BULETINUL ARHIVELOR MILITARE ROMÂNE Anul XXII, nr.

1(83)/2019

http://amnr.defense.ro

160 DE ANI DE LA
UNIREA PRINCIPATELOR
 editorial

24 IANUARIE 1859 – 24 IANUARIE 2019

160 DE ANI DE LA UNIREA MOLDOVEI ŞI A MUNTENIEI

E
ste prea bine ştiut faptul că secolul al XIX-lea reprezintă
o epocă de puternică afirmare a naţiunilor, a statelor
naţionale, astfel încât a fost denumit „secolul (veacul)
naţionalităţilor”. Într-o perioadă relativ scurtă, de câteva decenii, grecii,
sârbii, italienii, germanii şi bulgarii şi-au constituit state naţionale, ele
devenind treptat actori importanţi ai scenei internaţionale, unele, cum
ar fi Germania, chiar cu aspiraţii hegemonice.
În rândul popoarelor care au reuşit să-şi constituie statul în forma
sa modernă au fost şi românii, chiar dacă nu toţi au fost cuprinşi,
datorită unor condiţii obiective, în graniţele sale.
Unirea – obiectiv primordial al generaţiei pașoptiste
Popor neolatin, continuator și urmaș al „romanităţii orientale”,
românii au avut, ca și alte popoare din istmul ponto-baltic, o istorie
complicată, ceea ce a determinat ca ei să trăiască despărţiţi, din
punct de vedere politic, vreme de mai multe secole. Trebuie spus că
în pofida vicisitudinilor, fiinţa statală s-a păstrat, Ţara Românească
(Muntenia) și Moldova nefiind înglobate în Imperiul Otoman, așa
cum a fost cazul la sud de Balcani.
Peste aceste linii de demarcaţie trasate, cel mai adesea, de
raporturile dintre marile puteri ale timpului, românii au avut dintru
început conștiinţa originii latine și a unităţilor. Ideea a fost exprimată
cu deosebită claritate de documentele timpului de cronicari, dintre
care cei mai însemnaţi au fost Grigore Ureche (1590-1647), Miron
Alexandru Ioan Cuza – domnitorul Principatelor
Costin (1633-1691) și Ion Neculce (1672-1745), de învăţaţi de
Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti
talie europeană, dintre care, cel mai ilustru este Dimitrie Cantemir (24 ianuarie 1859-23 februarie 1866)
(1673-1723), de oameni politici etc. Ea a fost recunoscută fără
putinţă de tăgadă, de numeroși străini – lideri politici, înalte feţe
bisericești, învăţaţi, călători, militari etc., care au cunoscut sau au
intrat în contact cu realităţile din spaţiul carpato-danubian.
Unirea românilor într-un singur stat a reprezentat o permanentă
aspiraţie, ce a cunoscut diverse formule de-a lungul secolelor. În
prima jumătate a secolului al XIX-lea, pe fondul redeșteptării
naţionale pe continentul european și al unor noi episoade „calde”
ale „chestiunii orientale” (preluarea moștenirii otomane din Europa
de către marile puteri creștine), unirea Munteniei și a Moldovei a
ajuns să preocupe intens opinia publică naţională, devenind, în plus,
și o problemă a echilibrului de putere european. Pe plan intern,
obiectivul unirii a cunoscut o puternică afirmare în timpul revoluţiei
de la 1848-1849. Programele revoluţionare, declaraţiile oamenilor
politici, ale revoluţionarilor în primul rând, articolele de presă etc. au
reliefat cu putere necesitatea unirii celor două principate românești.
Iată, de exemplu, Dorinţele partidei naţionale în Moldova, document
elaborat de Mihail Kogălniceanu în capitala Bucovinei, în august
1848, definea unirea Moldovei și Ţării Românești, „drept cheia bolţii
fără de care s-ar prăbuși tot edificiul naţional”.

document 2019 1 (83) 1

editorial

Contextul internaţional tot parcursul său.

Peste acest obiectiv primordial s-a suprapus Au fost create și
contextul internaţional, care, într-un final, s-a dovedit două comisii în
favorabil. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, acest domeniu.
Imperiul Rus, ca urmare a unor războaie victorioase Prima dintre ele
împotriva Porţii Otomane (1806-1812; 1828-1829) și în care intrau
a slăbiciunii Habsburgilor, manifestată, între altele, în reprezentanţii
timpul revoluţiei din anii 1848-1849, a luat un mare statelor riverane,
avantaj, ceea ce a îngrijorat foarte mult Imperiul Britanic cu misiunea
și Franţa, susţinătoare ale Porţii Otomane. Prin avansul de a elabora
Rusiei în sud-estul european și în Mediterana Orientală, re g u l a m e n t u l
echilibrul de forţe era rupt, interesele britanice și de navigaţie
franceze fiind grav ameninţate. și poliţie, iar a
Drept consecinţă, cele două mari puteri, susţinute doua europeană,
de Imperiul Otoman, Sardinia și Prusia – ultimele compusă din
două luptau pentru unitatea italienilor și germanilor – reprezentanţii
au declanșat Războiul Crimeii (1853-1856), primul celor șapte mari
conflict european după epopeea napoleoniană. puteri europene
Operaţiile au început în Dobrogea, dar s-au mutat în ce avea sarcina
Generalul Ion Emanoil Florescu –
Peninsula Crimeea, de unde și denumirea lui. de a asigura ministru de Război
Rusia a fost învinsă, iar Tratatul de Pace de la Paris navigaţia pe (28 noiembrie 1859-27 mai 1860;
30 septembrie 1862-11 octombrie 1863)
(1856) avea prevederi importante pentru românii de cursul său
la sud și est de Carpaţi. Cele două două principate, inferior de la Isaccea la Dunăre. Pentru prima dată
Moldova și Muntenia, rămâneau sub suzeranitatea Dunărea era supusă unei reglementări internaţionale,
Porţii Otomane, care era obligată să le respecte toate care însă, a creat și posibilitatea imixtiunii marilor puteri
drepturile ce ţineau de administraţia internă. De neriverane.
asemenea, era înlăturat protectoratul Rusiei, iar cele În timpul Congresului de Pace de la Paris, problema
două principate erau plasate sub garanţia colectivă a unirii celor două s-a internaţionalizat și a devenit una
celor șapte mari puteri europene, care, însă, nu puteau de interes general european.
interveni singular în treburile lor interne.
Bătălia internă pentru unire
Rusia a fost obligată să retrocedeze Moldovei, trei
judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail). Bătălia s-a mutat pe plan intern, tabăra unionistă
Ea era, astfel, înlăturată de la gurile Dunării, iar comerţul având o largă susţinere populară. Dar cu toate acestea, în
occidental, anglo-francez se putea desfășura în voie. Moldova, alegerile pentru Adunările Ad-Hoc din vara
Menţinerea viabilităţii căii de comerţ la Dunărea de Jos anului 1857 au fost falsificate de caimacamul Nicolae
a impus, ca soluţie pe termen mediu, unirea celor două Vogoride, funcţionar credincios al Imperiului Otoman.
principate, Moldova și Ţara Românească, și formarea A rezultat o majoritate potrivnică unirii, fapt care putea
unui stat tampon între cele două împărăţii. să creeze dificultăţi în materializarea ei.
Prin pacea de la Paris s-a decis, totodată, consultarea Partida Naţională s-a mobilizat, publicând în
maselor prin intermediul unor Adunări speciale (Ad-Hoc) Occident corespondenţa secretă dintre Vogoride și
în privinţa unirii. S-a constituit și o comisie, ce avea sediul autorităţile otomane, ceea ce a demonstrat cât se poate
la București, compusă din reprezentanţi ai marilor puteri, de clar manipularea alegerilor. Scandalul internaţional
ce avea sarcina de a studia starea internă din principate a fost mare, iar pentru deblocarea situaţiei ce urma să
și a face propuneri de reorganizare și îmbunătăţire. devină ameninţătoare, împăratul Napoleon al III-lea
După primirea rapoartelor și a propunerilor comisiei, al Franţei, susţinător fervent al cauzei unirii, și regina
reprezentanţii marilor puteri urmau să se întâlnească la Victoria a Marii Britanii s-au întâlnit la Osborne
Paris și să decidă statutul lor definitiv. (28 iulie/9 august 1857). S-a ajuns la un compromis
Congresul de Pace a mai decis neutralitatea Mării defavorabil intereselor românești. Imperiul Britanic
Negre și a interzis Rusiei accesul vaselor sale de război în era de acord să intervină la Poartă, pentru ca aceasta să
arealul pontic. Hotărâri însemnate s-au luat și în privinţa anuleze alegerile, în schimb Franţa renunţa la unirea
fluviului Dunărea, instituindu-se libertatea navigaţiei pe deplină.

2 1 (83) 2019 document


Noile alegeri din Moldova au dat o majoritate
unionistă, astfel că în toamna anului 1857, Adunările
Ad-Hoc și-au desfășurat lucrările. Ele au dezbătut
o problematică foarte largă, dar, în final, s-a decis ca
propunerile lor să se concentreze doar asupra aspectelor
de ordin naţional, problemele interne urmând a fi
reluate după ce obiectivul unirii va fi materializat. La
7/19 octombrie 1857 în Moldova și două zile mai târziu
în Ţara Românească, cele două Adunări Ad-Hoc au
adoptat rezoluţiile finale care cuprindeau, practic, aceleași
puncte: unirea celor două principate într-un singur stat;
dinastie străină „nemegieșă” pe tronul viitorului stat,
autonomie deplină, guvernare constituţională.
Rivalităţile dintre marile puteri au împiedicat
materializarea lui. Prin Convenţia de la Paris
(7/19 august 1858), ce avea rolul unei adevărate
constituţii, se oferea o unire trunchiată. Deși numele
noului stat era Principatele Unite ale Moldovei și Ţării
Românești, în realitate se preconiza doar o unire formală,
cu doi domni, două adunări, două guverne, soluţie care
era departe de ceea ce solicitaseră Divanurile Ad-Hoc.
Dar, așa cum italienii nu se resemnau să rămână doar o
„expresie geografică”, românii nu înţelegeau să-și lase
ţara în stadiul de „expresie diplomatică”.
Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza
La sfârșitul lunii decembrie 1858, au început lucrările
Adunării Elective a Moldovei, ce avea sarcina de a alege
domnul. Aproape toţi deputaţii aveau pretenţii la tron,
ceea ce a creat un adevărat blocaj. Reprezentaţii Partidei
Naţionale au renunţat la candidatură, rămânând în cursă
doar fostul domn regulamentar Mihail Sturdza și fiul
acestuia Grigore Sturdza, între cei doi fiind o rivalitate
puternică. Ședinţa hotărâtoare s-a desfășurat în seara
zilei de 3/15 ianuarie 1859, iar, într-un final, alegerea
s-a oprit la colonelul Alexandru Ioan Cuza. La 5/
17 ianuarie 1859, el a fost desemnat domn al Moldovei.
Rămâne antologic discursul celebru al lui Mihail
Kogălniceanu la înscăunarea sa. „După una sută cincizeci
și patru ani de durere, de umilinţă și de degradaţie
naţională” – afirma Kogălniceanu – Moldova a reintrat în
vechiul său drept, consfinţit prin Capitulaţiile sale, dreptul
de a-și alege pre capul său, pre Domnul.
Prin înălţarea Ta pe Tronul lui Ștefan cel Mare, s-a
reînălţat însăși naţionalitatea română/.../ Alegându-te pre
tine Domn în ţara noastră, noi am voit să arătăm lumii
aceea ce ţara dorește: la legi nouă – om nou!
O Doamne! Mare și frumoasă îţi este misia; Constituţia
(Convenţia de la Paris) din 7/19 august 1858 ne însemnează
o epocă nouă și Măria Ta ești chemat să o deschizi! Fii,
dar omul epocii; fă ca legea să înlocuiască arbitrariul;
document 2019 1 (83)
editorial
fă ca legea să fie tare; iar
tu, Măria Ta, ca Domn fii
bun, fii blând, fii bun mai
ales pentru acei pentru care
mai toţi Domnii trecuţi au
fost nepăsători sau răi.
Nu uita că dacă cincizeci
de deputaţi te-au ales, ai
să domnești peste două
milioane de români.
Fă, dar, ca Domnia
ta să f ie cu totul de pace
și de dreptate, împacă
Mihail Kogălniceanu – prim-ministru
patimile și urile dintre noi (11 octombrie 1863-26 ianuarie 1865)
și reintrodu în mijlocul
nostru strămoșeasca frăţie. Fii simplu, Măria Ta, fii bun,
fii Domn cetăţean. Urechea ta să fie pururea deschisă la
adevăr și închisă la minciuni și lingușire.
Porţi un frumos și scump nume, numele lui Alexandru
cel Bun. Să trăiești, dar, mulţi ani ca și dânsul; să domnești
ca dânsul și fă, o Doamne, ca prin dreptatea Europei, prin
dezvoltarea instituţiilor noastre, prin simţămintele tale
patriotice, să mai putem ajunge la acele timpuri glorioase
când Alexandru cel Bun zicea ambasadorilor Împăratului
din Bizanţ că «România nu are de ocrotitor decât pre
Dumnezeu și sabia sa».
Să trăiești Măria Ta”.
După alegerea lui Cuza pe tronul moldav, toate
privirile se îndreptau spre București, unde Adunarea
Electivă avea o componenţă conservatoare. Și aici erau
pretendenţi la scaunul domnesc, unii dintre ei ocupând,
anterior, tronul. Dezbaterile au fost aprinse, iar liderii
Partidei Naţionale au făcut apel la mase, astfel că în zilele
de 22 și 23 ianuarie (stil vechi), Bucureștii au cunoscut
o adevărată revoluţie.
În ședinţa secretă din 24 ianuarie/5 februarie,
deputatul Vasile Boerescu a lansat candidatura lui
Alexandru Ioan Cuza ca domn și în Ţara Românească.
„Să ne unim cu toţii asupra principiului de Unire, acestui mare
principiu ce are să reînvieze naţionalitatea noastră./.../A ne
uni asupra principiului Unirii, este a ne uni asupra persoanei
ce reprezintă acest principiu. Astă persoană este Alexandru
Ioan Cuza, Domnul Moldovei! Să ne unim ca fraţi asupra
acestui nume și posteritatea ne va binecuvânta...”.
Dubla alegere a fost o soluţie românească la o
problemă europeană. Ea nu contravenea Convenţiei de
la Paris, care stipula egalitatea în faţa legii a cetăţenilor
celor două principate și posibilitatea oferită acestora
de a ocupa funcţii atât la sud, cât și la est de Carpaţi.
Izbânda repurtată prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan
Cuza semnifică punerea bazelor statului român modern.
3
editorial

Domnia reformelor erodat popularitatea, la acest lucru contribuind și

greșelile săvârșite, cum ar fi acceptarea unei camarile.
Domnia sa de șapte ani de zile, până la 11 februarie S-au răcit și relaţiile cu Napoleon al III-lea, împăratul
1866, este caracterizată de un amplu program de Franţei, astfel că înlăturarea lui era dorită atât de
reforme în toate domeniile de activitate, inclusiv cel liberalii - radicali („roșii” cum erau denumiţi în epocă),
militar. Din rândul acestora menţionăm: secularizarea cât și de conservatori. S-a format, astfel, „monstruoasa
averilor mânăstirești (17/29 decembrie 1863), reforma coaliţie” care l-a înlăturat de pe tron în noaptea de
agrară (14/26 august 1864), înfiinţarea universităţilor 10/11 februarie 1866.
din Iași (1860) și București (1864), legea instrucţiunii Alexandru Ioan Cuza a cunoscut complotul, dar
publice (5/17 decembrie 1864), prin care învăţământul a refuzat să ia măsuri pentru a nu periclita unirea,
primar de patru devenea gratuit și preferând să plece într-un exil,
obligatoriu, înfiinţarea Primăriei care a durat până la moartea sa, în
Bucureștilor, primul primar fiind 1873. Răsturnarea lui a fost un act
Barbu Vlădoianu, fost general etc. logic, iar aducerea unui prinţ străin,
Pe plan militar, măsurile au după cum au cerut Divanurile
urmărit într-o primă fază, unificarea (Adunările) Ad-Hoc, o necesitate.
structurilor militare ale celor două Carol de Hohenzollern (1866-
principate, un rol important având 1914), alesul naţiunii române, s-a
tabăra de la F lorești (aprilie- dovedit un lider puternic, care a
octombrie 1859), organizată într-un continuat și amplificat programul de
context internaţional complicat, modernizare a societăţii românești.
determinat de războiul dintre Alexandru Ioan Cuza a rămas în
Austria și Sardinia, ultima fiind istoria naţională, nu prin scăderile
susţinută de Franţa. Au urmat omenești, ci prin faptele sale mari.
unificarea celor două ministere Renunţarea la tron într-un moment
de război, prin numirea aceleiași greu și refuzul de a reveni pe tron
persoane, generalul Ioan Emanoil cu sprijinul Parisului, în contextul
Florescu, la București și Iași, crearea Războiului Franco-Prusian (1870-
Corpului de Stat Major, unificarea 1871) reprezintă un pilduitor
celor două școli militare, înfiinţarea exemplu de patriotism. N. Iorga,
Napoleon al III-lea – împărat al Franţei
Școlii de Medicină și a Arsenalului (2 decembrie 1852-4 septembrie 1870) într-o cuvântare ţinută la Ateneul
Armatei, distribuirea către unităţile Român, la 2 aprilie 1920, la un veac
armatei de steaguri noi, tricolore (roșu, galben și de la nașterea ctitorului României moderne, aprecia că
albastru) cu deviza Honor et patria (la 1/13 septembrie domnitorul Cuza a fost „un om vrednic de legenda sa,
1862), împărţirea teritoriului în trei comandamente iar legenda creată în jurul său este vrednică de dânsul”.
teritoriale – unul cu sediul la București, pentru trupele Se poate spune cu tărie că actul unirii de la 1859 a
situate în Muntenia, altul la Craiova pentru forţele fost posibil datorită unui complex de factori, dintre care
dislocate în Oltenia, iar cel de-al treilea la Iași, pentru reţinem: situaţia internaţională favorabilă; activitatea
unităţile din toată Moldova. Fiecare dintre cele trei laborioasă, inteligentă a unei suite de lideri provenită
comandamente subordonau trupele din toate armele, din rândurile pașoptiștilor pentru materializarea unui
comandanţii de garnizoane, ofiţerii fără trupă, precum proiect naţional, cel al unirii, al formării statului și
și cei în neactivitate. patriotismul locuitorilor de la est și sud de Carpaţi.
Alexandru Ioan Cuza a adus în România o Misiune Evenimentul de acum 160 de ani reprezintă un
Militară Franceză, condusă de fraţii Lamy, care au moment cu valoare de simbol pentru naţiunea română
avut un rol important în procesul de modernizare și care a declanșat procesul de reunire a românilor în
occidentalizare a oștirii române. Măsurile pe plan militar cadrul aceleiași formaţiuni politico-teritoriale. În același
au transformat vechea „miliţie” într-o armată naţională. timp, unirea din 1859 a inaugurat un amplu program
Nu toate reformele adoptate într-un ritm foarte de reformare și modernizare a societăţii românești, de
rapid au fost viabile pe termen scurt, dar ele au afirmare pe plan internaţional.
avut marele merit de a înscrie România pe orbita
modernizării. Măsurile iniţiate pe plan intern i-au Dr. Anca Oana OTU

4 1 (83) 2019 document

 studii/documente

ISTORIA DE ÎNCEPUT A ARTILERIEI ROMÂNE MODERNE

General de brigadă (r) prof. univ. Dr. Adrian STROEA

Colonel (r) Marin GHINOIU

L
a 10 noiembrie 2018 s-au împlinit învestitură, „în dorinţa de a-și dezvolta în patria lui
175 de ani de la înfiinţarea artileriei române învăţăturile cu care se adăpase în străinătate”, căpitanul
moderne, adică de la constituirea sa ca armă Ion Emanoil Florescu a stăruit pe lângă domnitor să-i
distinctă, deosebită de infanterie în cadrul tinerei solicite gazdei sale acceptul pentru înfiinţarea unei
oștiri a Ţării Românești. Artizanul renașterii artileriei baterii de artilerie. „Suzeranul primi, și dărui chiar 4
române a fost domnitorul Gheorghe Bibescu, cel ce, tunuri care fură aduse în România și intrate cu mare
la 10 noiembrie 1843, a semnat Porunca Domnească solemnitate în capitală în mijlocul Regimentului 2 de Linie,
nr. 198 de înfiinţare a primei baterii de artilerie. Acest act comandat de ingeniosul colonel Enghel”3.
administrativ cu profundă rezonanţă De aceea, Radu Rosetti a
în conștiinţa afectivă a tunarilor, nu menţionat și elogiat în articolul
menţiona explicit înfiinţarea unei Armata Română la 1876, publicat în
(primei) baterii de artilerie, ci doar ziarul „Timpul” nr. 19/20 din 1876,
numirea la comanda acesteia, a lui meritul incontestabil al generalului
Pavel Lenţ, fost ofiţer în armata Ion Emanoil Florescu în renașterea
imperială rusă: „Pe aflatu în ostafca artileriei: Dreptul de-a avea ţara
din slujba rusească a artileriei parucic artilerie, cunoaștem toţi că-l pierduse
Pavel Lentz. Noi, binevoind îl primim până la anul domniei lui Gheorghe
în slujba ostășească cu rangul de căpitan, Bibescu. Și știţi cine ni l-a câștigat?
căruia să i se sloboaze câte două mii lei Numai generalul Ion Emanoil Florescu,
pe an și va fi însărcinat cu învăţătura atunci căpitan și adjutant al acelui
1
cinurilor ostășești în artilerie” . domn. În dorinţa de a-și dezvolta
Pentru că artileria, ca și oștirile în patria lui învăţăturile cu care se
Principatelor Române, dispăruse la adăpase în străinătate și cu ocazia
începutul secolului al XVIII-lea, odată mergerii la Constantinopol a zisului
cu instalarea domniile fanariote, data Domn pentru învestitură, rugă, stărui,
de 10 noiembrie 1843 a reprezentat în Mihail Sturdza – domnitorul Moldovei pentru a cere de la Sultan recunoașterea
(aprilie 1834-iunie1849)
fapt momentul reînfiinţării artileriei, acestui drept al ţării. Suzeranul primi,
după cum afirma generalul Radu Rosetti la ședinţa și dărui chiar 6 tunuri care fură aduse în România
publică a Academiei Române din 10 decembrie 1943, și intrate cu mare solemnitate în capitală în mijlocul
desfășurată cu prilejul celebrării Centenarului Artileriei Regimentului 2 de Linie în care serveam și eu, comandat
Române: „Ceea ce sărbătorim astăzi e reînf iinţarea de ingeniosul colonel Enghel”4.
artileriei și nu înfiinţarea ei; căci românii au avut artilerie Dacă sursele istorice sunt contradictorii cu privire
în trecut, încă de la începutul veacului al XV-lea. Puţină la la numărul tunurilor primite (4, respectiv 6), nu există
număr, ca în toate ţările de pe acele vremuri, ea s-a dezvoltat îndoieli cu privire la faptul că prima baterie de artilerie
în cursul veacurilor. Apoi, odată cu desfiinţarea treptată a a Ţării Românești a fost constituită din 4 tunuri de
armatelor noastre, a încetat de a mai fi, cei interesaţi, ca să bronz cu calibrul de 4 livre – aproximativ 2 kg – (la acea
nu mai avem putinţa de a ne opune voinţei lor, având grijă vreme, calibrul gurilor de foc de artilerie era reprezentat
de a ne lua toate gurile de foc ce mai posedam”2. de greutatea proiectilului de formă sferică), cu încărcare
Fără a minimaliza cu nimic meritele de întemeietor al pe la gura ţevii. Pentru că tunurile aduse în ţară nu aveau
artileriei moderne ale domnitorului Gheorghe Bibescu, afet, două din ele au fost trimise la Craiova pentru a se
trebuie menţionat rolul excepţional, determinant al confecţiona afeturi de lemn. Ulterior și celelalte tunuri
generalului Ion Emanoil Florescu, pe atunci doar căpitan au fost montate pe afet. În 1846, sultanul a mai dăruit
adjutant al domnitorului, în renașterea artileriei. În ianuarie lui Gheorghe Bibescu 4 tunuri, care au fost montate pe
1843, pe când îl însoţea pe domnitor la Constantinopol, afeturi, de asemenea în ţară. Astfel, numărul tunurilor
în vizită la sultanul Abdul Medjid (1823-1861) pentru bateriei s-a dublat5.

document 2019 1 (83) 5

studii/documente

Dacă despre numărul tunurilor primite de la a primei bateri de artilerie, prilej cu care subunităţii
sultan au existat controverse, data „de la care se socotește de artilerie i-a fost oferită din partea domnitorului
organizarea artileriei ca armă deosebită de infanterie”6 o superbă icoană de argint, reprezentând Adormirea
este acceptată fără rezerve. În mod curios, o opinie Maicii Domnului, ce avea următoarea inscripţionare:
divergentă, singular, a exprimat marele revoluţionar și „Această Sfântă icoană s-a înfiinţat și s-a sfinţit în a 8-a
istoric Nicolae Bălcescu, care considera anul 1844 ca cel zi a lunii septembrie, anul de la Hristos 1846, și în al 4-lea
în care s-a înfiinţat artileria română modernă. Punctul an de la înscăunarea Prea Înălţatului și de Dumnezeu
său de vedere surprinde pentru că într-o scrisoare pe iubitorul: Gheorghe Dimitrie Bibescu voievod, Domn a
care i-a adresat-o lui Ion Ghica, în 1843, își exprima toată Ţara Românească”.
dorinţa de a se număra printre tinerii trimiși la Paris Înfiinţarea artileriei în Ţara Românească a avut un
pentru a se forma ca artileriști, în vederea puternic și rapid ecou în Moldova. Și
încadrării bateriei recent înfiinţată, ceea aici se considera că tânăra oștire moldavă
ce dovedește că știa foarte bine data de avea nevoie imperativă de artilerie. Și aici
(re)înfiinţare a artileriei. Dorinţa sa de erau încercări de renaștere a acestei arme.
a deveni tunar nu trebuie să surprindă. Procesul reînfiinţării artileriei în Moldova
Ineditul artileriei a făcut ca la acea vreme s-a desfășurat aproape concomitent
mulţi tineri să dorească să se înroleze cu cel din Ţara Românească. Acesta a
în această armă. Unul dintre cei mai cunoscut, de asemenea, mai multe etape
cunoscuţi tineri înrolaţi la artilerie, și s-a încheiat în anul 1849. Astfel, după
cu gradul de junker, a fost prinţul încercările nereușite din anul 1834 ale
Dimitrie Știrbei, fiul domnitorului domnitorului Mihail Sturza, de a aduce
Barbu Dimitrie Sturza. El s-a alăturat din Rusia 4 tunuri, în anul următor ţarul,
cu mult entuziasm celor deja încadraţi pentru a-și arăta mărinimia protectoare,
în bateria comandată de căpitanul Pavel a dăruit Moldovei un „tun de bronz
Lentz, anume locotenenţii Scarlat, calibrul 4 pe afet de câmp”8. Este evident
„ajutor instructor” și Nicolae Haralambie, că acesta era insuficient pentru a constitui
„ofiţer în baterie”. o baterie de artilerie. O altă încercare
Preocupări în Ţara Românească de a se înfiinţa o structură de artilerie a
Alexandru Ioan Cuza
pentru cumpărarea de tunuri, în vederea avut loc în anul 1844, când domnitorul
constituirii unei baterii de artilerie, au existat și mai Moldovei a primit din partea sultanului șase tunuri.
înainte de anul 1843. Astfel, în 1831 a fost elaborat „un Ca număr acestea erau suficiente pentru constituirea
proiect de legiuire”, iar în anul 1835, Adunarea Obștească unei bateri, dar din nefericire nu erau și funcţionale. În
a propus iniţierea celor necesare pentru cumpărarea de pofida nefuncţionalităţii lor, s-au început recrutări pentru
tunuri „pentru desăvârșirea și împodobirea organizaţiei încadrarea mult doritei baterii, cu speranţa că se va reda
regulatei oștiri”7. Pentru că aceste demersuri nu au avut funcţionarea tunurilor primite. Printre cei recrutaţi s-au
finalitatea dorită, în anul 1841 a fost redactat un nou numărat și ofiţeri din armata imperială rusă, dintre cei
proiect de lege în acest sens. prezenţi în Moldova. Deprinderea tainelor artileriei
Consemnări importante și interesante totodată despre de către viitorii tunari moldoveni s-a făcut în Rusia la
istoria de început a artileriei române moderne sunt Elisabetgrad, în cadrul Brigăzii de Artilerie a Corpului
conţinute de Registrul istoric al Regimentului 1/3 Artilerie, V Armată, comandat de generalul Luders. În vara
1845-1912. Astfel, acesta relevă cum a început în anul anului 1846 au fost trimiși 20 de militari la pregătire:
1845 instrucţia primilor tunari: „Sub principele Gheorghe locotenenţii Liubobratici și Oatu, cadeţii Filipescu,
Bibescu, găsindu-se la Craiova două ţevi de tuci, una calibru Statache și Cernat, un subofiţer, un toboșar și 13 soldaţi.
de 6 cm și alta de 8 cm, s-a trimis acolo locotenentul din Stagiul de pregătire a durat doi ani de zile, până în august
Regimentul I de Infanterie, Alexandru Macedonski (ajuns 1848, când inspectând Corpul V Armată, împăratul
în urmă general, ministru de război și șef al primei divizii Nicolae Pavlovici a constatat că instrucţia artileriștilor
militare teritoriale) care, montându-le numai pe afeturi și moldoveni era finalizată și, în consecinţă, a aprobat
fără rotiţe, a exersat la ele câţiva oameni aleși din același întoarcerea lor în ţară. La inspectarea detașamentului a
regiment, formând cadrele unei secţii de artilerie”. fost prezent și hatmanul Sturza.
Registrul istoric consemnează și faptul că, în anul În ţară, artileriștii au continuat instrucţia la singurul
1846, Maica Domnului a devenit patroana spirituală tun existent din 1835, la Iași. Mult dorita baterie de

6 1 (83) 2019 document

 studii/documente

artilerie a fost înfiinţată, în sfârșit, în anul 1849, când pe acesta, dar și pe căpitanul Koli în Rusia. Trebuie
domnitorul Grigore Ghica „ducându-se la Constantinopol, menţionat că războiul ruso-turc dintre 1853 și 1856,
pentru a primi învestitura ca domn al Moldovei, Sultanul mai sus-menţionat, a prilejuit primirea botezului focului
Abdul Medjid, consimţind la oarecare măriri a forţei artileriei române, prin participarea în 1853, a bateriei
armatei, dăruind Moldovei cinci tunuri de câmp de bronz mai sus-menţionate în cadrul Corpului 15 rus la bătălia
de calibru 4, pe afeturile lor, încă neîntrebuinţate, pentru a Brăilei, la luptele de la Gura Ialomiţei, Vadul Silistrei,
completa cu tunul existent de mai înainte, materialul unei Ostrovul Gol și de la Silistra. Și bateria de artilerie a
baterii de câmp, și astfel se împlinea visul artileriștilor, Moldovei a fost luată de armata rusă la retragere, iar
înfiinţarea primei baterii de artilerie”9. căpitanul Filipescu, comandantul acesteia, a fost luat
Comandant al bateriei a fost desemnat căpitanul prizonier pentru că s-a împotrivit dezarmării bateriei
Lazăr Liubobratici. Materialul sale11. Cele două baterii de artilerie
acestei baterii s-a completat au fost înapoiate abia în 1859.
prin 6 chesoane cu 2 roţi, model În condiţiile lipsei artileriei, în
rus, construite în Școala de anul 1857, locotenentul Henrich
Arte și Meserii de la Iași și cu Herkt (cadet și ofiţer în prima
harnașamentul confecţionat în baterie de artilerie a Moldovei)
baterie. Caii au fost cumpăraţi a organizat o baterie de artilerie,
din Rusia, iar efectivul bateriei din cele 6 tunuri și 2 obuziere
în trupă s-a completat cu militari cumpărate de la austrieci, ca urmare
infanteriști și cavaleriști.Este a rambursării cheltuielilor pricinuite
evidentă similitudinea înfiinţării de ocupaţia austriacă. La comanda
primei baterii de artilerie din bateriei nou înfiinţate a fost numit
cele două Principate Române. colonelul Nicolae Filipescu, întors
Numitorul comun al acestui între timp din captivitate de la ruși.
proces a fost generozitatea Așadar, din 1854 și până la Unirea
sultanului Abdul Medjid. Principatelor Române din anul
La puţin timp de la înfiinţare, 1859, cele două oștiri române nu au
bateria de artilerie din Ţara Principele Carol I dispus de cele două baterii înfiinţate
Românească și-a întrerupt la 1843, respectiv 1849, ci doar
temporar activitatea, deoarece în anul 1848, trupele începând din 1857, de bateria organizată de locotenentul
turcești după ce au intrat în Ţara Românească pentru (viitor general) Henrich Herkt.
stingerea revoluţiei, la retragere au luat bateria de De reţinut că, după ce rușii au restituit Moldovei
artilerie înfiinţată la 10 noiembrie 1843. La fel au tunurile și chesoanele aferente acestora, dar nu și
procedat și cu singura piesă de artilerie din Moldova. caii, căpitanul HenrichHerkt a reorganizat și dotat
Imperiul Otoman le-a înapoiat în anul 184910. Nu corespunzător această baterie constituită din 6 tunuri
după mult timp de la restituire, la 5 decembrie 1850, și 6 chesoane, cu care s-a deplasat la Florești, unde s-a
Barbu Știrbei, domnitorul Ţării Românești a dispus desfășurat prima instrucţie în comun a armatelor din
ca din cele 12 piese de artilerie deţinute să înfiinţeze Ţara Românească și Moldova după Unirea din 1859.
pe lângă bateria existentă, constituită din 8 tunuri și o Tunurile Ţării Românești au fost aduse din Rusia
semibaterie călăreaţă alcătuită din 4 piese. Bateria de de maiorul Scarlat Ciocârlan. Din acestea și din cele
artilerie era comandată în continuare de maiorul Pavel câteva tunuri din ţară s-au constituit două baterii, una
Lentz, ce-l avea ajutor pe căpitanul Scarlat Ciocârlan. În pedestră, sub comanda căpitanului Nicolae Haralambie
baterie mai erau încadraţi la acea vreme: căpitanul Nicolae (cel implicat în detronarea domnitorului Alexandru
Macovei, instructor, sublocotenenţii Costescu și Lipăianu, Ioan Cuza) și una călăreaţă, sub comanda căpitanului
comandanţi de plutoane și prinţul Dimitrie Barbu Știrbei, Gheorghe Manu (viitor inspector general al artileriei,
junker. Acestora li s-a alăturat, în anul 1851, căpitanul de ministru de război, primar al capitalei, prim-ministru). La
artilerie Koli, provenit din armata rusă. 11 octombrie, cele două baterii au fost puse sub comanda
În anul 1854, la retragerea din Ţara Românească, maiorului Scarlat Ciocârlan, formând astfel primul
armata rusă participantă la războiul Crimeii, și-a divizion al artileriei armatei Principatelor Române Unite.
însușit bateria de artilerie comandată de colonelul Pavel Astfel, în primul an de domnie al lui Alexandru Ioan
Lentz. Mai mult chiar, l-au reţinut și l-au dus abuziv Cuza, la 16 ani de la (re)înfiinţarea artileriei, Principatele

document 2019 1 (83) 7

studii/documente

Române Unite deţineau 4 baterii de artilerie, ce însumau viitorul organizator al

26 guri de foc. În al doilea an al domniei sale, Alexandru Armatei Române sub
Ioan Cuza, pe baza raportului generalului Ion Emanoil Cuza și Carol, generalul
Florescu, a aprobat, la 21 decembrie 1860, înfiinţarea Ion Emanoil Florescu,
primului regiment de artilerie al armatei române și iar în Moldova, sub
numirea la comanda sa a maiorului Tobias Gherghely. domnitorul Grigore
Divizionul 1 era dislocat la București, iar Divizionul 2 Ghica. De asemenea,
la Iași. În raportul său, generalul Ion Emanuel Florescu istoria i-a reţinut ca
menţiona: „Artileria până acuma se află încă despărţită. fondatori ai primei
Rog pe Măria Voastră să binevoiţi a da Înalt Ordin ca arme tehnice a oștirii
bateriile ce sunt astăzi pe conta Moldaviei și cele ce se află în Ţara Românească
pe conta Valahiei să se unească împreună și să formeze 1-ul pe următorii: colonelul
Regiment de Artilerie, împărţit în 2 divizioane. Totodată, Pavel Lentz, primul
rog plecat pe Înălţimea Voastră, ca primind această unificare comandant de
să binevoiţi a întări în posturile acestui regiment pe maiorul baterie de artilerie,
Tobias Gherghely ca șeful regimentului, [pe] maiorul colonelul Scarlat
Generalul Ion Emanoil Florescu
Haralambie Nicolae ca ajutorul șefului regimentului, [pe] Ciocârlan, primul
căpitanul Herkt Enric [ca] șeful Divizionului 1-ul și [pe] comandant de divizion; generalul Nicolae Haralambie,
căpitanul G. Mano [ca] șeful Divizionului al 2-lea”12. primul comandant de regiment și generalul Gheorghe
Și regele Carol I, artilerist școlit la Berlin, a contribuit Manu, primul ajutor al comandantului întâiului regiment
substanţial la dezvoltarea artileriei. Astfel, la 1 august de artilerie. Fondatorii artileriei moderne în Moldova,
1868, a aprobat înfiinţarea celui de-al doilea regiment rămași în conștiinţa afectivă a tunarilor sunt: colonelul
de artilerie, comandat de locotenent-colonelul Iulius Lazăr Liubobratici, primul comandant al bateriei de
Dunca. Evoluţia structurilor de artilerie, până la artilerie, colonelul George Filipescu, comandantul
începerea Războiului de Neatârnare a fost una rapidă, bateriei care s-a împotrivit ordinelor date de trupele
marcată de înfiinţarea a altor două regimente și a de ocupaţie rusești, Tobias Gherghely, comandantul
9 baterii de artilerie teritoriale, încadrate cu pompieri, primului regiment de artilerie și generalul Henrich Herkt,
având secţii în localităţile: Craiova, Drobeta-Turnu organizatorul bateriilor de artileriedin 1857 și 1859,
Severin, Pitești, Giurgiu, Ploiești, Buzău, Galaţi, Brăila, precum și a stabilimentelor de artilerie din Principatele
Focșani, Bârlad, Iași, Roman, Bacău și Botoșani. Române Unite.
Din tot acest proces anevoios de renaștere și dezvoltare Acestea au fost principalele fapte ale istoriei de
de început a artileriei române moderne, istoria a reţinut că început ale artileriei române moderne și cei ce au iniţiat
în Ţara Românească organizarea s-a făcut sub domnitorul lungul proces evolutiv al acestei nobile arme, pe care
Gheorghe Bibescu, o contribuţie excepţională având Carol I o numea măgulitor „podoaba Iubitei mele armate”.

The Beginning of the Romanian modern Artillery

Brigade General (r) prof. univ. Adrian Stroea Ph.D., Colonel (r) Marin Ghinoiu

Abstract: On November 10, 1843, Hospodar Gheorghe Bibescu signed the act of establishing the
first artillery battery inŢara Românească. In Moldova, this was due to the Hospodar Mihail Sturza.
Sultan Abdul Medjid was the one who offered the first pieces of artillery.
Keywords: November 10, 1843, Artillery, Gheorghe Bibescu, Ţara Românească, Moldova,
Mihail Sturza.

NOTE
1 7
Maior Alexandru Dumitrescu, Contribuţiuni la istoricul armei artileriei, „Anale parlamentare 1835”, Tomul IX, Capitolul I, p. 582.
8
„Revista Artileriei” nr. 4/aprilie 1934, p. 312. P.V. Năsturel, Op. cit., p. 213.
2 9
General Radu Rosetti, Centenarul reînfiinţării artileriei române, în Analele Academiei General Herkt, Câteva pagini din istoricul armatei noastre (amintirile unui
Române, Memoriile Secţiunii istorice, seria III, tom XXVI, 1943-1944, p. 213. veteran din timpul serviciului) dedicate camarazilor din generaţia actuală,
3
Idem, Un uitat. Generalul Ion Emanoil Florescu, Bucureşti, f.e., 1937, p. 26. Tipografia şi Fonderia de litere Thoma Basilescu, Strada Casărmei 89, Bucureşti,
4
Ibidem, pp. 25-27. 1902, p. 4.
5 10
P.V. Năsturel, Contribuţii la istoria artileriei române, „Revista Artileriei”, Maior Andrei B. Miclescu, căpitan Mihai I. Focşeneanu, Op. cit., p. 103.
11
Bucureşti, Stabiliment de Arte Grafice „Universala”,1906, pp. 34-35. Historicul Regimentului 3 de Artilerie, vol. I, 1860-1887, Tipo-Lit. Pericle
6
Maior Andrei B. Miclescu, căpitan Mihai I. Focşeneanu, Istoria Artileriei române, Pestemalgioglu, pp. 4, 6, 103.
Tipografia Şcoalei de Ofiţeri de Artilerie „Regele Carol I”, Piteşti, 1942, p. 103. 12
P.V. Năsturel, Op. cit., p. 41.

8 1 (83) 2019 document

 studii/documente

INEDITA VIAŢĂ A DOMNITORULUI GHEORGHE BIBESCU –

ÎNTEMEIETORUL ARTILERIEI ROMÂNE MODERNE

General de brigadă (r) prof. univ. Dr. Adrian STROEA

și astăzi, uneori având și un ușor aspect de vodevil.

Î
mplinirea la 10 noiembrie 2018 a 175 de ani S-a născut la Craiova, în data de 26 aprilie 1804. A
de la înfiinţarea artileriei române moderne provenit dintr-o familie de boieri ai locului, neînrudită
reprezintă un oportun prilej de relevare a cu alogeni. Tatăl său a fost marele vornic Dumitru
personalităţii de excepţie a lui Gheorghe Bibescu, Bibescu, descendent pe linie maternă al domnitorului
artizanul renașterii acestei arme, precum și a unor martir Constantin Brâncoveanu. A avut un frate,
aspecte inedite, mai puţin cunoscute, din viaţa sa. principele Barbu Știrbei, cel ce a fost în perioadele
Este știut faptul c ă „oastea 1849-1853 și 1854-1856 domnitor
pământeană”, inexistentă în timpul al Ţării Românești. Nobila origine
domniilor fanariote din Principatele socială i-a permis să beneficieze de
Române, a fost reînfiinţată în Ţara o educaţie temeinică. A studiat în
Românească (șase batalioane de București și în Paris (7 ani), în acest
infanterie și un escadron de cavalerie) și din urmă oraș obţinând un onorant
în Moldova (un batalion de infanterie și doctorat în drept. Reîntors în ţară
un escadron de cavalerie) în anul 1830, de la studii, în anul 1824, a lucrat în
ca urmare a implementării prevederilor administraţia publică, la Ministerele
Regulamentelor Organice, emise de Justiţie și de Externe. În anul
în urma Tratatului de Pace de la 1834 a demisionat de la Ministerul
Adrianopol din 14 septembrie 1829, de Externe și a plecat în străinătate,
ce a pus capăt războiului ruso-turc locuind iniţial la Paris și mai apoi la
din 1828-1829. Desigur, tânăra oștire Viena. După 8 ani a revenit din nou în
din cele două principate nu putea avea ţară, unde a condus opoziţia împotriva
credibilitate dacă nu dispunea și de domnitorului Alexandru Ghica,
artilerie, expresie și atunci, ca și astăzi pe care l-a învins în alegerile din
a hiperviolenţei pe câmpul de luptă. Gheorghe Bibescu – domnitorul Ţării Româneşti
(1 ianuarie 1843-13/25 iunie1848)
20 decembrie 1842. Deși nu îndeplinea
Gheorghe Bibescu, domnitorul două dintre condiţiile prevăzute în
Ţării Românești, a intrat în istorie și în conștiinţa Regulamentul Organic pentru a urca pe tron (vârsta
afectivă a tunarilor ca întemeietorul artileriei române de minimum 40 de ani și calitatea de boier de trei
moderne (entitate structurală diferită de infanterie generaţii), ca urmare a sprijinului acordat de Dașkoff,
în cadrul oștirii), prin înfiinţarea, la 10 noiembrie consulul rus la București, Adunarea Obșteasca
1843, a primei baterii de artilerie, din cele 4 tunuri de Extraordinară l-a ales domnitor cu 69% din voturi.
bronz primite de la sultanul Abdul Medjid. Actul ce a Ca domnitor s-a ocupat, așa cum am arătat, de
marcat organizarea artileriei române ca armă de sine dezvoltarea tinerei oștiri a ţării, de reorganizarea
stătătoare, a fost Porunca Domnească nr. 198 din finanţelor, a elementelor de ordine publică din unele
10 noiembrie 1843. Domnitorul Gheorghe Bibescu localităţi și a regimului de detenţie, de înlăturarea unor
a rămas apreciat de oștire nu numai pentru rolul avut abuzuri din administraţie și justiţie. De asemenea, a
în renașterea artileriei, ci și pentru preocuparea sa ca iniţiat o serie de măsuri edilitare și de înfrumuseţare
tânăra armată română să dispună de un corp de ofiţeri a capitalei, între care construcţia clădirii Teatrului
bine instruit. Drept consecinţă, la 13 iunie 1847, prin Naţional, amenajarea grădinii Cișmigiu și a șoselei
Porunca Domnească nr. 36 a înfiinţat prima școală Kiseleff. Spirit umanist incontestabil, Gheorghe Bibescu
militară de ofiţeri din Ţara Românească, la București. a eliberat din robie ţiganii ce aparţineau Bisericii și
Viaţa întemeietorului artileriei române moderne, așezămintelor publice, i-a ajutat pe bucureștenii ce și-au
descendent direct al lui Constantin Brâncoveanu, a pierdut casele și bunurile în urma incendiului din ziua
fost inedită pentru acele vremuri, extrem de interesantă de Paști a anului 1847.

document 2019 1 (83) 9

studii/documente

Domnia sa a fost influenţată substanţial de Rusia. din ţară, care desfiinţa Regulamentul Organic, nevoit
O dovadă în acest sens o reprezintă demersul său de a fiind să ia asupra sa consecinţele mișcării revoluţionare,
concesiona minele din ţară rusului Trandafiloff, fapt ce Gheorghe Bibescu a abdicat la 13 iunie 1848 și a plecat
a generat mari nemulţumiri în societate. Din această prin Câmpulung către Franţa.
cauză, măsura iniţiată de domnitor a fost anulată de Viaţa sa privată a fost la fel de spectaculoasă, dacă
Adunarea Obștească.Domnitorul nu a rămas pasiv și în nu chiar mai spectaculoasă decât cea publică, mai ales
mod abuziv a dizolvat Adunarea Obștească, acuzând-o datorită celor două căsătorii ale sale. În anul1826,
de „rele aplecări și gândiri”. După această măsură fermă la vârsta de 24 de ani, cu 16 ani înainte de a deveni
a condus timp de doi ani ţara prin decrete, până către domnitorul Ţării Românești, s-a căsătorit cu cea
finele anului 1846. O altă iniţiativă a sa extrem de mai bogată fată din ţară - Zoe Mavrocordat. Aceasta
nepopulară a fost încercarea nereușită, era fiica adoptată a banului Grigore
de a impune limba franceză ca limbă Brâncoveanu, urmaș al marelui
de predare în școlile de nivel înalt. domnitor. Era o persoană inteligentă,
Dar aceste umbre din viaţa sa nu-l cultă care vorbea cinci limbi străină,
definesc. În mod lăudabil, Gheorghe sensibilă și talentată (cânta la harpă).
Bibescu s-a afirmat ca un susţinător Din nefericire, la câţiva ani după
al unirii ţărilor române. O dovadă în căsătorie, Zoe a dobândit o alienaţie
acest sens o reprezintă faptul că, la mintală. Îmbolnăvirea acesteia s-a
data de 1 ianuarie 1848, a desfiinţat produs într-o perioadă de lehuzie.
vama din Focșani, important punct Boala se manifesta ciclic, fără ca Zoe
vamal între Ţara Românească și să facă rău cuiva. Potrivit principesei
Moldova. De asemenea, unii istorici Marta Bibescu, pe timpul crizelor avea
au susţinut că cea de-a doua căsătorie un comportament ciudat. Se îmbrăca
a domnitorului (cu Maria/Mariţica în haine albe, își despletea părul și cu
Ghica) a avut loc la Focșani la Biserica mintea rătăcită umbla prin locuinţă și
Sf. Ioan (din actuala Piaţă a Unirii), Joiţica (Zoe) Bibescu născută mai apoi prin palatal domnesc cu flori
dispusă lângă borna de hotar, avându-l Brâncoveanu-Mavrocordat în braţe, trecând brusc de la cântec la
ca naș de cununie pe Mihail Sturdza, domnitorul plâns și de la plâns la râs1.
Moldovei ca un mesaj de apropiere unionistă a celor În pofida nebuniei inofensive a soţiei, Gheorghe
două principate. Adevăratul motiv al desfășurării Bibescu și-a continuat viaţa conjugală cu aceasta, Zoe
căsătoriei în această locaţie din Focșani l-a reprezentat dând viaţă altor copii. După înscăunare însă, Gheorghe
faptul că parte a acestui oraș aparţinea de zona de Bibescu și-a internat soţia într-un sanatoriu din Viena,
responsabilitate a episcopului Buzăului, care a acceptat de unde ulterior a transferat-o la tratament la Paris.
să oficieze cununia, în condiţiile refuzului categoric al Internarea în străinătate a soţiei s-a datorat în principal
mitropolitului Neofit. faptului că domnitorul era îndrăgostit de Maria /
Revoluţia de la 1848 a determinat încheierea domniei Mariţica Ghica, care-i era verișoară de gradul trei și în
lui Gheorghe Bibescu, ca urmare a surprinzătoarei plus era căsătorită cu spătarul său Costache Ghica. În
sale indecizii. Domnitorul nici nu a trecut de partea contextual dat, întemeietorul artileriei române moderne
revoluţiei, nici nu a încercat s-o înăbușe, s-a lăsat a decis să se despartă de Zoe și să se recăsătorească cu
purtat de evenimente. De reţinut că pe data de 9 iunie, Maria/Mariţica. Curând și-a dat seama că acest demers
când se citea Proclamaţia de la Islaz, a fost victima nu era deloc o treabă ușoară și că una este să vrei și alta
atentatului întreprins la București de trei tineri, care este să poţi, chiar domnitor fiind.
au tras cu pistolul asupra sa. Din fericire pentru În conștiinţa supușilor săi, anul 1843 nu a căpătat
domnitor, singurul glonţ care l-a lovit s-a oprit în importanţă prin înfiinţarea primei bateri de artilerie
epoletul uniformei sale, fapt ce i-a salvat viaţa. Două (semnificaţia evenimentului conturându-se peste ani),
zile mai târziu, la 11 iunie 1848, când i s-a impus ci prin viaţa sa amoroasă. Astfel, în perioada 1843-
Proclamaţia de la Islaz, nebeneficiind de sprijinul 1845, boierimea, clerul, diplomaţii de la București și
armatei (care l-a informat că nu va participa la vărsare cei preocupaţi de viaţa mondenă autohtonă, au fost
de sânge românesc) a semnat noua constituţie a ţării, martorii a două divorţuri de răsunet ce s-au desfășurat
în fapt Proclamaţia mai sus menţionată. Pe 12 iunie, ca anevoios, simultan: Gheorghe Bibescu s-a despărţit de
urmare a protestului consulului rus faţă de noua ordine Zoe și Maria Ghica (născută Văcărescu) de spătarul

10 1 (83) 2019 document

 studii/documente

Costache Ghica. Pentru a înţelege cât de complicate potrivit căreia femeia adulteră pierdea jumătate din
erau lucrurile, trebuie menţionat că acesta din urmă zestre în favoarea soţului înșelat. Mai mult, pentru a-l
era fratele fostului domnitor Alexandru Ghica, pe umili pe domnitor, Adunarea Obștească a propus prin
care Gheorghe Bibescu îl înlocuise la domnie... Cele amendament ca „bărbatul ce hrănește ţiitoarea” (aluzie la
două divorţuri erau sincronizate de domnitor pentru Gheorghe Bibescu) să fie obligat la plata a jumătate din
a-i înlesni rapid acestuia, tată a șapte copii, căsătoria zestrea femeii înșelate (aluzie la Zoe), iar cel ce a înșelat
cu frumoasa spătăriţă, mamă a patru copii, pe care o (aluzie din nou la Gheorghe Bibescu) să fie trimis
adusese deja în palatal domnesc imediat după internarea în surghiun împreună cu ţiitoarea (aluzie evidentă
soţiei la Viena și evident înainte de divorţ2. la Mariţica). Pe fondul infidelităţii de notorietate a
Cu toată autoritatea și puterea sa de domn, cu domnitorului, calomnia a prins (cum se întâmplă și
tot sprijinul puterii protectoare, astăzi) la opinia publică.Ca urmare,
domnitorului nu i-a fost ușor să-și domnitorul a fost nevoit să-și
împlinească dorinţa. Faptul că Zoe retragă proiectul. Astfel a început
era bolnavă, că-i dăruise șapte copii, relaţia deosebit de încordată dintre
că Maria/Mariţica era soţia unui domnitor și Adunarea Obștească,
demnitar, frate de fost domnitor care s-a amplificat în anul 1844 când,
și pe deasupra mamă a nu puţini cu aprobarea puterii protectoare
copii, că domnitorul o instalase rusești și cu încuviinţarea turcească,
deja în palatal domnesc erau motive domnitorul a suspendat Adunarea
temeinice pentru ca opinia publică Obștească, așa cum am arătat mai
să dezavueze divorţurile ce urmau să sus, și a condus ţara dictatorial prin
deschidă calea căsătoriei și fericirii decrete, timp de doi ani.
celor doi amorezi. În același an, pentru a înlătura
Principalul opozant al celor două calomniile cu privire la deposedarea
divorţuri a fost, așa cum am mai soţiei de avere, Gheorghe Bibescu
arătat, mitropolitul Neofit care, în a pus sub interdicţie pe „Măria sa
Maria (Mariţa) Ghica născută Văcărescu
numele doctrinei creștine, s-a afirmat Doamna Zoe”,„a noastră iubită soţie”
ca hotărât cenzor al comportamentului domnitorului. și a înfiinţat tutelă asupra averii ei, fiind administrată
Constatând această neașteptat de înverșunată rezistenţă de epitropii desemnaţi în acest scop. Astfel, Gheorghe
a mitropolitului, Gheorghe Bibescu a solicitat sprijin lui Bibescu a dovedit că nu era preocupat de deposedarea
Dașkoff, pentru a-l influenţa pe înaltul prelat în a-i da soţiei de avere. Pentru a arăta că este și un bun tată, a
consimţământul. Încercarea însă a eșuat, mitropolitul urmărit să-și mărite cele două fiice (Elisabeta în 1844
Neofit necedând. Trebuie spus că înalta faţă bisericească și Ecaterina în 1845) înainte de a se recăsători. Astfel
nu-l agrea pe Gheorghe Bibescu de dinainte de a deveni a creat premisele pentru o nouă căsnicie, din care lipsea
domnitor, fiind un opozant făţiș al urcării acestuia doar divorţul.
pe tron. Rezistenţa mitropolitului era sprijinită de Principalul obstacol era în continuare, așa cum
opozanţii lui Bibescu din Adunarea Obștească. De am mai relevant, mitropolitul Neofit. Dacă în trecut
altfel, domnitorul fără să vrea le-a oferit membrilor domnitorul avea puteri absolute, după aplicarea
acesteia prilejul de a-i pune în discuţie viaţa privată, în Regulamentului Organic, acestea au fost îngrădite de
primăvara anului renașterii artileriei, când a prezentat Adunarea Obștească, al cărui președinte de drept era
Adunării Obștești mai multe proiecte, printre care și pe chiar mitropolitul ţării. Mitropolitul Neofit, de origine
cel de modificare a legiuirii Caragea cu privire la regimul greacă, fiu de stolnic, era foarte cultivat, inteligent și
dotal. Deși modificarea era pe deplin necesară, pentru extrem de abil în relaţiile politice. Înscăunat în 1840
că cuprindea prevederi juste cu privire la raporturile ca mitropolit, înainte ca Gheorghe Bibescu să ajungă
financiare dintre soţii divorţaţi, opoziţia a concluzionat domnitor, avea un ascendent moral asupra acestuia,
(ca și în zilele noastre) că modificările erau făcute cu amplificat și de relaţia sa directă cu puterea protectoare.
dedicaţie, că domnitorul își pregătea protejarea averii Ca argument justificativ pentru refuzul său, mitropolitul
din perspectivele divorţului. Detractorii au susţinut în susţinea că actul căsătoriei nu era doar un simplu
mod neadevărat că domnitorul dorește s-o deposedeze contract, ci o taină religioasă și că divorţul era un atribut
pe soţia sa bolnavă de avere pentru a o da ibovnicei3. exclusiv al bisericii. Legiuirea Caragea, în vigoare la
În fapt, modificarea viza desfiinţarea vechii prevederi acea vreme îl contrazicea total pe mitropolit în ceea

document 2019 1 (83) 11

studii/documente
ce privește calitatea de taină a căsătoriei, menţionând
despre nunta care stă la baza căsătoriei că este „tocmeala
unirii bărbatului cu femeia pentru a face copii”4.
Adversitatea mitropolitului faţă de domnitor
s-a resimţit și în opoziţia faţă de divorţul Mariţicăi
Ghica de soţul său. În vara anului 1843, îndemnată
de Gheorghe Bibescu, Mariţica a încheiat cu soţul
său (păstrat ca răsplată de domnitor în dregătoria de
Mare Spătar), în prezenţa a trei martori un act în care
se arăta că relaţia lor este grav și iremediabil afectată,
că exista o răceală care făcea imposibilă continuarea
traiului împreună. Acest zapis, urma să însoţească
cererea de divorţ a Mariţicăi. Din nefericire pentru cei
doi îndrăgostiţi, mitropolitul Neofit a respins cererea
de divorţ depusă, în 13 februarie 1845, la Mitropolie.
A motivat gestul său prin faptul că „răceala dintre
soţi” nu era un motiv canonic de divorţ. Era evident
că înverșunarea mitropolitului se datora faptului că
nu uitase că Gheorghe Bibescu desfiinţase Adunarea
Obștească, al cărui președinte fusese. Respingerea
divorţului avea până la urmă și o parte bună, prin
deschiderea posibilităţii de a exercitare adreptului la
recurs.
Astfel, cu sprijinul domnitorului, Maria/Mariţica
Ghica s-a adresat patriarhului Constantinopolului,
superiorul ierarhic al mitropolitului Ţării Românești.
Era clar că divorţul Mariţicăi devenise, și el, deja
o problemă politică cu implicaţii internaţionale.
Rusia, putere protectoare, îl sprijinea pe domnitor
și implicit era de acord cu divorţul acesteia, în timp
ce Franţa, nedorind creșterea influenţei Rusiei în
Ţara Românească nu era de acord cu divorţul soţilor
Ghica. Dar nici solicitarea adresată patriarhului
Constantinopolului, în pofida intervenţiei consulului
rus la Constantinopol, nu i-a adus divorţul mult dorit
Mariei/Mariţicăi Ghica.
Ca urmare, cu mulţi bani, Gheorghe Bibescu a
purces la unica soluţie rămasă, solicitând Divanului
Otoman înlocuirea patriarhului cu altul mai flexibil.
Noul patriarh al Constantinopolului a desfăcut
căsătoria soţilor Ghica pe baza mărturiei a trei boieri
care, sub jurământ au arătat că nu Maria/Mariţica
era vinovată de divorţ, ci numai soţul său, Costache
Ghica. Același patriarh a pronunţat apoi și divorţul
domnitorului de soţia sa Zoe. Astfel, după o căsnicie
de 19 ani, Gheorghe Bibescu a divorţat de cea care îi
dăruise șapte copii, doborâtă de o nebunie perfidă, care
uneori lăsa locul și unor perioade de luciditate, ce-i
permiteau să-și înţeleagă drama. În mod involuntar
Zoe făcea poziţia morală a domnitorului foarte șubredă,
deși conform legiuirilor timpului acesta era pe deplin
12
îndreptăţit să primească acceptul de divorţ în ţară.
Nebunia unuia dintre soţi, considerată „îndrăcire” sau
„patima diavolului”, era conform legiuirii timpului temei
de despărţire. Era doar o restricţie, anume ca soţul
sănătos să aștepte însănătoșirea soţului bolnav, bărbatul
3 ani, iar femeia 5 ani. Dacă aceasta nu se producea,
despărţirea era admisă5.
Deși hotărârile de divorţ ale patriarhului
Constantinopolului îi fuseseră aduse la cunoștinţă
și era obligat să oficieze căsătoria domnitorului cu
Mariţica, mitropolitul Neofit a refuzat să o facă. Mai
mult, ca un veritabil om politic, a calificat hotărârea
patriarhului Constantinopolului, a șefului său ierarhic
ca „rușinoasă” și a refuzat să-i cunune pe cei doi. Dar
Gheorghe Bibescu era prea abil și prea îndrăgostit ca
să stea la mâna înverșunatului prelat. Așa că slujba de
cununie a fost oficiată de devotatul Chesarie, episcopul
Buzăului, la Focșani, la 9/21 septembrie 1845. Naș a
fost Mihail Sturdza, domnitorul Moldovei. Chiar dacă
nunta nu a fost oficiată în București, ci într-un târg de
provincie, s-a desfășurat cu mult fast, cu onoruri militare
și ospeţe populare impresionante la Focșani și București.
În mod romantic, mireasa- mamă a patru copii din
prima căsătorie și unul al lui Gheorghe Bibescu (născut
în 1844)-a venit la Focșani din Occident, călătorind
pe Dunăre până la Brăila. În toate porturile românești
a fost întâmpinată de personalităţile locale cu onoruri
princiare. Deplasarea de la Brăila la Focșani s-a făcut
cu un impresionant alai.
Ostilitatea de notorietate a mitropolitului Neofit s-a
manifestat și în ziua nunţii domnitorului. A dispus ca
în acea zi să nu se oficieze Te Deum în bisericile din
București. Apoi, în mod oficial nu a mai negat căsătoria
domnitorului cu Maria/Mariţica, dar în particular l-a
ponegrit cu simţ de răspundere pe acesta, inclusiv în
corespondenţa sa cu ţarul Rusiei și cu generalul Kiseleff.
Speriat totuși de influenţa lui Gheorghe Bibescu, care
a dovedit că a fost în stare să producă schimbarea
patriarhului Constantinopolului, mitropolitul s-a
preocupat mai mult de menţinerea scaunului decât de
susţinerea convingerilor sale canonice. Mai mult, pentru
a nu intra definitiv și total în dizgraţia domnitorului, i-a
botezat copilul născut în 1844.Teama lui era îndreptăţită,
Gheorghe Bibescu, fiind un personaj extrem de ferm și
abil în atingerea scopurilor. Un exemplu în acest sens
îl reprezintă Billecocq, consulul francez la București,
victimă colaterală, pentru implicarea sa în delicata
problemă a divorţului și recăsătoririi domnitorului. Ca
urmare a intervenţiei hotărâte a domnitorului la Gizot,
ministrul de externe al Franţei, acesta l-a chemat de la
post pe consul. Paradoxul constă în faptul că atitudinile
1 (83) 2019 document
 studii/documente

diplomatului francez erau favorabile domnitorului și
critice la adresa mitropolitului.
După căsătoria domnitorului cu Maria/Mariţica,
prima sa soţie ( Zoe) s-a întors în ţară, unde a fost
îngrijită până la sfârșitul vieţii de cei șapte copii ai
săi. A locuit atât la Breaza, la fiica sa Eliza Filipescu,
cât și la București. A trăit 87 de ani, trecând la cele
veșnice în 1892. Osemintele sale se găsesc într-o criptă
din biserica Domniţa Bălașa din București. La cripta
situată la absida din stânga se găsește un grup statuar al
sculptorului francez Rouleau, care o reprezintă pe Zoe
înălţată de Îngerul Milei la cer, în timp ce o mantie a
sa cade peste doi copii dezbrăcaţi, ce tremură de frig.
Cea de-a doua soţie, Maria/Mariţica a trecut în
amintire în urma unui cancer, în anul 1860 la Paris,
unde, în zilele Revoluţiei de la 1848, și-a urmat soţul.
În 1873 a trecut Styx-ul la Paris și Gheorghe Bibescu.
Cel mai celebru descendent al domnitorului
Gheorghe Bibescu, foarte cunoscut românilor, a fost
renumitul pilot George-Valentin Bibescu, nepotul
domnitorului (22 martie 1880-2 iulie 1941). Acesta
a primit botezul Domnului în Biserica Domniţa
Bălașa, în care 12 ani mai târziu, bunica sa Zoe a fost
depusă pentru a-și dormi somnul de veci. A copilărit la
București și la Posada în palatul ridicat de bunicul său,
Gheorghe Bibescu. A primit o aleasă educaţie de la tatăl
său - George Bibescu (unul dintre fiii domnitorului),
un personaj ce s-a bucurat de multă apreciere în Franţa.
Pentru lucrarea sa „Au Mexic (1862). Combats et retraite
des sixmille”, dedicată foștilor camarazi din Corpul
Expediţionar Francez, acesta a devenit membru de
onoare al Academiei de Arme din Paris. De menţionat
că acesta a publicat și volumul „Neofit, Metropolite de
Hongro-Vlahie” dedicat fiului său George-Valentin
Bibescu, foarte apreciat de francezi. Revenind la
George-Valentin Bibescu trebuie menţionat că, în 1904,
a fondat Automobil Clubul Român, în 1909 a înfiinţat
Clubul Aviatic Român, iar în 1912 Liga Naţională
Aeriană. În perioada 1911-1912, a fost comandantul
Școlii de Pilotaj de la Cotroceni. În 1930 a devenit
președintele Federaţiei Internaţionale Aeronautice.
Are meritul de a fi realizat aeroportul Băneasa din
capitală pe moșia mătușii sale Maria Bibescu – fiică
a domnitorului – devenită prin căsătorie contesă de
Montesquiou-Fézensac. A fost căsătorit cu cunoscuta
scriitoare Martha Bibescu (1886-1973), fiica lui Ion
Lahovary și a Smarandei Mavrocordat.
La trecerea în eternitate a întemeietorului artileriei
române, această armă evoluase substanţial – și datorită
Unirii Principatelor Române - de la acea primă baterie,
constituită din 4 tunuri, la 2 regimente de artilerie. La
4 ani după decesul său, tânăra artilerie română și-a
susţinut magistral examenul de capacitate pe câmpurile
de bătălie ale Războiului de Neatârnare din 1877.

The inedited Life of Hospodar Gheorghe Bibescu – the Founder of the Romanian modern Artillery
Brigade General (r) prof. univ. Adrian Stroea Ph.D.

Abstract: Gheorghe Bibescu (1804-1873), hospodar of Ţara Românească between January 1, 1843
and June 13/25, 1848, made many reforms of the army, finance, public order, justice, administration or
modernization of the capital. He was a supporter of the union of the Principalities of Ţara Românească
and Moldova. In his time he was also known for his private life, marked by the divorce of Joiţica (Zoe)
Brâncoveanu-Mavrocordat and the marriage with Maria (Mariţica) Văcărescu-Ghica.
Keywords: Gheorghe Bibescu, Ţara Românească, reforms, modern artillery, 1843.

NOTE

1
Constantin Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, vol. III, Bucureşti, 3
Constantin Gane, Op. cit., p. 362.
4
Editura Universul, 1943-1944, p. 362. Petre Strihan, Op. cit., p.70.
2 5
Petre Strihan, Un divorţ domnesc, „Magazin istoric” nr. 6/1969, p. 68. Ibidem.

document 2019 1 (83) 13

studii/documente
CADRUL CONSTITUŢIONAL ŞI LEGISLATIV
AL CENZURII ÎN ROMÂNIA (1866-1989)
Colonel Dr. Petrişor FLOREA1
Dr. Iulian Stelian BOŢOGHINĂ2
Dr. George Daniel UNGUREANU3
U
nul dintre drepturile cetăţenești fundamentale,
consacrat în urma revoluţiilor moderne
este cel al libertăţii de opinie, exprimare și
informare. Date fiind situaţiile de pericol public prin
care poate trece la un moment dat un stat și având în
vedere principiul „contractului social”, enunţat de către
Jean Jacques Rousseau la 1762, legiuirile moderne (în
primul rând Constituţiile) au prevăzut
instrumente și modalităţi de limitare
a drepturilor și libertăţilor cetăţenești,
în situaţii de forţă majoră. Menţionat
în programul revoluţionar de la 1848-
1949, principiul libertăţii cuvântului
și a tipăriturilor și-a aflat consacrarea
juridică în textul Constituţiei de
la 1866 (art. 24)4, care a rămas în
vigoare, cu unele amendamente, până
în anul 1923. Din punct de vedere al
garantării drepturilor și libertăţilor
cetăţenești, Constituţia României,
adoptată în 1866, inspirată din legea
fundamentală belgiană de la 1839,
era una dintre cele mai înaintate din
Europa acelei vremi, în pofida decalajului economic care
separa ţara noastră de statele occidentale avansate și a
unor flagrante clivaje sociale. Ca exemplu de limitare în
timp de pace a dreptului la liberă exprimare, motivate
de imperativul salvgardării ordinii constituţionale, în
stat, putem cita condamnările gazetarilor Gheorghe
Panu și Nicolae Dinu Cocea, în urma publicării unor
pamflete anti-monarhice, precum și măsurile luate în
timpul răscoalelor ţărănești din anul 1907. Astfel, la data
de 17/30 martie 1907, regele Carol I semna Decretul
nr.1415, având următorul conţinut: „Articol unic. În
împrejurările prin care trecem, până la restabilirea
ordinei și liniștei, starea de asediu va putea fi declarată
prin Decret Regal, în cuprinsul legii din 10 decembrie
1864”. Textul respectiv fusese adoptat în urmă cu două
zile, de către ambele Camere ale Parlamentului, în
cvasi-unanimitate (121 de voturi contra 1, în Adunarea
14
Deputaţilor, respectiv, 65 de voturi contra 1, în Senat),
iar decretul era contra-semnat de către șeful guvernului,
Dimitrie A. Sturdza, și de către ministrul justiţiei, Toma
Stelian5.
Anii 1916-1919 au adus noi provocări pentru
societatea românească și pentru instituţiile statului
român, aflat în luptă pentru desăvârșirea, iar apoi
pentru apărarea unităţii naţional-
teritoriale. În seara de 14/27 august
1916, când România declara oficial
război Austro-Ungariei, intrând, de
partea Antantei, în prima conflagraţie
mondială, apărea o ediţie specială a
„Monitorului Oficial”, cuprinzând
Decretul nr. 2797, prin care regele
Ferdinand I (1914-1927) promulga,
la cererea scrisă a lui Ion I.C.
Brătianu, șeful guvernului, textul
unei legi constând într-un articol
unic, care autoriza declararea stării
de asediu, prin Decret Regal, până la
restabilirea păcii în Europa; se cuvine
menţionat faptul că legea respectivă
fusese adoptată de către ambele Camere parlamentare
la 21 februarie 19136, în perioada războaielor balcanice.
După eșecurile din toamna anului 1916, reorganizarea
din iarna următoare, lupta cu tifosul exantematic și
biruinţele propriu-zise de la Mărăști, Mărășești și
Oituz, din vara anului 1917, contextul politico-militar
regional a devenit tot mai defavorabil României, ca
efect al evenimentelor revoluţionare din Rusia, ceea ce
a determinat ascensiunea la guvernare a conservatorului
germanofil Alexandru Marghiloman (n. 1854-d. 1925)
și ieșirea ţării din război.
La 30 iunie/13 iulie 1918, la Iași, capitala de război
a României, după ocuparea de către inamici a sudului
ţării, era emis Decretul nr. 1626, semnat de către
rege și contra-semnat de către prim-ministrul Al.
Marghiloman, care deţinea și portofoliul Internelor,
ministrul de război, Constantin Hârjeu și, respectiv,
1 (83) 2019 document

ministrul justiţiei, Ioan M. Mitilineu. Prin acest decret,
erau modificate și completate prevederile decretului
anterior. Conform articolului 4, alineatul 3, autorităţile
militare aveau dreptul de a cenzura presa și orice
tipărituri destinate publicului, de a împiedica apariţia
unor știri sau publicaţii, precum și de a controla sau
opri corespondenţa poștală. Potrivit alineatului următor,
autorităţile militare primeau și competenţa de a opri
sau dizolva orice adunări susceptibile de a provoca
sau întreţine dezordini7. La rândul său, articolul 4,
alineatul 3 din Decretul nr. 1626/1918 a fost completat
prin Decretul nr. 2388/5 septembrie 1918, purtând
aceleași semnături ca și precedentul, care plasa întreaga
activitate de cenzură sub autoritatea președintelui
Consiliului de Miniștri (= prim-ministrului), cu
posibilitate de delegare a unui ministru. Apariţia
oricărei publicaţii, tipărituri sau știri necesita autorizaţie
prealabilă din partea organelor cenzurii, ca și spectacolele
teatrale și cinematografice8.
În toamna anului 1919, după Marea Unire și în
condiţiile relativei stabilizări a situaţiei la frontiere și
ale apropierii primelor alegeri parlamentare bazate pe
votul universal și egal masculin, la scara întregii Românii
Mari, reglementările privind cenzura au fost revizuite.
La Sinaia, în ziua de 2 octombrie 1919, regele Ferdinand
semna Decretul nr. 4229, contra-semnat de către primul
ministru, generalul Arthur Văitoianu, ministrul de
război, generalul Ion Rășcanu și, respectiv, ministrul
justiţiei, Em. Miclescu. Conform decretului menţionat,
cenzura presei era ridicată, cu excepţia incitărilor la
revoltă și a atacurilor contra monarhului, a familiei
regale, a armatei, a Puterilor Aliate. De asemenea, era
repusă în vigoare libertatea întrunirilor electorale, cu
limitările valabile și în cazul presei. În provinciile reunite
cu Ţara în anul 1918, care reprezentau mai bine de
jumătate din suprafaţa și populaţia României întregite,
urmau a fi emise „dispoziţiuni locale și speciale”9.
Noi reglementări ale dreptului la liberă exprimare și
informare vor fi aduse prin Decretul nr. 32/3 ianuarie
1922, contra-semnat de către Ion Cămărășescu, ministru
de interne în efemerul guvern condus de Take Ionescu.
În linii mari, erau menţinute restricţiile prevăzute în
decretul din 2 octombrie 1919, dar regimul excepţional
era limitat la zonele de graniţă aflate sub stare de
asediu10.
În Constituţia din martie 1923 (art. 5, 25-28), care
păstra, într-o măsură substanţială, spiritul și chiar
litera celei precedente, dreptul la liberă exprimare și la
garantarea secretului corespondenţei era extins și asupra
convorbirilor telefonice. Exercitarea tuturor drepturilor
document 2019 1 (83)
studii/documente
și libertăţilor constituţionale urma să se efectueze
însă „în condiţiile legii”, sintagmă interpretată adesea
arbitrar de către diferitele guverne care s-au succedat
la conducerea statului român interbelic. De altfel,
viaţa politică a României interbelice, în general, poate
fi caracterizată, în mod succint, dar cuprinzător, drept
un amestec fluid de elemente democratice și autoritare.
Anul 1924 a consemnat o serie de manifestări
anarhice, mai ales din partea forţelor de extremă
stânga (rebeliunea de la Tatarbunar etc.), dar și a celor
de extremă dreapta (asasinarea prefectului de Iași,
Constantin Manciu). Invocând pericolul bolșevic,
ministrul justiţiei, G.G. Mârzescu, elaborează „Legea
pentru reprimarea unor infracţiuni contra liniștei
publice”, adoptată de către Adunarea Deputaţilor la
17 decembrie 1924, cu unanimitatea celor prezenţi
(108 voturi), iar de către Senat a doua zi, cu 71 de voturi
contra 1, și promulgată prompt de către suveran, în
aceeași zi. Articolele 7-10 prevedeau pedepse privative
de libertate sau pecuniare pentru diverse tipuri de
propagandă scrisă ori verbală, având ca finalitate
„prepararea sau executarea de crime contra persoanelor și
a proprietăţilor lor”, fapt menţionat în primul articol din
lege. Articolul 7 instituia pedepse de 2-5 ani închisoare
pentru „discursuri, cuvântări, strigări, cântece sediţioase
sau ameninţări rostite în public”, articolul 8 se referea la
tipărituri, iar articolul 10, la portul de simboluri ale unor
organizaţii care cădeau sub incidenţa articolului 111.
În primăvara anului 1930, în contextul debutului
Marii Crize Economice, a fost emisă, sub guvernarea Iuliu
Maniu, „Legea pentru apărarea liniștei și a creditului
ţării”, care instituia pedepse privative de libertate pentru
răspândirea de informaţii false și dăunătoare siguranţei
naţionale, ordinii publice și liniștii cetăţenilor (de la trei
luni la doi ani, sau în unele circumstanţe, de la șase luni
la trei ani), respectiv, pentru divulgarea unor secrete de
stat (1-3 ani). Judecarea acestor speţe urma să se facă, în
procedură de urgenţă, de către tribunalele corecţionale
de primă instanţă, iar perioada de prescripţie era stabilită
la un an. Legea în cauză a fost votată de către Senat la
26 martie, cu 83 de voturi contra 8, iar de către Adunarea
Deputaţilor, două zile mai târziu, cu 132 de voturi
contra 1, fiind promulgată la 1 aprilie 1930, cu Decretul
nr. 1127, semnat de către membrii Regenţei, în numele
regelui minor Mihai, și contra-semnat de către miniștrii
finanţelor și justiţiei, Virgil Madgearu și, respectiv, Voicu
Niţescu12.
Tendinţele autoritariste au început să capete tot
mai multă consistenţă odată cu „restauraţia carlistă”
(venirea lui Carol al II-lea pe tron, în iunie 1930, prin
15
studii/documente
anularea actului de la 4 ianuarie 1926, de înlăturare de la
succesiunea dinastică). Grevele de la Atelierele Griviţa
(februarie 1933) și asasinarea prim-ministrului Ion Gh.
Duca, la 29 decembrie 1933, au constituit noi prilejuri
de instituire a cenzurii și stării de asediu, menţinute
pe întreg parcursul guvernării Gheorghe Tătărescu
(4 ianuarie 1934-27 decembrie 1937).
La 3 februarie 1933, cu aproape două săptămâni
înaintea evenimentelor tragice de la Griviţa, fusese
adoptată, cu maximă celeritate (votată de ambele
Camere și promulgată de rege), „Legea pentru
autorizarea stării de asediu”, constând dintr-un
articol unic, destul de lung, prin care, pe lângă clasica
împuternicire a guvernului de a decreta stare de asediu
totală sau parţială, pe cel mult șase luni, înăsprea
pedepsele pentru fapte ca ultrajul, lovirea, rănirea, iar
în caz de organizare a unor alegeri, starea de asediu
era suspendată de drept. Decretul de promulgare
a legii era contra-semnat de către Alexandru Vaida
Voevod, președinte al Consiliului de Miniștri, G.G.
Mironescu, ministru de interne, și, respectiv, Mihail
Popovici, ministrul justiţiei13.
După violenţele din 15-16 februarie 1933, a fost
emisă „Legea pentru completarea legii din 19 decembrie
1924 pentru reprimarea unor infracţiuni contra liniștii
publice”, care detalia, completa sau înăsprea unele
prevederi ale „Legii Mârzescu”, pedepsind inclusiv
multiplicarea unor manuscrise, schiţe sau desene și
propaganda în favoarea înfiinţării de asociaţii îndreptate
contra ordinii de stat și a proprietăţii private. Legea a
fost adoptată de către Adunarea Deputaţilor, la 9 martie
1933, cu 142 de voturi contra 57, apoi de către Senat,
la 17 martie, cu 87 de voturi contra 9, și promulgată
prin Decretul nr. 720/21 martie 1933, semnat de rege
și contra-semnat de către aceiași membri ai guvernului,
ca și decretul precedent, din 3 februarie 193314.
La 30 decembrie 1933, a doua zi după asasinarea lui
I.Gh. Duca, devenit prim-ministru în urmă cu numai
câteva săptămâni, prin Decretul nr. 3376, emis de către
regele Carol al II-lea, la Sinaia, și contra-semnat de către
noul președinte (interimar) al Consiliului de Miniștri,
Constantin Angelescu, și de către miniștrii de interne,
al justiţiei și al apărării naţionale, Ion Inculeţ, Victor
Antonescu și, respectiv, generalul Nicolae Uică, era
instituită sine die, starea de asediu, la nivelul întregii ţări.
Conform articolului 4, alineatele c și d, autorităţile militare
își intrau în atribuţiile prevăzute de articolul VI al legii
din 10 decembrie 1864, anume de a cenzura presa și orice
publicaţie, respectiv, de a opri sau dizolva orice întruniri
sau adunări considerate generatoare de dezordini15.
16
Noi reglemen-
tări în privinţa
regimului stării de
asediu vor apărea în
luna martie a anului
următor, când o lege
specială în acest sens
a autorizat guvernul,
condus, începând
din 4 ianuarie, de
către Gheorghe
Tătărescu, să
d e c re t e z e s t a re a
de asediu, totală
sau parţială, în
condiţiile legii din
10 decembrie 1864, Regele Ferdinand I
pe termen de șase luni, cu posibilitatea de prelungire
pe alte șase luni. Adoptată iniţial de către Senat,
la 7 martie 1934, cu 113 voturi contra 3, apoi
de către Adunarea Deputaţilor, la 13 martie, cu
110 voturi contra 1, legea a fost promulgată prin
Decretul nr. 634/15 martie 1934, contra-semnat de
către primul ministru și miniștrii apărării naţionale,
de interne și al justiţiei, pe care i-am nominalizat mai
sus16. La finele lunii martie, Senatul a adoptat, cu o
unanimitate de 77 de voturi, „Legea pentru apărarea
ordinei în stat”, votată, la 5 aprilie, și de Adunarea
Deputaţilor, cu 144 de voturi contra 5, și promulgată
a doua zi de rege, cu Decretul nr. 1029, contra-semnat
de către ministrul justiţiei, Victor Antonescu. Conform
articolului 16 din legea respectivă, cei condamnaţi
pentru fapte contrare ordinii în stat nu (mai) puteau
fi sau deveni directori sau redactori de presă timp
de trei ani după executarea pedepsei17. Între timp, la
8 februarie 1934, prin Jurnal al Consiliului de Miniștri,
semnat de către ministrul instrucţiunii, cultelor și
artelor, Constantin Angelescu, era înfiinţată Comisia de
control și cenzură a filmelor cinematografice, în cadrul
ministerului respectiv, iar filmele erau clasificate în trei
categorii: culturale, rele, și, respectiv, distractive. În cea
de-a doua categorie erau incluse filmele care prezentau
sau implicau: „acţiuni criminale, acţiuni politice contra
ordinii publice și sociale, atingerea demnităţii poporului
român sau a altor popoare, lipsa de respect și încredere
faţă de conducători și instituţiile fundamentale statale
(biserica, școala, armata), scene de destrăbălare și viţii,
violenţă și cruzime”18.
Practic, starea de asediu și cenzura se vor prelungi
pe întreaga durată a guvernării tătăresciene, graţie
1 (83) 2019 document

majorităţii parlamentare solide și a conivenţei cu regele
Carol al II-lea. Totuși, la 27 noiembrie 1937, în contextul
campaniei electorale pentru scrutinul parlamentar din
luna decembrie, unele restricţii au fost ridicate, cel
puţin pe hârtie. Astfel, de la data amintită, până la
31 decembrie 1937, a fost permisă exercitarea dreptului
la întrunire în orașele București, Constanţa, Cluj, Iași,
Timișoara, Cernăuţi, Chișinău, Galaţi, Oradea, în
judeţele Prahova și Constanţa, precum și în centrele
miniere din Valea Jiului19. Anul 1928 consemnase și
începutul programelor Radio România, la data de
1 noiembrie (o zi de joi), la ora 17. Radio România a fost
folosit pentru prima oară în competiţia politică internă
în timpul campaniei electorale de la finele anului 1937,
dar numai de către partidul de guvernământ, tuturor
celorlalte forţe politice fiindu-le refuzat accesul pe
post20. Întrucât unele state vecine contestau ori căutau
să submineze graniţele României Mari, stabilite la finele
Primului Război Mondial, sau organizarea politică
internă a statului român, inclusiv prin intermediul
emisiunilor radio, în anii ’30, cenzura s-a manifestat
și prin confiscarea sau sigilarea unor aparate de radio.
Instaurarea regimului de autoritate monarhică la
data de 10 februarie 1938, după efemera guvernare
Goga-Cuza (44 de zile), a fost însoţită de noi măsuri în
sensul controlării conţinutului și mai ales a surselor de
finanţare („mijloace de existenţă”) ale presei, în condiţiile
deteriorării continue a situaţiei politico-militare
internaţionale, culminând cu pierderile teritoriale din
vara anului 1940. Foarte densă în reglementări în acest
sens a fost perioada februarie-august 1938, în special
prima ei jumătate.
Prin Decretul Regal nr. 856/11 februarie 1938,
semnat de Carol al II-lea și contra-semnat de către nu
mai puţin de patru membri ai Consiliului de Miniștri
(președintele Miron Cristea, patriarhul României,
Armand Călinescu, ministrul de interne, Mircea
Cancicov, ministrul de finanţe și interimar la justiţie,
generalul Ion Antonescu, ministrul apărării naţionale),
respectiv prin articolul I se instituia starea de asediu în
toată ţara, iar articolul următor conferea autorităţilor
militare, într-un limbaj mai categoric decât cel folosit
în reglementările anterioare, dreptul de a cenzura presa
și publicaţiile, respectiv, de a interzice sau dizolva orice
adunări21.
Câteva zile mai târziu, prin Decretul nr. 870,
contra-semnat de către Mircea Cancicov, în calitate de
ministru interimar al justiţiei, „Legea Mârzescu” era
din nou modificată și completată; între altele, organele
Ministerului de Interne căpătau dreptul de a închide
document 2019 1 (83)
studii/documente
localurile publice folosite drept puncte de întâlniri,
discuţii și propagandă de către membrii unor organizaţii
considerate subversive22. După alte câteva zile, pentru
faptele prevăzute în articolul 7 al „Legii Mârzescu”,
pedeapsa a fost majorată la 4-10 ani de închisoare,
la care se adăugau o amendă în cuantum de 4.000-
20.000 de lei și o serie de interdicţii corecţionale23.
În ultima treime a lunii februarie 1938, a fost
adoptată și noua Constituţie, constituind baza juridică
a regimului carlist. Unul dintre primele articole, anume
articolul 7, prevedea interdicţia explicită și generală a
propagandei împotriva formei de guvernământ, sau în
favoarea împărţirii averii altora, a scutirii de impozite,
ori a luptei de clasă. Articolul următor interzicea
propaganda politică în lăcașele de cult și înfiinţarea
de asociaţii politice pe bază religioasă. Articolul 10
menţiona o serie de libertăţi cetăţenești, inclusiv
libertatea conștiinţei, a presei și a întrunirilor, iar
articolele 22-23 garantau, în mod limitat și condiţionat
însă, libertatea de comunicare și secretul corespondenţei
poștale, telegrafice și telefonice.
Dispoziţiile articolului 7 din Constituţie erau
reiterate în articolul 2 al „Legii pentru apărarea ordinei
în stat”, promulgate prin Decretul Regal nr. 1556/
14 aprilie 1938, la raportul înaintat monarhului de
către prim-ministrul Miron Cristea și miniștrii de
interne și justiţie, Armand Călinescu și, respectiv, Victor
Iamandi. Legea mai pedepsea și propaganda politică
prin școală și biserică, precum și propaganda în favoarea
cultelor religioase ne-autorizate. Sancţiunile prevăzute
de lege erau închisoarea corecţională de la șase luni la
un an și amenda în cuantum de 10.000-20.000 de lei.
Articolul 38 din Lege reitera dreptul Ministerului de
Interne de a închide acele localuri publice folosite ca
locuri de întâlnire de către membrii unor organizaţii
neautorizate sau ilegale24.
Printr-o procedură similară, în urmă cu câteva zile,
fusese emis „Decretul privind controlul mijloacelor de
existenţă ale publicaţiilor periodice”. Acesta prevedea,
la articolul 2, înfiinţarea unui registru al publicaţiilor
periodice, pe lângă fiecare Tribunal, de preferinţă pe
lângă Secţiunea Comercială. Articolul următor instituia
obligaţia tuturor proprietarilor de publicaţii periodice
de a depune la tribunalul local o declaraţie privind
numele, periodicitatea apariţiei, redactorii, locul de
tipărire, administrarea și tipărirea publicaţiei. În funcţie
de conţinutul declaraţiei, președintele tribunalului
putea autoriza, sau nu, apariţia publicaţiei (art. 4), iar
orice schimbare intervenită în datele declarate trebuia
comunicată tribunalului în maximum cinci zile (art. 5).
17
studii/documente
P o t r i v i t
articolului 6,
numai cetăţenii
români puteau
fi proprietari
sau editori ai
unei publicaţii
periodice apărute
pe teritoriul
României, iar
articolul 15 inter-
zicea primirea de
sprijin material
din străinătate,
mijloacele licite de
finanţare a presei
fiind specificate
în articolul
Regele Carol al II-lea
18 (vânzări,
publicitate, investirea capitalului propriu și credite)25.
Unele reglementări ulterioare au prelungit termenul de
depunere a declaraţiilor prevăzute de lege. Prin Decizia
Ministerială nr. 69.094 din 18 iulie 1938, semnată de
către Victor Iamandi, titularul portofoliului justiţiei,
a fost prevăzută înfiinţarea unei comisii interimare
care să stabilească „tabela tarifelor de publicitate
comercială și regulamentul ei de aplicare”. Din comisie
urmau să facă parte un delegat al Ministerului de
Interne (Subsecretariatul Propagandei), asistat de
către directorul Serviciului de Publicitate, și delegaţi
ai mai multor publicaţii și categorii de publicaţii
(cotidiene matinale, ziare de după-amiază, ziare în
limba franceză, publicaţii ale minorităţilor naţionale
maghiară și germană, ziare provinciale, publicaţii
periodice ne-cotidiene)26.
Sub regimul carlist, era permisă și chiar încurajată
„propaganda naţională”, titulatură sub care se regăsea
și cultul personalităţii monarhului. Prin Decretul
Regal nr. 3.047 din 27 august 1938, emis la Sinaia
și contra-semnat de către patriarhul Miron Cristea,
Armand Călinescu și Victor Iamandi, era reglementată
și activitatea propagandistică legală, care urma să se
desfășoare prin Direcţia Oficiului Naţional de Turism,
Direcţia Cinematografică și Comisiunea de Control și
Cenzură a Filmelor, Direcţiunea Presei și Propagandei,
Direcţiunea Publicităţii, Societatea de Radiodifuziune
din România și Societatea Orient-Radio27.
„Legea pentru apărarea ordinei în stat” a fost
modificată și completată în prima decadă a lunii
octombrie 1939, pe fondul degradării situaţiei politice
18
internaţionale și interne (Pactul Ribbentrop – Molotov,
izbucnirea războiului și lichidarea statalităţii poloneze,
respectiv asasinarea prim-ministrului Armand Călinescu
și represaliile ample ulterioare etc.). Decretul-Lege
nr. 3.631 din 6 octombrie 1939, contra-semnat de către
premierul Constantin Argetoianu și ministrul justiţiei,
Victor Iamandi, interzicea, la articolul 10, propagarea
unor idei și îndemnuri considerate subversive, inclusiv
prin tipărire și multiplicare de manuscrise, schiţe
sau desene, pedeapsa fiind de 4-8 ani de închisoare
corecţională și amendă în cuantum de 50.000-100.000
de lei (art. 12); articolul 23 sancţiona cu amendă în
același cuantum și cu 1-5 ani de închisoare propaganda
verbală pentru constituirea unei asociaţii nelegale28.
Perioada septembrie 1940-23 august 1944
(dictatura antonesciană) poate fi considerată una de
vid constituţional, întrucât abrogarea Constituţiei
carliste din martie 1938 nu a fost urmată nici de
re-punerea în vigoare a legii fundamentale anterioare,
din martie 1923, nici de adoptarea unei noi Constituţii.
În noile circumstanţe politico-militare (la 22 iunie
1941, România a intrat în războiul antisovietic, alături
de Germania și alte state aliate acesteia), activitatea de
cenzură s-a exercitat mult mai riguros și sistematic, fără
a fi însă însoţită de propagarea cultului personalităţii, în
pofida unor tendinţe și tentative în acest sens, din partea
unor condeieri zeloși sau oportuniști.
Revenirea la Constituţia din 1923, anunţată în
proclamaţia regală de la 23 august 1944, cu prilejul
înlăturării dictaturii antonesciene și al ieșirii din alianţa
cu Germania, nu a însemnat și instaurarea unui veritabil
regim democratic, ci începutul, cel puţin cronologic,
al instaurării regimului comunist, proces finalizat prin
abolirea monarhiei (30 decembrie 1947) și adoptarea
Constituţiei Republicii Populare Române, în luna aprilie
1948. Alte legi fundamentale ale României comuniste
au fost adoptate în 1952, și, respectiv 1965, fiecare dintre
ele suportând amendamente ulterioare.
În general, constituţiile statelor comuniste reprezintă
mai mult înșiruiri de lozinci și deziderate, decât
veritabile pacte menite să reglementeze raporturile între
cetăţeni sau între grupuri sociale cu opinii și interese
cel mai adesea diferite, uneori chiar divergente.
În principiu, libertatea de conștiinţă, exprimare și
informare era garantată, fiind însă condiţionată de
subordonarea faţă de interesele „clasei muncitoare”,
ulterior „ale întregului popor”, ai căror exponenţi
pe deplin autorizaţi se considerau conducătorii
comuniști, pe linie de partid și, respectiv, de stat.
În Codul Penal din 1968 existau infracţiunile
1 (83) 2019 document
 studii/documente

de „propagandă împotriva orânduirii socialiste”,
respectiv de „ofensă adusă autorităţii statului
socialist”, care erau interpretate în chip abuziv de
către organele judecătorești ale vremii, anihilând
dreptul la liberă exprimare, inclusiv la critică, prevăzut
de Constituţie și de Statutul Partidului Muncitoresc
Român (din 1965, Partidul Comunist Român). Un
rol important în exercitarea actelor de cenzură a
revenit Direcţiei Generale a Presei și Tipăriturilor,
structură înfiinţată în anul 1949 și desfiinţată
formal în 1977, când rolul ei a fost preluat de auto-
cenzura consolidată de-a lungul a trei decenii de
totalitarism. Alte instituţii însărcinate cu cenzura,
de-a lungul perioadei comuniste, au fost: Comitetul
Așezămintelor Culturale, Comitetul pentru Artă,
Comitetul Cinematografi ei, Comitetul de Radio,
înfiinţate în 1953, pe lângă Ministerul Culturii,
iar după 1968, Consiliile Judeţene ale Culturii și
Educaţiei Socialiste.
Revoluţia din decembrie 1989 a făcut posibilă
instaurarea libertăţii reale de exprimare și informare, în
limitele inerente și rezonabile reclamate de imperativele
supreme ale siguranţei naţionale, garantării liniștii și
ordinii publice, ale respectării bunelor moravuri. Aceste
principii au fost consacrate în Constituţia adoptată la
finele anului 1991 (articolele 28, 30,31,36) și amendată
12 ani mai târziu, precum și de adeziune a statului român
la o serie de reglementări internaţionale (europene etc.)
în domeniu.
Evoluţia reglementărilor constituţionale și
legislative privind exercitarea (și limitarea) dreptului
la liberă exprimare și informare, pe teritoriul
României moderne, oglindește, cu fidelitate,
succesiunea etapelor și a momentelor istorice prin
care a trecut statul naţional modern român, creat
în deceniul 1856-1866, și societatea românească, în
ansamblul său: modernizarea liberală, sub domnia lui
Carol I, anii dramatici ai Primului Război Mondial,
amestecul interbelic de democraţie și autoritarism,
regimul carlist, dictatura antonesciană, experimentul
totalitar-comunist și, finalmente, perioada post-
totalitară, de (re) construire a democraţiei și a
economiei de piaţă și de integrare în structurile
europene și euro-atlantice.

The institutional and legislative Framework of Censorship in Romania (1866-1989)

Colonel Petrişor Florea, Ph.D., Iulian Stelian Boţoghină, Ph.D.,
George Daniel Ungureanu, Ph.D.

Abstract: The freedom of opinion, expression and information was limited by legal provisions
in situations of major force. In Romania, the Constitution from 1866 allowed the apparition of
the first convictions of journalists for non-compliance with constitutional order. The censorship
was successively established by laws and decrees that reflected the state of the Romanian society or
possible conflicts with the neighbors.
Keywords: Constitution, censorship, law and decrees, 1866, 1991.

NOTE

1 15
Depozitul Central de Arhivă, Piteşti. Idem, nr. 301 bis/30 decembrie 1933, pp. 8127-8129.
2 16
Depozitul Central de Arhivă, Piteşti. Idem, nr. 63/16 martie 1934, p. 1666.
3 17
Depozitul Central de Arhivă, Piteşti. Idem, nr. 83 7 aprilie 1934, pp. 2266-2268.
4 18
Textele integrale ale tuturor Constituţiilor României (din 1866, 1923, Idem, nr. 35/12 februarie 1934, pp. 863-864.
1938, 1948, 1952 şi 1991) sunt disponibile pe site-ul www.cdep.ro., 19
Idem, nr. 275/27 noiembrie 1937, p. 9197.
20
accesat la data de 2 februarie 2019. Aurelian Chistol, România în anii guvernării liberale Gheorghe
5
„Monitorul Oficial”, nr. 283/18(31) martie 1907, p. 10.965. Tătărescu (1934-1937), Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2007,
6
Idem, nr. 107 bis/14(27) august 1916, pp. 5401-5402. pp. 613-614.
7 21
Idem, nr. 79 bis/1(14) iulie 1918, pp. 1163-1164. „Monitorul Oficial”, nr. 34/11 februarie 1938, p. 802.
8 22
Idem, nr. 134/6(19) septembrie 1918, pp. 2209-2210. Idem, nr. 39/17 februarie 1938, pp. 915-916.
9 23
Idem, nr. 134/3 octombrie 1919, pp. 7893-7894. Idem, nr. 46/25 februarie 1938, pp.1032-1033.
10 24
Idem, nr. 226/4 ianuarie 1922, pp. 9862. Idem, nr. 88/15 aprilie 1938, pp. 1920-1923.
11 25
Idem, nr. 279/19 decembrie 1924, pp. 13.777-13.780. Idem, nr. 86/13 aprilie 1938, pp. 1888-1891.
12 26
Idem, nr. 75/2 aprilie 1930. Idem, nr. 172/28 iulie 1938, p. 3537.
13 27
Idem, nr. 29/4 februarie 1933, pp. 690. Idem, nr. 201/31 august 1938, pp. 4204-4207.
14 28
Idem, nr. 68/22 martie 1933, pp. 1834-1836. Idem, nr. 233/7 octombrie 1939, p. 5705.

document 2019 1 (83) 19

studii/documente
ROLUL MISIUNII MILITARE FRANCEZE ÎN REFACEREA
ARMATEI ROMÂNE: DECEMBRIE 1916-IUNIE 1917
(CONTRIBUŢII MEMORIALISTICE)
Conferenţiar universitar Dr. Constantin I. STAN1
D
upă ocuparea mai întâi a Olteniei și apoi a
Munteniei, inclusiv a Bucureștilor, armata,
Parlamentul, instituţiile publice s-au retras
în Moldova, zonă rămasă neocupată. Retragerea
militarilor și civililor s-a făcut în condiţii foarte grele.
Dezordinea și panica începeau să își facă tot mai
simţită prezenţa în rândul trupelor. Generalul Henri
M. Berthelot avea să constate această stare de spirit
căci nota în jurnalul său pe 17 noiembrie 1916 între
altele: „Situaţia din ce în ce mai dificilă. Retragerea
continuă pe Jiu și pe Olt. Diviziile trimise ca întăriri nu
sunt angajate încă în luptă”2. Șeful Misiunii Militare
Franceze constata cu tristeţe că evacuarea ostașilor
și materialelor se transformase practic „într-un
veritabil exod”, pe fondul avansării ofensivei inamice.
Dificultăţile s-au agravat din cauza „inerţiei complete a
rușilor, care nu par a ţine cont de situaţie”3.
La rândul său, generalul Alexandru Averescu, care
comanda la vremea aceea Armata 2 română consemna
în notiţele sale de război cu nedisimulată amărăciune:
„marea victorie anunţată s-a sfârșit cu un desăvârșit
fiasco! Înfrângere completă! Nici nu mai am sângele rece
necesar pentru a scrie mai departe”4.
În aceste dificile împrejurări se impunea înlocuirea
șefului Marelui Stat Major român, generalul Dumitru
Iliescu. Aflat în mijlocul evenimentelor I.G. Duca
pretinde în memoriile sale că: „Ion I.C. Brătianu
plănuise de mult plecarea generalului D. Iliescu și-a stăruit
ca în locul lui să fie numit generalul Constantin Prezan,
deoarece armata sa, deși trecea printr-o situaţie foarte
critică se retrăgea în perfectă ordine, pe când armata lui
Averescu pierdea necontenit în drum oameni și materiale.
Braţul drept al generalului Prezan era un tânăr ofiţer,
maiorul Ion Antonescu un element de o deosebită valoare
și care prin inteligenţă, pricepere și activitatea lui i-a adus
și lui, dar și ţării nepreţuite servicii”5.
Generalul Berthelot a salutat numirea generalului
C. Prezan la conducerea Marelui Stat Major român.
El scria în propriul jurnal, la 13 decembrie 1916, că:
„Generalul Prezan preia funcţia de șef al Statului Major
General. Ballif este numit șef al cabinetului militar al
Regelui. Iliescu va pleca în Franţa pentru a reprezenta
armata română la Marele Cartier General francez”6.
20
Atitudinea șefului
Misiunii Militare Franceze
era salutată și de Regina
Maria, care nota, în
însemnările sale de
război la 28 noiembrie/
11 decembrie 1916, între
altele: „Înainte de cină
am avut o convorbire
lungă și gravă cu generalul
Berthelot. Mi-a părut rău
să-l văd că și-a pierdut
încrederea în multe Generalul Henri Mathias Berthelot
privinţe, dar m-am bucurat (Fototeca Muzeului Militar
să îmi dau seama că și el a Naţional „Regele Ferdinand I”)
ajuns la concluzia că omul de care trebuie să ne folosim e
Prezan”7.
Noul șef al Marelui Stat Major român s-a confruntat
cu numeroase probleme legate de indisciplina din
rândul trupelor noastre. De asemenea, ostașii români
aveau o înfăţișare jalnică. Abia sosit pe teritoriul
Moldovei în gara Ungheni, tânărul ofiţer aparţinând
Misiunii Militare Franceze, Marcel Fontaine
precizează în jurnalul său, pe 23 ianuarie 1917, pe când
se îndrepta de la Ungheni către Iași următoarele: „Pe
șinape care urmărim umblă aceeași zdrenţăroși, precum
primul exemplar zărit la cotul Prutului. În pofida mizeriei
și a văditei restriști, toţi, fără excepţie ne salută (…), sunt
deci militari. Dar în ce hal! Sunt încălţaţi cu un fel de
sandale, picioarele le sunt înfășurate în cârpe, în chip de
moletiere, poartă pantaloni strimţi și o manta de nedefinit,
ca un pardesiu cu câteva resturi de fireturi. Umblă încet,
lentoarea pare a fi obligatorie în clima asta”8.
Situaţia s-a înrăutăţit din cauza supraaglomerării
regiunii, iernii foarte aspre, lipsei unor condiţii
igienico-sanitare normale. De aceea, bântuiau epide-
miile de febră recurentă, variolă, meningită, dar cu
deosebire de tifos exantematic. Martor al acestor
dramatice momente, generalul V. Pétain, pe atunci
având gradul de colonel și șef de stat-major al Misiunii
Militare Franceze, reiterează în amintirile sale între
altele: „În orașe și târguri, drama foametei și a tifosului nu
e mai puternică decât în sate. La Iași, sicriele traversează
1 (83) 2019 document
 studii/documente

orașul în fiecare de la Paris,

dimineaţă în în primele
diverse cartiere. zile ale lunii
Din casele în ianuarie 1917,
care moartea el i-a informat
a intrat în despre această
timpul nopţii, s o l u ţ i e
ies cadavrele considerând-o
aruncate unele neviabilă.
peste altele în Refacerea,
căruţe. Aceste instruirea și
spectacole cu restructurarea
care eram unităţilor
obișnuiţi nu militare
opreau însă române se
9
cursul vieţii” . Misiunea Militară Franceză în România (Fototeca Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”)
puteau face
Într-adevăr după opinia sa
viaţa mergea înainte. Din cauza pierderilor mari pe loc13.
suferite de armata română se punea problema refacerii Proiectul ţarist prezentat guvernului de la Iași,
și reorganizării unităţilor noastre. Autorităţile ruse condus de Ion I.C. Brătianu, de generalul rus A. A.
solicitau ca acest proces să aibă loc în sudul Rusiei, fapt Mossolov prevedea între altele:
care nu era agreat de Regele Ferdinand, premierul Ion 1) Evacuarea și concentrarea provizorie a 300.000
I.C. Brătianu și generalul C. Prezan. De altfel, generalul de recruţi din armata română în districtul militar
Constantin Coandă, care era reprezentantul României Odessa. Ulterior, 185.000, dintre aceștia, deci mai mult
pe lângă „Stavka” rusă, susţine într-o telegramă, de jumătate trebuia să rămână pe loc.
nr. 4537 din 3 ianuarie 1917, că a expediat o adresă 2) Școlile militare de infanterie, cavalerie și artilerie
Înaltului Comandament ţarist reafirmând că: „Dorinţa urmau să fie transferate în localităţile ucrainene Jitomir
majestăţii Sale, Regele este ca trupele noastre să nu treacă în și Berdicev.
Rusia decât în caz de absolută necesitate. Pentru a depărta 3) Se instituia un control strict asupra materialelor
cât mai mult trupele care se reorganizează, își completează militare trimise de aliaţi. Ele se depozitau în localitatea
efectivele și se instruiesc și în scopul de a degaja spatele Poltava, iar apoi distribuite de administraţia militară
armatelor de operaţiuni, am dispus ca trupele noastre să fie rusă în funcţie de nevoile apărute prin urmare după
grupate în regiunea de nord-est a Moldovei pe un spaţiu bunul ei plac14.
cât mai restrâns posibil”10. Șeful Legaţiei Rusiei reitera în memoriile sale
Șeful Marelui Stat Major român, generalul că: „N-am reușit să-l convingă pe generalul Berthelot
C. Prezan, notează într-un raport întocmit în anul să accepte punctul nostru de vedere și părerea sa avea
1927 următoarele: „La 8/21 ianuarie 1917, Janin prioritate în cercurile guvernamentale române”. Același
telegrafiază că la Stavka se discută ca refacerea armatei martor ocular scrie, mai departe, că: „Legaţia Franţei
române să se desfășoare între Nipru și Bug. Curioasă idee. era dublată de Misiunea Militară Franceză, care era
E inadmisibil”11. condusă de generalul Berthelot, a cărui sarcină principală
La Odessa s-au derulat intense tratative româno- era reorganizarea armatei române. Acest lucru nu putea
ruse, dar nu s-a ajuns la un consens privind refacerea să ducă decât la o apropiere a acestuia de Curtea Regală
și reorganizarea armatei române. Poziţia inflexibilă a într-o ţară în care Dinastia găsea un puternic sprijin în
Rusiei a nemulţumit atât pe suveran, cât și pe premierul armată”15.
Ion I.C. Brătianu. Acesta din urmă a trimis o telegramă Conducătorul Misiunii Franceze era îngrijorat
șefului Legaţiei României din Paris, informându-l în legătură cu atitudinea ostilă a Rusiei ţariste. El
că amintitul punct de vedere este „materialmente și notează, de altfel, în jurnalul său pe 1/14 ianuarie 1917,
moralmente imposibil de pus în aplicare”12. că: „Un raport al lui Coandă vorbește de o nouă tentativă
Generalul Henri M. Berthelot s-a pronunţat, la rândul a lui Gurko în legătură cu necesitatea de a îndepărta «de
său, împotriva refacerii și reorganizării armatei române pe front armata română», se argumentează că Lecitki nu
în sudul Rusiei. Într-un raport înaintat superiorilor primește decât trei sferturi din aprovizionările destinate

document 2019 1 (83) 21

studii/documente
Martie 1917, Piscul Raţei. Colonelul Victor Pétain, şeful de stat-major
al Misiunii Militare Franceze, alături de camarazi români
(Fototeca Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”)
armatei sale. Dar sunt în măsură să replic pe dată
acestui argument: acest lucru se întâmplă pur și simplu
pentru că rușii nu descarcă la timp hrana sosită în gările
de aprovizionare. Chiar în această dimineaţă, 23 de
trenuri își așteaptă rândul la descărcat între Bacău și Iași,
aglomerând liniile”16.
Prin urmare, interesele Franţei și Rusiei în România
erau total diferite. Generalul H.M. Berthelot a fost
serios obstrucţionat în activitatea sa de conducătorul
Misiunii Militare Ruse din Iași, generalul Mihail
Alexandrovici Beleaev. El dădea indicaţii ofiţerilor
aflaţi în subordine conform cărora „obiectivul nostru
esenţial este de a împiedica Misiunea Franceză să
reușească”17.
Într-adevăr, Imperiul Rus nu s-a dovedit un
aliat destul de loial, fapt care genera îngrijorare
și nemulţumire în rândurile autorităţilor române.
Relevând această realitate, ministrul plenipotenţiar
al Franţei în România, contele Saint Aulaire susţine
în memoriile sale că: „planul rusesc a provocat revolta
unanimă a sentimentului naţional românesc în rândurile
poporului, ca și la suverani, la membrii guvernului și la
membrii Parlamentului întruniţi la Iași încă din luna
decembrie”18.
Autorităţile militare și civile franceze erau informate
în legătură cu intenţiile „Stavkăi” ruse. Astfel, generalul
Berthelot preciza într-un raport înaintat generalului
Joffre, la mijlocul lunii ianuarie 1917, că „Sugestia
rusă de reorganizare în Rusia meridională a armatei
României mi se pare că trebuie respinsă pentru raţiunile
ce le-aţi expus (…), căci este contrar onoarei militare ca
o armată să-și abandoneze teritoriul naţional, fără ca să
fie obligată de inamic”. Marele Cartier General francez
considera că opinia amintită se impune a fi susţinută
în conferinţa internaţională ce urma să-și deruleze
lucrările la St. Petersburg19.
22
Marele Stat Major român a respins iniţiativa
Rusiei ţariste. El a făcut însă o contrapropunere
guvernanţilor ruși potrivit căreia întregul proces de
refacere, informare și reorganizare a unităţilor sale să
se realizeze pe teritoriul Basarabiei20.
Familia Regală a României a încercat să se
implice, Regina Maria a dorit să întreprindă o vizită
în capitala Imperiului Rus, dar ca urmare a situaţiei
militare existente s-a renunţat la călătorie. Ea implica
numeroase riscuri. Suverana nota în jurnalul ei de
război, la 27 ianuarie/9 februarie 1917, următoarele:
„Ne-am gândit că s-ar putea să merg în curând în Rusia,
la început voiam să mă duc cu Ducky, dar e destul de greu
de aranjat fiindcă, fiind regină trebuie să fiu primită
oficial. Ideea căsătoriei lui Carol a revenit în actualitate,
cu destulă seriozitate”21.
Regina Maria nu a mai efectuat această vizită. Nici
Regele Ferdinand nu a plecat spre capitala Rusiei.
Marele Cartier General român a trecut „din mers”
la refacerea, reorganizarea și dotarea cu armament
a unităţilor din subordine. Astfel, o divizie română
cuprindea, potrivit unor date, 14 batalioane de
infanterie având 112 mitraliere, 15 baterii de artilerie,
16 obuziere de 105 mm, 108 mortiere de tranșee de
58 mm și 2 escadroane de cavalerie.
Pentru materializarea obiectivelor de înzestrare
propuse, Aliaţii, cu precădere Franţa, au expediat
cantităţi importante de armament, muniţie,
echipamente după cum urmează: 150.000 puști
„Lebel”, 89 tunuri de câmp, 92 tunuri grele,
490 obuziere grele, 130 mortiere de tranșee,
150 avioane de cercetare și de luptă22.
Totuși cantităţile trimise erau sub cele convenite cu
autorităţile militare din Hexagon. Mai mult potrivit
relatărilor unui contemporan, tânăr sublocotenent
atunci, Vasile Scârneci din Regimentul 3 Vânători,
aliaţii nu au deblocat cele mai moderne arme și
pretinde în însemnările sale la 7 martie 1917 că „Avem
acum arme noi și puști «Lebel» cu trei cartușe, mitraliere
«Saint Etienne », grenade și căști franceze, măști de gaze
«Zelinski», armament cam demodat din Franţa, dar «bon
pour Orient»” (bun pentru Orient – n.n.)23.
Generalul Vasile Rudeanu, la vremea aceea colonel
în cadrul Misiunii Militare Române din Paris, susţine
în amintirile sale publicate postum că: „au fost expediate
prin Arhanghelsk, în decembrie 1916, precum și în
ianuarie, februarie, respectiv martie 1917, doar 22.000
tone materiale în loc de 3.600 vagoane a câte zece tone
(deci 36.000 tone - n.n.). Am protestat imediat cu toată
energia. Rezultatul a fost convocarea unei conferinţe la
Londra, care a examinat și statuat asupra cazului”24.
1 (83) 2019 document
 studii/documente

Unele echipamente, motoare, subansamble de Colonelul V. Pétin, ajuns general, relatează la

avion, arme, muniţii trimise de Aliaţi erau reţinute pe rândul său în amintirile sale situaţia tristă din spitale
teritoriul imensului Imperiu Rus. Din cele 88 tunuri căci: „Formaţiunile militare erau incapabile să primească
de calibru 75 mm, plecate din Franţa, potrivit aceluiași bolnavii, cea mai mare parte dintre ei zăceau fără paturi
ofiţer român, doar 63 au ajuns la destinaţie. Autorităţile și fără îngrijire pe dalele culoarelor (…). Dimineaţa
ţariste din porturile: Arhanghelsk, Murmansk, erau triaţi morţii. În faţa acestui spectacol oribil, femei
Vladivostok sau Romanoff nu se grăbeau, din păcate, admirabile aparţinând tuturor mediilor se întreceau pe
să descarce navele sine și (…) înfruntau
comerciale anglo- în fiecare zi moartea”28.
franceze cu materiale În ciuda
destinate României. greutăţilor imense
Vasele noastre de ivite, procesul de
transport: „Dunărea”, refacere, reorganizare
„București” și „Jiul”, și instruire a armatei
ajunse în portul române s-a desfășurat
Romanoff, au conform unui plan
fost reţinute aici dinainte stabilit. La
timp îndelungat. toate regimentele de
Mater ialele infanterie, cavalerie,
descărcate din vase artilerie, geniu etc. au
nu au fost încărcate fost repartizaţi ofiţeri,
în trenuri și expediate subofiţeri și soldaţi
spre ţară, ci multe francezi cu scopul
Militari români şi francezi în timpul Primului Război Mondial
dintre ele ,,erau lăsate, (Fototeca Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”)
de a-i familiariza pe
aruncate pe cheiuri militarii noștri cu
25
fiind expuse intemperiilor, stricăciunilor și furturilor” . noua tehnică de război aflată în dotare, dar și cu tactica
Atitudinea guvernanţilor ruși se datora birocraţiei, modernă de luptă ce se impunea. Relevând acest lucru,
indolenţei unor funcţionari, dar și faptului că însăși generalul (r) Emilian Ionescu, la vremea respectivă
armata ţaristă nu dispunea de armament, muniţie, sublocotenent activ în Regimentul 61 Infanterie,
echipament în cantităţi suficiente. Totuși militari ruși consemna în amintirile sale tipărite după aproape șase
aflaţi pe frontul din Moldova beneficiau de condiţii decenii următoarele: „Ni s-au adus arme noi: mitraliere
relativ bune. «St. Etienne», puști mitraliere, grenade, măști contra
Martor al agitatelor evenimente, locotenent- gazelor, căști de metal. Pentru iniţierea în mânuirea noului
colonelul Radu R. Rosetti, ajuns ulterior general, arăta armament s-a constituit un grup de ofiţeri instructori
în însemnările sale din 11 decembrie 1916: „Trec în români și francezi, grup din care am făcut și eu parte.
jos trupe rusești, bine echipate și hrănite, deseori cântând Seriile de instrucţie durau câte zece zile și astfel învingând
lungi și duioase melodii. Ţi se frângea inima, în schimb vicisitudinile iernii, epidemiile, greutăţile inerente
văzând halul de slăbiciune a ostașilor și cailor noștri care însușirii tehnicii noi, ne-am reorganizat și modernizat
trec prin Vaslui”26. subunităţile și unităţile”29.
Contrastul era într-adevăr izbitor. Situaţia gravă a La rândul său, căpitanul Aureliu C. Lăcusteanu
militarilor români a fost surprinsă și de tânărul ofiţer sublinia în cartea sa de rememorări, publicată în anul
din Misiunea Franceză, Marcel Fontaine, care notează 1923, faptul că: „A sosit în ţară Misiunea Franceză care
în jurnalul său de front, la 18 martie 1917, după ne învaţă tainele războiului modern, căci francezii au
vizita întreprinsă la un spital de campanie între altele: destulă practică (…). Au înfiinţat fel de fel de școli, unde
„Bolnavii nu au nici măcar paturi. Sunt culcaţi pe jos, pe ofiţerii și gradele noastre învaţă instrucţia cea mai nouă
pământ bătătorit. A trebuit să insist ca să se taie crengi din pentru ca în urmă s-o împărtășească soldaţilor”30.
pădure, din care să se înjghebe câte o leasă fixată pe ţăruși. Colaborarea dintre ofiţerii români și cei francezi s-a
Regimul alimentar semăna cu al soldaţilor: supă limpede, dovedit a fi foarte strânsă. M. Fontaine mărturisește
ceapă, fasole uscată, mămăligă. Singura îmbunătăţire pe în amintirile sale că încă de la sosire a fost întâmpinat
care am putut-o obţine după insistenţele la divizie a fost cu prietenie, notând, pe 29 ianuarie 1917, între altele:
să se înlocuiască mămăliga cu pâinea”27. „Vaslui este sediul Corpului 5 Armată român la care

document 2019 1 (83) 23

studii/documente
Decorarea Drapelului de luptă al Regimentului 9 Vânători
de către Regele Ferdinand (Fototeca Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”)
sunt afectat. Trebuie să mă prezint în faţa locotenent-
colonelului francez de Poincé. Puţin după 8 ajung în oraș
(…). Mă trezesc încă de la ora 2 după-amiaza singur pe
străzile Vasluiului neavând nimic de făcut decât să aștept
plecarea trenului”31. A doua zi M. Fontaine ajunge
la Grajduri și este întâmpinat de camarazii români
cu multă cordialitate „Sunt infinit mai bine primit în
acest sătuc din fundul Moldovei decât fuseserăm noi la
Christiania, la Stockholm și mai ales la Petrograd!”32.
La rândul său, V. Pétin descrie această colaborare
frumoasă în cartea sa de rememorări în felul următor:
„Opera întreprinsă continuă deci cu o conștiinţă
admirabilă, cu o sârguinţă emoţionantă, în ciuda bolilor și
a privaţiunilor care ar fi putut în mod legitim să-i reducă
dorinţa de a instrui armata română. Era pe cale de a se
reface (…). Puţin câte puţin diviziile renășteau înarmate
și instruite conform celor mai recente experienţe de război.
Comandamentul întineri, conștient de forţa sa recuperată
proiecta cu încredere operaţiunile de primăvară”33.
Căpitanul buzoian Titus T. Stoika, pe atunci
locotenent instructor la Școala de Ofiţeri de Artilerie
din Botoșani, exprima în memoriile sale publicate
parţial „omagiul de pioasă amintire și recunoștinţă
ofiţerilor din «Misiunea Berthelot» care ne-au întins
mâna de frate latin ajutându-ne la nevoie”34.
Generalul Henri M. Berthelot a acordat o atenţie
deosebită școlilor militare de ofiţeri. Aici au fost
repartizaţi ofiţeri instructori francezi foarte destoinici.
Cursant al Școlii Militare de Ofiţeri de Rezervă
Botoșani, tânărul scriitor și iubitor de istorie Constantin
Gane susţine în amintirile sale: „Comandantul militar al
școlii era maiorul de Méru, un francez despre ale cărui merite
s-a vorbit mult (…). Școala era împărţită în douăsprezece
companii, ca un regiment. Eu eram în Compania I,
numită de gradaţi, căci eram numai plutonieri și sergenţi,
majoritatea veniţi pe front”35.
24
La aceeași școală a ajuns și maiorul Dumeri. Unul
dintre „învăţăcei”, viitorul filosof de mai târziu, Nicolae
Bagdasar îl caracteriza ca fiind „un om de o rară energie
și putere de muncă, de o scrupuloasă conștiinciozitate”. Sub
îndrumarea sa a început instrucţia în conformitate cu
cerinţele războiului modern. Astfel, principiul care
prezida noua instrucţie era „o cât mai mare cruţare a
vieţii omenești”. Instruirea, potrivit lui N. Bagdasar,
„devenise interesantă și atrăgătoare pe de o parte fiindcă
era ceva nou și cu adevărat instructivă, pe de altă parte
fiindcă era practică în strânsă legătură cu realitatea tragică
a războiului”36.
O situaţie similară întâlnim și la școlile de gradaţi,
unde caporalii și sergenţii trebuiau să cunoască perfect
armamentul sosit din Franţa. Unul dintre cursanţi, Ion
Brichiuș, relatează peste ani în cartea sa de rememorări
întâlnirea cu instructorii francezi astfel: „Ni s-au dat
efecte noi și am început să fim supuși la un regim de
instrucţie raţional. La unităţi sosiseră instructori francezi,
care ne învăţau mânuirea armamentului și noi tactici de
luptă. Am fost repartizat la atelierul de cunoaștere a puștii
mitraliere franceză”37.
Generalul Henri M. Berthelot nu i-a uitat nici pe
aviatori. În cadrul Marelui Cartier General român s-a
înfiinţat Direcţia Aeronauticii, care avea în frunte pe
locotenent-colonelul francez Vergnette de Lamotte.
Adjunctul său era un român, maiorul aviator Constantin
Fotescu. Aviatorii zburau în condiţii foarte dificile.
Temperaturile extrem de scăzute, sub 20˚ Celsius
creau mari probleme. „Motoarele ne dădeau și ele destulă
bătaie de cap - scria peste ani căpitanul aviator francez
René Chambe -uleiul de ricin începe să îngheţe în timpul
nopţii. Trebuie să golim rezervoarele, să aprindem cărbuni
în tigăi de metal pe podeaua hangarelor”38.
Aviatorii români și cei din Hexagon au colaborat
perfect, realizând echipaje mixte. Astfel, la
20 aprilie/3 mai 1917, echipajul Minier-Popovici
a primit misiunea, din partea Corpului 47 Armată
rus, să fotografieze frontul în zona localităţilor
Romanul-Plazarul. Locotenentul Vasile Craiu asigura
protecţia formaţiei39.
Generalul Berthelot a realizat o inspecţie la Escadrila
„Farman” aparţinând Grupului 2 Aerian român. Martor
al acestui important eveniment, sergentul pilot Nae
Iliescu-Mitralieră afirma, în amintirile sale publicate
după aproape șase decenii, între altele: „Cu prilejul
acelei vizite, generalul francez s-a interesat îndeaproape
de activitatea escadrilei pe front, felicitând pe comandant,
precum și întregul efectiv pentru avântul cu care luptase
pentru triumful cauzei comune. Potrivit unei curtoazii
existente în aviaţie, un echipaj format din pilotul - sergent
1 (83) 2019 document
 studii/documente

aviator DumitruTeodorescu și locotenentul de marină aviator de postav din Buhuși, singurele active din Moldova
Alexandru Păunescu - observator, a executat un zbor pe liberă, lucrau din plin. Aliaţii, Franţa mai ales, trimeteau
aerodrom în onoarea oaspetelui, deși bătea un vânt puternic. vagoane de uniforme, postav și așternuturi”43.
La aterizare, generalul Berthelot a felicitat călduros În spatele frontului există, deci, o excepţională
echipajul român, urându-le tuturor cât mai mari succese mobilizare. Un rol important în lupta contra
în lupta împotriva epidemiilor și pentru
40
dușmanului” . refacerea răniţilor
Șeful Misiunii l-au avut medicii și
Militare Franceze personalul sanitar
a vizitat deseori și auxiliar francez, care
trupele de infanterie. au acţionat cu multă
El s-a aflat, spre pricepere, dăruire și
exemplu, pe devotament. O parte
13 martie 1917, dintre ei precum
în cantonamentul doctorii: Santoni
Diviziilor 10 și 15 Germain sau marele
Infanterie române savant Clunet au
comandate de căzut la datorie.
coloneii Henri Ultimul dintre ei
Cihoski și Paul a murit răpus de
Angelescu, avansaţi 19 iunie 1917, Oneşti. Generalul Henri Mathias Berthelot îl decorează cu „Legiunea de Onoare” tifos exantematic în
pe generalul Arthur Văitoianu, comandantul Corpului 4 Armată
generali în aceeași zi (Fototeca Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”)
data de 24 martie/
(1 aprilie 1917) prin 6 aprilie 191744.
decret regal. Aici situaţia nu era prea roză întrucât Potrivit însemnărilor de război ale Reginei Maria
Berthelot releva în jurnalul său următoarele: „Instalarea din aceeași zi: „pe la ora ceaiului a venit biata doamnă
trupelor este peste tot mediocră. Mai ales când vremea Clunet, care nu mi-a acceptat propunerea de a veni să stea
furtunoasă, care provoacă dezgheţul răspândește peste tot cu noi aici, în casă. Pe soţul ei îl îngroapă abia luni, așa că
o umezeală rece, favorabilă apariţiei bolilor de gât și de nu are curajul de a-l părăsi mai înainte, iar apoi speră să
plămâni, șederea în bordeie, adăposturi semi-îngropate, plece curând. Clunet și-a exprimat dorinţa de a fi îngropat
acoperite cu ramuri și stuf nu poate îmbunătăţi starea de printre pacienţii lui care au murit la Vila Greierul. E
sănătate”41. tare trist gândul că nu i-a fost dat să trăiască și să-și ducă
În data de 7 aprilie 1917, generalul Berthelot a munca la capăt”45.
efectuat o altă inspecţie, de data aceasta la Divizia 1 În ziua de 27 martie/9 aprilie 1917 s-a desfășurat
Cavalerie. El a avut numai cuvinte de laudă la adresa ceremonia religioasă de înmormântare a colonelului
ostașilor români, căci nota cu satisfacţie în însemnările Dubois, a doctorului Clunet, a domnișoarei Flipp,
sale: „Sunt trupe alese. Oameni și cai sunt în cea mai a călugăriţei Antoinette și cea a soldatului Langlet
bună stare posibilă, raportată la raţiile de mâncare reduse. la biserica catolică din Iași. La mitingul de doliu
Instrucţia este făcută cu ardoare și pricepere. În fiecare au fost prezenţi generalul Leon Mavrocordat, din
divizie, 2 brigăzi pot fi considerate ca puse la punct, o partea suveranului României, doamnele de onoare ale
singură brigadă mai duce încă lipsă de echipament, iar Reginei Maria, generalii: H. M. Berthelot, Vladimir
efectivul cailor este incomplet”42. Viktorovich Saharov și C. Prezan. Șeful Misiunii
Treptat situaţia a revenit la normal. Reliefând Militare Franceze din ţara noastră afirma în jurnalul
acest lucru, locotenentul M. Fontaine din Misiunea său, cu vădită amărăciune, următoarele: „Funeraliile
Militară Franceză arată în memoriile sale că: „epidemia colonelului Dubois, ale doctorului Clunet, ale domnișoarei
a scăzut în intensitate, virulenţa microbilor s-a atenuat Flipp, ale maicii Antoinette și ale soldatului Langlet au
(…). Hrana, la rândul ei, s-a îmbunătăţit. Căile ferate loc în această dimineaţă la biserica catolică din Iași. Regele
se descongestionau puţin câte puţin. Au început să circule și-a trimis un reprezentant pe generalul Mavrocordat,
tot mai multe trenuri. Ofiţerii de intendenţă răspândiţi iar Regina, doamnele de onoare. Mai asistau: miniștri,
prin Basarabia și Ucraina soseau în România aducând birourile Senatului și Camerei, generalii Saharov și
stocurile de cereale, de orez, de cafea, de ceai. Militarii mai Prezan, și câţiva generali și ofiţeri ruși și români,
bine hrăniţi începeau a fi mai bine îmbrăcaţi. Fabricile corpul diplomatic etc. Rostesc câteva cuvinte în memoria

document 2019 1 (83) 25

studii/documente

celor dispăruţi și despre prietenia franco-română (…). Regele Ferdinand și generalul Berthelot au trecut
Cortegiul traversează apoi orașul, unde toată lumea se în revistă ostașii și au decorat unele drapele ale
înclină în faţa sicrielor, până la cimitirul «Eternitatea». regimentelor noastre. Tot cu această ocazie corurile
Te doare sufletul când o privești pe doamna Clunet. Ea se reunite ale tuturor regimentelor au cântat cu multă
va întoarce în Franţa, însoţită, la rugămintea Reginei, de însufleţire marșul „La arme!”. Martor al emoţionantului
doctorul Landiot”46. eveniment, Gheorghe Mârzescu, ministrul Agriculturii
Situaţia internaţională devenea tot mai nesigură și Domeniilor în cabinetul prezidat de Ion I.C. Brătianu,
mai cu seamă din cauza frământărilor din Rusia. La consemnează în memoriile sale maniera de desfășurare
2/15 martie 1917, ţarul Nicolae al II-lea a fost nevoit a festivităţilor: „La ora 10 dimineaţa am fost la serviciul
să abdice în favoarea fratelui său Mihail Alexandrovici. religios și la serbarea militară ce a avut loc pe platoul de
Acesta din urmă a renunţat la tron a doua zi. Abdicarea la Șorogari, îndărătul abatorului (…). Regele și regina
împăratului tuturor cu Prinţul Carol și
rușilor a surprins toţi ceilalţi capi au
cercurile politice. asistat înconjuraţi
În Imperiul Rus, de miniștri, de toţi
detronarea lui generalii și toate
Nicolae al II-lea misiunile militare
era previzibilă din străine. A trecut în
cauza regimului său revistă trupele, după
autocrat și a lipsei care a decorat cu
unei deschideri «Mihai Viteazul» și
reale către o «Coroana României»
serie de reforme mai mulţi ofiţeri
democratice. care s-au distins pe
Contemporan front și cu «Virtutea
Colonelul de Vergnette decorează piloţi români şi francezi
al tumultoaselor din Escadrila de Cercetare şi Bombardament „Farman 5”
Militară» mai mulţi
evenimente, (Fototeca Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”) soldaţi, a decorat
generalul Berthelot și câteva drapele.
își exprima regretul fașă de abdicarea ţarului Marii După aceasta generalul Berthelot a decorat cu «Legiunea
Rusii. El nota în propriul jurnal, destul de lapidar, de Onoare» și «Medalia Militară» pentru ofiţeri și un
pe 16 martie 1917, între altele: „Vești din Rusia, ţarul plutonier român. Defilarea a fost impunătoare (…). Au
ar fi abdicat, convingându-l pe fratele său, Marele Duce defilat peste 3.000 de soldaţi comandaţi de ofiţeri români
Mihail, să accepte titlul de împărat cu Constituţia elaborată și francezi, cu mitraliere (…). S-a cântat «La arme», sub
de Dumă și să îl ia pe Marele Duce Nicolae ca generalisim. conducerea lui (Alfonso) Castaldi”49.
La ora 3, vizită la Majestatea Sa. Îi vorbesc despre vizita Și I.G. Duca avea să noteze cu satisfacţie
la trupe și evenimentele din Rusia (…). Brătianu vine și el în însemnările sale: „serbarea de la 10 Mai a fost
să-mi vorbească despre situaţia actuală. Împărtășește și el într-adevăr înălţătoare și nu cred că vreunul din cei ce
temeri mari privitoare la vremurile acestor evenimente”47. au luat parte la ea s-o poată uita (…). De altminteri,
La rândul său generalul V. Pétin susţine în spectacolul a și fost mișcător. Serbarea nu s-a mărginit
amintirile sale că: „Revoluţia rusească, survenită la numai la tradiţionala defilare din vremurile de pace”.
începutul primăverii, puse capăt tuturor acestor polemici După serviciul divin, „Regele întâi, Berthelot în urmă au
și făcu să treacă pe planul doi întoarcerea generalului decorat cu toate onorurile cuvenite drapelele și ofiţerii. Pe
Berthelot, care nu mai rămăsese decât o satisfacţie pentru urmă a avut loc defilarea, exerciţiu de gimnastică, corurile
un regim dispărut. Opera întreprinsă continua deci cu o tuturor regimentelor sub conducerea lui Castaldi au cântat
constituantă admirabilă, cu o siguranţă emoţionantă în «La arme»”50.
ciuda bolilor și în ciuda privaţiunilor care ar fi putut în Generalul H.M. Berthelot, care tocmai se întorsese
mod legitim să-i reducă dorinţa de a se instrui; armata din Rusia, a luat parte la impozantele festivităţi. Iată
română era pe cale de a se reface”48. cum le descrie în jurnalul său de război: „La Iași am
Noua înfăţișare a armatei române s-a văzut pe ajuns la timp pentru a asista la ceremonia de astăzi. Acest
data de 10 mai 1917, cu ocazia sărbătoririi naţionale a 23 mai corespunde în calendarul roman lui 10 mai, este
Românei. Acum a fost organizată pe platoul „Șorogari” aniversarea fondării monarhiei în România. Ceremonia
defilarea trupelor române. a avut, de altfel, un caracter aproape exclusiv militar.

26 1 (83) 2019 document

 studii/documente

Ea s-a desfășurat pe terenul de aviaţie, un platou la Cunoscutul chirurg a subliniat, mai departe, faptul
nord-estul orașului (…). Regele, regina și familia lor au „că și anul acesta 10 Mai a fost o zi frumoasă, un
ajuns la ora 10. S-a început printr-un serviciu religios, soare cald trimiţând razele lui înviorătoare asupra
care n-a avut decât un singur defect: a fost cam lung tuturor”. El a precizat că Te Deum-ul a fost oficiat
(…). Au urmat trecerea în revistă a trupelor, def ilarea de Antim, Vicarul Mitropoliei, care la sfârșit a rostit
și înmânarea decoraţiilor. Regele a adoptat maniera o frumoasă alocuţiune terminând prin cuvintele:
franceză și a decernat decoraţiile în faţa drapelelor. „Jertfele poporului român și ale iubitului nostru Rege
M-a rugat să înmânez chiar lui «Crucea Legiunii de sunt mari, dar un popor care umblă pe calea dreaptă nu
Onoare» destinată of iţerilor români. A urmat def ilarea poate f i învins. Vom vedea cu bucurie sfârșitul acestui
trupelor (…), care s-au prezentat admirabil”51. război sângeros și ziua de 10 Mai va f i ziua Încoronării
La rândul său, contele Saint Aulaire înfăţișează în Regelui tuturor Românilor”.
memoriile sale ambele manifestaţii din 10 mai 1917 După acest discurs, Ferdinand și prinţul Carol
după cum urmează: au decorat Drapelul
„Printr-o coincidenţă Regimentului 9 Vânători
ce pare simbolică, și „a celorlalte de faţă
în toiul sărbătorilor cu «Crucea Mihai
Paștelui de 10 Mai, Viteazul» și pe mai
sărbătoarea naţională mulţi of iţeri (…).
a României. O Generalul Berthelot a
paradă a diviziilor decorat cu «Legiunea
reconstituite, a căror de Onoare» în numele
înfăţișare marţială guvernului francez
a stârnit aclamaţiile pe coloneii: Bădescu,
publicului, a scos la Epure, Botez și pe
lumină reînvierea locotenent-colonelul
52
armatei române” . Ștefănescu, iar pe
Participantă la locotenentul Grigorescu
impozantele ceremonii, Ceremonia de înmormântare a unui erou francez cu «Crucea de Război»,
(Fototeca Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”)
Regina Maria descrie iar pe plutonierul
în propriul jurnal festivităţile care au avut loc Sibiu cu «Medalia militară». După aceasta, a urmat
de ziua Naţională astfel: „Zece mai! Ziua noastră def ilarea trupelor sub comanda colonelului Vlădescu.
naţională! Câte amintiri îmi readuce în minte. Anii Ţinuta trupelor a fost admirabilă, soldaţii voioși și
lungi ai tinereţii, când, an după an, îmi pregăteam plini de vitejie treceau sprinteni pe dinaintea regelui
cele mai frumoase haine pentru ocazia aceasta, ca să și păreau că așteaptă numai comanda ca să se arunce
fac o impresie cât mai frumoasă în faţa poporului (…). cu avânt și dragoste de ţară asupra dușmanului. După
Ei bine, pentru noi 10 Mai a fost o zi emoţionantă: def ilare a urmat o producţiune de gimnastică și jocuri
la zece, am plecat cu automobilul pe pista de aviaţie, soldăţești executate cu multă măiestrie de ostașii, care în
mai întâi am asistat la o slujbă religioasă în mijlocul urmă au dănţuit tradiţionalul joc al «Călușarilor». Un
tuturor trupelor, apoi trupele au trecut în marș, prin entuziasm de nedescris a făcut o piramidă formată din
faţa noastră, iar după aceea, soldaţii au dansat și au soldaţi, în mijlocul cărora se afla un vânător în ţinută de
făcut tot felul de reprezentaţii”53. ceremonie cu arma la mână, deasupra cărora doi soldaţi
La rândul său, medicul colonel buzoian de origine ţineau tricolorul român pe care era scris: «Trăiască
ardeleană, Vasile Bianu, susţine în însemnările sale Regele tuturor Românilor!». În acest timp, muzicile
din 10/23 mai 1917 următoarele: „În această zi mare și corurile de soldaţi cântau marșul nemuritorului
a neamului nostru, naţiunea română este în arme. Ștefan O. Iosif, «La Arme!», condus de autorul muzicii,
Inamicul este tot la frontiera Moldovei și ultragiază maestrul Castaldi”54.
prin prezenţa lui cea mai mare parte a ţării. Parada din Era într-adevăr vorba practic de renașterea
anul acesta nu s-a mai făcut în atmosfera anilor trecuţi; armatei române. Soldaţii și ofiţerii așteptau
ea n-a mai fost o paradă banală, de formă la trecerea momentul potrivit să reintre în luptă pentru realizarea
trupelor, toată lumea a simţit un f ior sfânt, a salutat idealului naţional. În procesul complex de refacere
în mod solemn aproape religios, drapelele desfășurate”. și reorganizare a armatei române, un rol important

document 2019 1 (83) 27

studii/documente

l-au avut membrii Misiunii Militare Franceze mulţi dintre ei România a devenit a doua lor patrie.
condusă de generalul Henri Mathias Berthelot. Ei Un număr însemnat de militari francezi au căzut la
au acţionat cu abnegaţie și devotament, iar pentru datorie pentru întregirea neamului românesc.

The Role of the French Military Mission in the Reorganization of the Romanian Army:
December 1916-June 1917 (memoirs contributions)
Associate professor Constantin I. Stan, Ph.D.
Abstract: The author presents the reorganization of the Romanian Army in the first half of 1917, the
main principles that were necessary to adopt and the operations that were planned. The study also contains
information regarding the activities of the aviation, the materials needed, the training of the personnel, the
relocation of the equipment. At the end of this reorganization in June 1917, the Romanian military aviation
had the capabilities to accomplish complex missions and this was demonstrated during July-September
military operations.
Keywords: aviation, reorganization, Romanian Army, General Henri Mathias Berthelot, French Military
Mission.
NOTE
1
Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi. aeronauticii româneşti. Doctrină, instruire şi înzestrare, Bucureşti, Editura
2
Generalul Henri Berthelot, Memorii şi corespondenţă (1916-1919). Introducere Centrului Tehnic-Editorialal Armatei, 2014, p. 389.
de Glenn E. Torrey. Traducere de Mona Iosif, Bucureşti, Editura Militară, 26
General Radu R. Rosetti, Mărturisiri 1914-1919. Ediţie de Maria Georgescu,
2012, p. 99. Bucureşti, Editura Modelism, 1997, pp. 63-64.
3
Ibidem, p. 100; vezi şi Constantin I. Stan, Henri M. Berthelot şi românii, 27
M. Fontaine, Op. cit., p. 102.
Bucureşti, Editura Paideia, 2008, p. 53. 28
General V. Pétin, Op. cit., p. 150.
4
Mareşal Al. Averescu, Notiţe zilnice din război, vol. II. Războiul nostru. Ediţie 29
General (r.) Emilian Ionescu, Pe Neajlov într-o toamnă rece, Bucureşti, Editura
de Eftimie Ardeleanu şi Adrian Pandea, Bucureşti, Editura Militară, 1992, p. 198. Militară, 1976, p. 135; Petre Otu, Reorganizarea armatei române şi Misiunea
5
I.G. Duca, Memorii, vol. III. Războiul, partea I, 1916-1917. Ediţie de Stelian Militară Franceză, în „Revista de Istorie Militară” nr. 2 (42)/1997, p. 23.
Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1994, p. 132. 30
Căpitan Aureliu C. Lăcusteanu, Sub aripa morţii. Însemnări fugare din
6
Generalul Henri Berthelot, Op. cit., p. 119. războiul de întregire, Cluj, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, 1923, p. 70.
7
Maria, Regina României, Jurnal de război, vol. I, 1916-1917. Traducere din 31
M. Fontaine, Op. cit., p. 57.
engleză de Anca Bărbulescu. Ediţie îngrijită de Lucian Boia, Bucureşti, Editura 32
Ibidem, p. 58.
Humanitas, 2014, p. 254. 33
General Pétin, Op. cit., p. 153; vezi şi Stelian Neagoe (editor), Marea Unire a
8
Marcel Fontaine, Jurnal de război. Misiune în România. Noiembrie românilor în izvoare narative, Bucureşti, Editura Eminescu, 1984, pp. 448-549.
1916-aprilie 1918. Traducere de Mihaela Ghiţescu, Ediţie de Daniel Cain, 34
Cf. Radu Păiuşan (editor), Bănăţenii în lupta pentru unitate naţională (1830-
Bucureşti, Editura Humanitas, 2016, pp. 48-49. 1918), Timişoara, f.e., 1983, p. 201.
9
General Pétin, Le drame roumain 1916-1918. Préface du généealWeygand, 35
Constantin Gane, Prin viroage şi coclauri 1916-1917, Bucureşti, Editura
Paris, Payot, 1932, p. 147. Cultura Naţională, 1922, p. 176.
10
Vasile Popa (editor), Misiunea generalului Coandă la Stavka (1916-1917), 36
Nicolae Bagdasar, Notaţii autobiografice. Ediţie de Constantin Aslan,
Bucureşti, Editura Militară, 2010, p. 280, doc. 168.
11
Bucureşti, Editura Tritonic, 2004, p. 69.
Vezi Arhivele Militare Române, fond Marele Cartier General Român 37
Ion Brichiuş, Strajă la Nistru. Ediţie de Corneliu Beldiman, Bucureşti, Editura
(în continuare se va cita AMR, fond MCGR) dosar nr. crt. 1037, f. 98.
12
Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2009, p. 86.
Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare se va cita ANIC), Colecţia 38
René Chambe, Casca de zbor (spre amintire). Bucureşti, Editura Militară,
Microfilme Franţa, rola 175, cd. 25-26.
13 1981, p. 77; C.I. Stan, Henri M. Berthelot şi românii…, pp. 75-76.
Ibidem, cd. 27; Ion Giurcă, Un plan rusesc de evacuare ratat, în „Document. 39
Valeriu Avram (editor), Escadrila Nieuport 3. Jurnal de front (1916-1917),
Buletinul Arhivelor Militare Române”, Anul IX, nr. 1-4/2006, pp. 21-30.
Bucureşti, Editura Militară, 2015, p. 33.
14
***1918 la români. Documente interne şi externe, vol. II, Bucureşti, Editura 40
Nae Iliescu - Mitralieră, Din viaţa mea de zburător, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p. 873, doc. 267.
15
General A. A. Mossolov, Misiunea mea în România (Memorii). Ediţie de Militară, 1975, p. 36.
41
Marin C. Stănescu, Bucureşti, Editura Silex, 1997, p. 55. Generalul H. Berthelot, Op. cit., p. 156.
42
16
Generalul Henri Berhelot, Op. cit., p. 138. Ibidem, p. 167.
43
17
V. Popa, Misiunea rusă a generalului Beleaev. Controverse româno-ruse Andrei Căpuşan (editor), Marcel Fontaine „Am făcut parte din Misiunea
în privinţa rolului şi acţiunii României, în Omagiul istoricului Dan Berindei, generalului Berthelot” în „Revista de Istorie Militară”, nr. 4 (44)/1997, p. 14.
44
Focşani, Editura D. M. Press, 2001, p. 105. ***O lacrimă pentru doctorul Clunet, în „România”, Iaşi, nr. 51 din
18
Contele de Saint Aulaire, Confesiunile unui bătrân diplomat. Ediţie de Mihai 24 martie/9 aprilie 1917.
45
D. Sturdza, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, p. 203. Maria, Regina României, Op. cit., p. 410.
46
19
ANIC, Colecţia Microfilme Franţa, rola 117, cd. 376-383. Generalul Henri Berthelot, Op. cit., pp. 167-168.
47
20
AMR, fond MCGR, dosar nr. crt. 1037, ff. 202-203. Ibidem, p. 161.
48
21
Maria, Regina României, Jurnal de război…, vol. I, 1916-1917, p. 337. General V Pétin, Op. cit., p. 153.
22
Lt. colonel Al.Ioaniţiu, Războiul României 1916-1918, vol. II, Bucureşti,
49
Gheorghe Gh. Mârzescu, Fapte şi impresii zilnice (1917-1918). Ediţie de Ioan
Tipografia Răsăritul, f.a., p. 283. Lăcustă, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2004, pp. 41-42.
23
Vasile Scârneci, Viaţa şi moartea în linia întâi; jurnal şi însemnări de război 50
I.G. Duca, Op. cit., vol. III, pp. 229-230.
1916-1920-1943, Ediţie de A. Pandea, Bucureşti, Editura Militară, 2012,p. 51. 51
C.I. Stan, Henri Berthelot şi românii…, pp. 95-96.
24
General Vasile Rudeanu, Memorii din timpuri de pace şi de război 1884-1929. 52
Contele de Saint Aulaire, Op. cit., pp. 116-117.
Ediţie de Dumitru Preda şi Vasile Alexandrescu, Bucureşti, Editura Cavallioti, 53
Maria, Regina României, Op. cit., vol. I, pp. 482-483.
54
2004, p. 252. Dr. Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Tomul I. De
25
Ibidem, p. 270; vezi şi C. I. Stan, Generalul Vasile Rudeanu şi aprovizionarea la mobilizare până la pacea din Bucureşti, Cluj, Institutul de Arte Grafice
armatei române cu material militar în anii 1916-1917, în volumul Centenarele „Ardealul”, 1926, pp. 118-119.

28 1 (83) 2019 document


SUSPECTE DE SPIONAJ
LA ÎNCEPUTUL RĂZBOIULUI DE ÎNTREGIRE (1916-1917)
L
a jumătatea anului 1914, între cele două
blocuri politico-militare – Antanta (Anglia,
Franţa și Rusia) și Puterile Centrale (Imperiul
German, Imperiul Austro-Ungar și Imperiul Otoman) -
s-a declanșat un război așteptat de toată lumea. Pretextul
a fost unul pe măsură, asasinarea arhiducelui Franz
Ferdinand, moștenitorul coroanei habsburgice (28 iunie
1914), iar de la conflictul dintre Imperiul Austro-Ungar
și Serbia s-a declanșat un carusel al declaraţiilor de
război între marile puteri. România s-a declarat neutră
în 1914 și a păstrat acest statut până în vara anului 1916,
când guvernul liberal a decis să se alăture Antantei și a
declarat război Imperiului Austro-Ungar.
În cei doi ani de neutralitate, pe teritoriul naţional
s-au înfruntat cele două blocuri antagonice, atât în
dorinţa de a atrage România în conflict, cât și pentru
a se spiona reciproc. Puterile Centrale au folosit
oameni din toate categoriile sociale, de la intelectuali
rasaţi până la aventurieri și dezertori, pentru a
obţine date de interes și a influenţa anumite medii
(politice, economice, militare, sociale, presa etc.). În
acest malaxor au fost implicate și femei (aristocrate,
guvernante, artiste, prostituate etc.) care acceptau din
diferite motive să culeagă informaţii.
Direcţiunea Poliţiei și Siguranţei Generale (DPSG),
structura informativă/contrainformativă cea mai
importantă din România, a monitorizat cu atenţie
activitatea acestor femei, le-a încadrat informativ (filaj,
cenzura corespondenţei, analiza situaţiei financiare,
mediile în care pătrundeau etc.), iar după 15 august
1916, dacă au existat suspiciuni au fost mutate în alte
localităţi. Dacă informaţiile primare au fost confirmate
ulterior sau au apărut noi elemente în caz, fie ele și
infime, despre activităţi contrare siguranţei naţionale,
femeile au fost arestate. Au existat și cazuri în care
suspiciunile sau informaţiile primare nu s-au confirmat,
însă DPSG nu a făcut economie de resurse pentru a afla
adevărul în fiecare caz în parte. Nici nu începuse bine
războiul, că suspiciunea și excesul de zel au început să-și
facă simţită prezenţa. Desigur, în anumite contexte și
încurajate de vorbe și atitudini interpretabile, la care se
adaugă denunţurile și martorii „binevoitori”.
document 2019 1 (83)
studii/documente
Lector universitar asociat Dr. Alin SPÂNU1
În ultima zi a lunii iulie 1916 a intrat în ţară „în
mod fraudulos”2, prin apropierea punctului de frontieră
Burdujeni, numita Antoaneta Maria La Page, „de origine
franceză, de fel din Suceava – Bucovina”3. Tânăra s-a dus
în Bucecea, la un unchi, Holban, grefier la judecătorie.
Luată la întrebări de Brigada de Siguranţă Botoșani,
Antoaneta a afirmat că a fugit din Bucovina de teama
rușilor și că a lucrat ca funcţionară la Tribunalul din
Suceava. Se cer lămuriri la Poliţia Burdujeni, de unde
se răspunde că „numita se bucură de o reputaţie nu tocmai
bună”4, deoarece existau date neconfirmate că ar practica
prostituţia clandestină. În timpul primei invazii ruse în
Bucovina (1914), ea s-a refugiat la Viena și s-a înscris
la Crucea Roșie, dar erau indicii „că numita ar fi făcut și
spionaj”5. Este interogată ceva mai serios și declară că
s-a născut în 1888, la Cernăuţi, de naţionalitate franceză
(?) și supusă austriacă; a urmat 6 clase liceale, cunoaște
germana, franceza și româna; este înaltă, păr castaniu,
ochi căprui, ten blond. Are două surori, Lola, căsătorită,
până în 1913, cu un frizer din Fălticeni, și Ana, stabilită
în Capitală și care trăia în concubinaj cu un funcţionar
de la Poșta Centrală. Pentru moment, Brigada a trimis-o
să stea la unchiul Holban, a semnalat-o Companiei de
Jandarmi ca s-o supravegheze și a solicitat Centralei
DPSG indicaţii în legătură cu continuarea cercetărilor.
Antoaneta este subiectul unui nou raport al Brigăzii
la jumătatea lunii septembrie 1916. Nu a fost constatată
cu nimic suspect dar, „fiind o fire foarte inteligentă, a
căutat să facă în așa fel încât să spulbere orice bănuială”6.
A vrut să se angajeze ca soră de caritate la Institutul
„Sofian” din Botoșani, dar nu a fost primită. Tot de la
Poliţia Burdujeni, pe filiera serviciilor de informaţii
ruse, s-a primit o listă de bucovineni care au făcut
spionaj în România, între care se afla și numele La
Page. Șeful Brigăzii Botoșani, D.D. Floru, s-a deplasat
la Burdujeni și l-a contactat pe șeful Siguranţei ruse din
Suceava, cerându-i lămuriri și dovezi asupra activităţilor
antiromânești ale tinerei. Rusul, binevoitor și foarte
bine informat, a arătat că La Page „a făcut spionaj cu
doctorul Menkis, candidat de avocat la Suceava, și cu soţia
lui Kislingher, funcţionar la gara Burdujeni, servind drept
agentă de legătură cu Varhof, Gaginski din Burdujeni și cel
29
studii/documente
din Iași, de la Consulatul Austro-Ungar”7. Cu asemenea
date, Floru a solicitat prefectului să aprobe reţinerea
franţuzoaicei, care a fost depusă în arest.
Lucrurile merg din ce în ce mai rău pentru ea, din
moment ce, la 7 octombrie 1916, Serviciul de Siguranţă
rus a cerut DPSG să-i fie predată „fiind bănuită de
spionaj în favoarea Austriei”8. DPSG a răspuns că,
întrucât femeia se află în cercetare la autorităţile militare
autohtone, nu poate fi predată, momentan, aliatului rus.
Rezultatele cercetării apar la finalul lunii octombrie
1916, iar Antoaneta „recunoaște că a avut legături cu
doctorul Menkis”9, cu Varhof și fraţii Gaginski, spioni deja
dovediţi de DPSG. Pentru a obţine mai multe date de
la arestată, Floru a recurs la o stratagemă: „am internat
în arestul preventiv pe agentul Victor Anton, căruia i-am
dat instrucţiuni ca să caute a intra în convorbire cu ea”10.
Anton, care s-a „recomandat” agent ungur arestat la
București și trimis la Botoșani, a fost imediat întrebat
de Antoaneta cum merge frontul, iar când a aflat că
românii se retrag „a manifestat vădită bucurie”11. Agentul
a observat o strânsă legătură între La Page și alţi arestaţi
pentru spionaj în favoarea Austro-Ungariei: Anfilochi
Turtureanu, Grigore Bartoi și doamna Abeles. În plus,
tânăra a lucrat, în 1913, la Societatea „Steaua Română”
din Câmpina, dar când Anton i-a menţionat acest
lucru s-a blocat, apoi a negat vehement și a afirmat că
în România nu a fost decât la Constanţa. La începutul
anului 1917 ancheta continuă la Comisia de Informaţii
și Cercetări, iar P. Negulescu instrumentează cazul.
Arestul și interogatoriile o epuizează pe cea în cauză,
care se îmbolnăvește, fiind necesară internarea într-un
spital, dar sub supraveghere.
În mai 1917, șeful Secţiei Informaţii din Statul
Major al armatelor ţariste din România a informat
Marele Cartier General român că în 1916 au existat
indicii că unii funcţionari de la Tribunalul din Suceava
fac parte dintr-o reţea de spionaj militar. Șeful reţelei
era doctorul Marcul Menkis, iar Antoaneta „culegea
informaţii privitoare la armatele ruse”12. Peste o lună, la
21 iunie 1917, prefectul judeţului Botoșani este informat
că Antoaneta Maria La Page a fost cercetată și s-a decis
să fie „trimisă la concentrare în comuna Dumbrăveni”13,
unde trebuia ţinută în strictă supraveghere. Cine știe?
A scăpat de închisoare poate pentru că a spus destul de
multe despre spionajul austro-ungar în România, via
Bucovina sau i s-a fluturat spectrul de a fi „împrumutată”
aliaţilor ruși, care nu ar fi fost la fel de înţelegători cu
cineva care le-a produs daune...
La 14 august 1916, subcomisarul Puiculiţă de
la Brigada de Siguranţă Ploiești este trimis să
percheziţioneze domiciliile artistelor de varieteu germane
30
și austro-ungare. Sunt vizate Maria Eikensteiner (nume
de scenă Edith Viham), Maria Sedlerik (Eli Brazilia),
Maria Gravit, Maria Solomon (Margareta Luic), dar la
final subcomisarul recunoaște că „nu am găsit niciun act
compromiţător în sarcina lor”14, ceea ce nu-l împiedică
să le trimită la arestul local. Bietele artiste suferă, dau
declaraţii, sunt cercetate dar, la 25 octombrie 1916,
din ordinul conducerii DPSG, „vor fi menţinute în
arestul preventiv local până la noi dispoziţii”15. Cele din
Ploiești au avut un dram de noroc, căci la retragerea
administraţiei și armatei române în Moldova au fost
lăsate pe loc și eliberate de conaţionalii în uniformă.
Probabil că, în semn de recunoștinţă, au prestat artistic
la cel mai înalt nivel…
Alte două artiste, Suzana Veg și Ludmila Kraus, fac
și ele obiectul reţinerii, la 15 august 1916. Prestează
în Constanţa, sunt reţinute local și apoi trimise în
tabăra de la Anadalchioi. De acolo sunt puse în
libertate de comandantul Regimentului 74 Infanterie
(14 octombrie 1916). DPSG cere ca Suzana să fie
reţinută în continuare, întrucât „e notată ca suspectă”16
într-un dosar în care apare în compania unor indivizi
urmăriţi pentru spionaj. Din cauza situaţiei militare,
cele două ajung la Vaslui, unde șeful Poliţiei, Constantin
Soarec, cere instrucţiuni: le eliberează sau le reţine?
I se răspunde să le reţină până la noi dispoziţii, dar
ulterior Ludmila este lăsată liberă. Suzana scrie din arest
directorului DPSG, la 2 noiembrie 1916, solicitându-i
„respectuos vă rog să binevoiţi a ordona să fiu pusă în
libertate pentru a-mi putea câștiga existenţa”17. A venit
în România în 1913, a colindat mai multe orașe „unde
nu mi s-a imputat nimic”18, iar din 15 august 1916 a fost
reţinută la Constanţa (17 zile) și la Anadalchioi, de unde
a fost eliberată de generalul Boteanu. Generalul i-a spus
să plece unde vede cu ochii, ea s-a întors la Constanţa
și, la evacuare, a ales
prost. Taman să meargă
cu gazda ei la Vaslui,
de unde aceasta era
originară. Răspunsul de
la DPSG vine și e clasic,
dar nefericit pentru
Suzana: reţinerea se
va menţine până la noi
dispoziţii.
Alice Schiller este și
ea victima indirectă a
unor cuvinte așternute
pe hârtie. Artistă
dansatoare la Casino
de Paris din Capitală Alice Schiller
1 (83) 2019 document
 studii/documente

sub numele Lili Rezoné, are ghinionul ca într-o seară În aceeași zi sunt luate
din primăvara anului 1916 să petreacă cu conaţionalul pe sus două tinere, care
Kurt Kramer. Habar nu avea că darnicul mesean este împart aceeași soartă.
urmărit de DPSG într-un caz de spionaj. Așadar, toţi Maria Dombrowska, în
cei care au intrat în contact cu el au devenit suspecţi. vârstă de 26 de ani, are
Kramer a părăsit România la timp, alţii însă… Alice/ numele de scenă Olga
Lili cunoaște arestul trist și este interogată abia la Corelli și este blondă cu
7 octombrie 1916. A văzut lumina zilei la Viena, la ochi albaștri. Provine din
17 decembrie 1895, a lucrat la Budapesta și, în aprilie Jesov (Galiţia, Imperiul
1916, a venit în România; are 1,59 cm, păr blond- Austro-Ungar), unde a
castaniu, ochi albaștri, ceea ce o face atrăgătoare pentru urmat 7 clase la Școala de
majoritatea bărbaţilor. După interogatoriu urmează fete, iar în Capitală a stat
Maria Dombrowska
analizele, care nu evidenţiază niciun act săvârșit contra la Hotel Bruxelles până
siguranţei statului român. Totuși, „suntem de părere că la reţinere. Artista Stefanalys este, de fapt, Dora Hacker
trebuie supusă regimului stabilit pentru naţionalii statelor (născută în 1888, la Cernăuţi) și locuiește la Hotel
cu care suntem în război și, ca urmare, internată. Această Carol. A peregrinat
internare o motivăm pe faptul că liberarea numitei nu prin Petrograd înainte
s-ar putea face decât cu condiţia de a se exercita în urmă de a sosi, prin Predeal,
o supraveghere care, în împrejurările actuale, ar fi greu în spaţiul românesc. A
de făcut”19, și-a motivat decizia inspectorul general al cântat în localuri din
Poliţiilor, Romulus P. Voinescu. Craiova, Galaţi, Brăila și
O altă fată frumoasă Iași „în turneu artistic”22.
are aceeași soartă. Milka Este brunetă din cap
Atanasieva (născută la până în picioare, dar
7 septembrie 1892 în ca semne particulare
Varna, Bulgaria) este are „anchiloză la degetul
cântăreaţă și a trecut mic de la mâna stângă”23.
la nord de Dunăre în Trimise la Domnești,
1915; nu are decât rămân până când sunt
3 clase primare, dar scoase la lumină de
cunoaște româna și conaţionalii salvatori. Dora Hacker
turca; are părul negru, La 24 august 1916, în trenul plecat din Brăila spre
ochii verzi, tenul brun Iași o tânără doamnă discută și flirtează mai ales cu
și „o aluniţă pe obrazul ofiţeri, ceea ce atrage suspiciunea subcomisarului Saegiu,
drept, partea de jos” 20. însărcinat cu poliţia trenurilor între Mărășești și Bacău.
Ca și precedentele, fiind Femeia este supravegheată și identificată ca Volumnia
Milka Atanasova
supusa unui stat inamic, Beatrice Filip. Este acostată de poliţie la Bacău și trimisă
nu poate fi eliberată. În București are domiciliul pe sub supraveghere la Roman, acolo unde a declarat că
strada Egalităţii, dar în privinţa ei justiţia nu a fost îi este destinaţia. Surprinzător, două zile mai târziu,
echidistantă. aceeași Volumnia Beatrice Filip este observată de același
Artista lirică Edith d`Orsay se numește, de fapt, subcomisar în trenul către Brăila în timp ce era „iarăși
Eugenia Doman (născută Kelemen), este originară în discuţii numai cu ofiţeri”24. La Mărășești intră în vorbă
din Budapesta (născută în 1890), a cântat în Brăila cu un ofiţer în limba franceză, dar interlocutorul nu
și Constanţa înainte de a ajunge în Capitală. Aici îl înţelege, așa că doamna „a râs că nu știe franţuzește”25.
cunoaște pe Ambrozie Tomazoglu, mare proprietar, care Pe drum și-a schimbat de trei ori ţinuta și în discuţii
o ia sub aripa lui protectoare. Asta până când agenţii de „se și interesa despre mersul operaţiunilor militare”26. Este
siguranţă îi bat la ușă și o invită pe artistă să-i urmeze. reţinută la Mărășești și pusă faţă în faţă cu șeful Poliţiei
Are 1,60 cm, păr blond, ochi căprui, nas convex și gării, subcomisarul Teodorescu. Între altele, tinerei i se
„gropiţe în obraji”21. Seducătoare și cu mult talent, dar cere biletul de tren pe ruta Roman – Mărășești ca dovadă
nu-i folosește la nimic, căci ajunge lângă colegele de că a fost acolo unde afirmă. Nu-l poate prezenta, dar
breaslă la fortul Domnești. răspunsul e savuros de... sincer: „Nu am biletul de CFR

document 2019 1 (83) 31

studii/documente
pe care mi-l cereţi pentru că l-am pierdut; am dat, însă, un
bacșiș conductorului de 5 lei”27. După ce citește rapoartele
acuzatoare, poliţistul decide s-o trimită în arest.
Cea în cauză este „invitată” de subcomisarul Nicolae
Bicuţ, la 29 august 1916, să lămurească acuzaţiile ce i se
aduc. Volumnia are 29 de ani, născută în Brăila, părinţii
locuiesc în Constanţa și este divorţată de căpitanul
Zaharescu din Regimentul 16 „Suceava”. Se afla la
părinţi când România a intrat în război, iar afacerile
bănești din Brăila se aflau în grija vărului Avesalom,
care a fost mobilizat la Regimentul 4 Artilerie, Coloana
13 Reparaţii, în Roman. Evident, pentru a afla starea
afacerilor și a finanţelor s-a urcat în tren pentru a merge
la Roman, însă, odată ajunsă acolo, a aflat că unitatea
a plecat spre front. A găsit, totuși, un amic al vărului,
locotenent-inginer Teodorof, căruia i-a dat un mesaj
pentru cel căutat. Pleacă din Roman, însă la Bacău este
oprită și verificată de subcomisarul Saegiu. Afirmă că
dorește „rând pe rând să arăt că toate declaraţiile dlui Saegiu
sunt false”28. Da, recunoaște că a stat în compartiment cu
mai mulţi ofiţeri „și cum e o fatalitate ca în călătoriile mai
lungi să se deschidă conversaţii asupra situaţiei actuale, s-a
vorbit între altele și de război”29. Iese, la un moment dat,
pe culoar și se întâlnește cu Saegiu care, la trecerea pe
lângă ea, o atinge. „Foarte indignată și dându-mi seama
atunci de rostul privirilor domnului, m-am întors și răstită
i-am zis «Se zice pardon, domnule!»”30, a scris Volumnia.
La Mărășești o apucă durerea de cap și coboară că caute
un piramidon. Primește indicaţii către farmacie de la un
agent bătrân, care o și conduce. Când vede că se întoarce
la tren îi spune că spera să-și caute o cameră, căci avea
unde s-o ducă. „În acele momente critice am socotit suficient
că o privire dispreţuitoare este singurul răspuns.”31 – a
rememorat reţinuta. Habar nu avea că în acest timp se
găsesc și niște martori acuzatori: doamnele Greceanu
și Radovici, căpitanul Niculescu, comandantul Gărzii
de la Arsenalul din București și soldatul Alexe Ionescu
din Regimentul 4 Artilerie. Volumnia se urcă înapoi
în tren, dar este dată jos, interogată, timp în care vine
și căpitanul Niculescu „care declară că eu sunt spioană,
că am vorbit cu un ofiţer bulgar în gara Roman și să mă
aresteze”32. Cât privește conversaţia în limba franceză,
nu ratează ocazia de a-l ataca, din nou, pe acuzator:
„Dar ce? Dacă dl. Saegiu nu pricepe deloc această limbă
și cum eu obișnuiesc adesea limba franceză, de unde iese
vinovăţia?”33. Nu a avut trei ţinute, ci s-a dezbrăcat de
hainele groase pe măsură ce s-a încălzit în tren și afară,
rămânând într-o rochiţă subţire și fără mâneci. Finalul
declaraţiei este de-a dreptul sublim și trebuie lăsat să
delecteze cititorul: „Toate vexaţiunile suferite în aceste
4 zile nu le consider decât ca o răzbunare a dlui subcomisar,
32
care nu numai cu mine, dar pe toate cucoanele le privește de
sus până jos crezându-se irezistibil. E regretabil că trebuie
să spun aceasta, dar suferinţele mele morale din aceste zile au
fost așa de mari și dacă nu mă consolam că mai bine să se facă
mai multe cercetări și bănuieli asupra fiinţelor nevinovate
decât să scape unul care ne-ar fi fost periculos, totuși am
dreptul să cer că, dacă cercetându-se toate antecedentele
mele s-ar găsi indicii precise că am servit pe un dușman al
patriei mele, să fiu împușcată. Dacă nu, să se pedepsească
acest domn subcomisar inconștient de menirea lui, mai ales
în aceste timpuri critice când, ce româncă bună, patriotă,
nu se interesează de mersul bun al operaţiunilor noastre,
iar când aude un zvon rău, fals, de nepatriotism, nu-i vine
să creadă și mai întrebăm pe alţii dacă e posibil să fie așa;
iar când auzim o știre îmbucurătoare cu inima mărită și
mândră o împărtășim și celorlalţi”34.
Cazul este transmis telegrafic la București, iar Ion
Panaitescu adnotează: „Se va cere telegrafic să ne trimită
de urgenţă actele dresate în cauză și pe doamna în chestiune.
Brigada I va trimite apoi pe comisarul Gussi să vorbească
cu toate persoanele arătate în telegramă”35. Așadar, o gură
mare, ţinute îndrăzneţe și vorbitul într-o limbă străină
au inclus-o pe Volumnia cea vorbăreaţă în rândul
suspecţilor de spionaj.
Un denunţ anonim (3 septembrie 1916) a atras
atenţia DPSG asupra Iohanei Geza Ferencz, domiciliată
în strada Scaune, nr. 17 din Capitală. Cea în cauză fusese
funcţionară la Consulatul austro-ungar din mai 1915.
Era căsătorită cu un pictor, dar soţul a fost mobilizat și
se părea că își lăsase oasele prin Galiţia. Iohana n-a stat
mult timp singură și trăia în concubinaj cu Constantin
Popescu, maistru mecanic, fiul preotului de la biserica
de pe Calea Moșilor, nr. 53. Acesta a fost mobilizat
cu gradul de locotenent la Marele Cartier General și
o vizita mai rar, de două-trei ori pe săptămână. După
15 august 1916, Iohana a fost interogată de Prefectura
Poliţiei Capitalei ca suspus străin al unei ţări inamice și
i-a fost percheziţionată locuinţa, însă cu rezultat negativ,
așa că a fost lăsată liberă. Agentul nr. 22 a aflat că la
Consulat ea se ocupa „cu plata femeilor mobilizate și avea
salariul lunar de 120 lei”36.
În luna octombrie 1916 femeia este, din nou,
interogată: născută la 12 august 1889, în Budapesta,
ocupaţia menajeră, văduvă, venită în România în 1910,
are 4 clase primare și 3 de gimnaziu. Este considerată
suspectă pentru că are posibilitatea să afle detalii militare
de la concubin, așa că Comisia decide s-o trimită într-un
lagăr pentru femei din statele inamice.
Tot la începutul lunii septembrie 1916, după ofensiva
bulgaro-germană din Cadrilater, au sosit în Brăila
trupe române, care au fost ambarcate și trimise către
1 (83) 2019 document

Cernavodă. Pe timp de noapte, când trupele se îmbarcau,
„s-a observat de către militari niște semnale luminoase ce
proveneau de la o casă de pe malul Dunării”37. Imediat,
o echipă de militari a fost trimisă spre casa respectivă,
însă odată ajunși acolo n-au găsit pe nimeni și nimic.
Brigada Specială de Siguranţă Brăila a organizat un
serviciu de cercetare în zonă, dar nu s-a mai observat
niciun semnal luminos în perioada imediat următoare.
În noaptea de 12/13 octombrie 1916, când Brăila
era plină de trupe ruse, Brigada este anunţată telefonic
de gardianul de la Comandamentul Militar al portului
că „sus pe mal, cu faţa spre Dunăre, se află o casă ale cărei
ferestre sunt luminate și de unde a observat niște semnale
luminoase”38, unde și cu o seară înainte pâlpâise pentru
scurt timp lumina. Subcomisarul Mihăescu însoţit de
agenţi de siguranţă și sergenţi de la Poliţia specială a
portului au plecat și, într-adevăr, au văzut ferestrele
luminate. Mihăescu a luat o gardă militară, s-a dus
la casă, a înconjurat-o și a bătut la ușă. A răspuns o
femeie, care a afirmat că nu știe nimic de nicio lumină
în imobil. A urmat percheziţia din pod și până în
pivniţă și s-a găsit o cameră luminată, cu ferestrele către
Dunăre. Casa era proprietatea lui Mișu Basarabeanu
– „om cu o situaţia materială bună mai înainte, dar acum
a pierdut”39 – situată pe strada Grădina Publică, nr. 2,
nelocuită și păzită ziua de un servitor armean bătrân.
În aprilie 1916, proprietarul a oferit gratis unei femei
din Transilvania, Paraschiva Bodeanu, dreptul de a locui
în trei camere de la parter. Aceasta s-a recomandat
a fi menajeră, iar după 15 august 1916 s-a angajat
infirmieră la Crucea Roșie. Tot ea a declarat că, poate,
luminile de la etaj au fost uitate aprinse de muncitorii care
efectuau reparaţii la imobil. Cu o seară înainte a venit acasă
„însoţită de un cunoscut”40, cu care a stat în sufragerie și apoi
în dormitor, mutând astfel lampa cu petrol dintr-o cameră
în alta. Așa putea fi explicată lumina văzută de gardian în
seara precedentă.
Două zile mai târziu, Paraschiva a plecat de la Dunăre
spre Câmpina, motivând că trebuie să-și aducă fata de
7 ani care stătea la unchiul ei, Dumitru Mirean, șef de
tren. A venit fără copil, iar acest lucru a părut suspect
Brigăzii, care a dispus o nouă percheziţie. Surpriză! S-au
găsit „mai multe adrese, scrise cu creionul pe bucăţele de
hârtie, ale diferiţilor ofiţeri ruși… De asemenea, s-au mai
găsit și cărţi de vizită pe numele de Octavia Mircănescu,
«doctor de la Facultatea de Medicină din Viena, Brăila, str.
Grădina Publică nr. 2». La acestea, mi-a declarat că numele
de Octavia este tot al ei și Mircănescu de familie și că fiind de
cinci ani maseuză, pentru necunoscuţi își dădea acest titlu”41.
Fără multe discuţii Paraschiva/Octavia a fost reţinută
și trimisă în arestul preventiv local. Cam așa s-a sfârșit
document 2019 1 (83)
studii/documente
cariera unei suspecte care n-a știut să-și coordoneze mai
bine vorbele cu documentele compromiţătoare.
De la Botoșani este semnalată o altă suspectă, în
toamna lui 1916, Veronica Voznic zisă Codruș, supusă
austriacă, domiciliată în strada Muncel, nr. 4, care „a
căutat să infiltreze în toţi vizitatorii ei ideea că ungurii și
germanii fiind mai tari vor învinge în acest război și că va fi
rău de ostașii români”42. Cercetările se efectuează discret și
se confirmă că femeia face propagandă antiromânească.
Dar cine era această femeie care primește atâţia vizitatori
încât să fie un formator de opinie local? Păi avea o
meserie extrem de interesantă: ghicitoare în cărţi. Mulţi
rezerviști au trecut pe la ea înainte de a merge la unităţi,
le-a dat în cărţi și „nu a făcut altceva decât să le infiltreze
frica că vor muri în război”43.
Pentru a o acuza este nevoie de dovezi (mai greu…)
sau de martori, care se găsesc repede. Neculai Popescu,
muncitor, a auzit-o pe doamna Codruș vorbind „pe
contul”44 armatei române, că e slab înarmată și soldaţii
mănâncă ciorbă și mămăligă, pe când în armata austro-
ungară „le dă numai pâine albă, bucăţi de slănină și sardele
cele mai bune”45. Aneta Zaharia este vecina de la nr. 6,
așa că știe tot ce se întâmplă la nr. 4. Pentru Aneta
vecina exercită meseria de „vrăjitoare și ghicitoare la
cărţi”46 și se miră câţi oameni i-au trecut pragul, dar a
ţinut contabilitatea. A auzit cu urechile ei când a spus
că germanii „sunt nutriţi mai bine, dispun de bani mulţi și
sunt mai tari ca românii”47. Ba, mai mult, în Austria „e cel
mai mare belșug”48, pe când în România e sărăcie, dar ea
a economisit 7.000 lei și nu-i pasă de nimic indiferent
de ce vremuri vor veni. Un pic mai departe pe strada
Muncel, la nr. 12, domiciliază Maria Onofrei, care a
văzut că „în nenumărate rânduri vin la ea acasă femei și
bărbaţi și le caută în cărţi”49. La toţi le spunea că soldaţii
români sunt hrăniţi prost, numai cu fasole, pe când în
1877 li se dădea o hrană mult mai bună. Acum „vor
muri de foame pe front, iar ungurii și germanii, care sunt
puternici, îi vor tăia pe toţi românii”50. Din 15 august
1916 bărbaţii supuși străini au fost ridicaţi și trimiși
într-o tabără din judeţul Ialomiţa dar, în opinia doamnei
Vozniac/Codruș, femeile străine rămase pe loc au un
cap mai bun decât bărbaţii internaţi.
Ghicitoarea are un fiu, Grigore Voznic, mobilizat în
Regimentul 4 Artilerie, care a fost semnalat șefilor săi să
fie observat dacă nu are aceleași păreri ca și mama lui,
și un fiu vitreg, Matei Blăjescu, mecanic la Atelierele
CFR din Pașcani pus, de asemenea, sub monitorizare.
Prefectul judeţului a fost de acord cu propunerea
Brigăzii și a trimis-o într-o celulă. Pe raportul Brigăzii,
Ion Panaitescu a adnotat că trebuie întocmit și un raport
pentru Marele Cartier General despre această „zicătoare
33
studii/documente

în cărţi”, care submina moralul militarilor și civililor din
Botoșani.
Așadar, destine feminine au intrat în atenţia
structurilor de siguranţă din diferite motive după
15 august 1916 și au avut neșansa să cunoască mediul
neprietenos al unor camere cu gratii. Agenţii de
siguranţă, deși asaltaţi de multe alte probleme, și-au
făcut datoria, însă deciziile au aparţinut liderilor
structurilor de informaţii sau comisiilor însărcinate cu
analiza cazurilor. Pe timp de război deciziile se iau cât
mai repede și scopul principal, evitarea indiscreţiilor
sau minarea moralului, a impus măsuri coercitive, chiar
dacă uneori faptele erau minore, nu foarte clare, dovezile
indirecte și nu foarte convingătoare.

Suspected of Espionage at the Beginning of the First World War (1916-1917)

Assistant Professor Alin Spânu, Ph.D.

Abstract: In the two years of neutrality, on the national territory the two antagonistic blocs
confronted both in the desire to attract Romania in the conflict and to spy on each other. Central
Powers used people from all the social categories in order to obtain information and to influence
certain decisions. In this activity, women were also involved. They accepted to gather information
for various reasons.
Keywords: neutrality, espionage, women, Police and General Security Directorate, intelligence.

NOTE

1 25
Facultatea de Istorie, Universitatea București. Ibidem.
2 26
Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare: ANIC), Fond Ibidem.
27
Direcţiunea Poliţiei și Siguranţei Generale (în continuare: DPSG), Ibidem, f. 6.
28
dosar nr. 666/1916, f. 3. Ibidem, f. 3.
3 29
Ibidem. Ibidem.
4 30
Ibidem. Ibidem.
5 31
Ibidem. Ibidem, ff. 3-4.
6 32
Ibidem, f. 13. Ibidem, f. 4.
7 33
Ibidem. Ibidem.
8 34
Ibidem, f. 15. Ibidem.
9 35
Ibidem, f. 19. Ibidem, f. 15.
10 36
Ibidem. Ibidem, dosar nr. 792/1916, f. 3.
11 37
Ibidem. Ibidem, dosar nr. 889/1916, f. 1.
12 38
Ibidem, f. 29. Ibidem.
13 39
Ibidem, f. 30. Ibidem, f. 2.
14 40
Ibidem, dosar nr. 1089/1916, f. 1. Ibidem.
15 41
Ibidem, f. 2. Ibidem.
16 42
Ibidem, dosar nr. 1001/1916, f. 3. Ibidem, dosar nr. 784/1916, f. 1.
17 43
Ibidem, f. 2. Ibidem.
18 44
Ibidem. Ibidem, f. 2.
19 45
Ibidem, dosar nr. 1027/1916, f. 3. Ibidem.
20 46
Ibidem, dosar nr. 1116/1916, f. 2. Ibidem, f. 3.
21 47
Ibidem, dosar nr. 1119/1916, f. 3. Ibidem.
22 48
Ibidem, dosar nr. 1122/1916, f. 1. Ibidem.
23 49
Ibidem. Ibidem, f. 4.
24 50
Ibidem, dosar nr. 744/1916, f. 2. Ibidem.

34 1 (83) 2019 document


MAREA UNIRE ŞI BRAŞOVUL
L
uând cuvântul la una dintre ședinţele Academiei
Române, marele orator și scriitor Barbu
Ștefănescu Delavrancea dădea glas vibrant
ideii de unitate naţională:  data de 9 noiembrie 19185,
„Avem același dor, aceleași dureri, aceleași aspiraţiuni.
Cântăm aceleași cântece și aceeași doină... Durerile și bucuriile
celor de dincolo sunt și ale noastre și ale noastre sunt ale lor.
Dușmanii lor sunt și ai noștri... Visul atâtor generaţii de
strămoși, de moși și de părinţi l-am visat și noi, și acum îl vedem
aievea”. Același orator afirma cu dârză justificare: „Suntem
un singur popor, Carpaţii ne sunt șira spinării”2.
Realizarea Unirii este consecinţa logică a unei evoluţii,
pe care diplomaţia și politica au numit-o „principiul
naţionalităţilor”, care a dominat în mod evident secolul
XIX, fiind acceptat în conștiinţa lumii odată cu Revoluţia
de la 1848 și realizată prin Pacea de la 1919.
Iată ce zicea Aurel Constantin Popovici, în 1894:
„principiul naţionalităţilor constă în pretenţiunea unor certe
grupuri sociale a fi recunoscute libere și egale cu alte asemenea
grupuri este pretenţia indiscutabilă etică a popoarelor a se
dezvolta liber, conform spiritului lor particular a egalităţii
pe baza condiţiilor generale de dezvoltare”3.
Înainte de existenţa oricăror alte evenimente
exterioare, conștiinţa întregului popor român era complet
pregătită pentru unire și nu se așteptau decât momentele
potrivite care să dea posibilitatea înjghebării Statului
Unitar Român.
La începutul lunii octombrie 1918, după o întâlnire
la Budapesta a reprezentanţilor Partidului Naţional
Român cu reprezentanţii mișcării social-democrate
din Transilvania, ca o etapă necesară de organizare a
luptei naţionale a românilor din Transilvania, se creează
Consiliul Naţional Central Român. Acesta a fost un
organ politic al românilor din Transilvania, care a
desfășurat o dublă activitate, politică și administrativă,
având funcţiile unui organism statal central4.
Consiliul Naţional Român Central își începe
activitatea la Arad, la 2 noiembrie 1918, în casa lui Ștefan
Cicio Pop care este ales președinte. Începutul l-a făcut
Aradul. Au urmat Alba Iulia, Cluj, Târgu Mureș, Sibiu.
Brașovenii, constituiţi într-un Comitet de iniţiativă
format în ultimele zile ale lunii octombrie, s-au întrunit
în casele parohiale ale Bisericii Sfântului Nicolae din
Schei. Această adunare naţională a românilor a fost
cadrul constituirii Sfatului Naţional Român din Ţara
Bârsei compus din 35 de membri, având în frunte un
Comitet Executiv alcătuit din 12 fruntași naţionali, la
care se adăugau 23 de reprezentanţi ai comunelor din
Ţara Bârsei.
Sfatul Naţional Român din Ţara Bârsei constituit
ca for conducător al locuitorilor din Ţara Bârsei a
document 2019 1 (83)
studii/documente
Consilier superior Aurelian ARMĂŞELU1
lansat primul număr al
organului său de presă
„Glasul Ardealului”, în
în care exprima aspiraţiile
naţionale ale populaţiei
românești.
„Sfatul naţional și garda
naţională sunt instituţiile,
care caracterizează primele
luni de revoluţie. O activitate
febrilă se desfășoară în
cadrul acestor instituţii.
Reprezentanţii românilor Barbu Ştefănescu Delavrancea
din Ţara Bârsei, constituiţi
în Sfat Naţional se adună, însoţiţi de popor, în fiecare zi de
târg, la ora fixată, mai întâi în sala de ședinţe a Comitetului
Parohial de la biserica Sfântu Nicolae, mai târziu când aceasta
se dovedește de prea mică, în casa Sfatului Orășenesc, pentru
ca [sic!] cu bună chibzuială să pună la cale trebile obștești din
toate comunele. Călări, în haine de sărbătoare și cu mulţime de
drapele tricolore în frunte, sosesc românii de pe toată întinderea
Ţării Bârsei, ca să-și aducă pe reprezentanţii lor la ședinţele
Sfatului Naţional Român, prima instituţie de administraţie
românească în pământul dezrobit al Ardealului. Iar Garda
Naţională formează prima armată română, pe care această
administraţie se reazemă. Toţi câţi s-au întors din război,
ofiţeri și soldaţi, deja a doua zi intră în Garda Naţională.
Munca e intensă: se lucră cu înfrigurare zi și noapte. Dar
evenimentele se precipită. România a declarat din nou război
nemţilor și a început alungarea lor de pe glia strămoșească.
Înfrânţi aceștia cerșesc armistiţiul. Prin zăpadă până la brâu
și pe un ger neobișnuit pe timpul acesta, nemţii trec munţii și
se așează în toată întinderea Ţării Bârsei, că vor fi ca acasă.
Dar garda noastră ajunge să cunoască condiţiile armistiţiului
și pretinde respectarea lor. Nemţii n-au ce face și încep a preda
cai, vite, vehicule, tot ce în retragerea lor vertiginoasă avuseseră
încă timp să smulgă de la cei, pe care îi credeau robiţi pentru
vecie”.
În 10/23 noiembrie 1918 s-a format Consiliul Militar
Român Judeţean care avea ca scop crearea și organizarea
gărzilor naţionale6. Consiliul Militar Român Judeţean
avea în frunte un stat-major, format din comandant,
adjunct și secretar, cancelaria aflându-se în clădirea
Internatului Școlilor Medii Românești, în str. Prundului
nr. 39. Comandant al gărzilor române din Ţara Bârsei a
fost numit căpitanul Aurel Ciortea, iar adjunct căpitanul
Iancu Munteanu.
Zona de acţiune a Consiliului Militar Român
Judeţean cuprindea întreg comitatul Brașov, comunele
din comitatul Făgăraș, comunele brănene, cele din
35
studii/documente
Tohanul Vechi și Nou, Zărnești, Poiana Mărului, Vulcan,
Holbav, Ţânţari și Vlădeni, plus o parte a comitatului
Trei Scaune7.
În „Glasul Ardealului” au fost publicate „Regulamentul
de organizare și funcţionare a gărzilor naţionale”,
comunicatele oficiale și ordinele de zi ale comenzii
militare române din Brașov.
Trebuie să precizăm că anterior constituirii Sfatului
Naţional Român din Ţara Bârsei, în data de 15 noiembrie
1918, în urma unor tratative eșuate cu guvernul maghiar,
Consiliul Naţional Român Central ia hotărârea de a
declara unirea românilor transilvăneni, crișeni, bănăţeni
și maramureșeni cu Regatul României într-o Mare
Adunare Naţională. Din „Anuarul pe anul școlar 1918-
1919”8 al Școlii Comerciale Superioare Greco-Orientale
Române din Brașov aflăm că delegaţia brașoveană
exprima cu entuziasm participarea:
„Într-o săptămână Ţara Bârsei e în picioare și delegaţii
ei plecăm să jurăm dimpreună întregii românimi de dincoace
de munţi, că de aci înainte suntem liberi, stăpâni numai noi
pe soarta noastră; în vagoane fără geamuri și în vagoane de
vite, pe un ger aspru, călătorim veseli în culmea fericirii și în
ciuda funcţionarilor unguri, care rămân buimăciţi și nu-și
pot crede ochilor ce văd”.
Astfel, ca urmare a eforturilor Consiliului Naţional
Român Central, într-o zi de duminică, la 1 decembrie
1918 are loc Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia a
celor 1.228 de deputaţi, în Sala Cazinoului, care votează
în unanimitate Hotărârea de la Alba Iulia a Unirii
Transilvaniei cu Regatul României.
Participanţii brașoveni la acel eveniment relatau starea
de spirit a delegaţilor:
„La Alba Iulia, mulţimea norodului românesc stă să
întunece văzduhul. În cetate, în sala cea mare a Cazinoului
militar, reprezentanţii neamului formează o pădure întreagă
de stejari. Galeriile sunt arhipline de doamnele române. Iar
când hotărârea istorică e aclamată din miile de piepturi ca
izbăvitoarea suferinţelor de secole, un cutremur de înfiorare
străbate mulţimea, ce așteaptă cu încredere vestea de
mântuire. Cu sufletul înălţat și cu lacrimi de fericire în ochi
dăm slavă Celui de sus, că ne-a învrednicit să trăim aceste
clipe sfinte!”.
Adunarea Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie
1918, reprezentând și înfăţișând Naţiunea Română din
Transilvania, Banat și Ţara Ungurească în deplina ei
suveranitate, s-a îngrijit în cadrul hotărârilor ei epocale
de un organ reprezentativ și conducător al Naţiunii
instituind un Mare Sfat Naţional Român. Marele Sfat a
fost compus din 212 membri recrutaţi din reprezentanţii
Partidului Naţional Român, ai Partidului Social
Democrat, ai clerului român și ai organizaţiilor sociale,
culturale, economice românești din Ardeal și Banat.
Acest Mare Sfat, în urma caracterului eterogen și a
compoziţiei sale, neavând mobilitatea și posibilitatea de
iniţiative și de acţiune cerute în acele vremuri, în prima
ședinţă din 2 decembrie 1918 a ales un Comitet format
din 15 membri transferând mandatele sale asupra acestui
Comitet. Comitetul astfel instituit a primit denumirea
36
de Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului și
ţinuturilor românești din Ungaria și a fost învestit cu
adevărate puteri de guvernare, legislative și executive
nelimitate, devenind singurul organ îndreptăţit de a
reprezenta Naţiunea română din aceste părţi și a dispune
în numele său. Cu toate acestea au existat și restricţii
referitor la atribuţiile Consiliului Dirigent. Astfel,
afacerile străine, armata, căile ferate, poștele, telegrafele,
telefoanele, circulaţia fiduciară, vămile, împrumuturile
publice și siguranţa generală a Statului s-au declarant
a fi de resortul guvernului regal de la București, în care
Consiliul Dirigent avea trei reprezentanţi.
Consiliul Dirigent înfiinţează, cu data de
14 decembrie, la Sibiu, „Gazeta Oficială” în care să se publice
hotărârile Marelui Sfat Naţional, decretele, ordonanţele,
regulamentele, notele circulare și oricare alte decizii ale
Consiliului Dirigent, ale șefilor de resort ai acestuia, cum
și ale altor înalte autorităţi ale statului. Această gazetă, de
la nr. 1 la 99, a apărut neîntrerupt până la 31 martie 1929.
Consiliul a hotărât, totodată, ca dispoziţiile sale cu
caracter legislativ să poarte denumirea de decret. Cel
mai important decret este Decretul I despre funcţionarea
în mod provizoriu a serviciilor publice, aplicarea legilor
despre funcţionarea și întrebuinţarea limbilor, care a fost
emis la 24 ianuarie 1919 și publicat în „Gazeta Oficială”
din 27 ianuarie 1919. Limba română se declară limbă
oficială în serviciile publice. Limba de predare în școlile
comunale, confesionale, fundaţionale, particulare să fie
cea hotărâtă de susţinătorul școlii: în școlile primare de
Stat instrucţia să se facă în limba majorităţii populaţiei,
instituindu-se pentru minoritari care dau un număr de
elevi suficient, cursuri paralele în limba lor; în școlile
secundare din judeţ instrucţia să se facă în limba
majorităţii populaţiei din judeţ; iar în învăţământul
superior să se întrebuinţeze limba majorităţii populaţiei
din regiunea respective.
Decretul II cuprinde dispoziţiile privitoare la
funcţionarea în mod provizoriu a serviciilor publice
administrative, introduce noile denumiri românești,
stabilește atribuţiile prefectului etc.
În afară de opera legislativă propriu-zisă, alte două
mari acte au emanat de la Consiliul Dirigent. Este
vorba de Legea privitoare la reforma agrară și la Legea
electorală9.
În nr. 13-15 din 28 februarie 1919 este publicată
lista membrilor Marelui Sfat Naţional Român aleși în
Adunarea de la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918. Astfel
aflăm numele celor care ne-au reprezentat comunitatea:
Brașov: Dr. Vasile Saftu, protopop; Tiberiu Brediceanu,
director de Bancă; Petru Popoviciu, proprietar; Pompiliu
Dan, învăţător director (Zărnești); Axente Banciu,
profesor; Dr. Voicu Niţescu, avocat; Dr. Iosif Blaga,
director gimnazial; Mihaiu Popoviciu, proprietar; Victor
Brătfălean, tipograf și George Grădinar, tâmplar.
Făgăraș: Dr. Nicolae Șerban, avocat; Dr. Ariton Pralea,
avocat și Dr. Octavian Vasu, avocat.
Ne vom rezuma a prezenta câteva evenimente ce au
marcat Brașovul, evenimente ce aveau să consfinţească
1 (83) 2019 document
 studii/documente

preţuirea și importanţa Brașovului în cadrul României la o cotitură locomotiva fumegândă a trenului, urmată de
Mari în perioada imediat următoare: șirul vagoanelor încărcate cu soldaţi, la a căror apropiere au
Intrarea armatei române în Brașov izbucnit vulcanic uralele atât din piepturile soldaţilor, cât și
Din „Glasul Ardealului” nr. 19-1918 aflăm cum au a mulţimii de pe peron.La oprire, din tren a coborât colonelul
fost confecţionate stindardele tricolore românești pentru Dobre, urmat de o patrulă purtând Drapelul regimentului.
primirea armatei române: Întru întâmpinare a ieșit Sfatul Naţional, în frunte cu
„Din cauza lipsei mari de stofe e absolut imposibil a se găsi protopopul Saftu, precum și comandantul Gărzii Naţionale
stindarde tricolor românesc. Magistratul și poliţia orașului brașovene, urmat de purtătorii Drapelului gărzii.După
Brașov, care încă se pregătesc pentru primirea trupelor ce protopopul Saftu a adresat o caldă urare de bun venit și
române, au avut o idee după ce comandantul
ingenioasă pentru batalionului a
pregătirea steagului mulţumit și a sărutat
tricolor: din seria de D rapelul găr zii
steaguri ce le arborau naţionale, ca la un
în decursul războiului semn, toată lumea
și care azi nu mai a început să cânte
au nicio noimă, au «Pe al nostru steag e
împrumutat de la scris unire». Apoi, s-a
cel unguresc culoarea hotărât ca în aceeași
roșie; de la cel austriac zi, la orele 4 după
coloarea galbenă și de masa, după ce va fi
la cel săsesc coloarea încartiruit în fosta
albast ră și astfel cazarmă a honvezilor
au făcut mândr u (astăzi sediul
stindard românesc”. Comisariatului
Un amplu și Militar – n.n.),
emoţionant tablou, Batalionul 6 Vânători
care redă fidel să-și facă intrarea
intrarea armatei triumfală în oraș,
Oraşul Braşov la începutul secolului XX
române în Brașov, precedat de Garda
după proclamarea Unirii de la Alba Iulia, ne este creionat Naţională.Minunata veste s-a răspândit între timp în
de George Dragoș, participant la eveniment, fost stegar în comunele învecinate, așa că, începând de la capătul străzii
armata austro-ungară, șeful Gărzii Naţionale din Săcele10: Șirul Vămii (astăzi str. Mureșenilor – n.n.) și până la
„Libertatea și unitatea naţională era înfăptuită de zece Liceul «Șaguna», se adunase mulţimea românilor – femei,
zile prin voinţa și hotărârea liber exprimată la Alba Iulia bărbaţi și copii. Îndeosebi, Piaţa Sfatului era plină de lume.
de către poporul român din Transilvania, când și-a făcut Se remarcau mai cu seamă româncele din Șcheii Brașovului,
intrarea triumfală în Brașov prima unitate din armata prin tradiţionalele și pitoreștile lor costume. Feţele tuturor
română, Batalionul 6 Vânători, sub comanda colonelului străluceau de bucurie. La orele patru, în sunet de goarne
Dobre.În ziua de 10 decembrie 1918, pe la orele 11, mă au intrat în strada Șirul Vămii un grup de juni călări,
prezentasem cu raportul săptămânal din partea Secţiei apoi Garda Naţională în formaţie de marș, urmată de
a IX-a Săcele, la Comandamentul Gărzilor Naţionale Batalionul 6 Vânători. La apariţia lor, populaţia a izbucnit
Române din Ţara Bârsei, care-și avea sediul în clădirea în puternice strigăte de «Trăiască viteaza armată română!»,
Internatului Liceului «Șaguna», din fosta stradă a «Trăiască România Mare!» la care soldaţii, pășind voinicește
Prundului.La intrarea în birou, profesorul Aurel Ciortea, răspundeau prin puternice urale.Toată lumea s-a îndreptat
comandantul Ţării Bârsei, cu sclipiri de bucurie în ochi, mi-a apoi înspre Liceul Șaguna, unde în sala festivă, ticsită de
comunicat că șeful gării l-a încunoștinţat prin telefon, că peste lume, s-au realizat cuvântări înflăcărate din partea Sfatului
două ore va sosi, dinspre Sf. Gheorghe, un tren cu armată Naţional, a Gărzii Naţionale, a Reuniunii Femeilor, a
română.Imediat a fost anunţat protopopul Dr. Vasile Saftu, corpului didactic al liceului și din partea armatei. Au răsunat
președintele Sfatului Naţional din Ţara Bârsei, căpitanul apoi însufleţite cântece patriotice. Ca încheiere, toată lumea,
Bujor Voina, comandantul Gărzii Naţionale Române din și cei din sală și cei de pe coridoare au început să cânte cu foc:
Brașov și alte persoane, în vederea pregătirii unei primiri cât «Hai să dăm mână cu mână, cei cu inima română» și să joace
mai însufleţite a primilor soli ai eroicei armate române.Sfatul «Hora Unirii». Iar la sfârșit, să se îmbrăţișeze de bucuria
Naţional și Garda Naţională Română, cu drapel în frunte, fericitului vis împlinit al libertăţii și unităţii naţionale”11.
precum și românii și româncele brașovene, care au putut Un alt eveniment memorabil îl constituie vizita
fi anunţaţi în grabă, au ieșit întru întâmpinarea armatei generalului Henri Mathias Berthelot, în data de 3 ianuarie
române. La orele 12 și jumătate, peronul gării era deja plin de 1919. Din „Anuarul pe anul școlar 1918-1919” al Școlii
lume copleșită de emoţia plăcutei așteptări. Nu peste mult s-a Comerciale Superioare Greco-Orientale Române din
auzit din depărtare sunet prelung de goarnă, apoi a apărut Brașov (astăzi Colegiul „Andrei Șaguna” – n.n.), publicat

document 2019 1 (83) 37

studii/documente

la Brașov, în 1919, de Ioan Pricu,directorul școlii, aflăm Și un ultim

descrierea emoţiei și entuziasmului plin de respect al eveniment îl
participanţilor la întâlnirea cu generalul Berthelot: constituie vizita
„Astfel, nu trece mult și după celelalte centre românești, în Ardeal a
Brașovul primește vizita marelui binefăcător al neamului, Majestăţilor Lor
care, ca reprezentant al Franţei glorioase, își închinase toată Regale Regele
energia sângelui său latin pentru înfăptuirea idealului Ferdinand și Regina
nostru naţional. Generalul Berthelot e primit cu pompa Maria, la începutul
strălucitoare, specifică personajelor ilustre, și cu iubirea caldă, lunii iunie 1919,
ce se dă amicilor devotaţi. Încununaţi de cortegiul mândrilor cu oprire scurtă
noștri Juni, pe tot parcursul, generalul e aclamat de mulţimea, în gara Brașov.
care alergase din toate unghiurile Ţării Bârsei să vadă pe Din anuarul sus
nobilul fiu al Franţei, de la care neamul nostru atât de mult menţionat aflăm:
bine a avut. După obiceiul strămoșesc în biserica Sf. Nicolae „În drumul
din Prund se înalţă o fierbinte rugăciune de mulţumire către lor spre Tisa
Atotputernicul pentru răsplata tuturor suferinţelor îndurate, înt r u cercetarea
apoi în sala festivă a liceului, în prezenţa elevilor, generalul e pământului stră-
întâmpinat cu acordurile puternice ale Marseillaise-i, cântate moșesc dezrobit,
în cor, și binecuvântat în numele școlilor și al instituţiilor Majestăţile lor se Generalul Henri Mathias Berthelot
noastre culturale pe de-o parte, pe de alta în numele opresc mai întâi la şi principele Carol
Reuniunii Femeilor Române. Emoţionat, generalul Berthelot noi. Primirea în gară, deși f ixată numai pe minute, e
răspunde și nu dorește nimic mai mult, decât ca bucuria și impunătoare. Solemnitatea, când primul rege român însoţit
fericirea, de care ne-am învrednicit astăzi, să fie spre mărirea de regina sufletelor românești, pune de prima dată piciorul
neamului, iar gloria României Mari să strălucească cât timp pe pământul dezrobit al Ardealului, cutremură până în
va străluci soarele pe cer”. adâncurile sufletului pe toţi de faţă”.
În primăvara anului 1919, Brașovul primește vizita Trei ani mai târziu, imediat după încoronarea din
principelui moștenitor Carol. anul 1922, aceștia reveneau pentru a marca comemorarea
„Și ca o mărturie vie a acestei unităţi, în primăvară, Alteţa soldaţilor români uciși în bătălia de la Bartolomeu. Cu acea
Sa Regală, principele moștenitor Carol, odrasla nobilă, de care ocazie, în semn de adâncă preţuire, orașul dona familiei
în adâncurile noastre de mult erau legate speranţele, ce ni s-au regale bijuteria Ţării Bârsei, și anume, Castelul Bran.
realizat, vine să inspectez trupele regimentelor nou formate Încheiem scurtul periplu aniversar de centenar, redând
din voinicii noștri ardeleni. Brașovul îl primește cu focul celui cuvintele marelui scriitor, orator și publicist care a fost
mai curat entuziasm și tălmăcirea celor mai bogate nădejdi în Barbu Ștefănescu Delavrancea, care s-a stins în anul Marii
viitorul neamului. În gară, la primire, elevii noștri se prezintă Uniri, cu puţin timp înainte ca aceasta să se înfăptuiască:
ca cercetași. Prinţul e vădit satisfăcut, când primește raportul „România este patria noastră și a tuturor românilor. E
profesorului-comandant. Apoi la liceu, în sala festivă unde România celor de demult și a celor de mai apoi. E patria celor
ne adunăm cu toţii, ca să primim vizita princiară anunţată, dispăruţi și a celor ce va să vie”.
personalitatea cuceritoare a prinţului nostru varsă valuri de
entuziasm în sufletele fragede ale tinerimii noastre școlare”. LA MULŢI ANI, ROMÂNIA!
The Great Union and Braşov - Aurelian Armăşelu
Abstract: The newspaper „Official Gazette” offers us an image of the enthusiasm of the inhabitants from
Ţara Bârsei and from Braşov regarding the Great Assembly in Alba Iulia that took place on December 1, 1918
where was decided the Union with the Kingdom of Romania. In Braşov, the year 1919 was marked by the arrival
of the Battalion 6 Mountain Infantry – the first unit of the Romanian Army and the visits of General H.M.
Berthelot, Prince Carol, King Ferdinand and Queen Mary.
Keywords: Romanian National Guard, Ţara Bârsei, Braşov, Great Union, official visits.
NOTE
1
Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Braşov. 8
Ioan Pricu, Anuarul pe anul 1918-1919 al Şcoalei Comerciale Superioare
2
http://ro.m.wikipedia.org/wiki/Barbu_Ştefănescu_Delavrancea. Greco-Orientale Române din Braşov, 1919, Braşov.
3 9
https://www.tpo.ro/educatie/ce-inseamna-principiul-nationalitatilor. Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul 1918-1928, Editura Cultura
4
https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Consiliul_Naţional _Român_Central. Naţională, Bucureşti, 1929.
5
Publicaţia a apărut între 9/22 noiembrie 1918 şi 12 ianuarie 1919. 10
Organizarea noastră naţională – Săcele: „Garda naţională română condusă
6
Formaţiuni militare româneşti aflate la fel ca şi consiliile sau sfaturile naţionale de stegarul Gheorghe Dragoş susţine singură ordinea în comună, căci garda
sub autoritatea Consiliului Naţional Român Central. ungurească în care fuseseră mai mulţi bandiţi de meserie s-a desfiinţat. Ca un
7
Luana Popa, Constituirea şi activitatea Consiliului (Sfaturilor) şi a Gărzii simbol al reînvierii acestor sate, la casa de servici a gărzii, fâlfâie mândrul
naţionale române din actualul judeţ Braşov (1918-1919), în „Cumidava” steag tricolor!” în „Glasul Ardealului” nr. 20 din 6 decembrie 1918.
11
XIV, 1989. Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Braşov, Fond Luana Popa, dosar nr. 155.

38 1 (83) 2019 document


ORGANIZAREA MILITARĂ A TRANSILVANIEI ŞI BANATULUI
ÎN ANUL 1919
N
ecesităţile
de ordin
strategic
referitoare la apărarea
teritoriului naţional,
apărute în urma Unirii
de la 1 decembrie
1918, a Transilvaniei și
Banatului cu Regatul
României, au impus ca
la 25 ianuarie 1919 să
fie semnat de către regele
Ferdinand I, Decretul- Generalul de corp de armată
lege nr. 345 referitor la Constantin Christescu
înfiinţarea Corpurilor 6
și 7 Armată2 în teritoriile recent unite cu Vechiul Regat.
Pentru executarea Decretului-lege aprobat de șeful
statului, la 26 ianuarie 1919, șeful Marelui Stat Major,
generalul de corp de armată Constantin Christescu
a înaintat ministrului de Război, generalul de corp
de armată Arthur Văitoianu, confidenţial, „Decizia
Ministerială nr. 40” relativă la înfiinţarea marilor unităţi
și unităţi în Transilvania și Banat. În cuprinsul acelei
decizii ministeriale erau prevăzute:
1. Corpurile 6 și 7 urmau să aibă compunerea
organică, circumscripţiile teritoriale și dislocarea
prevăzută în tabelele respective ale Marelui Stat Major;
2. Trupa se recruta din toate naţionalităţile din
teritoriul unit, cu exceptarea naţionalităţilor din Ordinul
confidenţial nr. 95/1919;
3. Încadrarea cu ofiţeri combatanţi și necombatanţi
urma să se facă cu ofiţeri activi care trebuiau să se
angajeze în scris că doresc a intra în armata română,
depunând jurământul legal;
4. Ofiţerii de rezervă, care nu doreau să opteze
pentru vreo cetăţenie străină, erau direct înscriși în
controalele cercurilor de recrutare respective, fiind
supuși tuturor îndatoririlor prevăzute de legile și
regulamentele militare din Regat;
5. Compunerea organică a corpurilor de trupă din
infanterie era cea din tabelul anexat deciziei, iar pentru
celelalte corpuri de trupă și servicii urma să fie aceia
din tabelele de efective din 1916 ale armatei Vechiului
Regat;
document 2019 1 (83)
studii/documente
Colonel Dr. Gabriel-George PĂTRAŞCU1
6. Se înfiinţau la
acea dată doar Diviziile
16 și 18 Infanterie;
7. S e r v i c i u l d e
organizare trebuia să dea
dispoziţii pentru luarea
în primire a cazărmilor
și mobilierului de
cazarmament unităţilor
care se înfiinţau;
8. D i r e c ţ i i l e
Echipamentului,
Subzistenţei, Arma- Generalul de corp de armată
mentului, Geniului, Arthur Văitoianu
Sanitare și Remontă
aveau ca responsabilitate de a da ordine de distribuţie
pentru echipamentul de toate categoriile, bucătării de
campanie, armamentul portativ, mitraliere și guri de
foc, cu muniţiile lor, chesoane, trăsuri regulamentare,
telefoane, unelte și materiale de geniu, material sanitar,
spitalicesc și farmaceutic, cai de șea și ham. Pentru
calculul cantităţii de muniţie se avea în vedere tabelele
de efective menţionate la art. 5. Se aloca ca muniţie:
500 cartușe de fiecare armă; 200 cartușe de fiecare
carabină; 100 cartușe de fiecare revolver; 10.000 cartușe
de fiecare mitralieră; 500 lovituri tun; 500 lovituri de
fiecare obuzier;
9. Justiţia militară se aplica, conform Codului
de Justiţie Militară al armatei române, de instanţele
de justiţie militară organizate după modelul celor din
armata română, cu aplicarea măsurilor necesare în
perioada de tranziţie;
10. Administraţia în corpurile de trupă se făcea
potrivit Legii și Regulamentului de administraţie al
armatei române, cu aplicarea măsurilor impuse de
perioada de tranziţie;
11. Măsurile de detaliu în privinţa organizării se
luau de „Serviciul de Organizare” a cărui compunere
se dădea de Ministerul de Război prin ordin special;
12. Direcţiile și serviciile din Ministerul de
Război trebuiau să ia măsurile necesare și dădeau
instrucţiuni de detaliu pentru aducerea la îndeplinire
a acelei decizii ministeriale, în părţile care le
reveneau.
39
studii/documente

CORPUL 6 ARMATĂ (CLUJ)

Cuprindea cercurile de recrutare: Odorhei,Târgu Mureș, Cluj, Bistriţa, Oradea Mare, Beiuș, Satu Mare și Sighetul Marmaţiei
A. Divizia 16 (Bistriţa)
Se recruta din cercurile de recrutare: Odorhei, Târgu Mureș, Cluj, Bistriţa
Brigada 41 Infanterie Târgu Mureș Brigada 42 Infanterie Cluj
Regimentul 81 Infanterie Odorhei Regimentul 83 Infanterie Cluj
Regimentul 82 Infanterie Târgu Mureș Regimentul 84 Infanterie Bistriţa
Batalionul 16 Vânători Seredea Ciucului
Brigada 16 Artilerie Cluj
Regimentul 31 Artilerie Cluj
Regimentul 32 Obuziere Cluj
Batalionul 16 Pionieri Dej
Spitalul militar al Diviziei Bistriţa
B. Divizia 17 (Oradea Mare)
Se recruta din cercurile de recrutare: Oradea Mare, Beiuș, Satu Mare, Sighetul Marmaţiei
Brigada 43 Infanterie Beiuș Brigada 44 Infanterie Satu Mare
Regimentul 85 Infanterie Oradea Mare Regimentul 87 Infanterie Satu Mare
Regimentul 86 Infanterie Beiuș Regimentul 88 Infanterie Sighetul Marmaţiei
Batalionul 17 Vânători Zalău
Brigada 17 Artilerie Oradea Mare
Regimentul 33 Artilerie Oradea Mare
Regimentul 34 Obuziere Oradea Mare
Batalionul 17 Pionieri Satu Mare
Spitalul militar al Diviziei Oradea Mare
C. Comandamentul 6 Teritorial (Cluj)
(denumit în timp de război Divizia 20)
Cuprindea cercurile de recrutare: Odorhei,Târgu Mureș, Cluj, Bistriţa, Oradea Mare, Beiuș, Satu Mare și Sighetul Marmaţiei
Brigada 49 Infanterie Odorhei Cercul de recrutare Odorhei cu birourile de recrutare
Regimentul 97 Infanterie Odorhei și rechiziţii Odorhei
Cercul de recrutare Târgu Mureș cu birourile de
Regimentul 98 Infanterie Târgu Mureș
recrutare și rechiziţii Târgu Mureș
Brigada 50 Infanterie Bistriţa Cercul de recrutare Cluj cu birourile de recrutare și
Regimentul 99 Infanterie Cluj rechiziţii Cluj
Cercul de recrutare Bistriţa cu birourile de recrutare și
Regimentul 100 Infanterie Bistriţa
rechiziţii Bistriţa
Cercul de recrutare Oradea Mare cu birourile de
Brigada 51 Infanterie Oradea Mare
recrutare și rechiziţii Oradea Mare
Cercul de recrutare cu Oradea Mare cu birourile de
Regimentul 101 Infanterie Oradea Mare
recrutare și rechiziţii Oradea Mare
Cercul de recrutare Beiuș cu birourile de recrutare și
Regimentul 102 Infanterie Beiuș
rechiziţii Beiuș
Cercul de recrutare Satu Mare cu birourile de recrutare
Brigada 52 Infanterie Sighetul Marmaţiei
și rechiziţii Satu Mare
Cercul de recrutare cu Satu Mare cu birourile de
Regimentul 103 Infanterie Satu Mare
recrutare și rechiziţii Satu Mare
Cercul de recrutare Sighetul Marmaţiei cu birourile de
Regimentul 104 Infanterie Sighetul Marmaţiei
recrutare și rechiziţii Sighetul Marmaţiei3
Brigada 20 Artilerie Târgu Mureș
Regimentul 39 Artilerie
Regimentul 40 Obuziere Satu Mare
Batalionul 20 Pionieri Cluj

40 1 (83) 2019 document

 studii/documente

D. Trupe și servicii neîndivizionate

Brigada 6 Călărași Târgu Mureș
Regimentul 11 Călărași Târgu Mureș
Regimentul 12 Călărași Gherla
Atelierul regional de Confecţii al Corpului 6 Armată cu Depozitul de echipament Cluj
Consiliul de Război al Corpului 6 Armată Cluj
Închisoarea militară a Corpului 6 Armată Cluj
Comenduirea Pieţei Cluj
CORPUL 7 ARMATĂ (SIBIU)
Cuprindea cercurile de recrutare: Brașov, Sibiu, Alba Iulia; Orăștie, Arad; Timișoara, Caransebeș și Becicherecu Mare
A. Divizia 18 (Sibiu)
Se recruta din cercurile de recrutare: Brașov, Sibiu, Cluj, Alba Iulia și Orăștie
Brigada 45 Infanterie Brașov Brigada 46 Infanterie Orăștie
Regimentul 89 Infanterie Brașov Regimentul 91 Infanterie Alba Iulia
Regimentul 90 Infanterie Sibiu Regimentul 92 Infanterie Orăștie
Batalionul 18 Vânători Sf. Gheorghe
Brigada 18 Artilerie Sibiu
Regimentul 35 Artilerie Sibiu
Regimentul 36 Obuziere Sibiu
Batalionul 18 Pionieri Alba Iulia
Spitalul Militar al Diviziei Sibiu
B. Divizia 18 (Timișoara)
Se recruta din cercurile de recrutare: Arad, Timișoara, Caransebeș și Becicherecu Mare
Brigada 47 Infanterie Arad Brigada 48 Infanterie Biserica Albă
Regimentul 96 Infanterie Arad Regimentul 95 Infanterie Lugoj
Regimentul 94 Infanterie Timișoara Regimentul 96 Infanterie Biserica Albă
Batalionul 19 Vânători Panciova
Brigada 19 Artilerie Lugoj
Regimentul 37 Artilerie Timișoara
Regimentul 38 Obuziere Lugoj
Batalionul 17 Pionieri Deva
Spitalul militar al Diviziei Timișoara
C. Comandamentul Teritorial (Alba Iulia)
(denumit în timp de război Divizia 21)
Cuprindea cercurile de recrutare: Brașov, Sibiu, Alba Iulia, Orăștia, Arad, Timișoara, Caransebeș și Becicherecu Mare
Brigada 53 Infanterie Sibiu Cercul de recrutare Brașov cu birourile de recrutare și
Regimentul 105 Infanterie Brașov rechiziţii Brașov
Cercul de recrutare Sibiu cu birourile de recrutare și
Regimentul 106 Infanterie Sibiu
rechiziţii Sibiu
Brigada 54 Infanterie Alba Iulia Cercul de recrutare Alba Iulia cu birourile de
Regimentul 107 Infanterie Alba Iulia recrutare și rechiziţii Alba Iulia
Cercul de recrutare Orăștie cu birourile de recrutare
Regimentul 108 Infanterie Orăștie
și rechiziţii Orăștie
Cercul de recrutare Timișoara cu birourile de
Brigada 55 Infanterie Timișoara
recrutare și rechiziţii Timișoara
Cercul de recrutare cu Arad cu birourile de recrutare
Regimentul 109 Infanterie Arad
și rechiziţii Arad
Cercul de recrutare Timișoara cu birourile de
Regimentul 110 Infanterie Timișoara
recrutare și rechiziţii Timișoara
Brigada 56 Infanterie Becicherecu Mare Cercul de recrutare Caransebeș cu birourile de
Regimentul 111 Infanterie Caransebeș recrutare și rechiziţii Caransebeș

document 2019 1 (83) 41

studii/documente

Cercul de recrutare cu birourile de recrutare și

Regimentul 112 Infanterie Becicherecu Mare
rechiziţii Becicherecu Mare
Brigada 21 Artilerie Brașov
Regimentul 41 Artilerie Brașov
Regimentul 42 Obuziere Arad
Batalionul 21 Pionieri Arad
D. Trupe și servicii neîndivizionate
Brigada 7 Călărași Arad
Regimentul 13 Călărași Sibiu
Regimentul 14 Călărași Arad
Atelierul reparaţii al Corpului 7 Armată Sibiu
Divizionul 7 Tren Sibiu
Compania 7 Sanitară Sibiu
Atelierul regional de confecţii al Corpului 7 Armată cu depozitul de echipament Sibiu
Consiliul de război al Corpului 7 Armată Sibiu
Închisoarea militară a Corpului 7 Armată Sibiu
Comenduirea Pieţei Sibiu (Sibiu)
TABEL
cu efectivele unei divizii în ofiţeri și oameni de trupă
Comandamentul diviziei 12 ofiţeri 26 trupă
2 brigăzi infanterie 4 10
1 brigadă artilerie 2 5
4 regimente infanterie 248 8.892
1 batalion vânători 24 675
1 regiment artilerie 32 517
1 regiment obuziere 24 496
1 batalion pionieri 21 318
Spital militar divizionar 6 39
TOTAL 373 10.9734
Studiind decizia ministerială, elaborată în urmă cu special, cele cu Ungaria erau foarte tensionate, Marele
secol, putem aprecia în zilele noastre valoarea ei și din Stat Major aflat sub conducerea unui repurtat strateg
punct de vedere a activităţii de stat-major. Întocmită cum a fost generalul de corp de armată Constantin
într-o perioadă de semibeligeranţă, când lucrările Christescu, a analizat cu realism și a dispus în mod
Conferinţei de Pace de la Paris de abia începuseră, corespunzător dislocarea noilor mari unităţi și unităţi
relaţiile cu Rusia sovietică, Ucraina, Serbia și, în mod în cele două provincii românești.
The military Organization of Transylvania and Banat in 1919 - Colonel Gabriel-George Pătraşcu, Ph.D.
Abstract: A strategic need related to the defense of the national territory emerged after the Union of Transylvania and
Banat with the Kingdom of Romania, on December 1, 1918. That required on January 25, 1919 to be signed by King Ferdinand I,
the Decree-Law no. 345 regarding the creation of Army Corps 6 and 7 in the newly united territories with the Old Kingdom.
Keywords: decree, decision, army corps, brigade, regiment, territorial circle, offices, recruitment, requisitioning, division.

NOTE
1
Arhivele Militare Naţionale Române (în continuare A.M.N.R.).
2
A.M.N.R., Fond Ministerul de Război – Secretariatul General, dosar nr. crt.
200/1919, f. 2. Ferdinand I. Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa Naţională, Rege
al României. La toţi de faţă şi viitori sănătate. Asupra raportului Ministrului
Nostru Secretar de Stat la Departamentul de Război sub nr. 5202 din 24
ianuarie 1919. Am decretat şi decretăm: Art. I. – Se înfiinţează pe ziua de 24
ianuarie 1919, Corpurile 6 şi 7 de Armată cu Diviziile 16, 17, 18, 19, 20 şi
21. Circumscripţiile unităţilor şi reşedinţele comandamentelor se vor defini
prin decizie ministerială. Art. II – Toate legile şi regulamentele cu caracter
militar se vor aplica şi acestor unităţi. Prin decizii ministeriale se vor putea
lua măsuri ce s-ar impune de starea de tranziţie. Art. III – Ofiţerii care nu fac
parte din cadrele armatei Vechiului Regat vor fi numiţi prin decret. Propunerile
pentru numiri se vor face pe baza cererilor şi a cazului comisiunei desemnată
de Ministerul de Război. Art. IV – Drepturile şi pensiile ofiţerilor şi gradelor
inferioare primiţi în armata română vor fi respectate.
Art. V – Dispoziţiunile cuprinse în decretul-lege de faţă sunt aprobate de Noi,
sub rezerva ratificări ulterioară a Corpurilor legiuitoare. Art. VI – Ministrul
Nostru Secretar de Stat la Departamentul de Război este însărcinat cu aducerea
la îndeplinire a prezentului decret-lege. Dat în Bucureşti la 25 ianuarie 1919.
Ferdinand. Ministru de Război – General de Corp de Armată Arthur Văitoianu.
3
Ibidem, f. 27.
4
Ibidem, f. 27 bis.

42 1 (83) 2019 document


ASPECTE INEDITE PRIVIND INCURSIUNEA BOLŞEVICĂ
DIN 27 MAI 1919 DE LA TIGHINA
L
a 6 aprilie 1919,
trupele aliate
care au acţionat
la Odessa au început
retragerea în Basarabia. Ca
urmare a înţelegerii dintre
Marele Cartier General
român și Comandamentul
francez, s-a stabilit că
apărarea pe Nistru se va
sigura astfel:
- Sectorul de Nord,
cuprins între Hotin și Generalul de brigadă Ioan Ghinescu,
Tighina, exclusiv, de către comandantul Diviziei 10 Infanterie
trupele Corpului 5 Armată: Divizia 1 Cavalerie,
Diviziile 9 și 10 Infanterie. Rezerva sectorului era
formată din Divizia 4 Infanterie;
- Sectorul de Sud, cuprins între Tighina și Marea
Neagră, de către trupele aliate, comandate de generalul
D’Anselme: Diviziile 16, 30 și 156 franceze, Diviziile 2
și 13 grecești, Divizia 4 Voluntari poloneză2;
- Linia de despărţire între cele două sectoare:
aliniamentul Dubăsari – Chișinău – Huși.
La 25 aprilie 1919, din Corpul 5 Armată, întărit cu
Brigada 4 Roșiori și Brigada 5 Călărași, se va constitui
Grupul de Divizii „General Popovici”3.
Comandantul noii structuri a ordonat, la 2 mai 1919,
înlocuirea Diviziei 10 Infanterie, pe frontul Nistrului,
cu Divizia 4 Infanterie. Activitatea se va încheia la
24 mai 1919, Divizia 10 Infanterie concentrându-se
în raionul: Chișinău – Colonica, Mireni – Chirca –
Givești – Zimbreni – Brailov. Divizia 10 Infanterie mai
avea dislocat la Tighina Batalionul 2 din Regimentul 38
Infanterie – efective 467 baionete, 18 puști mitraliere,
8 mitraliere 4. Aceste forţe se aflau în subordinea
grupului „General Nerel”, având ca agent de legătură
pe locotenentul Bâtcă.
Între 10-15 mai, din ordinul Marelui Cartier General
trupele de grăniceri sunt retrase de pe frontieră5.
La 27 mai 1919, are loc incursiunea bolșevică
de la Tighina. În aceeași zi, comandantul Grupului
„General Popovici” solicită comandantului Diviziei
10 Infanterie, prin Ordinul nr. 1232, ca generalul
Constantin Șerbescu, comandantul Brigăzii 20
Infanterie, să se deplaseze la Tighina, pentru a lua
document 2019 1 (83)
studii/documente
Colonel (r) Remus MACOVEI1
contact cu generalul Nerel și a stabili adevărul asupra
celor întâmplate. Raportul pe care acesta îl va înainta
personal, prin Hughues, trebuia să stabilească: când a
început bombardamentul artileriei inamice; când au
trecut bandele; când au început focurile de infanterie;
când și cum s-au manifestat luptele de stradă; cât au
durat aceste încăierări; după cât timp au fost respinse
bandele înapoi peste Nistru; ce pierderi în oameni
și materiale sunt din partea noastră, ce pierderi la
inamic etc.; să precizeze, de asemenea, care a fost
acţiunea maiorului Baly, comandantul Batalionului 2/
Regimentul 38 Infanterie; ce trupe au luat parte la
acţiune6.
La 31 mai 1919, generalul Constantin Șerbescu, a
înaintat comandamentului Grupului „General Popovici”
următoarea dare de seamă:
Dare de seamă
Asupra atacului bolșevic asupra orașului Bender
în ziua de 27 mai 1919
I . Partea operativă
Pregătirea atacului: În ziua de 26 mai 1919, la ora
8.30 dimineaţa, două avioane venind dinspre nord-est la
o înălţime foarte mare, au lăsat manifeste scrise în limba
franceză, adresate ţăranilor și lucrătorilor francezi și
americani. În majoritate aceste manifeste au căzut în satul
Porcani, iar în Bender au căzut numai vreo 7-8 manifeste,
care au fost luate de către tiraliorii algerieni și unul de
sublocotenentul Iordăchescu din Batalionul II/Regimentul
38 Infanterie.
Un exemplar din aceste manifeste s-a trimis Diviziei 10,
de către Batalionul II/Regimentul 38 Infanterie, iar un alt
exemplar a fost luat de subsemnatul, de la Comenduirea
Pieţii Bender și predate locotenent-colonelului Bolintineanu,
spre a fi înmânat Comandamentului Grupului.
Consider această acţiune a aviaţiei bolșevice ca o
pregătire a atacului, deoarece după cum se va vedea din
capitolul „Partea Informativă” bolșevicii trebuiau să treacă
Nistrul, imediat după lansarea manifestului.
Atacul: În ziua de 27 mai 1919, pe la orele 3.30
dimineaţa, bolșevicii au început un violent bombardament
de artilerie îndreptat asupra bateriei franceze de obuziere
de la sud-vestul orașului și asupra Batalionului de tiraliori
algerieni cantonaţi la vest de gara Bender.
43
studii/documente
La ora 4.10, bombardamentul cu aceeași intensitate a
fost îndreptat asupra orașului și asupra liniei de cale ferată
Bulboca – Bender, focurile veneau din direcţia est și nord Porcani.
Bandele bolșevice au început să treacă Nistrul la ora 3.30
dimineaţa. Trecerea s-a făcut pe bărci și anume: 3 bărci
mari în care încăpeau 15 oameni și 7-9 bărci mici. În total
au trecut aproximativ 300 bolșevici.
Această trecere a fost făcută prin surprindere în dreptul
cazărmii de cazaci situată pe malul Nistrului, cam la
1.200 m sud de pod în dreptul unui post francez.
Focurile de armă bolșevice au început la ora 4.00
dimineaţa, trase atât de bolșevicii care trecuseră Nistrul, cât
și de bolșevicii de pe malul stâng al Nistrului din dreptul
orașului Bender.
Tot la orele 4.00 dimineaţa s-au manifestat și luptele de
stradă la care au luat parte pe lângă bolșevicii care trecuseră
Nistrul și bolșevicii din oraș, care au ieșit în întâmpinarea
celor dintâi, ajutându-i și trăgând focuri de armă și grenade.
La aceste lupte au participat un batalion de tiraliori
algerieni și două secţii de mitraliere din Batalionul II/
Regimentul 38 Infanterie, ce se găsea în cetate.
Lupta a durat aproximativ 3 ore, adică până la ora
7.00, după care a început restabilirea ordinei în oraș care
a durat mai bine de o oră și s-a continuat apoi în timpul
zilei până la orele 16.00.
Bandele au fost respinse peste Nistru, în dezordine, între
orele 6.00-7.00 dimineaţa. În timpul retragerii bolșevicilor,
majoritatea lor a fost înecată, parte împușcaţi, iar parte capturaţi.
Numărul celor capturaţi, care au fost dovediţi până
acum, se ridică la vreo 60 și pe măsură ce sunt anchetaţi am
dat ordin ca să fie consideraţi ca bande și executaţi. Parte din
ei au fost deja executaţi în cetate. Printre bolșevicii capturaţi
de noi sunt și câţiva dezertori din armata noastră și am dat
ordin ca ei să fie trimiși înaintea Curţii Marţiale, pentru ca
în urma sentinţei, executarea lor să aibă loc în faţa trupelor,
ca unii ce au dezertat în ţara inamică, s-au pus în slujba
lor, ridicând armele în contra noastră.
Pierderile sunt: din partea noastră 1 soldat rănit ușor,
1 piesă mitralieră fără afet, fără suport și fără benzile de
cartușe, 8 pumnale și 8 revolvere. Toate acestea au fost luate
de la Secţia de mitraliere a Batalionului II/Regimentul
38 Infanterie ce se găsea la Moara Arsă, situată în partea
de nord-vest a orașului, de către bolșevici îmbrăcaţi civili.
Personalul acestei secţii de mitraliere a fost surprins în corpul
de gardă, fiindcă bolșevicii au dezarmat santinelele fără
ca acestea să aibă timpul de a da alarma. Se mai adaugă,
de asemenea, 4 soldaţi dispăruţi de la postul ce era fixat la
Administraţia Financiară.
Din partea francezilor pierderile nu se cunosc cu precizie,
totuși din informaţii se cifrează la: 7 morţi, 25 răniţi,
60 dispăruţi.
44
Am luat riguroase măsuri să se cerceteze fiecare casă și
să se aresteze toţi cei care au ridicat armele contra noastră,
precum și bolșevicii ascunși prin diferite case care nu s-au
putut întoarce dincolo de Nistru.
Prin acest mod vom putea găsi și piesa de mitralieră, luată
de la Moara Arsă, deoarece dat fiind modul vertiginos cum
au fost respinși, cum și retragerea în debandadă a bolșevicilor,
sunt convins că această piesă n-au putut să o treacă dincolo,
că se află ascunsă în vreo casă în apropierea Morii Arse.
II. Partea Informativă
Din declaraţiile bolșevicilor rezultă următoarele:
a) Intenţionau să treacă la Bender un batalion pe care
îl credeau suficient, întrucât contau pe întreaga populaţie a
orașului, care va provoca revoluţia și va lua armele contra
noastră, ceea ce nu s-a întâmplat. Pe de altă parte, au ales
aici pentru că au fost precis informaţi că francezii nu vor
lupta și vor fraterniza cu ei, iar trupele române nu sunt
aproape deloc. E drept însă că o parte a populaţiei a dat
ajutor bolșevicilor, însă forţa acestora nu avea nicio greutate
combativă sau morală. Sperau ca imediat după lansarea
manifestelor, populaţia se va revolta, iar ei aveau ordin să
treacă imediat după lansarea manifestelor;
b) La Tiraspol sunt: două batalioane, aproximativ
100 de cazaci, Regimentele „Kolesnikow” și „Popof ” cu
efective de aproximativ 600 de oameni fiecare regiment.
La Parcani sunt două companii. Comandantul brigăzii
bolșevice, luând cai de la locuitori, a adus în acest sat două
tunuri de calibru mic și două tunuri grele. Au mai sosit, de
asemenea, 3 vagoane cu muniţii.
În gara Tiraspol este un vagon cu material pentru
aruncat poduri.
La Dubăsari este un batalion (al II-lea din Regimentul
de Basarabia și Regimentul „Ananiew”).
Satul Plosca nu s-a aliat cu bolșevicii, pentru că
locuitorii, cu arme suficiente, apără satul de bolșevici, astfel
că între satul Plosca și bolșevici există stare de război.
Satele Slobozia, Mălăești, Caragaţ și Cibruci sunt bolșevice.
III. Concluzii
Din ancheta făcută la faţa locului de subsemnatul,
în prezenţa locotenent-colonelului Bolintineanu, de la
Comandamentul Grupului de Divizii „General Popovici”, se
constată că bolșevicii au trecut printr-un punct situat la 1.200 m
sud de pod, în dreptul cazărmii de cazaci (actualmente spitalul
evreiesc) și, deci, prin sectorul francezilor, dar ei acuză postul
de grăniceri din acea parte care de fapt nu există în acest punct.
Astfel, fiindcă bolșevicii au trecut nesupăraţi de posturile
franceze din cauza nesupravegherii de aproape a Nistrului,
în acest punct, precum și de santinelele aliaţilor noștri, care
și înainte de acest atac fraternizau cu bolșevicii.
1 (83) 2019 document
 studii/documente

Am credinţa că această trecere a fost înlesnită de francezii În plus a făcut încercarea

bolșevici. spre a se vedea dacă francezii
Mulţi din prizonieri ne-au declarat că o bună parte din fraternizează cu ei sau nu.
francezi, și anume soldaţii albi care îi întâlneau, se lăsau Ori s-a văzut că tiraliorii
să fie capturaţi de bunăvoie, prin ridicarea de mâini, iar francezi au luptat f iindcă
numai cei negri (tiraliorii algerieni) luptau. sunt buni soldaţi, nu tot astfel
Numai așa se explică numărul destul de mare de soldaţi s-a petrecut cu ceilalţi soldaţi
francezi luaţi de bolșevici, aproximativ 60. albi care s-au predat, iar
Ceva mai mult, atunci când grănicerii noștri au vrut restul s-au retras fără a lupta.
să tragă asupra bolșevicilor din bărci, soldaţii francezi i-au În orice caz trupele române
oprit, spunând că sunt niște locuitori nearmaţi (raport- nu pot fi trase la răspundere
verbal al maiorului Ionescu, comandantul Companiei de de reușita sur prinderii
grăniceri de la Bender, dat înaintea locotenent-colonelului atacului bolșevic, întrucât noi
Bolintineanu). nu aveam în acel moment în
Pentru ca în viitor orașul Bender să fie pus la adăpostul Bender decât o companie de Colonelul Nicolae Bolintineanu
vreunei noi incursiuni bolșevice, poate cu caracter și mai gardă cu o secţie de mitraliere
grav, care ar periclita frontul nostru de apărare spre și aceasta pusă sub ordinele Comenduirii Pieţii, pentru gărzi
Chișinău, propun: și apărarea unor anumite instituţii, iar la Cetate două secţii
- ca să se instituie la Bender un comandament român, de mitraliere.
compus dintr-un regiment de infanterie (3 batalioane, Eu însă găsesc că maiorul Bally, chiar dacă nu a primit
3 baterii de artilerie de câmp și 1 baterie de obuziere), dacă un ordin de apărare a orașului de la domnul general Nerel,
francezii nu sunt în stare să păzească singuri; totuși găsesc că ar fi putut să facă act de iniţiativă în sensul
- acest mic grup ar avea în paza sa, nu numai orașul, de a fi adunat la timp toată compania și secţia mitraliere
dar și cetatea, cu alte cuvinte un front de 3-5 km, ce s-ar din oraș, pentru a concura și el la respingerea bolșevicilor
intercala între trupele franceze. În rezervă s-ar găsi alte peste Nistru, împreună cu tiraliorii algerieni.
regimente la Farlandani și Tantari, constituind astfel După informaţiile date de sublocotenentul Bâtcă, din
o brigadă mixtă, gata a interveni oricând în sectoarele Regimentul 38 Infanterie, agent de legătură al brigăzii pe
franceze, f ie spre Gura Bacului, f ie spre Chișcani și lângă Grupul „Nerel”, francezii dispuneau în momentul
Chircăești, comunicaţiile de aici fiind mai lesnicioase; atacului de următoarele forţe care erau dispuse astfel:
- de altfel chiar domnul general Nerel ne-a declarat a) în Cetate – Batalionul 2 din Regimentul Tiraliori
că nu contează pe trupele sale, încât nu ar fi bine ca un loc Algerieni;
tocmai așa de important unde se întâlnesc două linii ferate b) în oraș, cantonat la diferite școli, o companie de geniu
ce unesc întreaga Basarabie cu Chișinăul, unde populaţia 14/4, o companie 19/31 și diverse trupe speciale, circa
are un spirit de bolșevism așa de intens, să fie încredinţată 800 oameni.
unor trupe pe care nu se poate conta. Urmează o nouă dare de seamă, mai completă, la care
În rezumat trecerea bolșevică la Bender a avut mai mult se va atașa rezultatul și diferitele cercetări și investigaţii
un rol de a provoca o revoluţie, bazată pe spiritul populaţiei ale subsemnatului.
și pe comitetele bolșevice ce sunt în oraș, dar nici de cum pe Comandantul Brigăzii 20 Infanterie
un avantaj tactic. General Șerbescu7.
Unpublished Aspects regarding the Bolshevik Incursion on May 27, 1919 from Tighina
Colonel (r) Remus Macovei
Abstract: On April 6, 1919, the allied troops which operated in Odessa area began their retreat to Basarabia.
On May 27, took place the Bolshevik incursion from Tighina. On May 31, General Constantin Şerbescu remitted
to „General Popovici” Commandment a report in which he tried to determine how this action unfolded, the
losses suffered and the way of reaction to the Bolsheviks.
Keywords: 1919, Basarabia, Bender, Bolshevik incursion, Romanian-French cooperation.

NOTE
4
1
Preşedintele Filialei Constanţa a Asociaţiei Naţionale „Cultul Eroilor”. Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), Jurnalul de operaţii asupra
2 evenimentelor şi operaţiilor petrecute în timpul de la 1-31 mai 1919, ff. 357-360.
General de brigadă dr. Dumitru Seserman, Acţiunile Armatei Române în spaţiul 5
General de brigadă dr. Dumitru Seserman, Op. cit., p. 192.
dintre Carpaţii Orientali şi Nistru (1917-1920), Editura Universităţii Naţionale 6
A.M.R., Jurnalul de operaţiuni asupra evenimentelor şi operaţiunilor petrecute
de Apărare, Bucureşti, 2004, p. 192.
3
în timpul de la 1-31 mai 1919, f. 383.
Ibidem, p. 192. 7
Ibidem, ff. 398-404.

document 2019 1 (83) 45

studii/documente
ÎNTĂRIREA APĂRĂRII ANTIAERIENE DIN ROMÂNIA
LA ÎNCEPUTUL ANULUI 1943
Profesor Dr. Viorel GHEORGHE
B
ombardamentele aeriene efectuate de
aviaţia sovietică împotriva României după
declanșarea „Operaţiunii Barbarossa” nu au
avut rezultate deosebite. Aviaţia de vânătoare și artileria
antiaeriană românească și germană și-au făcut datoria.
Aviaţia sovietică de bombardament a avut propriile sale
limitări, nereușind să pună în pericol major rafinăriile,
porturile sau căile de comunicaţii de pe teritoriul
României. Germania era dependentă de petrolul
românesc, iar protejarea acestuia a fost tratată într-un
mod foarte serios. Atacurile, american din noaptea de
12 iunie 1942 și cel sovietic din 13 septembrie, au alertat
forurile conducătoare din cele două ţări. Ca urmare, la
începutul anului 1943, apărarea antiaeriană din zonele
sensibile de pe teritoriul României a început să fie
consolidată.
La 4 ianuarie 1943, Subsecretariatul de Stat al Aerului
cu Nota informativă nr. 1319/C, îi prezenta mareșalului
Antonescu intenţiile germane. Aceștia doreau, ca, din
8 ianuarie, să aducă în România 4 divizioane grele, dotate
cu tunuri antiaeriene de calibru 88 mm, 1 divizion de
proiectoare, 2 divizioane de apărare pasivă, 1 batalion
material contra incendiilor, 1 baterie specialiști uleiuri,
2 comenzi de regiment. În total, la Ploiești, trupele germane
urmau să deţină 28 baterii grele, 16 baterii ușoare, 6 baterii
de proiectoare, 2,5 baterii baloane de protecţie, 4 baterii
apărare pasivă, 1 baterie specialiști uleiuri minerale1. La
București, dispozitivul antiaerian german trebuia format
din 19 baterii grele, 16 baterii ușoare, 1 batalion apărare
pasivă, la Constanţa din 7 baterii grele, 5 baterii ușoare și
2 baterii de proiectoare, la Cernavodă din 5 baterii grele,
4 baterii ușoare și 1 baterie baloane de protecţie, iar la
Giurgiu se dorea aducerea a 3 baterii grele, 3 baterii ușoare
și 1 baterie baloane de protecţie. La Ploiești, germanii
intenţionau să constituie un comandament de brigadă,
pentru conducerea tuturor acestor forţe.
Referitor la acest plan, pe care generalul Gerstenberg
l-a prezentat verbal generalului Jienescu, în ziua de
3 ianuarie 1943, ultimul a considerat că nu era nevoie
de artilerie germană pentru apărarea Bucureștiului.
Pentru suplimentarea artileriei românești din jurul
Capitalei era suficientă dislocarea unor baterii de la
Ploiești și înlocuirea lor cu noile unităţi germane.
Jienescu considera că Germania are suficient material
pentru apărarea pasivă și poate astfel ajuta România să-și
formeze primele două batalioane, unităţi inexistente în
46
Tunuri antiaeriene ,,Gustloff ” calibru 20 mm (Colecţia Valeriu Avram)
acel moment în organica Subsecretariatului de Stat al
Aerului (SSA)2.
Dislocarea unităţilor germane nu era considerată de
Jienescu ca fiind definitivă și, de aceea, era nevoie de o
analiză comună efectuată de Misiunea Militară a Armatei
Germane și Comandamentul Apărării Antiaeriene din
cadrul SSA. Stabilirea comandamentului trebuia făcut
pe baza principiului stabilit de mareșalul Antonescu
și anume cine avea majoritatea mijloacelor deţinea și
exercitarea acestuia.
Pe de altă parte, generalul Jienescu considera că în
acel moment era nevoie de piesele de 88 mm pe frontul
antisovietic, pentru că acestea aveau capacităţi antitanc
redutabile. În acel moment, pe front erau dislocate
12 baterii „Vickers” de 75 mm, ce intrau în dotarea a
6 divizioane antiaeriene mobile. Aceste tunuri „Vickers”
nu aveau capacităţi de luptă antitanc și nici proiectile
capabile să distrugă blindate. De aceea, tunurile
„Vickers” puteau fi retrase la Ploiești, pentru a consolida
apărarea antiaeriană a zonei petrolifere și înlocuite pe
front cu tunurile de 88 mm3.
La începutul anului 1943, în zonele sensibile erau
dislocate cantităţi importante de armament antiaerian.
La Ploiești, erau 18 baterii calibrele 75 și 88 mm,
12 baterii calibru 37 mm, 3 baterii proiectoare,
2,5 baterii baloane de protecţie și 1 batalion apărare
pasivă, toate aparţinând armatei române. La acestea, se
adăugau 4 baterii calibru 88 mm, 3 baterii de proiectoare,
3 batalioane apărare pasivă și 1 batalion specialităţi ale
armatei germane. Bucureștiul era apărat doar de artileria
antiaeriană română, care avea 13 baterii calibrele 75 și
88 mm, 10 baterii calibrele 20 și 37 mm și 5 baterii de
1 (83) 2019 document

proiectoare. La Constanţa se găsea 1 baterie calibru
37 mm, 1 baterie mitraliere antiaeriene calibru 13,2 și
1 baterie de proiectoare, din partea română, la care se
adăugau 3 baterii calibru 88 mm și 1 baterie calibru
37 mm ale germanilor4.
Generalul Jienescu l-a informat pe mareșalul
Antonescu, cu Nota informativă nr. 1396/C, de o altă
solicitare a generalului Gerstenberg. Acesta, în data de
2 ianuarie 1943, printr-o scrisoare secretă a cerut date
exacte despre situaţia în personal și material a SSA,
pentru accelerarea înzestrării Aeronauticei Regale Române,
cu material german modern5.
Foarte precaut, generalul Jienescu a discutat personal
cu Gerstenberg pentru a afla motivaţia adevărată a
acestei cereri, dar fără succes. Ca urmare, a solicitat
opinia mareșalului Antonescu6. Acesta, la 26 ianuarie
1943, a comunicat conducerii SSA că este de acord cu
informarea exactă a generalului Gerstenberg în ceea ce
privește organizarea și dotarea aviaţiei militare române7.
În paralel cu planurile germane de consolidare a
apărării antiaeriene din România, autorităţile militare
de la București aveau propriile programe de dezvoltare a
acestei arme, care presupuneau achiziţii de tehnică nouă,
atât produsă în ţară, cât și de import. La începutul anului
1943, SSA-ul avea în subordine o artilerie antiaeriană
destul de numeroasă și diversificată, din punct de vedere
al calibrelor.
La est de Bug, în zona de operaţii, se găsea 1 brigadă
de artilerie antiaeriană, formată din 2 regimente
a câte 3 divizioane fiecare. Aceste unităţi aveau
12 baterii grele „Vickers” calibru 75 mm, 16 baterii de
tunuri „Rheinmetall” calibrul 37 mm, 2 baterii tunuri
„Oerlikon” calibrul 20 mm și 3,5 baterii de mitraliere
antiaeriene „Hotchkiss” calibrul 13,2 mm.
În zona interioară se găsea Comandamentul
Artileriei Antiaeriene la București, 3 brigăzi și
5 regimente (operative) și Centrul de Instrucţie al
Artileriei Antiaeriene. Toate acestea dispuneau de
25 baterii „Vickers” calibru 75 mm, 10 baterii (model
vechi) calibru 75 și 76,5 mm, 8 baterii „Bofors” calibru
40 mm, 12 baterii „Reinmetall” calibru 37 mm, 3 baterii
„Gustloff ” calibru 20 mm, 14 baterii de mitraliere
antiaeriene Hotchkiss calibru 13,2 mm, 9 baterii cu
proiectoare calibru 130 mm și 6 baterii de pândari8. La
bazele regimentelor antiaeriene mai erau în formare
4 baterii „Vickers” calibru 75 mm, 4 baterii „Rheinmetall”
calibru 37 mm și 6 baterii „Oerlikon” calibru 20 mm.
Toate acestea însemnau 420 de tunuri „Vickers”,
188 de tunuri „Rheinmetall”, 420 de tunuri „Gustloff ”,
72 tunuri „Bofors”, 45 tunuri „Oerlikon”, 200 mitraliere
„Hotchkiss” și 108 proiectoare9.
document 2019 1 (83)
studii/documente
Tun antiaerian „Vickers” calibru 75 mm (Colecţia Valeriu Avram)
Cu toate acestea, conducerea SSA aprecia că
exista un deficit destul de mare în dotarea cu artilerie
antiaeriană. Mai era nevoie de cel puţin 24 baterii grele,
fie „Vickers” calibru 75 mm, fie „Krupp” calibru 88 mm
și de 21 baterii ușoare calibru 20-40 mm10.
Industria românească de apărare a contribuit
substanţial la dotarea artileriei antiaeriene. Până la
1 ianuarie 1943, fabrica „Astra” a livrat 41 de baterii
„Vickers” a 164 de piese, din care 8 baterii a 32 de piese
erau importate din Anglia înainte de 1940. Aceeași
fabrică a livrat și 32 de baterii „Rheinmetall” calibru
37mm, adică 288 de piese, din care 24 importate
din Germania. Conform planului de înzestrare pe
anul 1943, fabrica brașoveană trebuia să livreze lunar
4 piese „Vickers” și 12 piese „Rheinmetall”. În paralel,
Ministerul Înzestrării Armatei și a Producţiei de Război
a mai comandat în străinătate, pentru dotarea trupelor
terestre, 422 piese „Oerlikon”, 268 piese „Hotchkiss”
calibru 25 mm și 35 piese „Gustloff ”11.
SSA a decis ca în zona de operaţiuni să trimită
9 divizioane noi formate, compuse din 2 baterii grele
și 3 ușoare, iar pentru protecţia aeroporturilor militare
să mai aloce încă 3 divizioane, formate tot din 2 baterii
grele și 3 ușoare12.
La terminarea acestui program de înzestrare, SSA
estima că, în varianta maximală, pentru apărarea zonelor
sensibile din ţară se putea baza pe 80 de baterii grele și 70 de
baterii ușoare, la care se mai adăugau bateriile de mitraliere,
proiectoare și baloane care existau în acel moment13.
Generalul Gerstenberg dorea să realizeze o dublură
a Postului de Comandă al Misiunii Aeronautice
Germane. În acest sens el s-a adresat, pe 9 ianuarie 1943,
șefului Cabinetului Militar al mareșalului Antonescu,
cu rugămintea ca vila Lupescu, unde funcţionase iniţial
acest post de comandă, să îi fie din nou pusă la dispoziţie.
Acest al doilea punct de comandă era necesar, în viziunea
lui Gerstenberg, pentru conducerea acţiunilor aeriene în
cazul apariţiei unor probleme cu reţeaua de transmisiuni.
47
studii/documente
Staţii radar germane lângă Ploieşti (Colecţia Valeriu Avram)
Colonelul Radu Davidescu a răspuns abia în
25 ianuarie și a precizat că vila Lupescu nu mai poate fi
pusă la dispoziţia Misiunii Aeronautice Germane, pentru
că instalaţiile sanitare erau degradate, iar după efectuarea
reparaţiilor, la dorinţa mareșalului Antonescu trebuia să
devină casă de oaspeţi. De asemenea, tot din ordinul lui
Antonescu aici era dislocat batalionul său de gardă14.
La începutul lunii februarie 1943, atunci când bătălia
de la Stalingrad se apropia de final, conducerea SSA a
luat decizia ca o parte din unităţile de artilerie antiaeriană
să intre în subordinea Flotei 4 Aeriene germane, până
la refacerea Corpului Aerian Român. Pentru mijloacele
antiaeriene, generalul Ermil Gheorghiu, comandantul
Corpului Aerian Român, a propus ca 4 baterii „Vickers”
calibru 75 mm și 4 baterii „Rheinmetall” calibru 37 mm să
fie readuse în ţară. Restul mijloacelor, formate din 6 baterii
„Vickers” și 6 baterii „Rheinmetall” să fie organizate într-un
regiment și puse sub comanda Corpului Antiaerian,
comandat de generalul Dessloch. Unităţile românești
trebuiau întrebuinţate la apărarea antiaeriană a zonelor
sensibile din Dniepropetrovsk, Zaporojie și Melitopol15.
Din informaţiile furnizate de Serviciul Special de
Informaţii (SSI), conducerea SSA a ajuns la concluzia
că la Istanbul se găsea un post de radio-ghidaj pentru
dirijarea avioanelor de bombardament ale armatei
americane. Ca urmare, la începutul lunii februarie 1943,
s-a intervenit pe lângă Misiunea Militară Aeronautică
Germană pentru a aduce în România echipamente de
bruiaj radio pentru a contracara ghidarea formaţiunilor
de bombardiere inamice că ar putea veni dinspre Egipt,
Siria sau Cipru. La 6 februarie, partea germană a anunţat
venirea în România a unei formaţiuni de supraveghere
TFF (telegrafie fără fir), pentru a determina mijloacele
de navigaţie ale inamicului, de tipul radio-farurilor
sau posturi de unde dirijate, supravegherea și eventual
neutralizarea lor. Această unitate urma să fie amplasată
în Carpaţi, pe versantul lor sudic16.
48
La începutul lunii martie 1943, o importantă
cantitate de artilerie antiaeriană a fost pusă la dispoziţia
armatei române de către Misiunea Aeronautică
Germană din România. La 13 martie 1943, cu Nota strict
secretă nr. 124/943, generalul Gerstenberg îi comunica
colonelului Radu Davidescu, șeful Cabinetului Militar
al Conducătorului Statului, că, tot materialul adus în
cursul lunii ianuarie 1943 din Germania, a fost predat
unităţilor românești de artilerie antiaeriană.
Au intrat în dotarea unităţilor românești: 16 baterii
grele calibru 88 mm cu 64 de piese, 8 baterii ușoare
calibru 20 mm cu 96 de tunuri, precum și 3 baterii
de proiectoare calibru 150 mm cu 12 aparate. Până
la sfârșitul lunii iunie 1943, trebuiau să mai vină din
Germania 6 baterii grele calibru 88 mm cu 36 tunuri,
2 baterii ușoare calibru 37 mm cu 24 tunuri și 6 baterii
ușoare calibru 20 mm cu 90 tunuri.
Pentru folosirea în mod eficient a acestei tehnici era
nevoie de pregătirea unui personal destul de numeros,
atât în Germania, cât și în ţară, cu instructori germani,
format din 220 de ofiţeri, 10 medici, 420 subofiţeri
și 6.450 soldaţi. La aceștia se mai adăugau 20 de
subofiţeri și 200 de soldaţi-armurieri, pentru întreţinerea
corespunzătoare a noi tehnici. Gerstenberg considera că
acest personal, în luna mai, trebuia să înceapă cursurile
de instrucţie, pentru ca noua tehnică să devină cât mai
repede operaţională. După încheierea acestui transfer și
după instruirea personalului necesar, totalitatea artileriei
antiaeriene de pe teritoriul României urma să treacă sub
comandă românească17.
Apărarea pasivă era foarte importantă în timpul
unui bombardament aerian inamic. Capacitatea de
intervenţie, dar și viteza cu care reacţionau erau vitale
pentru reducerea numărului de victime. În București
erau multe echipe de apărare pasivă organizate pe
baza „Instrucţiunilor de organizarea și funcţionarea
formaţiunilor de apărare pasivă și muncii de folos
obștesc în mediul urban”. Pentru verificarea acestora, la
25 februarie 1943, a fost cerută aprobarea mareșalului
Antonescu, pentru organizarea unui exerciţiu de
alarmare pentru ziua de duminică 28 februarie.
Exerciţiul de alarmare era programat să înceapă la ora
10 și să se încheie la 11,3018. Acest exerciţiu nu viza toată
populaţia Capitalei, ci doar comandamentele și echipele
de apărare pasivă, personalul care încadra apărarea pasivă
a întreprinderilor, iar din rândul premilitarilor agenţii
de transmisiune, telefoniștii și brancardierii19.
Situaţia adăposturilor antiaeriene erau de asemenea
în atenţia lui Antonescu. O zonă critică era Gara de
Nord, tranzitată în permanenţă de un număr mare de
călători. De aici se conducea și circulaţia trenurilor,
activitate vitală pentru ţară și armată. La începutul lunii
1 (83) 2019 document
 studii/documente

acces din garajele Legaţiei. Acesta avea un planșeu

de 2 metri grosime și conducte de aerisire, dar nu era
terminat. Deși nu era compartimentat, putea adăposti
20 de persoane. Dacă se amenaja și primul subsol, se
putea dubla capacitatea de adăpostire. Pentru a deveni
funcţional, adăpostul mai avea nevoie, printre altele, de
montarea ușilor blindate, de acces și salvare, de montat
instalaţiile de încălzit, luminat, ventilaţie și filtrarea
aerului, în valoare de peste 1,2 milioane lei23. Din
cauza capacităţii reduse, acest adăpost nu avea mari
utilizări. Conducerea SSA, considera că poate fi folosit,
la nevoie, de vreun serviciu al Președinţiei Consiliului
de Miniștri24.
Tun calibru 37 mm din dotarea artileriei antiaeriene române
(Colecţia Valeriu Avram) Antonescu a considerat că adăpostul de la Palatul
Administrativ al CFR este prioritar și a cerut generalului
martie 1943, Antonescu a dorit să știe care este situaţia Orzeanu și Direcţiei Generale CFR să ia măsuri pentru
adăposturilor antiaeriene de la Gara de Nord. SSA a a se termina fără întârziere adăpostul. În schimb, cel de
precizat, pe 9 martie, că în zona Gării de Nord sunt mai la fosta Legaţie Sovietică a fost considerat inutil și
multe adăposturi, în stadii diferite de construcţie. Exista Antonescu nu a aprobat finanţarea pentru terminarea
un adăpost betonat, prevăzut cu aer condiţionat, bine lui25.
organizat și folosit de către Serviciul de Mișcare al Gării Problema camuflării orașului Ploiești, pentru a nu
de Nord în timpul atacurilor aeriene. Acesta era compus fi ușor detectat din aer de aviaţia inamică, a apărut din
din 3 camere, dintre care una avea aparatura telegrafică, nou la finele anului 1942. Comandamentul Apărării
iar celelalte două erau la dispoziţia personalului necesar Antiaeriene a constatat, în urma unor experienţe, că
pentru funcţionarea Serviciului de Mișcare. Tot la șoseaua Ploiești - Mizil era foarte vizibilă, inclusiv pe
Gara de Nord era un alt timpul nopţii. Șoseaua avea
adăpost, în formă de cupolă un colorit gri-deschis din
conică, prevăzut și el cu cauza cimentului folosit
aer condiţionat, unde se la modernizarea căii de
găseau instalate un post rulare și constituia un reper
telegrafic și unul telefonic, ajutător pentru aviaţia
în legătură cu staţiile vecine inamică la găsirea regiunii
ale CFR-ului20. petrolifere26.
Pe n t r u p o p u l a ţ i e , Soluţia tehnică urgentă
personalul Gării de Nord pentru eliminarea acestui
Instalaţie pentru producerea ceţii artificiale, lângă Ploieşti
și călători se găsea în (Colecţia Valeriu Avram) dezavantaj era gudronarea
construcţie, la subsolul șoselei, după modelul
Palatului Administrativ al CFR, un adăpost pentru șoselei București -Ploiești. Totuși, Comandamentul
3.000 de persoane. În martie 1943, acest adăpost nu era Apărării Antiaeriene, după o analiză tehnică mult
compartimentat, lipseau caloriferele, ușile blindate de la mai amănunţită, a comunicat, la 5 decembrie 1942,
intrare, ușile etanșe de la interior. Instalaţia de lumină conducerii SSA că preferă stropirea șoselei cu cut-back,
era aproape gata, sistemul de ventilare era în curs de o variantă mult mai convenabilă și eficientă, peste care
montare, iar instalaţia sanitară era parţial în stare de să se răspândească 4-5 kilograme de piatră grus27 pe
folosire. Dotarea cu medicamente și materiale sanitare metrul pătrat. Această operaţiune costa 35 de lei pe
era incompletă și erau montate bănci pentru aproape metru pătrat și se putea realiza într-un timp foarte scurt.
500 de persoane. Conducerea SSA menţiona că exista La 13 februarie 1943, Ministerul Aerului și Marinei
finanţare pentru terminarea acestui adăpost21. a fost de acord cu această solicitare. Ca urmare, pe
Un alt adăpost de care s-a interesat Antonescu a fost 19 februarie, s-a intervenit pe lângă Direcţia Generală
cel de la fosta Legaţie Sovietică și dacă acesta putea a Drumurilor de pe lângă Marele Stat Major, pentru
fi folosit de spitalele „Elisabeta” și „Antoniu”, care se aprobarea acestui proiect, iar lucrările să fie efectuate cu
găseau în apropiere22. SSA a precizat că aici se găsea fonduri destinate amenajării drumurilor de interes militar28.
un adăpost antiaerian, la al doilea subsol, cu scară de Totalul cheltuielilor era estimat la 7,2 milioane lei.

document 2019 1 (83) 49

studii/documente

În paralel s-a intervenit și la Serviciul Drumurilor

Naţionale - Ploiești, pentru aprovizionarea cu piatră
grus. Termenul limită pentru executarea acestei lucrări
era 15 martie 1943.
Cu toate acestea au apărut sincope în realizarea
camuflării șoselei Ploiești - Mizil. Cei de la Serviciul
Drumuri Naţionale - Ploiești au luat măsurile necesare
pentru aprovizionarea cu piatră grus, dar au constatat
că Marele Stat Major nu a aprobat executarea și plata
acestui proiect și nici nu au alocat vagoanele de cale
ferată, necesare pentru transportul pietrei grus.
În această situaţie, la 6 martie 1943, Ministrul
Lucrărilor Publice și Comunicaţiilor s-a adresat direct
mareșalului Antonescu pentru a obţine clarificările Tun antiaerian calibru 20 mm deservit de militari germani din centura
necesare29. Intervenţia a avut succes, pentru că la de apărare a Ploieştiului (Colecţia Valeriu Avram)
8 martie, generalul Șteflea - șeful Marelui Stat Major și nu corespundea unei ţări care se considera cu adevărat
- îi raporta mareșalului Antonescu acordul pentru independentă. O explicaţie a acestei atitudini era că în
executarea lucrării de camuflare a șoselei Ploiești acel moment relaţiile româno-germane erau tensionate
- Mizil30. Conform generalului Șteflea, urma să se
din cauza catastrofei militare de la Stalingrad.
stropească cu cut-back o porţiune de 15 kilometri din
Începutul anului 1943 a adus cu sine declanșarea unui
respectiva șosea, la un preţ estimat de Direcţiunea
proces mult mai vast de întărire a apărării antiaeriene a
Generală a Drumurilor de 5,5 milioane lei.
României. Materialul oferit de germani a reprezentat
Prin același procedeu trebuia camuflată și o porţiune
de 35 kilometri din șoseaua București - Ploiești, la doar o parte din acest program. Industria românească a
un preţ estimat de 11 milioane lei. Direcţia Generală fost implicată din plin pentru a furniza piese de artilerie
a Drumurilor din cadrul Marelui Stat Major era de antiaeriană, de calibre diferite și muniţiile respective.
acord ca lucrările, care însumau 16,5 milioane lei, să fie Din Elveţia, Franţa și Suedia au fost importate tunuri
finanţate din creditul pentru lucrările de interes militar31. de calibru mic, atât pentru trupele terestre, cât și pentru
Mareșalul Antonescu a fost de acord cu această lucrare Comandamentul Apărării Antiaeriene din cadrul SSA.
de camuflare însă în condiţii diferite. Sumele trebuie să fie Conducerea superioară a aviaţiei militare române era
suportate și de germani, pentru toate lucrările de camuflaj și sigură că declanșarea unor bombardamente aeriene ale
apărare naţională, în proporţie cu cota aparte din petrolul Aliaţilor împotriva României era doar o chestiune de
exportat lor. Idem și pentru italieni dacă au același avantaj timp și de aceea s-a încercat consolidarea sistemului de
de la preţul petrolului32. Opţiunea lui Antonescu era bizară apărare antiaeriană al ţării.
Strengthening of the Anti-Aircraft Defense of Romania at the beginning of 1943
Prof. Viorel Gheorghe, Ph.D.
Abstract: Enemy bombing in the summer of 1941 and 1942, the entry into the war of United States persuaded the
German and Romanian military authorities to require the strengthening of anti-aircraft defense of sensitive areas from
Romania, raising collaboration. It was started a modernization program with the acquisition of the art of new artillery
pieces, imported or produced in Romania. At the same time an attempt was made for the consolidation of the civil defense.
Keywords: anti-aircraft artillery, collaboration, industry, bombing, oil.

NOTE
1 17
Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare A.N.I.C.), Fond Preşedinţia Consiliului Ibidem, f. 169.
18
de Miniştri (în continuare P.C.M.) - Cabinet, dosar nr. crt. 71/1943, f. 8. Ibidem, f. 129.
2 19
Ibidem, f. 9. Ibidem, f. 128.
3 20
Ibidem, f. 10. Ibidem, f. 135.
4 21
Ibidem, f. 13. Ibidem, f, 139.
5 22
Ibidem, f. 30. Ibidem, f. 141.
6 23
Ibidem, f. 31. Ibidem, f. 139.
7 24
Ibidem, f. 34. Ibidem, f. 140.
8 25
Ibidem, f. 94. Ibidem, f. 142.
9 26
Ibidem f. 87. Ibidem, f. 147.
10
Ibidem, f. 83. 27
Piatra grus era o piatră tare, sfărâmată mărunt, folosită la îmbrăcarea şoselelor. Din
11
Ibidem, f. 84. germană - grus.
12 28
Ibidem, f. 84. A.N.I.C., Fond P.C.M. - Cabinet, dosar nr. crt. 71/1943, f. 147.
13 29
Ibidem, f. 85. Ibidem.
14 30
Ibidem, f. 25. Ibidem, f. 145.
15 31
Ibidem, f. 122. Ibidem.
16 32
Ibidem, f. 125. Ibidem, f. 148.

50 1 (83) 2019 document


23 AUGUST 1944
ŞI ACTIVITATEA GENERALULUI VICTOR SIMINEL,
ŞEFUL SERVICIULUI SECRET DE INFORMAŢII AL ARMATEI ROMÂNE
G
eneralul Victor Siminel2 reprezintă prototipul
ofiţerului de carieră care a trăit în perioade
complexe și dificile, atât pe timp de pace, cât
și pe timp de război, a trecut prin mai multe regimuri
politice din diferite ţări, a activat și s-a remarcat pe
diverse câmpuri de bătălie și a cunoscut, în amănunt,
tainele serviciilor de informaţii românești, ajungând chiar
în fruntea unuia dintre acestea, mai exact al Serviciului
Secret de Informaţii al Armatei Române (SSI).
Între 28 august și 19 septembrie 1944 s-a aflat la
conducerea SSI, după care a preluat Secţia de Legătură
cu Comisia Aliată de Control. În această perioadă a
reorganizat și reorientat activitatea instituţiei, conform
noilor realităţi politico-militare.
Unele surse îl consideră autorul tabelelor cu agenţii
interni și externi ai SSI care, la 13 septembrie 1944, au
fost predate regelui Mihai, ulterior acestea ajungând în
posesia serviciilor de informaţii britanic, Intelligence
Service, respectiv american, OSS (precursorul CIA)3.
Până la sfârșitul anului 1944 și în prima parte a anului
1945, colonelul Siminel a coordonat activitatea ofiţerilor
interpreţi și de legătură pe lângă Comisiile sovietică,
americană și britanică. În această calitate, a participat
la „toate marile lucrări care interesează nu numai armata
noastră, dar însăși Statul Român”4, după cum a subliniat
generalul Septimiu Pretorian5.
Generalul Victor Siminel6 s-a născut la 27 iulie
1897 în comuna Fundul Galben, judeţul Lăpușna, fiul
protopopului Andronic și al Emiliei, având o copilărie
fericită, lipsită de griji și cu amintiri din cele mai plăcute.
A urmat Seminarul Teologic din Chișinău, a absolvit
liceul la Chișinău (1914) și s-a înscris la Facultatea
de Matematică a Universităţii din Petrograd, unde
a urmat două semestre, după care a fost mobilizat
(1915) și trimis la Școala Militară de Ofiţeri din Kiev.
La absolvire (17 februarie 1916), a fost repartizat la
Regimentul 116 Infanterie în funcţia de comandant
de pluton. Avansat locotenent la 17 noiembrie 1917,
este mutat la comandamentul Armatei din Caucaz
(4 decembrie 1917). La 24 ianuarie 1918, s-a mutat
voluntar în noua structură de apărare a Republicii
Democrate Moldovenești, unde a fost încadrat în
Regimentul 1 Husari, apoi șef de birou în Statul Major
document 2019 1 (83)
studii/documente
Lector universitar Dr. Florian BICHIR1
al Armatei. În această
calitate a participat activ
la ședinţele Sfatului
Ţării, care au decis unirea
Basarabiei cu România
(27 martie 1918).
De altfel o declaraţie
completă privind originea
și cariera sa o va face,
pe 23 noiembrie 1953,
în faţa anchetatorilor
comuniști:
„Subsemnatul Siminel
Generalul Victor Siminel
Victor, născut la 27 iulie
1897, în comuna Fundul Galben, jud. Lăpușna, fiul lui
Andronic și al Emiliei (ambii decedaţi), căsătorit, fost ofiţer
general de brigadă activ și în S.S.I., cu ultimul domiciliu în
București, str. Lt. col. Paul Ionescu 13, declar următoarele
în raport de activitatea desfășurată:
– până la etatea de 9 ani, am stat împreună cu părinţii
mei în comuna Fundul Galben, unde tatăl meu era preot.
Neexistând pe atunci în vechea Rusie școli primare calificate,
am urmat în comună școala parohială – singura care exista
– iar la vârsta de 9 ani, adică în anul 1906, am intrat, cu
examen, la liceul teoretic din orașul Chișinău. Am urmat
în mod regulat cursurile acestui liceu, vacanţa de vară
petrecându-mi-o întotdeauna la părinţii mei în comuna
Fundul Galben, iar începând din anul 1917, în comuna
Hăncești, jud. Lăpușna, unde tatăl meu a fost mutat ca
preot.
– am absolvit cele opt clase de liceu în anul 1914 și
m-am înscris la Universitatea din Petrograd, la Facultatea
de știinţe fizico-matematice.
– în toamna anului 1914, am plecat la Petrograd, unde
am urmat, ca student, cursurile universitare.
– în vara anului 1915, când eram în vacanţă la
părinţii mei, în comuna Hăncești, după primul an de
studii universitare, am fost recrutat și mobilizat prin
Cercul de Recrutare Chișinău, care m-a trimis și repartizat
la Batalionul 1 de Studenţi din Nijnii Novgarod. Am
plecat imediat la unitatea unde am fost repartizat și am
urmat acolo timp de 2 luni instrucţia militară ca soldat
T.R.(termen redus – n.n.)
51
studii/documente
– în luna octombrie 1915, am fost trimis de acest
batalion, împreună cu un grup de circa 200 studenţi
mobilizaţi, la școala de ofiţeri din Kiev. Am urmat timp de
6 luni cursurile acestei școli, pe care am absolvit-o în martie
1916, fiind avansat la gradul de stegar (prapovșcic) și trimis
pe front, fiind repartizat la Reg[imentul] 116 Inf[anterie].
M-am prezentat la regiment, după o permisie de 10 zile,
pe care le-am petrecut acasă. Regimentul se găsea pe front,
în regiunea Minsk. Am fost repartizat în Compania 2, ca
ofiţer subaltern, comandant de pluton. Am urmat viaţa de
companie, pe front, în tranșee (frontul fiind stabilizat).
– în ianuarie 1917, am fost avansat la gradul de
sublocotenent (podporncic) și, după un curs de specializare
pentru mitraliere, pe care l-am făcut tot pe front, școala
f iind în cadrul Corpului de Armată (C. XX A.), în
comuna Ganata, din gubernia Vilna, am fost repartizat
la compania de mitraliere în același regiment. Au urmat
evenimentele primei revoluţii din februarie 1917, de care
am luat cunoștinţă în regiment. În vara anului 1917, am
luat parte la operaţiunile ofensive ale armatei ruse (ofensiva
lui Kerenski), în urma cărora Regimentul 116 Inf., [a]
fost descompletat ca efective și trimis în cadrul Div[iziei]
29 Inf., din care făcea parte, spre completare și refacere, la
început în zona Pscov, apoi Revel și mai târziu în Finlanda
(lângă Helsingfors).
– la 10 octombrie 1917, sunt avansat locotenent. După
Revoluţia din Octombrie, unităţile vechii armate ruse încep
să se descompună. Ostașii nu mai voiau să lupte, părăsesc
rândurile și pleacă spre casele lor. În decembrie 1917, plec în
concediu de 30 zile acasă. Basarabia și în special Chișinăul
era plin de ofiţeri și trupă, care veneau de pe frontul român,
după desfiinţarea unităţilor vechii armate ruse. La începutul
anului 1918, armata română ocupă Basarabia și, la
6 ianuarie, trupele Div. 11 Inf. română intră în Chișinău
și Tighina, închizând trecerea peste Nistru. Acest lucru
s-a petrecut înainte de terminarea concediului meu.Tot
atunci, Ministerul de Război basarabean, care luase fiinţă
în urma proclamării independenţei Republicii Naţionale
Basarabene, a dat ordin ca toţi militarii – ofiţeri și trupă –
proveniţi din fostele unităţi ale armatei ruse desfiinţate
și aflaţi pe teritoriul Republicii, să se prezinte pentru a
fi repartizaţi la unităţile armatei basarabene, nou create.
M-am prezentat în urma acestui ordin și am fost repartizat
ca ofiţer de ordonanţă la Bir[oul] Adjutanturii a șefului
de Stat Major al armatei basarabene (Colonel Cojocaru).
Din ofiţeri și trupă basarabeni, s-au organizat, la începutul
anului 1918, o divizie de infanterie, două regimente de
cavalerie, câteva unităţi speciale, plus un comandament al
armatei și Ministerul de Război.La 27 martie 1918, Sfatul
Ţării proclamă alipirea Basarabiei cu România. În urma
acestui act, armata Republicii Basarabene este transformată
52
în armata teritorială basarabeană, iar la 1 iulie 1918, prin
decret regal, toţi ofiţerii basarabeni, sunt trecuţi în cadrele
active și de rezervă ale armatei române”7.
Primirea în cadrele active ale armatei române s-a
petrecut la 1 iulie 1918, ocazie cu care Regimentul
1 Husari a fuzionat cu Regimentul 10 Călărași, aflat
în compunerea Diviziei 15 Infanterie. După 2 ani,
la 1 iulie 1920, locotenentul Siminel a fost mutat în
Regimentul 3 Roșiori, la 15 februarie 1925 a fost
avansat căpitan, iar la 1 aprilie 1925 este transferat la
Regimentul 10 Roșiori. Până la sfârșitul anului 1925, va
mai fi mutat o dată, la Marele Stat Major, Secţia a II-a,
Biroul Studii, ca ofiţer translator. După alţi 2 ani este
mutat la Regimentul 11 Călărași (10 octombrie 1927) și
trimis să urmeze cursurile Școlii Superioare de Război.
În perioada 1 octombrie 1928-1 octombrie 1930 a
fost trimis în Franţa, la Școala Superioară de Război,
întrucât a terminat anul 1 de studii în ţară cu rezultate
excelente. La încheierea cursurilor, căpitanul Siminel a
revenit la Regimentul 3 Roșiori, iar un an mai târziu a
fost detașat la Marele Stat Major, pentru stagiu. Peste
încă un an a fost cooptat în Biroul de Studii Informative
din Secţia a II-a (1 octombrie 1932), iar în perioada
1 mai-1 octombrie 1933 s-a aflat în cadrele Regimentului
2 Artilerie. Timp de 4 ani și-a desfășurat activitatea în
Serviciul de Informaţii al Armatei, timp în care a fost
avansat la gradul de maior (10 mai 1934), după care
a fost numit comandant de divizion la Regimentul 9
Roșiori. Rezultatele obţinute la instrucţie și manevre,
alături de calificativele și propunerile anterioare, l-au
propulsat ca șef de Stat Major la Divizia 2 Cavalerie
(ulterior, Brigada 5 Cavalerie), funcţie în care a fost
avansat la următorul grad, cel de locotenent-colonel
(1 aprilie 1939).
„Venirea generalului Ion Antonescu la conducerea
statului (4 septembrie 1940) a condus, printre altele,
la o restructurare profundă a armatei și a serviciilor de
informaţii. Pe acest fond de profesionalizare a personalului,
la 1 aprilie 1941, locotenent-colonelul Siminel a fost
mutat în SSI ca subșef de secţie, cu atribuţii în studiul
informaţiilor externe militare. Patru luni mai târziu, la
22 august 1941, a fost trimis pe front ca șef de Stat Major
al Corpului de Cavalerie, pentru a reveni la SSI cu începere
din 6 octombrie 1941. «Foaia calificativă» pentru perioada
1 noiembrie 1940-31 octombrie 1941 cuprinde aprecierile
șefilor ierarhici, atât din SSI, cât și din eșaloanele superioare
militare”8.
Generalul Mihail Racoviţă9, comandantul Diviziei 2
Cavalerie și, ulterior, al Corpului de Cavalerie, l-a
apreciat astfel: „ofiţer de elită, îi rămâne deschis larg drumul
către cele mai importante trepte ale carierei”.
1 (83) 2019 document

La rândul său, colonelul Ioan Lissievici10, șeful Secţiei I
Informaţii Externe, din SSI a considerat că locţiitorul
său l-a secondat „în mod ireproșabil” pe perioada în care
a deţinut această funcţie. Concret, acesta s-a ocupat
cu „organizarea și mobilizarea organelor informative de
căutare și studiu ale Frontului de Est” dar, în același timp,
a participat la „dirijarea acţiunii organelor de căutare, cum
și la studiul și interpretarea informaţiilor ce interesează
Fronturile de Est, Vest și Sud”.
Ca șef de Stat Major al Corpului de Cavalerie
ofiţerul s-a remarcat, în primul rând, la apărarea
Niprului (1-10 septembrie 1941), unde inamicul a atacat
Brigada 6 Cavalerie. „Neînfricat în faţa focului, – a scris
generalul Racoviţă – dinamic și hotărât în acţiune, pune
toată stăruinţa contraatacului, care a dat un deplin rezultat,
inamicul fiind respins cu foarte grele pierderi”.
A urmat o nouă evidenţiere pe câmpul de luptă,
de data aceasta pe frontul Mării de Azov, considerată
„cea mai grea bătălie defensivă dată pe Frontul de Est”.
Împreună cu Brigada 5 Cavalerie, locotenent-colonelul
Siminel a ieșit în evidenţă în contraatacul susţinut
de-a lungul liniei Akimovka- Vladimirovca, unde „a
dovedit calităţi ostășești excepţionale și nu și-a precupeţit
nici chiar viaţa pentru a face tot ce omenește a fost posibil
ca inamicul să fie dat înapoi”. Considerat „pildă vie de
abnegaţie și devotament”, șeful de Stat Major al Corpului
de Cavalerie a fost propus de generalul Racoviţă la
decorarea cu Ordinul „Steaua României” clasa a IV-a
cu spade și panglică de Virtutea Militară.
La rândul său, Eugen Cristescu a fost de acord cu
celelalte aprecieri, la care a adăugat: „Dotat cu o inteligenţă
vie, cu o judecată clară și logică, s-a evidenţiat în lucrările
sale, cât și în relaţiile de serviciu cu celelalte autorităţi. Ofiţer
de înaltă ţinută morală și educaţie militară, și-a asigurat
un prestigiu de necontestat”11. Pentru munca depusă, chiar
și în suplinirea lui Eugen Cristescu la conducerea SSI,
locotenent-colonelul Siminel a fost, încă o dată, propus
la decorare cu Ordinul „Steaua României” clasa a IV-a
cu spade.
Revenit în SSI după stagiul pe front, Victor Siminel
și-a reluat funcţia de ajutor al șefului Secţiei I Informaţii
Externe, fiind „un preţios colaborator”, care a desfășurat
„o rodnică activitate” în perioada 1 noiembrie 1941-
5 februarie 1942. Calităţile dovedite până atunci
l-au propulsat la conducerea Secţiei Contraspionaj
(5 februarie-11 iulie 1942), unde a reușit să identifice
și să anihileze „mai multe cazuri de spionaj”.
Până la avansarea în gradul următor (20 martie 1943),
locotenent-colonelul Siminel a mai efectuat un stagiu
la comandă, aflându-se la comanda Regimentelor 11
Călărași (din 15 iulie 1942) și 4 Roșiori „Regina Maria”
document 2019 1 (83)
studii/documente
(din 1 octombrie 1942), pentru care a fost notat ca „un
excelent ofiţer superior de cavalerie și de stat-major”. Din
prima zi a anului 1943 a devenit comandantul unei
grupări de arme combinate, cu care a acţionat pe Frontul
de Est în următoarele luni.
La 1 octombrie 1943, a revenit în Marele Stat
Major, în calitate de șef al Secţiei VIII Apărare Pasivă
a Teritoriului, până la 1 martie 1944, când a fost (re)
mutat în SSI, ca șef al Secţiei I Informaţii Externe. La
Secţia VIII din Marele Stat Major a fost numit „pentru
a răspunde preocupărilor de apărare aeriană a teritoriului,
supus atacurilor aeriene repetate ale inamicului”. Generalul
de aviaţie Ramiro Enescu12, subșeful Marelui Stat
Major, l-a caracterizat ca având „o judecată clară și logică,
putere de muncă și tact în colaborarea cu celelalte instituţii
importante din Stat”.
Rechemat în SSI, la 1 martie 1944, a condus Secţia I
Informaţii Externe și a deţinut, concomitent, funcţia de
director general adjunct al instituţiei. Până la 26 august
1944, a dovedit „multă pricepere, dirijând cu metodă
și profesionalism culegerea și exploatarea informaţiilor
militare externe de pe toate fronturile. A studiat cu
competenţă informaţiile culese și a făcut difuzarea lor în
timp util”, după cum a consemnat generalul Vintilă
Davidescu13, secretar general al Ministerului de Război.
Între 28 august-19 septembrie 1944, s-a aflat la
conducerea SSI. Cum a ajuns în această postură ne
povestește chiar generalul Siminel în interogatorul
dat în faţa anchetatorilor Securităţii: „În această zi, era
hotărâtă de șeful SSI o adunare a tuturor șefilor de secţii
la sediul SSI din Capitală, la ora 5 d.a.Eram adunaţi, în
sala de adunare a șefului SSI, toţi șefii de secţii și așteptam
să sosească directorul general Cristescu. Au trecut câteva ore
de așteptare și acesta nu sosea. În sfârșit, spre seară vine un
șofer cu un bileţel de hârtie, în care Cristescu anunţa că este
nevoit să plece într-o permisie de 5-6 zile și că subsemnatul
îi voi ţine locul. Am aflat atunci, foarte vag, evenimentele
petrecute în cursul acelei zile și dispariţia lui Cristescu, fugit
din Comandamentul german. Fiind târziu și nemaiavând
ce face, am ordonat tuturor șefilor de secţie să stea liniștiţi
la posturile lor și să aștepte ordinul de la noul guvern.
Adunarea a luat sfârșit, fiecare plecând spre cantonamente
de dispersare, la permanenţă rămânând lt. col. Borcescu
Traian, șeful Secţiei 2 C[ontra] Inf[ormaţii], ca și înainte.
La 24 august, orice legătură cu Capitala era întreruptă din
cauza bombardamentelor groaznice ale aviaţiei germane.
Am încercat să vin cu mașina în Capitală, dar nu a fost
posibil. La 25 august, cu toate că bombardamentele încă
continuau, am reușit să vin la Centrala Serviciului, unde
am găsit pe lt. col. Borcescu Tr. Casa de fier a șefului SSI,
a Casieriei și a Secţiei Administrative au fost sigilate de
53
studii/documente
autorităţi, din ordinele noului guvern.Însoţit de lt. col.
Borcescu Tr., m-am deplasat în căutarea noului guvern,
pe care l-am găsit în subsolul Băncii Naţionale. Am fost
prezentat Președintelui Cons[iliului] de Miniștrii, generalul
Sănătescu C., căruia i-am raportat cele întâmplate la SSI,
adică fuga lui Cristescu și i-am cerut să dea dispoziţiuni ce
face SSI, care a rămas fără șef.
Generalul Sănătescu mi-a propus să iau șef ia SSI,
funcţie ce am declinat-o, motivându-i că nu cunosc partea
principală a preocupărilor SSI, adică chestiuni de ordin
intern, activitatea mea în SSI fiind desfășurată numai la
chestiuni de inf[ormaţii] externe.
Totuși, Preș[edintele] Cons[iliului] de Miniștri, care
mă cunoștea bine din relaţiile în cadrul Armatei, a stăruit
să conduc SSI, ajutat de lt. col. Borcescu Tr., cunoscător al
chestiunilor inf[ormaţii] de ordin intern, până când se va
găsi un șef nimerit pentru conducerea SSI. În acest sens
mi-a înmânat o delegaţie a Președinţiei Cons[iliului] de
Min[iștri] semnată de domnia sa, ordonându-mi în același
timp să mă pun la dispoziţie, cu întreg SSI, Ministerului
de Răsboi, așa cum a fost și înainte de 1942.
Am plecat de acolo la M.St.M. (Marele Stat Major –
n.n.), în căutarea șefului M.St.M., întrucât Min[isterul]
de Război nu funcţiona în Capitală, ci într-o pădure lângă
Mănăstirea Cernica.
Pe șeful M.St.M., generalul Mihail, l-am găsit în
clădirea CFR (Palatul CFR lângă Gara de Nord). M-am
prezentat și i-am raportat cele ordonate de Preș[editele]
Cons[iliului] de Miniștri: mi-a spus, că deocamdată el nu
are de dat vreun ordin și să mă prezint la Min[isterul] de
Război.
Am plecat în pădurea Cernica, unde am găsit pe
min[istrul] de Război, generalul Racoviţă M., căruia de
asemenea, i-am raportat cele petrecute. Generalul Racoviţă
mi-a dat ordin să pregătesc o documentare interioară
asupra organizării, atribuţiilor SSI și a fiecărei secţii și
tabelele de încadrare cu personal, cu care să mă prezint
apoi la domnia sa, însoţit de șefii de secţii, pe care vrea
să-i cunoască personal, ca, în raport cu cele constatate, să
avizeze și să ordone reorganizarea SSI pe baze noi. În
ce privește înlocuirea mea la postul de conducere, pe care
i-am solicitat-o, a spus că va căuta să găsească o persoană
competentă cât mai repede posibil.
M-am întors la serviciu, unde am convocat pe toţi șefii
de secţii, cărora le-am ordonat să pregătească lucrările de
documentare interioară, să pună în ordine toate materialele,
să nu distrugă absolut niciun document sau hârtie, de orice
fel ar fi aceasta și să stea în așteptarea altor ordine.
În zilele ce au urmat, am prezentat generalului Racoviţă
întreaga documentare ordonată și am asistat la predarea
către Min[isterul] de Război a tuturor valorilor SSI,
54
aflate în casele de fier sigilate. Desigilarea s-a făcut conform
prevederilor legale, de autorităţile competente.
La 19 sept. 1944, am fost chemat la Min[isterul] de
Răzb[oi], unde generalul Racoviţă mi-a comunicat că
a găsit șef pentru SSI în persoana col. Lissievici I., sosit
atunci la Min[isterul] de Răzb[oi] de pe front, pe care îl
considera competent pentru a conduce acest serviciu și care
consimţise să primească această misiune. În aceeași zi,
generalul Racoviţă îmi semnează un ordin, prin care face
cunoscut numirea col. Lissievici I. ca șef al SSI, încetarea
delegaţiei primite de la șeful Guvernului și punerea mea la
dispoziţia M.St.M.
Pe ziua de 20 septembrie, am predat conducerea SSI
colonelului Lissievici și m-am prezentat la M.St.M. Am
fost numit, de către șeful M.St.M., generalul Mihail Gh.,
șef al ofiţerilor de legătură cu Comisia Aliată de Control,
care urma să sosească în Capitală”14.
O altă relatare despre generalul Siminel și Actul de
la 23 august 1944 a fost consemnată în documentele
securităţii, care a descoperit că Eugen P. Haralamb,
șef de grupă în Serviciul de Informaţii, făcuse un
raport scris către lt. col. Borcescu, șef al Secţiei C.I.
(Contrainformaţii – n.n.) pentru a stabili împrejurările
în care s-au ars hârtii din arhiva Secţiei III din comuna
Joiţa, unde se afla dispersat SSI-ul.
„În ziua de 23 august mă aflam la București împreună
cu dl. lt. col. Ionescu Micandru, șeful secţiei mele, venind
de la Joiţa, cu autoturismul d-sale, pe care-l conduceam
eu, în lipsa șoferului plecat în permisie. Către ora 7.30–8,
dl. lt. col. Ionescu Micandru mi-a comunicat că trebuie
să plecăm imediat la Joiţa, iar pe drum mi-a spus că
mareșalul Antonescu este arestat la Palat și că se va produce
o lovitură de stat. Ajungând la bariera Militari, în drum
spre Ciorogârla – Joiţa, desele focuri de armă din stânga
șoselei, m-a făcut să opresc mașina și în urma consfătuirii
cu dl. lt. col. Micandru, să luăm decizia de a ne adăposti
la ferma socrului meu, Gh. Popescu, aflat la circa 2 km de
șoseaua București – Ciorogârla, chiar la ieșirea din Capitală,
ceea ce am și făcut. Focurile de armă și, în special, de arme
automate au continuat toată noaptea cu intensitate în
acea parte, fapt care ne-a făcut să rămânem la fermă până
dimineaţa când subsemnatul am plecat în oraș – la serviciu –
pe jos, pentru a mă informa asupra situaţiei. Am reușit
să ajung până la serviciu, deși pe parcurs focuri de armă
se trăgeau continuu, unde am întâlnit – la Secţia III – pe
funcţionarii secţiei Roșanu și Firescu, cu care am schimbat
păreri asupra evenimentelor. N-am discutat însă nimic în
legătură cu arhiva de la Joiţa. În jurul orei 9, pe strada
Mircea-Vodă, unde se afla o unitate germană, a început să
se tragă rafale de mitraliere, ceea ce m-a făcut să plec de la
sediul serviciului unde, de altfel, nu se găseau decât câţiva
1 (83) 2019 document

funcţionari inferiori. Am plecat la Corpul Grănicerilor, spre
a lua contact cu dl. lt. col. Vintilă Ionescu-Micandru, fratele
dlui lt. col. Ionescu Micandru, șeful meu.Către ora 10.30
am plecat de la Corpul Grănicerilor în comuna Militari, pe
jos – tramvaiele nu mergeau.La ora 11.25 sunând alarma,
m-am îndreptat către fermă cu o mașină a serviciului (lt.
(r) Victor Ionescu) care trecea întâmplător pe acolo.După-
amiază către ora 16 – când a fost o liniște relativă – am
plecat cu mașina dlui lt. col. Micandru și cu domnia sa spre
Joiţa, unde am ajuns către ora 17.
Deci, în ziua de 24 august, mă găseam la Joiţa, unde
de asemenea, luând contact cu personalul militar și civil,
nu s-a pus problema distrugerii arhivei. Chiar dl. lt. col.
Micandru, luând contact cu dl. col. Siminel, șeful eșalonului,
nu a luat nicio decizie asupra acestei chestiuni. În aceeași
seară ne-am înapoiat la fermă, cu intenţia ca a doua zi să
merg din nou la serviciu.
Acest lucru a fost imposibil în dimineaţa de 25 august,
pe deoparte din cauza bombardamentelor aeriene, iar pe
de altă parte din cauza luptelor de stradă din com[una]
Militari și Cotroceni.
În ziua de 26 august, am încercat același lucru, dar din
aceleași motive n-am reușit.În această zi, pe la ora 14, am
plecat împreună cu dl. lt. col. Micandru la Joiţa, unde ne-am
prezentat dlui col. Siminel, iar subsemnatul am fost și la
birourile serviciului din Joiţa, unde am vorbit cu personalul
aflat acolo. Nici cu această ocazie nu mi s-a raportat ceva
în legătură cu arhiva Secţiei.
În ziua de 27 august, am plecat la București, cu dl.
col. Siminel și dl. col. Palius, reușind să ajungem până la
serviciu.La înapoierea la Joiţa, în după-amiaza aceleiași
zile, funcţionarul Bunescu (Brunetti) de la Secţia III mi-a
raportat că a ars arhiva, note și hârtii aflate la Secţia
III, întrucât a primit dispoziţie de la dl. col. Siminel,
care se prezentase între timp, în lipsa șefului secţiei și a
subsemnatului, ca ajutor al [șefului] secţiei, deoarece celelalte
secţii și, în special, Fronturile procedaseră la distrugere de
arhivă.
În ziua de 28 august, subsemnatul am plecat cu soţia
mea la ferma socrului meu, spre a o pune la adăpost.La
înapoiere, mi s-a comunicat că dl. lt. col. Micandru a plecat
la Geoagiu. Eu m-am înapoiat la București și m-am pus
la dispoziţia Secţiei C[ontra] Spionaj, la care fusesem între
timp repartizat.
În concluzie, distrugerea celor câteva hârtii și
corespondenţă făcută la Joiţa s-a făcut fără știrea sau
aprobarea dlui lt. col. Micandru sau a subsemnatului, decizia
luându-se de dl. col. Siminel.Ţin să mai precizez că, întrucât
serviciul era în parte evacuat și în parte dispersat și faţă de
condiţiile în care se lucra la București, activitatea era extrem
de redusă și, în orice caz, secţiei mele îi soseau prea puţine
document 2019 1 (83)
studii/documente
hârtii spre rezolvare, așa încât
în arhiva de la Joiţa compusă
din câteva mape, nu se găseau
decât note, traduse în limba
germană, date f ie de secţiile
serviciului, fie de Fronturi.Cu 2
săptămâni înainte expediasem,
prin dactilograful Ionescu la
Geoagiu, unde se afla arhiva
pe ultimii 4 ani, și ultimele
lucrări, spre a fi îndosariate.
Aceasta îmi este declaraţia
pe care o susţin și semnez.
București, 20 octombrie Victor Siminel la anii senectuţii
1944”15.
Siminel a fost avansat general de brigadă la 23 august
1946, iar 8 zile mai târziu a fost numit șef al Delegaţiei
Militare române din Comisia de Legătură cu Comisia
Aliată de Control pentru Aplicarea Armistiţiului. Un
an mai târziu, la 1 septembrie 1947, a primit o nouă
însărcinare, aceea de consilier militar la Comisia pentru
executarea Tratatului de Pace, iar la 1 ianuarie 1948 a
fost trecut în rezervă.
În toată cariera sa, generalul Victor Siminel
a fost decorat cu următoarele distincţii: pentru
operaţiuni militare în Primul Război Mondial, în
armata rusă (1916-1917)-Ordinele„Sf. Stanislas”
clasa a 3-a cu spade, „Sf. Ana” clasa a 3-a cu spade și
„Sf. Stanislas” clasa a 2-a cu spade;pentru devotamentul
în serviciu, în armata română, pe timp de pace
(1920-1940)-Ordinele„Coroana României” clasa a 5-a,
„Steaua României” clasa a 5-a, „Coroana României”
clasa a 4-a, „Steaua României” clasa a 4-a și „Coroana
României” clasa a 3-a;cu ocazia vizitelor unor delegaţii
străine la Marele Stat Major -Ordinele „Legiunea de
Onoare” în grad de cavaler (Franţa), „Polonia Restituită”
în grad de ofiţer (Polonia), „Coroana Iugoslavă” în grad
de ofiţer (Iugoslavia) și „Leul Alb” în grad de ofiţer
(Cehoslovacia);pentru operaţiuni militare în cel de-Al
Doilea Război Mondial (1941-1945)-Ordinele „Crucea
de Fier” clasa a 2-a (Germania), „Crucea de Fier”
clasa 1 (Germania), „Mihai Viteazul” clasa a 3-a (prin
Înaltul Decret nr. 1647 din 15 iunie 1943) și medalia
„Victoria” (URSS).
Generalul de brigadă Victor Siminel a fost membru
ARLUS și a susţinut o serie de conferinţe la Sala Dalles,
în incinta Parlamentului și în cadrul altor instituţii civile
sau militare. Acest lucru nu l-a salvat de la recluziunea
în regimul comunist. Sub acuzaţia de „crimă de intensă
activitate împotriva clasei muncitoare în cadrul aparatului
de represiune burghezo-moșieresc din SSI” a fost arestat la
55
studii/documente

20 iulie 1951 și eliberat la 25 iulie 1956, fără „să fi suferit Mereșeni-Lăpușna, cu care nu a avut copii. Starea
vreo condamnare penală sau pedeapsă administrativă”. sa materială a fost, constant, bună, ofiţerul deţinând
Cu începere de la 1 noiembrie 1956 a fost repus 3 hectare de vie la Hâncești-Lăpușna, iar soţia 100
în drepturile de pensie pe care le merita. A decedat de hectare pământ arabil.
în București, la sfârșitul anului 1980 și a fost Generalul Victor Siminel rămâne un reper de
incinerat, iar, în februarie 1981, urna sa a fost depusă patriotism și profesionalism al serviciilor de informaţii,
la Cimitirul Ghencea Militar. A fost căsătorit, din iar munca sa trebuie cercetată în continuare cu multă
28 ianuarie 1923, cu Lydia Siminel, născută la acribie.
August 23, 1944 and the Activity of General Victor Siminel, the Chief of the Romanian Army
Intelligence Secret Service
Assistant Professor Florian Bichir, Ph.D.
Abstract: General Victor Siminel (1897-1980) was a graduate of the Officers Military School from
Kiev. He actively participated at the debates of the Country Council, which decided, on March 27, 1918,
to unite Bessarabia with Romania. He joined the army on July 1, 1918 and worked in the field of military
intelligence or counterintelligence. Investigated by the Security because he was the chief of the Romanian
Army Intelligence Secret Service (August 28-September 19, 1944), he will provide important testimonies
about the events that took place in that historical period.
 Keywords: General Victor Siminel, Country Council, Romanian Army Intelligence Secret Service,
August 23, 1944, testimony.

NOTE
1
Cercetător ştiinţific al Academiei Române - Centrul de Istorie şi Civilizaţie
Europeană Iaşi;cadru didactic al Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”;
membru al Comisiei Române de Istorie Militară.
2
Un excelent portret, singurul realizat până în prezent de istoriografia
românească, l-a realizat reputatul cercetător dr. Alin Spânu în Paradigmele
Istoriei. Discurs. Metoda. Permanenţe. Omagiu profesorului Gheorghe Buzatu,
Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2009.
3
Pentru mai multe detalii a se consulta Constantin Corneanu, Trădaţi,
deconspiraţi şi abandonaţi, în cotidianul „Atac” din 24 ianuarie 2007.
4
Arhivele Militare Române (AMR), fond 3042, dosar 15439, f. 63. Citatul
face parte dintr-o autobiografie olografă a generalului Victor Siminel, datată
12 ianuarie 1957.
5
General Septimiu Pretorian (n. 21 decembrie 1893 Ţânţăreni, jud. Dolj-d.?)
a absolvit Şcoala Pregătitoare de Ofiţeri de Infanterie (1912-1914), Şcoala
Specială Militară de la Saint Cyr din Franţa (octombrie 1919-septembrie 1920)
şi Şcoala Superioară de Război (1924-1927). A fost şeful Biroul Operaţii din
Inspectoratul 2 General al Armatei (1927-1932), şeful Secretariatului General
al Ministerului Apărării Naţionale (1933-1938), comandantul Regimentului 11
Grăniceri (1938-1939), Regimentului III Dâmboviţa nr. 22 (1939-1940) şi al
Regimentul 89 Infanterie (1941-1942). Ulterior, a fost numit subşef de stat-major al
Armatei 4 (1942-1943), comandantul Brigăzii 1 Infanterie (1944), şeful Delegaţiei
Militare din Comisia pentru Aplicarea Armistiţiului, secretar general al Ministerului
Apărării Naţionale (1946-1947) şi şef al Marelui Stat Major (1947-1948). În iulie
1948 a fost condamnat la 12 ani închisoare corecţională de drept comun.
6
Despre generalul Victor Siminel au mai scris: Iurie Colesnic, Militarul poliglot
de la Gura-Galbenă, în revista „Natura” (www.natura.md/html/2005/), preluare
din lucrarea File din Enciclopedia Naţională; Gheorghe Lăcătuşu, Generalul
Victor Siminel o victimă nevinovată a regimului comunist, în revista „Memoria”
nr. 2-3(51-52)/2005, pp. 145-148; Alin Spânu, Victor Siminel (1897-1980), în revista
„Arhivele Totalitarismului” nr. 1-2/2006, INST, Bucureşti, 2006, pp. 348-251.
7
Arhiva Serviciului Român de Informaţii (în continuare ASRI), dosar nr. I
084882,vol. IV.
8
Dr. Alin Spânu, Generalul Victor Siminel, un profesionist al muncii de
informaţii în Paradigmele Istoriei. Discurs. Metoda. Permanente. Omagiu
profesorului Gheorghe Buzatu, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2009.
9
Generalul Mihail Racoviţă (n. 7 martie 1889, Bucureşti – d. 28 iunie 1954,
închisoarea Sighet) a comandat pe Frontul de Est Corpul de Cavalerie (iunie-
decembrie 1941), Comandamentul Militar al Capitalei (martie-noiembrie 1943),
Comandamentul Trupelor Motomecanizate (noiembrie 1943-ianuarie 1944) şi
Armata 4 (ianuarie-aprilie 1944). În perioada 23 august-4 noiembrie 1944 a
deţinut funcţia de ministru de război. Pentru mai multe detalii privind viaţa şi
activitatea sa a se consulta: Alesandru Duţu, Florica Dobre, Drama Generalilor
Români (1944-1964), Editura Militară, Bucureşti, 1997, pp. 224-226; gl. bg.
(r) dr. Constantin Ucrain, col. Liviu Scrieciu, col. Niculae Ene, Personalităţi
Militare Româneşti, vol. I, Editura CTEA, Bucureşti, 2005, pp. 33-36.
10
Colonel Ioan Lissievici (n. 29 ianuarie 1896, Iaşi – d. 1974, Bucureşti) a
absolvit Şcoala Militară de Artilerie, Geniu şi Marină (1916), a participat la
campaniile Războiului de Întregire (1916-1918) şi de apărare a României Mari
(1918-1919), şef al Centrului Informativ Cernăuţi (1930-1932), şeful Biroului
2 (1935-1937) şi al Biroului 1 (1937-1939) din Secţia 2 Informaţii, şef de stat-
major al Diviziei 35 Infanterie (1939-1940), şef al Secţiei Informaţii Externe
din SSI (1941-1944), comandant al Regimentului 4 Artilerie Grea (ianuarie-
septembrie 1944), şef al Serviciului de Informaţii din Ministerul de Război
(septembrie-decembrie 1944). Arestat (martie-decembrie 1945), eliberat, arestat
din nou (mai 1949-aprilie 1957), judecat şi condamnat la 15 ani închisoare
(1957), a fost eliberat în august 1963. Pentru mai multe detalii despre viaţa şi
activitatea sa a se consulta: Cristian Troncotă, Glorie şi Tragedii. Momente din
istoria Serviciilor de informaţii şi contrainformaţii române pe Frontul de Est
(1941-1944), Editura Nemira, Bucureşti, 2003, pp. 11-22; Mihai Pelin, Un veac
de spionaj, contraspionaj şi poliţie politică, Editura Elion, Bucureşti, 2003,
pp. 170-171; Lionede Ochea, Serviciul Special de Informaţii al României pe
Frontul de Vest 1940-1944, Editura Tipart, f.a., pp. 142-149.
11
AMR, Fond 3042, dosar nr. 15439, f. 52.
12
General Ramiro Enescu (n. 5 decembrie 1891, Botoşani-d. 6 martie 1949,
Bucureşti) a absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie, Geniu şi Marină
(1909-1911), Şcoala Superioară de Război (1919-1921), după care a trecut
în aviaţie. În perioada 1934-1936, a deţinut funcţia de comandant al Şcolii
Pregătitoare de Ofiţeri Naviganţi de la Cotroceni. În perioada celui de-Al Doilea
Război Mondial a avut comanda Statului Major al Aerului (16 octombrie 1940-
25 septembrie 1943 şi 22 noiembrie 1944-28 martie 1945), după care a fost
numit subşef al Marelui Stat Major (25 septembrie 1943-23 septembrie 1944),
având ca atribuţie principală organizarea artileriei antiaeriane.
13
General Vintilă Davidescu (n. 3 septembrie 1890, Bucureşti-d. 30 decembrie
1970, Bucureşti) a absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Infanterie (1910) şi Şcoala
Superioară de Război (1923). În perioada celui de-Al Doilea Război Mondial a deţinut
funcţiile de Comandant Militar al Zonei Petrolifere (noiembrie 1940-septembrie
1941), comandant al Diviziei 6 Infanterie (septembrie 1941-februarie 1942), secretar
general al Ministerului Apărării Naţionale (februarie 1942-septembrie 1944) şi
comandant al Corpului 7 Armată Teritorial (septembrie-noiembrie 1944).
14
ASRI, dosar nr. I 084882,vol. IV.
15
Arhiva Colegiului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, dosar
nr. R 45842.

56 1 (83) 2019 document


GENERALUL ARTUR PHLEPS –
O CARIERĂ MILITARĂ SUB DRAPELELE A TREI ŢĂRI
S
-a născut la 29 noiembrie 1881, în localitatea
Biertan, judeţul Târnava Mare, astăzi în
judeţul Sibiu, fiind fiul lui Gustav, un
binecunoscut medic chirurg, și al Sofiei, născută Stolz,
casnică. Familia Phleps, originară din Silezia, a ajuns în
zona Ardealului, la mijlocul sec. al XIX-lea.
După absolvirea cursurilor primare la Biertan, a urmat
Liceul real luteran săsesc din Sibiu, în perioada 1892-
1896. Și-a îndreptat pașii spre cariera militară și a urmat
cursurile Școlii de Cadeţi de Infanterie din Pressburg
(azi Bratislava), între 1896-1900. La 18 august 1900 a
fost avansat la gradul de stegar și repartizat în cadrul
Regimentului 3 Vânători Imperiali Tirolezi din Viena
și Trento. Aici a fost avansat la gradul de locotenent
la 1 noiembrie 1901, iar de la 1 octombrie 1903 a fost
numit comandant de pluton în Batalionul 11 Vânători
Alpin din Kozseg. Datorită calităţilor sale militare, dar
și a activităţii susţinute, a susţinut examenul și a fost
admis la Academia de Război din Viena (Kriegschulle),
pe care a urmat-o în perioada 1 octombrie 1905-
1 noiembrie 1907. A absolvit-o cu calificativul „Foarte
bine” și a fost repartizat la Batalionul 11 Vânători din
Trieste și Gradiscad’Isonzo. La 30 octombrie 1907, a
fost avansat la gradul de locotenent-major.
În perioada 1 mai-1 octombrie 1908 a fost încadrat
ofiţer de stat-major în Brigada 13 Infanterie în Osijek,
în această perioadă participând la călătoria de stat-major
tehnico-tactică desfășurată în regiunea dintre Belgrad
și Petrovaradin, apoi la marile manevre desfășurate în
regiunea Veszprém. Între 1 octombrie 1908-1 octombrie
1910 a fost încadrat în funcţia de ofiţer de stat-major
în cadrul Diviziei 6 Infanterie de la Graz, participând
la călătoriile de stat-major la Triest, Gorice, Marburg și
Graz. În anul 1909 urmează cursurile Școlii de Tragere
a Armatei de la Bruck. În perioada 1 octombrie 1910-
1 februarie 1911 activează ca ofiţer de stat-major în
cadrul Brigăzii 11 Infanterie din Graz, iar ulterior, până
la 1 noiembrie 1911 ca ofiţer de stat-major în Biroul căi
ferate din cadrul Statului Major General, de la Viena.
La 1 noiembrie 1911 este avansat la gradul de căpitan
și este numit în funcţia de șef al Secţiei mobilizare
din cadrul Corpului 15 Armată din Sarajevo, iar de la
1 octombrie 1912 în funcţia de șef al Serviciului etape
al inspectorului general al armatei și guvernator al
document 2019 1 (83)
studii/documente
Plutonier adjutant Eugen-Dorin SPĂTARU1
Bosniei-Herţegovina,
generalul de artilerie
O s k a r Po t i o re k . Î n
această perioadă participă
la călătoria de stat-
major pentru Serviciul
telegrafic și la marile
manevre desfășurate în
regiunea Mako, în calitate
de arbitru, și ulterior, la
activitatea de mobilizare
parţială și desfășurarea
strategică contra Serbiei
Generalul Artur Phleps,
din perioada 1912-1913.
aici în grad de colonel
De asemenea, în anul
1912 urmează cursurile Școlii de Automobile din Viena.
La 1 octombrie 1913 este numit în funcţia de ofiţer
de stat-major al Diviziei 32 Infanterie din Budapesta.
În această calitate participă la călătoriile de stat-major
din regiunea Pettna-Marburg, călătoriile tehnico-tactice
pentru Serviciile de pionieri și artilerie de cetate din
regiunea Belgrad-Petrovaradin.
Odată cu declanșarea Primului Război Mondial la
28 iulie 1914, participă în calitate de șef al Biroului
operaţii al Diviziei 32 Infanterie, la acţiunile militare
desfășurate în Serbia, Galiţia, Polonia și pe linia
Carpaţilor. La 19 august 1914 a fost rănit ușor pe timpul
luptelor de la Sabac-Serbia.
De la 3 iunie 1915, în calitate de șef al Biroului
operaţii pentru etape în cadrul Armatei 10, participă la
operaţiunile din Carinthia și în Alpii italieni.
La 30 aprilie 1916, aflându-se într-un binemeritat
concediu, s-a căsătorit cu domnișoara Greta Erber din
regiunea Styria-Austria. La 16 februarie 1917 i se va
naște un băiat -Reinhardt, la Graz- Austria, iar ulterior
o fiică -Irmingard.
La 27 august 1916 este avansat la gradul de maior
și numit în funcţia de șef de stat-major al Diviziei 72
Infanterie. În septembrie 1916 este transferat pe frontul
românesc, participând la acţiunile împotriva trupelor
române din zona Munţilor Gurghiului, și în trecătorile
din zona Bicazului și Tulgheș. Ulterior, pentru o scurtă
perioadă, între iulie-august 1917 comandă Batalionul 3
din cadrul Regimentului 63 Infanterie K.u.k. Bistriţa.
57
studii/documente

În anul 1917 urmează Cursul de conducerea trupelor „Steaua României” cu spade în gradul de Ofiţer, cu
pentru comandanţi superiori și ofiţeri de stat-major panglică de „Virtutea Militar㔄pentru devotamentul
desfășurat la Nyárádszereda (Miercurea Nirajului, jud. deosebit, munca neobosită și destoinicia cu care și-a
Mureș-n.n. ) și Școala de luptă cu gaze asfixiante. îndeplinit serviciul ca șef de stat-major contribuind la buna
La 5 august 1917 este detașat în cadrul Armatei 9 concepţie a planurilor de luptă, în timpul operaţiunilor de
germane, în calitate de șef al Biroului operaţiilor pentru pe stânga și dreapta Tisei, precum și la Vencsello, în 1919”5.
etapele trupelor Alături de
austro-ungare. numeroși ofiţeri
Par ticipă din fosta armată
la luptele austro-ungară,
desfășurate la în majoritate
Mărășești și pe români și sași,
linia Siretului. prin Înaltul
În perioada Decret Regal (în
3 aprilie- continuare Î.D.R.)
2 septembrie n r. 3 0 5 1 d i n
1918 îndeplinește 17 iulie 1919 a
funcţia de șef fost primit în
de stat-major armata română
al Diviziei 48 cu gradul de
Infanter ie, pe locotenent-
frontul din Italia, colonel și cu
între P iave și Generalul Artur Phleps la o aplicaţie, în mijlocul unor ofi ţeri de vânători de munte vechimea de la
(Colecţia Florin Şerban)
Brenta. Ulterior, 1 noiembrie 19166.
până la demobilizarea armatei austro-ungare, la În prima „Foaie calificativă” din dosarul personal,
15 noiembrie 1918, îndeplinește funcţia de șef al Biroului pentru perioada 1 aprilie-31 octombrie 1919,
operaţii pentru etape la Comandamentul Grupului de comandantul Diviziei 16 Infanterie, generalul de
Armate „Arhiducele Iosif ” din Tirolul de sud. brigadă Alexandru Hanzu, îl aprecia ca fiind „sănătos
Între timp, la 1 noiembrie 1918, a fost avansat la și foarte rezistent, apt pentru orice serviciu. Foarte capabil
gradul de locotenent-colonel. Peste doar câteva zile se cu o pricepere repede și justă. Foarte indicat pentru a fi
va încheia Primul Război Mondial, odată cu capitularea întrebuinţat în Marele Stat Major. A lucrat mult în
trupelor Puterilor Centrale. armata austro-ungară la chestii organizatorice și în decursul
După terminarea operaţiunilor militare, este războiului la Comandamentele superioare pentru etape. De
demobilizat și se reîntoarce pe meleagurile natale, iar asemeni, a fost șef de stat-major de divizie. Are o educaţie
în perioada decembrie 1918-ianuarie 1919 este numit generală și militară desăvârșită, chiar și pentru cele mai
comandant al Gărzii Naţionale Săsești, în sectorul înalte sfere în statul major. De la înfiinţarea Diviziei 16,
Agnita-Șinca Mare, din zona Sibiului2. șef de stat-major, el a lucrat cu un zel extraordinar la
În perioada 1 martie-1 aprilie 1919 este încadrat organizarea comandamentului și la aducerea lui într-o
în Biroul 2 organizare și mobilizare din Serviciul stare de a funcţiona normal, reușind de a trece peste cele mai
organizare VI-VII, înfiinţat prin Decizia Ministerială mari greutăţi. În privinţă tactică și operativă, locot[enent]-
nr. 65 din 24 februarie 19193, care coordona Corpurile colonel Phleps se află la culmea unui șef de stat-major,
6 și 7 Armată, nou înfiinţate pe meleagurile Ardealului, împreunând priceperea lui calmă cu o destoinicie și cu un
proaspăt unit cu România. zel afară de seamă. Rezultatele muncii sale s-au dovedit
De la 1 aprilie 1919 este numit în funcţia de șef în luptele la Tisa în Iulie, unde mulţumită prevederii lui,
de stat-major al Diviziei 16 Infanterie (ardeleană) cu toate operaţiunile s-au desfășurat sigur și cu liniște nelipsind
care participă la ofensiva spre Carei-Debreţin, trecerea niciun mijloc de care trupele aveau nevoie. Păstrează în
Tisei, luptele din capul de pod Tokay și la Miskolc. A momentele critice un calm deosebit, foarte curajos pe câmpul
fost citat prin Ordin de Zi nr. 22 al Grupului de Nord de luptă. E capabil a comanda un regiment și chiar și o
„pentru munca neobosită, devotamentul și priceperea cu brigadă. Îl propun ca deosebit de apt pentru comanda unui
care și-a îndeplinit serviciul în timpul operaţiunilor din regiment, ca șef de stat-major la un corp de armată. Posedă
regiunea capului de pod Tokay (Tisa), distingându-se în limba română într-atâta ca să se poată înţelege chiar și la
mod deosebit”4. De asemenea, a fost decorat cu Ordinul telefon cu ori și cine, la studierea ordinelor n-are lipsă de

58 1 (83) 2019 document


nimic, niciun ajutor. E de așteptat ca în vreo câteva luni va
și scrie perfect românește. Propun pe acest ofiţer superior de
stat-major la înaintarea excepţională la gradul de colonel”7.
Comandantul Grupului Nord și al Zonei militare de
ocupaţie, generalul Mihăescu, nota: „mă unesc în totul cu
bunele aprecieri ale comandantului diviziei. Lt. col. Phleps
este în adevăr un ofiţer de valoare, după cum în persoană am
avut ocazia să mă conving. Vorbește curent și scrie destul de
bine limba română. Este tot atât de bun la serviciul de stat-
major, cât și la trupă. Menţin propunerea de înaintare la
gradul de colonel”8. Iar generalul de divizie Nicolae Petala,
comandantul Corpului 6 Armată, concluziona: „mă
unesc în totul cu aprecierile favorabile ale comand[antului]
Diviziei 16. Menţin calificarea de înaintare excepţională”9.
Ulterior, prin Î.D.R. nr. 2739 din 28 iunie 1920, a
fost avansat la gradul de colonel de la 20 februarie 1920,
cu vechimea de la 1 aprilie 191910.
Pentru perioada 1 noiembrie 1919-31 octombrie
1920, același comandant de divizie aprecia că „muncește
încordat din anul 1914 și are nevoie de repaos. A avut
un concediu medical pentru a se recrea. Se poate aștepta
cu siguranţă că după acest repaos, rezistenţa lui fizică va
deveni în starea din anii trecuţi, deci apt și pentru o nouă
campanie. El a dovedit și în anul încheiat aceleași calităţi
deosebite ca mai înainte: cultura generală și profesională
aleasă, caracter ferm și deschis, simţul datoriei și răspundere,
muncă din dragoste de a avea rezultate rodnice, așa că
nu-mi mai rămâne de a adăoga nimica faţă de calificaţia
dată în anul 1919. În privinţa cunoașterii limbii de
comandă a făcut progrese frumoase și își dă toată silinţa a
se perfecţiona. Apreciază pe subalternii săi drept și potrivit
și îi tratează după calităţile lor individuale câștigându-și
încrederea lor deplină. Colonelul Phleps nu e utilizat pe
deplin ca șef de stat-major la o divizie pe timp de pace.
Partea cea mai tare a calităţilor și cunoștinţelor sale zace
pe terenul organizatoric, operaţii și al instrucţiei trupelor
de munte. Îl propun cu toată încrederea ca șef pentru un
birou de organizare, operaţii sau ca [sic!] comandant a unui
regiment de vânători de munte, unde ar putea valoriza
cunoștinţele sale bogate și pe experienţa Puterilor Centrale
în războiul mondial, că are toate calităţile pentru a comanda
și o brigadă de infanterie am amintit deja în anul 1919.
Menţin a înainta la gradul de general de brigadă în mod
excepţional”11. Generalul Petala apreciază: „menţin notele
și caracterizarea. Este nevoie de a se perfecţiona în vorbirea
limbii române înainte de a fi înaintat”12.
În conformitate cu Ordinului ministrului de război
nr. 50.316 din 14 februarie 1921, din martie 1921
este numit comandant al Regimentului 84 Infanterie
din garnizoana Bistriţa. În „Foaia calificativă” pentru
perioada 1 noiembrie 1920-31 octombrie 1921,
comandantul Brigăzii 42 Infanterie, generalul de
document 2019 1 (83)
studii/documente
brigadă Radu Șeinescu, aprecia că este un „ofiţer distins,
cu o inteligenţă vie și cu o judecată foarte bună. Are cultura
generală dezvoltată și cu o cultură militară foarte intensă.
Are educaţie militară desăvârșită, asemenea și cu o educaţie
socială aleasă. Are temperament viu și hotărât în acţiunile
sale. Cu asemenea frumoase calităţi care a știut să le
reverse și asupra subordonaţilor săi,colonel Phleps a făcut ca
regimentul său să fie foarte bine din toate punctele de vedere:
comandament, disciplină, instrucţie, administraţie etc. La
diferitele inspecţii ce am făcut regimentului am constatat
cu multă plăcere, progresele mari ce a făcut acest regiment
ca instrucţie, educaţie, disciplină. Ca [sic!] comandant
de trupă la front, am avut ocazia să-l văd la diferite
aplicaţiuni ce a făcut cu trupa și ofiţerii pe teren, cum și la
aplicaţiile făcute pe hartă, la călătoria de comandament etc.
și am căpătat convingerea că [sic!] colonelul Phleps este un
adânc cunoscător în arta de a conduce și a comanda trupe pe
teren. Cu ochiul câmpului bine format își dă imediat seama
de situaţie și de situaţiile cele mai potrivite. Se ocupă foarte
mult cu educaţia și instrucţia ofiţerilor săi, foarte stăruitor
în serviciu, muncind din dragoste și convingere. Trăiește
în cercul ofiţerilor din regiment, unde domnește o bună
camaraderie. În rezumat, este un foarte bun comandant
de trupă, cum și ofiţer de stat-major, este menit să ajungă
la cele mai înalte trepte ale ierarhiei militare. Pentru toate
acestea calităţi îl propun, din convingere, la comandă
definitivă de brigadă și-l caracterizez că merită a înainta
excepţional când îi va veni rândul la gradul de general”13.
Comandantul Diviziei 16 Infanterie, generalul Hanzu
nota: „menţin nota Brigăzii 42 Infanterie. A fost, până
în luna februarie 1921, șef de stat-major la Divizia 16.
Ca atare a corespuns, ca și în anii 1919 și 1920, în mod
lăudabil și deosebit. Ca [sic!] comandant de regiment a
obţinut cele mai bune rezultate cu ofiţerii, trupa în termen
și cu concentraţii seria I. La călătoria de comandament
a Corpului 6 Armată, grupul Diviziei 16 a obţinut
următoarele note: cunoștinţe tactice și operative pentru cele
trei arme: desăvârșite. Hotărârea repede și potrivită. Spirit
activ și iniţiativă. În redactarea ordinelor poate servi
de model. La executarea ordinelor a dovedit o destoinicie
complectă, o prevedere foarte bună și o hotărâre fermă,
impunând aceste însușiri și subalternilor săi. Fizic foarte
rezistent și neobosit. E apt fără îndoială pentru comandă
de brigadă”14. Generalul Petala a conchis: „menţin notele
și caracterizarea pe care o merită. La călătoria de instrucţie
s-a distins”15.
O amplă caracterizare a colonelului Phleps este
făcută de noul comandant al Brigăzii 41 Infanterie16,
colonelul Ioan Marcovici, în „Foaia calificativă”
pentru perioada 1 noiembrie 1921-31 octombrie
1922, apreciind că „deși acest regiment este creaţie nouă,
personalitatea colonelului Phleps s-a răsfrânt repede
59
studii/documente
asupra acestui corp. Tânăr și prin însușirile cu care este
înzestrat, a știut să-i dea o frumoasă îndrumare. Astăzi,
Reg[imentul] 84 Inf[anterie] are un spirit de corp format,
cu multă omogenitate, este disciplinat. A ridicat valoarea
cadrelor și nivelul cunoștinţelor profesionale și practice al
corpului ofiţeresc, a imprimat o unitate bună de direcţiune,
i-a asigurat o bună administraţie, a întocmit cu pricepere
lucrările de mobilizare, în fine, s-a pregătit cu succes pentru
război și aceasta graţie aptitudinilor sale. Este rezistent,
aprins de cariera armelor, stăpânit de un înalt simţământ al
datoriei și pătruns de o sănătoasă educaţie militară, caracter
energic și hotărât, are curajul răspunderii, înzestrat cu multă
iniţiativă și prevedere, este perseverent și neobosit la lucru.
Acest exces de muncă pasionată ce pune în tot ceea ce face
l-a impus, în primăvara aceasta, pentru repaos un concediu
de 90 zile. Posedă cunoștinţele necesare conducerii unei
brigăzi, are mult dezvoltat simţământul tactic, hotărârile
și soluţiile sale sunt repezi și logice, are mult discernământ,
conduce cu multă competenţă aplicaţiile pe hartă, în teren și
este un desăvârșit inventiv tactic al ofiţerilor săi din corp.
Autoritatea morală și profesională cu care este caracterizat îl
face respectat și iubit de subalternii săi. A condus cu rezultate
frumoase instrucţia concentraţilor din toamna anului trecut.
Nu a putut prezenta la inspecţie rezultatele perioadei I,
fiind în concediu. A îndrumat însă cu multă îndemânare
reîmprospătarea Școlii de companie și Școala de batalion
din luna aceasta. Directivele sale în programul de instrucţie
educativă a corpului au scos în evidenţă cunoștinţele sale
temeinice și vederile sale de șef cu totul remarcabile. A reușit
să învingă aproape complect greutăţile limbii și, prin voinţa
sa titanică, o va poseda desigur în întregime în cel mai scurt
timp. Notează drept și judicios pe ofiţerii săi din corp. Nu a
luat parte la călătoria de comandament, aceasta fiind anul
trecut și unde s-a distins în mod elogios. Nu a fost însă
chemat la niciun Curs de informaţii. Anul viitor când va
fi chemat pentru a trece probele de examinare pentru gradul
de general, va ști desigur a se pune în evidenţă și a câștiga
în mod excepţional de elogios acest grad. Până atunci poate
fi numit la comanda provizorie de brigadă”17.
Colonelul Dumitru Popescu, aflat provizoriu la
comanda diviziei, consemna pentru aceeași perioadă:
„aprecierile foarte frumoase date de comandantul său
de brigadă, precum și notele excelente date până de dl.
general comandant al Diviziei 16, colonelului Phleps le
merită și anul acesta cu prisosinţă; regimentul său fiind
îndrumat din punct de vedere tactic și tehnic mai bine ca
oricare regiment de infanterie din divizie. Luând și avizul
domnului comandant al Diviziei, îl caracterizez că merită
a fi admis pentru gradul de general atunci când va avea
vechimea, iar până atunci merită a i se încredinţa comanda
provizorie a unei brigăzi”18. De asemenea, generalul
de divizie Nicolae Petala notează: „împărtășesc cu șefii
60
direcţi bunele aprecieri făcute asupra aptitudinilor militare
și capacitatea colonelului Phleps. Fac însă rezerva că, spre a
fi supus probelor cerute pentru gradul de general, va trebui
să desăvârșească atât în vorbire, cât și scriere cunoștinţele
limbii române. I se poate încredinţa comandă provizorie
de brigadă”19.
În „Foaia calificativă” întocmită de generalul
Alexandru Gorski, subșef al Marelui Stat Major (în
continuare M.St.M.), se menţiona: „Colonelul Phleps a
satisfăcut condiţiile art. 43 al. 1 din L.Î.A. (Legea asupra
înaintărilor în armată-n.n.), luând parte la călătoria
de comandament făcută de M.St.M. A fost însărcinat să
conducă operaţiunile unei divizii în războiul de mișcare,
cu care prilej a arătat că posedă remarcabile cunoștinţe
tactice și aptitudini în conducerea marilor unităţi. Are
spiritul practic și precis al adaptărilor situaţiilor tactice la
teren. Întrebuinţat și la serviciul de stat-major al marilor
comandamente a dat dovadă de sistematizare și pricepere
în lucrări. Pe baza acestor constatări, consider pe col. Phleps
Artur ca susceptibil cu prisosinţă a trece probele prevăzute
de art. 43 al. 2 din L.Î.A.”20.
Pentru perioada 1 noiembrie 1922-31 octombrie
1923, colonelul Marcovici, comandantul Brigăzii 42
Infanterie, nota: „colonelul Phleps a fost mutat în cadrele
școlii (Școala Superioară de Război-n.n.) pe ziua de
14 mai 1923. A continuat a comanda regimentul cu aceiași
activitate și autoritate, a întocmit, îndrumat cu multă
pricepere programele anului de instrucţie tactică a corpului
ofiţeresc obţinând rezultate reale. Prin personalitatea sa,
a dat regimentului omogenitate și coeziune remarcabilă
făcând din acest corp tânăr o unealtă de război bine
pregătită și antrenată” 21. Iar comandantul diviziei,
generalul Hanzu aprecia că „modul în care a condus și
educat atât corpul ofiţeresc, cât și trupa este demn de toată
lauda. Rezultatele frumoase și obţinute s-au simţit și se simt.
A instruit și menţinut ordine în administraţia corpului
și disciplina întregului regiment. A dovedit în mai multe
rânduri că e apt pentru comanda de brigadă, el va mai
dovedi că are cunoștinţele și aptitudinile pentru trupele
ierarhice mai înalte”22.
În baza Raportului ministrului de război nr. 5010 din
7 mai 1923, prin Î.D.R. nr. 2137 din 7 mai 192323 a fost
numit profesor de Servicii și etape la Școala Superioară
de Război, începând cu 10 mai 1923, iar ulterior, prin
Decizia ministrului de război nr. 812 din 20 noiembrie
192324 a fost numit directorul Cursului de servicii și
etape, funcţie deţinută în perioada 20 noiembrie 1923-
martie 1925.
Pentru perioada 1 noiembrie 1923-31 octombrie
1924, directorul Școlii Superioare de Război, generalul
de brigadă Nicolae Samsonovici, nota: „am încredinţat
colonelului Phleps Artur predarea Cursului de servicii și
1 (83) 2019 document

etape atât la Secţia combatantă, cât și la Secţia intendenţei.
Nu am fost deloc înșelat în așteptările mele, căci am putut
constata, în decursul acestui an, atât gradul de pregătire al
col. Phleps, cât și rezultatele bune ce a obţinut în predarea
cursului, ofiţerii-elevi au dobândit o bază solidă de pregătire
pentru a putea studia chestiunile privitoare la servicii și
etape și a rezolva partea a II-a a ordinelor de operaţii la
divizie, corp de armată și armată. Col. Phleps a început, în
luna noiembrie 1923, tipărirea cursului, însă nu l-a putut
termina din cauză că profesorul-ajutor de care avea absolută
nevoie pentru redactare (col. Phleps nu cunoaște încă destul
de bine limba română) nu a putut veni regulat la curs fiind
reţinut de serviciu la M.St.M. Foarte muncitor cu bogate
cunoștinţe. Acest distins ofiţer este cel mai bine pregătit
pentru conducerea serviciilor și etapelor, experienţa sa
îndelungată din timpul războiului mondial atât în războiul
de stabilizare, cât și cel de mișcare, îl face să fie imediat
la organizarea serviciilor din apropierea frontului și din
zona interioară. Foarte serios, disciplinat, rezistent, bun
caracter, prea bine pregătit pentru comanda unei brigăzi
de infanterie. A luat parte la Cursul de informaţii de
comandament. Fiind mutat la școală în cursul anului școlar
nu i s-a încredinţat niciun curs. A luat parte cu subsemnatul
la călătoria de tactică generală și stat-major a anului I, la
călătoria de geografie la frontiera de vest, la călătoria de
tactică generală și stat-major a anului II, în scopul de a
vedea modul de predare și care este doctrina în școală pentru
a putea fi întrebuinţat ca profesor. Am putut constata cu
această ocazie că posedă cunoștinţe solide dobândite prin
practică îndelungată în Școala de Război și l-am însărcinat
să predea în cursul anului școlar 1923/1924 „Serviciile și
Etapele” pentru care am văzut că are aptitudini speciale,
cunoscând până în cele mai mici detalii practica acestor
servicii pe care le-a condus în armata austro-ungară
atât în războiul de mișcare, cât și în cel de stabilizare în
calitate de ofiţer de stat-major. A luat parte la călătoria
de comandament făcută de M.St.M. Cred că dificultăţile
pe care le întâmpină necunoscând bine limba română vor
dispare fiind nevoit să vorbească numai românește și numai
așa va îndeplini toate condiţiile pentru a înainta la gradul
de general. Trecând cu succes probele prevăzute de art. 43
al. 1 din L.Î.A. îl propun pentru a trece și ultima probă
prevăzută la același articol, cât și ca participant. Vorbește
mai binișor românește. Dacă va satisface cerinţele art. 41
din lege, va înainta la gradul de general la alegere”25.
Generalul de divizie Alexandru Lupescu, șeful
M.St.M., îl aprecia ca pe un „eminent ofiţer de stat-major.
Anul acesta m-a ajutat cu pricepere, conștiinţă și distincţie,
cu pregătirea și conducerea aplicaţiunilor de mare cartier
general, de armată și corp de armată, ceea ce m-a decis a-l
atașa la cabinetul meu operativ în vederea reglementării
și stabilirea doctrinei strategice și tactice a serviciilor și
document 2019 1 (83)
studii/documente
Generalul Artur Phleps la Predeal, în anul 1938 (Colecţia Florin Şerban)
aplicaţiunilor de armată, unde desigur voi fi luminat de
cunoștinţele deosebite și experienţa acestui valoros ofiţer
din toate punctele de vedere. Merită cu prisosinţă să fie
admis la călătoria pe gradul de general”26. Iar generalul
Lupescu menţionează: „menţin fără nicio rezervă
aprecierile elogioase ale directorului Școlii Superioare de
Război. Am avut prilejul la călătoria de comandament să
constat valoarea pozitivă a cunoștinţelor colonelului Phleps.
Merită cu prisosinţă să i se încredinţeze comanda infanteriei
unei divizii și va putea înainta excepţional la gradul de
general de brigadă după ce va satisface condiţiunile art. 43
al. 2 din L.Î.A.”27.
Prin Î.D.R. nr. 1036 din 19 martie 1925, începând cu
1 aprilie 192528, a fost numit în funcţia de șef de stat-
major al Corpului Vânătorilor de Munte, funcţie pe care
o va deţine până la 15 februarie 1926. Concomitent, prin
Decizia ministrului de război nr. 794 din 7 octombrie
192529, a fost numit profesor de tactică generală, stat-
major, servicii și etape la Școala Superioară de Război
-Secţia Intendenţă, începând cu 7 octombrie 1925.
Comandantul Corpului Vânătorilor de Munte,
generalul de divizie Ludovic Mircescu, în „Foaia
calificativă” pentru perioada 1 noiembrie 1924-
31 octombrie 1925, consemna că „deși l-a început nu-l
cunoșteam deloc, m-am convins în scurt timp că-mi este
un colaborator preţios, și care prin cunoștinţele, puterea de
muncă, priceperea și devotamentul ce pune poate aduce mari
servicii instituţiei. În convocarea ce am făcut în iulie cu toţi
ofiţerii corpului până la gradul de maior, colonelul Phleps
a dovedit sub o formă foarte modestă că posedă remarcabile
cunoștinţe tactice și o pricepere deosebită în conducerea
marilor unităţi. Are un deosebit simţ practic pentru
adaptarea situaţiunilor la teren și o metodă extraordinară
pentru a sistematiza și a face inteligibilă orice lucrare.
Colonelul Phleps are conduită dreaptă, conștiincioasă
și corectă, dublată de un caracter deschis și loial, este un
colaborator al uni comandament de mare unitate. Socotesc
pe colonelul Phleps ca pe un ofiţer de elită atât în serviciul de
61
studii/documente
stat-major, cât și la front. Poate comanda oricând o brigadă.
Merită a fi admis la călătoria pentru gradul de general și a
înainta la alegere”30. Iar inspectorul General de Armată,
generalul de divizie Ioan Popovici, conchidea: „menţin
frumoasele aprecieri ale șefilor săi”31.
Prin Î.D.R. nr. 435 din 4 februarie 192632, începând
cu 15 februarie 1926, a fost numit în funcţia de șef de
birou în Direcţia Personalului din M.St.M. Ulterior,
la 27 noiembrie 1926, este numit în funcţia de șef de
stat-major al Corpului 5 Armată de la Brașov.
În aprecierea pentru perioada 1 noiembrie 1925-
31 octombrie 1926, șeful M.St.M., generalul de divizie
Alexandru Lupescu, consemna: „colonelul Phleps este
un eminent ofiţer superior atât pentru comanda de mari
unităţi, cât și pentru funcţii importante de stat-major. Cât a
făcut parte din cabinetul operativ al M.St.M., a adus foarte
multe și foarte importante servicii oștirii, fiind promotorul
activ și folositor al chestiunii serviciilor în armată. În
această direcţiune, m-a ajutat în mod magistral la exerciţiile
M.St.M. și la călătoria de comandament de corp de armată.
A dat la lumină un tratat, primul la noi asupra serviciilor,
foarte bun, apreciat de M.St.M., a continuat a profesa la
Școala Superioară de Război. Caracter modern, dar solid,
fire loială și devotat Armatei și Ţării. A făcut sacrificiul
familiei sale pentru binele serviciului. Am regretat foarte
mult plecarea sa și am admis-o numai atunci când m-am
convins că acest sacrificiu mergea până la pierderea copilului
său. Merită a i se încredinţa comanda unei brigăzi și a trece
proba călătoriei de comandament”33.
Pe baza activităţii didactice desfășurate la Școala
Superioară de Război, a experienţei dobândite în
funcţiile îndeplinite, a publicat la București, în anul
1926 lucrarea Servicii și etape. Principiile fundamentale
de organizare și funcţionare.
În „Foaia calificativă” pentru perioada 1 noiembrie
1926-31 octombrie 1927, comandantul Corpului 5
Armată, generalul de divizie Marcel Olteanu, consemna:
„a fost întrebuinţat în conducerea exerciţiilor pe hartă și
în teren a ofiţerilor superiori din garnizoana Brașov. Am
asistat la aceste exerciţii și i-am adus deosebite laude în faţa
tuturor pentru felul în care a înţeles să se achite în această
delicată și grea încercare. Mi-a dovedit că posedă prea bine
principiile tactice și aplicarea lor și mi-a mai dovedit că
este un admirabil pedagog. Din toate manifestările sale în
serviciu și afară din serviciu am rămas cu impresia că este
vrednic de aprecierile elogioase și în trecut și din adâncă
convingere îl caracterizez ca ofiţer foarte distins. Propun a
fi admis din nou la călătoria [de comandament] conform
art. 41 L.Î.A.”34. Tot generalul Olteanu consemnează
ulterior că „la proba practică cerută de art. 41 L.Î.A. a fost
declarat nereușit, conform Ordinului ministrului de război
nr. 636 din 20 decembrie 1927”35, iar generalul de divizie
62
Nicolae Petala, inspector general de Armată, este „de
acord cu domnul comandant al C[orpului] 5 A[rmată].
Colonelul Phleps este un ofiţer distins care are dreptul să
aspire a merge mai departe în carieră”36.
Munca susţinută și oboseala acumulată, în anii
îndelungaţi de serviciu, și-au pus amprenta asupra
sănătăţii ofiţerului, acesta îmbolnăvindu-se. Aflat
la dispoziţia Corpului 5 Armată, a fost trecut în
disponibilitate pentru caz de boală la 4 mai 1928, în
baza Î.D.R. nr. 2604 din 27 octombrie 192837. În acest
sens, stă mărturie notarea generalului Olteanu din
„Foaia calificativă” pentru perioada 1 noiembrie 1927-
31 octombrie 1928: „anul acesta nu pot face apreciere
asupra activităţii. De la 1 decembrie 1927 până la 4 mai
1928 a fost în concediu, și anume: 105 zile medical, 8 zile
în Sanatoriul Eraclide și 45 de zile pentru interese personale.
Pe ziua de 4 mai 1928 a fost pus în disponibilitate pentru
boală, situaţie în care se află și azi”38. Iar generalul Petala va
consemna: „colonelul Phleps fiind azi restabilit, dată fiind
cultura sa și bunele maniere și bunele sale însușiri ostășești,
trebuie să fie chemat la probele cerute de art. 41 din Lege, la
care, anul trecut nu s-a putut prezenta din cauză de boală”39.
Însănătoșindu-se, prin Î.D.R. nr. 1288 din
27 aprilie 1929, a fost rechemat în activitate pe data
31 martie 192940, iar în conformitate cu Î.D.R. nr. 861 din
20 martie 1929, a fost numit, începând cu 1 aprilie 1929,
în funcţia de comandant al Regimentului V „Ialomiţa”
nr. 23 Infanterie din garnizoana Călărași41.
O amplă caracterizare pentru perioada 1 aprilie-
1 octombrie 1929, îi este făcută de către generalul de
brigadă Alexandru Mlădinescu, comandantul Brigăzii
10 Infanterie, care nota: „până la 1 aprilie a fost pus în
disponibilitate pentru caz de boală. Pentru timpul de la
1 aprilie: 1. Aspect și conformaţie fizică, agreabil, suplu.
Sănătos și rezistent de a face campania, călărește foarte
bine, ţinuta îngrijită. 2. Înzestrat cu foarte frumoase și
de necontestat aptitudini de a comanda trupă în teren.
Temperament extrem de nervos, înzestrat cu foarte multă
prevedere și iniţiativă bine înţeleasă. Are o putere de muncă
incomparabilă și o dexteritate demnă pentru un ofiţer cu
calităţile sale. Concepţia este în raport cu pregătirea și
calităţile sale, caracter deschis, franc. 3. Inteligenţă, judecată
și memorie de necontestat. Spiritul de metodă și observare fac
parte din însușirile sale de căpetenie. Cultura sa profesională
este foarte intensă și [este]cunoscut ca un eminent profesor
la Școala Superioară de Război. Am avut diferite ocazii să
apreciez însușirile sale deosebite cu ocazia diferitelor aplicaţii
în teren și pe hartă, făcute cu trupa și ofiţerii, încât afirm
fără înconjur că are destoinicie în arta de a comanda trupa
în teren și de a întocmi aplicaţiile cu măiestrie. În zona de
concentrare a comandamentului regimentului cu efectivul
întărit, constituit din cele 3 regimente, în ziua de 24 oct.,
1 (83) 2019 document

la aplicaţia de atac plecând de pe o bază de plecare, cu
care ocazie a scos în evidenţă calităţile sale desăvârșite de
comandant de regiment, remarcându-se prin ordinele clasice,
manevra concepută și executată și observaţiile just culese și
scoase în evidenţă. În ziua de 26 oct. a îndeplinit funcţia
de director al exerciţiului la o aplicaţie cu dublă partidă
„Marșul de apropiere și luarea contactului” la o luptă de
întâlnire, cu care ocazie s-a evidenţiat din nou buna sa
pregătire profesională, scoţând în evidenţă învăţămintele
necesare. Este foarte bine pregătit pentru a comanda o
brigadă în condiţii excelente. 4. Disciplinat din convingere.
Comandă regimentul cu toată autoritatea persoanei sale.
Simţul datoriei, al camaraderiei și al onoarei nu-i pot
fi puse la îndoială. Cu foarte mult curaj al răspunderii.
Demn și moral, foarte manierat, conduită ireproșabilă.
Punctual în executarea ordinelor și lucrărilor periodice ce
trebuie întocmite de regiment. 5. Activitatea desfășurată
în serviciu este demnă de orice laudă. Prin directivele date
cu ocazia diferitelor perioade, a imprimat în mod vădit,
personalitatea și vederile sale juste, iar prin participarea la
câmp a coordonat unitatea de instruirea ofiţerilor și trupei.
Rezultatele obţinute în instrucţia și educaţia Regimentului
23 Infanterie se simte foarte bine, la înălţimea calităţilor
sale de desăvârșit comandant de regiment, păstrând
întâietatea în brigadă. Toate școlile din corp au fost
bine îndrumate obţinându-se bune rezultate [de către
personal] și s-a ocupat foarte intens de instrucţia și educaţia
ofiţerilor, imprimând personalitatea sa. Administraţia a fost
îndeaproape supravegheată, neproducându-se nicio neregulă
administrativă, [s-a]ocupat îndeaproape de bunul trai al
soldatului, îngrijirea animalelor și materialelor. Instrucţia
tragerilor a fost un capitol de căpetenie din preocuparea sa,
astfel că la concursul de tragere de la divizie s-a decernat
„Cupa Diviziei 10 Infanterie”, Regimentul 23 Infanterie
obţinând cele mai bune rezultate. 6. Are o casă de locuit în
Brașov. Defecte și pasiuni -niciuna. În cursul anului a luat
parte la călătoria de comandament prevăzută de art. 41
din L.Î.A. 7. Este un prea bun ofiţer superior. 8. Merită a
înainta la gradul de general dacă a trecut cu succes probele
călătoriei prevăzute de art. 41 din L.Î.A.”42.
Comandantul Diviziei 10 Infanterie, generalul de
divizie Ioan Macri, aprecia că „merită în totul notele și
aprecierile comandantului său de brigadă. Merită să fie
avansat la gradul de general de brigadă la alegere, dacă a
trecut cu succes proba la examenul la care a fost chemat”43.
Comandantul Corpului 2 Armată, generalul de divizie
Ștefan Panaitescu, era„de acord cu șef ii ierarhici. La
inspecţia pe care am făcut-o regimentului, în luna iunie,
am constatat o bună îndrumare dată atât instrucţiei trupei,
cât și administraţiei. Pe zona de concentrare l-am văzut
într-un exerciţiu de contraatac îndeplinind funcţia de
arbitru. În general, am constatat, în diferite împrejurări,
document 2019 1 (83)
studii/documente
că are un fond solid de cunoștinţe tactice și aptitudinea de a
comanda o unitate superioară gradului. Satisfăcând probele
art. 41 L.Î.A. merită a înainta la alegere”44. Iar inspectorul
general de Armată, generalul de divizie Vasile Rudeanu,
conchidea: „merită bunele aprecieri ce-i fac șefii ierarhici,
pe care personal am avut ocazia să le verific. Merită a
înainta la alegere general de brigadă și a primi comanda
unei brigăzi”45.
În anul 1929, a participat la călătoria de comandament
a coloneilor. Comisia, numită prin Decizia ministrului
de război nr. 315 din 27 septembrie 1929, și formată din
generalii de divizie Vasile Rudeanu-președinte, Romulus
Scărișoreanu și Ștefan Panaitescu-membri, în „Foaia de
apreciere generală”, nota: „[comisia]după ce a examinat
lucrările făcute și ascultat susţinerea lor verbală, a stabilit:
colonelul Phleps Artur, are cunoștinţele generale tehnice, în
legătură cu cele practice, cât și pe cele de cultură generală și
militară pentru gradul de general de brigadă. În consecinţă,
în unanimitate îl declară că a satisfăcut la călătoria de
comandament prevăzută de art. 41 din L.Î.A.”46.
În „Foaia calificativă” întocmită pentru perioada
1 noiembrie 1929-1 aprilie 1930, comandantul Brigăzii
10 Infanterie, nota: „în acest interval de timp ca [sic!]
comandant de regiment a desfășurat o activitate la înălţimea
calităţilor sale, punând tot interesul și conștiinţa pentru bunul
mers al serviciului. În vederea perioadei de iarnă, toate școlile
din corp au fost bine îndrumate. Școala ofiţerilor de corp
a fost bine condusă personal de colonelul Phleps cu un real
profit, obţinând foarte bune rezultate. Școala instructorilor
a avut, în general, rezultate bune ca metodă pedagogică.
Școala reangajaţilor a avut rezultate mulţumitoare. Toate
serviciile din corp, fără excepţie, au fost realmente îndeaproape
controlate și bine conduse. Nu s-a remarcat niciun caz de
indisciplină la ofiţeri și trupă, astfel disciplina regimentului și
educaţia a fost bună. Nu ezită să ia cele mai eficace măsuri în
cazurile necesare. Adeseori, este chiar foarte sever cu sancţiuni
datorită temperamentului său. Notează ofiţerii just și cu
imparţialitate. Se ocupă în foarte de aproape de educaţia și
traiul social al ofiţerilor, procurându-le bunurile necesare, de
bunul trai al trupei, de îngrijirea animalelor și localurilor.
Colonelul Phleps, ca un distins ofiţer de stat-major, are o
cultură profesională la înălţimea cerinţelor și calităţilor sale,
încât se poate afirma că este cu adevărat bine pregătit în arta
de a comanda trupa și a conduce aplicaţiile cu multă destoinicie
și pricepere. Este un prea bun ofiţer superior. Merită a fi
înaintat la gradul de general”47.
În conformitate cu Î.D.R. nr. 983 din 20 martie
1930, a fost numit în funcţia de comandant al
Brigăzii 9 Infanterie Constanţa începând cu 1 aprilie
193048. Pentru perioada 1 aprilie-31 octombrie 1930,
comandantul Diviziei 9 Infanterie, generalul de brigadă
Ștefan Popescu, consemna: „colonelul Phleps este un ofiţer
63
studii/documente
1943. Aerodromul de la Podgoriţa.
Generalul Artur Phleps alături de Kurt Waldheim, viitorul secretar general
ONU (1972-1981) şi preşedinte al Austriei (1986-1992); (Sursa Internet)
foarte distins, având o cultură generală și profesională prea
frumoasă. Activitatea pe care a desfășurat-o cu privire la
instrucţia trupei și a ofiţerilor din Brigada 9 Infanterie este
mai presus de orice laudă, rezultatele le-am văzut la finele
perioadei și, mai ales, la manevră. A luat parte la călătoria
de instrucţie a Corpului 2 Armată, mai a ţinut o conferinţă
și a executat lucrări în cadrul diviziei dând dovadă cu
prisosinţă că aplică în mod judicios tactica celor trei arme.
Pe zona de concentrare a îndeplinit funcţia de director de
exerciţiu la detașamente mixte, simplă și dublă acţiune și
grupări de toate armele în cadrul diviziei, cu care ocazie
s-a constatat că, pe lângă cunoștinţe, posedă o prea bună
aptitudine de a comanda mari unităţi. Concluzii: este un
foarte bun ofiţer și de nădejde; ofiţer foarte cult și prea bine
educat; este foarte necesar instituţiei armatei. Propuneri:
merită a înainta la alegere”49.
Pentru perioada 1 iulie-31 octombrie 1930, noul
comandant al Corpului 2 Armată, generalul de divizie
adjutant Gheorghe Manu, consemna: „luând comanda
în iulie curent, am avut ocazia să-l văd pe colonelul Phleps
la inspecţia Regimentelor 34 și 40 [Infanterie] din brigada
sa și, în special, pe zona de concentrare a Diviziei 9, mai a
funcţionat ca director de exerciţiu la o aplicaţie cu partidă
dublă. Este un comandant energic și activ, care își cunoaște
și își iubește meseria. S-a ocupat de aproape de instrucţia
brigăzii sale, dând îndrumări judicioase și intervenind
riguros când era cazul. Exerciţiul condus de dânsul a fost
interesant, iar critica sa a relevat foarte documentat greșelile
făcute. Este un excelent ofiţer, pe care cu regret l-am văzut
mutat la alt serviciu. Merită a înainta la alegere”50.
Prin Decizia ministerială nr. 530 din 5 iunie 193051,
avându-se în vedere Î.D.R. nr. 1606 din 9 mai 1930,
colonelul Phleps Artur, care a satisfăcut probele
prevăzute de art. 41 din L.Î.A., a fost admis, pe anul
1930/1931, de Comitetul Superior al Oștirii, la comandă
definitivă de brigadă și la înaintarea pentru gradul de
general.
64
La 1 octombrie 1930 a fost numit, prin Î.D.R. nr.
3303 din 20 septembrie 1930, în funcţia de comandant
al Brigăzii 1 Vânători de Munte Sinaia52. Comandantul
Diviziei 1 Munte, generalul de brigadă Toader Nicolau,
în „Foaia calificativă” pentru perioada 1 noiembrie 1930-
31 octombrie 1931, aprecia că este „sănătos și rezistent
la muncă și oboseală. Face personal antrenarea ofiţerilor
din garnizoana Sinaia pentru alpinism. Bun schior, bun
trăgător. Disciplinat și cu condescendenţă faţă de superiori,
autoritar faţă de inferiori. Are simţul prevederii și al
datoriei. Are acte de iniţiativă bine înţeleasă. A condus
în cursul iernii instrucţia ofiţerilor din unităţile de munte
aflate în garnizoanele Sinaia, Brașov, Predeal și Codlea,
cu bune rezultate. I-am dat teme de acoperire pe care le-a
rezolvat just. A dat instrucţii (instrucţiuni –n.n.) de modul
cum trebuie să facă micile unităţi instrucţia în munţi, foarte
profitabile pentru ofiţerii de infanterie. A luat parte în
cursul concentrării corpurilor din toamna anului curent la
Grupul I [Vânători de Munte],a cărui instrucţie a
condus-o. A condus personal un exerciţiu de luptă în
munţi, la Piatra Arsă, în prezenţa d-lui general inspector
Gorski, făcând critică substanţială. În rezumat, colonelul
Phleps este un ofiţer cu o solidă cultură profesională, cu o
mare autoritate asupra inferiorilor săi, cu multă râvnă și
sete de muncă și de acţiune. Merită a înainta la alegere”53.
Comandantul Corpului Vânătorilor de Munte, generalul
de divizie Alexandru Gorski, nota: „menţin fără nicio
rezervă excelentele note date în trecut și de comandantul
Diviziei 1 Munte. Colonelul Phleps are însușiri superioare
și rare din punct de vedere al războiului în munte. Are
experienţa războiului pe frontul italian și pe cel carpatin.
Comandant de brigadă ce se impune prin întreaga sa
activitate militară. Este inexplicabilă nereușita sa la
prima trecere a probelor prevăzute de art. 41 din L.Î.A.
Element sportiv, antrenat prin excelenţă la marșul în
munte, constituie o pildă pentru inferiori. A condus un
exerciţiu la Piatra Arsă, dovedind destoinicie, soluţii clare,
corespunzătoare tehnicii și tacticii operaţiunilor în munţi.
Merită a înainta la alegere la gradul de general de brigadă”54.
În „Foaia specială de apreciere” a călătoriei de
instrucţie, inspectorul general de Armată, generalul de
divizie Alexandru Gorski, la 26 iunie 1932, consemna:
„I. Are practica războiului și apreciază cu mult fond
situaţiile tactice. II. Hotărârile luate sunt, mai întotdeauna,
corespunzătoare aprecierilor situaţiilor. III. Cunoaște bine
posibilităţile tactice ale armelor și le întrebuinţează prea
bine la teren în cadrul situaţiilor și misiunilor. IV. Măsurile
luate, fiind corespunzătoare posibilităţilor armelor, execuţia
lor duce la realizarea lucrărilor. V. Foarte clar și precis. De
asemenea, are darul a lua hotărâri repezi și cu o convingere
și încredere lăudabilă. VI. Merită a înainta la gradul de
general de brigadă”55.
1 (83) 2019 document

Pentru perioada 1 aprilie-31 octombrie 1932, același
comandant de divizie aprecia că „în cursul anului s-a ocupat
de aproape de instrucţia trupei, dând o atenţie deosebită
alpinismului și instrucţiei tragerii. A condus instrucţia
ofiţerilor din garnizoanele: Sinaia, Brașov, Predeal, Codlea,
Miercurea Ciucului, Curtea de Argeș, dând teme ofiţerilor
superiori și căpitanilor de stat-major sau reușiţi la examen.
La începutul lunii septembrie a făcut, cu toţi acești ofiţeri
și cu 2 batalioane, aplicaţii de 3 zile în Munţii Caraiman,
Furnica, Leaota, modificând tema executată în cursul iernii.
Este un ofiţer cult, cu o inteligenţă vie, judecată clară, hotărât,
cu multă iniţiativă și cu o pregătire profesionistă. Merită a
înainta la gradul de general de brigadă”56.
Ca o încununare binemerită a unei activităţi militare
de excepţie, neobosite, dar și a rezultatelor obţinute,
prin Î.D.R. nr. 1157 din 13 aprilie 1933, a fost avansat
la gradul de general de brigadă, de la 15 aprilie57.
În ultima „Foaie calificativă” aflată la Memoriul
personal58, cea pentru perioada 1 noiembrie 1932-
31 octombrie 1933, comandantul Diviziei 1 Munte,
generalul Nicolau, aprecia că „generalul Phleps este bun
schior, bun alpinist. Spirit agil și pozitiv. Raţionează just și
discută cu fond. Cultură militară solidă și cea generală bogată.
Bun îndrumător al instrucţiei, de a căreia formare pe terenul
practic se ocupă de aproape. La aplicaţiile în teren cu trupe se
orientează repede, ia hotărâri juste și dă ordine clare. Cunoaște
în amănunt problemele tehnice ale armei. A condus cu multă
competenţă jocul de război. Are pregătire temeinică și ca ofiţer
de stat-major și ca ofiţer de câmp. Îl propun să fie chemat la
cursul de comandament pentru comandă de divizie”59.
În cursul Manevrelor de toamnă desfășurate în anul
1933, generalul de brigadă Artur Phleps a fost chemat
în serviciul de arbitraj. Șeful de stat-major al Direcţiei
de Arbitraj, generalul Dumitru Popescu, l-a notat
astfel: „Generalul Phleps a venit pe câmpul de manevră
cu câteva zile întârziere pe motiv că nu a primit ordinul
la timp. A funcţionat ca șef al Zonei a 9-a de arbitraj,
îndeplinind serviciul în foarte bune condiţii. Muncitor și
devotat serviciului, a dus foloase reale Direcţiei de Arbitraj,
raportând la timp situaţiile, canalizând operaţiile în zona
sa, conform hotărârilor luate de direcţie. Apreciază just
situaţiile și se hotărăște repede”60. Inspectorul general de
Armată, generalul Gorski menţionează că generalul
Phleps „s-a pus în evidenţă în conducerea instrucţiei
ofiţerilor superiori din garnizoana Sinaia. Merită a fi admis
la Cursul de comandament conform art. 42 din L.Î.A.”61.
În ultima caracterizare, generalul de divizie Mihail
Todicescu, comandantul Corpului Vânătorilor de Munte,
este „de acord cu totul cu aprecierea elogioasă și cu propunerile
făcute de comandantul său de divizie. Generalul Phleps Artur
este un eminent ofiţer general. Posedă o cultură generală bogată
și o pregătire profesională din cele mai solide. Este un perfect
cunoscător al tacticii în munţi și unul dintre cei mai valoroși
document 2019 1 (83)
studii/documente
ofiţeri și comandanţi de munte. Extrem de conștiincios și
de zelos în serviciu. Nelipsit de la datorie și de la orice
aplicaţie sau ocupaţie sportivă în munte. Cu toate greutăţile
familiare și materiale ce are, se găsește întotdeauna la postul
său, la brigadă în Sinaia, deși familia sa locuiește în Brașov.
Neobosit în inspecţii și în alcătuire de ordine de inspecţie și
de îndrumări clare, judicioase și pline de învăţăminte pentru
operaţiunile și instrucţia de munte, pe care le trimite tuturor
unităţilor din brigada sa și care formează o adevărată
tactică de munte. A condus și conduce Școala pe garnizoană
a unităţilor din brigada sa, a Regimentului 1 Obuziere, a
Divizionului de Vânători Călări cu o desăvârșită competenţă.
A luat parte cu subsemnatul la diferite inspecţii ale perioadei
I și a II-a, cu care ocazie s-a distins prin criticile sale clare,
concise și prin învăţămintele practice, conform nevoilor
câmpului de luptă, scoase în relief. Din toate, am constatat
că generalul Phleps are o bogată experienţă de război. Fire
impulsivă, caracter hotărât, ofiţer și comandant de război în
toată puterea cuvântului. Merită cu prisosinţă a fi admis la
Cursul de Comandament pentru comandă de divizie conform
art. 42 din L.Î.A.”62.
A îndeplinit succesiv, funcţiile de inspector al Cercurilor
de Recrutare ale Corpului 5 Armată Brașov (în perioada
1 octombrie 1934-5 iunie 1935), comandant al Diviziei
12 Infanterie, cu comandamentul la Ismail (în perioada
5 iunie 1935-13 octombrie 1936), al Diviziei 21 Infanterie,
cu comandamentul la Galaţi (în perioada 13 octombrie
1936-1 noiembrie 1937)63 și, ulterior, pe baza experienţei
acumulate în unităţile de vânători de munte, a fost numit
în funcţia de comandant al Corpului Vânătorilor de
Munte (în perioada 1 noiembrie 1937-1 februarie 1940),
pe care l-a condus cu profesionalism. Și-a adus aportul la
reorganizarea acestei arme de elită a Armatei Române,
prin înfiinţarea de noi mari unităţi și unităţi de vânători
de munte, dar și printr-o instrucţie intensivă și de calitate.
În baza Î.D.R. nr. 2069 din 31 mai 1938 a fost avansat
la gradul de general de divizie, de la 1 iunie 193864.
Prin Decizia ministerială nr. 3788 din 18 decembrie 1939,
s-a hotărât că, în conformitate cu art. 60 din L.Î.A., generalul
de divizie Phleps Artur va fi trecut din oficiu în poziţia de
rezervă pentru limită de vârstă la 29 noiembrie 194065.
A intrat în conflict cu regele Carol al II-lea,
depunându-și demisia și fiind pus la dispoziţia
Ministerului Apărării Naţionale la 1 februarie 1940.
Ulterior, la 6 august 1940, a fost trecut în rezervă.
Nici venirea la puterea a generalului Ion Antonescu, la
4 septembrie 1940, nu l-a mulţumit, fiind în conflict și cu
acesta, în urma unor aspre critici făcute de Conducătorul
Statului în urmă cu câţiva ani, cu privire la participarea
lui Phleps la acţiuni de luptă împotriva armatei române
în perioada Primului Război Mondial. În aceste condiţii,
a hotărât să-și pună serviciile în slujba Germaniei. Se
pare că glasul sângelui a fost mai puternic.
65
studii/documente
Prin Decretul-lege nr. 199 din 26 ianuarie 194366,
semnat de mareșalul Ion Antonescu, Conducătorul
Statului și generalul de divizie Constantin Pantazi,
ministrul Apărării Naţionale, având în vedere raportul
ministrului secretar de Stat la Departamentul Apărării
Naţionale nr. 101.664 din 4 ianuarie 1943, având în
vedere art. 36 din Legea pentru pierderea și dobândirea
naţionalităţii române și art. 1 pct. a, din Legea asupra
poziţiunii ofiţerilor; în baza dispoziţiilor Decretelor-legi
nr. 3052 din 5 septembrie și nr. 3072 din 7 septembrie
1940, la art. 1, s-a decretat: „Se aprobă de noi ștergerea
din controalele ofiţerilor de rezervă ai armatei, cu pierderea
gradului, pe datele arătate în dreptul fiecăruia, a următorilor
ofiţeri de rezervă, care, optând pentru cetăţenia altor State,
au pierdut cetăţenia română: generalul de divizie în rezervă
Phlaps Arthur (corect Phleps Artur-n.n.), devenit cetăţean
german, se șterge din controale pe data de 10 februarie
1942”67.
În aceeași perioadă, prin Decizia ministerială nr.
4005 din 27 ianuarie 1943, fiul său, Reinhart Phleps,
fiind însumat pentru executarea stagiului militar
obligatoriu, medic cu liberă practică din anul 1941, a
fost asimilat în gradul de medic sublocotenent pe data
de 1 noiembrie 194168.
Neacceptat în Wehrmacht s-a încadrat voluntar în
Waffen SS cu gradul de colonel Waffen SS la 30 iunie
1941, ulterior a fost promovat la gradele de general de
brigadă (general-maior Waffen SS) la 30 noiembrie
1941, general de divizie (general-locotenent Waffen SS)
la 20 aprilie 1942 și general Waffen SS la 21 iunie 1943.
A îndeplinit succesiv funcţiile de comandant al
Regimentului Motorizat SS „Viking”69 între 2 iulie 1941-
26 ianuarie 1942, participând la luptele desfășurate pentru
cucerirea Ucrainei, în regiunea Poltava și forţarea Niprului,
la Kremenciuk și în capul de pod Dnipropetrovsk, dând
dovadă de calităţi militare deosebite.
A organizat în zona Banatului și ulterior a comandat
Divizia 7 Munte SS „Prinz Eugen” 70 în perioada
1 martie 1942-3 iulie 1943, ulterior al Corpului 5 Munte
SS între 8 iulie 1943-26 august194471, participând la
acţiuni de luptă pe teritoriul Iugoslaviei, în Croaţia,
Bosnia și Muntenegru, împotriva partizanilor, alături
de unităţi ale italienilor și ale cetnicilor croaţi. Din
nefericire, pe timpul acestor acţiuni, militarii din
subordinea generalului Phleps s-au dedat la numeroase
crime, dar și acte de cruzime și tortură atât împotriva
partizanilor, cât mai ales asupra populaţiei civile, prin
incendierea de localităţi, dar și prin evacuări forţate de
populaţie72. După război, militarii acestor mari unităţi,
în frunte cu Phleps, au fost acuzaţi de crime de război,
de către tribunalele penale internaţionale, inclusiv de
Tribunalul de la Nürnberg.
A fost rechemat la Berlin, fiind numit de către
Himmler în funcţia de comandant al trupelor SS și de
66
poliţie germane din Transilvania și Banat, funcţie pe care
a îndeplinit-o în perioada 26 august-21 septembrie 1944.
De-a lungul carierei militare de peste 44 de ani, sub
drapelele de luptă și în uniforma a trei ţări, generalul
Artur Phleps a fost distins cu numeroase ordine și
medalii: austro-ungare, românești, germane sau ale altor
state. Astfel:
- ordine și medalii austro-ungare: Crucea jubiliară
„1848-1908” pentru militari (1908), Crucea de amintire
1912/1913, Medalia pentru rănire cu o bandă (1914)73,
Medalia „Meritul militar” (SignumLaudis) de bronz
(1914), Crucea „Serviciul militar” clasa a III-a cu
însemne de război (1915), Semnul de onoare al Crucii
Roșii clasa a II-a cu însemne de război (1915), Medalia
„Meritul militar” (SignumLaudis) de argint (1916),
Ordinul „Coroana de Fier” clasa a III-a cu însemne de
război cu spade (1917) și Ordinul „Franz Joseph” cu
spade în grad de ofiţer (1918)74;
- ordine și medalii românești: Ordinul „Steaua
României” în grad de Ofiţer cu spade și panglică de
„Virtute militară” (1920)75, Ordinul „Coroana României”
în grad de Comandor (1927) 76, Ordinul „Steaua
României” în grad de Comandor (1933)77, Ordinul
„Coroana României” în grad de Mare Ofiţer (1939)78
și Medalia „Crucea Comemorativă a Războiului din
1916-1919” cu bareta „Ardeal”;
- ordine și medalii germane: „Crucea de Fier” clasa
a II-a (1917), „Crucea de Fier” clasa a II-a (1941),
pentru a doua oară, și „Crucea de Fier” clasa I (1941),
Medalia „Campania de iarnă pe Frontul de Est” 1941-
1942 (1942), „Crucea de Cavaler” al „Crucii de Fier”
(1943), Insigna de luptă a infanteriei de bronz (1943),
„Crucea de Aur” (1944) și „Crucea de Cavaler” a „Crucii
de Fier” cu Frunze de stejar, post-mortem (1944);
- ordine și medalii ale altor ţări: „Crucea de Război”
clasa I cehoslovacă (1928)79, Ordinul „Coroanei” clasa a II-a
iugoslav (1933), Ordinul „Meritul militar”clasa a II-a bulgar
(1934) și Ordinul „Trifoiul de Fier” clasa I-a din Croaţia80.
A decedat la 21 septembrie 1944, în condiţii
neelucidate pe deplin. Probabil cea mai plauzibilă
variantă e următoarea: sosit în dimineaţa zilei, din
Germania, cu un avion în zona Aradului, controlată în
mare parte de trupele germane și maghiare, se deplasează
într-un automobil în zona localităţii Șimand, la circa
20 km nord de Arad, într-o misiune de recunoaștere
a dispozitivului propriu, fiind însoţit de adjutant și de
șofer. A intrat într-o ambuscadă a unor elemente înaintate
ale unei unităţi de tancuri sovietice, fiind capturat. În timp
ce au fost reţinuţi pentru interogatoriu într-o gospodărie din
localitate, aviaţia germană declanșează un atac în zonă. Drept
represalii, militarii sovietici i-au executat pe cei trei, în jurul
orei 17.30, Phleps fiind împușcat cu patru gloanţe. Au fost
înmormântaţi mai târziu în localitate. Se pare că militarii
sovietici nu și-au dat seama pe cine au capturat și executat81.
1 (83) 2019 document
 studii/documente

General Artur Phleps – A Military Career under the Flags of three Countries
Warrant officer adjutant Eugen-Dorin Spătaru
Abstract: General Artur Phleps (1881-1944), born in Biertan, had a special destiny. He joined the Austrian-
Hungarian, Romanian and German Armies, participating in the First and the Second World Wars.
Although the end of his career is condemnable, until that moment he was appreciated by the hierarchical
chiefs and proposed to promote in rank and to command a great unity. His capabilities were recognized
as staff officer, organizer and instructor, especially of the mountain infantry troops.
Keywords: General Artur Phleps, Austrian-Hungarian Army, Romanian Army, German Army, mountain
infantry, First World War, Second World War.

NOTE
1 50
Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Arad. Ibidem, f. 24.
2 51
Datele privind cariera militară în armata austro-ungară au fost preluate din „Monitorul Oficial” nr. 128 din 13 iunie 1930.
52
„Memoriul personal al generalului Phleps Artur” (în continuare Memoriu), „Monitorul Oficial” nr. 216 din 26 septembrie 1930.
53
ff. 5-7, aflat în păstrare la Arhivele Militare Române, Fond nr. 3042, Memorii Memoriu, f. 25.
54
bătrâni, Generali, lit. P. nr. 16, „Memoriul personal al generalului Phleps Artur” Ibidem.
55
(în continuare Memoriu). Ibidem, f. 27.
3 56
„Monitorul Oficial” nr. 256 din 13/26 februarie 1919. Ibidem.
4 57
Memoriu, f. 1. „Monitorul Oficial” nr. 92 din 22 aprilie 1933.
5 58
Ibidem. Din „Memoriul personal al Generalului Artur Phleps” lipsesc „Foile
6
„Monitorul Oficial” nr. 73 din 18 iulie 1919. calificative” pentru perioada 1933-1940.
7 59
Memoriul, f. 8. Memoriu, f. 28.
8 60
Ibidem. Ibidem.
9 61
Ibidem. Ibidem.
10 62
„Monitorul Oficial” nr. 75 din 6 iulie 1920. Ibidem, f. 28.
11 63
Ibidem, f. 9. În perioada 1-31 august 1937 va comanda Corpului 3 Armată, pe timpul
12
Ibidem. concediului titularului, în baza Deciziei ministeriale nr. 788 din 10 august 1937,
13
Ibidem, f. 10. publicată în „Monitorul Oficial” nr. 189 din 18 august 1937.
14 64
Ibidem. „Monitorul Oficial” nr. 124 din 1 iunie 1938.
15 65
Ibidem. „Monitorul Oastei” nr. 21 din 1 februarie 1940.
16 66
Începând cu 15 octombrie 1921, Regimentul 84 Infanterie a fost subordonat „Monitorul Oficial” nr. 25 din 30 ianuarie 1943.
Brigăzii 41 Infanterie, conform Î.D.R. nr. 4127 din 19 noiembrie 1921 67
Prin acelaşi Decret-lege au fost şterşi din controalele armatei şi locotenentul
(„Monitorul Oastei” nr. 75 din 26 noiembrie 1921). de rezervă Grimalschi L. Valentin, devenit cetăţean al U.R.S.S. pe data de
17
Ibidem, ff. 11-12. 24 iunie 1940 şi sublocotenentul de rezervă Panef S. Dumitru, devenit cetăţean
18
Ibidem, f. 11. bulgar pe data de 2 iunie 1941.
19 68
Ibidem. „Monitorul Oficial” nr. 25 din 31 ianuarie 1943.
20 69
Ibidem, f. 13. Unitatea era formată din militari germani din Reich, flamanzi, valoni, danezi
21
Ibidem, f. 14. şi norvegieni.
22 70
Ibidem. Acceptul pentru formarea acestei unităţi a fost dat la 30 decembrie 1941
23
„Monitorul Oficial” nr. 124 din 5 septembrie 1923. şi a fost formată din etnici germani din zonele din Câmpia Dunării, mai ales
24
„Monitorul Oficial” nr. 192 din 27 noiembrie 1923. Iugoslavia, şvabi din zona Banatului şi saşi din judeţele din centrul ţării. Divizia
25
Memoriu, f. 15. era formată din două regimente de munte, un regiment de artilerie, divizion de
26
Ibidem. artilerie a.a., batalion de motociclişti, escadron de cavalerie etc.
27 71
Ibidem. Subordonat Armatei 2 Tancuri, corpul era format din Divizia 118 Vânători de
28
„Monitorul Oficial” nr. 69 din 27 martie 1925. Munte germană, Diviziile 7 şi 13 Waffen SS şi Divizia 369 Infanterie (croată).
29 72
„Monitorul Oficial” nr. 234 din 23 octombrie 1925. Pentru modul extrem de aspru în care a organizat evacuarea bărbaţilor între
30
Ibidem, f. 16. 17 şi 50 de ani din zona coastelor dalmate şi a zonelor insulare, şi-a atras critici
31
Ibidem. din partea conducerii cetnicilor croaţi, dar şi a autorităţilor germane.
32 73
„Monitorul Oficial” nr. 33 din 10 februarie 1926. A fost rănit la 19 august 1914.
33 74
Memoriu, f. 17. Memoriu, ff. 1, 64.
34 75
Ibidem , f. 18. Î.D.R. nr. 1045 din 12 martie 1920 publicat în „Monitorul Oficial” nr. 269
35
Ibidem. din 26 martie 1920.
36 76
Ibidem. Î.D.R. nr. 3 din 1 ianuarie 1927 publicat în „Monitorul Oficial” nr. 8 din 13
37
„Monitorul Oficial” nr. 245 din 2 noiembrie 1928. ianuarie 1927.
38 77
Memoriu, f. 19. Î.D.R. nr. 495 din 28 februarie 1933 publicat în „Monitorul Oficial” nr. 56
39
Ibidem. din 8 martie 1933.
40 78
„Monitorul Oficial” nr. 95 din 2 mai 1929. Î.D.R. nr. 1955 din 10 mai 1939 publicat în Monitorul Oficial nr. 107 din
41
„Monitorul Oficial” nr. 69 din 24 martie 1929. 10 mai 1939.
42 79
Memoriu, ff. 21-22. Autorizat prin Decizia Ministerului Afacerilor Străine nr. 35994 din 15 martie
43
Ibidem. 1928, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 70 din 27 martie 1928.
44
Ibidem. 80
Conform clasei Ordinului i se acorda şi dreptul de a purta numele de „Vitez”.
45 81
Ibidem. Iniţial a fost dat dispărut, de-abia la 29 septembrie 1944, patrule ale armatei
46
Ibidem, f. 22. maghiare i-au descoperit efectele personale, documentele şi decoraţiile, pe
47
Ibidem, f. 23. care le-au predat autorităţilor militare germane. Deoarece nu s-a prezentat la
48
„Monitorul Oficial” nr. 74 din 1 aprilie 1930. o întâlnire cu Himmler, acesta l-a bănuit şi acuzat de trădare, emiţând chiar un
49
Memoriu, f. 23. mandat de arestare pe numele lui Phleps.

document 2019 1 (83) 67

studii/documente
ROMÂNIA ŞI TRATATUL DE PACE DE LA PARIS (1947) –
ASPECTE PRIVIND CONTRIBUŢIA DELEGAŢIEI ROMÂNE
LA REZOLVAREA PROBLEMEI FRONTIEREI
DINTRE ROMÂNIA ŞI UNGARIA
Dr. Adrian DEHELEANU1
S
ituarea României,
ca și a altor
state implicate
în ultimul conflict armat
mondial, în zona de
dominare sovietică, s-a făcut
prin îndelungata Conferinţă
de Pace de la Paris, ce s-a
derulat cu precădere în a
doua parte a anului 1946, pe
comisii, vizând problemele
politico-militare, teritoriale
Gheorghe Tătărescu și economice, modalitatea și
ordinea „rezolvării” acestora
fiind prestabilite la Moscova, Londra și Washington.
În ceea ce privea România, problema principală a fost
în special în jurul regimului Transilvaniei de Nord în
viitoarea configuraţie a graniţei de vest2.
Ungaria se arăta interesată ca lucrările Conferinţei
să-i asigure rezolvarea a trei probleme: rectificarea
frontierelor dinspre apus, autonomia Transilvaniei și
garanţii de protecţie a minorităţii ungare din România,
pretenţii faţă de care Guvernul român s-a exprimat
clar în Conferinţă, în sensul că, Guvernul ungar, „în
contradicţie cu asigurările sale de renunţare la acel
imperialism și de adoptare a unei sincere politici de
colaborare economică, culturală și socială cu statele
vecine, nu se dă în lături de a adopta principiile și
metodele Ungariei de altă dată, care au constituit un
atât de grav obstacol pentru întărirea păcii și dezvoltarea
unei rodnice colaborări în această parte a Europei”3.
În cadrul Comisiei pentru problemele politice și
teritoriale, România a adus în discuţie dreptul său la
statutul de cobeligerant, prilej cu care din cele 12 state
reprezentante, numai 4 au votat pentru (Bielorusia,
Cehoslovacia, Ucraina și Franţa), poziţie ce trebuie,
credem, să fie privită ca ieșind tot dintr-un calcul de
culise al Conferinţei, un contra peste tot putând naște
suspiciuni privind tratamentul ţărilor ex-satelite. De
asemenea, în Comisia economică, delegaţia română, s-a
zbătut din răspunderi pentru a diminua datoria publică
a României centralizată într-un noian de restituiri,
despăgubiri și compensaţii stabilite în proiectul
Tratatului de Pace cu Puterile Aliate și Asociate4.
68
Eforturile depuse de delegaţiile române în Comisiile
Conferinţei pentru a asigura României un statut
cât mai aproape de realitatea europeană postbelică,
prin semnarea Tratatului de Pace cu Puterile Aliate
și Asociate, nu au depășit, din păcate, cu nimic cele
prevăzute de Convenţia de Armistiţiu într-o problemă
sau alta5.
Astfel că raportul Biroului de Informaţii al
Departamentului de Investigaţii pentru Europa al
SUA, din iulie 1947, cu privire la amestecul sovietic,
în afacerile interne ale României adresat forurilor
conducătoare americane, nu putea fi decât tardiv, acestea
lămurindu-se abia acum „că rușii au interese personale
în România, principalul lor scop fiind să influenţeze
dezvoltarea economică și politică a României într-o
direcţie favorabilă URSS”6.
Deși destul de activă în lucrările Conferinţei de
Pace, România a rămas totuși neauzită de Marile Puteri
și numai realitatea ulterioară a societăţii românești, ca
a întregului sud-est european de altfel, a trebuit să fie
luată drept mărturie certă asupra unui curs ireversibil al
evenimentelor.
Delegaţia României (Gh. Tătărescu, L. Pătrășcanu,
Șt. Voitec și D. Dămăceanu) semnează la Paris Tratatul
de Pace cu Puterile Aliate și Asociate, care prevede, în
esenţă, următoarele: România a încetat operaţiunile
militare împotriva Naţiunilor Unite la 24 august 1944
și a participat activ la războiul împotriva Germaniei; în
privinţa frontierelor se stipulează că rămân cele existente la
1 ianuarie 1941, prin care se sancţionează astfel ocuparea
Basarabiei, ţinutului Herţa (jud. Dorohoi) și a Bucovinei
de Nord de către URSS, din iunie 1940, precum și
încorporarea Cadrilaterului la Bulgaria din septembrie
1940, cu excepţia celei dintre România și Ungaria, care
rămâne cea existentă la 1 ianuarie 1938; forţele armate
sunt limitate: pentru armata de uscat, inclusiv grănicerii –
120.000 de oameni, pentru artileria antiaeriană – 5.000 de
oameni, pentru marină – 5.000 de oameni și un tonaj total
de 15.000; pentru aviaţia militară, inclusiv aeronautica
navală – 150 de avioane și 8.000 de oameni ș.a.; retragerea
tuturor forţelor aliate în termen de 90 de zile de la
intrarea în vigoare a Tratatului de Pace, cu excepţia unor
forţe armate ale URSS „care i-ar putea fi necesare pentru
menţinerea liniilor de comunicaţie ale armatei sovietice
1 (83) 2019 document

cu zona sovietică de ocupaţie din Austria”; România se
obliga să plătească URSS drept reparaţii, în 8 ani, suma
de 300.000.000 dolari SUA, în bunuri; transferarea
către URSS a tuturor averilor germane din România;
libera navigaţie pe Dunăre pentru toate statele, pe picior
de egalitate ș.a. După încheierea Conferinţei de Pace
de la Paris, a început Războiul Rece între SUA, Marea
Britanie, pe de o parte, și URSS, pe de alta, la care s-au
adăugat statele aflate în zona de influenţă a fiecăreia.
Semnarea Tratatului de Pace cu România de către
Marile Puteri a însemnat, implicit, o nouă recunoaștere
a guvernului dr. Petru Groza, „remaniat” în urma
„alegerilor” din 19 noiembrie 19467.
În ce privește art. 2 care anula Arbitrajul de la Viena,
în discursul ţinut la 14 august 1946 – a doua zi după
șeful delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris,
Gh. Tătărescu – ministrul de externe ungar formulase
pe faţă și categoric, cererea Ungariei de a i se reda
22.000 km pătraţi din teritoriul Transilvaniei, pe baza
principiului echilibrului etnic, în așa fel încât să treacă la
Ungaria un număr de români egal cu acela al ungurilor
rămași în România. Cereau nu unguri, ci români, ca
să aibă un gaj pentru tratamentul la care vor fi supuși
ungurii din România8.
România nu a avut cunoștinţă la București de traseul
frontierei propuse. Experţii români au căutat însă să
stabilească care ar fi această linie și această zonă de
22.000 km pătraţi care să dea totodată ungurilor cca.
800.000-900.000 români. Linia exactă a fost aflată de
delegaţia română abia din harta depusă de delegaţia
ungară la Conferinţă. Ea încorpora Ungariei un colţ
din judeţul Maramureș, aproape întreg judeţul Satu
Mare inclusiv bazinul minier de la Baia Mare, cea mai
mare parte a judeţului Sălaj cu orașele Zalău și Șimleul
Silvaniei, întreg judeţul Bihor cu Oradea, Beiuș, Salonta
(linia trecea prin Ciucea și pe creasta munţilor Bihorului),
o bună parte din judeţul Arad inclusiv capitala lui,
și chiar o parte din judeţul Timiș. Zona aceasta de
22.000 km pătraţi cuprindea 872.000 români,
423.000 unguri, 113.000 germani și 146.000 alte
naţionalităţi. Românii reprezentau 56% în acest teritoriu9.
Pe de altă parte, în discursul său, Gongyosy a repetat
acuzaţiile vehemente adresate delegaţiei române în
chestiunea tratamentului ungurilor din România,
acuzaţii deja formulate într-un memoriu prezentat în
sesiunea de la Londra a miniștrilor de externe. El acuza
nu numai guvernele române din trecut, dar chiar și
guvernul actual, care a făcut „atât de largi concesiuni”
pentru a încadra pe unguri în viaţa de stat a României.
Recunoștea eforturile personale ale șefilor guvernului,
dar acuza administraţia română că nu aplică, ba chiar că
sabotează măsurile luate de guvern pentru că „ar fi încă
pătruns de spirit șovin, ostil populaţiei ungare”. Cerea,
în concluzie, negocieri directe româno-ungare pentru
o convenţie de protecţie a minorităţilor și un regim de
document 2019 1 (83)
studii/documente
autonomie naţională pentru minoritatea ungurească și,
în special, pentru zona secuiască10.
În observaţiile asupra Tratatului cu Ungaria
prezentate Conferinţei după discursul lui Gyongyosy,
ungurii repetau aceleași acuzaţii și pretindeau chiar
că iniţiativa Arbitrajului de la Viena a fost luată de
Guvernul român. Într-o broșură oficială ei prezentau
o serie destul de mare de cazuri concrete în care
minoritatea ungară ar fi fost tratată inegal în ce privește
regimul școlar, aplicarea reformei agrare, regimul fiscal
etc. Observaţiile repetau cererea de 22.000 km pătraţi11
din teritoriul României.
Încă de la București s-a întocmit un document-
memoriu, tipărit apoi la Paris, care combătea cu
argumente politice, economice și istorice, pretenţia
de a împărţi din nou Transilvania arătând că o nouă
împărţire ar fi inadmisibilă, neviabilă și nu ar mulţumi
niciunul dintre cele două state.
În ședinţa din 28 august 1946 a Comisiei teritoriale
pentru Ungaria, art. 1 din Tratatul cu Ungaria a fost
adoptat fără a se ţine seama de cererile maghiare.
Într-adevăr, observaţiile statelor ex-inamice, dacă nu
erau însușite de niciunul dintre membrii comisiei,
cădeau de la sine. Cum nimeni nu și-a însușit cererea
Ungariei și cum, pe de altă parte, Ungaria nu ceruse
în mod expres să fie audiată asupra acestei chestiuni,
comisia a adoptat articolul nemodificat fără a hotărî
ca delegaţia ungară să fie chemată în faţa ei. Ungurii
au făcut imediat o întâmpinare cerând să fie audiaţi, și
atunci, cum ei nu mai puteau fi ascultaţi la articolul din
Tratatul cu Ungaria, ei au cerut să fie audiaţi la art. 2 din
Tratatul nostru și la art. 3 unde aveau de asemeni cereri
de formulat12.
Comisia pentru România a hotărât, cu 8 voturi contra 4,
ca delegaţia ungară să fie audiată. Bineînţeles spiritul de
echitate cerea să fie audiată și delegaţia română, lucru
ce s-a admis în unanimitate. S-a hotărât ca expunerile
celor două delegaţii să fie făcute într-o ședinţă comună
Comisiilor teritoriale și politice pentru România și
Ungaria. S-a fixat astfel ședinţa din 31 august, când, din
nou, s-a dezbătut în faţa Conferinţei, în contradictoriu,
chestiunea Transilvaniei. Gheorghe Tătărescu a avut
ideea să ceară dinainte ca să nu fie pus să răspundă
în aceeași ședinţă, ci după ce va fi luat cunoștinţă de
expunerea ungară. Ar fi dorit chiar să nici nu fie pus să
asiste la expunerea ungară – lucru mai greu de obţinut –
ci numai să ni se comunice expunerea13.
Comisia a invitat ambele delegaţii simultan, într-o
ședinţă comună a celor două comisii, care a fost prezidată
de cei doi președinţi, care și-au trecut succesiv președinţia.
Sâmbătă, 31 august 1946, au fost introduse cele două
delegaţii în faţa comisiei. Ungurii au fost reprezentaţi
de Auer, ministrul lor la Paris, care a făcut o expunere
destul de scurtă, un discurs moderat în ton și în formă,
dar din care nu lipseau trimiteri la regimul minorităţii
69
studii/documente
ungare, afirmaţia
că românii ar fi
cerut Arbitrajul
de la Viena și care
schimba însăși
baza pretenţiilor
ungare: printr-o
adevărată lovi-
tură de teatru,
Ungaria, care
Lucreţiu Pătrăşcanu ceruse până
atunci o frontieră
de echilibru etnic între cele două state, își reducea
pretenţiile la o zonă modestă de 4.000 km pătraţi, în
care intrau principalele centre din regiunea de vest: Satu
Mare, Carei, Oradea, Arad și Salonta. De astă dată, ea
părăsea teza șubredă a echilibrului etnic, spre a invoca pe
aceea mult mai sugestivă a frontierei etnice14.
Teza aceasta era mult mai primejdioasă decât cealaltă.
Înainte Ungaria cerea români, acum cerea mai ales
unguri. Deci, cele patru zone erau zone cu majorităţi
compacte ungurești, chiar după recensământul românesc
din 1930. Cele patru sectoare întrunite cuprindeau, după
statistici, dintr-un total de 486.000 locuitori – 143.000
români și 257.000 unguri, adică 52% unguri și 29%
români. În sectorul Oradea – Satu Mare revendicat, erau
28% români și 53% unguri; în sectorul Salonta erau 70%
unguri și 24% români; numai în regiunea reclamată din
Arad ungurii nu aveau majoritate absolută, dar, totuși, o
majoritate relativă: 44% unguri și 36% români15.
Argumentele pregătite de delegaţia română pentru
a combate prima teză nu mai erau valabile pentru a
doua. Întreaga argumentare trebuia refăcută. De astă
dată delegaţia română va pune accentul, în apărare, pe
unitatea organică, pe interdependenţa economică dintre
centrele mari urbane de la vest pe de o parte și restul
ţării și, mai ales, regiunile imediat învecinate de la est
pe de alta și – argumentul etnic nu mai era valabil –
pe importanţa vitală a căilor de comunicaţie situate
în zonele revendicate. Argumentele acestea se găseau
în bună parte deja în memoriul de bază întocmit de
Pâclișanu cu privire la frontiera de vest, memoriu tipărit
de delegaţia română de la început și depus la Conferinţa
miniștrilor de externe ţinută la Londra. Delegaţia
noastră arăta că România nu posedă în zona de vest decât
orașele acestea, pe când Ungaria poseda, în vecinătatea
frontierei, orașele Debreţin, Solnok, Seghedin etc. Se
mai arăta, în cifre statistice, dezvoltarea acestor orașe sub
stăpânirea românească și faptul că, întotdeauna, ele au
constituit centrele urbane ale zonei situate la răsărit mai
mult decât al zonei de la vest de ele, chiar și în cei patru
ani de stăpânire maghiară16.
Acest expozeu al lui Gh. Tătărescu a fost pronunţat
în ședinţa de luni 2 septembrie 1946, după-amiază,
ședinţă la care a venit și delegaţia maghiară. Delegaţia
70
română a profitat, astfel, de faptul că a fost duminică
între cele două ședinţe, în care a putut lucra intens.
Comisia hotărâse încă de la început că, după audieri,
cele două delegaţii nu vor asista la dezbateri și nu
vor avea cuvântul în replică. Discursul lui Tătărescu
susţinut în limba franceză a ţinut aproximativ o oră și
a impresionat într-adevăr Comisia, lucru ce s-a văzut
din declaraţiile făcute ulterior în Comisie de diferite
delegaţii. Greutatea argumentului economic adus în
expunere a fost considerată fără replică. Redăm mai jos
acest discurs pronunţat de Gheorghe Tătărescu, șeful
delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris,
așa cum l-am găsit în Arhiva Ministerului Afacerilor
Externe, discurs prin care susţinea restabilirea graniţei
de nord-vest a României.
♦♦♦
Conferinţa de la Paris
Secretariatul Comisiei Politice și Teritoriale pentru
România
Discurs pronunţat de dl. Tătărescu, șeful Delegaţiei
române, în faţa Comisiilor Politice și Teritoriale pentru
Ungaria și România, reunite în ședinţa comună pe
2 septembrie 1946, ora 16
Domnule Președinte,
Domnilor,
Cauza pe care delegaţia Guvernului ungar a venit să
o pledeze în faţa dumneavoastră a fost dezbătută de mai
multe ori în faţa Justiţiei Internaţionale. Prima judecare
a fost făcută acum douăzeci și cinci de ani, la Conferinţa
de Pace care marca sfârșitul Primului Război Mondial.
Ungaria a pus în valoare atunci teze analoge celor de astăzi
și le-a susţinut cu argumente practic identice. Auzind aceste
revendicări și cântărind aceste argumente, Conferinţa
s-a pronunţat dând frontierei occidentale a Transilvaniei
actuala formă. Un lung proces istoric își găsea astfel o justă
soluţionare.
Dezbaterea urma să fie reluată odată cu aplicarea pe teren
a acestei sentinţe. Conferinţa de Pace din 1919 a instituit o
Comisie specială având latitudinea de a rectifica frontiera pe
care Tratatul tocmai o stabilise. Această Comisie a examinat
din nou cererile Ungariei, vizând, ca și astăzi, o modificare
de frontieră și, după mai multe luni de studii și de anchete
la faţa locului, ea n-a putut decât să confirme validitatea
motivelor care au călăuzit Conferinţa în lucrările sale de
stabilire a noii frontiere româno-ungare.
Douăzeci de ani mai târziu, în ședinţa din 7 mai
1946, cei patru miniștri ai Afacerilor Externe, al Uniunii
Sovietice, al Statelor Unite, al Marii Britanii și al Franţei,
începeau să examineze, din nou această cauză, iar decizia
lor, consacrând-o pe cea de acum douăzeci și cinci de ani,
aducea actualei frontiere occidentale a Transilvaniei o nouă
confirmare. Contra acestei decizii Ungaria lansează astăzi
1 (83) 2019 document

un nou apel. Reapar, în acest apel, aceleași revendicări care
au fost examinate și dezbătute acum douăzeci și cinci de
ani. Judecate de marii judecători de ieri, aceste revendicări
au avut și astăzi, o judecată identică. Și totuși Ungaria
perseverează, Ungaria face apel.
Convinsă profund că justiţia a fost pusă, o dată pentru
totdeauna în drepturile sale imprescriptibile, România vede
cu cea mai mare uimire deschizându-se un nou proces pe
care-1 credea definitiv închis. Deschizând această dezbatere,
delegaţia Guvernului ungar a crezut, fără îndoială, că
face bine. Fie. Vom apăra deci drepturile ţării noastre. Și
vom apăra în același timp, în cursul observaţiilor pe care
le vom face, decizia luată, la 7 mai anul acesta, de către
patru Ministere ale Afacerilor Externe și vom demonstra
că această decizie este sub toate aspectele conformă justiţiei,
intereselor vitale ale poporului român și chiar intereselor
poporului maghiar.
Vom începe printr-o scurtă trecere în revistă istorică.
Frontiera din 1 ianuarie 1938, care este restabilită prin
decizia celor patru Ministere ale Afacerilor Externe, este
frontiera din 1920. Această frontieră, ce este ea de fapt și
cum a fost trasată? Ea venea să confirme mai întâi starea
de fapt rezultată în urma războiului mondial, în timpul
căruia popoarele subjugate, puse în mișcare de principiile
wilsoniene, au sfărâmat lanţurile sclaviei lor. Slovaci,
croaţi și sârbi, rând pe rând, și-au regăsit astfel libertatea,
deîndată ce s-a sfârșit războiul, iar românii nu făceau decât
să se integreze în acest act de emancipare istorică. Trebuie
să rectific cu această ocazie afirmaţia delegatului Ungariei
conform căreia alipirea Transilvaniei la România s-ar fi
făcut fără consultarea populaţiilor interesate.
Adevărul istoric este acela că poporul român, constituind
majoritatea absolută a populaţiei, s-a detașat mai întâi de
Ungaria printr-o declaraţie făcută, la 18 octombrie 1918,
Parlamentului de la Budapesta, pentru a vota apoi în
unanimitate, în Adunarea naţională ţinută, pe 1 decembrie
1918, la Alba Iulia, unirea necondiţionată a Transilvaniei
cu Regatul României.
În 1919, Conferinţa de Pace confirma acest act de
autodeterminare a poporului român din Transilvania, legat
de pământul provinciei sale care, în pofida vicisitudinilor
timpului, a știut să rămână o provincie română, populată,
ieri ca și astăzi, de o majoritate română. Frontiera de la
1920 este o frontieră etnică. Traseul ei coincide pe cât de
perfect este posibil cu linia de contact dintre elementul român
și elementul ungar. Pe cât de perfect este posibil – pentru că
problema unei frontiere etnice nu era ușor de rezolvat.
Vicisitudinile istoriei, luarea în posesie a Transilvaniei
de către unguri mai întâi și apoi colonizările forţate
cu unguri și cu germani, au știrbit în mai multe locuri
omogenizarea maselor române în Transilvania, creând
în mijlocul acestor mase autohtone insuliţe și enclave de
elemente străine. Enclava sașilor în special, plasată chiar în
centrul României, la aproape 300 km de frontiera actuală,
făcea imposibilă trasarea ideală a acestei frontiere. De unde
document 2019 1 (83)
studii/documente
(au rezultat) lungile și
minuţioasele lucrări pe
care stabilirea unei linii
de demarcaţie etnică
le-a cerut de la experţii
Conferinţei. Trasarea
frontierei româno-ungare
nu a fost rezultatul unui
lucru grăbit sau al unei
decizii arbitrare.
Încă înainte de
întrunirea Conferinţei din
1919, un grup de experţi Ştefan Voitec
eminenţi, desemnaţi de
Guvernul Statelor Unite, au strâns timp de mai multe luni,
o documentare completă, în vederea stabilirii unor frontiere
echitabile și practice. Mărturia autorizată a unuia dintre
acești experţi americani, colaborator intim al colonelului
House, profesorul Seymour, ne informează în această
privinţă. Comisia experţilor americani a consacrat o mare
parte din timpul său studiului tezelor prezente și verificării
lor cu ajutorul numeroaselor statistici. „În principiu și în lipsă
de alte considerente – scrie profesorul Seymour – frontierele
erau fixate conform liniei de demarcaţie etnografică între
popoarele interesate. Dar se lua în calcul în același timp
configuraţia fizică a teritoriilor contestate, necesităţile vieţii
economice normale și considerente care aveau legătură cu
principalele căi de comunicaţie”.
Aceiași experţi americani, printre care figurau profesorii
Coolidge de la Universitatea Harvard, Charles Seymour
de la Yale, Douglas Johnson din Columbia, și-au continuat
munca la Conferinţa de Pace, în colaborare, de această dată,
cu specialiștii unei înalte autorităţi știinţifice și morale,
desemnate de către celelalte naţiuni aliniate, cum ar fi
profesorul De Martonne pentru Franţa; Sir Eyre Crowe,
Sir James Hoadleam-Morlew, Allen Leeper și alţii pentru
Marea Britanie.
Conduși de voinţa de a stabili frontierele cele mai
juste și mai viabile, experţii – ca și Guvernele lor – nu au
ţinut cont de frontiera convenită în Tratatul de alianţă –
încheiat în 1916 între Guvernul român și Puterile Aliate
incluzând Rusia, frontieră care era trasată mult mai la
vest, în avantajul României. Proiectul Tratatului de Pace
cuprinzând noua frontieră a fost comunicat Delegaţiei
ungare chiar din 15 ianuarie 1920. Această delegaţie a
putut, prin numeroase memorii și expuneri orale să-și
prezinte observaţiile care au fost studiate în profunzime.
Observaţiile și cererile făcute nu erau diferite de cele pe care
reprezentantul Ungariei le-a prezentat, zilele trecute în
faţa dumneavoastră.
În această privinţă, mi se pare util să amintesc răspunsul
conţinut în scrisoarea trimisă în 6 mai 1920, adresată de
președintele Millerand Delegaţiei ungare: „Condiţiile etno-
grafice în Europa centrală – se spunea în această scrisoare –
sunt astfel încât este într-adevăr imposibil ca frontierele
71
studii/documente
politice să coincidă pe toată întinderea lor cu frontierele
etnice. Drept urmare – și Puterile Aliate și Asociate nu s-au
resemnat fără regret la această necesitate – unele nuclee de
populaţie maghiară vor fi trecute sub suveranitatea unui alt
stat. Dar n-am putea profita de această situaţie pentru a
pretinde că ar fi fost mai bine să nu modificăm vechiul statut
teritorial”.
Guvernul ungar nu s-a limitat totuși la aceasta. În
timpul lucrărilor de delimitare pe teren a frontierei creată
de Tratatul de Pace, reprezentantul Ungariei, invocând
dreptul pe care-l avea Comisia aliată de delimitare de a
adresa Consiliului Societăţii Naţiunilor un raport privind
dispoziţiile Tratatului care, în opinia sa, ar crea undeva o
nedreptate care ar fi în interesul general să fie rezolvată,
a făcut cunoscute, la 7 septembrie 1921, pretenţii foarte
apropiate de acelea pe care reprezentantul Ungariei le-a
formulat în faţa dumneavoastră. Comisia de delimitare
aliată, asistată de reprezentanţii celor două ţări interesate,
a examinat cu atenţie aceste pretenţii. Membrii Comisiei
s-au deplasat în aproape toate comunele care făceau obiectul
revendicărilor ungare.
După o îndelungă și conștiincioasă activitate, delegaţii
Puterilor neinteresate au decis, în unanimitate, să menţină
în mod ferm linia fixată prin Tratatul de Pace, în afară
de câteva minime corectări. În nota finală a președintelui
Comisiei aliate de delimitare se constată că decizia a fost
luată „ca urmare a studiului detaliat, absolut imparţial și în
întregime obiectiv întreprins de Comisie asupra porţiunilor
de frontieră rezervate în vederea aplicării eventuale a
scrisorii din 6 mai 1920”.
Este deci clar că, la rândul său, Comisia de delimitare
a confirmat, justeţea trasării frontierei româno-ungare,
stabilită după Primul Război Mondial. Contra acestui fapt
stabilit se ridică astăzi ultimele reclamaţii ale delegaţiei
Guvernului ungar. Înainte de a porni la o examinare
a acestor reclamaţii, trebuie să punem în lumină și să
menţinem de-a lungul dezbaterilor trei considerente care
au motivat judecata de ieri și care nu vor lipsi, cred, din
motivaţia celei de mâine.
Primul considerent: frontiera actuală, trasată în 1920,
marchează limita occidentală cea mai puţin avansată a
teritoriului etnic român. Acest teritoriu cuprinde chiar
leagănul de civilizaţie unde s-a format, în cursul istoriei,
naţiunea română, ca și regiunile organizate de această
naţiune și transformate de ea într-o entitate economică și
politică care n-ar putea fi nici divizată, nici chiar știrbită.
Al doilea considerent: dacă, în regiunea de frontieră,
infiltrările sunt puţin mai abundente și micile insule ungare
puţin mai numeroase, aceasta se datorește respingerii
elementului român din bogatele regiuni de câmpie către
regiunile de deal și de munte, mai sărace, rezultat al unei
presiuni sistematice de fiecare zi. Integrarea acestei regiuni
în frontierele statului român corespunde necesităţii de a face
posibilă dezvoltarea economică a populaţiei române, sărăcită
odinioară cu intenţie de către regimul ungar.
72
Al treilea considerent: teritoriul cuprins între frontierele
din 1920 formează o unitate economică din care nu s-ar
putea tăia niciun fragment fără ca acest lucru să producă
grave inconveniente în viaţa întregii populaţii. Calea ferată
și drumul paralel care, plecând de la Dunăre, se îndreaptă,
de-a lungul frontierei occidentale, către nord-est, asigură
unica legătură între aceste regiuni ale Transilvaniei. Pe de
altă parte, regiunile de câmpie traversate de frontieră posedă
resurse alimentare de care regiunile muntoase învecinate
nu s-ar putea lipsi, schimburile între aceste regiuni având
un caracter complementar dintre cele mai fericite pentru
ansamblul economiei lor. Din punct de vedere economic
actuala frontieră occidentală a României este vitală pentru
populaţia transilvăneană.
Acestea sunt considerentele după care s-au condus
judecătorii de ieri. Și în lumina lor se cuvine să analizăm
ultimele pretenţii ale delegaţiei Guvernului ungar. În loc
de prefaţă la aceste reclamaţii delegaţia Guvernului ungar
afirmă, în ultimul său memoriu că iniţiativa sentinţei de
arbitraj de la Viena din 30 august 1940 a fost luată de
Guvernul român de atunci. Această afirmaţie este cel puţin
uimitoare.
Adevărul asupra acestui „dictat” se găsește astăzi în toate
memoriile politice, iar istoria l-a înregistrat deja: acest dictat
a fost impus României de către Hitler prin ameninţări
nedisimulate. A vedea în acest act de violenţă care tindea
s-o mutileze, o iniţiativă a României, este o sfidare de
necrezut a adevărului istoric. La fel de rău fondată este
și interpretarea pe care delegatul Guvernului ungar o dă
faptului că Statele Unite n-au ratificat Tratatul din 1920.
Motivele care au determinat Statele Unite să nu ratifice
tratatele de pace încheiate după Primul Război Mondial
sunt prea cunoscute pentru ca să mai insistăm aici asupra
lor. Tot în loc de prefaţă și pentru a justifica pretenţiile
sale teritoriale faţă de România, Guvernul ungar a ridicat
grave obiecţii în privinţa tratamentului la care ar fi supuși
ungurii stabiliţi în teritoriul românesc. Delegaţia română
ţine să afirme cu tărie că aceste obiecţii și plângeri, absolut
nefondate, nu sunt întocmite decât pentru a crea o impresie
pe cât de falsă, pe atât de nedreaptă în privinţa situaţiei
actuale a ungurilor din Transilvania.
Măsurile luate de Guvernul democratic român pentru a
asigura populaţiei ungurești din Transilvania nu numai de
drept, dar și de fapt, un tratament în toate privinţele egal
celui al populaţiei române, în toate domeniile vieţii colective
și individuale, impuneau un cu totul alt răspuns din
partea Guvernului ungar. De aceea, afirmaţiile delegatului
ungur au produs delegaţiei române cea mai vie surpriză.
Într-adevăr, toate libertăţile civice, toate garanţiile date
pentru libera folosire a limbii materne, pentru o justă
participare la administraţie și pentru accesul fără piedici
la toate activităţile economice sunt pe deplin asigurate
ungurilor stabiliţi în Transilvania.
Numărul școlilor de toate gradele și de orice categorie, în
întregime subvenţionate de Statul român și de care dispune
1 (83) 2019 document

astăzi populaţia ungurească din Transilvania, îl depășește
chiar pe cel al școlilor care erau la dispoziţia sa sub regimul
ungar. Salariile corpului didactic ungar nu diferă prin
nimic de cele de care beneficiază corpul didactic român. La
fel, clerul și instituţiile religioase se află în grija statului în
ceea ce privește funcţionarea și subvenţionarea lor, pe picior
de egalitate cu instituţiile religioase și clerul român. Restul
afirmaţiilor reprezentantului delegaţiei ungare se bazează
pe o informaţie la fel de imperfectă și fără fundament. Este
inexact că bunurile ungurești ar fi fost confiscate. Este inexact
că ar fi fost făcute discriminări în domeniul economic. Este
inexact că ar fi fost operate expulzări și că ar fi avut loc
arestări arbitrare.
Dacă Guvernul român a fost obligat, conform
dispoziţiilor Convenţiei de Armistiţiu și instrucţiunilor
Comisiei Aliate de Control, de a lua măsuri de conservare
în privinţa unui bun aparţinând unui număr destul de
restrâns de persoane, care și-au pierdut naţionalitatea
română pentru că au urmat și ajutat în mod voluntar
forţele fasciste inamice, aceste măsuri au lovit nu numai pe
unguri ci și pe românii culpabili de aceeași crimă și, mai ales,
pe membrii minorităţii germane înrolaţi în organizaţiile
naziste.
În ceea ce privește reforma agrară reproșurile conţinute
în expunerea delegatului ungur nu sunt nici ele mai
veridice. Vom găsi în Memorandum faptul că Delegaţia
română a comunicat membrilor celor două comisii date
precise demonstrând că atât exproprierea, cât și atribuirea
de pământuri micilor cultivatori, sunt făcute fără cea
mai mică discriminare și conform propunerii diferitelor
naţionalităţi din comunele respective. Ungurii furnizează,
în aceeași proporţie ca și românii, membri pentru toate
comisiile însărcinate cu aplicarea reformei agrare și sunt
reprezentaţi, până și în Comisia Centrală care funcţionează
pe lângă Ministerul Agriculturii. Memorandumul la
care ne-am referit respinge, de altfel, punct cu punct toate
acuzaţiile formulate de reprezentantul Delegaţiei ungare și
ne permitem să facem o trimitere la aceasta.
Trebuie să subliniem, pe de altă parte că plângerile
Guvernului ungar sunt în flagrantă contradicţie cu însăși
declaraţiile reprezentanţilor calificaţi ai populaţiei ungare
din Transilvania, grupaţi în Uniunea Populară Ungară.
Aceștia au afirmat în mai multe rânduri că recunosc, în
menţinerea ordinii teritoriale actuale, cea mai sigură
garanţie a liberei dezvoltări și a unei vieţi comune liniștite
pentru toate naţionalităţile din Transilvania. Ei și-au
exprimat, în același timp, încrederea și satisfacţia pe care le-o
inspiră politica urmată de Guvernul democratic român faţă
de naţionalităţile etnice. Într-adevăr, rezoluţia Comitetului
Executiv Central al Uniunii Populare Ungare – partid
reprezentând aproape totalitatea populaţiei respective –
întrunit între 15-18 noiembrie 1945, la Târgu Mureș
(Transilvania), proclama între altele: „Suntem conștienţi
că problema naţională în Transilvania nu este o problemă
de frontiere, ci problema însăși a întăririi democraţiei și a
document 2019 1 (83)
studii/documente
redeschiderii frontierelor. Nu putem să aprobăm nicio altă
încercare care ar ţine, fie de partea română, fie de partea
ungară să facă încă o dată din Transilvania, prin mijloace
similare dictatului de la Viena, un focar de război în serviciul
reacţiunii. Suntem recunoscători Guvernului Groza pentru
eforturile sale în vederea asigurării drepturilor noastre
politice, pentru posibilitatea pe care ne-o dă de a ne instrui
în limba maternă și pentru protejarea intereselor noastre
economice”. Iată adevăratele sentimente ale populaţiei
maghiare din România.
Trebuie să ne oprim un moment la alte două afirmaţii
cuprinse în expunerea delegatului ungur. Prima este aceea
că, din 1918 până în 1938, 200.000 unguri autohtoni ar fi
părăsit Transilvania din cauza regimului la care erau supuși.
Cealaltă este aceea că 300.000 unguri din Transilvania
și-ar vedea în prezent refuzată recunoașterea naţionalităţii
române. În ceea ce privește prima afirmaţie, ea este contrazisă
chiar de publicaţiile ungurești care arată că cei peste 200.000
de unguri, despre care se vorbește, au părăsit Transilvania
prin emigrare sau prin opţiune (imediat după schimbarea
suveranităţii), fără niciun fel de constrângere. Cât despre
a doua afirmaţie, ne vom limita să subliniem că Guvernul
român actual a redat naţionalitatea română tuturor
ungurilor care o posedaseră înainte de 30 august 1940.
N-au beneficiat de naţionalitatea română, cum este de altfel
natural, numai cetăţenii unguri veniţi în Transilvania sub
ocupaţia hortystă și persoanele de orice naţionalitate care,
solidare cu nazismul, au părăsit Transilvania împreună cu
trupele hitleriste și hortyste. Numărul acestor persoane este
infinit mai redus decât cifra indicată de Delegaţia ungară.
Un memoriu depus de Delegaţia română conţine explicaţii
mai ample asupra acestui subiect.
Să trecem acum chiar la examinarea pretenţiilor
formulate de delegaţia Guvernului ungar. Prin intervenţia
sa din 31 august, delegatul Ungariei renunţa la 22.000 km2
pe care guvernul îi revendicase mai înainte și declară că
Ungaria s-ar mulţumi cu numai 4.000 km2, ceea ce n-ar
fi în concepţia acestui guvern, decât o simplă „reajustare”
a frontierei. Delegatul Ungariei n-a uitat să precizeze
că această suprafaţă nu reprezintă mai mult de 4% din
teritoriul Transilvaniei. Astfel, pretenţiile ungare, părăsind
calea revendicărilor masive, unde întâmpinau rezistenţa de
neînvins a realităţilor organice și a principiilor de drept,
urmează calea reclamaţiilor în aparenţă nesemnificative.
Delegatul Ungariei și-a calificat ultima revendicare
ca „modestă”. Este de remarcat că precedenta, cea care
pretindea 22.000 km2 era apreciată cu același calificativ.
Toate revendicările ungare, oricare ar fi ele, sunt modeste.
Să vedem, totuși, care sunt, de fapt, aceste revendicări?
Cei 4.000 km2 recent reclamaţi de Ungaria reprezintă,
este adevărat, numai 4% din teritoriul Transilvaniei. Dar
pe acest teritoriu de 4% trăiește, nu un număr corespunzător
de locuitori, ci nu mai puţin de 8,5% din totalul populaţiei
transilvănene, fapt care este suficient deja pentru a ilustra
importanţa pretenţiei ungare. În plus, acest teritoriu atât de
73
studii/documente
mic cuprinde cele
trei mari orașe:
Arad, Oradea
și Satu Mare.
Și acest lucru,
contrar afirmaţiei
ungare, are
pentru România
o importanţă
extremă. Arad
este capitala
judeţului având
același nume,
Petru Groza
care se întinde
pe o suprafaţă de
6.248 km și numără 424.000 locuitori. Oradea este capitala
judeţului Bihor, a cărui suprafaţă este de 7.467 km2, având
o populaţie de 510.000 locuitori. În sfârșit, orașul Satu
Mare este capitala judeţului Satu Mare, cu o suprafaţă de
4.242 km2, populat de 295.000 locuitori. Ori, aceste trei orașe,
centre a tot atâtea mari unităţi administrative și juridice,
constituie, pe de altă parte, pivotul însuși al vieţii sociale,
economice, culturale și religioase din toată Transilvania
occidentală. A separa aceste orașe de teritoriul Transilvaniei,
ar avea consecinţe care trebuie să neliniștească orice spirit
obiectiv. Și ar avea ca rezultat, în primul rând, prăbușirea
imediată a economiei provinciei. Transilvania – un vast
bazin înconjurat de munţi – nu posedă într-adevăr în
partea sa centrală decât un singur oraș important, capitala
sa, orașul Cluj, care îndeplinește o funcţie administrativă și
culturală de prim ordin, dar a cărui importanţă economică
este cu mult inferioară aceleia pe care o au cele trei orașe pe
care le reclamă Ungaria.
Toate celelalte orașe care au importanţă pentru viaţa
economică a Transilvaniei sunt situate la margine: în sud,
orașele Brașov și Sibiu, și la vest, tocmai aceste orașe Arad,
Oradea și Satu Mare. Aceste trei ultime orașe se situează
în vecinătatea a trei mari defilee, la ieșirea în câmpie, pe
văile Someșului, Crișului și Mureșului. Pierderea acestor
orașe ar priva o regiune de zeci de mii de km2, de centrele
sale economice naturale, lipsind-o în cele din urmă de orice
debușeu pentru produsele sale brute și de orice mijloc de
aprovizionare cu produse industriale. Economia celor trei
orașe în chestiune este strict complementară economiei unei
vaste regiuni a Transilvaniei. A separa această regiune de
centrele sale naturale înseamnă a condamna, și pe una și pe
cealaltă, la o cădere inevitabilă.
Într-adevăr, cele trei orașe pe care le reclamă Delegaţia
ungară sunt orașe industriale: Aradul posedă, el singur, nu
mai puţin de 110 întreprinderi metalurgice, alimentare,
chimice, textile etc. Oradea posedă 85, iar Satu Mare, are și
el un număr considerabil. Ori, private prin cedarea lor către
Ungaria, de ţinutul din est de unde provin materiile lor
prime și unde-și plasează produsele fabricate, cele trei orașe
vor avea o cădere vertiginoasă, mergând până la o completă
74
paralizare a vieţii lor economice. Nimic n-ar putea să
demonstreze mai bine această strictă dependenţă economică
decât dezvoltarea absolut excepţională pe care aceste orașe au
cunoscut-o de când au fost alipite la România, în 1918. Să
cităm câteva cifre foarte elocvente în această privinţă:
În intervalul dintre 1910 și 1930, populaţia orașului
Arad a cunoscut o creștere de mai mult de 22%, cea a Oradei
de aproape 29%, cea a orașului Satu Mare de mai mult
de 47,5% și aceasta în pofida a cinci ani de război care au
apăsat mult asupra regiunii și cu toate că, de la 1918 la
1924, numeroși unguri, folosind dreptul lor de opţiune, au
emigrat în Ungaria. Creșterea numărului întreprinderilor
industriale este încă și mai frapantă: între 1918 și 1940
Aradul și le-a dublat trecând, de la 56 la 110, numărul celor
din Oradea s-a ridicat de la 30, în 1918, la 85 în 1940,
avem deci, respectiv un plus de 96% și de 183%.
În special pentru orașul Oradea, proba cea mai evidentă
a totalei sale dependenţe faţă de regiunile din est, adică
din restul Transilvaniei ne-a fost furnizată, între altele,
de bilanţul băncilor sale timp de patru ani cât a fost sub
dominaţia ungară ca urmare a dictatului de la Viena. În
acest interval au funcţionat, la Oradea, 32 institute de
credit ungar. Ori, în 1943, plasamentele acestor bănci erau,
la estul frontierei din 1920, adică pe teritoriul român, de
1.500.715.000 lei, adică de aproape 899 la mie, pe când la
vest de aceeași frontieră, pe teritoriul ungar, ele nu se ridicau
decât la 1.518.600 lei, adică puţin mai mult de 1 la mie
abia din totalul plasamentelor lor.
Aceleași bănci, în aceeași epocă, primeau în depozit
pentru a-i valorifica, 337.072.000 lei aparţinând unor
indivizi stabiliţi la est de frontiera din 1920, adică mai
mult de 98% și numai 6.527.000 lei aparţinând regiunilor
la vest de frontieră, adică mai puţin de 2% din totalul
depozitelor. Pentru oricine are o cât de mică competenţă în
materie de economie aceste cifre demonstrează, în mod clar,
importanţa specială pe care orașul Oradea și hinterlandul
său din est o au unul faţă de altul. Pe de altă parte, cedarea
către Ungaria a teritoriului de 4.000 km2 pe care o reclamă
Delegaţia ungară, ar da naștere unei totale dezorganizări
a sistemului de comunicaţii feroviare pentru o mare zonă
a Transilvaniei, având în vedere că orașele reclamate de
Ungaria, fiind situate pe unica linie de cale ferată care leagă
nord-estul de sud-vest și de centrul provinciei sunt noduri
de neînlocuit în reţeaua regiunii; plecând de la Arad, șase
linii de cale ferată se îndreaptă în tot atâtea direcţii: de la
Săcuieni, mic oraș aparţinând zonei de 4.000 km2 pleacă
trei linii, de la Carei patru și în sfârșit alte patru de la Satu
Mare.
A priva România de calea ferată de interes capital care
leagă nordul cu sudul Transilvaniei, trecând prin Arad,
Salonta, Oradea, Carei și Satu Mare, și de drumul care
urmează această cale ferată, ar însemna asfixierea completă
a întregii regiuni situate la est, muntoasă, fără comunicaţii,
izolată de restul Transilvaniei printr-o barieră. O simplă
privire asupra hărţilor orografice, dintre care una, executată
1 (83) 2019 document

în relief și pe care sunt marcate cu alb regiunile cerute de
Ungaria, este pusă la dispoziţia Comisiei, ar ajunge pentru
a ne da seama de dificultăţile geografice și tehnice de netrecut
care vor interveni în cazul construirii unei noi căi ferate,
mai la est.
Această importanţă vitală a centrelor în chestiune
pentru reţeaua feroviară a Transilvaniei este unul dintre
motivele care au determinat Conferinţa de Pace din 1919,
ca și Comisia însărcinată atunci să traseze pe teren frontiera
româno-ungară, să lase României orașele Arad, Oradea,
Carei și Satu Mare pe care le revendică astăzi pretenţiile
ungare. În istoria sa, binecunoscută, a Conferinţei de Pace
după Primul Război Mondial, tipărită la Londra, profesorul
H. Temperley recunoaște spontan că trasarea unei frontiere
lăsând Ungariei orașele Arad, Oradea și Satu Mare ar fi fost
în același timp o crimă și o greșeală gravă – „a crime as well
as a blunder”. A priva Transilvania de aceste orașe, continuă
profesorul Temperley, ar fi însemnat să se facă imposibilă orice
legătură sigură între nordul și sudul provinciei.
Apoi, orașele pe care le reclamă Ungaria îndeplinesc
în plus o funcţie culturală indispensabilă. Ele sunt mari
centre de învăţământ și, de asemenea, mari centre ale
vieţii religioase din regiune. Să semnalăm că în ceea ce
privește orașul Arad, drag românilor, amintind luptele de
emancipare politică și culturală pe care le-au dus înaintașii
lor, nici chiar Hitler, în actul său de mutilare a Transilvaniei
prin dictatul de la Viena, n-a îndrăznit să-l atingă. Iată că
delegaţia Guvernului ungar reclamă totuși astăzi acest oraș.
Astfel, revendicările teritoriale ale Ungariei ar conduce chiar
la decapitarea economică, feroviară, culturală și religioasă
a întregii Transilvanii occidentale și, în consecinţă, la
dezorganizarea vieţii populaţiilor respective.
Ungaria, în schimb, posedă, deja, în câmpia învecinată
frontierei, un lanţ al marilor centre urbane: Nyregyhaza,
Debrecen, Szolnoc, Szeged etc., care vor satisface pe deplin
nevoile economice ale acestei regiuni și care sunt legate
printr-o cale ferată transversală. Printr-o politică de
violenţă contra elementului român, de infiltrări metodice
și de colonizări forţate, regimul ungar a creat odinioară în
această parte integrantă a pământului românesc, o situaţie
etnică artificială de care delegatul Guvernului ungar n-a
ezitat să profite. Numai datorită acestei politici de violenţă
elementul ungar din teritoriul reclamat de Ungaria
reprezintă astăzi 57% (și nu 67% cum afirma acum câteva
zile reprezentantul Delegaţiei ungare) din totalul populaţiei
de pe acest teritoriu. Din totalitatea celor 483.000 locuitori
de pe acest teritoriu numărul ungurilor nu-l depășește pe cel
al altor naţionalităţi decât cu 67.000 de suflete.
Cum se poate pretinde serios, că ar fi just, ca în numele
acestei diferenţe de 67.000 de unguri, să spargem unitatea
organică a patru departamente populate de 157.2000 oameni
și să dezorganizăm o întreagă provincie. Artizanii păcii
de la 1920 au cunoscut bine situaţia etnică din teritoriul
reclamat. Știind în același timp cu preţul căror mijloace
această situaţie a fost creată și ţinând cont de considerentele
document 2019 1 (83)
studii/documente
economice, feroviare și celelalte pe care tocmai le-am expus,
ei și-au menţinut decizia pe care le-o impunea raţiunea.
Astăzi ca și ieri, cererea Delegaţiei ungare este, din punctul
nostru de vedere, de neprimit.
Delegaţia ungară mai cere, apoi, ca [sic!] „Comisia să
decidă să se invite cele două delegaţii pentru a începe negocieri
directe pe subiectul încheierii tratatelor speciale privind
protecţia drepturilor minorităţii ungare având garanţia
Naţiunilor Unite și asigurarea unei largi autonomii locale
pentru blocul etnic compact ungar care trăiește în partea
estică a Transilvaniei”. Noi nu înţelegem foarte bine sensul
acestei invitaţii. Conform vederilor delegatului ungar aceste
negocieri ar trebui să ducă la stabilirea de legi organice
garantând drepturile populaţiei ungare în România. Dar
această legislaţie există deja și ea a permis statului român să
satisfacă cu anticipaţie toate cererile pe care Guvernul ungar
le-a prezentat Guvernului român în privinţa populaţiei
ungare din Transilvania.
Diversele legi române asigură tuturor cetăţenilor
români posibilitatea de a se bucura de drepturile omului și
de libertăţile fundamentale, îi declară pe toţi egali în faţa
legii și le acordă aceleași drepturi civile și politice, precum
și aceleași drepturi la admiterea în funcţiile publice și la
exercitarea oricărei profesiuni, fără deosebire de rasă, limbă
sau religie. Fiecare cetăţean român este singurul în drept
să stabilească propria sa limbă maternă sau propria sa
naţionalitate, imixtiunea oricărei autorităţi sub acest aspect
fiind interzisă și pedepsită. În relaţiile private este permisă
folosirea oricărei limbi, fără restricţie, iar în comunele și în
circumscripţiile administrative sau judiciare unde 30% din
populaţie are o limbă maternă alta decât cea română, ea este
autorizată să-și folosească limba maternă în raporturile pe
care le are cu autorităţile, atât oral, cât și în scris.
În materie de învăţământ, fără să luăm în calcul școlile
confesionale, învăţământul în limba maternă al elevilor este
asigurat de către stat atât în școlile de primul și de al doilea
nivel, cât și în școlile superioare, corpul profesoral fiind
recrutat de preferinţă din cadrul naţionalităţii respective.
O universitate de stat de limbă maghiară cu patru facultăţi
a fost creată la Cluj, capitala provinciei, precum și un
Conservator de muzică și de artă dramatică și două teatre
ungurești de stat, la Cluj și la Târgu Mureș. Ar fi plictisitor
să enumerăm aici numărul și tipul de școli de toate gradele
de care dispune populaţia ungară din România, ca și povara
financiară care o reprezintă acestea pentru bugetul atât de
înglobat în datorii al statului. Este suficient să reamintim
că, în raport cu populaţia română, ungurii din Transilvania
nu sunt deloc dezavantajaţi; mai degrabă contrariul acestei
afirmaţii ar fi adevărat.
În ceea ce privește cultele, ele se bucură de întreaga libertate
religioasă, ca și de o largă autonomie în alegerea personalului
ecleziastic, în stabilirea și administrarea instituţiilor lor de
învăţământ confesional și în administrarea patrimoniului
lor, clerul de orice confesiune fiind retribuit de stat în mod egal,
la grad sau pregătire egală. Pentru a încheia, vom observa
75
studii/documente

că toate restricţiile directe sau indirecte ale drepturilor state, a adoptat o concepţie mai largă, aceea a protecţiei
cetăţenilor pe motiv de rasă, religie sau naţionalitate precum internaţionale a drepturilor omului. Această protecţie are,
și orice incitare la exclusivism, la ură sau la dispreţul unei în vechiul sistem de protecţie a minorităţilor, superioritatea
rase, religii sau naţionalităţi sunt sever pedepsite de lege. de a institui un regim egal pentru toţi, majoritari, ca și
Iată starea noii noastre legislaţii. minoritari și de a apăra omul luat ca atare, fără distincţie
Având în vedere faptul că Guvernul român asigură, chiar de rasă, sex, limbă sau religie. România declară că ea acceptă
de pe acum, din punct de vedere politic, economic, cultural nu numai toate garanţiile internaţionale prevăzute într-un
și religios satisfacerea integrală a necesităţilor populaţiei astfel de domeniu prin Cartă, dar că acceptă, de asemenea,
ungare din Transilvania, el este îndreptăţit să considere orice procedură nediscriminatorie, destinată să completeze,
că nimic n-ar putea justifica dacă este cazul, astfel de
cererea unei autonomii garanţii. Dar ea n-ar putea
locale în favoarea populaţiei să accepte un sistem care
maghiare din Transilvania amintește de vechiul statut al
orientală. O astfel de soluţie, minorităţilor, stabilit după
complet contrară structurii Primul Război Mondial,
politice a Statului român, care n-a dat rezultate fericite
organizat pe baze unitare, căci, populaţiile minoritare,
n-ar fi decât o sursă de departe de a găsi în acest
anarhie și de dezorganizare statut o încurajare pentru
administrativă. Ea nu s-ar activitatea lor constructivă,
putea aplica Transilvaniei au văzut în aceasta mai
care formează un tot degrabă un îndemn la
organic și ale cărei condiţii rezistenţă și la agitaţie,
de dezvoltare cer un regim pe care forţele revizioniste
legislativ și administrativ le-au exploatat la maximum.
uniform. Greșeala de a reîncepe o astfel
În mod evident lipsită de de experienţă ar fi gravă.
orice finalitate practică, spre A introduce în unele
ce ţel poate să tindă invitaţia tratate, cum ar fi acesta
Guvernului ungar? Noi nu al nostru, măsuri speciale
vedem niciunul. pentru o singură categorie
1947. Generalul Dumitru Dămăceanu la Conferinţa de Pace de la Paris
Totuși, în plus faţă de acest de state ar da naștere la o
motiv, Guvernul român n-ar putea accepta din principiu, condiţie de inegalitate dăunătoare colaborării și înţelegerii
această invitaţie. Ţinând cont de natura relaţiilor care internaţionale. Umanitatea n-ar putea să se divizeze în state
există în prezent între statele suverane, a obliga Guvernul cu minorităţi protejate și în state cu minorităţi neprotejate.
român să discute cu alt guvern probleme de organizare Această situaţie ar fi în contradicţie absolută chiar cu
interioară sau să legifereze sau să administreze sub influenţa principiile fundamentale ale Organizaţiei Naţiunilor Unite
discuţiilor care ar putea să apară ca injoncţiuni, ar însemna și ar genera o sursă permanentă de agitaţie și de tulburări.
să-l expunem unei imixtiuni care ar conduce la o abdicare Aceste considerente nu permit României să subscrie la
de asemenea natură, încât niciun om responsabil de destinele propunerile cuprinse în punctele 2 și 3 ale concluziilor
unui stat independent n-ar putea să se oprească. Odată formulate de reprezentantul Delegaţiei ungare. Pentru a
încheiată pacea, România nu va refuza desigur, niciodată, încheia, Delegaţia ungară, prin vocea reprezentantului său,
să înceapă schimburi de vederi amicale cu Ungaria asupra a declarat că poporul ungar dorește pacea. Pacea!
tuturor problemelor relative la consolidarea relaţiilor România o dorește de asemenea. Ea a probat acest
între cele două ţări. Dar a discuta astăzi cu Guvernul lucru prin fapte, prin grelele sacrificii la care a consimţit
ungar soluţionarea problemelor care interesează exclusiv pentru ca pacea și înţelegerea să se instaureze în lume. Și
politica internă a României și probleme care ating regimul aceste sacrificii o îndreptăţesc să ceară altor popoare să se
cetăţenilor români, aceasta ar crea în mod sigur o stare supună marilor comandamente pe care ea însăși le respectă.
de confuzie având consecinţe neașteptate pentru ordinea Noua lume, la edificarea căreia vrem să cooperăm cu toate
internă și pentru consolidarea statului român. puterile, n-ar putea să se stabilizeze și să dureze decât dacă
Pe plan internaţional, Carta Naţiunilor Unite, ţinând vor fi extirpate toate forţele șovinismului și toate forţele
cont în egală măsură de tristele experienţe avute între cele două egoismului. Ar trebui poate ca toate popoarele să-și facă
războaie în ceea ce privește tratatele care, între 1919-1920, un examen și chiar o revizuire a conștiinţei lor. România,
au impus obligaţii faţă de minorităţi unei singure categorii dinspre partea sa, a făcut această revizuire. Este rândul
de state în detrimentul principiului egalităţii juridice dintre Ungariei să o facă pe a sa. Poporul român din Transilvania

76 1 (83) 2019 document

 studii/documente

vrea să uite, pentru totdeauna, umilinţele și suferinţele pe
care le-a suportat de la poporul ungar de-a lungul timpului.
Astăzi, noi nu suntem decât două popoare care căutăm
calea reconcilierii definitive, două popoare care doresc, pe
deasupra prăpastiei urii și luptelor de altădată, să-și întindă
mâna prietenește. Dar această reconciliere nu se va putea
înfăptui altfel decât prin respectul Dreptului: prin respectul
frontierelor Transilvaniei, prin respectul independenţei și
suveranităţii poporului român. Pentru aceste frontiere și
pentru această independenţă, România, în ultima fază a
războiului, și-a lansat contra Germaniei și Ungariei toate
forţele vitale. Pentru acest război de eliberare a lumii,
naţiunea română și-a mobilizat toate rezervele de oameni
și ultimele sale disponibilităţi materiale. Paisprezece divizii
române complet echipate au cooperat în lupta care trebuia să
permită lumii să scuture jugul nazist, iar Transilvaniei să
scape de jugul hortyst. Timp de opt luni soldaţii români au
luptat cot la cot cu glorioșii soldaţi sovietici contra armatelor
hitleriste și a armatelor hortyste.
Pierderile suferite de soldaţii noștri le-am enumerat
într-altă parte. 120.000 de morţi și răniţi au căzut pe colinele
Transilvaniei, în câmpiile Budapestei și în văile din Tatra.
Și chiar sub zidurile orașelor Arad, Oradea și Satu Mare,
pentru care astăzi Ungaria își dispută cu noi suveranitatea,
sub zidurile acestor orașe, deci și pentru eliberarea lor, soldaţii
noștri și-au vărsat sângele, iar diviziile noastre de elită au
fost decimate. Soldaţii noștri au căzut pentru libertatea lumii
și pentru libertatea Transilvaniei. Pentru că Transilvania a
fost promisă armatei române. Cei care au murit știau că vor
muri pentru libertatea întregii Transilvanii. Acești morţi
așteaptă să fie ţinută promisiunea care le-a fost făcută, o
promisiune a cărei îndeplinire este întârziată de o ţară care
până în ultima clipă, cot la cot cu soldaţii hitleriști, a luptat
contra soldaţilor libertăţii. Aceasta nu poate fi. Aceasta nu
trebuie să se întâmple. A reţine reclamaţiile ungare, aceasta
ar însemna o atingere a moralei internaţionale și ar fi o
eroare funestă pentru istorie.
Aceste ultime cuvinte ale Delegaţiei române vor fi de
mulţumire către Comisia care i-a permis, apărând în
același timp interesele Patriei sale, să se exprime în deplină
libertate și sinceritate. Vă rămânem profund recunoscători.
Ca o concluzie a expunerii noastre, Guvernul român declară
că orice act, care tinde să modifice frontiera româno-ungară,
ar echivala cu distrugerea unei opere de justiţie și cu crearea
unui nou focar de tulburare în această parte a Europei – și
că orice act destinat să antreneze Guvernul român într-o
dezbatere asupra politicii sale interne și a legilor sale
organice ar fi considerat de către acesta ca aducând atingere
independenţei sale și suveranităţii sale. De aceea noi cerem să
binevoiţi să confirmaţi decizia din 7 mai 1946 a celor patru
miniștri ai Afacerilor Externe și să respingeţi revendicările
Delegaţiei ungare17.

Romania and the Peace Treaty from Paris (1947) - Aspects concerning the Contribution of the Romanian
Delegation to the Solving of the Frontier between Romania and Hungary Problem
Adrian Deheleanu, Ph.D.
Abstract: Romania’s placing within the area of Soviet domination was the result of the Peace Conference in
Paris, which was basically held during the second half of 1946, as organized on special commissions concerned
with political, military, territorial and economic matters, the “solving” of which, in point of means and priorities,
was to be pre-established on Moscow, London and Washington. As for Romania, a lot of noise was made mainly
around the issue of the regime in northern Transylvania within the future configuration of the western border.
Hungary took great efforts to make sure that the Conference would solve three problems of interest for it: the
„adjustment” of the western frontiers, Transylvania’s autonomy and guarantees for the protection of the Magyar
minority in Romania; the Romanian government was very specific about those claims, at the Conference, in that
the Democrat Hungarian Government - contrary to its promises to give up imperialism and adopt an honest
policy of economic, cultural and social cooperation with the neighbouring countries, was still ready to adopt the
old principles and methods which had been an obstacle for the establishing of peace and for the development of
a fruitful cooperation in this part of Europe.
Keywords: Peace Treaty, Paris, delegation, border, dictate, territory, committee, speech.

NOTE

1 8
Muzeul Naţional al Banatului. A.M.A.E., Fond Conferinţa de Pace de la Paris, 1946, vol. 74, f. 300.
2 9
Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare A.N.I.C.), Fond Casa Ibidem, f. 301.
10
Regală. Diverse, dosar nr. crt. 32/1944, f. 1. Ibidem, f. 302.
3 11
Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (în continuare A.M.A.E.), Fond Ibidem, f. 305.
12
Conferinţa de Pace de la Paris, 1946, vol. 69, f. 324. Ibidem, f. 306.
4 13
Ibidem, vol. 72, ff. 103-119. Ibidem, f. 311.
5 14
Ibidem, vol. 74, ff. 281-289. Ibidem, f. 315.
6 15
A.N.I.C., Colecţia Microfilme SUA, nr. 579-625. Ibidem, f. 318
7 16
Academia Română, Istoria Românilor, vol. IX, Românii între anii 1940-1947, Ibidem, f. 321.
17
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2008, pp. 1072-1073. Ibidem, vol. 73, ff. 10-26.

document 2019 1 (83) 77

studii/documente

În elita infanteriei marine

COLONELUL CONSTANTIN BUCELEANU

Comandor (r) Dr. Marian MOŞNEAGU1

F
iul Floarei și al preotului Petre Buceleanu, din 131 de cursanţi.În perioada 1-13 septembrie 1924 a
Constantin Buceleanu s-a născut la urmat cursurile Școlii de Legături și Transmisiuni.
6 septembrie 1899 în satul Săpunari, jud. La 10 mai 1925 a fost înaintat la gradul de locotenent.
Călărași. După absolvirea a cinci clase la Școala La 15 noiembrie 1925 s-a căsătorit la Călărași cu
elementară din Săpunari, comuna Lehliu (1912), a domnișoara Elena Lambru și a avut o fiică, Violeta-Ioana,
urmat cursurile născută pe
Liceului 17 iunie 1928,
Te o re t i c la Predeal.
„Alexandru La 1 octom-
Hajdeu“ din brie 1926 a
Buzău, pe care fost mutat
l-a absolvit comandant
în anul 1916. de pluton la
A intrat în Batalionul 4
armată în Vâ n ă t o r i d e
anul 1919, ca Munte din
voluntar la garnizoana
Școala Militară Pr e d e a l .
de Educ aţie În „Foaia
Fizică din calificativă” pe
București. anul 1926/27
Între anii (1 noiembrie
1921 și 1922 a 1 9 2 6 - 3 1
urmat cursurile octombrie
Școlii Militare 1 9 2 7 ) ,
de Ofiţeri colonelul
de Infanterie Stoenescu,
n r. 1 d i n comandantul
Capitală, unde Batalionului IV
a mai făcut un an de curs complimentar, la 1 iulie 1922 Vânători de Munte aprecia că este Sănătos și rezistent,
fiind înaintat la gradul de sublocotenent. poate suporta greutăţile unei campanii. Ofiţer înzestrat
cu o inteligenţă vie, foarte conștiincios, muncitor, tenace și
O carieră asumată
perseverent în sfera sa de acţiune. Foarte sârguitor la studii.
Și-a început cariera în calitate de comandant de pluton Cunoaște foarte bine spiritul regulamentelor armei și posedă
în cadrul Regimentului 23 Infanterie, în garnizoana un prea frumos capital de cunoștinţe profesionale și generale.
Călărași. La data de 1 aprilie 1923 i s-a încredinţat Educaţie morală foarte îngrijită, modest, demn și disciplinat.
comanda plutonului 2, corespunzător Companiei a 2-a Caracter blând dar destul de serios, sincer și statornic în toate
administraţie din Compania 1 recruţi. A condus acest manifestările sale. Iubește cu deosebită căldură soldatul și tot
pluton în perioada școala de pluton și companie. cu deosebită grijă se ocupă în a-l forma sub raportul educaţiei,
Disciplinat, punctual și cu multă dragoste și putere de disciplinei și pregătirii lui de război. În acest an a instruit
muncă, s-a ocupat îndeaproape de plutonul său, l-a prezentat recruţii Companiei de Mitraliere, unde pentru prima oară a
la inspecţia primei perioade și rezultatul a fost mulţumitor – aplicat noul Regulament al mitralierelor și totuși a realizat
aprecia comandantul Batalionului II, maiorul Popârlan. rezultate admirabile prin priceperea deosebită și sistemul
Posedă bune cunoștinţe și cu multă dragoste de a și le completa. de lucru întrebuinţat. În perioada I-a, a II-a și în epoca
Dotat cu calităţi fizice și absolvent al Școlii de Educaţie manevrelor a comandat pe rând Compania de mitraliere și
Fizică, e un prea bun educator fizic, ocupându-se îndeaproape de trăgători, unde, de asemenea, a arătat aceeași destoinicie și
de această categorie de instrucţie, dând și din acest punct de sub raportul conducerii. Este un eminent ofiţer de infanterie,
vedere bune rezultate2. distingându-se cu totul prin însușirile sale alese. Îmi fac o prea
La 1 septembrie 1924 a absolvit Școala Specială de plăcută datorie a propune pe acest valoros ofiţer a se prezenta
Infanterie din Sfântu Gheorghe, clasându-se al 67-lea la examenul de admitere în Școala de Război3.

78 1 (83) 2019 document


În „Foaia calificativă” pe anul 1929 (1 noiembrie 1928-
31 octombrie 1929), colonelul Grigoriu, comandantul
Batalionul IV Grăniceri aprecia că: Are toate însușirile unui
foarte bun ofiţer de câmp. Foarte energic, cu multă voinţă și
perseverenţă în îndeplinirea unei însărcinări.Inteligent, cu o
judecată clară și cu mult bun simţ în rezolvarea situaţiilor tactice
și în aplicaţiile pe hartă.Cultura generală îngrijită și cu tendinţă
de îmbogăţire, cea profesională bazată pe cunoașterea precisă
și temeinică a regulamentelor armei și aplicarea lor cu multă
pricepere.Ofiţer disciplinat, bun camarad, cu mult devotament și
spirit de sacrificiu pentru instituţie și șefi. Duce o viaţă modestă,
demnă și plină de moralitate. Conduită corectă. Anul acesta a
continuat să comande cu multă destoinicie plutonul de pușcași al
Companiei 13, cu rezultate prea bune sub raportul tragerii. Îi
aduc aceleași elogii ca anul trecut. În subperioada Școlii companiei
și a plutonului
a instruit și
comandat
plutonul de
recunoaștere
cu multă
competenţă,
dând rezultate
excelente, mai
ales sub raportul
rezistenţei lui
în munte –
orientare. A
comandat în
nenumărate
râ n d u r i
compania cu
efecte de război,
dând dovadă
de o pregătire
c o m p l e tă ș i
cu f rumoase
aptitudini pentru gradul de căpitan și comanda companiei. În
afară de aceste însușiri și calităţi, locotenentul Buceleanu este
un foarte bun schior și alpinist, meritând cu prisosinţă să stea
în trupele de munte. A instruit și antrenat patrulele de schi ale
Batalionului IV V.M., care la concursurile pe trupele de munte a
dat rezultate strălucite.În concluzie, locotenentul Buceleanu este
un ofiţer distins și îl caracterizez: Merită a înainta la gradul de
căpitan, fiind propozabil 4.
Pe 1 aprilie 1931 a fost mutat la Regimentul 4
Grăniceri Deva, iniţial ca ofiţer cu aprovizionarea. În
„Nota de carnet” regăsim următoarele referinţe: Extrem de
rezistent și sănătos. Un alpinist desăvârșit de iarnă și vară și
un schior de rasă.Aptitudinile sale militare sunt la înălţimea
unui foarte bun căpitan din Armata Română. Putere de
muncă de neîntrecut, ofiţer de caracter. Ofiţer foarte capabil.
Cultura generală și profesională destul de îmbogăţită5.
După un an, a fost numit ofiţer cu cazarmarea și
ulterior comandant de companie.
document 2019 1 (83)
studii/documente
În „Foaia calificativă” pe anul 1933 (1 noiembrie
1932-31 octombrie 1933), colonelul Karin, comandantul
Regimentului 4 Grăniceri evidenţia: Inteligenţa vie,
judecata formată clară, concepţie aleasă! Cu o frumoasă
cultură generală și stăpân pe cunoștinţele profesionale, bine
însușite și bine sistematizate.Rezolvă bine și cu ușurinţă
problemele tactice. A luat parte și la aplicaţiile în teren
cu batalionul și regimentul, în calitate de comandant de
companie, dovedind că are practica terenului, sânge rece și că
este hotărât.Foarte muncitor și devotat serviciului. Până la
1 aprilie 1933 a îndeplinit serviciul de ofiţer cu cazarmarea, de
care s-a ocupat cu râvnă și cu pricepere de bun gospodar.Datorită
acestor calităţi, cât și faptului că este foarte corect, la 1 aprilie
1933 i-am încredinţat Serviciul aprovizionării. Spiritul
său de prevedere și grija ca nimic să nu lipsească oamenilor,
au făcut ca toate
unităţile acestui
regiment,
înșirate pe o
distanţă de
500 km, să
aibă la vreme
tot ce le trebuie
pentru hrănirea
oamenilor și
a animalelor.
A luat parte
la manevrele
regale din
regiunea
Roșiorii de
Vede-Craiova,
ca of iţer cu
aprovizionarea
Regimentului
4/7 Manevră,
cu care ocazie a
dovedit: mare rezistenţă fizică; perfect călăreţ; un desăvârșit
organizator în ceea ce privește încadrarea serviciului; echiparea
trăsurilor, atelarea cailor și funcţionarea împrospătărilor. Spirit
prevăzător, cu mult simţ al realităţii, cu metodă practică în
lucru. De la îmbarcarea regimentului spre zona de manevră
și până la înapoierea în cazarmă, acest ofiţer nu a cunoscut ce
sunt oboseala și menajamentul, fiind continuu preocupat de
ideea hrănirii trupei și animalelor, în condiţii cât mai bune.
Graţie spiritului său practic și a culanţei, Regimentul a fost la
timp împrospătat cu subzistenţe, deși depozitele diviziei de la
mare distanţă nu ne ofereau decât pâine, orezul și grăunţele,
celelalte subzistenţe trebuind să fie procurate prin exploatare
locală. Priceperea în materie de administraţie, spiritul de
prevedere, munca fără preget și grija pentru bunul trai al
trupei mă îndreptăţesc să aduc elogii acestui valoros ofiţer și
să-l caracterizez: merită a înainta la alegere6.
Ca urmare, la 1 ianuarie 1934 a fost înaintat la gradul
de căpitan.
79
studii/documente
La 1 aprilie 1934 a fost numit comandant al
Companiei 3 Grăniceri Pecica, jud. Arad. În „Foaia
calificativă” pe anul 1934 (1 noiembrie 1933-
31 octombrie 1934), comandantul Regimentului 4 Grăniceri
consemna: Sănătate perfectă, rezistenţă remarcabilă. Îi plac
sporturile și este un excelent schior. Deși mic de statură, impune
în faţa frontului.Inteligent și cu judecată formată. Concepţie
clară, expunere frumoasă. Educaţia militară curat ostășească.
Foarte energic și hotărât. Muncește mult și din convingere.
Cu metodă și întotdeauna cu rezultate pozitive. Disciplinat
și respectuos. Cu mult spirit de prevedere, plin de iniţiativă,
previne din vreme orice este în legătură cu binele serviciului. Cu
o bogată cultură generală și bine însușită și cu o solidă pregătire
profesională. Cunoaște foarte bine regulamentele armei, în
special ale mitralierei și le aplică cu multă pricepere. […]Graţie
inteligenţei sale, a lucrării fără preget și a cunoștinţelor speciale
obţinute în cursul iernii la Școala de Grăniceri pe brigadă, a
reușit ca în scurtă vreme să se repună la curent cu întregul
serviciu de frontieră, să aibă compania în mână și să activeze
cu competenţă în toate ramurile serviciului. În toamna acestui
an a luat parte la manevrele regale în regiunea Alba Iulia-
Halmagi, în calitate de comandant al Companiei 4 Mitraliere
în Batalionul 15, atașat pe lângă Grupul 6 Vânători de Munte.
Ca fost ofiţer de elită în vânătorii de munte, a adus o reală
contribuţie batalionului din care a făcut parte și cu această
ocazie a dovedit încă o dată – cu toate greutăţile operaţiunilor
în munţi – rezistenţa fizică remarcabilă, multă pricepere în
diferitele situaţii, energie și grijă mare de soldaţii ce-i comandă.
În rezumat, este un ofiţer foarte bun și de nădejde7.
În „Foaia calificativă” pe anul 1935 (1 noiembrie 1934-
31 octombrie 1935), colonelul Cernătescu, comandantul
Regimentului 4 Grăniceri constata:sănătos și rezistent. Cu
multă prestanţă în faţa trupei.Foarte bun călăreţ. Excelent
schior. Cu frumoase aptitudini militare. Cu multă energie
în comanda unităţii care, dublată de o muncă demnă de
toată lauda, obţine frumoase și rodnice rezultate. Hotărât
și cu voinţă de a realiza. Caracter format. Este inteligent,
cu o bună judecată. Lucrează metodic și cu mare prevedere.
Cunoaște foarte bine regulamentele armei și se ocupă serios
pentru pregătirea sa profesională. Cultură generală bine
însușită. Lucrările date le-a rezolvat cu multă pricepere și
discernământ. În timpul perioadei Școlii de companie din
acest an, a comandat o zi o companie de instrucţie într-o
aplicaţie, după programul stabilit, dând dovadă că aplică
tot așa de bine regulamentele. Educaţie militară foarte
frumoasă. Disciplinat. Corect, demn și moral. Bun camarad.
Comandă compania pe frontieră cu multă pricepere și
conștiinciozitate. La inspecţiile ce am făcut, am constatat
că se ocupă îndeaproape de traiul oamenilor, de materialul
statului, precum și de localurile unităţilor, dând dovadă de
bun organizator și gospodar, scoţând în relief calităţi care
nu-i pot aduce decât laude. Cinstit în mânuirea fondurilor
unităţii sale. Întreţine instrucţia și disciplina în unitatea sa
în condiţii foarte bune. În concluzie: Foarte bun ofiţer și foarte
bun comandant de companie8.
80
Până la 1 iulie 1936 a comandat Compania de pază,
ulterior fiindu-i încredinţată Compania de instrucţie.
În „Foaia calificativă” pe anul 1937 (1 noiembrie 1936-
31 octombrie 1937), colonelul C. Benghiu, comandantul
Regimentului 4 Grăniceri „Horia“ evidenţia faptul că
este sănătos și foarte rezistent. Bun călăreţ. Trage foarte
bine cu pușca. A luat parte la concursul pe brigadă din acest
an. Ţinută îngrijită. Cu prestanţă în faţa trupei.Cu foarte
bune aptitudini în teren, pe care-l întrebuinţează fast în
folosul misiunii primite și în care își conduce unitatea cu toată
hotărârea și energia. Ofiţer care își păstrează sângele rece în
orice situaţie s-ar găsi. Dotat bine cu simţul prevederii și al
iniţiativei. Are o putere de muncă de admirat și o voinţă
de fier. Concepe bine și clar. Caracter desăvârșit. Dotat cu
o inteligenţă vie și cu o judecată foarte bine echilibrată, dă
dovadă de foarte mult bun simţ și spirit de metodă.Cultură
generală bine formată, iar profesional, pentru gradul său și cel
imediat superior, foarte bine pregătit, cunoscând și aplicând
cu toată temeinicia prescripţiunile regulamentare. Este un
foarte bun instructor și educator al unităţii sale, dovedind
și un simţ pedagogic foarte bine dezvoltat, bazat pe bune
cunoștinţe de psihologie. Foarte disciplinat. Autoritar și cu
prestigiu, rezultat al prea bunei sale pregătiri.Foarte bun
camarad, cu simţul onoarei, curajului militar și al răspunderii
foarte bine însușite. Plin de demnitate și moralitate.Integru
în serviciu. Modest și manierat. Ordonat în felul vieţii și
chibzuit în cheltuieli. Om dintr-o bucată. Purtare exemplară.
Sociabil. Bun executant al ordinelor. Sincer cu șefii, drept cu
subalternii, cărora le dă toată atenţia și le poartă de grijă9.
Un an mai târziu, același comandant de regiment
consemna în „Foaia calificativă”pe anul 1938 (1 noiembrie
1937-31 octombrie 1938): […]Însușirile sale reliefate în
activitatea din acest an m-au convins că este ofiţerul care
merită întreaga atenţie a șefilor săi. În acest an a comandat
Compania a 4-a Mitraliere, în care comandă s-a afirmat ca
un perfect instructor și educator al unităţii sale, muncind cu
mult zel în pregătirea instructorilor și a recruţilor săi, dând
rezultate foarte bune atât la sfârșitul perioadei a III-a, ca
instructor, cât și la sfârșitul perioadei I de instrucţie, în ceea
ce privește pregătirea recruţilor unităţii sale, rezultate care
și-au găsit o perfectă aplicare în aplicaţiile din perioada
a III-a de instrucţie, când subunităţile companiei sale, fie că
au lucrat încadrate în misiuni, la diferitele companii pușcași,
fie că au lucrat în situaţii direct sub ordinul comandantului
de companie, au dovedit o sănătoasă pregătire de război, atât
din punctul de vedere al execuţiei primare, a comenzilor, cât
și din punctul de vedere al disciplinei, ordinii și al rezistenţei
de care oamenii săi au dat dovadă. Un foarte bun cunoscător
al metodei de instrucţie, procedează pedagogic, cu mult tact
în predarea ei. Cunoaște bine administraţia companiei
și lucrează cu toată corectitudinea. Remarcabil în simţul
datoriei, a făcut foarte multe îmbunătăţiri la companie,
prezentând-o întotdeauna în cea mai perfectă ordine. A luat
parte la Școala ofiţerilor în corp, lucrând în grupa căpitanilor,
rezolvând, în calitate de comandant de batalion, problemele
1 (83) 2019 document

puse în aplicaţiile „Marșul și instrucţia într-un atac de criză,
cu mijloace motorizate”, „Detașament înaintat cu misiunea
de a asigura instalarea pe o poziţie de rezistenţă a unei mari
unităţi”, „Detașament cu misiunea de a asigura trecerea
peste un curs de apă a unei unităţi“. A întocmit lucrări bine
îngrijite și studiate, dovedind că posedă foarte bune cunoștinţe
tactice și aplică cu temeinicie prescripţiile regulamentare. În
discuţii, s-a arătat întotdeauna foarte bine pregătit. De la
5 la 31 iulie a.c., a condus Școala șefilor de pichete în regiment,
obţinând foarte bune rezultate. În subperioada Școlii de
batalion a comandat batalionul, dovedind energie și pricepere
în conducerea batalionului în câmpul tactic. De asemenea, în
aplicaţia „Trecerea unui curs de apă în prezenţa inamicului“ a
comandat Compania mitraliere
divizionară, când a dovedit o
perfectă înţelegere a misiunii
sale, manevrând judicios focul
mitralierelor sale în sprijinul
trecerii. Pe timpul de la 2 la
12 octombrie a.c., cât a fost pe
zona de concentrare a Diviziei
14 a comandat Compania a 4-a
mitraliere, dovedind că este un
bun consilier tehnic al plasării
frontului mitralierelor. Din
felul priceput cum se comportă
în conducerea de trupe în teren,
m-am convins că acest căpitan
are capacitatea de a comanda
un batalion în orice situaţie de
război10.
În perioada 1 noiembrie 1938-31 ianuarie 1939,
căpitanul Buceleanu a comandat Compania a 4-a
Mitraliere, iar ulterior Compania a 12-a Mitraliere Salonta.
În „Foaia calificativă” pe anul 1939 (1 noiembrie 1938-
31 octombrie 1939), colonelul Gheorghe Constantinescu,
comandantul Regimentul 4 Grăniceri „Horia“ consemna:
Disciplinat, foarte bun camarad, cu autoritate și prestigiu,
simţul datoriei, onoarei și curajul răspunderii dezvoltate la
maxim. Devotat până la sacrificiu, loial, demn, moral, integru,
cinstit, modest, duce o viaţă liniștită și o conduită model 11.
Cu Marina Regală, în campanie
La 1 octombrie 1939 a fost mutat, la cerere, comandant
de companie și, ulterior, de batalion, la Regimentul 38
Infanterie Brăila.
Din „Foaia calificativă” pe anul 1940 (1 noiembrie
1939-1 iunie 1940), aflăm că tânărul căpitan Constantin
Buceleanu îndeplinește funcţia de comandant al Companiei
Mitraliere și ţine locul la comanda batalionului. În această
funcţie, căpitanul Buceleanu a dovedit distinse calităţi sub
raportul rezistenţei fizice; aptitudini din cele mai bune pentru
executarea comenzii, bun instructor și un priceput ofiţer în
cunoașterea mitralierelor; pe teren, la trasarea poziţiilor, a
dovedit distinse cunoștinţe tactice, o deosebită atenţie pentru
executarea diferitelor lucrări. În aplicaţiile tactice în câmp,
document 2019 1 (83)
studii/documente
căpitanul Buceleanu s-a distins prin răspunsuri judicioase.
Cultura militară și cea generală bine orientate12.
Referindu-se la această perioadă, în „Autobiografia”
datată 4 aprilie 1951, colonelul în rezervă Constantin
Buceleanu preciza: n-am luat parte la nicio mișcare
antipartinică, din contră, eram în 1940 căpitan în
Regimentul 38 Infanterie și mă găseam în comuna Isaccea
din Tulcea, unde comandantul regimentului, colonelul
Moldoveanu Aurelian, în prezent mort, m-a ales pe mine, cu
compania ce comandam, să fiu gata a reprima orice mișcare
legionară; în acest scop am stat cu compania mai mult timp
în stare de alarmă13.
La 17 august 1940 a reușit la examenul pentru gradul
de maior, colonelul Moldeanu,
comandantul Regimentului 38
Infanterie propunându-l la
înaintare la gradul de maior
„la alegere”.
Comandantul Brigăzii
10 Infanterie, colonelul
D. Tudosiu, remarc a: a
comandat Compania de
armament greu batalionar cu
foarte bune rezultate: oameni
bine instruiţi, educaţi și însufleţiţi
de simţul datoriei. În sectorul
dunărean, a fost însărcinat cu
comanda Subgrupării tactice
Garvăn, iar apoi cu comanda
Detașamentului Luncaviţa. În
ambele însărcinări speciale, a dat dovadă de energie, simţ tactic
și depline cunoștinţe pentru a comanda arme întrunite. […]
Merită a înainta la gradul de maior14.
În „Foaia calificativă” pe anul 1940, comandantul
Diviziei 10 concluziona: s-a afirmat în regiment ca unul
din cei mai destoinici căpitani. Bine pregătit pentru comanda
batalionului. Merită a înainta la alegere15.
La 1 ianuarie 1941 a fost înaintat la gradul de maior,
iar la 15 martie 1941 a fost repartizat Regimentului
Infanterie Marină din Reni, îndeplinind funcţia de
comandant al Batalionului 17 Infanterie Marină în satul
Rosetti, din fostul judeţ Tulcea. Începând cu 6 decembrie
1941 și până în luna aprilie 1944 a activat în funcţia de
comandant al Batalionului de Instrucţie, la reședinţa
Regimentului de Infanterie Marină cu garnizoana la
Reni, locuind într-o cameră modestă a clădirilor din
incinta portului.
De la 15 martie la 22 iulie 1941, maiorul Buceleanu
a fost comandant al Batalionului 17 Infanterie Marină
și al Sectorului Periprava. În „Nota de carnet” semnată
de comandorul Constantin Vlădescu, acesta subliniază
că la 22 iunie 1941 a fost mobilizat în aceeași calitate și
timp de o lună a rezistat cu unitatea sa la toate atacurile
inamice. În sectorul său a fost distruse șase vedete fluviale
inamice, un remorcher și mai multe șlepuri. A organizat cu
81
studii/documente
succes mai multe incursiuni în
zona Deltei Chilia, reușind
să ia prizonieri și să aducă
informaţii precise asupra
forţelor inamice. La 21 iulie
1941, în urma acţiunilor
Detașamentului Maritim
nr. 1, trece cu batalionul la
Vâlcov și, în marș forţat,
atinge Tătărăștii, apoi
Bugazul. Pentru toate aceste
fapte de arme, Batalionul 17
Aici în grad de locotenent-colonel Infanterie a fost citat prin
Ordin de Zi pe armată.Ofiţerul a fost propus la decorare
cu ,,Steaua României” clasa a V-a cu panglică de Virtutea
Militară. Prin felul inteligent cum și-a instruit batalionul
în scurt timp și prin organizarea judicioasă a terenului,
maiorul Buceleanu Constantin a reușit să aibă succese atât
de frumoase pentru unitatea sa și pentru Marină. Eminent
ofiţer de front16.
La 1 august 1941, Batalionul 17 Infanterie Marină a
intrat în subordinea Detașamentului comandor Bardescu.
Până la 18 august 1941 a avut ca însărcinări paza
sectorului estic al litoralului maritim și pregătirea
operaţiunilor de trecere în Insula Carolina, având o
companie de contact cu inamicul la Bugaz. În toate
însărcinările primite, atât comandantul, cât și unitatea s-au
comportat prea frumos, dând dovadă de pregătire, hotărâre
și curaj. Informaţiile în Carolina au fost totdeauna reale și
folositoare. În concluzie, un comandant și o unitate foarte
bună17 – conchidea colonelul adjutant Râmniceanu,
comandantul Brigăzii 7 Cavalerie.
Renunţându-se la cucerirea prin forţă a Insulei
Carolina, atac care trebuia condus de comandantul Brigăzii
7 Cavalerie, s-a constituit detașamentul meu, cu misiunea
de a ocupa Insula Carolina, după ce aceasta ar fi părăsită de
inamic. Între unităţile ce compuneau detașamentul meu intra
și Batalionul 17 Infanterie Marină,comandat de maiorul
Buceleanu; fiind singurul ofiţer superior de infanterie din
detașament, i-am dat în subordine, pe lângă batalionul
său, mijloace suplimentare puse la dispoziţie de Brigada 7
Cavalerie, dotate cu material și armament de infanterie
(Escadronul de mortiere Brandt, Secţiile anticar și Escadronul
de pionieri). În scurtul timp cât l-am avut sub comandă
mi-a fost un preţios colaborator, ofiţer capabil, fire hotărâtă,
energic, cu mult curaj, iar unitatea sa se prezintă ca o trupă
bine instruită și bine ţinută în mână.Regret înlocuirea sa din
detașamentul meu. Am ferma convingere că în acţiunea ce
trebuia să întreprindă, el personal și unitatea s-ar fi comportat
mai sus de orice laudă și aș fi avut rezultatul scontat de
comandantul Brigăzii 7 Cavalerie – concluziona colonelul
Mihail Sotir, comandat de detașament18.
În „Foaia calificativă” pe anul 1941 (1 noiembrie 1940-
31 octombrie 1941), comandantul Regimentului Infanterie
Marină, colonelul Valerian Luca Vasiliu, menţiona că
82
maiorul Buceleanu a avut următoarele misiuni: apărarea
litoralului limanului Nistru de la Palanca la Cetatea Albă
inclusiv; prinderea fugarilor din Ucraina, prin sistemul
de patrulare și pândă; apărarea Insulei Carolina-Bugaz
contra debarcărilor inamice, asigurând spatele și flancul
armatelor ce operau în Transnistria; ocuparea și apărarea
portului Odessa. În marșurile ce a executat de la Cetatea
Albă-Palanca, Palanca-Cetatea Albă, Cetatea Albă-Bugaz,
Bugaz-Odessa s-a remarcat prin disciplina marșului,
trupa de sub comanda sa dând dovadă a fi antrenată.
Aprovizionarea și administrarea unităţii de sub comanda
sa s-au făcut în condiţii excelente, deși nu era unitate
îndivizionată și aprovizionarea se făcea prin mijloace
proprii. În toate, misiunile primite au fost executate excelent
și totdeauna am avut cea mai desăvârșită încredere în
unitatea sa și în maiorul Buceleanu Constantin.Promite a
deveni un excelent comandant de regiment.Unitatea sa a fost
citată prin Ordinul de Zi pe armată nr. 5 din 6 septembrie
1941.În luptele pentru cucerirea Basarabiei, Batalionul 17
Infanterie Marină s-a distins în mod deosebit în acţiunile
dintre 21 iunie și 23 iulie 1941, întrucât s-a menţinut
în sectorul Periprava, timp de 30 de zile, într-un teren cu
totul nefavorabil19.
În anul 1941 și până la 6 decembrie 1941 mă găseam cu
gradul de maior comandant al Batalionului 17 Infanterie
Marină în Delta Dunării, în comunele numite pe atunci
Rosetti și Periprava din fostul judeţ Tulcea – confirma, peste
ani, colonelul Buceleanu. Timp de o lună, batalionul de sub
comanda mea a avut misiunea de a sta în defensivă, apărând
Braţul Chilia în Sectorul Periprava.După retragerea trupelor
sovietice, am primit însărcinarea ca să fac cu batalionul paza
și supravegherea limanului Nistru, în regiunea Bugaz – Șaba-
Cetatea Albă. N-am luat parte la nicio luptă pe teritoriul
sovietic. La 6 decembrie 1941 am fost mutat la reședinţa
regimentului, iar trupa a plecat în concediu. Am rămas la
Reni, de la 6 decembrie 1941 până în aprilie 1944, când am
fost evacuaţi cu regimentul în comunele Roseţi – Coslogeni-
Dichiseni, regiunea Ialomiţa.La 20 august 1944, am fost
chemat de garnizoana Călărași, comunicându-mi să trimit
trupe pentru a captura depozitul de benzină german aflat
în pădurea de lângă gara Lehliu și un tren cu carburanţi
în gara Bogdana. Am luat măsuri imediate, ducându-mă
personal la faţa locului, unde am făcut prizonieri pe germanii
ce păzeau depozitul de benzină, depozit ce l-am predat
trupelor sovietice. În ziua de 29 august 1944, am venit cu un
batalion pentru a apăra orașul Călărași contra hitleriștilor
care, în retragerea lor, distrugeau și incendiau totul în calea
lor. Am ocupat poziţie de luptă la 2 km nord-est de Călărași,
în după amiaza zilei de 29 august 1944, iar către seară am
luat contact de luptă cu o mare unitate germană – divizie,
comandată de un general. Nevoind să se predea și să se
constituie prizonieri, am început lupta, cauzându-le pierderi
foarte mari, morţi și răniţi. Am făcut prizonieri un general,
15 ofiţeri superiori, 160 ofiţeri inferiori, 860 subofiţeri și
4.100 trupă, pe care i-am predat trupelor sovietice20.
1 (83) 2019 document

În „Foaia calificativă” pe anul 1942 (1 noiembrie
1942-31 octombrie 1943), comandorul Nicolae T.
Cristescu, comandantul Detașamentului Maritim Odessa
precizează: Maiorul Buceleanu Constantin a comandat
Batalionul 17 Infanterie Marină, având ca misiuni paza
portului Odessa și apărarea sectorului aferent (încadrat
operativ în Gruparea Tactică nr. 1).Disciplinat, conștiincios
și cu o frumoasă pregătire profesională. Nu am decât cuvinte
de laudă pentru felul cum acest ofiţer își exercită comanda și se
îngrijește de toate nevoile oamenilor săi. Datorită calităţilor
sale și a muncii depuse, a reușit să facă din Batalionul 17
Infanterie o unitate de elită, atât ca ţinută, cât și ca fapte
de arme (a fost citat prin Ordin de Zi pe întreaga armată
a ţării).Pentru felul cum maiorul Buceleanu s-a comportat
în operaţiunile la care a luat parte, Batalionul 17 Infanterie
Marină a fost distins cu „Steaua României” clasa a V-a
cu spade și panglică de Virtute Militară. Îl apreciez ca un
excelent ofiţer de infanterie, așa cum cere războiul21.
În „Foaia calificativă” pe anul 1943 (1 noiembrie 1942-
31 octombrie 1943), colonelul Valerian Luca Vasiliu,
comandantul Regimentului Infanterie Marină preciza:
Disciplinat, corect și foarte autoritar. Foarte bun camarad,
cu simţul onoarei foarte dezvoltat.Subaltern devotat și un
colaborator foarte preţios, muncește din convingere, neobosit,
pentru binele serviciului. […]Până la data de 1 iulie a
îndeplinit funcţia de ajutor al comandantului, conducând în
același timp și Biroul Mobilizare.Dotat cu o foarte mare putere
de muncă și foarte multă pricepere, ambele servicii au fost
conduse în foarte bune condiţii. Toate lucrările au fost la timp și
corect executate.Sub conducerea sa, administraţia regimentului
a fost foarte bine îndrumată. A depus suflet și interes pentru
a asigura oamenilor și animalelor o hrană și îngrijire foarte
bună. De asemenea, s-a ocupat îndeaproape de păstrarea și
întrebuinţarea tuturor materialelor, dând astfel dovadă de
un foarte bun și priceput gospodar.La 1 iulie i-am încredinţat
comanda Batalionului de Recruţi, unde a dovedit că posedă
bune aptitudini.[...]Faţă de isprăvile lui de glorie pe câmpul de
luptă, fiind decorat cu Ordinele ,,Steaua României” în rang de
Cavaler, cu spade și panglică de Virtute Militară și de modul
deosebit cu care acest valoros ofiţer își îndeplinește funcţiile, îl
propun cu toată convingerea că merită a fi admis la înaintare
la gradul de locotenent-colonel, la alegere și pentru meritele
lui ca infanterie a Marinei, îl propun cu toată convingerea la
decorare cu ,,Virtutea Maritimă” clasa a III-a Nenavigant22.
Într-adevăr, la 18 noiembrie 1943 a fost înaintat la
gradul de locotenent-colonel.
Glorios pe câmpul de luptă
În aprilie 1944 am venit cu regimentul în satele Roseţi –
Coslogeni-Dichiseni [jud.]Ialomiţa, unde am îndeplinit funcţia
de comandant al Centrului de Instrucţie în cadrul Regimentului
de Infanterie Marină – preciza în „Autobiografia” sa
colonelul în rezervă Buceleanu. În anul 1945, Regimentul s-a
transformat în Batalionul Mixt de Marină, unde am îndeplinit
funcţia de ajutor al comandantului, cu garnizoana la Călărași,
încă din toamna anului 194423.
document 2019 1 (83)
studii/documente
În „Foaia calificativă”
pe anul 1944 (1 noiembrie
1943-31 octombrie 1944),
comandantul Regimentului
Infanterie Marină consemna:
Locotenent-colonelul Buceleanu
a comandat în acest an Centrul
de Instrucţie al Infanteriei
Marină de pe lângă acest
regiment.Cu înfăţișare
sănătoasă și f izicul solid, a
putut brava și stăpâni greul
eforturilor cerute de instruirea Constantin Buceleanu
Școlilor Navale de Submaiștri Militari Marină, Ofiţeri de
Marină Aspiranţi, cât și de recruţii contingent 1945.Ofiţer
superior de elită, conștiincios, muncitor și mereu prezent la
datorie. Foarte capabil și moral, a depus în toate atributele
sale mult suflet și foarte multă ambiţie, astfel că la inspecţiile
făcute atât de subsemnatul, cât și de domnul amiral-șef al
Statului Major al Marinei, cât și de dl. comandor-comandant
al Comandamentului Litoralului Maritim și Fluvial, am
constatat că instrucţia tehnico-tactică, cât și cea educativă
a fost bine imprimată - ofiţerii, elevii maiștri și recruţii
fiind în totul pregătiţi pentru luptă (s-a dat Ordinul de Zi
nr. 8 din 2 septembrie 1944 al Subsecretariatului de Stat al
Marinei). Acestea s-au dovedit mai ales în misiunea grea,
dar eroică, din zilele de 27 august - 4 septembrie 1944 când,
din lipsă de efective - de trupă veche -, Regimentul Infanterie
Marină P.S. a trebuit să trimită, la cererea autorităţilor
din portul Călărași, tot Centrul de Instrucţie al Infanteriei
Marine (Batalionul Recruţi), sub comanda locotenent-
colonelului Buceleanu C., pentru a acţiona contra trupelor
germane, aflate în retragere. În lupta care a urmat în ziua
de 1 septembrie 1944 a dezarmat și făcut prizonieri 9 ofiţeri
superiori, 26 ofiţeri inferiori, 87 subofiţeri și 2.127 trupă
germani. Datorită felului său, stăpân pe nervi, calculat în
măsurile luate și, în special, în hotărârea luată de a ataca
imediat și energic, unitatea sa (Batalionul Recruţi Infanterie
Marină) a avut un ofiţer rănit și 4 soldaţi răniţi, aducând
în minimum de timp rezultatul dorit – predarea unităţii
germane. Pentru aceste fapte de arme, atât ofiţerul, cât și
trupa, a fost citată, prin Ordin de Zi pe Marină, cu Ordinul
de Zi nr. 169 din 3 decembrie 1944 al Comandamentului
Apărării Litoralului Maritim și Fluvial. Pentru conduita
sa îndrăzneaţă și dibacea sa conducere, locotenent-colonelul
Buceleanu C. a fost propus la decorare cu Ordinul „Mihai
Viteazul”. Acest ofiţer s-a remarcat prin vitejia sa și în luptele
de pe malul Dunării – Periprava, când a fost citat prin Ordin
de Zi pentru fapte de vitejie și propus la decorare cu Ordinul
„Mihai Viteazul” clasa a III-a. A fost însă decorat cu Ordinul
„Coroana României” cu spade și panglică de Virtute Militară
în gradul de Ofiţer.În concluzie: un ofiţer superior foarte bun
din toate punctele de vedere24.
În „Foaia calificativă” pe anul 1944/45 (1 noiembrie
1944-1 iunie 1945), comandantul Batalionului Infanterie
83
studii/documente
Marină consemna: Locotenent-colonelul Buceleanu C. a
continuat a comanda Centrul de Instrucţie Infanterie Marină
până la 1 decembrie 1944, când a fost trecut ajutor-șef de
Corp.Menţin în totul frumoasele aprecieri din anii trecuţi.
Ofiţer superior de elită. Rezistenţă fizică are faţă de orice
efort.Calităţi morale și intelectuale deosebite. Pe câmpul de
bătaie s-a arătat brav și hotărât. În executarea serviciului,
atât la comanda Centrului Instrucţie Infanterie Marină,
cât și ca ajutor-șef de Corp, a arătat din nou că este pătruns
de frumosul sentiment al datoriei, că este un desăvârșit
cunoscător al regulamentelor de instrucţie militară, pe care
le aplică judicios și cu foarte bune rezultate, fapt constatat la
acţiunile de dezarmare a germanilor, când ostașii contingent
1945 (recruţii instruiţi de el) au răspuns și corespuns în
totul grelei misiuni. De altfel, pentru aceste fapte de arme
(august 1944), locotenent-colonelul Buceleanu a fost propus
la decorare cu Ordinul „Mihai Viteazul”. În greul zilelor din
toamna anului 1944, deși lipsurile în hrană și material de
tot felul erau destul de mari, graţie efortului și grijii depuse, a
putut asigura hrănirea trupei cu două feluri de mese la prânz
și carne de cinci ori pe săptămână. În plină iarnă, datorită
persistentei și neobositei lui interveniri, a putut asigura
lemnele necesare atât hranei, cât mai ales a încălzitului
dormitoarelor trupei, cât și pentru subofiţeri și ofiţeri. A pus
la punct gestiunile subunităţilor și serviciilor greu încercate
în urma evenimentelor de după 23 august 194425. […]
Datorită iniţiativei și bunei prevederi, a asigurat o frumoasă
crescătorie de porci, asigurându-se astfel untura pentru
gătitul trupei (uleiul fiind lipsă). A depus tot efortul pentru
asigurarea zarzavatului și a hranei cu trufandale, prin grija
depusă la organizarea grădinii de zarzavat, ale cărei foarte
bune rezultate se evidenţiază zilnic, având asigurate tot felul
de legume și verdeţuri. S-a ocupat intens și de disciplina și
instruirea oamenilor batalionului, dovedind din nou prea
bunele calităţi de instructor și educator. În concluzie: un
locotenent-colonel cu foarte frumoase aptitudini și calităţi de
instructor și gospodar. Demn, cinstit și moral26.
La 25 aprilie 1945, a fost mutat comandant al Etapei
nr. 1 la Batalionul de Infanterie Marină din Călărași. La
2 mai, s-a revenit asupra acestei mutări, fiind numit ajutor
al comandantului Batalionului de Infanterie Marină
Călărași. La 20 octombrie, a fost numit comandant al
Batalionului de Infanterie Marină din Călărași.
Referindu-se la modul de îndeplinire a serviciului,
în „Foaia calificativă” pe anul 1945 (1 iunie 1945-
31 octombrie 1945), același comandant al Batalionului de
Infanterie Marină aprecia faptul că s-a arătat foarte zelos,
cu multă grijă și cu mult suflet. S-a îngrijit și a asigurat o
foarte bună hrănire a trupei - calm și cu o raţională muncă
și cu roade din cele mai bune - în ce privește grădina de
zarzavat, dând prin grija neobosită, siguranţa rezervelor de
zarzavat - bulion, cartofi și varză pentru tot timpul iernii.
S-a îngrijit, de asemenea, de aprovizionarea subofiţerilor și
ofiţerilor cu lemne de foc și zarzavaturi.Tot datorită grijii
și prevederii, a asigurat și carnea necesară trupei, prin
creșterea porcilor. A avut o deosebită grijă în ceea ce privește
și chestiunea întreţinerii - reparat și conservat a efectelor,
84
cazarmamentului și armăturii, la fel și pentru buna cazare
a oamenilor. Un foarte bun gospodar și din punct de vedere
al grijii și asigurării furajului animalelor. Într-un cuvânt,
un foarte bun și priceput gospodar. Cunoaște regulamentele
de administraţie și le aplică conștiincios. Controlează zilnic
toată activitatea administrativă a corpului și ţine evidenţa la
zi a tuturor lucrărilor necesare unei bune gospodării, în ceea
ce privește reparatul efectelor, căruţelor și cazarmamentului.
În permanenţă la serviciu. A ţinut loc de comandant în locul
subsemnatului aflat în concediu și permisii, în care calitate
a arătat din nou că e la înălţimea misiunii și încrederii,
ocupându-se atât de instrucţia și educaţia ofiţerilor și trupei,
cât și de gospodărie.Nu am decât cuvinte de laudă pentru
întreaga sa activitate. Este un ofiţer de elită.[…]Se ocupă
intens pentru îmbogăţirea cunoștinţelor artei noi militare.
Pe câmpul de luptă, a fost demn de haina ostășească, făcând
fapte de bravură și eroism. A fost decorat cu Ordinul „Mihai
Viteazul” clasa a III-a pentru eroismul arătat în lupta de
dezarmare a trupelor germane. În concluzie: un foarte bun
ofiţer superior. Având în vedere că vechimea și stagiul le-a
îndeplinit, precum și faptele sale eroice, îl propun: merită a
înainta la gradul de colonel în mod excepţional27.
Ca urmare, pe 4 martie 1946, a fost înaintat la gradul
de colonel, cu vechimea de la 16 iunie 1945.
În „Foaia calificativă” pe anul 1945 (1 noiembrie 1945-
30 august 1946), comandantul Apărării Litoralului Maritim
și Fluvial, comandorul Nicolae Bardescu consemna:
Colonelul Buceleanu Constantin a îndeplinit funcţia de
comandant al Batalionului Infanterie Marină. Înfăţișare
plăcută, voinic, sănătos, rezistent, suportă cu ușurinţă greutăţile
unei campanii. Foarte inteligent și cu deosebit spirit de metodă.
Are o judecată clară și mult spirit de discernământ. Autoritar,
cu multă prestanţă. Respectuos și disciplinat. În acţiunile sale,
este condus de spiritul de dreptate și de morală. În calitatea sa
de comandant al Batalionului Infanterie Marină, a organizat
acest batalion, depunând toată priceperea și puterea sa de
muncă. Preocupat de buna stare și întreţinerea oamenilor ca și
de buna funcţionare a tuturor compartimentelor și a serviciilor,
acest ofiţer a pus cu generozitate întreaga sa fiinţă fizică și
intelectuală în slujba instituţiei. Calm în situaţii grele, dotat
cu mult spirit de discernământ, dispune de o judecată clară și
promptitudine cu folos. Unitatea sa a fost citată prin Ordin de
Zi, ca model, din toate punctele de vedere28.
Pentru că a apărat Braţul Chilia în defensivă în
Sectorul Periprava din Delta Dunării, precum și pentru
paza și supravegherea zonei Bugaz – Șaba – Cetatea Albă,
a fost decorat cu Ordinul ,,Steaua României” în grad de
Cavaler și ,,Coroana României” în grad de Ofiţer, cu spade
și panglică de Virtute Militară, clasa a V-a (Înalt Decret
Regal nr. 567 din 3 martie 1943, Brevetul nr. 14966).
Pentru lupta împotriva germanilor, prin Raportul
nr. 549 din 14 martie 1945, colonelul Valerian Luca
Vasiliu, comandantul Regimentului Infanterie Marină
propunea Comandamentului Litoralului Maritim și
Fluvial decorarea locotenent-colonelului Constantin
Buceleanu, fost comandant al Batalionului 17 Infanterie
Marină, aflat în 1941 la Periprava, în Delta Dunării, cu
1 (83) 2019 document

Ordinul ,,Mihai Viteazul”, întrucât în tot timpul, a fost
cu batalionul în linia I, fiind afectat pe rând la Divizia 10
Infanterie,Divizia 21 Infanterie, Brigada 7 Cavalerie, apoi
intrând în compunerea Detașamentului domnului comandor
Bardescu.Pentru faptele sale de arme, a fost citat cu batalionul
său, ca exemplu pe întreaga naţiune, prin Ordinul de Zi
nr. 5 din 6 septembrie 1941, iar pentru modul vitejesc cum
s-a comportat, a fost propus în anul 1942, de către domnul
viceamiral [Alexandru] Gheorghiu, comandantul Diviziei
de Dunăre, la Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a. În
anul 1944, de la 23 august la 4 septembrie, a organizat
un Batalion de Recruţi și în timp record, s-a deplasat de la
Roseţi în garnizoana Călărași unde, în urma măsurilor luate
contra coloanei germane ce intenţiona să treacă în Bulgaria,
a dezarmat și luat prizonieri 9 ofiţeri superiori, 26 ofiţeri
inferiori, 87 subofiţeri și 2.127 trupă germană.Pentru faptele
enumerate mai sus, precum și pentru a răsplăti spiritul de
jertfă personală, exemplu viu pentru subalterni, locotenent-
colonelul Buceleanu Constantin merită cu prisosinţă a fi
decorat cu Ordinul ,,Mihai Viteazul” clasa a III-a29.
În detaliu, la motivarea propunerii pentru decorarea cu
cea mai înaltă distincţie de război românească se arăta: în
timp record, a adus Batalionul Infanterie Marină din comuna
Roseţi, aflată la 12 km de garnizoana Călărași. A sosit cu o
jumătate de oră înaintea coloanei germane ce intenţiona să
intre în Călărași și să treacă în Bulgaria, intrând imediat în
dispozitiv de luptă. La somaţiile făcute germanilor să predea
armele și să constituie prizonieri, comandantul coloanei
germane, generalul Bukhard, a refuzat categoric. Locotenent-
colonelul Buceleanu Constantin, cu un curaj excepţional,
începe lupta cu un inamic superior, recunoscut de cinci ori mai
puternic numericește, dând ordin să se deschidă focul cu tot
armamentul și maximul de intensitate. În urma măsurilor
luate, a prins coloana germană în focul batalionului, de
Colonel Constantin Buceleanu - Captain (N, r) Marian Moşneagu, Ph.D.
Abstract: Infantry Colonel Constantin Buceleanu, an excellent skier and mountaineer, skillful rider and officer with
remarkable training and determination, activated successfully both in his base specialty and in mountain infantry troops,
at border guards and at the marine infantry. For his glory acts committed on the battlefield during the Second World War,
by the Royal Decree no. 2467 of August 4, 1945, was decorated with the Order ,,MihaiViteazul” 3rd class with swords.
Keywords: Constantin Buceleanu, infantry colonel, border guard, mountain infantry, marine infantryman, knight
of the Military Order „MihaiViteazul”.
NOTE
1 17
Centrul de Cercetare a Conlucrării Bisericii Ortodoxe cu Armata României
,,General Paul Teodorescu”.
2
Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), Fond Centrul Militar
Regional Bucureşti, Memoriul original al colonelului Buceleanu P. Constantin,
dosar nr.crt. 16, f. 28.
3
Ibidem, f. 28.
4
Ibidem, f. 36.
5
Ibidem, f. 33.
6
Ibidem, ff. 36-37.
7 Ibidem, f. 67.
Ibidem, f. 38.
8 Ibidem, f. 70.
Ibidem, f. 39.
9
Ibidem, f. 41.
10
Ibidem, f. 46.
11
Ibidem, f. 47.
12
Ibidem, f. 50.
13
Ibidem, f. 157 v.
14
Ibidem, f. 52 v.
15
Ibidem, f. 53 v.
16
Ibidem, f. 54.
document 2019 1 (83)
studii/documente
front și ambele flancuri, forţându-i la predare.[…] A mai
luat sub comandă două companii de la Regimentul Geniu
Marină și două companii de la Pontonieri, cu care a interzis
pătrunderea altei coloane în garnizoana Călărași pe la vest de
oraș.[…]A produs inamicului pierderi grele, morţi și răniţi,
iar unităţile de sub comanda sa au avut pierderi minime.
Datorită priceperii și curajului său, a salvat orașul Călărași
de la distrugere, cât și viaţa și avuţia cetăţenilor30.
Ca urmare, prin Decretul Regal nr. 2467 din 4 august
1945, a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa
a III-a cu spade (Brevetul nr. 179 din 4 august 1945)31,
fiind împroprietărit cu 5 hectare de teren arabil în comuna
Modelu, jud. Călărași.Tot pentru lupta împotriva trupelor
fasciste, a fost distins de către mareșalul Susaikov, în
numele Prezidiului Suprem al U.R.S.S., cu Medalia
„Victoria (Brevetul nr. 0342227).Pe 27 iulie 1946, a
fost trecut în cadrul disponibil, la cererea sa, din motive
medicale. A predat comanda Batalionului de Infanterie
Marină pe 28 august 1946.
Un rezervist încă activ
Ca rezervist, împreună cu Ștefan Stoian, președintele
Tribunalului Ialomiţa și maiorul de miliţie Petre Dumitriu,
a înfiinţat Filiala ARLUS Călărași, unde a activat și deţinut,
între anii 1946 și 1948, funcţia de vicepreședinte. Ulterior,
a fost numit director al Căminului Cultural Judeţean, pe
care l-a reorganizat și coordonat în perioada 1948-1949. În
această calitate, a reorganizat și înfiinţat cămine culturale
noi în toate comunele din fostul judeţ Ialomiţa și a făcut
trierea bibliotecilor. A fost ales președinte al Căminului
Cultural Judeţean, funcţie pe care a deţinut-o până în anul
1949, la reforma administrativă, când a fost nevoit să aleagă
între salariu și pensia militară32.
A domiciliat împreună cu soţia în Călărași,
str. București nr. 91.
Ibidem, f. 55.
18
Ibidem, f. 55 v.
19
Ibidem, f. 56.
20
Ibidem, f. 158.
21
Ibidem, f. 57.
22
Ibidem, f. 63 v.
23
Ibidem, ff. 157 v -158.
24
Ibidem, f. 66.
25
26
27
Ibidem, ff. 68-69.
28
Ibidem, f. 71.
29
Idem, dosar nr. 91 Vest, f. 254.
30
Ibidem, f. 525.
31
Colonel Eugen Ichim, Ordinul Militar de Război „Mihai Viteazul”, Bucureşti,
Editurile Modelism&Jertfa, 2000, p. 194.
32
A.M.R., Fond Centrul Militar Regional Bucureşti, Memoriul original al
colonelului Buceleanu P. Constantin, dosar nr.crt. 16, f. 158 v.
85
studii/documente
ACCIDENT ÎN ROMÂNIA CU UN ELICOPTER SA-330 „PUMA“
(4 FEBRUARIE 1977)
Locotenent-colonel (r) Dr. Petre OPRIŞ
Î
n conformitate
cu raportul
secret aprobat
la Reuniunea din 9
noiembrie 1973 a
Consiliului Apărării al
R.S. România, generalul
de armată Ion Ioniţă a
solicitat, la 25 decembrie
1975, înfiinţarea a trei
regimente de elicoptere
și a unei brigăzi de
Generalul Ion Coman vânători de munte (cu
comandamentul la
1
Bistriţa) . Raportul ministrului Apărării Naţionale a fost
aprobat de către Nicolae Ceaușescu și cele trei unităţi
de aviaţie nou-înfiinţate – Regimentul 59 Elicoptere
(Tuzla), Regimentul 61 (Boteni) și Regimentul 58
(Turnișor) – au fost înzestrate cu aparate IAR-316 B
„Alouette III” și IAR-330 H „Puma”, la fel ca unităţile
de aviaţie de la Tecuci (Regimentul 60 Elicoptere) și
Caransebeș (Regimentul 73)2.
În paralel, Flotila 50 Aviaţie Transport a primit
trei elicoptere SA-330 „Puma” pentru a transporta pe
demnitarii comuniști în diferite locuri din ţară. Deși
nu fuseseră încă amenajate în variantă „Salon”, acele
aparate erau moderne și asigurau executarea în condiţii
foarte bune a misiunilor de importanţă excepţională
planificate.
Din păcate pentru autorităţile române, unul dintre
aparatele respective a fost implicat într-un accident grav
la 4 februarie 1977. În acea zi, echipajul compus din
colonelul Ilie Cîrstea, locotenentul-major Alexandru
Popa și maistrul militar clasa a II-a, Ioan Florescu
a avut misiunea de a se deplasa de la Otopeni la
Timișoara împreună cu generalul-maior Gheorghe
Gherghina (locţiitorul comandantului Flotilei 50
Aviaţie Transport). Iniţial, aceștia au zburat în formaţie
cu un aparat identic până în zona localităţii Chitila
unde, din cauza ceţii dense, comandantul celui de-al
doilea elicopter a mărit viteza și înălţimea, ieșind din
formaţie. Colonelul Ilie Cîrstea și-a menţinut aparatul
la o înălţime mică și, după puţin timp, a agăţat niște
86
cabluri de înaltă tensiune și s-a prăbușit. Accidentul
s-a soldat cu rănirea celor patru persoane aflate la
bordul elicopterului (o fractură a claviculei drepte –
colonelul Ilie Cîrstea, o tasare a discului unei vertebre a
coloanei – maistrul militar Ioan Florescu, respectiv
contuzii ușoare, care nu au impus spitalizarea generalului-
maior și a locotenentului major) și cu distrugerea
aparatului de zbor3.
Într-un mod tipic liderilor comuniști (care obișnuiau
să intervină în acţiunile specialiștilor, fără să ţină cont
de faptul că nu aveau cunoștinţe, calităţi și competenţe
necesare), ministrul Apărării Naţionale a comunicat
președintelui României faptul că generalul Gheorghe
Gherghina trebuia să intervină în timpul zborului
elicopterului, ordonându-i colonelului Ilie Cîrstea
trecerea la zborul instrumental. Ceea ce omitea să spună
generalul-colonel Ion Coman era faptul că piloţii sunt
cei care decid, în cele din urmă, cum anume trebuie să
se zboare, nu pasagerii din aeronavă (chiar dacă aceștia
sunt generali, miniștri sau înalţi demnitari)4.
Nicolae Ceaușescu nu a ţinut cont de opinia negativă
exprimată de generalul Ion Coman în acel raport la
adresa colegului său și, un an mai târziu, generalul-maior
Gheorghe Gherghina a fost numit la comanda Diviziei
70 Aviaţie, nou-înfiinţată (30 iunie 1978).
Tot în anul 1977, generalul Vasile Ionel a participat,
în calitate de președinte al părţii române, la cea de-a VI-a
Sesiune a Comisiei interguvernamentale consultative
tehnico-militare de colaborare și cooperare economică și
tehnico-știinţifică în domeniul tehnicii militare între R.S.
România și R.P.D. Coreeană (Phenian, 24 septembrie-
4 octombrie 1977). Cu acel prilej, autorităţile nord-
coreene au manifestat un interes deosebit pentru stabilirea
unei modalităţi de cooperare cu inginerii români și
iugoslavi, în scopul fabricării în comun a avionului de
vânătoare-bombardament IAR-93, precum și acordarea
de sprijin tehnic major pentru a produce elicopterul
SA-330 „Puma” (IAR-330 H) în R.P.D. Coreeană.
Cele două subiecte au fost abordate din nou de
generalul de armată O Gin U, ministru al Forţelor
Armate Populare ale R.P.D. Coreene, în discuţia pe care
a avut-o cu Nicolae Ceaușescu (București, 10 octombrie
1977). Politicianul român a explicat oaspetelui său faptul
1 (83) 2019 document

că Marea Britanie și Franţa
erau implicate în acordarea
licenţelor de fabricaţie
pentru motoare (britanicii
la avionul IAR-93, iar
francezii la SA-330),
respectiv pentru întregul
elicopter (doar Franţa). În
ceea ce privea colaborarea
dintre România și R.P.D.
Coreeană în domeniul
aviaţiei militare, Nicolae
Generalul Ion Ioniţă
Ceaușescu a fost de acord
cu faptul că toate ideile se puteau discuta, în principiu, la
nivelul miniștrilor Apărării ai celor două state, generalii
Ion Coman și O Gin U5.
La întoarcerea din R.P.D. Coreeană, generalul-
colonel Vasile Ionel a efectuat o escală la Beijing, unde a
avut o întâlnire cu reprezentanţii Ministerului Apărării
Naţionale și Ministerului Legăturilor Economice cu
Străinătatea – în cursul căreia „s-au analizat și precizat
unele acţiuni cuprinse în protocoalele încheiate cu
partea chineză”6.
Este de remarcat faptul că autorităţile nord-coreene
au urmărit, încă de la începutul anilor ’70, să stabilească
o relaţie mai apropiată de colaborare cu cele de la
București, în scopul primirii din România a unor piese
de schimb pentru avioanele sovietice MiG-17, MiG-17
și MiG-19, aflate în înzestrarea armatelor ambelor
state. Totodată, generalul O Gin U a dorit ca partea
română să livreze atât echipamente de radiolocaţie, cât
și tehnică militară pentru dotarea unităţilor de elicoptere
și a unităţilor de vânători de munte, fără a fi respectate
clauzele de confidenţialitate existente în contractele
pe care autorităţile de la București le-au încheiat
cu reprezentanţii altor state (privind nedivulgarea
secretelor de fabricaţie unei terţe părţi).
♦♦♦
ANEXĂ
7 februarie 1977
Raportul trimis lui Nicolae Ceaușescu de către
generalul-colonel Ion Coman, referitor la două
accidente care au avut loc în România și în care au fost
implicate aeronave din Flotila 50 Aviaţie Transport: un
elicopter SA-330 „Puma” (4 februarie 1977) și un avion
de pasageri Il-18 D (19 decembrie 1976). Adresa de
răspuns a Cancelariei C.C. al P.C.R., expediată lui Ion
Stănescu și generalului Ion Coman (10 februarie 1977).
document 2019 1 (83)
studii/documente
„REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA SECRET
MINISTERUL APĂRĂRII NAŢIONALE Exemplarul nr. 1
Ministrul [Consemnare manu:]
Nr. M. 0742 din 07.02.1977 436/7.2.1977
Tovarășului NICOLAE CEAUȘESCU
SECRETAR GENERAL
AL PARTIDULUI COMUNIST ROMÂN,
PREȘEDINTELE REPUBLICII SOCIALISTE
ROMÂNIA
1. În ziua de 04.02.1977, la ora 11.27, cu elicopterul
SA-330 „PUMA” nr. 01 al Flotilei 50 aviaţie transport,
pilotat de echipajul compus din colonel Cîrstea Ilie,
locotenent major Popa Alexandru și maistru militar
cl[asa] a II-a Florescu Ioan, însoţit de generalul-maior
Gherghina Gheorghe, s-a produs un accident de zbor
în următoarele împrejurări:
După ce s-a executat pregătirea potrivit normativelor
în vigoare, elicopterul a decolat de pe aerodromul
Otopeni la ora 11.15, pentru a se deplasa la Timișoara,
înscriindu-se pe traiectul ordonat, în formaţie cu
elicopterul de rezervă SA-330 nr. 03. Zborul până în
raionul pădurii Mogoșoaia s-a executat la înălţimea
de 150 m, după care – din cauza reducerii bruște a
vizibilităţii – au micșorat această înălţime, astfel încât,
după depășirea localităţii Chitila, s-a ajuns la înălţimea
de 70-80 m. Din această fază a zborului, comandantul
echipajului elicopterului nr. 03 a hotărât să mărească
viteza, să ia înălţime și să iasă din formaţie, apreciind
că vizibilitatea continuă să se reducă sub 1 km.
Comandantul echipajului elicopterului nr. 01, colonel
Cîrstea Ilie, a apreciat că poate continua zborul la vedere
și a luat măsura de a reduce viteza de zbor și de a continua
coborârea, scoţând – în același timp – trenul de aterizare7.
Reducerea locală a vizibilităţii și stratul de zăpadă,
precum și atenţia acordată menţinerii legăturii de vedere
cu solul, au îngreuiat [sic!] mult aprecierea înălţimii
și distanţelor și, ca urmare, elicopterul a efectuat în
continuare coborârea până în apropierea unei reţele
electrice de înaltă tensiune, care a surprins echipajul,
nemaiputând-o evita.
În contactul cu cablurile, elicopterului i-au fost rupte
palele elicei portante, partea posterioară a fuselajului cu
elicea anticuplu, iar partea principală a acestuia a căzut
în imediata apropiere a reţelei electrice și a luat foc,
arzând în întregime.
În urma accidentului, colonelul Cîrstea Ilie a suferit o
fractură a claviculei drepte, iar maistrul militar Florescu
Ioan tasarea discului unei vertebre a coloanei și au
fost internaţi în spital; generalului-maior Gherghina
Gheorghe și locotenentului major Popa Alexandru
87
studii/documente

le-au fost provocate ușoare Astfel, reiese că – cel mai

contuzii, nefiind necesară probabil – accidentul a fost
spitalizarea. determinat de înrăutăţirea
La cercetarea făcută de b r u s c ă a c o n d i ţ i i l o r
comisia ce am constituit-o, meteorologice pe traiectul
condusă de prim-adjunctul de zbor, situaţie în care
m i n i s t r u l u i a p ă r ă r i i echipajul a redus înălţimea
naţionale și șef al Marelui și viteza pentru a nu pierde
Stat Major, s-a constatat din vedere solul. Preocupat
că motoarele, instalaţiile de pilotare în apropierea
hidraulice de comandă ale solului, echipajul nu a
elicelor și pilotul automat au sesizat înălţimea reală și
Generalul Vasile Ionel
Generalul Ion Hortopan funcţionat normal. Aceasta linia electrică de înaltă
este confirmată și de către tensiune, pentru a executa oportun o manevră de
echipaj, care a declarat că pe panoul de afișare a evitare. De asemenea, echipajul nu a urmărit indicaţiile
defecţiunilor nu s-a semnalizat vreo defecţiune și că aparatelor de bord și nu a folosit radioaltimetrul pentru
becurile de avertizare a situaţiilor periculoase nu s-au avertizarea înălţimii periculoase.
aprins. Faţă de aceste elemente obiective, echipajul a acceptat
Iniţial, echipajul a raportat că, la înălţimea de 130- posibilitatea producerii evenimentului, prin lovirea
150 m, elicopterul a intrat necomandat în cabraj, cu viraj pe direcţia de zbor stabilită a reţelei electrice, datorită
pe stânga, după care a început să piardă brusc înălţimea micșorării înălţimii de zbor.
și din această evoluţie a lovit reţeaua electrică de direcţia Scăderea înălţimii de zbor și a vizibilităţii se
inversă de zbor. confirmă și prin
Presupunând înregistrarea pe
că s-a produs bandă magnetică
o defecţiune a convorbirilor
tehnică la radio dintre
comenzi sau echipaje.
elice, echipajul În situaţia
a acţionat meteorologică
pentru scoaterea existentă, era
aeronavei indicat ca
din evoluţia echipajul, fie să
necontrolată în Elicopterul Puma IAR-330 se înapoieze, fie
care a intrat. să treacă la executarea zborului instrumental, după
Cercetările au infirmat însă aceste declaraţii, întrucât aparatele de bord, și să înceapă urcarea, așa cum a
din poziţia cablurilor electrice rupte, a celor două cabluri procedat echipajul elicopterului nr. 03. În acest sens,
înfășurate de elicea anticuplu și de jamba dreaptă a nici generalul-maior Gherghina Gheorghe nu a sesizat
trenului de aterizare, precum și din existenţa unei situaţia creată și nu a intervenit oportun pentru a indica
porţiuni de pală a elicei portante la 185 m depărtare de echipajului cum să procedeze pentru ieșirea din zona
locul accidentului pe direcţia de zbor ordonată, rezultă cu vizibilitate redusă.
că elicopterul, fiind în pantă de coborâre, a intrat direct Pentru executarea misiunilor de importanţă excepţională,
în reţeaua electrică de înaltă tensiune. propun și rog a analiza:
Totodată, prin construcţia sa specială, elicopterul - să se execute în continuare zboruri de importanţă
SA-330 „PUMA” nr. 01 era dotat cu echipamente excepţională cu elicopterul Mi-8 special, existent în
suplimentare de înaltă tehnicitate care permiteau zborul cadrul flotilei;
în orice condiţii meteorologice și dădeau posibilitatea - elicopterele SA-330 „PUMA” să fie folosite pentru
echipajului să fie avertizat de principalele defecţiuni. misiuni de importanţă excepţională, în care scop să fie
Construcţia specială a elicopterului și lipsa avertizărilor amenajate în varianta „salon” două elicoptere de acest
la bord, fac mai puţin probabilă cauza accidentului din tip de către Grupul Aeronautic București, din cadrul
motive tehnice. Ministerului Industriei Construcţiilor de Mașini.

88 1 (83) 2019 document

 studii/documente

Echipajul comandat de colonelul Cîrstea Ilie, după afla în reparaţie la „Întreprinderea de reparat material
refacere, va fi supus unui examen medical, își va relua aeronautic – Băneasa” până în luna aprilie a.c.
antrenamentul de zbor și ulterior vom face propuneri În luna martie a.c. se vor primi din import 4 motoare
în legătură cu admiterea la executarea misiunilor de noi de fabricaţie recentă, contractate din URSS, care se vor
importanţă excepţională Concomitent, vom lua măsuri monta pe avionul Il-18 [cu matricola YR-] IMM.
de perfecţionarea pregătirii a încă unui echipaj.
2. În ziua de 19.12.1976, avionul Il-18 [cu matricola MINISTRUL APĂRĂRII NAŢIONALE
YR-] IMM din Flotila 50 aviaţie transport a decolat de General-colonel
pe aeroportul Otopeni pentru deplasarea la Moscova, în (ss.) Ion Coman
vederea executării misiunii de importanţă excepţională. R.D. 132/1314 din 06.02.[19]77
Imediat după decolare, la motorul nr. 2 al avionului s-a [Consemnare manu:]
produs ruperea unei palete de la turbină. Nr. 028 din 07.02.[19]77 – cab[inet]. I[on]. S[tănescu].
La sesizarea defecţiunii, echipajul a luat măsuri
prompte pentru oprirea motorului și întreruperea ♦♦♦
misiunii. Avionul a aterizat în condiţii bune, celelalte H. 0503
trei motoare fiind în capacitate de funcţionare. Secret
În urma cercetării efectuate, s-a constatat că ruperea 10 februarie 1977
paletei s-a datorat unor vicii de prelucrare în procesul
de fabricaţie. Motorul funcţionase 542 ore, ceea ce Tov. I[on]. Stănescu, I[on]. Coman
reprezintă 20% din resursa stabilită până la reparaţie.
Pentru punerea în stare de disponibilitate [a avionului Vă comunicăm că a fost aprobat Raportul nr. 0742
respectiv] și prevenirea unor situaţii similare, motorul din 7 februarie 1977 al Ministerului Apărării Naţionale,
defect, cât și celelalte trei, din aceeași serie de fabricaţie, în legătură cu unele evenimente de zbor.
au fost înlocuite cu motoarele dintr-o serie mai nouă
de pe avionul Il-18 [cu matricola YR-] IMZ, care se CANCELARIA C.C. AL P.C.R.”8.

SA 330 Puma Helicopter Crash in Romania (February 4, 1977)

Lieutenant-colonel (r) Petre Opriş, Ph.D.

Abstract: The Aerospatiale SA 330 Puma is a twin-engine helicopter intended for medium personnel
transport and logistic support duties. The Puma was originally built by the Aviation of France between
1968 and 1987 and license-built in Romania as the IAR 330 „Puma” since 1975. An SA 330 Puma hit
the power lines and crashed on February 4, 1977 in Chitila zone, near Bucharest (Romania). All three
crew members and a Romanian General, Gheorghe Gherghina, were injured in the crash.
Keywords: Ceauşescu, France, helicopter, Romania, SA 330 Puma.

NOTE
1
Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare A.N.I.C.), Fond C.C.
al P.C.R. – Secţia Administrativ-Politică, dosar nr. crt. 2/1976, ff. 42-44. Cf.
Petre Opriş, Desfiinţarea şi reînfiinţarea marilor unităţi româneşti de vânători
de munte (1961-1976), în „Document. Buletinul Arhivelor Militare Române”,
anul XIX, nr. 3(73)/2016, pp. 67-76.
2
Escadrila 132 (Someşeni) a primit atât elicoptere Mi-8, cât şi IAR-316 B,
iar Regimentul 94 Elicoptere (Alexeni) şi Regimentul 99 Transport Aerian
(Otopeni) au avut în dotare aparate Mi-8, IAR-316 B şi IAR-330 H. La începutul
anilor ’70, la Şcoala Militară de la Boboc (jud. Buzău) se desfăşura un curs de
pilotare a aparatului PZL SM-1 (varianta poloneză a modelului sovietic Mil
Mi-1), la care s-a renunţat ulterior în favoarea cursului de pilotare a elicopterului
IAR-316 B „Alouette III”.
3 7
Vezi documentul anexat.
4
În cazul în care suntem de acord cu opinia exprimată, la 7 februarie 1977, de
generalul Ion Coman, s-ar putea afirma că, în accidentul aviatic de la Smolensk
(10 aprilie 2010) – în cursul căruia şi-au pierdut viaţa 96 persoane, inclusiv
preşedintele Republicii Polone, Lech Kaczyński, şi soţia sa, Maria – au existat
mai mulţi vinovaţi: piloţii aeronavei, şeful Statului Major al Aviaţiei Militare
Poloneze (aflat în carlinga aparatului, împreună cu membrii echipajului),
precum şi preşedintele Poloniei (care a dorit să se aterizeze pe aeroportul rusesc,
deşi fusese informat despre condiţiile meteorologice nefavorabile existente la
Smolensk – ceaţă persistentă).
5
A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R. – Secţia Relaţii Externe, dosar nr. crt. 170/1977,
ff. 7-10.
6
Idem, Fond C.C. al P.C.R. – Secţia Administrativ-Politică, dosar nr. crt. 7/1977,
f. 105. În anii ’70 au fost construite în România canoniere „Proiect 062” (din
clasa „Shanghai”) şi vedete torpiloare „Proiect 025” (din clasa „Huchuan”).
Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni… Războiul clandestin al
Blocului Sovietic cu România, Editura RAO, Bucureşti, 2011, p. 670.
Sublinierile din document au fost realizate cu un creion de culoare roşie,
probabil de către un secretar al Cancelariei C.C. al P.C.R. Pentru a reda acest
amănunt, am utilizat caracterele italice.
8
A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R. – Secţia Administrativ-Politică, dosar nr. crt. 2/
1976, ff. 34-37.

document 2019 1 (83) 89

studii/documente
DATE BIOGRAFICE ŞI EVOLUŢIA ÎN CARIERA MILITARĂ
A PERSONALITĂŢII LITERARE GELLU NAUM
Andreea ŢICU1
D
e-a lungul istoriei, poporul român a dus o luptă
continuă pentru libertate, unitate și neatârnare
naţională cu un entuziasm patriotic și cu un
spirit de sacrificiu deosebite.
Cele două conflagraţii mondiale, evenimente marcante
ale primei jumătăţi a secolului al XX-lea, au avut ecouri
profunde în conștiinţa și sensibilitatea unor personalităţi
literare și știinţifice române, ele integrându-se cu cuvântul
și cu fapta, cu pana și cu arma în lupta armatei române
pentru împlinirea sacrului ideal al dezrobirii și reîntregirii
naţionale.
Gellu Naum a fost o personalitate literară care s-a
implicat în momentele semnificative din procesul evolutiv
românesc denotând spiritul patriotic al poporului nostru.
Reprezentantul de seamă al suprarealismului
românesc s-a născut la 2 august 1915, în București.
Părinţii săi au fost Andrei Naum, poetul ce a căzut eroic
pe câmpul de luptă în timpul confruntării militare de la
Mărășești din anul 1917 și Maria2.
În toamna anului 1926, el s-a înscris la Liceul
„Dimitrie Cantemir” din București, ale cărui cursuri le-a
frecventat până în anul 1933, când a devenit student al
Facultăţii de Litere și Filosofie tot din București.
La îndemnul prietenului său, Victor Brauner, în
anul 1938, a plecat la Paris, unde și-a continuat studiile
postuniversitare de filozofie la Sorbona, pregătind o teză
de doctorat despre teologul și filozoful scolastic francez
Pierre Abelard.
Gellu Naum s-a afirmat în domeniul literar din anul
1936, când a debutat cu placheta Drumul incendiar,
situată sub semnul nonconformismului și al revoltei.
De asemenea, el a publicat poeme cu conotaţii violent
erotice, precum: Libertatea de a dormi pe o frunte (1937)
sau Vasco da Gama (1940)3.
La 6 noiembrie 1941, s-a întors în ţară, fiind înrolat ca
soldat cu termen redus la Regimentul 9 Roșiori „Regina
Elena”4, devenind apoi elev al Școlii Militare de Ofiţeri
de Rezervă de Cavalerie, în cadrul căreia a fost avansat
rapid în gradele de fruntaș (la 5 martie 1942), caporal
(la 29 mai 1942), sergent (la 30 iulie 1942) și plutonier
cu termen redus (la 15 august 1942)5.
Pentru efectuarea stagiului la comandă de pluton a
fost transferat, prima dată la Centrul de Instrucţie al
Diviziei 6 Cavalerie de la Constanţa, între 28 noiembrie
1942 și 17 martie 1943, apoi la Centrul de Instrucţie al
Cavaleriei de la Turnu Măgurele, de la data de 20 martie
90
1943 până la 24 octombrie
1943, când a fost repartizat
la Divizia de Recruţi din
garnizoana București.
În perioada instrucţiei,
el a obţinut aprecieri extrem
de elogioase din partea
comandantului său:„A căutat
să-și însușească noţiunile
predate la acest Centru după
regulamentele germane,
depunând o deosebită râvnă
la instrucţie. Nu este nevoie
să fie supravegheat, întrucât
și-a făcut datoria din convingere, dovedind în toate ocaziile
că va fi un bun ofiţer. În concluzie, elevul-plutonier Naum
Gellu este un bun instructor și va putea oricând instrui și
comanda un pluton de tunuri, atât în luptă, cât și în timp
de pace, din punct de vedere al instrucţiei și al educaţiei.
Merită cu prisosinţă a fi avansat la gradul de sublocotenent
de rezervă”6.
Datorită faptului că a demonstrat frumoase însușiri
militare, achitându-se în mod ireproșabil de fiecare
sarcină ce i-a fost încredinţată, așa cum reiese din
afirmaţiile comandantului Escadronului de Armament
Greu: „Elevul-plutonier Naum Gellu a îndeplinit
funcţia de încheietor la plutonul de tunuri anticar
din Escadronul de Armament Greu […] Fizic plăcut,
poate suporta greutăţile unei campanii în bune condiţii.
Se prezintă cu prestanță în faţa frontului. A ajutat pe
comandantul plutonului de tunuri, dovedindu-se un
bun instructor. A rezolvat foarte just toate momentele
tactice și a dovedit că are cunoștinţele necesare gradului
de sublocotenent”, Gellu Naum a fost înaintat la gradul
de sublocotenent, la 21 iunie 19437.
De asemenea, comandantul a relevat la Gellu Naum
inteligenţa, spiritul analitic, cultura generală foarte
vastă, caracterul său frumos, spiritul de disciplină și
educaţia militară bună.
În perioada desfășurării celui de-Al Doilea
Război Mondial, a fost mobilizat până la 4 aprilie
1944, dovedindu-se a fi un ofiţer distins și erudit, cu
o solidă pregătire militară, mai ales în perioada în
care a îndeplinit funcţia de comandant de pluton
în cadrul Escadronului 1 din Regimentul 9 Roșiori
„Regina Elena”, la Divizionul de Recruţi și Școala de
Subinstructori.
1 (83) 2019 document

El a fost concentrat în timpul campaniei purtate
pentru eliberarea părţii de nord-vest a Transilvaniei
de sub ocupaţie străină, între 6 septembrie 1944 și
15 octombrie 1944, în același regiment.
Pentru scurtă vreme, Gellu Naum a fost detașat la
Regimentul de Gardă Călare, revenind la Regimentul 9
Roșiori la sfârșitul lunii ianuarie 1945. La 15 februarie
1945, a fost rechemat la concentrare fiind repartizat la
Ambulanţa 44 Moto8.
În timpul carierei sale militare, el a fost apreciat ca un
„ofiţer cu o vastă cultură generală și profesională”, care
„îmbină, în mod minunat, autoritatea cu urbanitatea.
Punctual, muncitor, conștiincios și priceput. Cu gradul
de caporal termen redus a luat parte la campanie. Nu a
fost pedepsit pe timpul concentrării.
Are o înfăţișare plăcută, sănătos, cu o rezistenţă de
campanie dovedită (a fost pe front). Ţinuta și prezenţa
în faţa trupei, foarte bune. În concluzie, la aptitudini
fizice merită calificativul „Foarte bun”.
Aptitudini militare: Energic, prevăzător, un om
hotărât și cu voinţă. A dat dovadă de o putere de muncă
excepţională. Are aptitudini în teren, dând dovadă de
concepţie și sânge rece. Aptitudini militare foarte bune.
Inteligent, cu mult bun simţ și spirit de metodă. Posedă
o cultură generală și profesională excelentă. Cunoaște
instrucţia armei. Este un element foarte capabil.
Educaţia militară: Disciplinat, cu autoritate și
prestigiu în toate împrejurările. Pătruns de simţul
datoriei și al onoarei. Foarte bun camarad, devotat,
inteligent și prompt în executarea ordinelor. Manierat
și drept, dând totdeauna dovadă de moralitate.
Îndeplinirea serviciului: Prezenţa la serviciu foarte
regulată. A depus mult zel în instrucţia recruţilor, având
grijă de om, cal și materiale, reușind astfel să obţină
un pluton model, cu o pregătire de război morală și
profesională foarte bună.
Etate: 28 ani. Vechimea în grad: de la 1 iunie 1943.
Pedepse nu a avut.
Concluzii: un foarte bun ofiţer de rezervă.
Propuneri: nu este propozabil, fiind nou în grad”9.
Biographical Information and the Evolution in the military Career of literary Personality Gellu Naum
Andreea Țicu
Abstract: Poet, prose writer, playwright and translator, Gellu Naum was also a brilliant officer who participated
at the Second World War. He contributed at the successes of the Romanian Army, fulfilling with diligence,
correctness and wisdom the functions with which he was entrusted with.
Keywords: Gellu Naum, Second World War, Transylvania, officer, Romanian Army.
NOTE
1 7
Depozitul Central de Arhivă, Piteşti.
2 8
Depozitul Central de Arhivă (în continuare D.C.A.), Fond Comisariatul Militar
Oraş Bucureşti, sublocotenenţi, dosar nr. crt. 4836, f. 15.
3 ***
Dicţionar general al literaturii române, literele L-O, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 2005, p. 533.
4
D.C.A., Fond Comisariatul Militar Oraş Bucureşti, sublocotenenţi, dosar nr. crt.
4836, f. 3.
5
Gheorghe Nicolescu, Gellu Naum (I), în „Observatorul militar”, nr. 17 (1000),
6-12 mai 2009, p. 10.
6 13
Ibidem.
document 2019 1 (83)
studii/documente
Gellu Naum, consacrat ca un ilustru scriitor român,
s-a bucurat de o veritabilă protecţie, fiind amânat de la
concentrare, cu specificaţia expresă de a nu mai fi încadrat
în unităţi operative până la 31 mai 1945, conform
Ordinului Marelui Stat Major nr. 353298/1945.
O contribuţie deosebită în literatura română a fost
atribuită grupului suprarealist constituit din Gellu
Naum, Gherasim Luca, Dolfi Trost, Virgil Teodorescu
și Paul Păun, care a funcţionat din 1941 până în 1947,
când activitatea sa a luat sfârșit ca o consecinţă a
presiunilor ideologice ale autorităţilor comuniste10.
Între 1948-1949, Gellu Naum a scris poeme cu
tente filosofice și ezoterice ca de pildă Calea șarpelui,
experienţă care i-a marcat definitiv stilul. În anii 1950-
1960, a publicat cărţi de literatură pentru copii: Carte
cu Apolodor (1959), dar și de literatură proletcultistă:
Soarele calm (1961), Tabăra din munţi (1953)11.
Concomitent, el s-a preocupat în mod deosebit de
traducerea operelor unor scriitori străini ca: Jules Verne,
Denis Diderot, Al. Dumas, Victor Hugo, Julien Gracq etc.
Cărţile emblematice ale acestei perioade au fost:
Athanor (1968); Copacul-animal (1971); Tatăl meu
obosit (1972), reușind să stârnească unele reacţii printre
critici, însă el a început să fie recunoscut ca un scriitor
important abia după publicarea romanului Zenobia în
anul 1985.
Opera sa a fost tradusă în principalele limbi
internaţionale, fiind încununată cu premii importante:
Premiul Academiei Române pentru poezie (1975),
Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru
poezie (1964, 1969, 1980), precum și pentru întreaga
activitate literară (1986)12.
Gellu Naum, decedat la 29 septembrie 200113, a
rămas în conștiinţa românilor atât ca poet, prozator,
dramaturg și traducător, cât și ca un strălucit ofiţer, care
a dat dovadă de dăruire și abnegaţie în timpul celei de-a
doua conflagraţii mondiale, contribuind la dobândirea
succeselor armatei române și și-a îndeplinit cu multă
sârguinţă, corectitudine și înţelepciune funcţiile cu care
a fost însărcinat.
D.C.A., Fond Comisariatul Militar Oraş Bucureşti, sublocotenenţi, dosar nr. crt. 4836, f. 9.
Gheorghe Nicolescu, Gellu Naum (II), în „Observatorul militar”, nr. 18 (1001),
13-19 mai 2009, p. 11.
9
D.C.A., Fond Comisariatul Militar Oraş Bucureşti, sublocotenenţi, dosar nr. crt.
4836, f. 10.
10 ***
Dicţionar de literatură română. Scriitori, reviste, curente, Editura Univers,
Bucureşti, 1979, p. 267.
11
Ibidem.
12 ***
Dicţionar general al literaturii române, literele L-O,…, p. 533.
Ibidem.
91
agora

Î
n perioada 20-23 noiembrie 2018, Centrul
de Cultură și Istorie Militară din cadrul
Ministerului Apărării al Republicii Moldova
a organizat, în colaborare cu Fundația „Hanns Seidel”,
Conferința internațională „100 de ani de la sfârșitul
Primului Război Mondial”. La lucrările conferinței,
desfășurate la sediul Centrului de Cultură și Istorie
Militară din Chișinău, au participat istorici din
Republica Moldova, Polonia, România și Ungaria.
Temele principale abordate în cadrul conferinței au
fost: destrămarea imperiilor europene și formarea de noi
state în Europa centrală și de est, decizii militare și politice
din perioada finală a Primului Război Mondial, primii ani
interbelici și repercusiunile acestora în prezent, promovarea
în spațiul public a cultului eroilor Primului Război Mondial.
Din partea Arhivelor Militare Naționale Române
au participat colonel Adrian Grigore, care a susținut
comunicarea Generalul Toma Lișcu și constituirea
unităților de grăniceri în Basarabia, în anul 1918 și expert
gr. I Lucian Drăghici, care a susținut comunicarea
Prezența armatei române în Basarabia și relația cu
populația civilă.

DE

M
uzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”
a organizat, în ziua de 15 noiembrie 2018,
Simpozionul național „Centenar Marea Unire
(1918-2018). 95 de ani de la înființarea Muzeului Militar
Național (1923-2018)”.
Din partea instituţiei noastre au participat colonel Liviu
Corciu, directorul Arhivelor Militare Naționale Române și au
prezentat comunicări: Lucian Drăghici – În preajma revoluției -
mărturii românești despre situația social-politică din Ungaria în
perioada decembrie 1918-februarie 1919 și dr. Teodora Giurgiu –
Un ofițer din elita buzoiană - locotenent-colonelul Constantin
Apostol, material elaborat în colaborare cu dr. Luminița Giurgiu.

Dr. Teodora GIURGIU

92 1 (83) 2019 document

 agora

L
a invitaţia Facultăţii de
Arhivistică din cadrul
Academiei de Poliţie
„Alexandru Ioan Cuza”, Arhivele
Militare Naţionale Române au
luat parte la Conferinţa știinţifică
internaţională cu tema „Bucovina,
Transilvania, Banatul, Crișana,
Sătmarul și Maramureșul – 100
de ani de la unirea cu România”,
desfășurată în data de 16 noiembrie
2018, în Sala Senatului.
Evenimentul s-a bucurat de
prezenţa conducerii prestigioasei
instituţii de învăţământ a
Ministerului Afacerilor Interne,
a rectorului Academiei Naţionale
de Informaţii, a directorului
Arhivelor Naţionale și Arhivelor
Diplomatice, decanului Facultăţii
de Arhivistică, a unor notabili profesori universitari,
cadre didactice și studenţi.
După alocuţiunile de deschidere susţinute de invitaţi,
a fost prezentată publicului enciclopedia digitală
România 1918 – oameni, momente și imagini, o sinteză
a evenimentelor cruciale desfășurate acum 100 de ani,
însoţită de fotografii extrem de grăitoare ce surprind
sentimentele și emoţiile celor care au contribuit la
realizarea Marii Uniri.
Vernisarea expoziţiei 1918 – Anul Întregirii României
a fost următoarea etapă a evenimentului, urmată de
semnalul editorial ce a adus în atenţia publicului lucrările
Unirea – măreţia unui timp. Dicţionar de personalităţi și
DE
instituţii (autori prof. univ. dr.
Carmen Bulzan, prof. dr. Gabriela
Gârmacea, pr. dr. Mihai Gojgar,
prof. dr. Tudor Răţoi) și Eroinele
României Mari. Destine din linia
întâi (autori Radu Ștefan Vergatti,
Mihail Ipate, Anemari Monica
Negru, coordonator Adina Berciu
Drăghicescu).
Conferinţa este o continuare
a manifestărilor dedicate
Centenarului Marii Uniri și a
fost organizată pe două secţiuni,
una dedicată Bucovinei și unirii
acestei provincii cu România, iar
cealaltă surprinzând evenimente
importante și personalităţi care au
contribuit la materializarea celui
mai important moment din istoria
naţiunii române – făurirea statului
naţional unitar.
Reprezentantul Arhivelor Militare Naţionale Române,
dr. Anca Oana Otu, a susţinut comunicarea Misiunea
locotenent-colonelului Gheorghe Bereșteanu pe lângă Consiliul
Dirigent de la Sibiu (noiembrie-decembrie 1918).
Mulţumim organizatorilor pentru invitaţia de a
participa la acest eveniment și sperăm într-o colaborare
strânsă și în viitor între Facultatea de Arhivistică și
Arhivele Militare Naţionale Române, ambele instituţii
având un rol definitoriu în înţelegerea, păstrarea și
valorificarea documentului de arhivă.
Dr. Anca Oana OTU

Î
n data de Din partea Arhivelor
21 noiembrie Militare Naționale
2018, s-a Române, colonelul
desfășurat Conferința Liviu Corciu a prezentat
omagială „România 100. comunicarea Ion
Contribuția Profesorului Cantacuzino – militarul.
Ion Cantacuzino la Activitatea a mai
înfăptuirea Marii Uniri”, cuprins, prezentarea
în Sala de Marmură albumului omagial
a Cercului Militar Profesorul Ion
Național. Cantacuzino. Centenarul
Manifestarea a cuprins Marii Uniri 1918-2018,
o serie de comunicări a emisiunii filatelice
științifice prin care Români celebri, precum
s-a reliefat activitatea și prezentarea medaliei
profesorului Ion Cantacuzino ca medic, militar și diplomat. dedicate aniversării Centenarului Marii Uniri.

document 2019 1 (83) 93

agora

I
nstitutul Naţional al Patrimoniului, în Expoziţia a fost deschidă de către directorul Arhivelor
parteneriat cu Arhivele Militare Naţionale Militare Naţionale Române, colonelul Liviu Corciu, care
Române au organizat în data de 22 noiembrie a reliefat importanţa păstrării vii a jertfei supreme a celor
2018, la sala Bizantină a Cercului Militar Naţional din care își dorm somnul de veci în mausolee. Directorul
București, expoziţia Institutului Naţional
cu tema „Drumuri al Patrimoniului,
în memorie. dr. Dana Mihai,
Mausoleele”. a prezentat pașii
Ve r n i s a r e a materializării
acestei expoziţii proiectului, care
se încadrează în va deveni și o
proiectul cu același enciclopedie
nume finanţat de digitală, însoţită
către Ministerul de un tur virtual
Culturii și Identităţii al mausoleelor. De
Naţionale în cadrul asemenea, toate
programului fotografiile expuse,
Centenar. însoţite de datele
Promovarea istorice și tehnice,
patrimoniul vor fi cuprinse într-o
comemorativ carte-album.
reprezentat de către În alocuţiunile
mausoleele ridicate oaspeţilor s-a pus
în urma încheierii „Marelui Război” pe teritoriul accentul pe datoria fiecăruia dintre noi de a duce mai
României a fost scopul principal al expoziţiei, alături departe amintirea celor care au reușit, prin faptele
de valorificarea în spaţiul public, naţional și european, comise pe câmpul de luptă sau în sprijinul frontului,
a amintirii celor care și-au dat viaţa pentru realizarea să realizeze România Mare. De asemenea, diseminarea
Marii Uniri. acestor informaţii în mediul on-line face ca interesul
Evenimentul a reunit importanţi oaspeţi, dintre pentru evenimentele de acum 100 de ani să depășească
care amintim pe generalul-maior (rtr.) dr. Mihail E. sfera specialiștilor și să atragă un public din ce în ce
Ionescu, directorul Institutului pentru Studii Politice mai numeros.
de Apărare și Istorie Militară, generalul-maior (r) dr. Proiectarea filmului Mărăști. O promisiune onorată a
Visarion Neagoe, președintele Asociaţiei Cultul Eroilor încheiat prima parte a evenimentului, urmată apoi de
„Regina Maria”, dr. Dorin Matei, redactor-șef al revistei vizionarea expoziţiei, cu îndrumarea atentă a specialiștilor
„Magazin Istoric”. Institutului Naţional al Patrimoniului care au oferit
Statul Major al Apărării a fost reprezentat de către explicaţii și au răspuns la întrebările participanţilor.
directorul adjunct, colonelul dr. ing. Leonard Mocanu.
Dr. Anca Oana OTU

DE

Primăria Municipiului Buzău și Centrul Cultural „Alexandru Marghiloman”,

în zilele de 22-23 noiembrie 2018, au organizat Sesiunea Internaţională de
Comunicări Științifice „100 de ani de la unirea Bucovinei cu România”.
Din partea instituţiei noastre a participat dr. Teodora Giurgiu cu tema:
Din elita buzoiană – Generalul-maior Alexandru Stehan, material elaborat în
colaborare cu drd. Daniel-Silviu Niculae.

Dr. Teodora GIURGIU

94 1 (83) 2019 document

 semnale editoriale

MARELE CARTIER GENERAL AL ARMATEI ROMÂNE

ÎN TIMPUL RĂZBOIULUI DE ÎNTREGIRE (1916-1919)

Î n anul 2018, la Centrul Tehnic-Editorial al Armatei (București,

84 p.) a fost tipărită sub egida Statului Major al Apărării, lucrarea
Marele Cartier General al Armatei Române în timpul Războiului de Întregire
(1916-1919), având coordonator pe generalul de brigadă Corneliu Postu,
consultanță de specialitate colonel ing. Leonard Mocanu și autor Lucian
Drăghici.
Întocmită în baza documentelor și fotografiilor inedite aflate în
păstrarea Arhivelor Militare Naționale Române, în structura sa regăsim
o pagină esențială din istoria armatei române, într-o sinteză care atinge
următoarele teme: Marele Cartier General în timpul Războiului de Întregire
(1916-1919); Marele Cartier General 1916-1920. Cronologie; General de
divizie Vasile Zottu; General de brigadă Dumitru Iliescu; Mareșal Constantin
Prezan; General de corp de armată Constantin Christescu; Ordinea de bătaie
a Marelui Cartier General la 14/27 august 1916; Ordinea de bătaie a Marelui Cartier General la 15/28 iunie 1917; Ordinea
de bătaie a Marelui Cartier General la 1/14 noiembrie 1918.
Marele Stat Major, la pace, Marele Cartier General în timp de război, au demonstrat, așa cum remarcă autorul, o solidă
pregătire teoretică, inițiativă și curaj. Fără a trece sub tăcere minusurile manifestate în anii neutralității și, mai ales, în prima parte
a Războiului de Întregire, trebuie să subliniem conduita patriotică, sacrificiul și fermitatea cu care militarii încadrați în structurile de
stat-major ale armatei române au reușit să înfrunte toate greutățile și să contribuie decisiv la înfăptuirea Marii Uniri a românilor.
Beneficiind de o calitate grafică deosebită, lucrarea pune la dispoziția cititorului fotografii, schițe, hărți, scheme și
fotocopii după documente originale.
ED Dr. Teodora GIURGIU

ARMATA ROMÂNĂ DE LA BUCUREŞTI LA MĂRĂŞEŞTI 1916-1917

Î n această perioadă, a aniversărilor dedicate centenarului intrării României în Primul

Război Mondial și a înfăptuirii Marii Uniri, au apărut numeroase lucrări, care
au încercat să analizeze, dintr-o nouă perspectivă, aceste evenimente. Printre acestea se
găsește și lucrarea profesorului Ion Giurcă, unul dintre cei mai buni specialiști în istoria
militară a României și cu precădere a Primului Război Mondial- Armata română de la
București la Mărășești 1916-1917, Editura Militară, București, 2017, 304 pag.+ilustrații.
Autorul a ales să analizeze o perioada extrem de complicată și anume aceea a retragerii
în Moldova, a reorganizării armatei române și a elaborării planurilor de acțiune, pentru
campania din anul 1917. Cele nouă capitole aduc în fața cititorului teme extrem de
interesante precum Europa la răscruce:pacea sau continuarea războiului, România și
armata sa la un pas de dezastru, Salvarea armatei de la un dezastru provocat de aliatul rus,
Reorganizarea armatei, Reorganizarea aviației militare, Marina militară română în perioada
reorganizării armatei, Locul și rolul Misiunii Militare Franceze în perioada reorganizării
armatei române,Planul de campanie pe Frontul Român pentru vara anului 1917 și Conducerea
armatei române în perioada reorganizării și elaborării planului de campanie pe frontul din Moldova.
Profesorul Ion Giurcă a pus în evidență un adevăr mai puțin relevat de alte cercetări și anume faptul că, în ciuda
unei campanii care s-a terminat dezastruos, armata română a continuat să existe și să lupte. Retragerea contingentelor
de recruți, a fabricilor care lucrau pentru armată, atâtea câte erau, era un semn evident că atât elita politică și culturală
a țării, dar și omul simplu, doreau continuarea războiului și îndeplinirea obiectivului național. E un moment dramatic
din istoria românilor, mai puțin reliefat de cărțile de istorie, dar prezentat pe larg în această carte.
Refacerea armatei, dotarea acesteia, elaborarea planurilor de campanie sunt analizate de autor cu maximă acribie și reprezintă
partea cea mai importantă a cărții. Spre deosebire de alți istorici militari, autorul a prezentat aceste evenimente în contextul colaborării
inter-aliate. Explorarea arhivelor, mai ales a celor militare, i-a permis să aducă informații noi și extrem de interesante. Se dovedește
că cercetarea arhivelor poate furniza surprize, chiar și în cazul unor subiecte abordate de mulți autori, în decursul anilor.
Pentru cine dorește să studieze participarea României la Primul Război Mondial, cartea profesorului Ion Giurcă
este una de referință, prin informațiile și analizele extrem de pertinente. Cartea este însoțită de o bogată ilustrație și
de numeroase hărți cu situația armatei române în diferite momente din perioada cercetată. Este o carte care trebuie
citită, pentru informațiile extrem de interesante care la aduce și pentru analiza riguroasă efectuată de autor.
Cartea este publicată în condiții grafice deosebite, cu o ilustrație de calitate. Editura Militară și-a respectat și de
această dată blazonul.
Dr. Viorel GHEORGHE

document 2019 1 (83) 95

semnale editoriale

ARMATA ROMÂNĂ ÎN RĂZBOIUL DE ÎNTREGIRE –

CAMPANIILE DIN ANII 1916 ŞI 1917

Î n cadrul seriei de lucrări dedicate operațiunilor militare desfășurate în Primul Război

Mondial, se înscrie și Armata Română în Războiul de Întregire – Campaniile din
anii 1916 și 1917, apărută la Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2018, 294 p. Publicată
sub egida Arhivelor Naționale ale României, coordonată de colonel (r) prof. univ. dr. Ion
Giurcă și având autori pe prof. univ. dr. Valeriu Avram, prof. univ. dr. Sorin Liviu Damean,
maior lector univ. dr. Adrian Diaconu, comandor (r) dr. Marian Moșneagu și lector univ. dr.
Alin Spânu, este structurată astfel: Introducere, șase capitole: I. România de la neutralitate la
război; II. Campania Armatei Române din anul 1916; III. România și armata sa, la un pas
de dezastru; IV. Campania din anul 1917; V. Planul de campanie pentru vara anului 1917;
VI. Operația de apărare a teritoriului național, Bibliografie, Note, Credite foto.
Motivația care a stat la baza publicării acestui volum ne este oferită în Introducere,
autorii dorind prin text și imagine să aducă în atenție efortul Armatei Române în primii
doi ani de război, perioadă în care țara a trecut de la încredere și speranță, la îngrijorare
și deznădejde. De asemenea, și-au propus să evidențieze oamenii și faptele lor, curajul, sacrificiul, faptele eroice colective și
eroismul individual, frumusețea și urâțenia morală a unor oameni, avatarurile cooperării politice și militare cu Rusia, riscurile
care au planat asupra țării și armatei în unele momente.
Tipărirea acestor file de istorie a însemnat o solidă cercetare a fondurilor de arhivă aflate în păstrare la Arhivele Naționale
Istorice Centrale și Arhivele Militare Române, cât și a lucrărilor, studiilor, articolelor publicate, presă și memorialistică.
O serie de fotografii atent selecționate, reprezentative, aflate în fototeca Arhivelor Naționale, Arhivelor Militare
Române, Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I”, Muzeului Național al Marinei Române, Muzeului Vrancei,
cât și schițele și hărțile puse la dispoziția cititorului de Ion Giurcă, întregesc textul cărții.
Acest volum este un omagiu, o recunoștință și o lacrimă nevăzută față de cei care au muncit, suferit și au murit pentru
realizarea idealului național în primii doi ani de război, cei mai grei sub toate aspectele, un proiect dedicat centenarului
marilor victorii de la Mărăști, Mărășești și Oituz din vara anului 1917.
ED
ARMATA 2 ROMÂNĂ. MĂRĂŞTI: IULIE 1917

Î n cadrul lucrărilor dedicate campaniilor la care a participat Armata Română în

Primul Război Mondial, se înscrie și cartea Armata 2 Română. Mărăști: iulie 1917,
semnată de Cornel Popescu și Cornel Ţucă, apărută la Editura Militară, București, în 2017,
în două volume: primul Mărturii documentare (324 p.) și al doilea Documente anexe (240 p.).
Un loc de cinste în lungul șir al efortului poporului român pentru apărarea libertăţii
și independenţei îl ocupă Bătălia de la Mărăști care a reprezentat una dintre marile
victorii ale armatei române.
Primul volum reprezintă o cronică documentară de istorie militară, cu un extrem
de bogat aparat critic la subsolul paginilor, menit a ilustra, atât specialistului avizat, cât
și cititorului obișnuit, întreaga gamă de activități, evenimente și operațiuni militare
privitoare la planificarea și desfășurarea uneia dintre cele mai reprezentative bătălii
desfășurate de Armata 2 română: ofensiva de la Mărăști. Beneficiază de: Cuvânt
înainte (semnat de prof. univ. dr. habil. Silviu Miloiu), Prefață, Aspecte generale,
Partea I – Preliminarii, Partea a II-a – Ofensiva de la Mărăști (8/21-12/25 iulie 1917),
Partea a III-a – Prima rectificare a frontului (13/26 iulie-19 iulie/1 august 1917), Partea a IV-a – A doua rectificare a
frontului (20 iulie/2 august-23 iulie/5 august 1917) și Precizări finale.
Al doilea volum cuprinde o culegere de documente, alcătuită dintre cele care au determinat, fiind citate ca atare în
aparatul critic al primului volum, desfășurarea operațiunilor militare din iulie 1917, atât ale Armatei 2 română, cât și ale
armatelor ruse și austro-ungaro-germane și este împărțit astfel: rezumatul documentelor, documente anexă și ilustrații.
O serie de fotografii și hărți atent selecţionate întregesc informațiile.
Așa cum consemnează și prof. univ. dr. habil. Silviu Miloiu ne stă la îndemână cea mai însemnată lucrare istoriografică cu
privire la acest moment capital din istoria militară a României, o operă pe care orice iubitor al istoriei va dori să o aibă în biblioteca
sa. Prin această carte Mărăștii își reocupă rolul central în preocupările istoriografiei militare românești, corolar al rolului pe care
l-a jucat în istoria militară modernă a României, pentru care editorii săi merită întreaga noastră prețuire.

96 1 (83) 2019 document

 semnale editoriale

DESTINUL UNUI ZBURĂTOR.

CĂPITANUL AVIATOR MIRCEA T. BĂDULESCU (1917-1967)

Î ncadrându-se în seria de portrete a acelor minunați oameni care și-au dedicat existența
zborului, riscându-și viața pentru a-și îndeplini datoria către patrie și pentru a marca
centenarul nașterii eroului căpitan aviator Mircea T. Bădulescu (1917-2017) și 50 de ani de
la moartea acestuia, a apărut la Editura Editgraph, Buzău, 2017, ediția a doua revizuită și
adăugită a cărții Destinul unui zburător. Căpitanul aviator Mircea T. Bădulescu (1917-1967),
548 p., avându-l ca autor pe reputatul profesor și istoric militar Aurel Pentelescu.
Lucrarea beneficiază de Cuvânt către cititor la ediția a doua; Cuvânt către cititor la ediția
întâi; Notă asupra ediției; Preliminariile și șapte capitole: I. Familia, copilăria și adolescența.
Ultimii ani de liceu; II. La Școala de Ofițeri Aviație. Pilot de război; III. Pe frontul de Est.
În Cotul Donului, în Kuban și în Crimeea; IV. Pe frontul de Vest. Cavaler al Ordinului
„Mihai Viteazul” cu spade; V. Războiul de după război. Anii 1946-1951; VI. În vâltoarea
vieții. Moartea năprasnică; VII. Dreptul la nemurire. Mărturii și alte argumente; Documente;
Anexe; Bibliografie selectivă; Summary; Resumé; Mărturii iconografice.
În Motto-ul volumului regăsim o scurtă însemnare a generalului de escadră aviator
Gheorghe Jienescu, subsecretar de stat al Aerului care oferă cititorului o frumoasă definiție a zborului: A sbura înseamnă
a strivi în tine instinctul de conservare, a te smulge pământescului și a te da spațiului infinit, a deschide drum nou nestâmpărului
de a te depăși pe tine însuți, a lărgi până la stele imperiul morții, turburând prin prezența lor acolo liniștea eternă a spațiului.
În Nota autorului la prima ediție din 2002, Aurel Pentelescu consemna: Desigur, pentru o lectură obișnuită, un
roman pe această temă ar fi fost mult mai interesant. Nu am avut nici căderea și nici deprinderea să îl scriu. Poate mai bine.
Strădania autorului a fost să depisteze și să reconstituie faptele, povestea o poate închipui fiecare. Cu fapte de arme eroice, specifice
combatanților aflați în prima linie, în contact permanent cu inamicul, locul lui Mircea T. Bădulescu, în calitatea sa de ofițer al
Armatei Române, aviator, pilot de război, as al aviației române de bombardament în picaj Stuka, este, fără îndoială, în istoria
militară a Neamului românesc. El a fost un om, un luptător, care în împrejurări deosebite a dezvoltat calități deosebite, umane
și profesionale, rod al unei temeinice pregătiri individuale. În alt plan, dramatismul vieții și faptelor de arme, îl indică, fără
exagerare, ca un posibil erou de roman sau de film.
Pentru toți cei interesați de subiect, această ediție, ca și cea anterioară, se bazează pe documente din fondurile de
arhivă în păstrare la Arhivele Naționale ale României, Arhivele Militare Române, Muzeul Militar Național „Regele
Ferdinand I”, cât și în colecții private; anuare, documente oficiale; volume de documente, dicționare, enciclopedii;
memorii, jurnale; periodice; lucrări generale și speciale. În încheiere, sunt publicate o serie de fotografii inedite pentru
a veni în completarea acestui omagiu adus eroului căpitan aviator Mircea T. Bădulescu.
ED
ÎN ZBOR, SPRE MAREA UNIRE

E ditura Alpha MDN ne propune spre lecturare cartea În zbor, spre Marea Unire, (Buzău,
2018, 404 p.), având ca autori pe dr. Valeriu Avram și dr. Marius-Adrian Nicoară.
Încadrându-se în seria de volume pe care cei doi reputați istorici le-au realizat, în
ultimul timp despre Aripile Românești, a fost tipărit în anul sărbătoririi Centenarului Marii
Uniri, fiind structurat astfel: Prefață (semnată de general de flotilă aeriană (r) Aurel Stan);
Introducere; Capitolul I. Acțiunile aeronauticii române în campaniile dintre anii 1916-1917;
Capitolul II. Escadrile românești în apărarea Basarabiei; Capitolul III. A doua mobilizare a
Armatei Române. Misiuni aeriene Salonic – Iași; Capitolul IV. Aviatori cu merite deosebite
în realizarea marelui ideal național – Dumitru Cicerone Bădulescu, Simion Bărbulescu, Petre
Crăciunescu, Ermil Gheorghiu, Constantin Gonta, Petre Macavei, Paul Magâlea, Gheorghe
Mihăilescu, Dumitru Naidinescu, Carol Pauckert, Atanase (Tase) Rotaru, Bucur Stan, Nicolae
Tănase, Mircea Zorileanu; Capitolul V. Locotenentul Vasile Niculescu, pilotul Marii Uniri;
Scurte considerații; Anexe; Iconografie; Bibliografie.
Atașat este un compact-disc care conține interviul realizat de reporterul Constantin Ivanes, în anul
1978, cu căpitanul aviator Vasile Niculescu, pilotul român care a îndeplinit cu succes misiunea de a ajunge cu un aeroplan pe Câmpia
Libertății, de la Blaj, în 23 noiembrie 1918, pentru a transporta documente necesare pregătirii Adunării Naționale de la Alba Iulia.
Lucrarea prezintă unul dintre momentele de cumpănă, dar și de glorie ale aviației, cât și rolul pe care aviatorii l-au
avut în realizarea Marii Uniri. Autorii au căutat să realizeze o imagine reală a evenimentelor aeronautice petrecute acum
un secol printr-un just echilibru între reconstituirea critică, științifică și evocarea lor vie, între național și internațional.
Aserțiunile sunt susținute prin numeroase documente inedite regăsite în fondurile de arhivă aflate în păstrare la
Arhivele Militare Române, Muzeul Național de Istorie a României, Muzeul Militar Național și Muzeul Național al
Aviației, dar și de unele publicate, în periodice, memorii și lucrări contemporane.
Cititorii, iubitori de istorie, mai ales a celei aviatice, au la dispoziție de acum o nouă carte ce poate constitui nu numai model de cercetare
istorică, ci și cap de pod pentru noi teme de cercetare științifică, așa cum consemnează generalul de flotilă aeriană (r) Aurel Stan.

document 2019 1 (83) 97

semnale editoriale

CARTEA DE AUR A EROILOR MUSULMANI JERTFIŢI SUB TRICOLOR.

CAMPANIILE 1916-1919 ŞI 1941-1945

L a Editura Imperium, în anul 2018, a fost tipărită Cartea de aur a eroilor

musulmani jertfiți sub tricolor. Campaniile 1916-1919 și 1941-1945 având ca
autor pe colonel (r) Remus Macovei (Constanța, 249 p.).
Lucrarea beneficiază de Cuvânt înainte, Argument și capitolele: I. Întregitorii.
Militarii musulmani constănțeni eroi ai Primului Război Mondial; II. Dezrobitorii.
Militarii musulmani constănțeni eroi ai celui de-Al Doilea Război Mondial;
III. Cinstirea eroilor musulmani dobrogeni din cele două războaie mondiale, Anexe,
Bibliografie și Album foto. În cuprins regăsim informații despre militarii de etnie turcă
și tătară care au luptat în cadrul armatei române și care au apărat cu prețul vieții țara
care le-a devenit patrie.
Așa cum consemnează și autorul, cartea este o ediție revizuită și adăugită a celei din
2013, Eroi musulmani în Armata Română, fiind completată cu sugestiile și informațiile
primite de la reprezentanții comunității musulmane, noile documente descoperite în
arhivele civile și militare și lucrările de specialitate apărute în perioada 2013-2018.
Sunt tratate pregătirea militară, mobilizarea și participarea la acțiunile militare,
recompensarea militarilor musulmani constănțeni și a urmașilor acestora, cinstirea memoriei celor jertfiți pe câmpurile
de luptă, un spațiu substanțial fiind rezervat pentru prezentarea datelor personale ale morților, răniților și veteranilor
de război din cele două conflagrații mondiale, însoțite de fotocopii după documentele care susțin afirmațiile.

ED

OCUPAŢIA MILITARĂ A DOBROGEI DE CĂTRE PUTERILE ALIATE.

REINSTALAREA AUTORITĂŢILOR ROMÂNEŞTI ÎN DOBROGEA
(NOIEMBRIE 1918-DECEMBRIE 1919)

La Editura Next Book, în anul 2018, a fost tipărită cartea Ocupația militară
a Dobrogei de către Puterile Aliate. Reinstalarea autorităților românești în Dobrogea
(noiembrie 1918-decembrie 1919), având ca autor pe colonel (r) Remus Macovei
(Constanța, 156 p.).
Lucrarea beneficiază de Cuvânt înainte, Argument și capitolele: I. Cronologia
desfășurării evenimentelor în perioada septembrie 1918-ianuarie 1920; II. Ocuparea
Dobrogei de către Puterile Aliate; III. Reinstaurarea administrației civile românești
în Dobrogea; IV. Colaborarea autorităților românești cu militarii Puterilor Aliate;
V. Rezolvarea problemelor curente de către autoritățile românești imediat după
reinstalare; VI. Revenirea structurilor militare românești în Dobrogea, Concluzii,
Anexe, Bibliografie și Foto-documente.
Volumul completează bagajul de informații pe care-l avem referitor la perioada dureroasă
a ocupării Dobrogei în timpul Primului Război Mondial, la greutățile întâmpinate de
autoritățile române de a reintra în posesia ținutului dintre Dunăre și Marea Neagră și la
rezolvarea multelor și dificilelor probleme de revenire la normalitate, remarcă în Cuvânt
înainte prof. dr. Lavinia Dumitrașcu.
Pe lângă cărțile și articolele referitoare la subiect, documentele aflate la Arhivele Naționale și Arhivele Militare
Române, un punct forte al lucrării este seria de documente regăsite în arhivele bulgare, care sunt puse la dispoziția
cititorului interesat în limba română.
Autorul și-a propus publicarea acestei cărți la 100 de ani de la desfășurarea dramaticelor evenimente cu scopul ca
prin plusul de informație oferit să trezească interesul, în mod deosebit al tinerilor, pentru cunoașterea istoriei Dobrogei, a
oamenilor care aici la malul mării, în niște condiții deosebit de vitrege, au știut să acționeze, cu discreție și înțelepciune, în
interesul României.

98 1 (83) 2019 document

 semnale editoriale

OFIŢERI ARDELENI ŞI BUCOVINENI

DIN FOSTA ARMATĂ AUSTRO-UNGARĂ

L a Editura Ethnologică a apărut, în anul 2018, lucrarea Ofițeri ardeleni și

bucovineni din fosta armată austro-ungară, (Baia Mare, 628 p.), având autori
pe Cornel Țucă și Laurențiu Batin. În cuprinsul ei regăsim: Capitolul I – Studiu
introductiv: „Intercalarea” (primirea) în armata română a cadrelor militare din fosta
armată austro-ungară; Capitolul II – Registrul control nominal ofițeri activi ardeleni
și bucovineni; bibliografie.
„Intercalarea” (primirea), așa cum consemnează și autorii, în armata română a
ofițerilor ardeleni și bucovineni proveniți din fosta armată austro-ungară a devenit, în
perioada imediat următoare Marii Adunări de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918, un
obiectiv prioritar în ansamblul măsurilor luate în vederea reorganizării și modernizării
sistemului militar național, concomitent cu celelalte eforturi întreprinse de factorii politico-
militari de conducere în plan diplomatic și administrativ vizând atât recunoașterea
internațională a Marii Uniri, cât și asigurarea integrității și suveranității României
Mari, precum și reorganizarea internă statală a acesteia.
Registrele control nominal, care ocupă o parte semnificativă din volum, sunt editate
în format anastatic, pentru a fi puse la dispoziția celor interesați, în forma în care au fost constituite inițial.
Pentru a releva cititorului contextul în care a fost posibilă primirea ardelenilor și bucovinenilor în armata română au
fost accesate o serie de fonduri de arhivă aflate în custodia Arhivelor Militare Române București, respectiv Centrul de
Studii și Păstrare a Arhivei Militare Istorice Pitești, cât și lucrări generale și speciale, ziare, reviste și documente oficiale.
Foarte util considerăm că este demersul autorilor de a preciza în Studiul introductiv dosarele din fondurile de arhivă
create de principalele structuri militare cu trimitere la problematica cărții, pentru toți cei care doresc sa le acceseze.
Acest volum este un omagiu adus ofițerilor activi ardeleni și bucovineni care au servit în armata română, înscriindu-se
benevol în aceasta, autorii considerând că: prin editarea acestor documente înfăptuim un act de recunoștință prin readucerea
la lumină a numelor acestora și curajoasei lor opțiuni, având în vedere acei ani tulburi și plini de nesiguranță.

ED

1918. REINTRAREA ROMÂNIEI ÎN RĂZBOI

Î ncadrându-se în volumele dedicate centenarului Marii Unirii apărute în

2018, Editura Miidecărți, ne propune lucrarea 1918. Reintrarea României în
război, (Bragadiru, 180 p.), având ca autor pe Daniel Silviu Niculae, fiind structurată
pe șapte capitole: I. Situația armatei și țării la 1 decembrie 1917; II. Luptele de la
Tighina 18/31 ianuarie-19 ianuarie/1 februarie 1918; III. Luptele de la Galați 7/20-9/
22 ianuarie 1918; IV. Situația politică și militară generală la reintrarea României
în război. Prăbușirea militară a Puterilor Centrale; V. Situația armatei de ocupație
în România după capitularea Bulgariei; VI. Reintrarea României în război; VII.
Mobilizarea a 2-a. Ordinea de bătaie.
În urma unei documentări asidue și riguroase, întreprinsă la Arhivele Militare și
nu numai, autorul a considerat necesară publicarea unor informații, care să fie aduse
la cunoștința celor interesați, într-o sinteză care să ofere o imagine a evenimentelor
petrecute între decembrie 1917 și decembrie 1918.
La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, națiunea română și-a văzut visul împlinit.
Însă, pentru ca această unire a tuturor provinciilor să se poată realiza, au fost necesare
sacrificii umane și materiale semnificative: Reintrarea României în război alături de Antanta a fost un moment puternic
de trăire emoțională. Dintr-o dată toate neajunsurile trăite, cauzate de mizeria materială, tragedia familiilor îndoliate și
drama unui popor care trebuia să se retragă pe un petic de pământ, au fost date la o parte, pentru susținerea cu orice sacrificii
a idealului național de unire a tuturor românilor în granițele unui stat unitar: România Mare.
Momentul reintrării României în război a creat posibilitatea participării acesteia la negocierile Conferinței de Pace
de la Paris pentru susținerea intereselor naționale, ca parte a Alianței învingătoare.

document 2019 1 (83) 99

semnale editoriale / contents

COMUNITATEA MUSULMANĂ DIN ROMÂNIA ÎN ILUSTRATE (1898-1940)

L a Editura Academiei Oamenilor de Știință din România, în anul

2017, a apărut cartea Comunitatea musulmană din România în ilustrate
(1898-1940), (București, 216 p.), având ca autori pe Gabriel-Octavian Nicolae
și pe reputatul dobrogenist prof. univ. dr. Valentin Ciorbea.
Lucrarea este prefațată de Osman Koray Ertaș – ambasador al Republicii
Turcia la București, Haci Ahmet Daștan – coordonator al Oficiului de
Coordonare Programe TIKA București și Fedbi Osman – președinte al
Uniunii Democrate Turce din România și are următoarea structură: Mărturii
la o civilizație seculară din România; Locașuri de cult. Moschei și geamii; Drepturi
constituționale; Activitatea școlară; Dreptul la organizarea proprie; Tipologie și
veșminte; Sărbători; Preocupări și profesii; Ada Kaleh; Note.
Suntem edificați asupra relațiilor dintre România și Turcia din primele
cuvinte ale excelenței sale Osman Koray Ertaș: Turcia și România sunt două țări
prietene și parteneri strategici. Legăturile umane, istorice și culturale existente între poporul turc și cel român consolidează această
prietenie. Urmele interacțiunii noastre istorice recente sunt încă vii. [...] Cărțile poștale cuprinse în album transmit mesaje puternice
despre bogata istorie culturală a existenței societăților musulmane turco-tătare din România, mesaje greu de transpus în cuvinte.
Motivația apariției ne este împărtășită de Haci Ahmet Daștan: Prin proiectul publicării albumului intitulat
„Comunitatea musulmană din România în ilustrate (1898-1940)” am dorit să facem o incursiune în istoria compatrioților
turco-tătari din România. Cărțile poștale pot fi interpretate diferit de fiecare privitor în parte, însă sunt sigur că toți vom trăi
aceleași sentimente în timpul acestei incursiuni. Toți cei implicați în procesul lung și anevoios de concepere a acestei lucrări au
depus eforturi susținute care s-au concretizat într-o operă de valoare.
Lucrarea are valoare de document istoric deoarece aduce în atenția cititorilor imaginea comunității turce din Dobrogea, dar și a
celei de pe Insula Ada Kaleh așa cum era ea la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, notează ing. Fedbi Osman.
Bazându-se pe o bibliografie bogată, albumul beneficiază de o excelentă calitate grafică, o parte din ilustrate fiind
unice, făcând parte din colecția personală a comandorului (r) Gabriel-Octavian Nicolae.
În încheiere redăm îndemnul ing. Fedbi Osman: Le recomand iubitorilor de istorie, membrilor comunității, să parcurgă
cu interes paginile acestui album deoarece reprezintă o parte din tezaurul comunității noastre, o etnie loială statului român,
care trăiește în Dobrogea într-un climat de toleranță și armonie inter-religioasă, lipsit de conflicte, un mozaic multicultural
care merită să fie promovat în afara granițelor țării.
Dr. Luminița GIURGIU
ED

CONTENTS
Editorial ♦The Beginning of the Romanian modern Artillery - Brigade General (r) prof. univ. Adrian Stroea Ph.D.,
Colonel (r) Marin Ghinoiu ♦The inedited Life of Hospodar Gheorghe Bibescu - the Founder of the Romanian
modern Artillery - Brigade General (r) prof. univ. Adrian Stroea, Ph.D. ♦ The institutional and legislative Framework
of Censorship in Romania (1866-1989) – Colonel Petrişor Florea, Ph.D., Iulian Stelian Boţoghină, Ph.D., George
Daniel Ungureanu, Ph.D. ♦The Role of the French Military Mission in the Reorganization of the Romanian Army:
December 1916-June 1917 (memoirs contributions) – Associate professor Constantin I. Stan, Ph.D. ♦ Suspected of
Espionage at the Beginning of the First World War (1916-1917) - Assistant Professor Alin Spânu, Ph.D. ♦The Great
Union and Braşov - Aurelian Armăşelu ♦ The military Organization of Transylvania and Banat in 1919 - Colonel
Gabriel-George Pătraşcu, Ph.D. ♦ Unpublished Aspects regarding the Bolshevik Incursion on May 27, 1919 from
Tighina - Colonel (r) Remus Macovei ♦ Strengthening of the Anti-Aircraft Defense of Romania at the beginning
of 1943 – Prof. Viorel Gheorghe, Ph.D. ♦August 23, 1944 and the Activity of General Victor Siminel, the Chief of
the Romanian Army Intelligence Secret Service - Assistant Professor Florian Bichir, Ph.D. ♦ General Artur Phleps-
A Military Career under the Flags of three Countries - Warrant officer adjutant Eugen-DorinSpătaru ♦ Romania
and the Peace Treaty from Paris (1947) - Aspects concerning the Contribution of the Romanian Delegation to the
Solving of the Frontier between Romania and Hungary Problem - Adrian Deheleanu, Ph.D. ♦ Colonel Constantin
Buceleanu - Captain (N, r) Marian Moșneagu, Ph.D. ♦ SA 330 Puma Helicopter Crash in Romania (February 4,
1977) - Lieutenant-colonel (r) Petre Opriş, Ph.D. ♦ Biographical Information and the Evolution in the military Career of
literary Personality Gellu Naum - Andreea Țicu ♦ Agora ♦ Review

100 1 (83) 2019 document