Capitolul 1.

Congresul European Hotărăște ”Consultarea Dorințelor” Românilor

În primul capitol al acestei cărți -”Congresul European Hotărăște Consultarea

Dorințelor Românilor” - autorul prezintă dilemele marilor puteri în cadrul Conferinței
de la pace de la Paris și atitudinea acestor puteri în ceea ce privește ”chestiunea
română”. La început, sunt prezentate pe scurt efectele Războiului Crimeii și anume
desființarea Sfintei Alianțe, intrarea Imperiului Otoman sub patronajul ori tutelajul
politic și economic al Marii Britanii și Franței și diminuarea influenței rusești în zona
Balcanilor iar Principatele Române sunt scoase de sub protectoratul Rusiei și puse sub
garanția europeană sau garanția colectivă a marilor puteri.
În ceea ce privește ”chestiunea română” aceasta ajunge să fie din ce în ce mai
prezentă în discuțiile și chiar și unele conferințe înainte de cea de la Paris cum a fost
în cazul Conferinței de la Viena din 1855 când această chestiune este luată în discuție
și oficializată. În ajunul Congresului de pace de la Paris, emigrația română precum și
patrioți și oameni intelectuali și de cultură aflați la școlile din Franța încep să
desfășoare o campanie amplă favorabilă creării unui stat național unitar român.
Uneori chestiunea a căpătat și o extindere sau importanță mai mare decât îi erau
limitele acest fapt explicându-se prin interesele unor puteri de a pune rivalii în
chestiuni mai delicate cum a fost în cazul Rusiei care folosea ”chestiunea
românească” pentru a disloca sistemul de alianțe creat în timpul războiului Crimeii și
de a se apropia cu Franța. Reorganizarea Principatelor a fost luată în discuție în
februarie 1856 însă comisia formată din reprezentantul Franței, Rusiei și Aali Pașa au
lăsat problemele esențiale în suspensie în scopul de a amâna confruntările dintre
marile puteri. În ședința de la începutul lunii martie ministrul Franței ridică în mod
oficial chestiunea unirii, aceasta fiind aprobată de ministrul Marii Britanii și cel Rus
însă respinsă de Aali Pașa pe motiv că românii nu și-ar fi dorit unirea. Dezbaterile
încep iar ministrul austriac Buol a scăpat în discursul său ideea de a consulta românii
în problema unirii.
În urma dezbaterii din martie și ideii de a consulta poporul român, puterile anti-
unioniste încearcă să evite această consultare, în frunte fiind chiar ministrul care a
propus această idee, Buol care susținea că doar Imperiul Otoman în calitate de putere
suzerană putea decide unirea Principatelor, de partea anti-unionistă fiind și
ambasadorul Marii Britanii Stratford Redcliffe. De partea pro-unionistă pe lângă
Prusia și Sardinia-Piedmont care și ele urmăreau scopurile lor de creare a statelor
naționale, se afla și Franța. Politicienii francezi erau într-o oarecare măsură
familiarizați cu ideile și tendințelor românilor datorită prezenței a diferitor Societăți și
Asociațiuni formate de românii intelectuali care răspândeau aceste idei. Este bine de
menționat faptul că și în Franța existau unele opinii contradictorii idealului de unire al
românilor precum au fost cele lui Emile Ollivier și școlii lui Talleyrand care doreau
fie conservarea Imperiului Otoman fie expansiunea Austriei către Orient pentru a-i
diminua influența în Occident. Totodată Franța se afla și într-o poziție delicată
deoarece Marea Britanie se afla în tabăra puterilor anti-unioniste iar pentru a conserva
relațiile anglo-franceze trebuia să facă unele concesii, iar pe de altă parte Franța
trebuia să aplice în practică principiul naționalităților a cărei propovăduitoare era și să
lase deoparte planurile regelui Napoleon III în privința Principatelor Române. Deși s-a
lovit de unele bariere Franța continuă să aducă argumente pro unire și susține în
continuare unirea principatelor însă cu unele concesii făcute pentru conservarea
alianței cu Marea Britanie.
În cazul Rusiei, la început aceasta nu își arată afinitățile în mod concret însă când
diplomații ruși ai observat că ”problema românească” oferea o șansă de divizare a
Franței de Austria, Imperiul Otoman și Marea Britanie dar putea crea și o apropiere cu
Franța, trece și ea de partea unirii. Este oarecum paradoxal atitudinea Rusiei de a intra
de partea Franței din moment ce unul dintre motivele de unire a Principatelor era chiar
stăvilirea influenței rusești. În problemele interne ale românilor, Rusia ocupa aceeași
poziție cu Austria, adversară a unirii. Deși se poate constata din unele corespondențe
ale ministrului rus Gorceakov o aversiune față de unire, existau și unele argumente
pro-unire cum ar fi o posibilă creștere de influență a Marii Britanii, Imperiului
Otoman și Austriei în regiune dacă Principatele rămâneau dezbinate, cea mai mare
primejdie fiind pentru Rusia tocmai această influență crescută în Balcani a Austriei.
Datorită celor spuse mai sus, se poate concluziona că preocupările Rusiei nu aveau ca
scop soarta Principatelor ci mai mult soarta influenței sale în această parte a Europei.
În privința Marii Britanii, aceasta s-a alăturat taberei anti-unioniste pe motiv că
unirea echivala cu detașarea de Imperiul Otoman și l-ar și pus într-o poziție
inconfortabilă între Grecia, Rusia și Principatele Române. Pe lângă aceste motive,
unirea reprezenta contrariul intereselor britanice externe cum au fost cele de ordin
economic, care doreau conservarea Imperiului Otoman dar și motivul conform căruia
existau deja prea multe state mici pe harta Europei iar unirea Principatelor ar putea
destabiliza zona Balcanilor și ar duce la trezirea unor sentimente naționale ale unor
minorități aflate în Imperiul Otoman.
Pe lângă Marea Britanie se afla și Austria ca adversar al unirii. În ceea ce privește
motivațiile ei sunt multe păreri însă în general se poate spune că Austria nu dorea
crearea și consolidarea unor centre puternice de atracție în afara granițelor Imperiului
pentru populațiile alogene. Pe lângă aceasta, crearea unui nou stat român relativ
puternic ar fi putut contracara influența austriacă în Balcani și într-o oarecare măsură
ar fi putut duce la unele lucruri tensionate dacă se lua în calcul majoritatea populației
etnice române din Transilvania. La începuturi s-a luat în calcul și o unire a
Principatelor însă sub un arhiduce care să ducă noua țară sub influență austriacă însă
odată cu trecerea timpului s-a renunțat la această idee.
Capitolul 2. Marile Puteri și Exprimarea Dorințelor Românilor

În capitolul 2 al acestei cărți - ”Marile Puteri și Exprimarea Dorințelor

Românilor” - autorul prezintă atât situația internațională a Europei cât și situația
Principatelor Române imediat după încheierea Conferinței de pace de la Paris dar și
cum au decurs Adunările Ad-hoc.
Înainte de a se trece la consultarea românilor în ceea ce privește unirea celor două
principate trebuiau să se îndeplinească unele condiții preliminare. Prima dintre aceste
condiții a vizat domnitorii. La acel moment domnitorul Moldovei era Grigore
Alexandru Ghica și Barbu Știrbei în Țara Românească. Deoarece domnitorul avea un
rol important fiecare mare putere avansa propriul ei candidat pentru înlocuire în
scopul de a-și îndeplini interesele. În cele din urmă, puterile anti-unioniste reușesc să
numească câte un caimancan pentru fiecare țară, pentru Moldova fiind numit Th. Blaș
iar pentru Țara Românească Alexandru Ghica. Prin numirea lor puterile anti-unioniste
sperau să își crească controlul asupra regiunilor și cum am spus și mai sus, să își
îndeplinească scopurile. După rezolvarea problemei domnitorilor, o chestiune
importantă a fost evacuarea Principatelor Române de către trupele austriece și cele
otomane. Aproximând că românii doreau unirea, puterile anti-unioniste au prelungit
ocuparea teritoriilor cu diferite justificări. Austriecii au justificat ocuparea prin
argumentul conform căruia ocuparea era o măsură de precauție pentru securitatea
Transilvaniei și a Bucovinei. Pe lângă aceasta, austriecii au condiționat evacuarea prin
stabilirea granițelor. Tratatul de la Paris trecuse Delta Dunării sub stăpânirea
Moldovei dar s-a omis să se declare în privința Insulei Șerpilor. În cadrul delimitării
teritoriale a mai apărut o problemă, și anume ”chestiunea Dunării”. Deși această
problemă fusese încheiată prin Tratatul de pace de la Paris, austriecii au dorit să își
mențină privilegiile economice iar cu ajutorul Marii Britanii și Franței reușește să
înlăture Rusia de la gurile Dunării. Tot Tratatul de pace de la Paris a impus crearea
unei comisii speciale care avea rol de informare asupra stării din principate și să
propună bazele viitoarei organizării, românii putând doar să-și facă cunoscute
dorințele lor prin intermediul Adunărilor Ad-hoc.
Imperiul Otoman și Austria au susținut la început consemnarea formală a
excluderii principiului unirii din firmanul de convocare a Adunărilor. Nereușind,
datorită faptului că ocupau țările, austriecii încep în mod confidențial să dreseze
listele candidaților la deputățiile în Adunările Ad-hoc. În același timp, în presa străină
se purta un ”război” între publicațiile pro-unioniste și cele anti-unioniste. Franța
rămânea în continuare o susținătoare a unirii precum și Rusia. Rusia urmărea în
continuare ca prin ”chestiunea română” să complice relațiile Franței dar în același
timp era îngrijorată ca nu cumva în principate oamenii să se răscoale de teama unui
compromis între marile puteri. Au existat neînțelegeri și în ceea ce privește dreptul
Adunărilor Ad-hoc de a dezbate unirea. În tabăra statelor care sprijineau acest lucru se
afla Franța, Rusia și Prusia iar firmanul pentru convocarea Adunărilor Ad-hoc a fost
sancționat de sultan la mijlocul lunii Ianuarie 1857 și lărgea numărul participanților
iar vicepreședintele și secretarii fiecărei Adunări aveau să fie aleși și nu numiți.
Comisia Europeană avea rolul de a observa, constata și alcătui un raport care să
constituie principalele temeiuri pentru deciziile din cadrul Conferinței de la Paris.
Românii din principate au primit pe fiecare comisar în funcție de atitudinea țărilor pe
care le reprezentau și atitudinea lor față de unire. Este de menționat că membrii
Comisiei nu se aflau în cele mai bune relații datorită fie orientării lor politice în ceea
ce privește unirea fie din chestiuni personale iar uneori se ajungea la certuri și uneori
încreierări. Un scandal iscat între membrii Comisiei a fost demascarea falsificării
alegerilor din Moldova, un rol important avându-l caimancanul Vogorodie care a fost
numit după moartea lui Th. Blaș. Acesta a instaurat un regim dur în Moldova în care
cluburile unioniste nu puteau propaga idea unirii dar corespondența lui secretă cu
demnitari ai Imperiului Otoman a fost demascată pe scară internațională. Ca și
complici ai aceste falsificări au fost Imperiul Otoman și într-o oarecare măsură
Austria și Marea Britanie. Falsificarea alegerilor a constant în falsificarea listelor
electorale în așa fel încât doar anti-unioniștii puteau să voteze. Datorită neînțelegerilor
Comisia își întrerupe activitatea în luna Iulie 1857 ca mai apoi să își reia lucrările în
luna Septembrie a aceluiași an și să compună raportul.
Această mișcare de falsificare a alegerilor a îndârjit și mai tare puterile unioniste
care o aveau în frunte pe Franța, secondată de Rusia. Planul puterilor anti-unioniste
era acela de a grăbi alegerile refuzând amânarea alegerilor și eventual rectificarea
listelor electorale. În continuare puterile pro-unioniste se străduie să împiedice
falsificarea alegerilor din Moldova și aduc și numeroase dovezi însoțite de probe de
netăgăduit. Românii au reacționat prin abținerea la de alegeri folosind motivul că
libera exprimare a poporului nu era posibilă în asemenea condiții. Pe lângă aceasta,
românii cer și avizul reprezentanților puterilor pro-unioniste, reacția ambasadorilor
fiind favorabilă acestei mișcări cu excepția reprezentatului rus care avea îndoieli.
Aflând de aceste falsificări, Napoleon al III-lea rupe relațiile diplomatice cu Imperiul
Otoman, fiind urmat de către Prusia, Rusia și Sardinia-Piedmont ducând la o criză în
rândul demnitarilor din Imperiul Otoman care mai târziu ajunge la concluzia că
situația se putea ameliora printr-un compromis.
Capitolul 3. O soluție hibridă
În acest capitol din această carte, autorul prezintă evenimentele care au urmat în
urma ruperii relaților diplomatice cu Imperiul Otoman de către puterile pro-unioniste
dar și negocierile care au avut loc între puterile anti-unioniste și pro-unioniste în ceea
ce privește ”chestiunea românească” și găsirea unei soluții care să mulțumească într-o
măsură mai mare sau mai mică pe toată lumea.
În urma ruperii relațiilor diplomatice cu Imperiul Otoman, Franța căuta să facă o
înțelegere cu Marea Britanie prin care să salveze unirea. Diplomații francezi erau
pregătiți să facă concesii dar nu renunțaseră la înfăptuirea unirii iar pe de altă parte,
Marea Britanie spera ca prin aceste negocieri unirea să fie dată uitării. La începutul
lunii August a anului 1857 are loc o întâlnire între ambele părți la Osborne în care
deși nu s-a ajuns la un consens, a creat tensiuni în rândul celorlalte mari puteri.
Austria era îngrijorată că Marea Britanie a cedat și s-a alăturat Franței iar printre
rândurile diplomaților ruși exista frica că Franța a abandonat planul unirii în favoarea
conservării și salvării alianței cu Marea Britanie, alianță la care rușii munciseră să o
șubrezească. În ceea ce privește întâlnirea de la Osborne, unii istorici susțin că Franța
a abandonat planul unirii în favoarea relațiilor anglo-franceze dar sunt și oameni
precum Riker care a ajuns la concluzia conform căreia francezii au folosit o tactică și
au susținut că sacrificaseră forma de dragul de a obține esențialul. Circulau zvonuri în
Imperiul Otoman cum că Franța și Anglia au convenit în anularea alegerilor din
Moldova iar în Congresul de la Paris se vor pronunța pentru suzeranitatea Imperiului
Otoman în principate iar unirea se va realiza doar în domeniile militare, judiciare și
financiare.
În urma întâlnirii de la Osborne puterile pro-unioniste reiau relațiile diplomatice
cu Imperiul Otoman iar în urma zvonurilor care susțineau abandonul planului unirii de
către Franța, puterile anti-unioniste au lăsat Adunările Ad-hoc să decurgă. În urma
rezultatelor Adunărilor, puterile au văzut dorința românilor de a trăi într-un singur stat
însă puterile anti-unioniste continuau vechea lor politică și se comportau ca și cum
nimic nu s-ar fi întâmplat. În urma acestor fapte, Franța aderează la propunerea
Austriei de a sustrage de la Comisia Europeană aprecierile făcute despre dorința
Adunărilor Ad-hoc ca unirea să se înfăptuiască sub un prinț străin, propunere la care
Rusia a aderat și ea. Unele guverne din țările anti-unioniste, cum a fost cel englez,
plecau de la prezumția că Principatele făceau parte din teritoriile Imperiului Otoman
sub același titlu ca și alte provincii, totul reducându-se la integritatea Imperiului
Otoman însă lucrul care îl scăpau din vedere era faptul că Principatele aveau un statut
juridic în dreptul public european care le confirma autonomia.
În Conferința de la Paris, Franța mergea pe o linie conciliatoare și pregătită să
facă concesii iar Rusia continuă linia inițial stabilită și uneori ajunge să fie mai pro-
unionistă decât Franța, toate în scopul de a lărgi prăpastia dintre Marea Britanie și
Franța. Totodată, rușii erau partizanii întăririi autonomiei Principatelor în măsura în
care aceasta nu afecta viitoarele interese în politica externă. În același timp, puterile
anti-unioniste au început să prindă speranțe când au văzut atitudinea conciliatorie a
Franței. În lunile Mai-August 1858 au loc un umăr însemnat ședințe toate dedicate
chestiunii Principatelor Române. Deși în mare parte domina un spirit de compromis,
sunt și unele ciocniri aspre între diplomații francezi și austrieci care uneori au
amenințat cu părăsirea conferinței și ruperea negocierilor. În ceea ce privește
discuțiile din cadrul Conferinței, pe lângă unele bluf-uri aduse de puterile anti-
unioniste în privința unirii, teme de subiect controversate au fost numirea oficială a
Principatelor și steagul comun. Discuții aprinse s-au purtat și în legătură cu raporturile
de drept între Imperiul Otoman și Principate, Rusia susținând Franța uneori chiar și în
pofida propriilor convingeri. În final, Convenția de la Paris a stabilit ca denumirea
Principatelor să fie Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești, suzeranitatea
otomană încă se menținea la fel ca și garanția colectivă a marilor puteri semnatare ale
tratatului de la Paris, conducerea va fi făcută de câte un domnitor pentru fiecare
principat și crearea unei adunări pentru fiecare principat, crearea unei comisii centrale
unice pentru legiferări de interes comun, o curte de casație și justiție comună și un șef
suprem peste cele două armate.
În final, deși Conferința de la Paris nu a unit politic cele două Principate, a reușit
să dea un imbold românilor, iar pe lângă unele instituții pe care acum ambele
principate le aveau, duce unirea totală și mai aproape de înfăptuire.
Capitolul 4. Triumful Cauzei Române

În acest ultim capitol al acestei cărți autorul descrie acțiunile românilor

imediat după semnarea Conferinței de la Paris dar și demersul lucrurilor în
alegerile din Adunările Ad-hoc și alegerea lui Alexandru Ioan Cuza.
Foștii caimancani sunt schimbați iar în locul lor sunt numiți Anastasie Panu
și Vasile Sturdza în Moldova care prin acțiunea lor de a repune în vigoare
libertatea presei, chemarea în funcții în guvern a lui Alexandru Ioan Cuza și
înlocuirea lui Ștefan Catargiu a dus la recâștigarea glasului unionist. Rolul acestor
căimăncănii era acela de a pregăti alegerile pentru Adunările menite alegerii
viitorului conducător al principatului și să mențină ordinea. În Țara Românească
au fost numiți doi conservatori, Ion Manu și Emil Băleanu care spre deosebire de
situația mai favorabilă idealului unirii, au făcut abuz de ”păstrarea ordinii” și au
luat măsuri restrictive uneori considerate chiar abuzive. Situație este oarecum
ironică deoarece în timpul stăpânirii celorlalți caimancani situația era fix invers,
Vogorodie aplicând în Moldova un regim dur iar Mihail Sturdza unul mai liberal
în Țara Românească. Deși caimancanii au fost schimbați, puterile anti-unioniste
încă își urmăreau scopul de a împiedica unirea dar în mod mai subtil, prin
susținerea și instigarea elementelor conservatoare din principate însă cu trecerea
timpului ”chestiunea italiană” a început să capete întâietate în detrimentul celei
românești.
Revenind în principate, conservatorii extremiști din Țara Românească ajung
să execute progresiștii de pe listele electorale însă manevra a fost demascată
deoarece contestațiile trimise tribunalelor au fost admise ca o urmare a presiunii
viguroase a opiniei publice. Sprijinindu-se pe mase, partida națională se afla în
maximă ofensivă iar într-un final aceasta câștigă alegerile în ambele principate cu
o majoritate. În Adunarea Electivă din Moldova domina ideea conform căreia se
dorea un domnitor cu un mandat precis de a realiza unirea principatelor. În data
de 3 Ianuarie 1859 partida națională cade de acord asupra candidaturii lui
Alexandru Ioan Cuza. Două zile mai târziu acesta urmează să fie ales ca și
domnitor al Moldovei cu voturi unanime în Adunare. Datorită ne-posibilității pe
altă cale de înfăptuire a unirii, În Țara Românească avea să fie ales tot Alexandru
Ioan Cuza în persoana noului domnitor. Acest lucru s-a putut înfăptui datorită
faptului deși în Convenția de la Paris s-a stabilit ca principatele să fie conduse de
doi domnitori, nu menționase că acești doi domnitori nu pot fi aleși în aceeași
persoană. La data de 24 Ianuarie 1859 Alexandru Ioan Cuza a fost ales și în Țara
Românească în unanimitate iar prin această dublă alegere drumul spre unire a fost
deschis.
În final pe lângă acestea, autorul mai ridică și întrebarea ce s-ar fi întâmplat
dacă alegerea românilor ar fi fost anulată și s-ar fi procedat la alte alegeri. Tot
autorul răspunde că acest fapt era puțin probabil să se întâmple datorită faptului
că până și puterile anti-unioniste știau că dacă se va proceda așa românii tot pe
Alexandru Ioan Cuza îl vor alege și a doua oară. Pe lângă aceasta, nu exista nicio
dovadă că Franța și Rusia ar fi fost gata să capituleze în fața puterilor anti-
unioniste fix în același moment când românii confirmaseră justețea politicii lor
pro-unioniste. Tot în avantajul cauzei române a fost probabil în mod paradoxal și
scăderea importanței ei la nivel internațional în contextul războiului franco-italo-
austriac și preponderența ridicată a ”chestiunii italiene” în detrimentul chestiunii
românești. În opinia autorului, reușita actului diplomatic al românilor din 1859 ca
și a celor din 1864 și 1866 nu se poate explica prin motive conjuncturale.
Triumful cauzei române este în concepția lui un proces istoric intern desfășurat în
ultima sa fază în anii 1856-1859 într-o dispunere stabilă a factorilor internaționali
externi.