D2.

România şi concertul european; de la „Criza orientală”

la marile alianţe ale secolului XX

Situația europeană de la începutul secolului al XIX-lea. Prima parte a secolului al XIX-lea aduce
modificări importante pe scena relațiilor internaționale. Spre deosebire de modernitatea timpurie, prima
jumătate a secolului al XIX-lea, în materie de relaţii internaţionale, a fost unul al conducătorilor preocupaţi
de apărarea şi menţinerea echilibrului de putere, ca principiu fundamental al relațiilor internaționale,
restabilit prin Congresul de pace de la Viena (1815). Aici s-a născut ideea de „concert european”,
deoarece Marile Puteri europene au format un “organism unitar” ce trebuia să intervină în toate problemele
apărute în Europa şi în lume (Europa domina lumea în acea perioadă), cu scopul de a menține un echilibru
al puterii și o conservare a privilegiilor marilor imperii existente pe “bătrânul continent”, amenințate de
valul revoluțiilor modern. De aici, ideea de unitate a Europei, sub o altă formă decât cea încercată de
Napoleon Bonaparte, o idee de tip conservator ce domină prima parte a secolului, care nu permite nicio
modificare substanţială a granițelor și care ignoră principiul naționalităților (dreptul popoarelor mici de a
obține revendicări naționale).
Iniţial cinci, apoi şapte Mari Puteri europene au dominat relaţiile internaţionale pe parcursul
secolului al XIX-lea: Anglia, Franţa, Imperiul Habsburgic (Austria), Rusia, Imperiul Otoman, iar mai
apoi Prusia (ce va forma, în a doua jumătate de secol, Germania) şi Piemont-Sardinia (ce va unifica
Italia, tot în a doua jumătate de secol). Primele cinci au fost puterile „concertului european” în prima
jumătate a secolului al XIX-lea. În aceasta perioadă, mişcările revoluţionare au fost înfrânte în mare parte
prin instrumentul „Sfintei Alianţe”, o forță armată comună care a intervenit acolo unde considerau
revoluțiile amenințățoare. Situaţia se schimbă fundamental după 1848, graţie impactului avut de revoluţia
paşoptistă: „Sfânta Alianţă” dispare, iar principiul naționalităților triumfă.
„Criza Orientală” - problema relațiilor internaționale care domina Europa de est – cunoaște noi
evoluții in prima jumătate a secolului prin războaiele ruso-turce din 1806-1812 și 1828-1829. Naţiunile din
Balcani au un punct de vedere tot mai puternic pentru a-și atinge aspirațiile naționale și care e, adesea,
diferit de punctul de vedere al Marilor Puteri europene. Românii se află printe naţiunile balcanice care-şi
sustin cu putere revedicările naţionale şi care reuşesc să atingă parțial dintre acestea în această perioadă.

A. Relațiile internaționale ale spațiului românesc în prima jumătate a secolului

al XIX-lea (1801-1850).
Pe plan intern, Țara Românească și Moldova se aflau la începutul secolului sub regimul fanariot.
Ideile modernizatoare promovate în Europa pătrunseseră în spațiul românesc prin intermediul proiectelor
politice redactate de boierii progresiști. Spaţiul românesc a cunoscut după 1822 o primă etapă a
modernizării sale prin înlăturarea regimului fanariot. Apoi, prin Tratatul de la Adrianopol (1829), celor
două Principate, aflate sub suzeranitate otomană, trec oficial sub protectorat rusesc și li se recunoşteau
mai multe drepturi, printre care autonomia, dreptul de liberă navigaţie pe Dunăre sau restituirea unor
teritorii. În 1831-1832, ca efect al aceluiaşi război, sunt puse în aplicare primele acte cu rol de
constituţie, ce aduceau principii moderne de organizare a statului: Regulamentele Organice. Modernizarea
efectivă ramânea blocată de obstacole externe, legate de evoluţia Crizei Orientale: Imperiul Otoman,
puterea suzerană, alături de Rusia, protectoarea Principatelor române, frânau o modernizare efectivă a celor
două ţări.

1
 Revoluția de la 1848 a fost un moment important în calea modernizării spațiului românesc.
Generaţia care a pregătit revoluția pașoptistă a urmărit constant înlăturarea regimului impus Principatelor
de Marile Puteri, realizarea unirii şi obţinerea independenţei. Unirea şi independenţa – cele mai
importante obiective naţionale ale românilor rămase s-au atins treptat, pe parcursul celei de-a doua jumătăţi
a secolului al XIX-lea, atunci când contextul extern a devenit favorabil.

B. Relațiile internaționale în a doua jumătate a secolului XIX (1851-1900).

1. Primul moment important pentru diplomaţia românească în a doua jumătate a secolului al XIX-
lea îl reprezintă Războiul Crimeei (1853-1856), în fapt o nouă etapă a „Crizei Orientale”, eveniment militar
soldat cu ocuparea militară a celor două Principate române de către trupele ruse, apoi de cele otomane şi
austriece. La Congresul de pace încheiat la Paris în 1856, pe lângă chestiunile legate de acest război, au
fost luate în discuție și alte probleme și, astfel, problema românească devine, pentru prima dată, problemă
europeană. Marile Puteri stabilesc un statut politico-juridic mai favorabil Ţării Româneşti şi Moldovei,
prin înlăturarea protectoratului rusesc. Acesta era înlocuit cu garanţia Marilor Puteri, dar se păstra
suzeranitatea otomană. Prin tratat, Moldova primea de la Rusia cele 3 judeţe din sudul Basarabiei, fiind
singura ţară românească cu ieșire la Marea Neagră. Totodată, se ia în discuţie posibilitatea unirii celor
două Principate, iar Marile Puteri se poziționează pe două tabere: Franţa, Rusia, Prusia şi Piemont-
Sardinia susțin unirea, în timp ce Imperiul Otoman, Austria şi apoi Anglia sunt contra. Totuși, problema
2
unirii nu este tranșată în cadrul Congresului de pace de la Paris din 1856, trasând celor două delegații
românești sarcina alegerii unor Adunări Ad-hoc, care urmau să decidă asupra viitorului comun al celor
două țări românești. Rezoluțiile Adunărilor Ad-hoc au cerut imperativ în 1857 unirea, dar la Conferinţa
din 1858, organizată tot la Paris, cele două ţări primesc dreptul de unire formală, nu completă. Sprijinul
dat de împăratul Napoleon al III-lea şi susţinerea Franţei, au fost hotărâtoare în problema unirii românilor.
Prin alegerea dublă a lui A.I. Cuza ca domnitor în ambele Principate în ianuarie 1959, românii puneau
Marile Puteri în faţa faptului împlinit. Unirea Principatelor a deschis ulterior procesul consolidării statului
român modern şi afirmării lui pe plan extern.
SURSA: „Prin Tratatul de la Paris din 1856, care a pus capăt Războiului Crimeii, puterile [...] au aşezat
Moldova şi Ţara Românească sub protecţia lor colectivă [...] şi, în al doilea rând, au recunoscut dreptul românilor
înșiși de a avea un cuvânt de spus în legătură cu stabilirea formei de guvernământ. Oferindu-li-se o astfel de ocazie,
majoritatea românilor n-au mai lăsat nici un dubiu în privinţa dorinţei lor de unire şi independenţă, iar puterile
(Austria şi Imperiul Otoman, fără tragere de inimă) au reacţionat prin promulgarea aşa-numitei Convenţii de la
Paris în 1858. Acest document, menit să servească drept lege fundamentală pentru Principate, a indicat modul în
care românii trebuiau să se guverneze de aici înainte. [...]
Convenţia de la Paris conţinea un motiv de dezamăgire majoră pentru români: nu spunea niciun cuvânt despre
Unirea Principatelor. [...] La începutul anului 1859, exercitându-şi dreptul acordat de Convenţia de la Paris de a-şi
alege propriii lor domnitori, aceştia au ales una şi aceeaşi persoană în fiecare dintre cele două Principate. Plecându-se
în faţa inevitabilului [...] puterile au acceptat tacit faptul împlinit, iar Alexandru Ioan Cuza însuşi a desăvârşit
unirea administrativă a Principatelor în 1861. [...]
În timpul scurtei sale domnii (1859-1866), Cuza [...] a dat <României> [...] instituţii politice şi economice
moderne. [...] Nerăbdător să promoveze reformele sale fundamentale, Cuza a dizolvat o adunare recalcitrantă în mai
1864, când aceasta a respins reformele rurală şi electorală, care formau esenţa programului său legislativ. La numai
două săptămâni de la lovitura sa, Cuza a supus unui referendum popular o constituţie, Statutul, pentru a-şi legitima
regimul.”
(K. Hitchins, România 1866-1947)

2. Al doilea moment semnificativ din această perioadă, pe plan extern, îl reprezintă participarea
României la războiul pentru obţinerea independenţei statale. Este, de altfel, singurul moment la care
participă România în cadrul „Crizei Orientale” din a doua jumătate a sec. al XIX-lea.
Necesitatea obţinerii independenţei României a fost discutată încă din 1866, odată cu venirea
noului domnitor, principele Carol I (1866-1914). Trebuia însă așteptat contextul extern favorabil pentru
obținerea sa. Nu trebuia forţată situaţia, dacă ţinem cont de faptul că românii puseseră de două ori Marile
Puteri în faţa „faptului împlinit”: prin dubla alegere a lui Cuza în 1859 şi prin înscăunarea principelui Carol
în 1866, ambele realizate fără acordul Marilor Puteri. În 1875, prin revolta popoarelor din Balcani, se
redeschide „Criza Orientală”. Rusia intervine pentru „protejarea fraţilor creștini” din Balcani, urmărind
astfel să obţină noi teritorii în detrimentul Imperiului Otoman, recâștigând astfel terenul pierdut în urma
“războiului Crimeei” (1853-1856). Declanşarea unui război ruso-otoman reprezenta un moment favorabil
pentru ca România să-şi proclame independenţa.
România semnase în 1875 o Conventie comercială cu Austro-Ungaria, expresie a unei politici
externe proprii. Odată cu declansarea Crizei în 1875, guvernul conservator alege tactica neutralităţii și a
expectativei, nedorind o implicare alături de Rusia (pe care o considera principala primejdie pentru spațiul
românesc). Strategia conservatorilor români era aceea a obținerii independenței țării printr-un sprijin al
lumii germane. Situaţia se schimbă în vara anului 1876, când conservatorii sunt înlocuiți la guvernare de
liberali, iar noul guvern condus de I. C. Brătianu propune o viziune nouă asupra politicii externe, trimiţând
un memoriu Marilor Puteri si Imperiului Otoman, prin care cerea recunoasterea individualitatii statului
român si a denumirii de România. Pentru liberali, contextul era favorabil pentru obținerea independenței,
chiar dacă trebuia să colaboreze cu Rusia.
3
 În septembrie 1876, guvernul liberal începe tratativele cu Rusia, mai întâi la Livadia (în Crimeea).
România era interesată de o alianţă cu aceasta pentru a nu transforma teritoriul României în teatru de război
și pentru a se asigura de obținerea independenței în condiții asumate printr-o înțelegere scrisă. Tratativele
sunt finalizate la 4 aprilie 1877 prin semnarea Conventiei româno-ruse la București. Rusia se obliga să
mentină si să respecte integritatea teritorială a României, iar guvernul român permitea trupelor ruse sa
treacă prin țară, dar pe cheltuială proprie, fixându-se si traseul de urmat. Cele două armate colaborau
pentru a învinge Imperiul Otoman. Astfel, se încheia o primă acţiune cu Rusia, cea diplomatică, în
vederea colaborării militare ulterioare.
La 12 aprilie 1877, Rusia a declarat război otomanilor, iar România, având o înţelegere scrisă cu
aceasta, se afla practic în stare de război cu Imperiul Otoman. Începe, astfel, acţiunea militară a României
alături de Rusia, acţiune care s-a dovedit a fi destul de dificilă în fapt, în ceea ce priveşte colaborarea
militară a celor două armate. Turcii au atacat orasele româneşti de peste Dunăre, dar armatele româneşti au
apărat linia fluviului, fără a permite armatelor otomane să pătrundă pe teritoriul românesc, până la sosirea
armatelor rusești. La 9 mai 1877, în urma interpelării lui Nicolae Fleva, ministrul de externe M.
Kogălniceanu citeşte Declaratia de independenţă a României în Parlament. Era actul politic prin care
România se desprindea oficial de puterea suzerană, dar ţara noastră trebuia să participe la război pentru
ca starea de fapt, a independenţei, să fie certificată printr-un tratat cu valoare juridică internaţională, iar
independenţa să fie recunoscută ulterior de Marilor Puteri. Colaborarea militară cu Rusia a fost foarte
dificilă deoarece aceasta urmărea să-şi maximizeze câstigul și să-și consolideze poziţia în Balcani, chiar cu
riscul încălcării Convenţiei semnate la Bucureşti. Rusia a renunţat la colaborarea cu armata română în
momentul în care armata sa a ajuns la Dunăre. Nereușind să învingă de una singură Turcia, Marele Duce
Nicolae a cerut ajutor urgent Domnitorului Carol, care acceptă să participe, cu condiția preluării
comandamentului trupelor româno-ruse. Astfel, în urma intervenţiei româneşti, în nov. 1877 Plevna -
“cheia militară” a otomanilor din Balcani - era cucerită, iar românii aveau un aport deosebit la victorie
finală.
După încheierea războiului, Rusia a tratat individual încheierea păcii cu Imperiul Otoman și prin
tratatul de pace semnat la San Stefano (19 februarie/3 martie 1878), României i se recunoștea
independenţa, dar aceasta era condiţionată de acceptare schimbului teritorial propus de Rusia: România
trebuia să cedeze cele 3 județe din Sudul Basarabiei, primind în schimb Dobrogea, Delta Dunării şi insula
Şerpilor (Rusia nu respecta astfel angajamentul luat prin convenție!). Tratatul de la San Stefano a fost
anulat la intervenţia Marilor Puteri şi astfel s-a organizat un nou tratat. Prin Tratatul de la Berlin (1/13
iulie 1878) se reconfirma independenţa României, dar se păstra condiția schimbului teritorial impus de
Rusia: sudul Basarabiei era anexat de aceasta, România primind în schimb Dobrogea, Delta Dunării şi
Insula Şerpilor. În plus, la Berlin, Marile Puteri mai condiționa recunoașterea independenței României de
modificarea art. 7 din Constituția de la 1866, privind statutul locuitorilor necreștini din România.
SURSA: „Sub pretextul că independenţa României nu era recunoscută şi că aliatul rus îi va reprezenta corect
interesele, delegatul român nu a fost admis la discuţiile de la San Stefano din 1878 […]. Clauzele Tratatului [de la San
Stefano] pentru România erau: […] îi era recunoscută independenţa; […] Rusia relua sudul Basarabiei […] şi îşi aroga
dreptul de tranzit prin teritoriul României spre Bulgaria, unde trupele ar fi urmat să rămână încă doi ani. […]
Unanimitatea forţelor politice româneşti în a respinge atât cedarea sudului Basarabiei cât şi tranzitul armatei ruse
a creat o acută tensiune în relaţiile dintre Bucureşti şi Petersburg. Ţarul Alexandru, care ameninţase cu ocuparea ţării şi
dezarmarea armatei române, a primit răspunsul de curaj şi demnitate al domnitorului Carol I: «armata care s-a luptat la
Plevna […] va putea fi zdrobită, dar nu va reuşi nimeni niciodată să o dezarmeze». […] Foştii aliaţi se îndreptau spre o
confruntare, când schimbările din contextul internaţional au venit în sprijinul României. Marile avantaje pe care şi le
asigurase Rusia prin Tratatul de la San Stefano îngrijorau Anglia şi Austro-Ungaria. Pentru a evita noi conflicte a fost
convocat Congresul de la Berlin, care a revizuit clauzele de la San Stefano. România nu a fost admisă ca stat participant
[…].” (F. Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român)
4
 3. Politica externă a României după obţinerea independenţei capătă noi coordonate. În primul rînd,
era pentru prima dată când România nu mai depindea de niciun stat şi se manifesta ca un actor de sine
stătător pe scena relațiilor internaționale. În al doilea rând, statutul României era destul de fragil dacă ne
gândim că prezenţa Rusiei în vecinătatea noastră era o ameninţare evidentă. Teama de Rusia, care obținuse
sudul Basarabiei (cele 3 județe) în 1878, deşi semnase că respectă integritatea teritorială a acesteia prin
convenția de la București din 1877, a
determinat orientarea politicii externe
a României după 1878 către marile
puteri care garantau acest statutul de
țară independentă și granițele acesteia,
respectiv Germania și Austro-Ungaria.
La rândul lor, aceste mari puteri
considerau România un avanpost în
politica lor de consolidare a pozițiilor
în sud-estul Europei. Ca atare, în 1883
România semnează un tratat secret
cu Tripla Alianţă (Germania, Austro-
Ungaria, Italia), alianța militară
apărută în 1882. Acesta acțiune era,
totodată, expresia afirmării țării pe
plan extern, România având din 1881
un nou statut, acela de Regat. Pentru
România era în acel moment o alegere dificilă, ţinând cont de faptul că în Tripla Alianţă se afla şi Austro-

5
Ungaria, o mare putere ce deţinea două teritorii româneşti: Transilvania şi Bucovina. România a trebuit să
aleagă acum dintre „cele două rele”, Rusia şi Austro-Ungaria, pe „răul cel mai mic”.
Prin noul statut, România a putut sa promoveze la sfârşitul sec. al XIX-lea mult mai eficient acţiuni
de politică externă în conformitate cu interesele sale politice si economice. De exemplu, pentru a-si proteja
economia de concurenţa mărfurilor din Austro-Ungaria, România a incercat să negocieze în 1886 o nouă
convenţie comercială cu acest stat, ceea ce a determinat un adevărat război vamal între cele două ţări.
Relaţiile cu Austro-Ungaria s-au deteriorat iremediabil după 1892, în condiţiile în care fruntaşii
transilvăneni, semnatari ai Memorandumului, au fost condamnaţi la pedepse aspre de către regimul dualist.
Pentru România, marele dușman nu mai era la sfârșitul secolului Rusia, ci devenise Austro-Ungaria. Ca
urmare a prezentei acestui stat în componența alianței militare cu care semnase tratatul în 1883, România se
îndepărtează de facto de Tripla Alianţă, dar rămâne oficial ca parte a acesteia până în 1914.

C. Relaţiile internaționale ale României în prima jumătate a secolului XX.

Coordonatele politicii externe ale României la începuturile secolului al XX-lea au fost în concordanță cu
evoluțiile din Europa și cu aspirațiile sale pentru întregirea națională. Cele mai importante momente ale
participării României la relaţiile internaţionale din prima jumătate a sec. XX sunt:
1. În perioada antebelică (1901-1914), România a trebuit să ţină cont în politica sa externă de
raporturile de forțe dintre marile puteri, având în vedere poziția sa geo-strategică. Situația internațională s-a
schimbat la începutul secolului al XX-lea prin apariţia celui de-al doilea bloc politico-militar european, Tripla
Înțelegere sau Antanta - 1907 (Franţa, Anglia, Rusia). În condiţiile militarizării excesive şi a posibilității
declansării unui război generalizat, România a luat în calcul şi alte opţiuni de politică externă. România a
rămas oficial alături de Tripla Alianţă, dar, în condiţiile în care relaţiile cu Austro-Ungaria s-au deteriorat
grav, diplomaţia românească a căutat să obţină o apropiere de Antanta, alianță care-i promitea României
ajutor pentru recuperarea Transilvaniei si a Bucovinei de la Austro-Ungaria, posesiuni mult mai avantajoase în
raport cu Basarabia, deținută de Rusia. Totuși, această apropiere nu s-a materializat până la începutul războiului
din 1914 în ceva concret.
România a acționat, totodată, în această perioadă ca stat important în S-E Europei, graţie modificărilor
din statutul ei internaţional (independenţa și proclamarea Regatului României în 1881) în momentul
manifestării „Crizei Orientale” (1912-1913). Astfel, în 1912 a izbucnit Primul Război Balcanic, faţă de care
România a rămas neutră. Grecia, Serbia și
Bulgaria, coalizate au reușit să învingă Imperiul
Otoman și să smulgă acestuia o bună parte a
teritoriilor din Balcani. În 1913, se declansează
al Doilea Război Balcanic, deoarece Bulgaria,
nemulțumită de teritoriile primite după primul
Război Balcani, atacă foștii aliații din primul
război (Grecia, Serbia). În acest context,
România s-a implicat militar în cel de-al Doilea
Război Balcanic (1913), deoarece situația de la
sud de Dunare devenise periculoasă pentru
securitatea țării noastre. Alături de Serbia și
Grecia, România a fost decisivă în câștigarea
acestui război care se încheie după aproximativ o
lună prin capitularea Bulgariei. Tratatul de pace s-a semnat la Bucuresti (1913), iar România a obținut de la
Bulgaria, drept compensare pentru participarea la conflict, partea de sud a Dobrogei (Cadrilaterul).

6
 SURSA: „Odată cu trecerea timpului, în alianța României cu Tripla Alianţă au apărut numeroase fisuri.
[...] Războaiele balcanice au constituit testul cel mai sever al alianţei României cu Austro-Ungaria. Victoria
rapidă şi decisivă a Bulgariei asupra Turciei în Primul Război Balcanic din 1912 a stârnit profundă îngrijorare
la Bucureşti pentru că ameninţa să tulbure echilibrul de putere din zonă. [...]
[...] Al Doilea Război Balcanic [1913] a fost scurt şi dezastruos pentru Bulgaria şi, prin Tratatul de la
Bucureşti din 28 iulie/10 august 1913, Bulgaria a cedat României sudul Dobrogei. În urma războiului, România
şi-a sporit prestigiul datorită posturii de garant al echilibrului de putere din Balcani şi şi-a mărit încrederea în
forţele proprii. Nu este nicio îndoială că această criză balcanică din 1912-1913 a desăvârşit îndepărtarea
României faţă de Austro-Ungaria şi Tripla Alianţă.
În primăvara anului 1914, apropierea dintre România şi Tripla Antantă (Marea Britanie, Franţa, Rusia)
era un fapt real. [...] Diplomaţii francezi [...] şi-au coordonat politica cu cea a Rusiei care, la îndrumarea
ministrului de externe Sazonov, a curtat asiduu România. Vizita ţarului la Constanţa la 1/14 iunie 1914 a
marcat începutul unei noi ere în relaţiile dintre cele două ţări. Dar prim-ministrul Ionel Brătianu a refuzat să-şi
angajeze ţara în Tripla Antantă. El era dornic să continue apropierea de Rusia, dar nu dorea să amplifice
tensiunile cu Austro-Ungaria şi respecta puterea militară şi economică a Germaniei.”
(M.Bărbulescu, D.Deletant, K.Hitchins, Ş.Papacostea, P.Teodor, Istoria României)

2. România şi Primul Război Mondial (1914-1918). Cel mai important moment al participării
României în relațiile internaționale de la începutul secolului XX îl reprezintă atitudinea acesteia față de
prima mare conflagrație mondială si de acțiunile diplomatice și militare la care participă. De Primul Război
Mondial se leagă momente dificile ale politicii noastre interne şi externe, dar, totodată, acest eveniment
internaţional a adus, prin finalitatea lui, atingerea unor obiective fundamentale pentru România, oferind
românilor posibilitatea de a transpune în realitate o mai veche idee – aceea de unire a lor într-un singur stat. De
aici denumirea dată războiului, conform aspiraţiilor româneşti, adică războiul pentru întregire naţională.
Situaţia României în vara anului 1914, când s-a declanșat conflictul, era delicată deoarece trebuia să se
aleagă între a respecta obligaţiile faţă de parteneri cu care semnaseră un tratat (Tripla Alianţă) sau prioritatea
interesului naţional (unirea) în contextul acesta favorabil (adică trecerea în tabăra Antantei și, în consecință,
sprijin din partea acesteia pentru realizarea obiectivului). Soluţia aleasă în cadrul Consiliului de Coroană de
la Sinaia din 21 iulie/3 august 1914 a fost cea propusă de guvernul liberal în funcţiune, şi anume neutralitatea.
Perioada 1914-1916 este o perioadă de neutralitate activă, deoarece România testează toate variantele de
acţiune în contextul războiului care se manifesta în apropierea sa.
SURSA:„La urcarea pe tron, Ferdinand I avea o concepţie bine definită asupra orientării României în cadrul
Primului Război Mondial. Chiar din primele zile ale lui octombrie 1914, întrebat ce va face în perspectiva evenimentelor,
a răspuns: «Eu sunt un rege constituţional; prin urmare dacă ţara crede că interesele ei îi dictează să meargă împotriva
Puterilor Centrale, nu în mine va găsi vreo piedică la realizarea idealului ei naţional. [...]» [...].
În timp ce guvernul prezidat de Ion I.C. Brătianu era angrenat în complicatul joc politic, fără să-şi precizeze deschis
opţiunea [...], personalităţi ale vieţii politice îşi exprimau deschis, uneori chiar zgomotos, poziția şi calea de urmat. În ce
priveşte neutralitatea, unii se pronunţau pentru menţinerea acestei stări, favorabilă în fond Puterilor Centrale, cei mai
mulţi o considerau provizorie, o etapă spre intrarea în acţiune pentru eliberarea românilor din Austro-Ungaria. Cu toate
eforturile guvernului de a menţine manifestările opiniei publice în limite rezonabile, compatibile cu starea de neutralitate
a ţării, presiunile opoziţiei împotriva politicii oficiale, pentru alăturarea imediată la Antantă, au devenit tot mai
puternice. [...] În contextul acestor frământate evenimente nu au lipsit însă nici atitudinile în favoarea Puterilor
Centrale. Oamenii politici care se pronunţau în acest sens, în majoritatea lor, insistau asupra pericolului reprezentat
pentru existenţa României de tendinţele expansioniste ale Rusiei. [...]
În anii neutralităţii, în afara presiunilor politice şi militare, România a fost terenul unor puternice concurenţe pe
plan economic, teren pe care s-au înfruntat interesele celor două grupări adverse. [...] Competiţia între marile puteri şi-a
găsit expresie în domeniul petrolului [...] şi în domeniul creditului. În perioada neutralităţii, România a primit credite
din partea ţărilor Antantei, cu ajutorul cărora a rezistat presiunilor financiare germane şi a reuşit să-şi procure
armamentul necesar înzestrării armatei (Istoria Românilor)

7
 În vara anului 1916, situația de pe frontul european evolua în defavoarea Antantei, iar aceasta a făcut un
ultim apel României de a intra în război de partea sa. În acest context, guvernul român, condus de Ion I.C.
Brătianu, a semnat la 4/17 august 1916 o Convenție politică și una militară cu statele Antantei (Franța,
Anglia, Rusia și Italia), prin care se recunoștea dreptul României de a recupera teritoriile românești din Austro-
Ungaria (Transilvania, cu Banatul, Crișana, Maramureștul și Bucovina); la rândul ei, România se angaja să intre
în război alături de Antanta, prin atacarea Austro-Ungariei, și se stabilea modalitățile concrete de colaborare și
de sprijinire materială a armatei române, în special din partea Rusiei, cel mai apropiat stat al alianței. Astfel, se
încheia acţiunea diplomatică între România şi Antanta care urma să se concretizeze într-o acţine militară
comună.
Între 1916-1918 este perioada beligeranţei, acţiunea militară care concretiza participarea României la
război, alături de Antanta. Decizia de participare la război s-a luat în urma Consiliului de Coroană de la
Cotroceni, la 14/27 aug. 1916, prezidat de regele Ferdinand, iar România a atacat Austro-Ungaria, inamicul ei
principal. După 3 saptămâni de ofensivă în Transilvania, forţele austro-ungare şi germane au contraatacat, iar
din sud România a fost atacată de Bulgaria, România nefiind sprijinită efectiv de forţele Antantei. În aceste
condiţii, armata română a suferit înfrangeri importante pe frontul de sud („dezastrul de la Turtucaia” – sept.
1916, cu Bulgaria) dar şi la trecătorile Carpaţilor. Teritoriul românesc a fost ocupat în mare parte de inamici în
noiembrie 1916, iar armata, guvernul şi autorităţile române s-au retras la Iaşi până în 1918. În vara anului 1917,
armata română a reușit să oprească ofensiva armatei germane, obținând victoriile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi
Oituz. Iesirea Rusiei din război, ca urmare a declanşării revoluţiei bolşevice în oct. 1917, a lăsat România
descoperită, fiind obligată să încheie o umilitoare pace cu Puterile Centrale la Buftea/ Bucureşti (24 aprilie/7
mai 1918). Totusi, această situaţie nu a durat mult pentru că în toamna anului 1918 România a reintrat în
război de partea Antantei (octombrie-noiembrie 1918), îndeplinindu-şi astfel obiectivul pentru care intrase
iniţial în acest război: realizarea statului unitar român.

La Congresul de pace de la Paris-Versailles (1919-1920), România a obţinut recunoasterea Unirii

din 1918 şi totodată dreptul istoric asupra teritoriilor unite (Basarabia, Bucovina şi Transilvania).