Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Facultatea de Istorie
Tinică Bogdan, grupa H214

Napoleon al-III-lea și Unirea Principatelor

Noua fază în care a intrat istoria raporturilor internaționale, odată cu redeschiderea crizei
orientale în anul 1853, joacă un rol destul de important pentru evoluția relațiilor internaționale.
Este o perioadă istorică de consolidare a grupării capitaliste pe continent, de schimbare a
raporturilor de forțe între puteri, de destrămare a “Sfintei Alianțe”, de culminare a luptei
popoarelor pentru emanciparea națională, de accelerare și dezvoltare a procesului de întemeiere a
statelor naționale1.

În acele împrejurări, sud-estul continentului a redevenit una dintre principalele zone de

confruntare a intereselor divergente (pe plan internațional), când Imperiul Otoman s-a adâncit ca
urmare a agravării slăbiciunilor statului otoman și a intensificării luptei popoarelor pentru
eliberarea socială și națională. Resursele economice ale Principatelor Române și participarea lor
în circuitul internațional, așezarea lor între cele trei mari imperii conservatoare (adică Imperiul
Țarist, Imperiul Habsburgic și Imperiul Otoman), implicarea lor nemărginită în regimul de
navigație pe Dunăre, statutul juridic internațional particular al Principatelor Române și creșterea
luptelor pentru crearea unui stat național au ridicat situația țărilor române pe primul plan al
confruntărilor politice legate de redeschiderea și soluționarea crizei orientale2. De asemenea,
între 1853 si 1856, în Italia și Polonia, în Serbia, Muntenegru și Siria, s-au născut “chestiuni”
care și-au pus toată pecetea asupra raporturilor internaționale, fără ca vreuna dintre ele,
exceptând cauza italiană, să se ridice la amplitudinea și importanța problemei române. În acel șir

al litigiilor politice, românii au început prin a constitui în anii războiului o „problemă a

Principatelor”, iar între anii 1855-1859, o “chestiune română”3.

1
Ion Agrigoroaiei, Janeta Benditer, Leonid Boicu, Emilian Bold, România în relațiile internaționale 1699-1939,
Editura Junimea, Iași, p.136.
2
Ibidem
3
Ibidem, p.137.

1
 Noua criză internațională, care a dus la izbucnirea războiului dintre Rusia și Turcia în
1853 și implicarea Franței și Marii Britanii în anul următor, a apropiat cele două obiective
majore pe care pașoptiștii doreau să le realizeze: unirea și independența Principatelor.
Manevrele diplomatice pentru a pune capăt Războiului Crimeii și a rezolva chestiunea
românească au fost făcute, ca și în trecut, de Marile Puteri, în conformitate cu propriile lor
obiective. Relațiile dintre Rusia și Imperiul Otoman s-au deteriorat datorită disputelor cu privire
la dreptul Rusiei de a interveni în numele supușilor creștini ortodocși, a făcut ca atenția Marilor
Puteri să se concentreze asupra Principatelor4. De asemenea, când guvernul otoman, care a fost
sprijinit de Marea Britanie și de Franța, a respins un ultimatum rusesc, la 16 iunie 1853, armata
rusă, care evacuase Principatele cu doi ani în urmă, a trecut din nou Prutul, la 3 iulie și a ocupat
Bucureștiul pe data de 6 iulie5.

De ocupația țaristă a Moldovei și Țării Românești se leagă două importante urmări, adică
pătrunderea în Bosfor a escadrelor anglo-franceze, care a declanșat războiul și încercarea lui
Drouyn de Lhuys, ministrul de externe al Franței, de a atrage Austria în tabăra aliaților în
schimbul promisiunii stăpânirii a Principatelor Române. De altfel, soarta Principatelor Române a
făcut obiectul unor proiecte (autori, precum Napoleon al-III-lea, Palmerston, Cavour) de
schimburi teritoriale, în care cele dintâi erau date Austriei drept compensație menită să o atragă
în coaliția antițaristă sau să rezolve diferende în alte zone fierbinți ale continentului (adică Italia
și Polonia)6. Din punct de vedere istoric, Napoleon al-III-lea era un tip de internaționalist
superior lui Metternich sau lui Alexandru I. Totuși, Napoleon nu a fost un simplu revizionar.
Deși mulțumită unui mănunchi de amintiri și unui piedestal de abstracțiuni putuse nădăjdui să
ajungă împărat al Franței, realizările lui și le-a datorat în mare parte unui oportunism abil7.

Semnarea la 12 martie 1854 a tratatului de alianță franco-engleză și declarația de război a

fost urmate de protocolul conferenței de la Viena din 9 aprilie 1854 prin care Austria și Prusia au
declarat fundate în drept actele Angliei și Franței, adică războiul, mărturisind că erau unite cu
acestea din urmă puteri într-un dublu scop.

4
Keith Hitchins, Românii 1774-1866, Editura Humanitas, București, 2013, pp. 340-341.
5
Ibidem.
6
Ion Agrigoroaiei, op.cit, p.138.
7
T.W.Riker, Cum s-a înfăptuit România. Studiul unei probleme internaționale 1856-1866, Editura Alfa, București,
2000,p.26.

2
 Între cauzele deteriorării raporturilor ruso-austriece și cele ale aproprierii cabinetului
habsburgic de Anglia și Franța una dintre cele mai importante ni se înfățișează ocupația țaristă a
Principatului Române. În ultimă instanță, aceasta a fost pricina care a dus la hotărârea Vienei de
a o înlocui cu propria ei ocupație și la încheierea convenției prusiano-austriece din 20 aprilie
1854. Prin această convenție, cabinetul din Viena a obținut sprijinul Prusiei, apoi al Dietei
germane, în ocuparea și menținerea ocupației austriece asupra Principatelor Române. Apoi, prin
protocoalele de la Viena din 17-23 mai 1854, încheiate între Anglia, Franța și Prusia se confirm
legătura între tratatul de alianță franco-englez și convenția austriacă-prusiană, subliniindu-se că
scopul constant și invariabil al celor patru puteri rămânea asigurarea integrității Imperiul otoman
și evacuarea Principatelor Române de trupele țariste8.

Cererea lui Boul de evacuare a Principatelor, înaintată Rusiei la 3 iunie 1854, dovedește
importanța dată de Austria acestor țării. A depășit ultimul obstacol aflat în calea propriilor
ambiții în Țările Române, semnând Convenția de la Boiacikoi cu Turcia, la 14 iunie Aceasta a
reprezentat un succes diplomatic răsunător, întrucât se putea aproape spune că Austria a câștigat
mâna liberă mâna liberă în Principate9 .

Conferința de la Paris se deschise la 15 martie 1855. Puterile reprezentate era Anglia,

Franța, Turcia, Austria și Rusia, iar ministrul de externe al Austriei era ales să prezidese. În acest
mod, chestiunea Principatelor Dunărene a fost adusă în discuția Concertului European10. Baronul
Francois Bourquenay, ministrul Austriei, argumentează faptul că Unirea ar scoate Moldova și
Țara Românească de sub influența exclusivă a unei singure puteri și ar stabili o barieră naturală
în calea oricărei amenințări la adresa Imperiului Otoman. În 1854, de pildă, Napoleon al-III-lea,
nerăbdător să se găsească o soluție pentru “chestiunea Italiană”, propusese ca Austria să cedeze
Sardinia, Lombardia și Veneția și să se ia în schimb Principatele11.

Totuși, la 26 martie 1855 Bourqueney care ca un memorandum al guvernului său relativ

la Primul Punct să fie consemnat ca o opinie de care va trebui să se țină seama la luarea
deciziunii definitive. Acest document, care a fost anexat, trecea în revistă argumentele în
favoarea unirii și sugera un domnitor ereditar, ales dintr-o dinastie străină. Russell declară atunci

8
Ion Agrigoroaiei, op.cit, p.139.
9
Keith Hitchins, op.cit, p.342.
10
T.W.Riker, op.cit, p.28.
11
Keith Hitchins, op.cit, p.345.

3
că făcea rezervele sale în această chestiune, deoarece socotea că orice inițiativă trebuia să
pornească de la Sublima Poartă12.

Franța și Austria au acționat concertat pentru a depăși impasul diplomatic ce a urmat

eșecului Conferinței de la Viena. La 14 noiembrie 1855, Bourquenay și Boul au semnat un
protocol, prezentând termenii păcii pe care Austria urma să-i transmită Petersburgului sub forma
unui ultimatum. Două probleme erau cruciale (în primul rând, Rusia trebuia să cadă de acord în
privința neutralității Mării Negre, ceea ce ar fi însemnat retragerea flotei sale și dărâmarea
fortărețelor construite de-a lungul litoralului său, iar în al doilea rând, trebuia să-i cedeze
Moldovei teritoriul din sudul Basarabiei, învecinat cu Delta Dunării. Înaintați Petersburgului la
28 decembrie, acești termeni au fost acceptați cu neplăcere de către guvernul rus, la 16 ianuarie
1856. Conferința generală de pace s-a deschis la Paris la 25 februarie13. Confruntarea dintre
puteri în problema română la congres a fost prezumată încă din 20 februarie 1856, când
Napoleon al-III-lea i-a comunicat dorința sa lui Boul ca în congres să fie dezbătută și ideea unirii
Principatelor sub un prinț străin14. De asemenea, în problema unirii Principatelor, puterile erau
împărțite în două tabere. Franța, Rusia și inițial Marea Britanie au sprijinit-o, iar Turcia și
Austria s-au opus. Sprijinul dat de Napoleon al-III-lea unirii se bazează în mare parte pe
atașamentul său față de principiul naționalității, ca bază pentru o viitoare organizarea politică a
Europei. Preocuparea sa pentru Principate era în concordanță cu ideile sale privind Italia și
Polonia15.

Prilejul pentru propunerea franceză este luată în ședința din 8 martie 1856, când
chestiunea organizării Principatelor se afla pe ordinea de zi, Walewski, deschinzând dezbaterile,
declară că un răspuns la chestiunea precumpănitoare, unire sau separație, ar trebui adoptat ca
punct de plecare, întrucât îl privea, el credea că interesele Principatelor cereau unirea și era de
părere că ea ar trebui proclamată de Congres. Astfel, Franța a făcut propunerea formal și Cavour
ne asigură că ministrul se exprimase cu căldură. Clarendon se folosi de acest prilej pentru a vorbi
îndată după aceea și este lesne de înteles cu ce atenție încordată era ascultat glasul lui. Ali și
Boul combăteau deîndată ideea că unirea ar fi fost cu adevărată dorită de Principatelor, Boul

12
T.W.Ricker, op.cit, p.33.
13
Keith Hitchins, op.cit, p.346.
14
Ion Agrigoroaiei, op.cit, p.146
15
Keith Hitchins, op.cit, p.346.

4
susținând că Ali era mai în măsură să cunoască adevărul decât erau informatorii lui Walewski,
care potrivit afirmațiunilor acestuia, înfățișaseră sentimentul pentru unire ca fiind unanim16.

Urmează Tratatul de pace de la Paris, care a fost subscris la data de 30 martie 185617,
unde sunt clauzele privitoare la Principatele Române (articolele 22-27), adică menținerea
suzeranității otomane, garanția marilor puterilor, excluderea oricărei protecții exclusive, a
oricărei drept particular de ingerință, administrație independentă și națională, armată națională,
libertatea cultelor, a legislației, a comerțului, a navigației, revizuirea statutului național, în care
scop o comisie specială, europeană se va întruni la București, va lua informații și va propune
bazele viitoare lor organizări, adică două adunări ad-hoc vor exprima dorințele țării, care vor fi
luate în considerare de comisie și vor fi prezentate unei conferințe a marilor puteri la Paris18.

Convocarea adunărilor ad-hoc, în care unioniștii își puseseră mari speranțe, a trebuit să
fie amânate, întrucât comisia de investigații a sosit la București abia în martie 1857, adică după
rezolvarea disputelor cu privirea evacuarea trupelor Austriei din Principate și asupra noii
frontiere ruso-moldovene. Au urmat cinci luni de târguială, din septembrie 1856, până în ianuarie
1857, până ce textul firmanului să fie aprobat de către toate puterile. Promulgat de către sultan la
26 ianuarie 1857, firmanul prevedea reprezentarea tuturor categoriilor sociale în adunări, dar, de
fapt, asigura predominarea claselor avute, în special a boierilor mari proprietari de pământ.
Austria și Turcia n-au renunțat în nici un chip să se opună unirii. Planul lor era ca alegerile
pentru adunarea din Moldova să fie ținute cât de curând posibil, întrucât sentimentul unionist
părea mai slab acolo decât în Țara Românească și să se întocmească listele de votare înainte ca
Partida Națională să aibă timpul să-și organizeze sprijinitorii. Corupția din procesul electoral era
atât de evidență, încât Partida Național a hotărât să se abțină și, drept rezultat, antiunioniștii au
câștigat alegerile la 19 iulie19.

La 1 august 1857, Franța, Prusia, Rusia și Sardinia au anunțat ruperea relațiilor

diplomatice cu Poarta, conflictul ajungând acum atât de departe, încât alianța anglo-franceză
părea distrusă și Europa în pragul amenințării cu război20. Înțelegerea franco-engleză, care nu

16
T.W.Riker, op.cit, p.44.
17
A.D.Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, Volumul XII- Revoluția din 1848, Editura Cartea
Românească, București, 1848, p.182.
18
Ion Agrigoroaiei, op.cit, p.143.
19
Keith Hitchins, op.cit, pp.354-355.
20
Ion Agrigoroaiei, op.cit, p.158.

5
putea să angajeze Puterile celălalte, găsise un sprijin în aceia că fusese controlată la fața locului
prin votul Divanurilor ad-hoc. Deci domeniul îngust al Unirii cuprindea numai cum îngăduise
Regina Victoria Împăratului Napoleon al-III-lea21 la întâlnirea de la Orsobona din 6-10 august
1857,unde aceștia erau însoțiți de principalii lor demnitari și a format obiectul celor mai variate
supoziții și interpretări, tocmai pentru că ea nu s-a încheiat cu un act public. Riker a ajuns la
concluzia că francezii foloseau o tactică, ei neschimbându-și în fond atitudinea, că deși fiecare
din tabere a susținut că sacrificase forma de dragul de a obține esențialul, Napoleon al-III-lea a
dat românilor prilejul așteptat ca să arate care putere câștigase forma și care esențialul.
Desfășurarea ulterioară a evenimentelor justifică între totul concluzia lui Riker22.

Noi alegeri s-au desfășurat în Moldova începând cu 10 septembrie și ele au avut loc într-o
atmosferă de puternic entuziasm unionist, la fel și în Țara Românească la 19 septembrie23, iar
adunările ad-hoc în Moldova și Țara Românească s-au mutat la Paris. La 7 aprilie 1858, Comisia
de investigații a puterilor și-a încheiat raportul său în legătură cu situația din Principate și cu
dorințele românilor, așa cum fuseseră exprimate în adunările ad-hoc24.

Cele 19 ședințe ale conferenței de la Paris (mai-august), consacrate exclusiv chestiunii

române, au readus însă Principatelor pe primul rând al agendei diplomatice. Ministrul de externe
al Franței a depus în conferință, la 5 iunie 1858, un document ca bază de discuții, invocând faptul
evident că ar fi inutil să se eludeze problema esențială pe care Unirea. În fapt, cererea de unire cu
un prinț străin avansată la prima ședință la prima ședință a conferinței a fost un bluf, Walewski,
neurmărind altceva decât formularea unei cereri maximale, așa cum au revendicat-o românii,
pentru a-și rezerva teren de retragere, încât, la 5 iunie, Hubner nota că propunerile Franței
prevedeau doi domnitori, două adunări, dar și o comisie centrală unică25.

În concluzie, Conferința și Convenția de la Paris au fost o succesiune de abandonuri

franceze urmate de celălalte Puteri prounioniste, atât în anumite momente, unii spunând că
francezii erau mai preocupați de salvarea onoarei lui Napoleon al-III-lea angajată prin acte
oficiale în sprijinirea Unirii.
21
Nicolae Iorga, Unirea Principatelor (1859) Povestită Românilor cu prilejul împlinirii a cincizeci de ani de la
întemeierea Statului Român, Editura Tipografia Neamului Românesc, Vălenii de Munte, 1909, p.90.
22
Ion Agrigoroaiei, op.cit. pp.159-160.
23
Academia Română- Secția de Științe Istorice și Arheologie, Istora Românilor- Constituirea României Moderne
(1821-1878), Editura Enciclopedică, București,2003, pp.456-457.
24
Keith Hitchins, op.cit, p.359.
25
Ion Agrigoroaiei, op.cit, p.161.

6
Bibliografie

1. *Academia Română- Secția de Științe Istorice și Arheologie, Istora Românilor-

Constituirea României Moderne (1821-1878), Editura Enciclopedică, București,2003.
2. Agrigoroaiei Ion, Benditer Janeta, Boicu Leonid, Bold Emilian, România în relațiile
internaționale 1699-1939, Editura Junimea, Iași.
3. Hitchins Keith, Românii 1774-1866, Editura Humanitas, București, 2013.
4. Iorga Nicolae, Unirea Principatelor (1859) Povestită Românilor cu prilejul
împlinirii a cincizeci de ani de la întemeierea Statului Român, Editura Tipografia
Neamului Românesc, Vălenii de Munte, 1909.

7
5. T.W.Riker, Cum s-a înfăptuit România. Studiul unei probleme internaționale 1856-
1866, Editura Alfa, București, 2000.
6. Xenopol Alexandru , Istoria Românilor din Dacia Traiană, Volumul XII- Revoluția
din 1848, Editura Cartea Românească, București, 1848