Napoleon al III-lea și Unirea Principatelor

Odată cu redeschiderea crizei orientale în 1853, istoria raporturilor internaționale a intrat

într-o nouă etapă. Este o perioadă istorică de schimbarea a raportului de forțe între puteri, de
disoluție a ,,Sfintei Alianțe”, de apogeu a luptei popoarelor pentru emancipare națională și de
dezvoltare a procesului făuririi naționale. În aceste circumstanțe sud-estul continentului a
redevenit pe plan internațional una din principalele zone de confruntare a intereselor Marilor
Puteri.

Resursele economice alea Principatelor Române, poziția lor geografică între cele trei mari
imperii conservatoare (țarist, habsbrugic și otoman), implicarea lor nemijlocită în regimul de
navigație pe Dunăre, precum și creșterea impetuoasă a luptei pentru crearea statului național
unitar român au ridicat situația Țărilot Române extracarpatice pe primul plan al confruntărilor
politice continentale legate de redeschiderea și soluționarea crizei orientale1.

Între anii 1853-1866, pe tot cuprinsul Europei au luat naștere așa numitele ,,chestiuni”
care, de însemnătate diferită, și-au pus toate amprenta asupra raporturilor internaționale. În acest
șir al litigiilor politice, românii au început prin a constitui în anii războiului o ,,problemă a
Principatelor apoi, între anii 1855-1859, o ,,chestiune ,,română’’2.

Noua criză internațională a dus la izbucnirea războiului dintre Rusia și Turcia, la care s-
au alăturat și Franța și Marea Britanie de partea celei din urmă, a apropiat cele două obiective ale
pașoptiștilor: unirea și independeța. Acest război era consecința deteriorării relațiilor dintre cele
două imperii, cauzată în primul rând de disputele cu privire la dreptul Rusiei de a interveni în
numele supușilor ortodocși ai sultanului, această criza îndreptând atenția Marilor Puteri către
Principate3.

Împăratul Nicolae a emis un ultimatum prin care acesta cerea ca toți membrii Bisericii
Ortodoxe din Imperiul Otoman să fie plasați sub protecția sa. Însă sultanul a respins această

1
Ion Agrigoroaiei, Janeta Benditer, Leonid Boicu, Emilian Bold, România în relațiile internaționale 1699-1939,
Editura Junimea, Iași, p. 136.
2
Ibidem, p. 137.
3
Keith Hitchins, Românii 1774-1866, Editura Humanitas, București, p. 341.
cerere, fiind sprijinit de Franța și Marea Britanie. În urma refuzului sultanului, la 3 iulie 1853,
armata rusă trece Prutul și ocupă Bucureștiul pe data de 6 iulie.

Ocuparea țaristă a Principatelor a avut două urmări importante: pătrunderea în Bosfor a

escadrelor navale anglo-franceze, ceea ce a grăbit declanșarea războiului și încercarea Franței de
a atrage Austria în tabăra aliaților în schimbul promisiunii stăpânirii de către ea a Principatelor
Române4.

În acest conflict, reacția Austriei era foarte importantă. Țarul se aștepta ca Austria să îl
susțină pe tot parcursul conflictului în semn de recunoștință pentru ajutorul pe care acest l-a
oferit în înăbușirea revoluției ungare de la 1849. Însă, habsburgii nu aveau nici o intenție de a-i
ajuta, ei considerând ocupația rusă a Principatelor o blocadă în calea propriilor lor interese în
regiune. Acest lucru va duce la deteriorarea relațiilor dintre cele două imperii și la apropierea
Austriei, de Franța și Anglia5.

Astfel că, la data de 3 iunie 1854, Buol, ministrul de externe al habsburgilor, înaintează
Rusiei cererea de evacuare a Principatelor, iar la data de 14 iunie semnează Convenția de la
Boyadjy Keuy cu Turcia, în urma căreia Austria s-a angajat să obțină evacuarea Princiatelor de
către Rusia. De asemenea, această convenție a oferit temeiul necesar pentru ca trupele austriece
să ocupe Țările Române, având libertate totală de acțiune6.

Pagubele mari ale războiului, provocate de o campanie istovitoare în Crimeea, i-au adus
pe beligeranți la masa tratativelor. Conferința de la Viena, desfășurată în martie-iunie 1855 a fost
menită să pună cap ostilităților și a oferit în același timp un prilej de schimb de păreri deschis în
legătură cu viitorul Principatelor. Baza negocierilor o reprezentau cele patru puncte asupra cărora
au căzut de acord, la 8 august 1854, Anglia, Franța, Austria și Turcia. Dintre cele patru, doar
două priveau soarta Principatelor: primul stipula înlocuirea protectoratului țarist asupra
Principatelor Dunărene cu o garanție a Marilor Puteri, iar cel de-al doilea discuta libertatea de
navigație pe Dunăre.

4
Ion Agrigoroaiei, Janeta Benditer, Leonid Boicu, Emilian Bold, op. cit., p. 138.
5
Ibidem, p. 139.
6
Ibidem, p. 140.
 În ceea ce privește primele două puncte, acordul părea unanim, cele două întâmpinând
doar obiecții de formă. Într-o ședință a conferinței, la 17 martie 1855, Borqueney introduce la
masa tratativelor ideea unirii, pentru ca la 26 martie să ceară permisiunea de a depune ca anexă la
protocol un memorandum francez care propunea Unirea Moldovei cu Țara Românească, însă
aceste propuneri nu au putut fi discutate mai amănunțit doarece conferința s-a dovedit a fi un
eșec din cauza dezacordului asupra punctului trei7. Deși Marile Puteri nu au ajuns la un acord în
privința unirii și viitorului Principatelor, ele au abolit protectoratul Rusiei și le-au oferit
autonomie8.

În urma eșecului conferinței de la Viena și a stagnării tratativelor, Franța și Austria au

acționat pentru a depăși acest obstacol. Astfel, la 14 noiembrie 1855, Borqueney și Buol au
semnat un protocol, prezentând termenii păcii, care urma să fie transmis Petersburgului de către
Austria. Acesta prezenta două condiții cruciale: Rusia trebuia să fie de acord cu neutralizarea
Mării Negre și trebuia să îi cedeze Moldovei teritoriul din sudul Basarabiei, învecinat cu Delta
Dunării. Înaintați Petersburgului la 28 decembrie, acești termeni au fost acceptați cu neplăcere de
către guvernul rus, la 16 ianuarie 1856.

Conferința generală de pace s-a deschis la Paris 25 februarie 1856. Înainte de a se fi

deschis oficial congresul, la data de 20 februarie 1856 , Napoleon i-a comunicat lui Buol dorința
sa ca în congres să fie dezbătută și ideea unirii Principatelor sub un prinț străin9.

În problema unirii Principatelor, puterile erau împărțite în două tabere, Franța Rusia și,
inițial, Marea Britanie au sprijinit-o; Turcia și Austria s-au opus. Sprijinul dat de Napoleon al III-
lea se baza în parte pe atașamentul său față de principiul naționalității, ca bază pentru o viitoare
organizare politică a Europei. El încerca să sporească infuența franceză în Răsărit, sprijinind
noile state independente sau autonome din regiune. Astfel România unită ar fi putut deveni unul
din stâlpii noii configurații politice din Europa Răsăriteană care ar fi privit Franța, cu
recunoștință, drept conducător.

Chestiunea Principatelor a fost discutată din prima ședință a Congresului, atunci când
primul punct, care cuprindea desființarea protectoratului rusesc, fusese formal adoptat împreună

7
T. W. Riker, Cum s-a înfăptuit România, Editura Alfa, Iași, 2000, p. 33.
8
Ibidem, p. 34.
9
Ion Agrigoroaiei, Janeta Benditer, Leonid Boicu, Emilian Bold, op.cit., p. 143.
cu celelalte trei. Deși problema unirii fusese evitată, acest lucru nu mai putea fi amânat deoarece
Napoleon era hotărât în această privință dorind să supună congresului această chestiune: ,,Marea
greșeală săvârșită de Congresul de la Viena este că s-au consultat interesele suveranilor, în vreme
ce interesele supușilor lor au fost lăsate la o parte, și congresul de acum nu ar trebui să
păcătuiască în același fel”10.

Astfel la 8 martie 1856, contele Waleski a ridicat oficial problema unirii, cerându-le
omologilor săi să ajungă la un acord. În ceea ce îl privea, acesta considera că interesele
Principatelor cereau unire și era de părere că ea ar trebui proclamată de Congres. Clarendon,
ministrul de externe britanic, și Aleksei Orlov, șeful delegației ruse, îi împărtășeau opinia.
Singurii care se opuneau erau Buol și Ali pașa, primul susținând că nu avea instrucțiuni să
discute acest subiect, afirmație falsă, și considerând că Ali cunoștea mai bine situația din
Principate decât informatorii lui Waleski. O greșeala fatală pe care a făcut-o opoziția a fost faptul
că au afirmat că Moldo-Valahii înșiși erau împotriva principiului unirii și că acestea nu au fost
consultate. Astfel, în ședința din 12 martie, un comitet format din Bourqueney, Buol și Ali,
propuse ca, în loc să se hotărască statutul definitv al Principatelor în tratatul de pace, să se ia
măsuri pentru a se constata, printr-un divan ales de țară în fiecare din Principate, care erau
dorințele populației11.

Napoleon al III-lea vedea în crearea statului național romând un mijloc de asigura

concertul european, Principatele servind ca stat tampon între cele trei mari imperii. Această idee
a fost subliniată într-o discuție dintre Waleski și Thouvenel: ,,împăratul ține extrem de mult la
această unire a celor două principate. Majestatea sa dorește ca dvs. să faceți toate eforturile
pentru a ajunge la acest rezultat cu sau fără consimțământul Porții. Împăratul nu va renunța la
ideea sa în această privință decât dacă Divanurile ad-hoc se vor pronunța în ses contrar’’12.

Tratatul de la Paris, semnat la 30 martie 1855, a pus capăt războiului Crimeii, și a

influențat decisiv viitorul Principatelor. Dintre articolele tratatului, articolele 22-27 făceau
referire la Țările Române ele stipulând: menținerea suzeranității otomane asupra Principatelor,
garanția marilor Puteri, excluderea oricărei protecții exclusive (protectoratul țarist), administrație

10
T. W. Riker, op.cit., p. 44.
11
Ibidem, p. 45.
12
Ion Agrigoroaiei, Janeta Benditer, Leonid Boicu, Emilian Bold, op. cit., p. 146.
independentă și națională, armată națională, revizuirea Regulamentelor Organice. De asemenea,
acestea prevedeau că o comisie specială se va întruni la la București, va lua informații și va
propune bazele viitoare organizări și că două adunări ad-hoc vor exprima dorințele țării, care vor
fi luate în considerare de comisie și vor fi prezentatea unei conferințe a Marilor Puteri la Paris13.

De acum tot ce mai rămânea de făcut era strângerea de informații de către comisiile
europene și convocarea adunărilor ad-hoc. Însă lucrările au fost amânate deoarece comisia de
investigații a ajuns la București abia în martie 1857, datorită complicațiilor legate de evacuarea
armatei austriece de pe teritoriul Principatelor. După cinci luni de târguială, la 26 ianuarie 1857,
sultanul promulgă textul firmanului. Acesta prevedea următoarelele: reprezentarea tuturor
categoriilor sociale în adunări, dar favorizând marii proprietari de pământ. Alegerile pentru
Adunare ad-hoc s-au desfășurat în condiții cel puțin supărătoare. Falsificarea listelor electorale,
mita și controlul rigid al presei a făcut cauza unioniștilor imposbiliă. Corupția din procesul
electoral era așa evidentă încât Partida națională a hotărât să se abțină, astefel antiunioniștii au
câștigat alegerile la 19 iulie. Falsificarea alegerilor pentru Adunările ad-hoc în Moldova a
devenit unul dintre obiectele principale ale unei noi lupte între puteri.

În urma acestei ,,mascarade’’ așa cum a fost calificată de către presa franceză, la 1
august, Franța Prusia, Rusia și Sardinia au anunțat ruperea relațiilor diplomatice cu Poarta,
conflictul ajungând acum atât de departe, încât alianța anglo-franceză părea distrusă și Europa în
pragul amenințării cu război14. Într-o încercare de a rezolva conflictul, împăratul Napoleon al III-
lea și regina Victoria, însoțiți de principalii lor demnitari, s-au întâlnit la Osborne la 6-10 august
1857. Această întâlnire a fost obiectul a numeroase controverse și interpretări, deoarece ea nu s-a
încheiat cu un act comun făcut public, fiecare parte interpretând abusiv evenimentele15. Însă este
cert faptul că Franța a renunțat la ideea unei uniri complete a Principatelor în favoarea unei uniri
administrative., care să fie realizată prin crearea unor instituții similare în fiecare Principat.
Napoleon al III-ea a fost acuzat că a trădat unirea, renunțând cu totul la ea, însă așa cum remarca
T. W. Riker, francezii s-au folosit de o tactică ei neschimbându-și atitudinea, și deși fiecare din
tabere a susținut că sacrificase forma de dragul esențialului, Napoleon al III-lea a dat românilor

13
Unirea Principatelor și puterile europene, p. 62.
14
Ion Agrigoroaiei, Janeta Benditer, Leonid Boicu, Emilian Bold, op. cit., p. 158.
15
Ibidem, p. 159.
prilejul așteptat ca să arate care putere câștigase forma și care câștigase esențialul16. Fiecare parte
încerca să salveze alianța lor, de aceea n-au intrat în amănunte privitoare la reorganizarea
Principatelor; Napoleon a obținut anularea alegerilor din Moldova plătind-o cu renunțarea la
prințul străin și promisiunea de a se înțelege cu Anglia în privința organizării Principatelor.

În Moldova noile alegeri s-au ținut începând cu data de 10 septembrie, în Moldova, și 19

septembrie în Țara Românească, unioniștii câștigând în ambele țări. Victoria acestora a reanimat
dezbaterea ,,chestiunii române’’ pe plan internațional. Odată cu dizolvarea adunărilor ad-hoc în
Moldova și Țara Romănească toată atenția s-a mutat la Paris. La data de 7 aprilie 1858, Comisia
de investigații a Marilor Puteri și-a încheiat raportul în legătură cu situația din Principate și cu
dorințele românilor, așa cum fusese exprimate în adunările ad-hoc17.

Cele 19 ședințe alea conferinței de la Paris (mai-august 1858) au fost consacrate exclusiv
,,chestiunii române’’. Ministrul de externe al Franței a depus un document ca bază de discuții în
care acesta cerea unirea sub un prinț străin. Acest document a fost un bluf, Waleski neurmărind
altceva decăt formularea unei cereri maximale pentru a-și rezerva teren de retragere astfel, la 5
iunie, Hubner nota că propunerile Franței prevedeau doi domnitori, două adunări, dar o comisie
centrală unică, ceea ce după părerea sa nu era o unire sub un prinț străin, ci sub o formă
republicană18. A întâmpinat piedici și denumirea Principatelor și chiar și simbolul, Napoleon
renunțând în cele din urmă să mai susțină impunere drapelului comun ajungându-se la un
compromis, o banderolă albastră la fiecare dintre cele două drapele ale Principatelor19.

În cele din urmă, Convenția de la Paris a hotărât denumirea de Principate Unite ale
Moldovei și Țării Românești, menținerea suzeranității otomane, garanția colectivă a Marilor
Puteri, câte un domnitor și câte o adunare pentru fiecare principat, o comisie centrală pentru
legiferări de interes comun, un șef comun pentru cele două armate. Așadar este vorba despre un
act hibrid, de un compromis care nu a dat unirea, ci doar șansele a căror izbândă avea să depindă
de români.

16
Ibidem, p. 160.
17
Keith Hitchins, op. cit., p. 355.
18
Ion Agrigoroaiei, Janeta Benditer, Leonid Boicu, Emilian Bold, op. cit., p. 161
19
Ibidem, p. 162.
 Conferința și Convenția de la Paris au fost o succesiune de abandonuri franceze urmate
de celelalte Puteri prounioniste, atât în anumite momente, unii spunând că francezii erau mai
preocupați de salvarea onoarei lui Napoleon al III-lea angajată prin acte oficeiale în sprijinirea
Unirii. Însă acele abandonuri n-au mers până la totala și definitiva renunțare la Unire, ei reușind
să țină deschisă calea Unirii nu de către Puteri, ci de însiși românii.

Bibliografie

Agrigoroaiei, Ion, Benditer, Janeta, Leonid, Boicu, România în relațiile internaționale:

1699-1939, Editura Junimea, Iași, 1980;

Hitchins, Keith, Românii 1774-1866, Editura Humanitas, București, 2013;

Riker, T., W., Cum s-a înfăptuit România 1856-1866, Editura ALFA IAȘI, 2000;
.