohia Gurbeştilor, preotul de acum nu au căpătat bani, fiind în timpul revoluţiei
parohia vacantă.

3. Din Josani-Forău, preotul Ştefan Făt nu au poftit să descopere cât au primit, de care părere au
fost şi

4. Din Urviş, preotul Vasilie Popa.

5. Din satul Tărcăiţa, preotul Nicodim Miron au dat răspuns că nu-i poruncă de la S[fântul]
Consistoriu ca aceasta să arate protopopului – apoi iar întoarce stilul, zicând că nu vre a minţi,
căci a uitat – Individumul acesta şi să vede că numia de glumă sau de jucărie au de bojocură
primeşte primeşte poruncile lui trimise.

6. Din Şeghiştel, preoţii n-or vrut a primi alt felu de bani.

7. Pentru Parohia din Prisaca, pă partea relijiunei noastre, în acel timpu nu s-au primit bani, fiind
încă satul atunce tot de relijiune unită.

Satele păntru care nu să referueşte ceva, sânt filiale, drept care au şi rămas din însămnăciunea
aceasta.

Dat în Beinş, 28 Aprilie 1850

Arsenie Adamovici

protopopu Beinşului

75
Arhivele Naţionale-Direcţia Judeţeană Bihor, fond Episcopia Ortodoxă Română Oradea,
dosar 37/1852, f. 121-123

13
Oradea-Velenţa, 5 decembrie 1850 – Raport al protoprezbiterului Oradiei, Atanasie
Boţco, prin care informează Episcopia Ortodoxă Română a Aradului despre schimbările
survenite în cadrul Consistoriului în timpul evenimentelor din anii 1848-1849.

De la [partea]
Preacinstitului D[o]mn Dieţezan Ad[ministra]tor
Patrichie Popescul
Arhimandrit

5 Dec[embrie] 1850

La preţioasa scrisoare [a] Preac[institei] D[omniei] Tale Ad[ministrato]rul, [dată] la 27

Noemv[rie] a[nul] c[urent], de sub nr. 249, ca la prea înalta rânduială a Sfinţiei Sale Patriarhul
Sârbilor şi Mitropolitul nostru, de sub nr. 865, să se poată desăvârşită arătare face, am onoarea a
răspunde cum că eu am fost ştiut afară din Prezidiul acestui Consistoriu în anul 1849, în [luna]
Mai 17, şi iar pentru într-acelaşi an, în luna 23 Avr[il] – 4 Sept[emvrie].
Atunci au fost ştiut afară şi fişcalul Co[nsistori]al Ercei Ludovic. Iar pe Co[nsistori]alul
Teodor Lazăr l-or lăsat şi mai departe în dregătorie, pân-ce apoi, răpăusatul, Măria Sa Gherasim,
ca pe un reacţionar l-au ştiut afară, şi în locul lui e aşezat Alisandru Papp.
Plăţile, de la 1-ul Noemv[rie] 1848 încoace, nici unii din noi nu am primit, iar fişcalul
Co[nsitori]al şi acum e Ercei Ludovic, şi notarul, precum li-am sus arătat, Alisandru Papp.
Consistorialnicii asesori sunt toţi protoprezbiterii, şi anume: Iosif Popovici a Peşteşului,
Arsenie Adamovici a Beinşului, Ioan Bote a Papmezeului, Gavril Neteu a Luncii, Simeon Bica a
Beliului şi administratorul Meziadului, Ioan Papp.
Iar dintre preoţi, sunt asesori Co[nsistori]ali acei: Ioan Ilieş, parohul Gurbediului, Zaharie
Eleneş din O[lah] S[zent] Micloş şi Zaharie Popovici din Bicaciu.
Consistoriul de atunci fu înfiinţat din următoarele individuuri: Ioan Papp, prezide; asesori:
Simeon Bica, Iosif Popovici, Gavril Neteu şi Zaharie Popovici, cari şi acumderigălescu ca asesori,
dar totuş, de luând afară pe Iosif Popovici, acum parcă nu sunt dezvăzcuţii (revoluţionariile)
anului 1849. cu a mea parte de individuuri, câtă luptă trebuia să amu, cea cârmă să nu
pătimească ? lezne de a veghea191.
Notariul Teodor Lazăr, care printre revoluţionarie fusăsă lăsat în calitate de notariu
Co[nsistori]al, ca un reacţionar, fusă ştiut afară din Consistoriu, prin rânduiala episcopească,
Cerculariul [din] 1 Sept[emvrie] 1849, nr. 86.
Ioan Papp, pentru un ţirculariu ce au sloboyit împotriva intervenţiei Muscalului, cu
urgisirea Casei Domnitoare Austriace, fusă ştiut afară din toate funcţiile, prin episcop şi prin
C[institul] R[omân] Consistoriu, însă, după ce produsă, aicea în Consistoriu, atesta despre
purificaţiunea sa, iar ş-au cuprins locul. Bagsamă, cu ştirea şi învoirea mai marilor, ieu nu ştiu
decât că a se pune în contra dumi-sa, nu s-au aflat.
Aşa-dar, Consistoriul de aicea, reaşezându-se individurile din sus pomenite, se cuprinde
în următorul mod:
Prezidele, eu, Ath[anasie] Boţco, protoprezbiterul Orăzii Mari. Asesori, toţi
protoprezbiterii, anume: Iosif Popovici a Peşteşului, Arsenie Adamovici a Beinşului, Ioan Bode a
Papmezeului, Gavril Neteu a Luncii şi Simeon Bica a Beliului, aşijderea, Ioan Papp, bagsamă
administratorul Meziadului.
Mai sunt şi nameastnicii protoprezbiterali asesori, şi anume: Florea Creţ din Luncşoara
Peşteşului şi Ioan Drimbe din Brusturii Luncii.

191
Inserţie în textul original, în formă adnotată pe manşeta documentului – n.n. A.Ţ.

76
 Nu altmintrelea dintre parohi: Ioan Ilieş a Gurbediului, Zaharie Eleneş a S[ânt] Micloşului
Românesc şi Zaharie Popovici a Bicaciului.
Notariul Co[nsistori]al e Alicsandru Papp. Fişcalul Co[nsistori]al, tot Ludovic Ercei, care
duce această slujbă de 40 de ani. Adevărat [este] că, în vreo scurtă vreme încetase192, pre lângă
resignaţia sa, dar ne dându-se alt individu, iar duce dregătoria.
Plăţile n-am primit de la anul 1848, 1-ul Noemvrie încoace, nici prezidiul, nici fişcariatul,
nici notariatul.

Arhivele Naţionale-Direcţia Judeţeană Bihor, fond Episcopia Ortodoxă Română Oradea,

dosar 37/1852, f. 112

14
Arad, 14/26 decembrie 1850 – Circulară emisă de Episcopia Ortodoxă a Aradului către
protopopiatele din subordine, prin care se cere culegerea din teritoriu a tuturor
informaţiilor privitoare la evenimentele din anii 1848-1849.

Copia N[umărul] 314

De la Administratorul Diecezei Aradului

Prea Cinstitului Domn Atanasie Boţco,

Protobrezbiterul Orăzii Mari

În Arad, în 14/26 Decembrie 1850

Lipsă fiind, în chip de document, pentru viitorime a se păstra în Arhivul Diecezan, toate
daturile câte s-ar pute cunoaşte despre suferinţele, pătimirile şi jertfele care pe poporul român de
relijia răsăriteană cu fatalităţiunea turburărilor din anii 1848 şi 1849 [ce] l-au ajuns, am pre
Preacinstită Domnia Ta a te provoca şi respective a-ţi încredinţa: ca cu ajutorinţa susmanuatei
preoţimi, întru aceea să puie necruţată osteneală, ca în Protoprezbiteratul Domniei Tale, toate
acelea, de toată vrâsta, de amândoauă secsurile şi de fieştecare naţionalitate aflătoare individuri,
care sub revoluţie, în orice chip au pătimit, precum şi deosebi acele care tot pre acel timp, prin
puterea răsculată s-au ucis, într-u oconemia de după formula aci sus adaosă, deprinşi cu toate
stările împrejur, să le înscrii, şi după norma aceasta lucrată conscriere, mai mult până la începutu
lui Martie “851 nesmintit să mi-o trimiţi.

Patrichie Popescul M.C. Arhimandrit

Notariului consistorial D[omnului] Alecsandru Pap se încredinţează: ca cu încuvinţarea şi

subscrierea cuvincioşilor preoţi, cele de spus să le ducă în săvârşit.

Dată în V[arod] V[elenţe] în 2 Febr[uarie] “851

Atanasie Boţco
Protoprezbiter

Arhivele Naţionale-Direcţia Judeţeană Bihor, fond Episcopia Ortodoxă Română Oradea,

dosar /1851, f. 110

192
Inserţie în textul original, în formă adnotată pe manşeta documentului – n.n. A.Ţ.

77
 15
Beiuş, 1850 – Conscrierea familiilor din oraşul Beiuş.

1. Adler Eleonora văd. lui 36. Bolcaş Cătălina văd. lui Pălcuţ
Guttmann Hermann Ioan
2. Adrobinyák József 37. Bolcaş Gavril
3. Adrobinyák Matild 38. Bolcaş Ileana
4. Adrobinyák Nicolae 39. Bolcaş Marişca
5. Ajtai István şi soţia Benkö 40. Böm Ioan şi soţia Dud Elisabeta
Zsuzsanna 41. Bondor Maria
6. Ajtai József şi soţia Gal Ileana 42. Borlan Ioan
7. Andru Sebastian şi soţia Pop 43. Boroş Carol
Rozalia 44. Boroş Carol şi soţia Brebe
8. Anker Ferencz Floare
9. Anker József 45. Boroş Mihai
10. Antal Augustin 46. Boroş Petru
11. Antal Ioan şi soţia Antal Suzana 47. Boroş Vasile
12. Antal Vasile şi soţia Gabor Sara 48. Borsoviczky András
13. Aranyi Samuel şi soţia Ilieş 49. Borsoviczky Lajos
Cătălina 50. Boţa Flore şi soţia Cap Ana
14. Ardelean Ioan şi soţia Vass 51. Branc Gheorghe şi soţia Boţoc
Eleonora Sofia
15. Ardelean Petru şi soţia Micloşi 52. Budai Ioan
Iuliana 53. Budai Iosif
16. Ardelean Teodor 54. Budai Vasile şi soţia Cornea
17. Atter Száli văd. luiRozenfeld Iuliana
Jakab 55. Budău Petru
18. Balucz Ferencz şi soţia Cuc 56. Buder Ferncz şi soţia Cârnaţ
Iuliana Emilia
19. Bar ioan 57. Buha Costan
20. Bărbuş Teodor şi soţia Ferician 58. Bunta Ştefan şi soţia Boroş
Maria Terezia
21. Barthos Gheorghe şi soţia Kristó 59. Butean Ioan
Iuliana 60. Buzasi Géza şi soţia Pop Maria
22. Bartl Ferencz 61. Caba Ana văd. lui Hagi Ioan
23. Bátory Zoltán şi soţia Şipoş 62. Cadar Vasile
Aranka 63. Caşolţan Dumitru şi soţia Silaghi
24. Bebe Ioan jun. şi soţia Tinca Ana
Iuliana 64. Cherecheş Carol
25. Bebe Ioan şi soţia Cuc Maria 65. Chidioşan Ambrozie
26. Benedec Petru şi soţia Ghiulai 66. Chidioşan Gavril şi soţia
Elisabeta Marchiş Floare
27. Benedeki László 67. Chidioşan Gheorghe
28. Berger Lázár 68. Chidioşan Ioan
29. Berger Mór 69. Chiorean Samuel şi soţia Pop
30. Bertani Emilia văd. lui Cocian Iuliana
Ioan 70. Chira Iacob şi soţia Nuţ Vilma
31. Binşanu Iosif şi soţia Buder 71. Chiş Beni
Carolina 72. Chiş Carol şi soţia Gârdău
32. Bodnar Pavel Suzana
33. Bogdan Ioan 73. Ciarnău Nicolae
34. Bogluţ Ştefan şi soţia Roiti Irina 74. Ciavici Nicolae şi soţia Kilner
35. Boiţ Constantin Maria

78
75. Cioară Iuliana văd. lui Pec 115. Dittrich Antal şi soţia Dud
Anton Ana
76. Cionca Gheorghe şi soţia Bura 116. Drăgan Iosif
Ana 117. Dringău Dumitru şi soţia
77. Clintoc Alexandru şi soţia Kovács Etelka
Dittrich Antonia 118. Dringău Onuţ
78. Colar Gavril 119. Dringău Petru
79. Cornea Maria 120. Dringău Vasalie
80. Cornea Petru şi soţia Pălcuţ 121. Drobnyi Mihai şi soţia
Iuliana Gumánszky Terezia
81. Cornea Teodor 122. Dud Costan şi soţia Coste
82. Coroi Alexandru iuliana
83. Costa Mihai 123. Dud Moise
84. Covaci Gheorghe 124. Duma Gheorghe
85. Covaci Vasalie 125. Duma Pavel
86. Covacic Mihai 126. Dzvorzacsek József şi soţia
87. Cozma Gavril (dr.) Bede Maria
88. Cozma Mihai jun. Şi soţia 127. Eder Mátyás
Bolcaş Cătălina 128. Erdei Ioan şi soţia Lucaci
89. Cozma Parteu Amalia
90. Cozma Sofia 129. Erdei Vasile
91. Crăciun Alexandru (gula) şi 130. Erdélyi Maria văd. lui
soţia Filip Iuliana Véghsö Gellert
92. Crăciun Ioan 131. Erdey Ferencz şi soţia
93. Crainic Mihai şi soţia Indre Kalmár Maria
Ileana 132. Farcaş Mihai
94. Crişan Ilarie şi soţia Boţoc Elena 133. Fâşie Teodor
95. Crişan Ilarie Ignat Constantin 134. Fazekas Imre (dr.)
96. Criste Nicolae 135. Fechete Dumitru
97. Criste Teodor şi soţia Bolcaş 136. Fersigan Ioan
Iulia 137. Filip Ana
98. Cristian Nicolae 138. Filip Gheorghe şi soţia Ceh
99. Csák Maté Iuliana
100. Csáthó János 139. Frenţ Ilie
101. Csató János 140. Frenţ Manole şi soţia Balaj
102. Csizmadia Czéh Agneş
103. Cuc Gheorghe şi soţia 141. Gaál Anna văd. lui Kovács
Costa Ana Józef
104. Cuc Ioan şi soţia Cuc Eva 142. Gaál Gizella
105. Cuc Iosif şi soţia Chiorean 143. Gaál Jlona văd. lui Ajtai
Maria József
106. Cuc Mihai 144. Gaál Maria
107. Cuc Petru şi soţia Tóth 145. Gabor Ioan
Iuliana 146. Gaboraş Mihai şi soţia
108. Cuc Sigismund şi soţia Bihoreanu Iuliana
Crăciun Ana 147. Gal Gheorghe şi soţia
109. Cureş Dumitru şi soţia Iosiv Andesa Terezia
Roza 148. Gera Alexandru
110. Curtuişan Pavel şi soţia 149. Gerha Gizella văd. luiBásti
Ninács Agneş László
111. Curuţ Mihai 150. Ghenţ Gheorghe
112. Czucker Zsigmond 151. Ghiulai Ioan
113. Dicu Leopold şi soţia Varga 152. Ghiulai Mihai
Iozefa 153. Göll Ferencz şi soţia Covaci
114. Dicu Vasile Suzana
154. Grósz Bernát

79
155. Grószberg József şi soţia 196. Kohajda Ferencz
Nyóves Rozáliá 197. Kollek Emilia văd. lui
156. Groszcher Gáspár şi soţia Jánossy Ferencz
Jllés Etelka 198. Kollner Antal şi soţia Béki
157. Grüner Simon Linka
158. Grünvald Mór (dr.) 199. Konczvald Gheorghe şi soţia
159. Gurka Ferencz şi soţia Boc Cătălina
Marosi Gizella 200. Kosik Gheorghe
160. Gutman Mór şi soţia Reizner 201. Köteles Károly
Czeczilia 202. Kóteles Péter şi soţia Kiss
161. Györi Géza Rebeka
162. Hajdu Vilma văd. lui 203. Kovács Ferencz
Hollmayer Béla 204. Kovács József
163. Hengher Vasile 205. Kovásznai Akos
164. Henţ Ioan şi soţia Achim 206. Kovásznai Marczel
Roza 207. Kristó Carol şi soţia Vecsei
165. Herman Gheorghe Emilia
166. Herman Petru 208. Kristó Lájos jun.
167. Hidegh Józef şi soţia Doja 209. Kristó Lájos şi soţia Pataki
Iustina Malvin
168. Hirschman Iulian şi soţia 210. Kristó Suzana văd. lui Ilieş
Bechnitz Etelka Vasile
169. Holczer Mihály 211. Kunczvald Róza văd. lui
170. Horváth János şi soţia Pavel Sabău Alexandru
Suzana 212. Lasc ioan
171. Hotean Iuliu 213. Laszlavik Ignaţ şi soţia Tóth
172. Huza Teodor Iuliana
173. Iacuş Iosif şi soţia Poinar 214. Lazăr Aurel
Maria 215. Lazăr Ioan şi soţia Hagi Ana
174. Iancic Géza 216. Lehoczki Ferencz
175. Ianovivi Ioan 217. Leipnik Márton
176. Ignat Vasile 218. Lenghel Ioan
177. Ignat Vasile şi soţia Bocşan 219. Lengyel Ferencz
Hermina 220. Levi Jószef
178. Ignăţel Chirică 221. Liber Vasile Ioan
179. Ilieş Vasile şi soţia Kristó 222. Lindenfeld Márkus
Suzana 223. Lucaci Amalia văd. lui
180. Illes Iozefa văd. lui Szallay Ardelean Ioan
Ferdinand 224. Lucuţa Mihai
181. Incze Emilia văd. lui Viski 225. Luncan Teodor
János 226. Lupaş Ioan
182. Ioja Alexandru 227. Lupşa Florian şi soţia Lupaş
183. Ioja Ferencz Rozalia
184. Iosif Maria 228. Madarász Gábor
185. Iuhas Gheorghe 229. Maiorescu Daniel şi soţia
186. Jlies Adalbert şi soţia Steiner Ana
Bender Adriana 230. Maniu Teodor
187. Jllyés Lájos 231. Marinescu Gheorghe
188. Juhász Lajos 232. Markovics Ferencz
189. Jzsák Ferencz 233. Marothy Cătălina văd. lui
190. Kafka Gyula Creţ Ambrozie
191. Kain Abrahám 234. Mati Mihai
192. Kaleczky Kálmán 235. Matica Ioan şi soţia Dringău
193. Kéri János Eva
194. Kien Károly 236. Matica Mihai
195. Killner Béla 237. Matica Miron

80
238. Memetea Ioan şi soţia Hoşa 276. Patachi Alexandru şi soţia
Cătălina Sedlac Iuliana
239. Micloşi David 277. Patachi Iosif şi soţia Cuc
240. Mihaica Ioan şi soţia Caba Eva
Roza 278. Peck Nás
241. Mihale Dumitru şi soţia Popa 279. Petruş Martin şi soţia Fluor
Rozalia Linca
242. Mikló Ferencz şi soţia 280. Poinar Ana
Molnar Iuliana 281. Poinar Simion
243. Mikló Péter şi soţai Lörincz 282. Poinar Teodor
Katalin 283. Polgar Anton şi soţia Sabău
244. Mincic Ioan Cecilia
245. Mitraş Gheorghe 284. Pollitzer Simon
246. Molnar Ioan 285. Pomer Iosif şi soţia Lucaci
247. Mondovics Iuliu şi soţia Elisabeta
Soponoş Suzana 286. Pop Gheorghe şi soţia
248. Morar Gheorghe Sabău Terezia
249. Morar Sebök 287. Pop Ileana văd. lui Rednic
250. Nadra Emilia Iuliu
251. Nadra Gheorghe jun. 288. Pop Maria văd. lui Cozma
252. Nadra Gheorghe şi soţia Gheorghe
Nistor Iuliana 289. Pop Pavel
253. Nadra Iosif 290. Pop Ştefan
254. Nadra Irma 291. Pop Terente şi soţia Killner
255. Nagy Etel văd. lui Pop Ana
Teodor 292. Pop Vasile şi soţia Dringău
256. Nagy Mihály şi soţia Ana
Gyöngyösi Katalin 293. Popa Rozalia văd. Lui
257. Nan Mihai şi soţia Ileş Mihale Dumitru
Rozalia 294. Popa Sebök
258. Nan Vasile 295. Popa Teodor
259. Negrean Dumitru 296. Popescu Pavel
260. Neuman Abrahám şi soţia 297. Popluca Gheorghe
Márton Katalin 298. Popovici Gusti
261. Neuman Herman 299. Popoviciu Terente
262. Nistor Ioan 300. Potoran Mihai
263. Nistor Iuliana văd. lui Pop 301. Potoran Ştefan
Ştefan 302. Priculici Mihai şi soţia Oros
264. Nistor Maria văd. lui Cozma Terezia
Mihai 303. Rácz József şi soţia Kiss
265. Novac Mitru şi soţia Katalin
Himmelsdorf Sofia 304. Radu Nicolae
266. Oance Vasalie 305. Raţ Mihai
267. Oraş Vasalie şi soţia Nagy 306. Rednic Iuliu şi soţia Pop
Estera Ileana
268. Orley Gusztáv 307. Reginer Ioan şi soţia Balint
269. Oros Iosif Iuliana
270. Pălcuţ Pavel şi soţia Zilai 308. Roman Daniel
Vilma 309. Rozenczveig Katalin văd. lui
271. Palfi Rozalia văd. lui Léndenfeld Márton
Mureşan Gheorghe (dr.) 310. Rozovian Petru şi soţia
272. Palladi Anton Iuhas Ana
273. Panda Gheorghe 311. Saba Ioan
274. Pantea Ioan 312. Sabău Imre şi soţia Kerdei
275. Pantiş Petru Sofronia

81
313. Sabău Ioan şi soţia Varnyák 347. Tinca Iuliana văd. lui
Magdalena Harnicec Mihai
314. Sabău Petru şi soţia Bunta 348. Tincău Maria
Elisabeta 349. Tisch Lina
315. Sarkady Hortensia văd. lui 350. Ţiţ Vasalie şi soţia Mangra
Farcaş Traian Iuliana
316. Schönberger Ede şi soţia 351. Tlefle Alexandru
Stern Rozália 352. Tóth Andor şi soţia
317. Schwarz József Havranek Gizella
318. Sfârle Ioan 353. Tóth Ferencz
319. Sfârle Vasile 354. Traian Parteu
320. Sferle Dumitru 355. Ujfalusi János şi soţia Madar
321. Sferle Vasile Cătălina
322. Söpkéz Iuliu şi soţia Pop 356. Ureche Miron şi soţia
Maria Todoca Barbura
323. Sránkó Juliánna văd. lui 357. Vachter Alaj şi soţia Frid
Halász István Rozalia
324. Ştefan Vasile 358. Vágó Gábor şi soţia Székély
325. Ştefănică Vasile Zsuzsanna
326. Stein Maria văd. lui 359. Vágó Johanna
Schimmer Mihai 360. Valerstein Ignacz
327. Steiner Anna văd. lui 361. Vancu Ilie
Maiorescu Daniel 362. Váradi László
328. Steiner Gizella văd. lui 363. Varga Carol şi soţia Tegra
Erdélyi László iuliana
329. Szabo Carol şi soţia Szabo 364. Vásárhely Gyula
Elisabeta 365. Vass Andrei
330. Szabó Ferencz şi soţia Pop 366. Vass Angela
Maria 367. Vass Elena
331. Szabó István 368. Vass János
332. Szalay Ferdinand şi soţia 369. Vass László
Zllés Jozsefa 370. Vass Maria
333. Szatmári Gheorghe 371. Vass Ştefan
334. Szigetközi János şi soţia 372. Veg Ioan şi soţia Mureşan
Cearnău Rozalia Ana
335. Szilágyi Gábor 373. Végh János şi soţia
336. Szönyi Ferencz şi soţia Mureşan Ana
Schuk Maria 374. Veisz Lázár
337. Szönyi József şi soţia Szabó 375. Veiszglász Adolf
Terezia 376. Vese Sofia văd. lui Silaghi
338. Szönyi Sándor şi soţia Ştefan
Szabó Maria 377. Vész Adolf
339. Sztamári Lájos şi soţia 378. Vlădar Alexandru şi soţia
Szabó Klára Nemesinszky Luiza
340. Tamásfalvi Thury Jgnácz şi 379. Vlas Catiţa
soţia Fabricius Teréz 380. Voştinar Pavel
341. Tanta Gheorghe şi soţia Ilieş 381. Vura Ştefan şi soţia Chiş
Rozalia Elisabeta
342. Tavaszi János şi soţia 382. Zancu Teodor
Ciorba Maria 383. Zelencsik Mátyás şi soţia
343. Tegze Géza şi soţia Linder Ciuma Maria
Teréz 384. Zih József
344. Thurcsányi Ferencz 385. Zih Károly
345. Timar Czéh 386. Zsák Károly
346. Tinca Gheorghe 387. Zsigmond Arpád

82
Arhivele Naţionale-Direcţia Judeţeană Bihor, fond ORPOT-Registre Cadastrale, dosar
24/1850

16
Apateu, 19 ianuarie 1851 – Corespondenţă a preotului Bodie Dimitrie, cu privire la
executarea locuitorului Pater Moisie de către soldaţii revoluţionari maghiari.

Preacinstite Domnule Prezide şi Protoprezbitere al Orăzi Mari

Nouă Milostive !

După înalta poruncă, pentru cei spânzuraţi din fruntea Rebeliei ungureşti, întâmplându-se
acea primejdioasă şi iute luare de viaţă – şi la K[oroş] Apati, pre un om de relijie G[reco]
N[eunită], cu numele Pater Moisie, carele, după cum se povesteşte, au avut vrâsta anilor săi 44.
Apoi de viaţa lor jefuit în anul 1848, şi după cum ni s-au dat înainte, ziua şi luna au fost
Octombrie 30 – Că[lindar] Nou, iar după al nostru 18 Octo[mvrie]. Fiind judecat de cei ce au fost
pe acel timp în satul B[ihor] Boszormeny, mărturisesc supt scrisul.

Dat [în] K[oroş] Apati, Ianuarie 19, Anul 1851

Ambruş Iuan, preotu Bodie Dumitrie

paroch m.k.

Arhivele Naţionale-Direcţia Judeţeană Bihor, fond Episcopia Ortodoxă Română Oradea,

dosar 37/1852, f. 112

17
Oradea-Velenţa, 1852 – Inventarul bunurilor de preţ furate de către soldaţii revoluţionari
maghiari de la Protopopiatul Oradiei.
Adresa 40/1852

Inventariul despre lucrurile de la rebeli, într-o ladă cu pele îmbrăcată,

la Oficiul Suprem Erarial din Viena devenite

Nr. curent Obieptul Numărul dărabelor Băgări de samă

1 Peatră de mare 4
2 Ornate (podoabe) bisericeşti osebite de 26
material greu
3 Perini bisericeşti 3
4 Acoperime la păhar sau discosuri 5 Toate sunt
5 mai mici ornate de mătasă 3 purtate şi numai
6 Chimeşi bisericeşti (stigare) de in 4 cu puţin
7 Osăbite mărămi de in şi de lână 34
8 Văl (aer sau văzduh) 2
9 O cruce episcopească cu 7 petri table 1 criolite şi
verzi, dintre care fiecare este cu petri albe diamanturi
ornate
10 O cruce mică cu 6 diamante 1
11 O cruce mică de aur fără petri 1
12 O cruce minimă cu petri 1
13 în aur îmbrăcate petri 21 smaragde
14 Osebite petri scumpe (edelşteine) 1
îmbrăcate

83
15 Orientale petri (mărgele perlen) neînşirate 1
şi înşirate
16 O cunună cu petri turceşti (vânăte) şi 3 4
dărabe de sine
17 Mărgele roşii 3
18 Părţi de moaşte îmbrăcate în arjint 4
19 neîmbrăcate moaşte (oase) 1
20 Un repetir şi cu muzică ceas de aur 1
21 Un ceas de aur repetir 1
22 Un ceas de aur ţilinder 1
23 Un damen ceas cu toc de aur şi de 1
amândouă părţile cu cunună de petri
24 Un damen ceas de aur emailul (versat) 1
25 Un flacon uiagă şi cu arjint îmbrăcat 2 1
dărabe Rokoko

Arhivele Naţionale-Direcţia Judeţeană Bihor, fond Episcopia Ortodoxă Română Oradea,

dosar 37/1852, f. 208

18
Beiuş, februarie 1852 – Corespondenţă a protopopului de Beiuş în legătură cu
executare de către soldaţii revoluţionari maghiari a copiilor preotului Grigorie Popovici din
Sohodol.

Preacinstite Domnule Patriarh

Îndrumarea milostivei scrisori a Preacinstitei Dumneavoastră ad[resă] numărul 9

fev[ruarie], a[nul] c[urent], de sub numărul 187, acum numai ofiţioase, preaplecat scriu, cum că
pe preotul Grigorie Popovici din Vaşco-Socodol, mai mult decât de 30 de ani îl cunosc sub
ţentură ecleziastică a fi fost.
Nu-l ştiu sub Revoluţiune, au fost sub Ştatariu luat pentru credinţa sa, care în părţile,
prunci are cinci împuşcat, în Vaşco-Socodol, care ţine şi o fată a bătrânului, adică pe sora sa, iar
alte 3 fete sunt căsătorite.
Starea fetelor, precum şi a fiului său, a preotului Gheorghe e mizerabilă, vacantă din
causa aceasta, deoarece aş (indescifrabil) post păstreze adâncile dorinţe în careva mănăstire.
Năravuri nu ştiu să aibă, cam mult vorbeşte şi i-au născut a umbla încoacea-ncolo.

Preţuită sărutare Domniei Tale

Arhivele Naţionale-Direcţia Judeţeană Bihor, fond Episcopia Ortodoxă Română Oradea,

dosar 37/1852, f. 316

19
Oradea-Velenţa, martie 1852 – Corespondenţă a protoprezbiterului Oradiei adresată
Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, prin care arată că a îmbrăţişat ideile enunţate
prin proclamaţie rostită la Marea Adunare Naţională de la Blaj din 3/15 mai 1848.

Preasfinţite D[om]nule Ep[isc]ope !

Din ofiţioasa scrisoare [a] Preoţiei Tale [datată] 23 Marţ[iuş], a[nul] c[urent], nr. 87, am
înţăles cum binevoieşti Preasf[inţia] Ta a-ţi încunoştinţa simţirile şi cujetele clerului şi poporului
din Dieţeza aceasta, în privinţa trebilor bisericeşti şi scolastice.

84
 În treaba aceasta consfătuindu-ne193, am îmbrăţoşat acele 16 punturi, care în 15 Maiu
1848, la Adunarea din Blaj s-au înfiinţat, dimpreună cu cele 8 punturi, care deputăciunea
naţională au întins cătră Maiestatea, sub 25/13 Febr[uarie], iar cătră naltul Ministeriu sub 5
Marţ[iuş] 1849, nu altmintrele şi recursul care de aicea, sub ad[resa] Preasfinţiei Tale, am
împărtăşit194.
În treaba atinselor vreri a Românilor, sub 25/13 Februar 1849, aceia luare de samă ni s-
au dat înainte: cum că acolo, nr. 3 romană, de aceia se cuprinde în punturile 12 şi 13 a Adunării
din Blaj, ca adică preoţii noştri şi învăţătorii, precum şi şcoalele, să se ţână din Casa Statului,
mare între altele, acesta încă e un postulat de căpetenie
Neatârnarea Bisericii Orientale Române de altă naţiune, încă un foarte plăcut [deziderat].
Aceasta aşa au fost, până ce n-au cercat maghiarii în tot chipul a ne dezvăţa de naţionalitate.
Avurăm Mitropolit la Alba Iulia (Bălgrad). Sub acesta nu au fost 4 episcopii: Vârşeţ, Oradea Mare,
Muncaci şi Bistriţa195, dar pre la capătul sutei a 17-lea, fiind 85 de ani Arhiepiscopia văduvă şi oile
fără păstor, s-au înfiinţat alte episcopii sub Mitropolia de Carloviţ 196.
Şi aşa, rămâind Biserica Orientală Română fără mitropolit sau arhiepiscop, am cunoscut
pe acela care n-au trecut la unire cu Biserica apusului, adecă cel din Carloviţ, că acolo se
aşezase mai nainte, pe la anul 1690, Patriarhul Ternovici, care trecuse din Sârbia cu 40 de mii
altal, şi cu osebite privilejii în urmă s-au asecurat statornicia relijiei. A se vădea chiar din pro-
memoria ce au dat Preacinstia sa Domnul Episcop Diecezan Românesc al Bisericii Răsăritene
din Transilvania, Andreiu Şaguna, în anul 1849197.
Suferit-au Românu câte alte numai să poată rămânea Român şi în ritul oriental. Ne-au şi
ajutat Dumnezeu.
Şi iată că sosi vreme să ne aşezăm Mitropolit din naţiunea noastră, ca să fie Biserica
Românească neatârnată precum au fost. Apoi, cu ceilalţi confraţi ce-s cu noi în acelaşi rit, deşi de
altă naţiune, să prindem mână, şi în trebile cele mai grele, rituale sau religionare, de s-ar ivi ceva
reformă, unii fără alţii să nu facem cât mai puţină înoire în Biserica Orientală, şi cuvântul ne unit
să fie şters din Biserica Orientală Română.

Arhivele Naţionale-Direcţia Judeţeană Bihor, fond Episcopia Ortodoxă Română Oradea,

dosar 37/1852, f. 155

20
Vintere, 1852 – Raport al împuternicitului Protoprezbiteratului Oradiei înaintat Episcopiei
Ortodoxe a Aradului, cu privire la ancheta efectuată de către acesta în localităţile Vintere
şi Dumbrăviţa Mică pentru a cerceta modul în care protopopul unit din Holod, profitând de
tulburările de la 1848, i-a trecut pe credincioşii ortodocşi la greco-catolici.

1852

193
Mai departe, textul original a fost înlocuit cu inserţia aşternută pe manşeta documentului – „În
treaba aceasta consfătuindu-ne, am luat în socotinţă doririle ce au descoperit Românii noştri în
Adunarea de la Blaj, 16 punturi, din 15 Maiu 1848. aşijderea am luat în socotinţă cererile
Românilor ce s-au întins cătră Maiestatea Sa prin deputăciunea naţională, sub 25/13 Feb[ruarie]
1849, în 8 punturi, iar cătră înaltul Ministeriu, sub 5 Marţ[iuş] 1849. acestea toate, cu nespusă
bucurie le-am îmbrăţoşat, şi întru bunul naţiunei a se promova foarte dorim. Mai avem încă un
recurs cătră Maiestatea Sa, în treaba naţionalităţii, întins, care sus l-am împărtăşit Preasfinţiei
Tale. Acesta încă l-am îmbrăţoşat cu toată inima” – n.n. A.Ţ.
194
Inserţie în textul original, în formă adnotată pe manşeta documentului – n.n. A.Ţ.
195
Mai departe, textul original a fost înlocuit cu inserţia aşternută pe manşeta documentului –
„Sub acesta nu au fost 4 episcopii: Vârşeţ, Oradea Mare, Muncaci şi Bistriţa, dar pre la capătul
sutei a 17-lea, s-au împilat prin unirea unora dintre Români cu Biserica apusului” – n.n. A.Ţ.
196
Inserţie în textul original, în formă adnotată pe manşeta documentului – n.n. A.Ţ.
197
Inserţie în textul original, în formă adnotată pe manşeta documentului – n.n. A.Ţ.

85
 Preacinstite Domnule Administrator şi Arhimandrit

În treaba relisionarie la Vintir, alaltăieri, şi la Kiş Dumbrăviţa, ieri, au curentat

deputăcinea.
Proţedura au fost următoarea:
Deputăciunea au ajuns la Vintir marţi seara, iar eu miercuri dimineaţa pe la 8 ora. După
ce am luat înştinţare de preotul nostru şi câţiva poporeni de acolo, cum că Deputăciunea e la
Curtea Domnească (a Episcopului Erdeli) condeţendată, şi eu, încă sunt cu toţii acolo rânduiţi, în
ce treabă eu nu ştiu. Dar le-am spus ce am ştiut.
Deci, m-am dus cu preotul la Deputăciune, unde am primit răspunsul, cum că ofiţioasa
pertractare va fi la Casa satului în Vintir.
Ne adunarăm cu toţii la Casa satului în Vintir. Aici fuse întrebare pusă cătră protopopul
unit din Holod: când au trecut vintirenii de la unire la neunire; din adnotările sale răspunse: cum
că în anul 1848, în septemvrie şi octombrie. Iar eu spusei cum că ei au început a face paşi încă
în anul 1847, şi atestatele numai în anul 1848, luna mai şi iunie, l-au putut dobândi, când cu toţi
s-au şi cunoscut după leage neuniţi.
Pe asta, Magnifiţenţia Sa Prezidele Deputăciunei, Domnul Ladislau Bodo, ne dăde
răspunsul: cum că din Cler, nici neunit, nici unit, poate avea loc în Deputăciune, ci că loc
atestatele conţăpute ad fideles manu enda restitutionem, pentru pertractare ce făcând, au ieşit de
loc cu preotul meu până la uliţă, dar protopopul unit, batăr că deodată cu noi au ieşit din soba
deputăţională, totuşi n-au urmărit a se duce de acolo; în mijlocul drumului ne înconjură oamenii,
întrebând cum de noi ne ducem iar unitul au întrecut încă acolo.
Într-aceasta veni la uliţă Domnul Bodo, poruncindu-mi pătimaşe să nu vorbesc cu
oamenii, ci să fiu dus, căci fac singuri de sine dară. Numitul zic, e încă înăuntru. Cu aceasta m-
am dus la Casa preoţească şi am văzut şi pe unitul depărtându-se.
La Casa preoţească fiind, din vreme în vreme au venit dintre cei ascultaţi şi mi-au referat:
cum că pe lungul au fost întrebaţi, pentru ce au trecut napoi la neunire. Pe aceasta fu răspunsul
de la cei mai bătrâni, iar de obşte, răspunsul au fost: pentru că părinţii noştri, strămoşii noştri într-
aceste părţi au fost. Cătră cei mai bătrâni fu pusă a doua întrebare: dar pentru ce v-aţi unit nainte
de 40 de ani. Răspunsul au fost: pentru că popa, care pe acea vreme nu era neunit sau unit. Ş-a
treia întrebare au fost în treaba declaraţiilor şi al atestatelor. Anume: cum că fostau la preotul unit
şi căpătatau de acolo scrisoare. Răspunsul au fost: cum că au fost de 3 ori, dar carte n-au
căpătat, pentru că popa n-au ştiut scria, ci au trimis pe feciorul său la Notarăş totdeauna, de au
spus anume pe declărători şi mărturiile, care însămna aceasta; după asta am căpătat şi câte
două ţidule (atestate) cu care am miers la preotul neunit (Arghelean) de ne-au primit altal. Care
au ţinut minte, au spus numele martorilor, care nu, s-au din enerţie perdut a lor înţăles, au spus
nu mai aduc aminte, dar şti tot satul că am fost de 3 ori la popa unit de am spus că nu vom fi unit.
Notându-mi, şi de aici se vede: cum că ei până a nu ieşi a doua Revoluţie, adică încă din
anul 1847 au făcut paşi, care urmarea Revoluţiei aceştia, neunificându-se au făcut legiuiţii paşi.
Mai fostau şi alte întrebări, precum le-am cuprins, individuale şi parţiale. Destul cum că
pe fieştecarele ecsaminat l-au petrecut afară hăiducul, să nu mai vină în contact cu ecsaminanţii.
Reţiind eu: cum că se apropie cătră săvârşit ecsaminarea vintirenilor, după 2 ceasuri
dupămiazăzi, m-am dus şi am întrebat de Deputăciune în treaba că Dumbrăvicenilor. Răspunsul
am căpătat: cum că şi cu aceştia se va săvârşi într-acea ziuă, fiind ei toţi rânduiţi la locul lor, aşe
şi eu m-am dus acolo cu atestatele conferminte; le-am predat la Presidele Deputăciunei şi m-am
îndepărta de acolo, poftind ca şi preoţii uniţi să fie îndepărtaţi, precum s-au şi întâmplat.
Dar precum ne-au spus apoi Presidele Deputăciunei, n-au putut săvârşi pentru vremea
nopţii, ci a doua zi, adică numai ieri, va ieşi la faţa locului. Şi declarându-mi, cum că, precum eu,
aşea unitul încă nu va avea încuragere cât mai puţină, cu dâmpreună înţelegerea Domniei Sale,
lăsându-i la mână, erga restitutionem, atestatele, am venit cătră casă.
Joi, Domnia Sa, precum mi-a spus, astăzi şi mâine va definţa la Drăgoteni şi Feneriş. În
treaba acestora s-a şi spus: cum că atestatele conferminte sunt la Protoprezbiteratul Beinşului.
A mea observare e aceasta: cum că tendinţa e într-acolo, ca în favoarea uniţilor
atestatele legitime să să facă menţiune şi acestea să se notificheze.
Poporănii, încă am luat sama, sunt cu adeverinţă cătră noi. Scoţând afară ceva parte
mică, care cu aceea s-au făcut naintea mea suşpecţi, să împedece pe preoţi şi cer să li se dea

86
alţii în loc. şi cum am ştiut, cu vremea ce va fi de a se face, vom face ca să să poată zice: cum că
pentru (indescifrabil) a noastre s-au întâmplat ceva nou rugasem.

Arhivele Naţionale-Direcţia Judeţeană Bihor, fond Episcopia Ortodoxă Română Oradea,

dosar 37/1852, f. 320-321

21
Oradea, 1852 – Petiţie adresată împăratului Franz Iosif de către fruntaşii bisericilor
ortodoxă şi greco-catolică, prin care sunt solicitate drepturi cetăţeneşti şi politice pentru
românii din părţile româneşti ale Ungariei, asemenea celor primite de unguri, saşi şi slavi.
Se cere înfiinţare unei structuri statale autonome româneşti, cu o administraţie şi
conducere proprie.

Sacratisima Ţesareo Regiu Apostolică Maiestate !

Doamne, Doamne preîndurate !

Cu ajutorul lui Dumnezeu, şi cu învingătoarele arme a Maiestatei Voastre, mişcările cele

dinlăuntru, în Ungaria molcomindu-se, şi această ţară lejuitului Guberniu al Maiestatei Voastre, ca
ereditariu Prinţipe, iarăşi supuindu-se, cel mai credincios al Augustei şi de Dumnezeu
binecuvântatei Căşi Imperiale Austriace, Poporul Român de Relijia Greco-Catolică, care lăcuieşte
în comitaturile Bihar, Sătmar, Săbolci, Ugocea, Marmoroş, Arad, Bichiş, Ceanad, Temeş,
Torontal şi Craşo, venind în cunoştinţa acelora care de la Maiestatea Voastră Sacratisimă, prin
Constituţia în 4 Martie [anul] c[urent] dată pentru imperiu, Imperiul supus s-au aşezat, precum şi
acelor care prin Deputaţii Naţiunei Române din Transilvania şi Bănat, Maiestatea Voastră
Sacratisime, pentru (indescifrabil) şi întărită Naţionalitatea Poporului Român, s-au aşternut apoi a
înduratelor declaraciuni, care prin Maiestatea Voastră, acelor deputaţi acestei Naţiune, în 25
Fevruar, 26 Iunie şi 18 Iulie [anul] c[urent] s-au făcut, adică: cum că Maiestatea Voastră
Sacratisimă, ca al său părinte şi restauratoru a Naţiunei Române, doreşte a vindeca ranele
acelea mare carele cestei Naţiuni, în decursul atâtor veacuri s-au înfiinţat asupra acestei Naţiuni,
a o rădica şi în asemenea cu alte naţiuni a Imperiului soarte (condiţiune) a o reaşeza;
binecuvântăm pre Dumnezeu care nouă, în persoana Maiestatei Voastre, adevărat liberator aşa
credincioasei Naţiunei Române ne-au dat, care şi spre această Naţiune voeşte doreşte dreptu a
fire, pre careo nedreptuiră atâtor veacuri o am asuprit şi mai că o au stinje.
Aşa e Maiestate Sacratisimă ! Scriptele istoriţe a Ungariei şi Transilvaniei mărturisescu:
cum toate au conşpirat contra cestei Ginte ! ca poporul Român, unul dintre cele mai nobile şi mai
bătrâne a Europei ginte, în servitutea altor naţiuni în Ungaria şi Transilvania lăcuitoare, anume
Maghiari, Sârbeşti şi Săşeşti să se tragă, şi acel popor, nu mai mult ca Naţiune, ci ca o lăpădare
pururi a baierilor să să socotească, care prin tiranii săi Domni pământeşti din alte naţionalităţi ca
nişcarii vite ce tractă la aratu se înjugă, şi dujmanii se crucea – apoi ce mirare e dacă acest popor
căzând în cea mai mare desperaţie pre timpul lui Iosif al II-lea Împărat, la capătul veacului trecut,
care lăpădară acestu tiranic jug, s-au răsculat – însă şi în acele ţârculări, cu cea mai mare
fidelitate cătră Înaltul Tron Împărătesc – care despoiat fiind de drepturile naturale şi de încă
demnitatea omenească, ca instrument ce tractă spre fericirea acestor naţiuni.
Încă sub Leopold I-iul Împărat şi al Ungariei Rege, lejislaţia ungară, pre Naţiunea
Română, de toate preavutele drepturi Naţionale o au desbrăcat, precum mărturiseşte articulul 64
a Dietei Ungariei din anul 1681, care aşă sună „Ştatutele şi Privilejurile Valahilor (Românilor) ca
prejudiţioase ţării şi S[fintei] Coroane, precum mai nainte, prin articulul 90 a anului 1609 şi 40 –
1635 s-au fost casat, aşa şi acum, în trecut cu acele care doară mai târziu s-ar fi dat, se casează
şi ca mortificat se declară.
Aşa au pierdut Românii Voivodatu care mai nainte îl avuse, şi toate drepturile Naţionale,
după aceasta au urmat asuprirea şi subjugarea cestei Ginte până în ziua de astăzi.
Întru adevăr, lung ar fi a înşira toate nedreptăţiunile şi nefericire[le] care Poporul Român,
împăraţilor şi rejilor săi totdăuna cea mai credincioasă, în privinţă sau relijioasă, sau ţivilă, sau
politică a pătimit, să ajungă a zice numai aceasta: cum că petrecuţi în viaţa cestei Naţiuni de la

87
1659 mai 300 de ani, asemenea au fost anilor care poporul israilienesc s-a petrecut în
captivitatea (prinsoarea) Vavilonică, sub care captivitate şi acum jeme pentru cea mai mare parte
acestei Naţiuni, care lăcuieşte în comitaturile Ungariei, stă sub jugul Naţiunei Maghiare, cea din
Transilvania, Săsească-Maghiare, care cea din Bănatul Temeşului, Sârbeşti – fără nici un drept
naţional, ca servitoare altor Naţiuni, plânje această Nobilă şi cea mai veche Naţiune Română.
Sacratisime Maiestate ! Dreptatea e fundamentul tuturor împărăţimilor, nici poate sta
îndelung împărăţia în care fidelitatea şi meritul nu se pedepseşte.
Ţinutul (ştraiul) Naţionalităţii fiecăria Ginte, aşa adânc e înfiptu, cât nici unu Poporu nu
voeşte a se subjuga de altul, şi de ce sub jugul, în tot modul năzuieşte a scutura jugul, nici se
poate spera pace statornică sau imperiul solid, până când toate Naţionalităţile încă de la aceasta
emanţipându-se , neatârnătoare făcându-se propria consistenţia lor, abea şi o Naţiune precum
vatăme Guverniu Imperial, că preste toate Naţionalităţile pusu mai înaltu-ndrepţitorul judecătoriu
de ajuns va asigura.
Se crede chiar aciasta a fire fost înaintea ochilor Maiestatei Voastre, când a restauratulu
după Revoluţiune Imperiul Său, de fundament a aşterne s-a îndurat asemenea tuturor
Naţionalităţilor respectu unei de la alta deplina neatârnare şi propria reprezentăciune sub
comunul Guverniu Imperial.
În această condiţiune (soarte) doreşte a fire aşezată şi cea mai credincioasă Maiestatei
Voastre Naţiune Română, care numai în Ungaria, Transilvania şi Banat – afară de Bucovina -
numără trei milioane; să se şi îndurat Maiestatea Voastră prin prealăudatele Declaraţiuni la
rugămintele cestei Ginte date a garantiza, însă prin Constituţiunea în 4 Martie a[nul] c[urent]
întregului Imperiu dată, nu s-a împlinit, în care Constituţiune, Naţiunea Română, nici e memorată,
şi despre asigurarea drepturilor Naţionale, precum Naţiunelor Maghiare, Sârbeşti, Săseşti şi
Croatice, nici o ecspresie, provizie s-a făcut, ci încă în contra fundamentului prinţipiu, aceleiaşi
Constituţiuni, despre egalitatea tuturor Naţionalităţilor, Naţiunea Română, după provinţii în patru
părţi împărţită, Naţiunelor deschilinite privilejuite Maghairă, Sârbeşti şi Săseşti şi mai încolo se
supune. Pentru ce.
În înţălesul §-ului 7-lea acestei Constituţiunei Împărăteşti, încât susţinera Constituţiei
Maghiare se asigurară Naţiunei Maghiară deschilinită administraţiune muniţipală şi Guverniu va
avea – se atinje cu adevărat în acea § asemenea privire a tuturor Naţionalităţilor, însă această
neîmplinire cu nepotrivinţă pentru cea Maghiară, în sângură ţara ungurească fiind mai numeroşi,
mai puternici şi mai culţi, în curând afară pe alte Naţiuni vor trăi cu drepturile muniţipale, şi aşa
numelul şi de atâtea veacuri nesocotit Poporul Român, în această ţară lăcuitor, despărţită de
întregul Trup al Naţiunei Sale, şi de aici înainte va rămâne nesocotit şi asuprit.
În § 72-lea a zisei Constituţiuni, se atinje Voivodatul Sârbesc – prin care Naţiunei
Sârbeşti deplină dele(indescifrabil) Maghiarii emanţipaţie proprie, consistenţie şi naţională
administraţie se asigurează. Prin acest Voievodat, Naţiunei Sârbeşti asigurat, care în ţinutul
Imperiului Austriac nici odinioară nu l-a avut, Naţiunea Română încă mai mult decât mai-nainte se
asupreşte, pentru că acest Voivodat Sârbesc se va rădica în pământul Naţiunei Române, adică în
Banatul Temeşului sau în comitaturile Temeş, Craşo şi Torontal, unde foarte puţini sârbi, ce mai
tot Români, la 800000 de suflete lăcuiesc şi aşa numerosul Popor Român, de se va înfiinţa acest
Voivodat Sârbesc în pământul Românilor, puţinul care abia numără 100000 de suflete, poporului
sârbesc se va subordina – şi aceasta cu atâta mai greu poate când Naţiunei Române, cu cât mai
cunoscute au putut fi Ministeriului Maiestatei Voastre mişcările şi năzuirile acele a Românilor, ca
şi în privinţa bisăricească să se desparţă de Hierahia Sârbească şi propria hierahie Română să
se aşeze, care nici o legătură a neatârnării de la Hierarhia Sârbească să nu aibă – care a
Românilor dorinţa prin această Imperială Constituţiune, nu numai să nu se întrimeze, ci încă de
aici nainte nu numai în privinţa bisăricească, ci şi încă ţivilă şi politică, puţinului popor sârbesc cu
totul s-ar subpune, ce nici însuşi Naţiunea Sârbească, care drepturile altei Naţiuni, ca ale sale se
îndatoreşte a le respecta a fire drept poate cunoaşte, şi precum Naţiunea Sârbească de sub
predominarea altei Naţiuni a fură scăpată doreşte, aşa să nu poată pofti ca preste Naţiunea
Română, care decât ea cu mult e mai veche şi mai numeroasă, să predomnească.
Naţiunea Română nu pizmuieşte Naţiunii Sârbeşti dobândita neatârnării Naţionale, nici
dobânditul Voivodat, ar pizmui numai acest Voivodat al Său în Bănatul Temeşului, nici de tot
pământurilor românilor, ci ţânutul propriu Naţiunii, în Slavonia, în Sirmiu (indescifrabil) în Carloviţ
să se aşeze şi Voivoda lor, numai Naţiunei Sârbeşti iar nu altor naţiuni să împăreze.

88
 În § 73-lea Croaţia se declarează deplin neatârnătoare de laUngaria, aşa şi Naţiunei
Croatice, propria Consistenţie şi muniţipiu Naţional se asigurează; singura Naţiunea Română, şi
decât cea Sârbească, şi decât cea Croatică, mai numeroasă din numărul constituitelor Naţiuni a
rămas afară.
Ce e mai mult în ¤ 74-lea aceeaşi Constituţiuni Imperiale, fu susţinerea deschilinitelor
drepturi şi privilejuri a Naţiunei Săseşti din Transilvania, şi de aici nainte se asigurează, aşa încă
prin deschilinita resoluţie imperială, pământul care ţâne acum, se numea Fundu Regiu, de aici
nainte se va numi Pământul Saşilor, măcar că a lăcuitorilor cestui pământ, din tri părţi doauă sunt
Româneşti şi numai a treia a saşilor, aşea dară şi acolo, mai numerosul şi mai vechiu Popor
Român, domniei mai puţânei Naţiuni se supune.
În înţălăsul celor prededuse, toate Naţiunile în Ungaria şi Transilvania au dobândit
propria consistenţie reprezentanţie şi administraţia naţională, singură Naţiunea Română a rămas
servă, despreţuită, precum Maghiarilor, aşe şi Sârbilor şi Saşilor, necum Naţionala independenţă
şi conzistenţie ca alte Naţiuni dobândind , ci în toată Constituţiunea Imperială, ca Naţiune nici
memorându-se – de unde aceasta urmează: cum că Naţiunea Română, prin Constituţiunea
Imperială, cu vătămarea fundamentalului prinţipiu constituţional despre egalitatea naţionalităţilor,
de naţiune în acest respect ca alte Naţiuni, nu se recunoaşte, ci numai ca un popor de altă limbă,
ca când de la Dumnezeu nu ar ave altă destânaţie decât pururi să sărvească altor Naţiuni.
Spre Naţiunea Românească, mai credincioasă Majestatea Voastră, acum când Imperiul
Maiestatei Voastre se apropiea de deslegare şi Corona Imperială iera în cel mai mare pericol, a
fire venit ocazia, din pronea Dumnezeiască ie destinată cu deschilinita contestare a fidelităţii sale
şi pentru Tronul Maiestatei Voastre, cu sacrifiţia averilor şa însuşi a vieţii sale aşi pune, merita şi
propria din servitutea acestoru connaţiuni libertate şi aceiaşi propria Naţională consistenţie, carea
Naţiune Maghiară, Croatică şi Sasă o moştenesc; în aceaastă speranţie, îndată când să începură
turburările în Ungaria, Poporul Român, mai mult de patruzeci de mii, în Blaj adunat, în Câmpul
Libertăţii, cu mânile spre ceriu rădicate, înainte perţedând Episcopii cestei Naţiuni statornice,
credincioasă, au jurat Imperialei Casei Habsburgo-Lotaringice, care jurământ, sub decursul
acestei din urmă revoluţiuni, cu vorsarea sânjelui a 40.000 de Români pentru Tronul Maiestatei
Voastre, cu pătimita a 4.000 de sate aprindere şi de tot ardere, şi cu perderea tuturor averilor, lau
întărit.
Mai mare sacrifiţiu decât acesta, pentru Augusta Casă a Maiestatei Voastre, nici
Croatele, nici Sasi, nici Sărbii, oricând au adus, mai ales luând în privinţă mulţimea
spânzurătorilor din această Naţiune, preoţii, despoiala, aprinderea şi profanarea atâtor biserici,
aşa cum nici a unui vechiu istoria poate pune înainte asemenea a fidelităţii esemplu. Şi totuşi,
atâta sacrifiţiu, atâta fidelitate ţi merit, să nu fie de ajuns spre aceasta credincioasă Naţiune
Română, la asemenea iei cuvincioasă şi altoru Naţiuni asigurată, a libertăţii, neatârnării, şi
propriei Consistenţie Condiţiune (soarte) să rădice şi să ameze ?
Şi dacă atâta merit, atâta sacrifiţiu, - prin care alte Naţiuni şau căştigat drepturile şi
privilegiile sale – nu ar fi de ajuns spre aceia ca şi celei mai credincioase Naţiuni Române să se
deie cuvincioasele drepturi Naţionale, precum pofteşte împărţitoarea dreptate şi prinţipiul
fundamental a Constituţiunei Imperiale despre egalitatea tuturoru Naţiunelor, atunci această
Naţiune, neputânduse mai bine a se merita de Tronul Maiestatei Voastre, ie silită a căde în
disperaţie, văzânduse aruncată în vecinicul jug al servitutei, de sub care nici cu un merit, nici cu
un sacrifiţiu, nu se mai poate scăpa.
Apoi de la un poporu aşa desperat şi discontent, care numără tri milioane, ce să poate
spera alta ? decât ultima obiecţie.
Însă noi credem Rejelui cuvânt, a Maiestatei Voastre Sacatisime, a celei mai
credincioasei Naţiuni dat, care aşteaptă de la Maiestatea Voastră dreptate şi împlinirea
promisiunei, în aceia ca Naţiunea Română, în asemenea condiţiune a propriei concistenţii
naţionale să se pună, precum Naţiunea Maghiară, Croatică, Sasă şi Sârbă şi aşa:
1. Precum Naţiunea Maghiară va ave Guvernatoru său, cea Săsască Comite, cea
Sârbească Voivoda, cea Croatică Pan, aşa Naţiunea Română să aibă Prefectul, sau
Guvernatorul său, din sânul Naţiunei.
2. Precum aceste mai sus numitele Naţiuni vor avea propriu naţional Guverniu, şi propria
Administraţie ţivilă, aşa şi Naţiunea Română să aibă în Blaj şi Transilvania scaunul Prefectului
Naţiunei şi propriul Guverniu naţional, cui să fie supuşi toţi Românii Transilvaniei şi a Banatului şi

89
a vecinilor Comitatului din Ungaria, Maramoroş, Sătmar, Bihar şi Arad, care şi în privinţa
teritorială, mai lesne se pot despărţi de alte connaţiuni, decât a oricărei Naţiuni Popor – numai
aşa în acest mod se va împlini acest fundamental prinţip a Constituţiunei Imperiale, acest prinţip
îndeplinind sau înţeles, spre Naţiunea Română nu să poate aplica sau înfiinţa.
Adevărat că Ministeriu Maiestatei Voastre în înţelesul răspunsului Ministrului Bah în 18
Iunie a[nul] c[urent] nr. 1382 la ursoriu Deputaţilor Naţiunei Române Episcopului Şaguna dat, ie în
aceia opinie: cum că aceasta împărţitoare dreptate, adică asemenea independenţă naţională
consistenţie, altoru Naţiuni asigurată, la Naţiunea Română în deplina sa măsură nu să poate
întinde, obstândui corelaţiunei acestei Naţiuni despre o parte cătră tot Imperiu, despre alta cătră
alte Connaţiuni.
Ce se atinje corelăţiunea Naţiunei Române cătră tot Imperiu; după ce Imperiul numai aşa
va depărta din sânul său iasca internelor discordii şi va căştiga soliditatea şi adezia tuturor
Naţiunilor, dacă toate Naţiunile, aşa şi cea Română, egala politică şi proprie, precum
administraţie, aşa şi reprezentaţie va ave – altmintere, de cumva unele Naţiuni vor fi deschilinit
privilegiate, iar altele, precum cea Română, nici atributul naţionalităţei de care să ţâne propria
naţională politică reprezentanţie şi administraţie – vor ave pacea Imperiului prin internele discordii
lezne să poată tulbura - aşa dară, corelaţia Naţiunei Române la tot Imperiu, ca aceasta în toate
părţile sale să fie bine compact pofteşte: ca Naţiunea Română întru-toate egală cu alte Naţiuni
condiţiune să dobândească. Şi atunci Naţiunea Română va fi cu adevărat cel mai puternic lucru
şi prezidiu a dreptului Imperiu Austriac.
Iar ce să ţâne de corelaţia Naţiunei Române cătră alte connaţiuni, aceasta să mai puţin
împedecă ca Naţiunea Românilor, de chilin să fie reprezentată, precum Naţia Sârbească sau
Săsască; pentru ce, precum fără nici o pedecă sau putut întâmpla ca în Constituţiunea Imperială
§ 72 Voivodat Sârbesc, de la Ungaria separat, şi cu alta provinţie împreunat să se declarează –
aşijderea § 73 Croaţia şi Slavonia, de la Ungaria, independentă, şi § 74 Principatul Transilvania,
de la Ungaria separat, chiar nu să poate prevedea causa pentru care nu sar pute înfiinţa; ca
iurisdicţia Guvernului Român şi a Prefectului Naţiunei Române să se întindă la toţi Românii, şi la
acei care lăcuiesc în Comitaturile Ungariei – care mai demult că ţâneau de Transilvania, precum
Maramoroş, Bihar, Sătmar, Arad şi Bănatul Temeşului, ca întru un teritoriu continuu, nedespărţit
şi prin alte Naţiuni neîntreruptu, care ţircumstare Naţiunei Române deschilinit favorează – şi aşa
acest întreg ţinut de sub Domnia altor Naţiuni liberat şi a Românilor propriu că se numească Tera
Românilor.
Sacratisime Maiestate ! de multe veacuri asuprita Naţiune Română, nici au avut Prinţipi,
nici alţi bărbaţi cu demnităţi sau avere, conspicui lângă Tronul Maiestatei Voastre, pentru fericirea
acestei Naţiuni puternici oratori precum au avut alte Naţiuni. Pre lângă aceasta Naţiune
perorează sângură dreptatea causei iei, fidelitatea cea nesăcătuită a celor tri milioane din poporul
iei vărsatul în revoluţiunea aceasta mai de apoi pentru Casa şi Tronul Maiestatei Voastre a
40.000 de Români sânje, carea înverşunarea împotrivnicilor Maiestatei Voastre iau înfrânat pre
aceşti mai vârtos de cât alte Naţiuni, iau cufundat şi iau ruşinat, dâdule a cunoaşte cum că mai
lesne ar pute răsturna tot Imperiu de cât a învinje pre Naţiunea Română şi fidelitatea ei contra
Monarhului său.
Pentru aceia tot Clerul şi Poporul Român aplecat la Tronul Maiestatei Voastre, din jenunţi
ce roagă ca dreptele iei cereri despre dobândirea egalei, ca alte Naţiuni independentei naţionalei
conţepţie, propriei reprezentăţii şi administrăţii politice aşternute cu îndurare a le asculta şi a le
împlini, din veacuri asuprita aceasta Naţiune a o rădica la partea aceloru Connaţiuni şi aşa pre ia
care încă şi acum peînsâje a o mângăia – apoi spre contestare preînaltei Maiestatei Voastre spre
această fidelă Naţiune, care mai marele iei Ornamentitul Marelui Duţe al Românilor au adopta să
bine voiţi.
Care la Tronul Maiestatei Voastre de nou aplecaţi cu omagiere sântem.

Ad Maiestatei Voastre Sacratisime

De pururi credincioşi suntem tot Clerul şi Poporul Român.

Arhivele Naţionale-Direcţia Judeţeană Bihor, fond Episcopia Ortodoxă Română Oradea,

dosar 37/1852, f. 154-158

90
 22
Oşorhei, 12 noiembrie 1922 – Însemnare a preotului Georgiu Drimba cu privire la
relatarea făcută de către Bercski Ignat, fost prizonier în tabără militară din Ţara Moţilor, în
care Avram Iancu este descris ca fiind „om cu suflet bun şi om cult”.

Am luat-o din protocolul „Conscrierea poporului”, unde au fost însemnată

Pentru istorie însemnez aici

În anulu 1890, meşterii Bercski Ignat au lucrat la casa parochială din Oşorheiu, şi au
făcut 3 uşi nouă şi 2 spatele la fereştile casei parochiale.
Dânsulu au povestit următoarea întâmplare, şi zis-au: în anulu 1849, dânsulu au căzut
prisoner în mâna moţilor, cari erau să-l omoare pe drum, ci l-au mântuit un om mai cinstit, şi l-au
apărat legându-l de calu, şi l-au dus la Câmpeni. Însă Tribunalu de rezbelu alu moţilor l-au
judecat la spânzurâtori, şi l-au aşezat la Casa de plângere (Sirálomház), unde au stat 8 zile,
până au venit regele munţilor, Avram Iancu, acasă, fiindu dusu să inspecţioneze munţii.
Când Iancu l-au aflat, în Casa de plângere 8 zile şezând, l-au eliberat şi au zis că «8 zile
a şedea în Casa de plângere, însemnează ca de două ori a muri – deci să ştii că eşti liber», până
unde i-au arătat că poate păşi, şi mai departe nu, că de depăşeşte, îlu pot puşca. «Vei deci aici,
până vor veni muscalii, şi atunci vei putea merje în treaba ta».
Ungurii zicu că eu le-am zis cu Iancu am ţinut, până când eu lupt pentru drepturile
naţiunei mele.
Iancu au vorbit cu numitul ca cu un om cinstit, şi care[-i] da de lucru, şi i-au zis «vei primi
pe zi o jumătate de mălaiu şi carne, afară de mercurea şi vinerea».
Becski Ignat foarte bine vorbea de Iancu, zicând că au fost om cu suflet bun şi om cult.
Dumnezeu să-lu [i]erte şi odihnească.

Pentru istorie semnata-m în an 1922, No[iem]v[rie] 12

Georgiu Drimba
paroh în Oşorheiu

Arhivele Naţionale-Direcţia Judeţeană Bihor, fond Parohia Ortodoxă Centrală Oradea,

dosar 7/1848, f. 24

91