BULETINUL ARHIVELOR MILITARE ROMÂNE Anul XXII, nr.

1(83)/2019

http://amnr.defense.ro

160 DE ANI DE LA
UNIREA PRINCIPATELOR
 editorial

24 IANUARIE 1859 – 24 IANUARIE 2019

160 DE ANI DE LA UNIREA MOLDOVEI ŞI A MUNTENIEI

E
ste prea bine ştiut faptul că secolul al XIX-lea reprezintă
o epocă de puternică afirmare a naţiunilor, a statelor
naţionale, astfel încât a fost denumit „secolul (veacul)
naţionalităţilor”. Într-o perioadă relativ scurtă, de câteva decenii, grecii,
sârbii, italienii, germanii şi bulgarii şi-au constituit state naţionale, ele
devenind treptat actori importanţi ai scenei internaţionale, unele, cum
ar fi Germania, chiar cu aspiraţii hegemonice.
În rândul popoarelor care au reuşit să-şi constituie statul în forma
sa modernă au fost şi românii, chiar dacă nu toţi au fost cuprinşi,
datorită unor condiţii obiective, în graniţele sale.
Unirea – obiectiv primordial al generaţiei pașoptiste
Popor neolatin, continuator și urmaș al „romanităţii orientale”,
românii au avut, ca și alte popoare din istmul ponto-baltic, o istorie
complicată, ceea ce a determinat ca ei să trăiască despărţiţi, din
punct de vedere politic, vreme de mai multe secole. Trebuie spus că
în pofida vicisitudinilor, fiinţa statală s-a păstrat, Ţara Românească
(Muntenia) și Moldova nefiind înglobate în Imperiul Otoman, așa
cum a fost cazul la sud de Balcani.
Peste aceste linii de demarcaţie trasate, cel mai adesea, de
raporturile dintre marile puteri ale timpului, românii au avut dintru
început conștiinţa originii latine și a unităţilor. Ideea a fost exprimată
cu deosebită claritate de documentele timpului de cronicari, dintre
care cei mai însemnaţi au fost Grigore Ureche (1590-1647), Miron
Alexandru Ioan Cuza – domnitorul Principatelor
Costin (1633-1691) și Ion Neculce (1672-1745), de învăţaţi de
Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti
talie europeană, dintre care, cel mai ilustru este Dimitrie Cantemir (24 ianuarie 1859-23 februarie 1866)
(1673-1723), de oameni politici etc. Ea a fost recunoscută fără
putinţă de tăgadă, de numeroși străini – lideri politici, înalte feţe
bisericești, învăţaţi, călători, militari etc., care au cunoscut sau au
intrat în contact cu realităţile din spaţiul carpato-danubian.
Unirea românilor într-un singur stat a reprezentat o permanentă
aspiraţie, ce a cunoscut diverse formule de-a lungul secolelor. În
prima jumătate a secolului al XIX-lea, pe fondul redeșteptării
naţionale pe continentul european și al unor noi episoade „calde”
ale „chestiunii orientale” (preluarea moștenirii otomane din Europa
de către marile puteri creștine), unirea Munteniei și a Moldovei a
ajuns să preocupe intens opinia publică naţională, devenind, în plus,
și o problemă a echilibrului de putere european. Pe plan intern,
obiectivul unirii a cunoscut o puternică afirmare în timpul revoluţiei
de la 1848-1849. Programele revoluţionare, declaraţiile oamenilor
politici, ale revoluţionarilor în primul rând, articolele de presă etc. au
reliefat cu putere necesitatea unirii celor două principate românești.
Iată, de exemplu, Dorinţele partidei naţionale în Moldova, document
elaborat de Mihail Kogălniceanu în capitala Bucovinei, în august
1848, definea unirea Moldovei și Ţării Românești, „drept cheia bolţii
fără de care s-ar prăbuși tot edificiul naţional”.

document 2019 1 (83) 1

editorial

Contextul internaţional tot parcursul său.

Peste acest obiectiv primordial s-a suprapus Au fost create și
contextul internaţional, care, într-un final, s-a dovedit două comisii în
favorabil. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, acest domeniu.
Imperiul Rus, ca urmare a unor războaie victorioase Prima dintre ele
împotriva Porţii Otomane (1806-1812; 1828-1829) și în care intrau
a slăbiciunii Habsburgilor, manifestată, între altele, în reprezentanţii
timpul revoluţiei din anii 1848-1849, a luat un mare statelor riverane,
avantaj, ceea ce a îngrijorat foarte mult Imperiul Britanic cu misiunea
și Franţa, susţinătoare ale Porţii Otomane. Prin avansul de a elabora
Rusiei în sud-estul european și în Mediterana Orientală, re g u l a m e n t u l
echilibrul de forţe era rupt, interesele britanice și de navigaţie
franceze fiind grav ameninţate. și poliţie, iar a
Drept consecinţă, cele două mari puteri, susţinute doua europeană,
de Imperiul Otoman, Sardinia și Prusia – ultimele compusă din
două luptau pentru unitatea italienilor și germanilor – reprezentanţii
au declanșat Războiul Crimeii (1853-1856), primul celor șapte mari
conflict european după epopeea napoleoniană. puteri europene
Operaţiile au început în Dobrogea, dar s-au mutat în ce avea sarcina
Generalul Ion Emanoil Florescu –
Peninsula Crimeea, de unde și denumirea lui. de a asigura ministru de Război
Rusia a fost învinsă, iar Tratatul de Pace de la Paris navigaţia pe (28 noiembrie 1859-27 mai 1860;
30 septembrie 1862-11 octombrie 1863)
(1856) avea prevederi importante pentru românii de cursul său
la sud și est de Carpaţi. Cele două două principate, inferior de la Isaccea la Dunăre. Pentru prima dată
Moldova și Muntenia, rămâneau sub suzeranitatea Dunărea era supusă unei reglementări internaţionale,
Porţii Otomane, care era obligată să le respecte toate care însă, a creat și posibilitatea imixtiunii marilor puteri
drepturile ce ţineau de administraţia internă. De neriverane.
asemenea, era înlăturat protectoratul Rusiei, iar cele În timpul Congresului de Pace de la Paris, problema
două principate erau plasate sub garanţia colectivă a unirii celor două s-a internaţionalizat și a devenit una
celor șapte mari puteri europene, care, însă, nu puteau de interes general european.
interveni singular în treburile lor interne.
Bătălia internă pentru unire
Rusia a fost obligată să retrocedeze Moldovei, trei
judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail). Bătălia s-a mutat pe plan intern, tabăra unionistă
Ea era, astfel, înlăturată de la gurile Dunării, iar comerţul având o largă susţinere populară. Dar cu toate acestea, în
occidental, anglo-francez se putea desfășura în voie. Moldova, alegerile pentru Adunările Ad-Hoc din vara
Menţinerea viabilităţii căii de comerţ la Dunărea de Jos anului 1857 au fost falsificate de caimacamul Nicolae
a impus, ca soluţie pe termen mediu, unirea celor două Vogoride, funcţionar credincios al Imperiului Otoman.
principate, Moldova și Ţara Românească, și formarea A rezultat o majoritate potrivnică unirii, fapt care putea
unui stat tampon între cele două împărăţii. să creeze dificultăţi în materializarea ei.
Prin pacea de la Paris s-a decis, totodată, consultarea Partida Naţională s-a mobilizat, publicând în
maselor prin intermediul unor Adunări speciale (Ad-Hoc) Occident corespondenţa secretă dintre Vogoride și
în privinţa unirii. S-a constituit și o comisie, ce avea sediul autorităţile otomane, ceea ce a demonstrat cât se poate
la București, compusă din reprezentanţi ai marilor puteri, de clar manipularea alegerilor. Scandalul internaţional
ce avea sarcina de a studia starea internă din principate a fost mare, iar pentru deblocarea situaţiei ce urma să
și a face propuneri de reorganizare și îmbunătăţire. devină ameninţătoare, împăratul Napoleon al III-lea
După primirea rapoartelor și a propunerilor comisiei, al Franţei, susţinător fervent al cauzei unirii, și regina
reprezentanţii marilor puteri urmau să se întâlnească la Victoria a Marii Britanii s-au întâlnit la Osborne
Paris și să decidă statutul lor definitiv. (28 iulie/9 august 1857). S-a ajuns la un compromis
Congresul de Pace a mai decis neutralitatea Mării defavorabil intereselor românești. Imperiul Britanic
Negre și a interzis Rusiei accesul vaselor sale de război în era de acord să intervină la Poartă, pentru ca aceasta să
arealul pontic. Hotărâri însemnate s-au luat și în privinţa anuleze alegerile, în schimb Franţa renunţa la unirea
fluviului Dunărea, instituindu-se libertatea navigaţiei pe deplină.

2 1 (83) 2019 document


Noile alegeri din Moldova au dat o majoritate
unionistă, astfel că în toamna anului 1857, Adunările
Ad-Hoc și-au desfășurat lucrările. Ele au dezbătut
o problematică foarte largă, dar, în final, s-a decis ca
propunerile lor să se concentreze doar asupra aspectelor
de ordin naţional, problemele interne urmând a fi
reluate după ce obiectivul unirii va fi materializat. La
7/19 octombrie 1857 în Moldova și două zile mai târziu
în Ţara Românească, cele două Adunări Ad-Hoc au
adoptat rezoluţiile finale care cuprindeau, practic, aceleași
puncte: unirea celor două principate într-un singur stat;
dinastie străină „nemegieșă” pe tronul viitorului stat,
autonomie deplină, guvernare constituţională.
Rivalităţile dintre marile puteri au împiedicat
materializarea lui. Prin Convenţia de la Paris
(7/19 august 1858), ce avea rolul unei adevărate
constituţii, se oferea o unire trunchiată. Deși numele
noului stat era Principatele Unite ale Moldovei și Ţării
Românești, în realitate se preconiza doar o unire formală,
cu doi domni, două adunări, două guverne, soluţie care
era departe de ceea ce solicitaseră Divanurile Ad-Hoc.
Dar, așa cum italienii nu se resemnau să rămână doar o
„expresie geografică”, românii nu înţelegeau să-și lase
ţara în stadiul de „expresie diplomatică”.
Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza
La sfârșitul lunii decembrie 1858, au început lucrările
Adunării Elective a Moldovei, ce avea sarcina de a alege
domnul. Aproape toţi deputaţii aveau pretenţii la tron,
ceea ce a creat un adevărat blocaj. Reprezentaţii Partidei
Naţionale au renunţat la candidatură, rămânând în cursă
doar fostul domn regulamentar Mihail Sturdza și fiul
acestuia Grigore Sturdza, între cei doi fiind o rivalitate
puternică. Ședinţa hotărâtoare s-a desfășurat în seara
zilei de 3/15 ianuarie 1859, iar, într-un final, alegerea
s-a oprit la colonelul Alexandru Ioan Cuza. La 5/
17 ianuarie 1859, el a fost desemnat domn al Moldovei.
Rămâne antologic discursul celebru al lui Mihail
Kogălniceanu la înscăunarea sa. „După una sută cincizeci
și patru ani de durere, de umilinţă și de degradaţie
naţională” – afirma Kogălniceanu – Moldova a reintrat în
vechiul său drept, consfinţit prin Capitulaţiile sale, dreptul
de a-și alege pre capul său, pre Domnul.
Prin înălţarea Ta pe Tronul lui Ștefan cel Mare, s-a
reînălţat însăși naţionalitatea română/.../ Alegându-te pre
tine Domn în ţara noastră, noi am voit să arătăm lumii
aceea ce ţara dorește: la legi nouă – om nou!
O Doamne! Mare și frumoasă îţi este misia; Constituţia
(Convenţia de la Paris) din 7/19 august 1858 ne însemnează
o epocă nouă și Măria Ta ești chemat să o deschizi! Fii,
dar omul epocii; fă ca legea să înlocuiască arbitrariul;
document 2019 1 (83)
editorial
fă ca legea să fie tare; iar
tu, Măria Ta, ca Domn fii
bun, fii blând, fii bun mai
ales pentru acei pentru care
mai toţi Domnii trecuţi au
fost nepăsători sau răi.
Nu uita că dacă cincizeci
de deputaţi te-au ales, ai
să domnești peste două
milioane de români.
Fă, dar, ca Domnia
ta să f ie cu totul de pace
și de dreptate, împacă
Mihail Kogălniceanu – prim-ministru
patimile și urile dintre noi (11 octombrie 1863-26 ianuarie 1865)
și reintrodu în mijlocul
nostru strămoșeasca frăţie. Fii simplu, Măria Ta, fii bun,
fii Domn cetăţean. Urechea ta să fie pururea deschisă la
adevăr și închisă la minciuni și lingușire.
Porţi un frumos și scump nume, numele lui Alexandru
cel Bun. Să trăiești, dar, mulţi ani ca și dânsul; să domnești
ca dânsul și fă, o Doamne, ca prin dreptatea Europei, prin
dezvoltarea instituţiilor noastre, prin simţămintele tale
patriotice, să mai putem ajunge la acele timpuri glorioase
când Alexandru cel Bun zicea ambasadorilor Împăratului
din Bizanţ că «România nu are de ocrotitor decât pre
Dumnezeu și sabia sa».
Să trăiești Măria Ta”.
După alegerea lui Cuza pe tronul moldav, toate
privirile se îndreptau spre București, unde Adunarea
Electivă avea o componenţă conservatoare. Și aici erau
pretendenţi la scaunul domnesc, unii dintre ei ocupând,
anterior, tronul. Dezbaterile au fost aprinse, iar liderii
Partidei Naţionale au făcut apel la mase, astfel că în zilele
de 22 și 23 ianuarie (stil vechi), Bucureștii au cunoscut
o adevărată revoluţie.
În ședinţa secretă din 24 ianuarie/5 februarie,
deputatul Vasile Boerescu a lansat candidatura lui
Alexandru Ioan Cuza ca domn și în Ţara Românească.
„Să ne unim cu toţii asupra principiului de Unire, acestui mare
principiu ce are să reînvieze naţionalitatea noastră./.../A ne
uni asupra principiului Unirii, este a ne uni asupra persoanei
ce reprezintă acest principiu. Astă persoană este Alexandru
Ioan Cuza, Domnul Moldovei! Să ne unim ca fraţi asupra
acestui nume și posteritatea ne va binecuvânta...”.
Dubla alegere a fost o soluţie românească la o
problemă europeană. Ea nu contravenea Convenţiei de
la Paris, care stipula egalitatea în faţa legii a cetăţenilor
celor două principate și posibilitatea oferită acestora
de a ocupa funcţii atât la sud, cât și la est de Carpaţi.
Izbânda repurtată prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan
Cuza semnifică punerea bazelor statului român modern.
3
editorial

Domnia reformelor erodat popularitatea, la acest lucru contribuind și

greșelile săvârșite, cum ar fi acceptarea unei camarile.
Domnia sa de șapte ani de zile, până la 11 februarie S-au răcit și relaţiile cu Napoleon al III-lea, împăratul
1866, este caracterizată de un amplu program de Franţei, astfel că înlăturarea lui era dorită atât de
reforme în toate domeniile de activitate, inclusiv cel liberalii - radicali („roșii” cum erau denumiţi în epocă),
militar. Din rândul acestora menţionăm: secularizarea cât și de conservatori. S-a format, astfel, „monstruoasa
averilor mânăstirești (17/29 decembrie 1863), reforma coaliţie” care l-a înlăturat de pe tron în noaptea de
agrară (14/26 august 1864), înfiinţarea universităţilor 10/11 februarie 1866.
din Iași (1860) și București (1864), legea instrucţiunii Alexandru Ioan Cuza a cunoscut complotul, dar
publice (5/17 decembrie 1864), prin care învăţământul a refuzat să ia măsuri pentru a nu periclita unirea,
primar de patru devenea gratuit și preferând să plece într-un exil,
obligatoriu, înfiinţarea Primăriei care a durat până la moartea sa, în
Bucureștilor, primul primar fiind 1873. Răsturnarea lui a fost un act
Barbu Vlădoianu, fost general etc. logic, iar aducerea unui prinţ străin,
Pe plan militar, măsurile au după cum au cerut Divanurile
urmărit într-o primă fază, unificarea (Adunările) Ad-Hoc, o necesitate.
structurilor militare ale celor două Carol de Hohenzollern (1866-
principate, un rol important având 1914), alesul naţiunii române, s-a
tabăra de la F lorești (aprilie- dovedit un lider puternic, care a
octombrie 1859), organizată într-un continuat și amplificat programul de
context internaţional complicat, modernizare a societăţii românești.
determinat de războiul dintre Alexandru Ioan Cuza a rămas în
Austria și Sardinia, ultima fiind istoria naţională, nu prin scăderile
susţinută de Franţa. Au urmat omenești, ci prin faptele sale mari.
unificarea celor două ministere Renunţarea la tron într-un moment
de război, prin numirea aceleiași greu și refuzul de a reveni pe tron
persoane, generalul Ioan Emanoil cu sprijinul Parisului, în contextul
Florescu, la București și Iași, crearea Războiului Franco-Prusian (1870-
Corpului de Stat Major, unificarea 1871) reprezintă un pilduitor
celor două școli militare, înfiinţarea exemplu de patriotism. N. Iorga,
Napoleon al III-lea – împărat al Franţei
Școlii de Medicină și a Arsenalului (2 decembrie 1852-4 septembrie 1870) într-o cuvântare ţinută la Ateneul
Armatei, distribuirea către unităţile Român, la 2 aprilie 1920, la un veac
armatei de steaguri noi, tricolore (roșu, galben și de la nașterea ctitorului României moderne, aprecia că
albastru) cu deviza Honor et patria (la 1/13 septembrie domnitorul Cuza a fost „un om vrednic de legenda sa,
1862), împărţirea teritoriului în trei comandamente iar legenda creată în jurul său este vrednică de dânsul”.
teritoriale – unul cu sediul la București, pentru trupele Se poate spune cu tărie că actul unirii de la 1859 a
situate în Muntenia, altul la Craiova pentru forţele fost posibil datorită unui complex de factori, dintre care
dislocate în Oltenia, iar cel de-al treilea la Iași, pentru reţinem: situaţia internaţională favorabilă; activitatea
unităţile din toată Moldova. Fiecare dintre cele trei laborioasă, inteligentă a unei suite de lideri provenită
comandamente subordonau trupele din toate armele, din rândurile pașoptiștilor pentru materializarea unui
comandanţii de garnizoane, ofiţerii fără trupă, precum proiect naţional, cel al unirii, al formării statului și
și cei în neactivitate. patriotismul locuitorilor de la est și sud de Carpaţi.
Alexandru Ioan Cuza a adus în România o Misiune Evenimentul de acum 160 de ani reprezintă un
Militară Franceză, condusă de fraţii Lamy, care au moment cu valoare de simbol pentru naţiunea română
avut un rol important în procesul de modernizare și care a declanșat procesul de reunire a românilor în
occidentalizare a oștirii române. Măsurile pe plan militar cadrul aceleiași formaţiuni politico-teritoriale. În același
au transformat vechea „miliţie” într-o armată naţională. timp, unirea din 1859 a inaugurat un amplu program
Nu toate reformele adoptate într-un ritm foarte de reformare și modernizare a societăţii românești, de
rapid au fost viabile pe termen scurt, dar ele au afirmare pe plan internaţional.
avut marele merit de a înscrie România pe orbita
modernizării. Măsurile iniţiate pe plan intern i-au Dr. Anca Oana OTU

4 1 (83) 2019 document

 studii/documente

ISTORIA DE ÎNCEPUT A ARTILERIEI ROMÂNE MODERNE

General de brigadă (r) prof. univ. Dr. Adrian STROEA

Colonel (r) Marin GHINOIU

L
a 10 noiembrie 2018 s-au împlinit învestitură, „în dorinţa de a-și dezvolta în patria lui
175 de ani de la înfiinţarea artileriei române învăţăturile cu care se adăpase în străinătate”, căpitanul
moderne, adică de la constituirea sa ca armă Ion Emanoil Florescu a stăruit pe lângă domnitor să-i
distinctă, deosebită de infanterie în cadrul tinerei solicite gazdei sale acceptul pentru înfiinţarea unei
oștiri a Ţării Românești. Artizanul renașterii artileriei baterii de artilerie. „Suzeranul primi, și dărui chiar 4
române a fost domnitorul Gheorghe Bibescu, cel ce, tunuri care fură aduse în România și intrate cu mare
la 10 noiembrie 1843, a semnat Porunca Domnească solemnitate în capitală în mijlocul Regimentului 2 de Linie,
nr. 198 de înfiinţare a primei baterii de artilerie. Acest act comandat de ingeniosul colonel Enghel”3.
administrativ cu profundă rezonanţă De aceea, Radu Rosetti a
în conștiinţa afectivă a tunarilor, nu menţionat și elogiat în articolul
menţiona explicit înfiinţarea unei Armata Română la 1876, publicat în
(primei) baterii de artilerie, ci doar ziarul „Timpul” nr. 19/20 din 1876,
numirea la comanda acesteia, a lui meritul incontestabil al generalului
Pavel Lenţ, fost ofiţer în armata Ion Emanoil Florescu în renașterea
imperială rusă: „Pe aflatu în ostafca artileriei: Dreptul de-a avea ţara
din slujba rusească a artileriei parucic artilerie, cunoaștem toţi că-l pierduse
Pavel Lentz. Noi, binevoind îl primim până la anul domniei lui Gheorghe
în slujba ostășească cu rangul de căpitan, Bibescu. Și știţi cine ni l-a câștigat?
căruia să i se sloboaze câte două mii lei Numai generalul Ion Emanoil Florescu,
pe an și va fi însărcinat cu învăţătura atunci căpitan și adjutant al acelui
1
cinurilor ostășești în artilerie” . domn. În dorinţa de a-și dezvolta
Pentru că artileria, ca și oștirile în patria lui învăţăturile cu care se
Principatelor Române, dispăruse la adăpase în străinătate și cu ocazia
începutul secolului al XVIII-lea, odată mergerii la Constantinopol a zisului
cu instalarea domniile fanariote, data Domn pentru învestitură, rugă, stărui,
de 10 noiembrie 1843 a reprezentat în Mihail Sturdza – domnitorul Moldovei pentru a cere de la Sultan recunoașterea
(aprilie 1834-iunie1849)
fapt momentul reînfiinţării artileriei, acestui drept al ţării. Suzeranul primi,
după cum afirma generalul Radu Rosetti la ședinţa și dărui chiar 6 tunuri care fură aduse în România
publică a Academiei Române din 10 decembrie 1943, și intrate cu mare solemnitate în capitală în mijlocul
desfășurată cu prilejul celebrării Centenarului Artileriei Regimentului 2 de Linie în care serveam și eu, comandat
Române: „Ceea ce sărbătorim astăzi e reînf iinţarea de ingeniosul colonel Enghel”4.
artileriei și nu înfiinţarea ei; căci românii au avut artilerie Dacă sursele istorice sunt contradictorii cu privire
în trecut, încă de la începutul veacului al XV-lea. Puţină la la numărul tunurilor primite (4, respectiv 6), nu există
număr, ca în toate ţările de pe acele vremuri, ea s-a dezvoltat îndoieli cu privire la faptul că prima baterie de artilerie
în cursul veacurilor. Apoi, odată cu desfiinţarea treptată a a Ţării Românești a fost constituită din 4 tunuri de
armatelor noastre, a încetat de a mai fi, cei interesaţi, ca să bronz cu calibrul de 4 livre – aproximativ 2 kg – (la acea
nu mai avem putinţa de a ne opune voinţei lor, având grijă vreme, calibrul gurilor de foc de artilerie era reprezentat
de a ne lua toate gurile de foc ce mai posedam”2. de greutatea proiectilului de formă sferică), cu încărcare
Fără a minimaliza cu nimic meritele de întemeietor al pe la gura ţevii. Pentru că tunurile aduse în ţară nu aveau
artileriei moderne ale domnitorului Gheorghe Bibescu, afet, două din ele au fost trimise la Craiova pentru a se
trebuie menţionat rolul excepţional, determinant al confecţiona afeturi de lemn. Ulterior și celelalte tunuri
generalului Ion Emanoil Florescu, pe atunci doar căpitan au fost montate pe afet. În 1846, sultanul a mai dăruit
adjutant al domnitorului, în renașterea artileriei. În ianuarie lui Gheorghe Bibescu 4 tunuri, care au fost montate pe
1843, pe când îl însoţea pe domnitor la Constantinopol, afeturi, de asemenea în ţară. Astfel, numărul tunurilor
în vizită la sultanul Abdul Medjid (1823-1861) pentru bateriei s-a dublat5.

document 2019 1 (83) 5

studii/documente

Dacă despre numărul tunurilor primite de la a primei bateri de artilerie, prilej cu care subunităţii
sultan au existat controverse, data „de la care se socotește de artilerie i-a fost oferită din partea domnitorului
organizarea artileriei ca armă deosebită de infanterie”6 o superbă icoană de argint, reprezentând Adormirea
este acceptată fără rezerve. În mod curios, o opinie Maicii Domnului, ce avea următoarea inscripţionare:
divergentă, singular, a exprimat marele revoluţionar și „Această Sfântă icoană s-a înfiinţat și s-a sfinţit în a 8-a
istoric Nicolae Bălcescu, care considera anul 1844 ca cel zi a lunii septembrie, anul de la Hristos 1846, și în al 4-lea
în care s-a înfiinţat artileria română modernă. Punctul an de la înscăunarea Prea Înălţatului și de Dumnezeu
său de vedere surprinde pentru că într-o scrisoare pe iubitorul: Gheorghe Dimitrie Bibescu voievod, Domn a
care i-a adresat-o lui Ion Ghica, în 1843, își exprima toată Ţara Românească”.
dorinţa de a se număra printre tinerii trimiși la Paris Înfiinţarea artileriei în Ţara Românească a avut un
pentru a se forma ca artileriști, în vederea puternic și rapid ecou în Moldova. Și
încadrării bateriei recent înfiinţată, ceea aici se considera că tânăra oștire moldavă
ce dovedește că știa foarte bine data de avea nevoie imperativă de artilerie. Și aici
(re)înfiinţare a artileriei. Dorinţa sa de erau încercări de renaștere a acestei arme.
a deveni tunar nu trebuie să surprindă. Procesul reînfiinţării artileriei în Moldova
Ineditul artileriei a făcut ca la acea vreme s-a desfășurat aproape concomitent
mulţi tineri să dorească să se înroleze cu cel din Ţara Românească. Acesta a
în această armă. Unul dintre cei mai cunoscut, de asemenea, mai multe etape
cunoscuţi tineri înrolaţi la artilerie, și s-a încheiat în anul 1849. Astfel, după
cu gradul de junker, a fost prinţul încercările nereușite din anul 1834 ale
Dimitrie Știrbei, fiul domnitorului domnitorului Mihail Sturza, de a aduce
Barbu Dimitrie Sturza. El s-a alăturat din Rusia 4 tunuri, în anul următor ţarul,
cu mult entuziasm celor deja încadraţi pentru a-și arăta mărinimia protectoare,
în bateria comandată de căpitanul Pavel a dăruit Moldovei un „tun de bronz
Lentz, anume locotenenţii Scarlat, calibrul 4 pe afet de câmp”8. Este evident
„ajutor instructor” și Nicolae Haralambie, că acesta era insuficient pentru a constitui
„ofiţer în baterie”. o baterie de artilerie. O altă încercare
Preocupări în Ţara Românească de a se înfiinţa o structură de artilerie a
Alexandru Ioan Cuza
pentru cumpărarea de tunuri, în vederea avut loc în anul 1844, când domnitorul
constituirii unei baterii de artilerie, au existat și mai Moldovei a primit din partea sultanului șase tunuri.
înainte de anul 1843. Astfel, în 1831 a fost elaborat „un Ca număr acestea erau suficiente pentru constituirea
proiect de legiuire”, iar în anul 1835, Adunarea Obștească unei bateri, dar din nefericire nu erau și funcţionale. În
a propus iniţierea celor necesare pentru cumpărarea de pofida nefuncţionalităţii lor, s-au început recrutări pentru
tunuri „pentru desăvârșirea și împodobirea organizaţiei încadrarea mult doritei baterii, cu speranţa că se va reda
regulatei oștiri”7. Pentru că aceste demersuri nu au avut funcţionarea tunurilor primite. Printre cei recrutaţi s-au
finalitatea dorită, în anul 1841 a fost redactat un nou numărat și ofiţeri din armata imperială rusă, dintre cei
proiect de lege în acest sens. prezenţi în Moldova. Deprinderea tainelor artileriei
Consemnări importante și interesante totodată despre de către viitorii tunari moldoveni s-a făcut în Rusia la
istoria de început a artileriei române moderne sunt Elisabetgrad, în cadrul Brigăzii de Artilerie a Corpului
conţinute de Registrul istoric al Regimentului 1/3 Artilerie, V Armată, comandat de generalul Luders. În vara
1845-1912. Astfel, acesta relevă cum a început în anul anului 1846 au fost trimiși 20 de militari la pregătire:
1845 instrucţia primilor tunari: „Sub principele Gheorghe locotenenţii Liubobratici și Oatu, cadeţii Filipescu,
Bibescu, găsindu-se la Craiova două ţevi de tuci, una calibru Statache și Cernat, un subofiţer, un toboșar și 13 soldaţi.
de 6 cm și alta de 8 cm, s-a trimis acolo locotenentul din Stagiul de pregătire a durat doi ani de zile, până în august
Regimentul I de Infanterie, Alexandru Macedonski (ajuns 1848, când inspectând Corpul V Armată, împăratul
în urmă general, ministru de război și șef al primei divizii Nicolae Pavlovici a constatat că instrucţia artileriștilor
militare teritoriale) care, montându-le numai pe afeturi și moldoveni era finalizată și, în consecinţă, a aprobat
fără rotiţe, a exersat la ele câţiva oameni aleși din același întoarcerea lor în ţară. La inspectarea detașamentului a
regiment, formând cadrele unei secţii de artilerie”. fost prezent și hatmanul Sturza.
Registrul istoric consemnează și faptul că, în anul În ţară, artileriștii au continuat instrucţia la singurul
1846, Maica Domnului a devenit patroana spirituală tun existent din 1835, la Iași. Mult dorita baterie de

6 1 (83) 2019 document

 studii/documente

artilerie a fost înfiinţată, în sfârșit, în anul 1849, când pe acesta, dar și pe căpitanul Koli în Rusia. Trebuie
domnitorul Grigore Ghica „ducându-se la Constantinopol, menţionat că războiul ruso-turc dintre 1853 și 1856,
pentru a primi învestitura ca domn al Moldovei, Sultanul mai sus-menţionat, a prilejuit primirea botezului focului
Abdul Medjid, consimţind la oarecare măriri a forţei artileriei române, prin participarea în 1853, a bateriei
armatei, dăruind Moldovei cinci tunuri de câmp de bronz mai sus-menţionate în cadrul Corpului 15 rus la bătălia
de calibru 4, pe afeturile lor, încă neîntrebuinţate, pentru a Brăilei, la luptele de la Gura Ialomiţei, Vadul Silistrei,
completa cu tunul existent de mai înainte, materialul unei Ostrovul Gol și de la Silistra. Și bateria de artilerie a
baterii de câmp, și astfel se împlinea visul artileriștilor, Moldovei a fost luată de armata rusă la retragere, iar
înfiinţarea primei baterii de artilerie”9. căpitanul Filipescu, comandantul acesteia, a fost luat
Comandant al bateriei a fost desemnat căpitanul prizonier pentru că s-a împotrivit dezarmării bateriei
Lazăr Liubobratici. Materialul sale11. Cele două baterii de artilerie
acestei baterii s-a completat au fost înapoiate abia în 1859.
prin 6 chesoane cu 2 roţi, model În condiţiile lipsei artileriei, în
rus, construite în Școala de anul 1857, locotenentul Henrich
Arte și Meserii de la Iași și cu Herkt (cadet și ofiţer în prima
harnașamentul confecţionat în baterie de artilerie a Moldovei)
baterie. Caii au fost cumpăraţi a organizat o baterie de artilerie,
din Rusia, iar efectivul bateriei din cele 6 tunuri și 2 obuziere
în trupă s-a completat cu militari cumpărate de la austrieci, ca urmare
infanteriști și cavaleriști.Este a rambursării cheltuielilor pricinuite
evidentă similitudinea înfiinţării de ocupaţia austriacă. La comanda
primei baterii de artilerie din bateriei nou înfiinţate a fost numit
cele două Principate Române. colonelul Nicolae Filipescu, întors
Numitorul comun al acestui între timp din captivitate de la ruși.
proces a fost generozitatea Așadar, din 1854 și până la Unirea
sultanului Abdul Medjid. Principatelor Române din anul
La puţin timp de la înfiinţare, 1859, cele două oștiri române nu au
bateria de artilerie din Ţara Principele Carol I dispus de cele două baterii înfiinţate
Românească și-a întrerupt la 1843, respectiv 1849, ci doar
temporar activitatea, deoarece în anul 1848, trupele începând din 1857, de bateria organizată de locotenentul
turcești după ce au intrat în Ţara Românească pentru (viitor general) Henrich Herkt.
stingerea revoluţiei, la retragere au luat bateria de De reţinut că, după ce rușii au restituit Moldovei
artilerie înfiinţată la 10 noiembrie 1843. La fel au tunurile și chesoanele aferente acestora, dar nu și
procedat și cu singura piesă de artilerie din Moldova. caii, căpitanul HenrichHerkt a reorganizat și dotat
Imperiul Otoman le-a înapoiat în anul 184910. Nu corespunzător această baterie constituită din 6 tunuri
după mult timp de la restituire, la 5 decembrie 1850, și 6 chesoane, cu care s-a deplasat la Florești, unde s-a
Barbu Știrbei, domnitorul Ţării Românești a dispus desfășurat prima instrucţie în comun a armatelor din
ca din cele 12 piese de artilerie deţinute să înfiinţeze Ţara Românească și Moldova după Unirea din 1859.
pe lângă bateria existentă, constituită din 8 tunuri și o Tunurile Ţării Românești au fost aduse din Rusia
semibaterie călăreaţă alcătuită din 4 piese. Bateria de de maiorul Scarlat Ciocârlan. Din acestea și din cele
artilerie era comandată în continuare de maiorul Pavel câteva tunuri din ţară s-au constituit două baterii, una
Lentz, ce-l avea ajutor pe căpitanul Scarlat Ciocârlan. În pedestră, sub comanda căpitanului Nicolae Haralambie
baterie mai erau încadraţi la acea vreme: căpitanul Nicolae (cel implicat în detronarea domnitorului Alexandru
Macovei, instructor, sublocotenenţii Costescu și Lipăianu, Ioan Cuza) și una călăreaţă, sub comanda căpitanului
comandanţi de plutoane și prinţul Dimitrie Barbu Știrbei, Gheorghe Manu (viitor inspector general al artileriei,
junker. Acestora li s-a alăturat, în anul 1851, căpitanul de ministru de război, primar al capitalei, prim-ministru). La
artilerie Koli, provenit din armata rusă. 11 octombrie, cele două baterii au fost puse sub comanda
În anul 1854, la retragerea din Ţara Românească, maiorului Scarlat Ciocârlan, formând astfel primul
armata rusă participantă la războiul Crimeii, și-a divizion al artileriei armatei Principatelor Române Unite.
însușit bateria de artilerie comandată de colonelul Pavel Astfel, în primul an de domnie al lui Alexandru Ioan
Lentz. Mai mult chiar, l-au reţinut și l-au dus abuziv Cuza, la 16 ani de la (re)înfiinţarea artileriei, Principatele

document 2019 1 (83) 7

studii/documente

Române Unite deţineau 4 baterii de artilerie, ce însumau viitorul organizator al

26 guri de foc. În al doilea an al domniei sale, Alexandru Armatei Române sub
Ioan Cuza, pe baza raportului generalului Ion Emanoil Cuza și Carol, generalul
Florescu, a aprobat, la 21 decembrie 1860, înfiinţarea Ion Emanoil Florescu,
primului regiment de artilerie al armatei române și iar în Moldova, sub
numirea la comanda sa a maiorului Tobias Gherghely. domnitorul Grigore
Divizionul 1 era dislocat la București, iar Divizionul 2 Ghica. De asemenea,
la Iași. În raportul său, generalul Ion Emanuel Florescu istoria i-a reţinut ca
menţiona: „Artileria până acuma se află încă despărţită. fondatori ai primei
Rog pe Măria Voastră să binevoiţi a da Înalt Ordin ca arme tehnice a oștirii
bateriile ce sunt astăzi pe conta Moldaviei și cele ce se află în Ţara Românească
pe conta Valahiei să se unească împreună și să formeze 1-ul pe următorii: colonelul
Regiment de Artilerie, împărţit în 2 divizioane. Totodată, Pavel Lentz, primul
rog plecat pe Înălţimea Voastră, ca primind această unificare comandant de
să binevoiţi a întări în posturile acestui regiment pe maiorul baterie de artilerie,
Tobias Gherghely ca șeful regimentului, [pe] maiorul colonelul Scarlat
Generalul Ion Emanoil Florescu
Haralambie Nicolae ca ajutorul șefului regimentului, [pe] Ciocârlan, primul
căpitanul Herkt Enric [ca] șeful Divizionului 1-ul și [pe] comandant de divizion; generalul Nicolae Haralambie,
căpitanul G. Mano [ca] șeful Divizionului al 2-lea”12. primul comandant de regiment și generalul Gheorghe
Și regele Carol I, artilerist școlit la Berlin, a contribuit Manu, primul ajutor al comandantului întâiului regiment
substanţial la dezvoltarea artileriei. Astfel, la 1 august de artilerie. Fondatorii artileriei moderne în Moldova,
1868, a aprobat înfiinţarea celui de-al doilea regiment rămași în conștiinţa afectivă a tunarilor sunt: colonelul
de artilerie, comandat de locotenent-colonelul Iulius Lazăr Liubobratici, primul comandant al bateriei de
Dunca. Evoluţia structurilor de artilerie, până la artilerie, colonelul George Filipescu, comandantul
începerea Războiului de Neatârnare a fost una rapidă, bateriei care s-a împotrivit ordinelor date de trupele
marcată de înfiinţarea a altor două regimente și a de ocupaţie rusești, Tobias Gherghely, comandantul
9 baterii de artilerie teritoriale, încadrate cu pompieri, primului regiment de artilerie și generalul Henrich Herkt,
având secţii în localităţile: Craiova, Drobeta-Turnu organizatorul bateriilor de artileriedin 1857 și 1859,
Severin, Pitești, Giurgiu, Ploiești, Buzău, Galaţi, Brăila, precum și a stabilimentelor de artilerie din Principatele
Focșani, Bârlad, Iași, Roman, Bacău și Botoșani. Române Unite.
Din tot acest proces anevoios de renaștere și dezvoltare Acestea au fost principalele fapte ale istoriei de
de început a artileriei române moderne, istoria a reţinut că început ale artileriei române moderne și cei ce au iniţiat
în Ţara Românească organizarea s-a făcut sub domnitorul lungul proces evolutiv al acestei nobile arme, pe care
Gheorghe Bibescu, o contribuţie excepţională având Carol I o numea măgulitor „podoaba Iubitei mele armate”.

The Beginning of the Romanian modern Artillery

Brigade General (r) prof. univ. Adrian Stroea Ph.D., Colonel (r) Marin Ghinoiu

Abstract: On November 10, 1843, Hospodar Gheorghe Bibescu signed the act of establishing the
first artillery battery inŢara Românească. In Moldova, this was due to the Hospodar Mihail Sturza.
Sultan Abdul Medjid was the one who offered the first pieces of artillery.
Keywords: November 10, 1843, Artillery, Gheorghe Bibescu, Ţara Românească, Moldova,
Mihail Sturza.

NOTE
1 7
Maior Alexandru Dumitrescu, Contribuţiuni la istoricul armei artileriei, „Anale parlamentare 1835”, Tomul IX, Capitolul I, p. 582.
8
„Revista Artileriei” nr. 4/aprilie 1934, p. 312. P.V. Năsturel, Op. cit., p. 213.
2 9
General Radu Rosetti, Centenarul reînfiinţării artileriei române, în Analele Academiei General Herkt, Câteva pagini din istoricul armatei noastre (amintirile unui
Române, Memoriile Secţiunii istorice, seria III, tom XXVI, 1943-1944, p. 213. veteran din timpul serviciului) dedicate camarazilor din generaţia actuală,
3
Idem, Un uitat. Generalul Ion Emanoil Florescu, Bucureşti, f.e., 1937, p. 26. Tipografia şi Fonderia de litere Thoma Basilescu, Strada Casărmei 89, Bucureşti,
4
Ibidem, pp. 25-27. 1902, p. 4.
5 10
P.V. Năsturel, Contribuţii la istoria artileriei române, „Revista Artileriei”, Maior Andrei B. Miclescu, căpitan Mihai I. Focşeneanu, Op. cit., p. 103.
11
Bucureşti, Stabiliment de Arte Grafice „Universala”,1906, pp. 34-35. Historicul Regimentului 3 de Artilerie, vol. I, 1860-1887, Tipo-Lit. Pericle
6
Maior Andrei B. Miclescu, căpitan Mihai I. Focşeneanu, Istoria Artileriei române, Pestemalgioglu, pp. 4, 6, 103.
Tipografia Şcoalei de Ofiţeri de Artilerie „Regele Carol I”, Piteşti, 1942, p. 103. 12
P.V. Năsturel, Op. cit., p. 41.

8 1 (83) 2019 document

 studii/documente

INEDITA VIAŢĂ A DOMNITORULUI GHEORGHE BIBESCU –

ÎNTEMEIETORUL ARTILERIEI ROMÂNE MODERNE

General de brigadă (r) prof. univ. Dr. Adrian STROEA

și astăzi, uneori având și un ușor aspect de vodevil.

Î
mplinirea la 10 noiembrie 2018 a 175 de ani S-a născut la Craiova, în data de 26 aprilie 1804. A
de la înfiinţarea artileriei române moderne provenit dintr-o familie de boieri ai locului, neînrudită
reprezintă un oportun prilej de relevare a cu alogeni. Tatăl său a fost marele vornic Dumitru
personalităţii de excepţie a lui Gheorghe Bibescu, Bibescu, descendent pe linie maternă al domnitorului
artizanul renașterii acestei arme, precum și a unor martir Constantin Brâncoveanu. A avut un frate,
aspecte inedite, mai puţin cunoscute, din viaţa sa. principele Barbu Știrbei, cel ce a fost în perioadele
Este știut faptul c ă „oastea 1849-1853 și 1854-1856 domnitor
pământeană”, inexistentă în timpul al Ţării Românești. Nobila origine
domniilor fanariote din Principatele socială i-a permis să beneficieze de
Române, a fost reînfiinţată în Ţara o educaţie temeinică. A studiat în
Românească (șase batalioane de București și în Paris (7 ani), în acest
infanterie și un escadron de cavalerie) și din urmă oraș obţinând un onorant
în Moldova (un batalion de infanterie și doctorat în drept. Reîntors în ţară
un escadron de cavalerie) în anul 1830, de la studii, în anul 1824, a lucrat în
ca urmare a implementării prevederilor administraţia publică, la Ministerele
Regulamentelor Organice, emise de Justiţie și de Externe. În anul
în urma Tratatului de Pace de la 1834 a demisionat de la Ministerul
Adrianopol din 14 septembrie 1829, de Externe și a plecat în străinătate,
ce a pus capăt războiului ruso-turc locuind iniţial la Paris și mai apoi la
din 1828-1829. Desigur, tânăra oștire Viena. După 8 ani a revenit din nou în
din cele două principate nu putea avea ţară, unde a condus opoziţia împotriva
credibilitate dacă nu dispunea și de domnitorului Alexandru Ghica,
artilerie, expresie și atunci, ca și astăzi pe care l-a învins în alegerile din
a hiperviolenţei pe câmpul de luptă. Gheorghe Bibescu – domnitorul Ţării Româneşti
(1 ianuarie 1843-13/25 iunie1848)
20 decembrie 1842. Deși nu îndeplinea
Gheorghe Bibescu, domnitorul două dintre condiţiile prevăzute în
Ţării Românești, a intrat în istorie și în conștiinţa Regulamentul Organic pentru a urca pe tron (vârsta
afectivă a tunarilor ca întemeietorul artileriei române de minimum 40 de ani și calitatea de boier de trei
moderne (entitate structurală diferită de infanterie generaţii), ca urmare a sprijinului acordat de Dașkoff,
în cadrul oștirii), prin înfiinţarea, la 10 noiembrie consulul rus la București, Adunarea Obșteasca
1843, a primei baterii de artilerie, din cele 4 tunuri de Extraordinară l-a ales domnitor cu 69% din voturi.
bronz primite de la sultanul Abdul Medjid. Actul ce a Ca domnitor s-a ocupat, așa cum am arătat, de
marcat organizarea artileriei române ca armă de sine dezvoltarea tinerei oștiri a ţării, de reorganizarea
stătătoare, a fost Porunca Domnească nr. 198 din finanţelor, a elementelor de ordine publică din unele
10 noiembrie 1843. Domnitorul Gheorghe Bibescu localităţi și a regimului de detenţie, de înlăturarea unor
a rămas apreciat de oștire nu numai pentru rolul avut abuzuri din administraţie și justiţie. De asemenea, a
în renașterea artileriei, ci și pentru preocuparea sa ca iniţiat o serie de măsuri edilitare și de înfrumuseţare
tânăra armată română să dispună de un corp de ofiţeri a capitalei, între care construcţia clădirii Teatrului
bine instruit. Drept consecinţă, la 13 iunie 1847, prin Naţional, amenajarea grădinii Cișmigiu și a șoselei
Porunca Domnească nr. 36 a înfiinţat prima școală Kiseleff. Spirit umanist incontestabil, Gheorghe Bibescu
militară de ofiţeri din Ţara Românească, la București. a eliberat din robie ţiganii ce aparţineau Bisericii și
Viaţa întemeietorului artileriei române moderne, așezămintelor publice, i-a ajutat pe bucureștenii ce și-au
descendent direct al lui Constantin Brâncoveanu, a pierdut casele și bunurile în urma incendiului din ziua
fost inedită pentru acele vremuri, extrem de interesantă de Paști a anului 1847.

document 2019 1 (83) 9

studii/documente

Domnia sa a fost influenţată substanţial de Rusia. din ţară, care desfiinţa Regulamentul Organic, nevoit
O dovadă în acest sens o reprezintă demersul său de a fiind să ia asupra sa consecinţele mișcării revoluţionare,
concesiona minele din ţară rusului Trandafiloff, fapt ce Gheorghe Bibescu a abdicat la 13 iunie 1848 și a plecat
a generat mari nemulţumiri în societate. Din această prin Câmpulung către Franţa.
cauză, măsura iniţiată de domnitor a fost anulată de Viaţa sa privată a fost la fel de spectaculoasă, dacă
Adunarea Obștească.Domnitorul nu a rămas pasiv și în nu chiar mai spectaculoasă decât cea publică, mai ales
mod abuziv a dizolvat Adunarea Obștească, acuzând-o datorită celor două căsătorii ale sale. În anul1826,
de „rele aplecări și gândiri”. După această măsură fermă la vârsta de 24 de ani, cu 16 ani înainte de a deveni
a condus timp de doi ani ţara prin decrete, până către domnitorul Ţării Românești, s-a căsătorit cu cea
finele anului 1846. O altă iniţiativă a sa extrem de mai bogată fată din ţară - Zoe Mavrocordat. Aceasta
nepopulară a fost încercarea nereușită, era fiica adoptată a banului Grigore
de a impune limba franceză ca limbă Brâncoveanu, urmaș al marelui
de predare în școlile de nivel înalt. domnitor. Era o persoană inteligentă,
Dar aceste umbre din viaţa sa nu-l cultă care vorbea cinci limbi străină,
definesc. În mod lăudabil, Gheorghe sensibilă și talentată (cânta la harpă).
Bibescu s-a afirmat ca un susţinător Din nefericire, la câţiva ani după
al unirii ţărilor române. O dovadă în căsătorie, Zoe a dobândit o alienaţie
acest sens o reprezintă faptul că, la mintală. Îmbolnăvirea acesteia s-a
data de 1 ianuarie 1848, a desfiinţat produs într-o perioadă de lehuzie.
vama din Focșani, important punct Boala se manifesta ciclic, fără ca Zoe
vamal între Ţara Românească și să facă rău cuiva. Potrivit principesei
Moldova. De asemenea, unii istorici Marta Bibescu, pe timpul crizelor avea
au susţinut că cea de-a doua căsătorie un comportament ciudat. Se îmbrăca
a domnitorului (cu Maria/Mariţica în haine albe, își despletea părul și cu
Ghica) a avut loc la Focșani la Biserica mintea rătăcită umbla prin locuinţă și
Sf. Ioan (din actuala Piaţă a Unirii), Joiţica (Zoe) Bibescu născută mai apoi prin palatal domnesc cu flori
dispusă lângă borna de hotar, avându-l Brâncoveanu-Mavrocordat în braţe, trecând brusc de la cântec la
ca naș de cununie pe Mihail Sturdza, domnitorul plâns și de la plâns la râs1.
Moldovei ca un mesaj de apropiere unionistă a celor În pofida nebuniei inofensive a soţiei, Gheorghe
două principate. Adevăratul motiv al desfășurării Bibescu și-a continuat viaţa conjugală cu aceasta, Zoe
căsătoriei în această locaţie din Focșani l-a reprezentat dând viaţă altor copii. După înscăunare însă, Gheorghe
faptul că parte a acestui oraș aparţinea de zona de Bibescu și-a internat soţia într-un sanatoriu din Viena,
responsabilitate a episcopului Buzăului, care a acceptat de unde ulterior a transferat-o la tratament la Paris.
să oficieze cununia, în condiţiile refuzului categoric al Internarea în străinătate a soţiei s-a datorat în principal
mitropolitului Neofit. faptului că domnitorul era îndrăgostit de Maria /
Revoluţia de la 1848 a determinat încheierea domniei Mariţica Ghica, care-i era verișoară de gradul trei și în
lui Gheorghe Bibescu, ca urmare a surprinzătoarei plus era căsătorită cu spătarul său Costache Ghica. În
sale indecizii. Domnitorul nici nu a trecut de partea contextual dat, întemeietorul artileriei române moderne
revoluţiei, nici nu a încercat s-o înăbușe, s-a lăsat a decis să se despartă de Zoe și să se recăsătorească cu
purtat de evenimente. De reţinut că pe data de 9 iunie, Maria/Mariţica. Curând și-a dat seama că acest demers
când se citea Proclamaţia de la Islaz, a fost victima nu era deloc o treabă ușoară și că una este să vrei și alta
atentatului întreprins la București de trei tineri, care este să poţi, chiar domnitor fiind.
au tras cu pistolul asupra sa. Din fericire pentru În conștiinţa supușilor săi, anul 1843 nu a căpătat
domnitor, singurul glonţ care l-a lovit s-a oprit în importanţă prin înfiinţarea primei bateri de artilerie
epoletul uniformei sale, fapt ce i-a salvat viaţa. Două (semnificaţia evenimentului conturându-se peste ani),
zile mai târziu, la 11 iunie 1848, când i s-a impus ci prin viaţa sa amoroasă. Astfel, în perioada 1843-
Proclamaţia de la Islaz, nebeneficiind de sprijinul 1845, boierimea, clerul, diplomaţii de la București și
armatei (care l-a informat că nu va participa la vărsare cei preocupaţi de viaţa mondenă autohtonă, au fost
de sânge românesc) a semnat noua constituţie a ţării, martorii a două divorţuri de răsunet ce s-au desfășurat
în fapt Proclamaţia mai sus menţionată. Pe 12 iunie, ca anevoios, simultan: Gheorghe Bibescu s-a despărţit de
urmare a protestului consulului rus faţă de noua ordine Zoe și Maria Ghica (născută Văcărescu) de spătarul

10 1 (83) 2019 document

 studii/documente

Costache Ghica. Pentru a înţelege cât de complicate potrivit căreia femeia adulteră pierdea jumătate din
erau lucrurile, trebuie menţionat că acesta din urmă zestre în favoarea soţului înșelat. Mai mult, pentru a-l
era fratele fostului domnitor Alexandru Ghica, pe umili pe domnitor, Adunarea Obștească a propus prin
care Gheorghe Bibescu îl înlocuise la domnie... Cele amendament ca „bărbatul ce hrănește ţiitoarea” (aluzie la
două divorţuri erau sincronizate de domnitor pentru Gheorghe Bibescu) să fie obligat la plata a jumătate din
a-i înlesni rapid acestuia, tată a șapte copii, căsătoria zestrea femeii înșelate (aluzie la Zoe), iar cel ce a înșelat
cu frumoasa spătăriţă, mamă a patru copii, pe care o (aluzie din nou la Gheorghe Bibescu) să fie trimis
adusese deja în palatal domnesc imediat după internarea în surghiun împreună cu ţiitoarea (aluzie evidentă
soţiei la Viena și evident înainte de divorţ2. la Mariţica). Pe fondul infidelităţii de notorietate a
Cu toată autoritatea și puterea sa de domn, cu domnitorului, calomnia a prins (cum se întâmplă și
tot sprijinul puterii protectoare, astăzi) la opinia publică.Ca urmare,
domnitorului nu i-a fost ușor să-și domnitorul a fost nevoit să-și
împlinească dorinţa. Faptul că Zoe retragă proiectul. Astfel a început
era bolnavă, că-i dăruise șapte copii, relaţia deosebit de încordată dintre
că Maria/Mariţica era soţia unui domnitor și Adunarea Obștească,
demnitar, frate de fost domnitor care s-a amplificat în anul 1844 când,
și pe deasupra mamă a nu puţini cu aprobarea puterii protectoare
copii, că domnitorul o instalase rusești și cu încuviinţarea turcească,
deja în palatal domnesc erau motive domnitorul a suspendat Adunarea
temeinice pentru ca opinia publică Obștească, așa cum am arătat mai
să dezavueze divorţurile ce urmau să sus, și a condus ţara dictatorial prin
deschidă calea căsătoriei și fericirii decrete, timp de doi ani.
celor doi amorezi. În același an, pentru a înlătura
Principalul opozant al celor două calomniile cu privire la deposedarea
divorţuri a fost, așa cum am mai soţiei de avere, Gheorghe Bibescu
arătat, mitropolitul Neofit care, în a pus sub interdicţie pe „Măria sa
Maria (Mariţa) Ghica născută Văcărescu
numele doctrinei creștine, s-a afirmat Doamna Zoe”,„a noastră iubită soţie”
ca hotărât cenzor al comportamentului domnitorului. și a înfiinţat tutelă asupra averii ei, fiind administrată
Constatând această neașteptat de înverșunată rezistenţă de epitropii desemnaţi în acest scop. Astfel, Gheorghe
a mitropolitului, Gheorghe Bibescu a solicitat sprijin lui Bibescu a dovedit că nu era preocupat de deposedarea
Dașkoff, pentru a-l influenţa pe înaltul prelat în a-i da soţiei de avere. Pentru a arăta că este și un bun tată, a
consimţământul. Încercarea însă a eșuat, mitropolitul urmărit să-și mărite cele două fiice (Elisabeta în 1844
Neofit necedând. Trebuie spus că înalta faţă bisericească și Ecaterina în 1845) înainte de a se recăsători. Astfel
nu-l agrea pe Gheorghe Bibescu de dinainte de a deveni a creat premisele pentru o nouă căsnicie, din care lipsea
domnitor, fiind un opozant făţiș al urcării acestuia doar divorţul.
pe tron. Rezistenţa mitropolitului era sprijinită de Principalul obstacol era în continuare, așa cum
opozanţii lui Bibescu din Adunarea Obștească. De am mai relevant, mitropolitul Neofit. Dacă în trecut
altfel, domnitorul fără să vrea le-a oferit membrilor domnitorul avea puteri absolute, după aplicarea
acesteia prilejul de a-i pune în discuţie viaţa privată, în Regulamentului Organic, acestea au fost îngrădite de
primăvara anului renașterii artileriei, când a prezentat Adunarea Obștească, al cărui președinte de drept era
Adunării Obștești mai multe proiecte, printre care și pe chiar mitropolitul ţării. Mitropolitul Neofit, de origine
cel de modificare a legiuirii Caragea cu privire la regimul greacă, fiu de stolnic, era foarte cultivat, inteligent și
dotal. Deși modificarea era pe deplin necesară, pentru extrem de abil în relaţiile politice. Înscăunat în 1840
că cuprindea prevederi juste cu privire la raporturile ca mitropolit, înainte ca Gheorghe Bibescu să ajungă
financiare dintre soţii divorţaţi, opoziţia a concluzionat domnitor, avea un ascendent moral asupra acestuia,
(ca și în zilele noastre) că modificările erau făcute cu amplificat și de relaţia sa directă cu puterea protectoare.
dedicaţie, că domnitorul își pregătea protejarea averii Ca argument justificativ pentru refuzul său, mitropolitul
din perspectivele divorţului. Detractorii au susţinut în susţinea că actul căsătoriei nu era doar un simplu
mod neadevărat că domnitorul dorește s-o deposedeze contract, ci o taină religioasă și că divorţul era un atribut
pe soţia sa bolnavă de avere pentru a o da ibovnicei3. exclusiv al bisericii. Legiuirea Caragea, în vigoare la
În fapt, modificarea viza desfiinţarea vechii prevederi acea vreme îl contrazicea total pe mitropolit în ceea

document 2019 1 (83) 11

studii/documente
ce privește calitatea de taină a căsătoriei, menţionând
despre nunta care stă la baza căsătoriei că este „tocmeala
unirii bărbatului cu femeia pentru a face copii”4.
Adversitatea mitropolitului faţă de domnitor
s-a resimţit și în opoziţia faţă de divorţul Mariţicăi
Ghica de soţul său. În vara anului 1843, îndemnată
de Gheorghe Bibescu, Mariţica a încheiat cu soţul
său (păstrat ca răsplată de domnitor în dregătoria de
Mare Spătar), în prezenţa a trei martori un act în care
se arăta că relaţia lor este grav și iremediabil afectată,
că exista o răceală care făcea imposibilă continuarea
traiului împreună. Acest zapis, urma să însoţească
cererea de divorţ a Mariţicăi. Din nefericire pentru cei
doi îndrăgostiţi, mitropolitul Neofit a respins cererea
de divorţ depusă, în 13 februarie 1845, la Mitropolie.
A motivat gestul său prin faptul că „răceala dintre
soţi” nu era un motiv canonic de divorţ. Era evident
că înverșunarea mitropolitului se datora faptului că
nu uitase că Gheorghe Bibescu desfiinţase Adunarea
Obștească, al cărui președinte fusese. Respingerea
divorţului avea până la urmă și o parte bună, prin
deschiderea posibilităţii de a exercitare adreptului la
recurs.
Astfel, cu sprijinul domnitorului, Maria/Mariţica
Ghica s-a adresat patriarhului Constantinopolului,
superiorul ierarhic al mitropolitului Ţării Românești.
Era clar că divorţul Mariţicăi devenise, și el, deja
o problemă politică cu implicaţii internaţionale.
Rusia, putere protectoare, îl sprijinea pe domnitor
și implicit era de acord cu divorţul acesteia, în timp
ce Franţa, nedorind creșterea influenţei Rusiei în
Ţara Românească nu era de acord cu divorţul soţilor
Ghica. Dar nici solicitarea adresată patriarhului
Constantinopolului, în pofida intervenţiei consulului
rus la Constantinopol, nu i-a adus divorţul mult dorit
Mariei/Mariţicăi Ghica.
Ca urmare, cu mulţi bani, Gheorghe Bibescu a
purces la unica soluţie rămasă, solicitând Divanului
Otoman înlocuirea patriarhului cu altul mai flexibil.
Noul patriarh al Constantinopolului a desfăcut
căsătoria soţilor Ghica pe baza mărturiei a trei boieri
care, sub jurământ au arătat că nu Maria/Mariţica
era vinovată de divorţ, ci numai soţul său, Costache
Ghica. Același patriarh a pronunţat apoi și divorţul
domnitorului de soţia sa Zoe. Astfel, după o căsnicie
de 19 ani, Gheorghe Bibescu a divorţat de cea care îi
dăruise șapte copii, doborâtă de o nebunie perfidă, care
uneori lăsa locul și unor perioade de luciditate, ce-i
permiteau să-și înţeleagă drama. În mod involuntar
Zoe făcea poziţia morală a domnitorului foarte șubredă,
deși conform legiuirilor timpului acesta era pe deplin
12
îndreptăţit să primească acceptul de divorţ în ţară.
Nebunia unuia dintre soţi, considerată „îndrăcire” sau
„patima diavolului”, era conform legiuirii timpului temei
de despărţire. Era doar o restricţie, anume ca soţul
sănătos să aștepte însănătoșirea soţului bolnav, bărbatul
3 ani, iar femeia 5 ani. Dacă aceasta nu se producea,
despărţirea era admisă5.
Deși hotărârile de divorţ ale patriarhului
Constantinopolului îi fuseseră aduse la cunoștinţă
și era obligat să oficieze căsătoria domnitorului cu
Mariţica, mitropolitul Neofit a refuzat să o facă. Mai
mult, ca un veritabil om politic, a calificat hotărârea
patriarhului Constantinopolului, a șefului său ierarhic
ca „rușinoasă” și a refuzat să-i cunune pe cei doi. Dar
Gheorghe Bibescu era prea abil și prea îndrăgostit ca
să stea la mâna înverșunatului prelat. Așa că slujba de
cununie a fost oficiată de devotatul Chesarie, episcopul
Buzăului, la Focșani, la 9/21 septembrie 1845. Naș a
fost Mihail Sturdza, domnitorul Moldovei. Chiar dacă
nunta nu a fost oficiată în București, ci într-un târg de
provincie, s-a desfășurat cu mult fast, cu onoruri militare
și ospeţe populare impresionante la Focșani și București.
În mod romantic, mireasa- mamă a patru copii din
prima căsătorie și unul al lui Gheorghe Bibescu (născut
în 1844)-a venit la Focșani din Occident, călătorind
pe Dunăre până la Brăila. În toate porturile românești
a fost întâmpinată de personalităţile locale cu onoruri
princiare. Deplasarea de la Brăila la Focșani s-a făcut
cu un impresionant alai.
Ostilitatea de notorietate a mitropolitului Neofit s-a
manifestat și în ziua nunţii domnitorului. A dispus ca
în acea zi să nu se oficieze Te Deum în bisericile din
București. Apoi, în mod oficial nu a mai negat căsătoria
domnitorului cu Maria/Mariţica, dar în particular l-a
ponegrit cu simţ de răspundere pe acesta, inclusiv în
corespondenţa sa cu ţarul Rusiei și cu generalul Kiseleff.
Speriat totuși de influenţa lui Gheorghe Bibescu, care
a dovedit că a fost în stare să producă schimbarea
patriarhului Constantinopolului, mitropolitul s-a
preocupat mai mult de menţinerea scaunului decât de
susţinerea convingerilor sale canonice. Mai mult, pentru
a nu intra definitiv și total în dizgraţia domnitorului, i-a
botezat copilul născut în 1844.Teama lui era îndreptăţită,
Gheorghe Bibescu, fiind un personaj extrem de ferm și
abil în atingerea scopurilor. Un exemplu în acest sens
îl reprezintă Billecocq, consulul francez la București,
victimă colaterală, pentru implicarea sa în delicata
problemă a divorţului și recăsătoririi domnitorului. Ca
urmare a intervenţiei hotărâte a domnitorului la Gizot,
ministrul de externe al Franţei, acesta l-a chemat de la
post pe consul. Paradoxul constă în faptul că atitudinile
1 (83) 2019 document
 studii/documente

diplomatului francez erau favorabile domnitorului și
critice la adresa mitropolitului.
După căsătoria domnitorului cu Maria/Mariţica,
prima sa soţie ( Zoe) s-a întors în ţară, unde a fost
îngrijită până la sfârșitul vieţii de cei șapte copii ai
săi. A locuit atât la Breaza, la fiica sa Eliza Filipescu,
cât și la București. A trăit 87 de ani, trecând la cele
veșnice în 1892. Osemintele sale se găsesc într-o criptă
din biserica Domniţa Bălașa din București. La cripta
situată la absida din stânga se găsește un grup statuar al
sculptorului francez Rouleau, care o reprezintă pe Zoe
înălţată de Îngerul Milei la cer, în timp ce o mantie a
sa cade peste doi copii dezbrăcaţi, ce tremură de frig.
Cea de-a doua soţie, Maria/Mariţica a trecut în
amintire în urma unui cancer, în anul 1860 la Paris,
unde, în zilele Revoluţiei de la 1848, și-a urmat soţul.
În 1873 a trecut Styx-ul la Paris și Gheorghe Bibescu.
Cel mai celebru descendent al domnitorului
Gheorghe Bibescu, foarte cunoscut românilor, a fost
renumitul pilot George-Valentin Bibescu, nepotul
domnitorului (22 martie 1880-2 iulie 1941). Acesta
a primit botezul Domnului în Biserica Domniţa
Bălașa, în care 12 ani mai târziu, bunica sa Zoe a fost
depusă pentru a-și dormi somnul de veci. A copilărit la
București și la Posada în palatul ridicat de bunicul său,
Gheorghe Bibescu. A primit o aleasă educaţie de la tatăl
său - George Bibescu (unul dintre fiii domnitorului),
un personaj ce s-a bucurat de multă apreciere în Franţa.
Pentru lucrarea sa „Au Mexic (1862). Combats et retraite
des sixmille”, dedicată foștilor camarazi din Corpul
Expediţionar Francez, acesta a devenit membru de
onoare al Academiei de Arme din Paris. De menţionat
că acesta a publicat și volumul „Neofit, Metropolite de
Hongro-Vlahie” dedicat fiului său George-Valentin
Bibescu, foarte apreciat de francezi. Revenind la
George-Valentin Bibescu trebuie menţionat că, în 1904,
a fondat Automobil Clubul Român, în 1909 a înfiinţat
Clubul Aviatic Român, iar în 1912 Liga Naţională
Aeriană. În perioada 1911-1912, a fost comandantul
Școlii de Pilotaj de la Cotroceni. În 1930 a devenit
președintele Federaţiei Internaţionale Aeronautice.
Are meritul de a fi realizat aeroportul Băneasa din
capitală pe moșia mătușii sale Maria Bibescu – fiică
a domnitorului – devenită prin căsătorie contesă de
Montesquiou-Fézensac. A fost căsătorit cu cunoscuta
scriitoare Martha Bibescu (1886-1973), fiica lui Ion
Lahovary și a Smarandei Mavrocordat.
La trecerea în eternitate a întemeietorului artileriei
române, această armă evoluase substanţial – și datorită
Unirii Principatelor Române - de la acea primă baterie,
constituită din 4 tunuri, la 2 regimente de artilerie. La
4 ani după decesul său, tânăra artilerie română și-a
susţinut magistral examenul de capacitate pe câmpurile
de bătălie ale Războiului de Neatârnare din 1877.

The inedited Life of Hospodar Gheorghe Bibescu – the Founder of the Romanian modern Artillery
Brigade General (r) prof. univ. Adrian Stroea Ph.D.

Abstract: Gheorghe Bibescu (1804-1873), hospodar of Ţara Românească between January 1, 1843
and June 13/25, 1848, made many reforms of the army, finance, public order, justice, administration or
modernization of the capital. He was a supporter of the union of the Principalities of Ţara Românească
and Moldova. In his time he was also known for his private life, marked by the divorce of Joiţica (Zoe)
Brâncoveanu-Mavrocordat and the marriage with Maria (Mariţica) Văcărescu-Ghica.
Keywords: Gheorghe Bibescu, Ţara Românească, reforms, modern artillery, 1843.

NOTE

1
Constantin Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, vol. III, Bucureşti, 3
Constantin Gane, Op. cit., p. 362.
4
Editura Universul, 1943-1944, p. 362. Petre Strihan, Op. cit., p.70.
2 5
Petre Strihan, Un divorţ domnesc, „Magazin istoric” nr. 6/1969, p. 68. Ibidem.

document 2019 1 (83) 13

studii/documente
CADRUL CONSTITUŢIONAL ŞI LEGISLATIV
AL CENZURII ÎN ROMÂNIA (1866-1989)
Colonel Dr. Petrişor FLOREA1
Dr. Iulian Stelian BOŢOGHINĂ2
Dr. George Daniel UNGUREANU3
U
nul dintre drepturile cetăţenești fundamentale,
consacrat în urma revoluţiilor moderne
este cel al libertăţii de opinie, exprimare și
informare. Date fiind situaţiile de pericol public prin
care poate trece la un moment dat un stat și având în
vedere principiul „contractului social”, enunţat de către
Jean Jacques Rousseau la 1762, legiuirile moderne (în
primul rând Constituţiile) au prevăzut
instrumente și modalităţi de limitare
a drepturilor și libertăţilor cetăţenești,
în situaţii de forţă majoră. Menţionat
în programul revoluţionar de la 1848-
1949, principiul libertăţii cuvântului
și a tipăriturilor și-a aflat consacrarea
juridică în textul Constituţiei de
la 1866 (art. 24)4, care a rămas în
vigoare, cu unele amendamente, până
în anul 1923. Din punct de vedere al
garantării drepturilor și libertăţilor
cetăţenești, Constituţia României,
adoptată în 1866, inspirată din legea
fundamentală belgiană de la 1839,
era una dintre cele mai înaintate din
Europa acelei vremi, în pofida decalajului economic care
separa ţara noastră de statele occidentale avansate și a
unor flagrante clivaje sociale. Ca exemplu de limitare în
timp de pace a dreptului la liberă exprimare, motivate
de imperativul salvgardării ordinii constituţionale, în
stat, putem cita condamnările gazetarilor Gheorghe
Panu și Nicolae Dinu Cocea, în urma publicării unor
pamflete anti-monarhice, precum și măsurile luate în
timpul răscoalelor ţărănești din anul 1907. Astfel, la data
de 17/30 martie 1907, regele Carol I semna Decretul
nr.1415, având următorul conţinut: „Articol unic. În
împrejurările prin care trecem, până la restabilirea
ordinei și liniștei, starea de asediu va putea fi declarată
prin Decret Regal, în cuprinsul legii din 10 decembrie
1864”. Textul respectiv fusese adoptat în urmă cu două
zile, de către ambele Camere ale Parlamentului, în
cvasi-unanimitate (121 de voturi contra 1, în Adunarea
14
Deputaţilor, respectiv, 65 de voturi contra 1, în Senat),
iar decretul era contra-semnat de către șeful guvernului,
Dimitrie A. Sturdza, și de către ministrul justiţiei, Toma
Stelian5.
Anii 1916-1919 au adus noi provocări pentru
societatea românească și pentru instituţiile statului
român, aflat în luptă pentru desăvârșirea, iar apoi
pentru apărarea unităţii naţional-
teritoriale. În seara de 14/27 august
1916, când România declara oficial
război Austro-Ungariei, intrând, de
partea Antantei, în prima conflagraţie
mondială, apărea o ediţie specială a
„Monitorului Oficial”, cuprinzând
Decretul nr. 2797, prin care regele
Ferdinand I (1914-1927) promulga,
la cererea scrisă a lui Ion I.C.
Brătianu, șeful guvernului, textul
unei legi constând într-un articol
unic, care autoriza declararea stării
de asediu, prin Decret Regal, până la
restabilirea păcii în Europa; se cuvine
menţionat faptul că legea respectivă
fusese adoptată de către ambele Camere parlamentare
la 21 februarie 19136, în perioada războaielor balcanice.
După eșecurile din toamna anului 1916, reorganizarea
din iarna următoare, lupta cu tifosul exantematic și
biruinţele propriu-zise de la Mărăști, Mărășești și
Oituz, din vara anului 1917, contextul politico-militar
regional a devenit tot mai defavorabil României, ca
efect al evenimentelor revoluţionare din Rusia, ceea ce
a determinat ascensiunea la guvernare a conservatorului
germanofil Alexandru Marghiloman (n. 1854-d. 1925)
și ieșirea ţării din război.
La 30 iunie/13 iulie 1918, la Iași, capitala de război
a României, după ocuparea de către inamici a sudului
ţării, era emis Decretul nr. 1626, semnat de către
rege și contra-semnat de către prim-ministrul Al.
Marghiloman, care deţinea și portofoliul Internelor,
ministrul de război, Constantin Hârjeu și, respectiv,
1 (83) 2019 document

ministrul justiţiei, Ioan M. Mitilineu. Prin acest decret,
erau modificate și completate prevederile decretului
anterior. Conform articolului 4, alineatul 3, autorităţile
militare aveau dreptul de a cenzura presa și orice
tipărituri destinate publicului, de a împiedica apariţia
unor știri sau publicaţii, precum și de a controla sau
opri corespondenţa poștală. Potrivit alineatului următor,
autorităţile militare primeau și competenţa de a opri
sau dizolva orice adunări susceptibile de a provoca
sau întreţine dezordini7. La rândul său, articolul 4,
alineatul 3 din Decretul nr. 1626/1918 a fost completat
prin Decretul nr. 2388/5 septembrie 1918, purtând
aceleași semnături ca și precedentul, care plasa întreaga
activitate de cenzură sub autoritatea președintelui
Consiliului de Miniștri (= prim-ministrului), cu
posibilitate de delegare a unui ministru. Apariţia
oricărei publicaţii, tipărituri sau știri necesita autorizaţie
prealabilă din partea organelor cenzurii, ca și spectacolele
teatrale și cinematografice8.
În toamna anului 1919, după Marea Unire și în
condiţiile relativei stabilizări a situaţiei la frontiere și
ale apropierii primelor alegeri parlamentare bazate pe
votul universal și egal masculin, la scara întregii Românii
Mari, reglementările privind cenzura au fost revizuite.
La Sinaia, în ziua de 2 octombrie 1919, regele Ferdinand
semna Decretul nr. 4229, contra-semnat de către primul
ministru, generalul Arthur Văitoianu, ministrul de
război, generalul Ion Rășcanu și, respectiv, ministrul
justiţiei, Em. Miclescu. Conform decretului menţionat,
cenzura presei era ridicată, cu excepţia incitărilor la
revoltă și a atacurilor contra monarhului, a familiei
regale, a armatei, a Puterilor Aliate. De asemenea, era
repusă în vigoare libertatea întrunirilor electorale, cu
limitările valabile și în cazul presei. În provinciile reunite
cu Ţara în anul 1918, care reprezentau mai bine de
jumătate din suprafaţa și populaţia României întregite,
urmau a fi emise „dispoziţiuni locale și speciale”9.
Noi reglementări ale dreptului la liberă exprimare și
informare vor fi aduse prin Decretul nr. 32/3 ianuarie
1922, contra-semnat de către Ion Cămărășescu, ministru
de interne în efemerul guvern condus de Take Ionescu.
În linii mari, erau menţinute restricţiile prevăzute în
decretul din 2 octombrie 1919, dar regimul excepţional
era limitat la zonele de graniţă aflate sub stare de
asediu10.
În Constituţia din martie 1923 (art. 5, 25-28), care
păstra, într-o măsură substanţială, spiritul și chiar
litera celei precedente, dreptul la liberă exprimare și la
garantarea secretului corespondenţei era extins și asupra
convorbirilor telefonice. Exercitarea tuturor drepturilor
document 2019 1 (83)
studii/documente
și libertăţilor constituţionale urma să se efectueze
însă „în condiţiile legii”, sintagmă interpretată adesea
arbitrar de către diferitele guverne care s-au succedat
la conducerea statului român interbelic. De altfel,
viaţa politică a României interbelice, în general, poate
fi caracterizată, în mod succint, dar cuprinzător, drept
un amestec fluid de elemente democratice și autoritare.
Anul 1924 a consemnat o serie de manifestări
anarhice, mai ales din partea forţelor de extremă
stânga (rebeliunea de la Tatarbunar etc.), dar și a celor
de extremă dreapta (asasinarea prefectului de Iași,
Constantin Manciu). Invocând pericolul bolșevic,
ministrul justiţiei, G.G. Mârzescu, elaborează „Legea
pentru reprimarea unor infracţiuni contra liniștei
publice”, adoptată de către Adunarea Deputaţilor la
17 decembrie 1924, cu unanimitatea celor prezenţi
(108 voturi), iar de către Senat a doua zi, cu 71 de voturi
contra 1, și promulgată prompt de către suveran, în
aceeași zi. Articolele 7-10 prevedeau pedepse privative
de libertate sau pecuniare pentru diverse tipuri de
propagandă scrisă ori verbală, având ca finalitate
„prepararea sau executarea de crime contra persoanelor și
a proprietăţilor lor”, fapt menţionat în primul articol din
lege. Articolul 7 instituia pedepse de 2-5 ani închisoare
pentru „discursuri, cuvântări, strigări, cântece sediţioase
sau ameninţări rostite în public”, articolul 8 se referea la
tipărituri, iar articolul 10, la portul de simboluri ale unor
organizaţii care cădeau sub incidenţa articolului 111.
În primăvara anului 1930, în contextul debutului
Marii Crize Economice, a fost emisă, sub guvernarea Iuliu
Maniu, „Legea pentru apărarea liniștei și a creditului
ţării”, care instituia pedepse privative de libertate pentru
răspândirea de informaţii false și dăunătoare siguranţei
naţionale, ordinii publice și liniștii cetăţenilor (de la trei
luni la doi ani, sau în unele circumstanţe, de la șase luni
la trei ani), respectiv, pentru divulgarea unor secrete de
stat (1-3 ani). Judecarea acestor speţe urma să se facă, în
procedură de urgenţă, de către tribunalele corecţionale
de primă instanţă, iar perioada de prescripţie era stabilită
la un an. Legea în cauză a fost votată de către Senat la
26 martie, cu 83 de voturi contra 8, iar de către Adunarea
Deputaţilor, două zile mai târziu, cu 132 de voturi
contra 1, fiind promulgată la 1 aprilie 1930, cu Decretul
nr. 1127, semnat de către membrii Regenţei, în numele
regelui minor Mihai, și contra-semnat de către miniștrii
finanţelor și justiţiei, Virgil Madgearu și, respectiv, Voicu
Niţescu12.
Tendinţele autoritariste au început să capete tot
mai multă consistenţă odată cu „restauraţia carlistă”
(venirea lui Carol al II-lea pe tron, în iunie 1930, prin
15
studii/documente
anularea actului de la 4 ianuarie 1926, de înlăturare de la
succesiunea dinastică). Grevele de la Atelierele Griviţa
(februarie 1933) și asasinarea prim-ministrului Ion Gh.
Duca, la 29 decembrie 1933, au constituit noi prilejuri
de instituire a cenzurii și stării de asediu, menţinute
pe întreg parcursul guvernării Gheorghe Tătărescu
(4 ianuarie 1934-27 decembrie 1937).
La 3 februarie 1933, cu aproape două săptămâni
înaintea evenimentelor tragice de la Griviţa, fusese
adoptată, cu maximă celeritate (votată de ambele
Camere și promulgată de rege), „Legea pentru
autorizarea stării de asediu”, constând dintr-un
articol unic, destul de lung, prin care, pe lângă clasica
împuternicire a guvernului de a decreta stare de asediu
totală sau parţială, pe cel mult șase luni, înăsprea
pedepsele pentru fapte ca ultrajul, lovirea, rănirea, iar
în caz de organizare a unor alegeri, starea de asediu
era suspendată de drept. Decretul de promulgare
a legii era contra-semnat de către Alexandru Vaida
Voevod, președinte al Consiliului de Miniștri, G.G.
Mironescu, ministru de interne, și, respectiv, Mihail
Popovici, ministrul justiţiei13.
După violenţele din 15-16 februarie 1933, a fost
emisă „Legea pentru completarea legii din 19 decembrie
1924 pentru reprimarea unor infracţiuni contra liniștii
publice”, care detalia, completa sau înăsprea unele
prevederi ale „Legii Mârzescu”, pedepsind inclusiv
multiplicarea unor manuscrise, schiţe sau desene și
propaganda în favoarea înfiinţării de asociaţii îndreptate
contra ordinii de stat și a proprietăţii private. Legea a
fost adoptată de către Adunarea Deputaţilor, la 9 martie
1933, cu 142 de voturi contra 57, apoi de către Senat,
la 17 martie, cu 87 de voturi contra 9, și promulgată
prin Decretul nr. 720/21 martie 1933, semnat de rege
și contra-semnat de către aceiași membri ai guvernului,
ca și decretul precedent, din 3 februarie 193314.
La 30 decembrie 1933, a doua zi după asasinarea lui
I.Gh. Duca, devenit prim-ministru în urmă cu numai
câteva săptămâni, prin Decretul nr. 3376, emis de către
regele Carol al II-lea, la Sinaia, și contra-semnat de către
noul președinte (interimar) al Consiliului de Miniștri,
Constantin Angelescu, și de către miniștrii de interne,
al justiţiei și al apărării naţionale, Ion Inculeţ, Victor
Antonescu și, respectiv, generalul Nicolae Uică, era
instituită sine die, starea de asediu, la nivelul întregii ţări.
Conform articolului 4, alineatele c și d, autorităţile militare
își intrau în atribuţiile prevăzute de articolul VI al legii
din 10 decembrie 1864, anume de a cenzura presa și orice
publicaţie, respectiv, de a opri sau dizolva orice întruniri
sau adunări considerate generatoare de dezordini15.
16
Noi reglemen-
tări în privinţa
regimului stării de
asediu vor apărea în
luna martie a anului
următor, când o lege
specială în acest sens
a autorizat guvernul,
condus, începând
din 4 ianuarie, de
către Gheorghe
Tătărescu, să
d e c re t e z e s t a re a
de asediu, totală
sau parţială, în
condiţiile legii din
10 decembrie 1864, Regele Ferdinand I
pe termen de șase luni, cu posibilitatea de prelungire
pe alte șase luni. Adoptată iniţial de către Senat,
la 7 martie 1934, cu 113 voturi contra 3, apoi
de către Adunarea Deputaţilor, la 13 martie, cu
110 voturi contra 1, legea a fost promulgată prin
Decretul nr. 634/15 martie 1934, contra-semnat de
către primul ministru și miniștrii apărării naţionale,
de interne și al justiţiei, pe care i-am nominalizat mai
sus16. La finele lunii martie, Senatul a adoptat, cu o
unanimitate de 77 de voturi, „Legea pentru apărarea
ordinei în stat”, votată, la 5 aprilie, și de Adunarea
Deputaţilor, cu 144 de voturi contra 5, și promulgată
a doua zi de rege, cu Decretul nr. 1029, contra-semnat
de către ministrul justiţiei, Victor Antonescu. Conform
articolului 16 din legea respectivă, cei condamnaţi
pentru fapte contrare ordinii în stat nu (mai) puteau
fi sau deveni directori sau redactori de presă timp
de trei ani după executarea pedepsei17. Între timp, la
8 februarie 1934, prin Jurnal al Consiliului de Miniștri,
semnat de către ministrul instrucţiunii, cultelor și
artelor, Constantin Angelescu, era înfiinţată Comisia de
control și cenzură a filmelor cinematografice, în cadrul
ministerului respectiv, iar filmele erau clasificate în trei
categorii: culturale, rele, și, respectiv, distractive. În cea
de-a doua categorie erau incluse filmele care prezentau
sau implicau: „acţiuni criminale, acţiuni politice contra
ordinii publice și sociale, atingerea demnităţii poporului
român sau a altor popoare, lipsa de respect și încredere
faţă de conducători și instituţiile fundamentale statale
(biserica, școala, armata), scene de destrăbălare și viţii,
violenţă și cruzime”18.
Practic, starea de asediu și cenzura se vor prelungi
pe întreaga durată a guvernării tătăresciene, graţie
1 (83) 2019 document

majorităţii parlamentare solide și a conivenţei cu regele
Carol al II-lea. Totuși, la 27 noiembrie 1937, în contextul
campaniei electorale pentru scrutinul parlamentar din
luna decembrie, unele restricţii au fost ridicate, cel
puţin pe hârtie. Astfel, de la data amintită, până la
31 decembrie 1937, a fost permisă exercitarea dreptului
la întrunire în orașele București, Constanţa, Cluj, Iași,
Timișoara, Cernăuţi, Chișinău, Galaţi, Oradea, în
judeţele Prahova și Constanţa, precum și în centrele
miniere din Valea Jiului19. Anul 1928 consemnase și
începutul programelor Radio România, la data de
1 noiembrie (o zi de joi), la ora 17. Radio România a fost
folosit pentru prima oară în competiţia politică internă
în timpul campaniei electorale de la finele anului 1937,
dar numai de către partidul de guvernământ, tuturor
celorlalte forţe politice fiindu-le refuzat accesul pe
post20. Întrucât unele state vecine contestau ori căutau
să submineze graniţele României Mari, stabilite la finele
Primului Război Mondial, sau organizarea politică
internă a statului român, inclusiv prin intermediul
emisiunilor radio, în anii ’30, cenzura s-a manifestat
și prin confiscarea sau sigilarea unor aparate de radio.
Instaurarea regimului de autoritate monarhică la
data de 10 februarie 1938, după efemera guvernare
Goga-Cuza (44 de zile), a fost însoţită de noi măsuri în
sensul controlării conţinutului și mai ales a surselor de
finanţare („mijloace de existenţă”) ale presei, în condiţiile
deteriorării continue a situaţiei politico-militare
internaţionale, culminând cu pierderile teritoriale din
vara anului 1940. Foarte densă în reglementări în acest
sens a fost perioada februarie-august 1938, în special
prima ei jumătate.
Prin Decretul Regal nr. 856/11 februarie 1938,
semnat de Carol al II-lea și contra-semnat de către nu
mai puţin de patru membri ai Consiliului de Miniștri
(președintele Miron Cristea, patriarhul României,
Armand Călinescu, ministrul de interne, Mircea
Cancicov, ministrul de finanţe și interimar la justiţie,
generalul Ion Antonescu, ministrul apărării naţionale),
respectiv prin articolul I se instituia starea de asediu în
toată ţara, iar articolul următor conferea autorităţilor
militare, într-un limbaj mai categoric decât cel folosit
în reglementările anterioare, dreptul de a cenzura presa
și publicaţiile, respectiv, de a interzice sau dizolva orice
adunări21.
Câteva zile mai târziu, prin Decretul nr. 870,
contra-semnat de către Mircea Cancicov, în calitate de
ministru interimar al justiţiei, „Legea Mârzescu” era
din nou modificată și completată; între altele, organele
Ministerului de Interne căpătau dreptul de a închide
document 2019 1 (83)
studii/documente
localurile publice folosite drept puncte de întâlniri,
discuţii și propagandă de către membrii unor organizaţii
considerate subversive22. După alte câteva zile, pentru
faptele prevăzute în articolul 7 al „Legii Mârzescu”,
pedeapsa a fost majorată la 4-10 ani de închisoare,
la care se adăugau o amendă în cuantum de 4.000-
20.000 de lei și o serie de interdicţii corecţionale23.
În ultima treime a lunii februarie 1938, a fost
adoptată și noua Constituţie, constituind baza juridică
a regimului carlist. Unul dintre primele articole, anume
articolul 7, prevedea interdicţia explicită și generală a
propagandei împotriva formei de guvernământ, sau în
favoarea împărţirii averii altora, a scutirii de impozite,
ori a luptei de clasă. Articolul următor interzicea
propaganda politică în lăcașele de cult și înfiinţarea
de asociaţii politice pe bază religioasă. Articolul 10
menţiona o serie de libertăţi cetăţenești, inclusiv
libertatea conștiinţei, a presei și a întrunirilor, iar
articolele 22-23 garantau, în mod limitat și condiţionat
însă, libertatea de comunicare și secretul corespondenţei
poștale, telegrafice și telefonice.
Dispoziţiile articolului 7 din Constituţie erau
reiterate în articolul 2 al „Legii pentru apărarea ordinei
în stat”, promulgate prin Decretul Regal nr. 1556/
14 aprilie 1938, la raportul înaintat monarhului de
către prim-ministrul Miron Cristea și miniștrii de
interne și justiţie, Armand Călinescu și, respectiv, Victor
Iamandi. Legea mai pedepsea și propaganda politică
prin școală și biserică, precum și propaganda în favoarea
cultelor religioase ne-autorizate. Sancţiunile prevăzute
de lege erau închisoarea corecţională de la șase luni la
un an și amenda în cuantum de 10.000-20.000 de lei.
Articolul 38 din Lege reitera dreptul Ministerului de
Interne de a închide acele localuri publice folosite ca
locuri de întâlnire de către membrii unor organizaţii
neautorizate sau ilegale24.
Printr-o procedură similară, în urmă cu câteva zile,
fusese emis „Decretul privind controlul mijloacelor de
existenţă ale publicaţiilor periodice”. Acesta prevedea,
la articolul 2, înfiinţarea unui registru al publicaţiilor
periodice, pe lângă fiecare Tribunal, de preferinţă pe
lângă Secţiunea Comercială. Articolul următor instituia
obligaţia tuturor proprietarilor de publicaţii periodice
de a depune la tribunalul local o declaraţie privind
numele, periodicitatea apariţiei, redactorii, locul de
tipărire, administrarea și tipărirea publicaţiei. În funcţie
de conţinutul declaraţiei, președintele tribunalului
putea autoriza, sau nu, apariţia publicaţiei (art. 4), iar
orice schimbare intervenită în datele declarate trebuia
comunicată tribunalului în maximum cinci zile (art. 5).
17
studii/documente
P o t r i v i t
articolului 6,
numai cetăţenii
români puteau
fi proprietari
sau editori ai
unei publicaţii
periodice apărute
pe teritoriul
României, iar
articolul 15 inter-
zicea primirea de
sprijin material
din străinătate,
mijloacele licite de
finanţare a presei
fiind specificate
în articolul
Regele Carol al II-lea
18 (vânzări,
publicitate, investirea capitalului propriu și credite)25.
Unele reglementări ulterioare au prelungit termenul de
depunere a declaraţiilor prevăzute de lege. Prin Decizia
Ministerială nr. 69.094 din 18 iulie 1938, semnată de
către Victor Iamandi, titularul portofoliului justiţiei,
a fost prevăzută înfiinţarea unei comisii interimare
care să stabilească „tabela tarifelor de publicitate
comercială și regulamentul ei de aplicare”. Din comisie
urmau să facă parte un delegat al Ministerului de
Interne (Subsecretariatul Propagandei), asistat de
către directorul Serviciului de Publicitate, și delegaţi
ai mai multor publicaţii și categorii de publicaţii
(cotidiene matinale, ziare de după-amiază, ziare în
limba franceză, publicaţii ale minorităţilor naţionale
maghiară și germană, ziare provinciale, publicaţii
periodice ne-cotidiene)26.
Sub regimul carlist, era permisă și chiar încurajată
„propaganda naţională”, titulatură sub care se regăsea
și cultul personalităţii monarhului. Prin Decretul
Regal nr. 3.047 din 27 august 1938, emis la Sinaia
și contra-semnat de către patriarhul Miron Cristea,
Armand Călinescu și Victor Iamandi, era reglementată
și activitatea propagandistică legală, care urma să se
desfășoare prin Direcţia Oficiului Naţional de Turism,
Direcţia Cinematografică și Comisiunea de Control și
Cenzură a Filmelor, Direcţiunea Presei și Propagandei,
Direcţiunea Publicităţii, Societatea de Radiodifuziune
din România și Societatea Orient-Radio27.
„Legea pentru apărarea ordinei în stat” a fost
modificată și completată în prima decadă a lunii
octombrie 1939, pe fondul degradării situaţiei politice
18
internaţionale și interne (Pactul Ribbentrop – Molotov,
izbucnirea războiului și lichidarea statalităţii poloneze,
respectiv asasinarea prim-ministrului Armand Călinescu
și represaliile ample ulterioare etc.). Decretul-Lege
nr. 3.631 din 6 octombrie 1939, contra-semnat de către
premierul Constantin Argetoianu și ministrul justiţiei,
Victor Iamandi, interzicea, la articolul 10, propagarea
unor idei și îndemnuri considerate subversive, inclusiv
prin tipărire și multiplicare de manuscrise, schiţe
sau desene, pedeapsa fiind de 4-8 ani de închisoare
corecţională și amendă în cuantum de 50.000-100.000
de lei (art. 12); articolul 23 sancţiona cu amendă în
același cuantum și cu 1-5 ani de închisoare propaganda
verbală pentru constituirea unei asociaţii nelegale28.
Perioada septembrie 1940-23 august 1944
(dictatura antonesciană) poate fi considerată una de
vid constituţional, întrucât abrogarea Constituţiei
carliste din martie 1938 nu a fost urmată nici de
re-punerea în vigoare a legii fundamentale anterioare,
din martie 1923, nici de adoptarea unei noi Constituţii.
În noile circumstanţe politico-militare (la 22 iunie
1941, România a intrat în războiul antisovietic, alături
de Germania și alte state aliate acesteia), activitatea de
cenzură s-a exercitat mult mai riguros și sistematic, fără
a fi însă însoţită de propagarea cultului personalităţii, în
pofida unor tendinţe și tentative în acest sens, din partea
unor condeieri zeloși sau oportuniști.
Revenirea la Constituţia din 1923, anunţată în
proclamaţia regală de la 23 august 1944, cu prilejul
înlăturării dictaturii antonesciene și al ieșirii din alianţa
cu Germania, nu a însemnat și instaurarea unui veritabil
regim democratic, ci începutul, cel puţin cronologic,
al instaurării regimului comunist, proces finalizat prin
abolirea monarhiei (30 decembrie 1947) și adoptarea
Constituţiei Republicii Populare Române, în luna aprilie
1948. Alte legi fundamentale ale României comuniste
au fost adoptate în 1952, și, respectiv 1965, fiecare dintre
ele suportând amendamente ulterioare.
În general, constituţiile statelor comuniste reprezintă
mai mult înșiruiri de lozinci și deziderate, decât
veritabile pacte menite să reglementeze raporturile între
cetăţeni sau între grupuri sociale cu opinii și interese
cel mai adesea diferite, uneori chiar divergente.
În principiu, libertatea de conștiinţă, exprimare și
informare era garantată, fiind însă condiţionată de
subordonarea faţă de interesele „clasei muncitoare”,
ulterior „ale întregului popor”, ai căror exponenţi
pe deplin autorizaţi se considerau conducătorii
comuniști, pe linie de partid și, respectiv, de stat.
În Codul Penal din 1968 existau infracţiunile
1 (83) 2019 document
 studii/documente

de „propagandă împotriva orânduirii socialiste”,
respectiv de „ofensă adusă autorităţii statului
socialist”, care erau interpretate în chip abuziv de
către organele judecătorești ale vremii, anihilând
dreptul la liberă exprimare, inclusiv la critică, prevăzut
de Constituţie și de Statutul Partidului Muncitoresc
Român (din 1965, Partidul Comunist Român). Un
rol important în exercitarea actelor de cenzură a
revenit Direcţiei Generale a Presei și Tipăriturilor,
structură înfiinţată în anul 1949 și desfiinţată
formal în 1977, când rolul ei a fost preluat de auto-
cenzura consolidată de-a lungul a trei decenii de
totalitarism. Alte instituţii însărcinate cu cenzura,
de-a lungul perioadei comuniste, au fost: Comitetul
Așezămintelor Culturale, Comitetul pentru Artă,
Comitetul Cinematografi ei, Comitetul de Radio,
înfiinţate în 1953, pe lângă Ministerul Culturii,
iar după 1968, Consiliile Judeţene ale Culturii și
Educaţiei Socialiste.
Revoluţia din decembrie 1989 a făcut posibilă
instaurarea libertăţii reale de exprimare și informare, în
limitele inerente și rezonabile reclamate de imperativele
supreme ale siguranţei naţionale, garantării liniștii și
ordinii publice, ale respectării bunelor moravuri. Aceste
principii au fost consacrate în Constituţia adoptată la
finele anului 1991 (articolele 28, 30,31,36) și amendată
12 ani mai târziu, precum și de adeziune a statului român
la o serie de reglementări internaţionale (europene etc.)
în domeniu.
Evoluţia reglementărilor constituţionale și
legislative privind exercitarea (și limitarea) dreptului
la liberă exprimare și informare, pe teritoriul
României moderne, oglindește, cu fidelitate,
succesiunea etapelor și a momentelor istorice prin
care a trecut statul naţional modern român, creat
în deceniul 1856-1866, și societatea românească, în
ansamblul său: modernizarea liberală, sub domnia lui
Carol I, anii dramatici ai Primului Război Mondial,
amestecul interbelic de democraţie și autoritarism,
regimul carlist, dictatura antonesciană, experimentul
totalitar-comunist și, finalmente, perioada post-
totalitară, de (re) construire a democraţiei și a
economiei de piaţă și de integrare în structurile
europene și euro-atlantice.

The institutional and legislative Framework of Censorship in Romania (1866-1989)

Colonel Petrişor Florea, Ph.D., Iulian Stelian Boţoghină, Ph.D.,
George Daniel Ungureanu, Ph.D.

Abstract: The freedom of opinion, expression and information was limited by legal provisions
in situations of major force. In Romania, the Constitution from 1866 allowed the apparition of
the first convictions of journalists for non-compliance with constitutional order. The censorship
was successively established by laws and decrees that reflected the state of the Romanian society or
possible conflicts with the neighbors.
Keywords: Constitution, censorship, law and decrees, 1866, 1991.

NOTE

1 15
Depozitul Central de Arhivă, Piteşti. Idem, nr. 301 bis/30 decembrie 1933, pp. 8127-8129.
2 16
Depozitul Central de Arhivă, Piteşti. Idem, nr. 63/16 martie 1934, p. 1666.
3 17
Depozitul Central de Arhivă, Piteşti. Idem, nr. 83 7 aprilie 1934, pp. 2266-2268.
4 18
Textele integrale ale tuturor Constituţiilor României (din 1866, 1923, Idem, nr. 35/12 februarie 1934, pp. 863-864.
1938, 1948, 1952 şi 1991) sunt disponibile pe site-ul www.cdep.ro., 19
Idem, nr. 275/27 noiembrie 1937, p. 9197.
20
accesat la data de 2 februarie 2019. Aurelian Chistol, România în anii guvernării liberale Gheorghe
5
„Monitorul Oficial”, nr. 283/18(31) martie 1907, p. 10.965. Tătărescu (1934-1937), Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2007,
6
Idem, nr. 107 bis/14(27) august 1916, pp. 5401-5402. pp. 613-614.
7 21
Idem, nr. 79 bis/1(14) iulie 1918, pp. 1163-1164. „Monitorul Oficial”, nr. 34/11 februarie 1938, p. 802.
8 22
Idem, nr. 134/6(19) septembrie 1918, pp. 2209-2210. Idem, nr. 39/17 februarie 1938, pp. 915-916.
9 23
Idem, nr. 134/3 octombrie 1919, pp. 7893-7894. Idem, nr. 46/25 februarie 1938, pp.1032-1033.
10 24
Idem, nr. 226/4 ianuarie 1922, pp. 9862. Idem, nr. 88/15 aprilie 1938, pp. 1920-1923.
11 25
Idem, nr. 279/19 decembrie 1924, pp. 13.777-13.780. Idem, nr. 86/13 aprilie 1938, pp. 1888-1891.
12 26
Idem, nr. 75/2 aprilie 1930. Idem, nr. 172/28 iulie 1938, p. 3537.
13 27
Idem, nr. 29/4 februarie 1933, pp. 690. Idem, nr. 201/31 august 1938, pp. 4204-4207.
14 28
Idem, nr. 68/22 martie 1933, pp. 1834-1836. Idem, nr. 233/7 octombrie 1939, p. 5705.

document 2019 1 (83) 19

studii/documente
ROLUL MISIUNII MILITARE FRANCEZE ÎN REFACEREA
ARMATEI ROMÂNE: DECEMBRIE 1916-IUNIE 1917
(CONTRIBUŢII MEMORIALISTICE)
Conferenţiar universitar Dr. Constantin I. STAN1
D
upă ocuparea mai întâi a Olteniei și apoi a
Munteniei, inclusiv a Bucureștilor, armata,
Parlamentul, instituţiile publice s-au retras
în Moldova, zonă rămasă neocupată. Retragerea
militarilor și civililor s-a făcut în condiţii foarte grele.
Dezordinea și panica începeau să își facă tot mai
simţită prezenţa în rândul trupelor. Generalul Henri
M. Berthelot avea să constate această stare de spirit
căci nota în jurnalul său pe 17 noiembrie 1916 între
altele: „Situaţia din ce în ce mai dificilă. Retragerea
continuă pe Jiu și pe Olt. Diviziile trimise ca întăriri nu
sunt angajate încă în luptă”2. Șeful Misiunii Militare
Franceze constata cu tristeţe că evacuarea ostașilor
și materialelor se transformase practic „într-un
veritabil exod”, pe fondul avansării ofensivei inamice.
Dificultăţile s-au agravat din cauza „inerţiei complete a
rușilor, care nu par a ţine cont de situaţie”3.
La rândul său, generalul Alexandru Averescu, care
comanda la vremea aceea Armata 2 română consemna
în notiţele sale de război cu nedisimulată amărăciune:
„marea victorie anunţată s-a sfârșit cu un desăvârșit
fiasco! Înfrângere completă! Nici nu mai am sângele rece
necesar pentru a scrie mai departe”4.
În aceste dificile împrejurări se impunea înlocuirea
șefului Marelui Stat Major român, generalul Dumitru
Iliescu. Aflat în mijlocul evenimentelor I.G. Duca
pretinde în memoriile sale că: „Ion I.C. Brătianu
plănuise de mult plecarea generalului D. Iliescu și-a stăruit
ca în locul lui să fie numit generalul Constantin Prezan,
deoarece armata sa, deși trecea printr-o situaţie foarte
critică se retrăgea în perfectă ordine, pe când armata lui
Averescu pierdea necontenit în drum oameni și materiale.
Braţul drept al generalului Prezan era un tânăr ofiţer,
maiorul Ion Antonescu un element de o deosebită valoare
și care prin inteligenţă, pricepere și activitatea lui i-a adus
și lui, dar și ţării nepreţuite servicii”5.
Generalul Berthelot a salutat numirea generalului
C. Prezan la conducerea Marelui Stat Major român.
El scria în propriul jurnal, la 13 decembrie 1916, că:
„Generalul Prezan preia funcţia de șef al Statului Major
General. Ballif este numit șef al cabinetului militar al
Regelui. Iliescu va pleca în Franţa pentru a reprezenta
armata română la Marele Cartier General francez”6.
20
Atitudinea șefului
Misiunii Militare Franceze
era salutată și de Regina
Maria, care nota, în
însemnările sale de
război la 28 noiembrie/
11 decembrie 1916, între
altele: „Înainte de cină
am avut o convorbire
lungă și gravă cu generalul
Berthelot. Mi-a părut rău
să-l văd că și-a pierdut
încrederea în multe Generalul Henri Mathias Berthelot
privinţe, dar m-am bucurat (Fototeca Muzeului Militar
să îmi dau seama că și el a Naţional „Regele Ferdinand I”)
ajuns la concluzia că omul de care trebuie să ne folosim e
Prezan”7.
Noul șef al Marelui Stat Major român s-a confruntat
cu numeroase probleme legate de indisciplina din
rândul trupelor noastre. De asemenea, ostașii români
aveau o înfăţișare jalnică. Abia sosit pe teritoriul
Moldovei în gara Ungheni, tânărul ofiţer aparţinând
Misiunii Militare Franceze, Marcel Fontaine
precizează în jurnalul său, pe 23 ianuarie 1917, pe când
se îndrepta de la Ungheni către Iași următoarele: „Pe
șinape care urmărim umblă aceeași zdrenţăroși, precum
primul exemplar zărit la cotul Prutului. În pofida mizeriei
și a văditei restriști, toţi, fără excepţie ne salută (…), sunt
deci militari. Dar în ce hal! Sunt încălţaţi cu un fel de
sandale, picioarele le sunt înfășurate în cârpe, în chip de
moletiere, poartă pantaloni strimţi și o manta de nedefinit,
ca un pardesiu cu câteva resturi de fireturi. Umblă încet,
lentoarea pare a fi obligatorie în clima asta”8.
Situaţia s-a înrăutăţit din cauza supraaglomerării
regiunii, iernii foarte aspre, lipsei unor condiţii
igienico-sanitare normale. De aceea, bântuiau epide-
miile de febră recurentă, variolă, meningită, dar cu
deosebire de tifos exantematic. Martor al acestor
dramatice momente, generalul V. Pétain, pe atunci
având gradul de colonel și șef de stat-major al Misiunii
Militare Franceze, reiterează în amintirile sale între
altele: „În orașe și târguri, drama foametei și a tifosului nu
e mai puternică decât în sate. La Iași, sicriele traversează
1 (83) 2019 document
 studii/documente

orașul în fiecare de la Paris,

dimineaţă în în primele
diverse cartiere. zile ale lunii
Din casele în ianuarie 1917,
care moartea el i-a informat
a intrat în despre această
timpul nopţii, s o l u ţ i e
ies cadavrele considerând-o
aruncate unele neviabilă.
peste altele în Refacerea,
căruţe. Aceste instruirea și
spectacole cu restructurarea
care eram unităţilor
obișnuiţi nu militare
opreau însă române se
9
cursul vieţii” . Misiunea Militară Franceză în România (Fototeca Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”)
puteau face
Într-adevăr după opinia sa
viaţa mergea înainte. Din cauza pierderilor mari pe loc13.
suferite de armata română se punea problema refacerii Proiectul ţarist prezentat guvernului de la Iași,
și reorganizării unităţilor noastre. Autorităţile ruse condus de Ion I.C. Brătianu, de generalul rus A. A.
solicitau ca acest proces să aibă loc în sudul Rusiei, fapt Mossolov prevedea între altele:
care nu era agreat de Regele Ferdinand, premierul Ion 1) Evacuarea și concentrarea provizorie a 300.000
I.C. Brătianu și generalul C. Prezan. De altfel, generalul de recruţi din armata română în districtul militar
Constantin Coandă, care era reprezentantul României Odessa. Ulterior, 185.000, dintre aceștia, deci mai mult
pe lângă „Stavka” rusă, susţine într-o telegramă, de jumătate trebuia să rămână pe loc.
nr. 4537 din 3 ianuarie 1917, că a expediat o adresă 2) Școlile militare de infanterie, cavalerie și artilerie
Înaltului Comandament ţarist reafirmând că: „Dorinţa urmau să fie transferate în localităţile ucrainene Jitomir
majestăţii Sale, Regele este ca trupele noastre să nu treacă în și Berdicev.
Rusia decât în caz de absolută necesitate. Pentru a depărta 3) Se instituia un control strict asupra materialelor
cât mai mult trupele care se reorganizează, își completează militare trimise de aliaţi. Ele se depozitau în localitatea
efectivele și se instruiesc și în scopul de a degaja spatele Poltava, iar apoi distribuite de administraţia militară
armatelor de operaţiuni, am dispus ca trupele noastre să fie rusă în funcţie de nevoile apărute prin urmare după
grupate în regiunea de nord-est a Moldovei pe un spaţiu bunul ei plac14.
cât mai restrâns posibil”10. Șeful Legaţiei Rusiei reitera în memoriile sale
Șeful Marelui Stat Major român, generalul că: „N-am reușit să-l convingă pe generalul Berthelot
C. Prezan, notează într-un raport întocmit în anul să accepte punctul nostru de vedere și părerea sa avea
1927 următoarele: „La 8/21 ianuarie 1917, Janin prioritate în cercurile guvernamentale române”. Același
telegrafiază că la Stavka se discută ca refacerea armatei martor ocular scrie, mai departe, că: „Legaţia Franţei
române să se desfășoare între Nipru și Bug. Curioasă idee. era dublată de Misiunea Militară Franceză, care era
E inadmisibil”11. condusă de generalul Berthelot, a cărui sarcină principală
La Odessa s-au derulat intense tratative româno- era reorganizarea armatei române. Acest lucru nu putea
ruse, dar nu s-a ajuns la un consens privind refacerea să ducă decât la o apropiere a acestuia de Curtea Regală
și reorganizarea armatei române. Poziţia inflexibilă a într-o ţară în care Dinastia găsea un puternic sprijin în
Rusiei a nemulţumit atât pe suveran, cât și pe premierul armată”15.
Ion I.C. Brătianu. Acesta din urmă a trimis o telegramă Conducătorul Misiunii Franceze era îngrijorat
șefului Legaţiei României din Paris, informându-l în legătură cu atitudinea ostilă a Rusiei ţariste. El
că amintitul punct de vedere este „materialmente și notează, de altfel, în jurnalul său pe 1/14 ianuarie 1917,
moralmente imposibil de pus în aplicare”12. că: „Un raport al lui Coandă vorbește de o nouă tentativă
Generalul Henri M. Berthelot s-a pronunţat, la rândul a lui Gurko în legătură cu necesitatea de a îndepărta «de
său, împotriva refacerii și reorganizării armatei române pe front armata română», se argumentează că Lecitki nu
în sudul Rusiei. Într-un raport înaintat superiorilor primește decât trei sferturi din aprovizionările destinate

document 2019 1 (83) 21

studii/documente
Martie 1917, Piscul Raţei. Colonelul Victor Pétain, şeful de stat-major
al Misiunii Militare Franceze, alături de camarazi români
(Fototeca Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”)
armatei sale. Dar sunt în măsură să replic pe dată
acestui argument: acest lucru se întâmplă pur și simplu
pentru că rușii nu descarcă la timp hrana sosită în gările
de aprovizionare. Chiar în această dimineaţă, 23 de
trenuri își așteaptă rândul la descărcat între Bacău și Iași,
aglomerând liniile”16.
Prin urmare, interesele Franţei și Rusiei în România
erau total diferite. Generalul H.M. Berthelot a fost
serios obstrucţionat în activitatea sa de conducătorul
Misiunii Militare Ruse din Iași, generalul Mihail
Alexandrovici Beleaev. El dădea indicaţii ofiţerilor
aflaţi în subordine conform cărora „obiectivul nostru
esenţial este de a împiedica Misiunea Franceză să
reușească”17.
Într-adevăr, Imperiul Rus nu s-a dovedit un
aliat destul de loial, fapt care genera îngrijorare
și nemulţumire în rândurile autorităţilor române.
Relevând această realitate, ministrul plenipotenţiar
al Franţei în România, contele Saint Aulaire susţine
în memoriile sale că: „planul rusesc a provocat revolta
unanimă a sentimentului naţional românesc în rândurile
poporului, ca și la suverani, la membrii guvernului și la
membrii Parlamentului întruniţi la Iași încă din luna
decembrie”18.
Autorităţile militare și civile franceze erau informate
în legătură cu intenţiile „Stavkăi” ruse. Astfel, generalul
Berthelot preciza într-un raport înaintat generalului
Joffre, la mijlocul lunii ianuarie 1917, că „Sugestia
rusă de reorganizare în Rusia meridională a armatei
României mi se pare că trebuie respinsă pentru raţiunile
ce le-aţi expus (…), căci este contrar onoarei militare ca
o armată să-și abandoneze teritoriul naţional, fără ca să
fie obligată de inamic”. Marele Cartier General francez
considera că opinia amintită se impune a fi susţinută
în conferinţa internaţională ce urma să-și deruleze
lucrările la St. Petersburg19.
22
Marele Stat Major român a respins iniţiativa
Rusiei ţariste. El a făcut însă o contrapropunere
guvernanţilor ruși potrivit căreia întregul proces de
refacere, informare și reorganizare a unităţilor sale să
se realizeze pe teritoriul Basarabiei20.
Familia Regală a României a încercat să se
implice, Regina Maria a dorit să întreprindă o vizită
în capitala Imperiului Rus, dar ca urmare a situaţiei
militare existente s-a renunţat la călătorie. Ea implica
numeroase riscuri. Suverana nota în jurnalul ei de
război, la 27 ianuarie/9 februarie 1917, următoarele:
„Ne-am gândit că s-ar putea să merg în curând în Rusia,
la început voiam să mă duc cu Ducky, dar e destul de greu
de aranjat fiindcă, fiind regină trebuie să fiu primită
oficial. Ideea căsătoriei lui Carol a revenit în actualitate,
cu destulă seriozitate”21.
Regina Maria nu a mai efectuat această vizită. Nici
Regele Ferdinand nu a plecat spre capitala Rusiei.
Marele Cartier General român a trecut „din mers”
la refacerea, reorganizarea și dotarea cu armament
a unităţilor din subordine. Astfel, o divizie română
cuprindea, potrivit unor date, 14 batalioane de
infanterie având 112 mitraliere, 15 baterii de artilerie,
16 obuziere de 105 mm, 108 mortiere de tranșee de
58 mm și 2 escadroane de cavalerie.
Pentru materializarea obiectivelor de înzestrare
propuse, Aliaţii, cu precădere Franţa, au expediat
cantităţi importante de armament, muniţie,
echipamente după cum urmează: 150.000 puști
„Lebel”, 89 tunuri de câmp, 92 tunuri grele,
490 obuziere grele, 130 mortiere de tranșee,
150 avioane de cercetare și de luptă22.
Totuși cantităţile trimise erau sub cele convenite cu
autorităţile militare din Hexagon. Mai mult potrivit
relatărilor unui contemporan, tânăr sublocotenent
atunci, Vasile Scârneci din Regimentul 3 Vânători,
aliaţii nu au deblocat cele mai moderne arme și
pretinde în însemnările sale la 7 martie 1917 că „Avem
acum arme noi și puști «Lebel» cu trei cartușe, mitraliere
«Saint Etienne », grenade și căști franceze, măști de gaze
«Zelinski», armament cam demodat din Franţa, dar «bon
pour Orient»” (bun pentru Orient – n.n.)23.
Generalul Vasile Rudeanu, la vremea aceea colonel
în cadrul Misiunii Militare Române din Paris, susţine
în amintirile sale publicate postum că: „au fost expediate
prin Arhanghelsk, în decembrie 1916, precum și în
ianuarie, februarie, respectiv martie 1917, doar 22.000
tone materiale în loc de 3.600 vagoane a câte zece tone
(deci 36.000 tone - n.n.). Am protestat imediat cu toată
energia. Rezultatul a fost convocarea unei conferinţe la
Londra, care a examinat și statuat asupra cazului”24.
1 (83) 2019 document
 studii/documente

Unele echipamente, motoare, subansamble de Colonelul V. Pétin, ajuns general, relatează la

avion, arme, muniţii trimise de Aliaţi erau reţinute pe rândul său în amintirile sale situaţia tristă din spitale
teritoriul imensului Imperiu Rus. Din cele 88 tunuri căci: „Formaţiunile militare erau incapabile să primească
de calibru 75 mm, plecate din Franţa, potrivit aceluiași bolnavii, cea mai mare parte dintre ei zăceau fără paturi
ofiţer român, doar 63 au ajuns la destinaţie. Autorităţile și fără îngrijire pe dalele culoarelor (…). Dimineaţa
ţariste din porturile: Arhanghelsk, Murmansk, erau triaţi morţii. În faţa acestui spectacol oribil, femei
Vladivostok sau Romanoff nu se grăbeau, din păcate, admirabile aparţinând tuturor mediilor se întreceau pe
să descarce navele sine și (…) înfruntau
comerciale anglo- în fiecare zi moartea”28.
franceze cu materiale În ciuda
destinate României. greutăţilor imense
Vasele noastre de ivite, procesul de
transport: „Dunărea”, refacere, reorganizare
„București” și „Jiul”, și instruire a armatei
ajunse în portul române s-a desfășurat
Romanoff, au conform unui plan
fost reţinute aici dinainte stabilit. La
timp îndelungat. toate regimentele de
Mater ialele infanterie, cavalerie,
descărcate din vase artilerie, geniu etc. au
nu au fost încărcate fost repartizaţi ofiţeri,
în trenuri și expediate subofiţeri și soldaţi
spre ţară, ci multe francezi cu scopul
Militari români şi francezi în timpul Primului Război Mondial
dintre ele ,,erau lăsate, (Fototeca Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”)
de a-i familiariza pe
aruncate pe cheiuri militarii noștri cu
25
fiind expuse intemperiilor, stricăciunilor și furturilor” . noua tehnică de război aflată în dotare, dar și cu tactica
Atitudinea guvernanţilor ruși se datora birocraţiei, modernă de luptă ce se impunea. Relevând acest lucru,
indolenţei unor funcţionari, dar și faptului că însăși generalul (r) Emilian Ionescu, la vremea respectivă
armata ţaristă nu dispunea de armament, muniţie, sublocotenent activ în Regimentul 61 Infanterie,
echipament în cantităţi suficiente. Totuși militari ruși consemna în amintirile sale tipărite după aproape șase
aflaţi pe frontul din Moldova beneficiau de condiţii decenii următoarele: „Ni s-au adus arme noi: mitraliere
relativ bune. «St. Etienne», puști mitraliere, grenade, măști contra
Martor al agitatelor evenimente, locotenent- gazelor, căști de metal. Pentru iniţierea în mânuirea noului
colonelul Radu R. Rosetti, ajuns ulterior general, arăta armament s-a constituit un grup de ofiţeri instructori
în însemnările sale din 11 decembrie 1916: „Trec în români și francezi, grup din care am făcut și eu parte.
jos trupe rusești, bine echipate și hrănite, deseori cântând Seriile de instrucţie durau câte zece zile și astfel învingând
lungi și duioase melodii. Ţi se frângea inima, în schimb vicisitudinile iernii, epidemiile, greutăţile inerente
văzând halul de slăbiciune a ostașilor și cailor noștri care însușirii tehnicii noi, ne-am reorganizat și modernizat
trec prin Vaslui”26. subunităţile și unităţile”29.
Contrastul era într-adevăr izbitor. Situaţia gravă a La rândul său, căpitanul Aureliu C. Lăcusteanu
militarilor români a fost surprinsă și de tânărul ofiţer sublinia în cartea sa de rememorări, publicată în anul
din Misiunea Franceză, Marcel Fontaine, care notează 1923, faptul că: „A sosit în ţară Misiunea Franceză care
în jurnalul său de front, la 18 martie 1917, după ne învaţă tainele războiului modern, căci francezii au
vizita întreprinsă la un spital de campanie între altele: destulă practică (…). Au înfiinţat fel de fel de școli, unde
„Bolnavii nu au nici măcar paturi. Sunt culcaţi pe jos, pe ofiţerii și gradele noastre învaţă instrucţia cea mai nouă
pământ bătătorit. A trebuit să insist ca să se taie crengi din pentru ca în urmă s-o împărtășească soldaţilor”30.
pădure, din care să se înjghebe câte o leasă fixată pe ţăruși. Colaborarea dintre ofiţerii români și cei francezi s-a
Regimul alimentar semăna cu al soldaţilor: supă limpede, dovedit a fi foarte strânsă. M. Fontaine mărturisește
ceapă, fasole uscată, mămăligă. Singura îmbunătăţire pe în amintirile sale că încă de la sosire a fost întâmpinat
care am putut-o obţine după insistenţele la divizie a fost cu prietenie, notând, pe 29 ianuarie 1917, între altele:
să se înlocuiască mămăliga cu pâinea”27. „Vaslui este sediul Corpului 5 Armată român la care

document 2019 1 (83) 23

studii/documente
Decorarea Drapelului de luptă al Regimentului 9 Vânători
de către Regele Ferdinand (Fototeca Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”)
sunt afectat. Trebuie să mă prezint în faţa locotenent-
colonelului francez de Poincé. Puţin după 8 ajung în oraș
(…). Mă trezesc încă de la ora 2 după-amiaza singur pe
străzile Vasluiului neavând nimic de făcut decât să aștept
plecarea trenului”31. A doua zi M. Fontaine ajunge
la Grajduri și este întâmpinat de camarazii români
cu multă cordialitate „Sunt infinit mai bine primit în
acest sătuc din fundul Moldovei decât fuseserăm noi la
Christiania, la Stockholm și mai ales la Petrograd!”32.
La rândul său, V. Pétin descrie această colaborare
frumoasă în cartea sa de rememorări în felul următor:
„Opera întreprinsă continuă deci cu o conștiinţă
admirabilă, cu o sârguinţă emoţionantă, în ciuda bolilor și
a privaţiunilor care ar fi putut în mod legitim să-i reducă
dorinţa de a instrui armata română. Era pe cale de a se
reface (…). Puţin câte puţin diviziile renășteau înarmate
și instruite conform celor mai recente experienţe de război.
Comandamentul întineri, conștient de forţa sa recuperată
proiecta cu încredere operaţiunile de primăvară”33.
Căpitanul buzoian Titus T. Stoika, pe atunci
locotenent instructor la Școala de Ofiţeri de Artilerie
din Botoșani, exprima în memoriile sale publicate
parţial „omagiul de pioasă amintire și recunoștinţă
ofiţerilor din «Misiunea Berthelot» care ne-au întins
mâna de frate latin ajutându-ne la nevoie”34.
Generalul Henri M. Berthelot a acordat o atenţie
deosebită școlilor militare de ofiţeri. Aici au fost
repartizaţi ofiţeri instructori francezi foarte destoinici.
Cursant al Școlii Militare de Ofiţeri de Rezervă
Botoșani, tânărul scriitor și iubitor de istorie Constantin
Gane susţine în amintirile sale: „Comandantul militar al
școlii era maiorul de Méru, un francez despre ale cărui merite
s-a vorbit mult (…). Școala era împărţită în douăsprezece
companii, ca un regiment. Eu eram în Compania I,
numită de gradaţi, căci eram numai plutonieri și sergenţi,
majoritatea veniţi pe front”35.
24
La aceeași școală a ajuns și maiorul Dumeri. Unul
dintre „învăţăcei”, viitorul filosof de mai târziu, Nicolae
Bagdasar îl caracteriza ca fiind „un om de o rară energie
și putere de muncă, de o scrupuloasă conștiinciozitate”. Sub
îndrumarea sa a început instrucţia în conformitate cu
cerinţele războiului modern. Astfel, principiul care
prezida noua instrucţie era „o cât mai mare cruţare a
vieţii omenești”. Instruirea, potrivit lui N. Bagdasar,
„devenise interesantă și atrăgătoare pe de o parte fiindcă
era ceva nou și cu adevărat instructivă, pe de altă parte
fiindcă era practică în strânsă legătură cu realitatea tragică
a războiului”36.
O situaţie similară întâlnim și la școlile de gradaţi,
unde caporalii și sergenţii trebuiau să cunoască perfect
armamentul sosit din Franţa. Unul dintre cursanţi, Ion
Brichiuș, relatează peste ani în cartea sa de rememorări
întâlnirea cu instructorii francezi astfel: „Ni s-au dat
efecte noi și am început să fim supuși la un regim de
instrucţie raţional. La unităţi sosiseră instructori francezi,
care ne învăţau mânuirea armamentului și noi tactici de
luptă. Am fost repartizat la atelierul de cunoaștere a puștii
mitraliere franceză”37.
Generalul Henri M. Berthelot nu i-a uitat nici pe
aviatori. În cadrul Marelui Cartier General român s-a
înfiinţat Direcţia Aeronauticii, care avea în frunte pe
locotenent-colonelul francez Vergnette de Lamotte.
Adjunctul său era un român, maiorul aviator Constantin
Fotescu. Aviatorii zburau în condiţii foarte dificile.
Temperaturile extrem de scăzute, sub 20˚ Celsius
creau mari probleme. „Motoarele ne dădeau și ele destulă
bătaie de cap - scria peste ani căpitanul aviator francez
René Chambe -uleiul de ricin începe să îngheţe în timpul
nopţii. Trebuie să golim rezervoarele, să aprindem cărbuni
în tigăi de metal pe podeaua hangarelor”38.
Aviatorii români și cei din Hexagon au colaborat
perfect, realizând echipaje mixte. Astfel, la
20 aprilie/3 mai 1917, echipajul Minier-Popovici
a primit misiunea, din partea Corpului 47 Armată
rus, să fotografieze frontul în zona localităţilor
Romanul-Plazarul. Locotenentul Vasile Craiu asigura
protecţia formaţiei39.
Generalul Berthelot a realizat o inspecţie la Escadrila
„Farman” aparţinând Grupului 2 Aerian român. Martor
al acestui important eveniment, sergentul pilot Nae
Iliescu-Mitralieră afirma, în amintirile sale publicate
după aproape șase decenii, între altele: „Cu prilejul
acelei vizite, generalul francez s-a interesat îndeaproape
de activitatea escadrilei pe front, felicitând pe comandant,
precum și întregul efectiv pentru avântul cu care luptase
pentru triumful cauzei comune. Potrivit unei curtoazii
existente în aviaţie, un echipaj format din pilotul - sergent
1 (83) 2019 document
 studii/documente

aviator DumitruTeodorescu și locotenentul de marină aviator de postav din Buhuși, singurele active din Moldova
Alexandru Păunescu - observator, a executat un zbor pe liberă, lucrau din plin. Aliaţii, Franţa mai ales, trimeteau
aerodrom în onoarea oaspetelui, deși bătea un vânt puternic. vagoane de uniforme, postav și așternuturi”43.
La aterizare, generalul Berthelot a felicitat călduros În spatele frontului există, deci, o excepţională
echipajul român, urându-le tuturor cât mai mari succese mobilizare. Un rol important în lupta contra
în lupta împotriva epidemiilor și pentru
40
dușmanului” . refacerea răniţilor
Șeful Misiunii l-au avut medicii și
Militare Franceze personalul sanitar
a vizitat deseori și auxiliar francez, care
trupele de infanterie. au acţionat cu multă
El s-a aflat, spre pricepere, dăruire și
exemplu, pe devotament. O parte
13 martie 1917, dintre ei precum
în cantonamentul doctorii: Santoni
Diviziilor 10 și 15 Germain sau marele
Infanterie române savant Clunet au
comandate de căzut la datorie.
coloneii Henri Ultimul dintre ei
Cihoski și Paul a murit răpus de
Angelescu, avansaţi 19 iunie 1917, Oneşti. Generalul Henri Mathias Berthelot îl decorează cu „Legiunea de Onoare” tifos exantematic în
pe generalul Arthur Văitoianu, comandantul Corpului 4 Armată
generali în aceeași zi (Fototeca Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”)
data de 24 martie/
(1 aprilie 1917) prin 6 aprilie 191744.
decret regal. Aici situaţia nu era prea roză întrucât Potrivit însemnărilor de război ale Reginei Maria
Berthelot releva în jurnalul său următoarele: „Instalarea din aceeași zi: „pe la ora ceaiului a venit biata doamnă
trupelor este peste tot mediocră. Mai ales când vremea Clunet, care nu mi-a acceptat propunerea de a veni să stea
furtunoasă, care provoacă dezgheţul răspândește peste tot cu noi aici, în casă. Pe soţul ei îl îngroapă abia luni, așa că
o umezeală rece, favorabilă apariţiei bolilor de gât și de nu are curajul de a-l părăsi mai înainte, iar apoi speră să
plămâni, șederea în bordeie, adăposturi semi-îngropate, plece curând. Clunet și-a exprimat dorinţa de a fi îngropat
acoperite cu ramuri și stuf nu poate îmbunătăţi starea de printre pacienţii lui care au murit la Vila Greierul. E
sănătate”41. tare trist gândul că nu i-a fost dat să trăiască și să-și ducă
În data de 7 aprilie 1917, generalul Berthelot a munca la capăt”45.
efectuat o altă inspecţie, de data aceasta la Divizia 1 În ziua de 27 martie/9 aprilie 1917 s-a desfășurat
Cavalerie. El a avut numai cuvinte de laudă la adresa ceremonia religioasă de înmormântare a colonelului
ostașilor români, căci nota cu satisfacţie în însemnările Dubois, a doctorului Clunet, a domnișoarei Flipp,
sale: „Sunt trupe alese. Oameni și cai sunt în cea mai a călugăriţei Antoinette și cea a soldatului Langlet
bună stare posibilă, raportată la raţiile de mâncare reduse. la biserica catolică din Iași. La mitingul de doliu
Instrucţia este făcută cu ardoare și pricepere. În fiecare au fost prezenţi generalul Leon Mavrocordat, din
divizie, 2 brigăzi pot fi considerate ca puse la punct, o partea suveranului României, doamnele de onoare ale
singură brigadă mai duce încă lipsă de echipament, iar Reginei Maria, generalii: H. M. Berthelot, Vladimir
efectivul cailor este incomplet”42. Viktorovich Saharov și C. Prezan. Șeful Misiunii
Treptat situaţia a revenit la normal. Reliefând Militare Franceze din ţara noastră afirma în jurnalul
acest lucru, locotenentul M. Fontaine din Misiunea său, cu vădită amărăciune, următoarele: „Funeraliile
Militară Franceză arată în memoriile sale că: „epidemia colonelului Dubois, ale doctorului Clunet, ale domnișoarei
a scăzut în intensitate, virulenţa microbilor s-a atenuat Flipp, ale maicii Antoinette și ale soldatului Langlet au
(…). Hrana, la rândul ei, s-a îmbunătăţit. Căile ferate loc în această dimineaţă la biserica catolică din Iași. Regele
se descongestionau puţin câte puţin. Au început să circule și-a trimis un reprezentant pe generalul Mavrocordat,
tot mai multe trenuri. Ofiţerii de intendenţă răspândiţi iar Regina, doamnele de onoare. Mai asistau: miniștri,
prin Basarabia și Ucraina soseau în România aducând birourile Senatului și Camerei, generalii Saharov și
stocurile de cereale, de orez, de cafea, de ceai. Militarii mai Prezan, și câţiva generali și ofiţeri ruși și români,
bine hrăniţi începeau a fi mai bine îmbrăcaţi. Fabricile corpul diplomatic etc. Rostesc câteva cuvinte în memoria

document 2019 1 (83) 25

studii/documente

celor dispăruţi și despre prietenia franco-română (…). Regele Ferdinand și generalul Berthelot au trecut
Cortegiul traversează apoi orașul, unde toată lumea se în revistă ostașii și au decorat unele drapele ale
înclină în faţa sicrielor, până la cimitirul «Eternitatea». regimentelor noastre. Tot cu această ocazie corurile
Te doare sufletul când o privești pe doamna Clunet. Ea se reunite ale tuturor regimentelor au cântat cu multă
va întoarce în Franţa, însoţită, la rugămintea Reginei, de însufleţire marșul „La arme!”. Martor al emoţionantului
doctorul Landiot”46. eveniment, Gheorghe Mârzescu, ministrul Agriculturii
Situaţia internaţională devenea tot mai nesigură și Domeniilor în cabinetul prezidat de Ion I.C. Brătianu,
mai cu seamă din cauza frământărilor din Rusia. La consemnează în memoriile sale maniera de desfășurare
2/15 martie 1917, ţarul Nicolae al II-lea a fost nevoit a festivităţilor: „La ora 10 dimineaţa am fost la serviciul
să abdice în favoarea fratelui său Mihail Alexandrovici. religios și la serbarea militară ce a avut loc pe platoul de
Acesta din urmă a renunţat la tron a doua zi. Abdicarea la Șorogari, îndărătul abatorului (…). Regele și regina
împăratului tuturor cu Prinţul Carol și
rușilor a surprins toţi ceilalţi capi au
cercurile politice. asistat înconjuraţi
În Imperiul Rus, de miniștri, de toţi
detronarea lui generalii și toate
Nicolae al II-lea misiunile militare
era previzibilă din străine. A trecut în
cauza regimului său revistă trupele, după
autocrat și a lipsei care a decorat cu
unei deschideri «Mihai Viteazul» și
reale către o «Coroana României»
serie de reforme mai mulţi ofiţeri
democratice. care s-au distins pe
Contemporan front și cu «Virtutea
Colonelul de Vergnette decorează piloţi români şi francezi
al tumultoaselor din Escadrila de Cercetare şi Bombardament „Farman 5”
Militară» mai mulţi
evenimente, (Fototeca Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”) soldaţi, a decorat
generalul Berthelot și câteva drapele.
își exprima regretul fașă de abdicarea ţarului Marii După aceasta generalul Berthelot a decorat cu «Legiunea
Rusii. El nota în propriul jurnal, destul de lapidar, de Onoare» și «Medalia Militară» pentru ofiţeri și un
pe 16 martie 1917, între altele: „Vești din Rusia, ţarul plutonier român. Defilarea a fost impunătoare (…). Au
ar fi abdicat, convingându-l pe fratele său, Marele Duce defilat peste 3.000 de soldaţi comandaţi de ofiţeri români
Mihail, să accepte titlul de împărat cu Constituţia elaborată și francezi, cu mitraliere (…). S-a cântat «La arme», sub
de Dumă și să îl ia pe Marele Duce Nicolae ca generalisim. conducerea lui (Alfonso) Castaldi”49.
La ora 3, vizită la Majestatea Sa. Îi vorbesc despre vizita Și I.G. Duca avea să noteze cu satisfacţie
la trupe și evenimentele din Rusia (…). Brătianu vine și el în însemnările sale: „serbarea de la 10 Mai a fost
să-mi vorbească despre situaţia actuală. Împărtășește și el într-adevăr înălţătoare și nu cred că vreunul din cei ce
temeri mari privitoare la vremurile acestor evenimente”47. au luat parte la ea s-o poată uita (…). De altminteri,
La rândul său generalul V. Pétin susţine în spectacolul a și fost mișcător. Serbarea nu s-a mărginit
amintirile sale că: „Revoluţia rusească, survenită la numai la tradiţionala defilare din vremurile de pace”.
începutul primăverii, puse capăt tuturor acestor polemici După serviciul divin, „Regele întâi, Berthelot în urmă au
și făcu să treacă pe planul doi întoarcerea generalului decorat cu toate onorurile cuvenite drapelele și ofiţerii. Pe
Berthelot, care nu mai rămăsese decât o satisfacţie pentru urmă a avut loc defilarea, exerciţiu de gimnastică, corurile
un regim dispărut. Opera întreprinsă continua deci cu o tuturor regimentelor sub conducerea lui Castaldi au cântat
constituantă admirabilă, cu o siguranţă emoţionantă în «La arme»”50.
ciuda bolilor și în ciuda privaţiunilor care ar fi putut în Generalul H.M. Berthelot, care tocmai se întorsese
mod legitim să-i reducă dorinţa de a se instrui; armata din Rusia, a luat parte la impozantele festivităţi. Iată
română era pe cale de a se reface”48. cum le descrie în jurnalul său de război: „La Iași am
Noua înfăţișare a armatei române s-a văzut pe ajuns la timp pentru a asista la ceremonia de astăzi. Acest
data de 10 mai 1917, cu ocazia sărbătoririi naţionale a 23 mai corespunde în calendarul roman lui 10 mai, este
Românei. Acum a fost organizată pe platoul „Șorogari” aniversarea fondării monarhiei în România. Ceremonia
defilarea trupelor române. a avut, de altfel, un caracter aproape exclusiv militar.

26 1 (83) 2019 document

 studii/documente

Ea s-a desfășurat pe terenul de aviaţie, un platou la Cunoscutul chirurg a subliniat, mai departe, faptul
nord-estul orașului (…). Regele, regina și familia lor au „că și anul acesta 10 Mai a fost o zi frumoasă, un
ajuns la ora 10. S-a început printr-un serviciu religios, soare cald trimiţând razele lui înviorătoare asupra
care n-a avut decât un singur defect: a fost cam lung tuturor”. El a precizat că Te Deum-ul a fost oficiat
(…). Au urmat trecerea în revistă a trupelor, def ilarea de Antim, Vicarul Mitropoliei, care la sfârșit a rostit
și înmânarea decoraţiilor. Regele a adoptat maniera o frumoasă alocuţiune terminând prin cuvintele:
franceză și a decernat decoraţiile în faţa drapelelor. „Jertfele poporului român și ale iubitului nostru Rege
M-a rugat să înmânez chiar lui «Crucea Legiunii de sunt mari, dar un popor care umblă pe calea dreaptă nu
Onoare» destinată of iţerilor români. A urmat def ilarea poate f i învins. Vom vedea cu bucurie sfârșitul acestui
trupelor (…), care s-au prezentat admirabil”51. război sângeros și ziua de 10 Mai va f i ziua Încoronării
La rândul său, contele Saint Aulaire înfăţișează în Regelui tuturor Românilor”.
memoriile sale ambele manifestaţii din 10 mai 1917 După acest discurs, Ferdinand și prinţul Carol
după cum urmează: au decorat Drapelul
„Printr-o coincidenţă Regimentului 9 Vânători
ce pare simbolică, și „a celorlalte de faţă
în toiul sărbătorilor cu «Crucea Mihai
Paștelui de 10 Mai, Viteazul» și pe mai
sărbătoarea naţională mulţi of iţeri (…).
a României. O Generalul Berthelot a
paradă a diviziilor decorat cu «Legiunea
reconstituite, a căror de Onoare» în numele
înfăţișare marţială guvernului francez
a stârnit aclamaţiile pe coloneii: Bădescu,
publicului, a scos la Epure, Botez și pe
lumină reînvierea locotenent-colonelul
52
armatei române” . Ștefănescu, iar pe
Participantă la locotenentul Grigorescu
impozantele ceremonii, Ceremonia de înmormântare a unui erou francez cu «Crucea de Război»,
(Fototeca Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”)
Regina Maria descrie iar pe plutonierul
în propriul jurnal festivităţile care au avut loc Sibiu cu «Medalia militară». După aceasta, a urmat
de ziua Naţională astfel: „Zece mai! Ziua noastră def ilarea trupelor sub comanda colonelului Vlădescu.
naţională! Câte amintiri îmi readuce în minte. Anii Ţinuta trupelor a fost admirabilă, soldaţii voioși și
lungi ai tinereţii, când, an după an, îmi pregăteam plini de vitejie treceau sprinteni pe dinaintea regelui
cele mai frumoase haine pentru ocazia aceasta, ca să și păreau că așteaptă numai comanda ca să se arunce
fac o impresie cât mai frumoasă în faţa poporului (…). cu avânt și dragoste de ţară asupra dușmanului. După
Ei bine, pentru noi 10 Mai a fost o zi emoţionantă: def ilare a urmat o producţiune de gimnastică și jocuri
la zece, am plecat cu automobilul pe pista de aviaţie, soldăţești executate cu multă măiestrie de ostașii, care în
mai întâi am asistat la o slujbă religioasă în mijlocul urmă au dănţuit tradiţionalul joc al «Călușarilor». Un
tuturor trupelor, apoi trupele au trecut în marș, prin entuziasm de nedescris a făcut o piramidă formată din
faţa noastră, iar după aceea, soldaţii au dansat și au soldaţi, în mijlocul cărora se afla un vânător în ţinută de
făcut tot felul de reprezentaţii”53. ceremonie cu arma la mână, deasupra cărora doi soldaţi
La rândul său, medicul colonel buzoian de origine ţineau tricolorul român pe care era scris: «Trăiască
ardeleană, Vasile Bianu, susţine în însemnările sale Regele tuturor Românilor!». În acest timp, muzicile
din 10/23 mai 1917 următoarele: „În această zi mare și corurile de soldaţi cântau marșul nemuritorului
a neamului nostru, naţiunea română este în arme. Ștefan O. Iosif, «La Arme!», condus de autorul muzicii,
Inamicul este tot la frontiera Moldovei și ultragiază maestrul Castaldi”54.
prin prezenţa lui cea mai mare parte a ţării. Parada din Era într-adevăr vorba practic de renașterea
anul acesta nu s-a mai făcut în atmosfera anilor trecuţi; armatei române. Soldaţii și ofiţerii așteptau
ea n-a mai fost o paradă banală, de formă la trecerea momentul potrivit să reintre în luptă pentru realizarea
trupelor, toată lumea a simţit un f ior sfânt, a salutat idealului naţional. În procesul complex de refacere
în mod solemn aproape religios, drapelele desfășurate”. și reorganizare a armatei române, un rol important

document 2019 1 (83) 27

studii/documente

l-au avut membrii Misiunii Militare Franceze mulţi dintre ei România a devenit a doua lor patrie.
condusă de generalul Henri Mathias Berthelot. Ei Un număr însemnat de militari francezi au căzut la
au acţionat cu abnegaţie și devotament, iar pentru datorie pentru întregirea neamului românesc.

The Role of the French Military Mission in the Reorganization of the Romanian Army:
December 1916-June 1917 (memoirs contributions)
Associate professor Constantin I. Stan, Ph.D.
Abstract: The author presents the reorganization of the Romanian Army in the first half of 1917, the
main principles that were necessary to adopt and the operations that were planned. The study also contains
information regarding the activities of the aviation, the materials needed, the training of the personnel, the
relocation of the equipment. At the end of this reorganization in June 1917, the Romanian military aviation
had the capabilities to accomplish complex missions and this was demonstrated during July-September
military operations.
Keywords: aviation, reorganization, Romanian Army, General Henri Mathias Berthelot, French Military
Mission.
NOTE
1
Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi. aeronauticii româneşti. Doctrină, instruire şi înzestrare, Bucureşti, Editura
2
Generalul Henri Berthelot, Memorii şi corespondenţă (1916-1919). Introducere Centrului Tehnic-Editorialal Armatei, 2014, p. 389.
de Glenn E. Torrey. Traducere de Mona Iosif, Bucureşti, Editura Militară, 26
General Radu R. Rosetti, Mărturisiri 1914-1919. Ediţie de Maria Georgescu,
2012, p. 99. Bucureşti, Editura Modelism, 1997, pp. 63-64.
3
Ibidem, p. 100; vezi şi Constantin I. Stan, Henri M. Berthelot şi românii, 27
M. Fontaine, Op. cit., p. 102.
Bucureşti, Editura Paideia, 2008, p. 53. 28
General V. Pétin, Op. cit., p. 150.
4
Mareşal Al. Averescu, Notiţe zilnice din război, vol. II. Războiul nostru. Ediţie 29
General (r.) Emilian Ionescu, Pe Neajlov într-o toamnă rece, Bucureşti, Editura
de Eftimie Ardeleanu şi Adrian Pandea, Bucureşti, Editura Militară, 1992, p. 198. Militară, 1976, p. 135; Petre Otu, Reorganizarea armatei române şi Misiunea
5
I.G. Duca, Memorii, vol. III. Războiul, partea I, 1916-1917. Ediţie de Stelian Militară Franceză, în „Revista de Istorie Militară” nr. 2 (42)/1997, p. 23.
Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1994, p. 132. 30
Căpitan Aureliu C. Lăcusteanu, Sub aripa morţii. Însemnări fugare din
6
Generalul Henri Berthelot, Op. cit., p. 119. războiul de întregire, Cluj, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, 1923, p. 70.
7
Maria, Regina României, Jurnal de război, vol. I, 1916-1917. Traducere din 31
M. Fontaine, Op. cit., p. 57.
engleză de Anca Bărbulescu. Ediţie îngrijită de Lucian Boia, Bucureşti, Editura 32
Ibidem, p. 58.
Humanitas, 2014, p. 254. 33
General Pétin, Op. cit., p. 153; vezi şi Stelian Neagoe (editor), Marea Unire a
8
Marcel Fontaine, Jurnal de război. Misiune în România. Noiembrie românilor în izvoare narative, Bucureşti, Editura Eminescu, 1984, pp. 448-549.
1916-aprilie 1918. Traducere de Mihaela Ghiţescu, Ediţie de Daniel Cain, 34
Cf. Radu Păiuşan (editor), Bănăţenii în lupta pentru unitate naţională (1830-
Bucureşti, Editura Humanitas, 2016, pp. 48-49. 1918), Timişoara, f.e., 1983, p. 201.
9
General Pétin, Le drame roumain 1916-1918. Préface du généealWeygand, 35
Constantin Gane, Prin viroage şi coclauri 1916-1917, Bucureşti, Editura
Paris, Payot, 1932, p. 147. Cultura Naţională, 1922, p. 176.
10
Vasile Popa (editor), Misiunea generalului Coandă la Stavka (1916-1917), 36
Nicolae Bagdasar, Notaţii autobiografice. Ediţie de Constantin Aslan,
Bucureşti, Editura Militară, 2010, p. 280, doc. 168.
11
Bucureşti, Editura Tritonic, 2004, p. 69.
Vezi Arhivele Militare Române, fond Marele Cartier General Român 37
Ion Brichiuş, Strajă la Nistru. Ediţie de Corneliu Beldiman, Bucureşti, Editura
(în continuare se va cita AMR, fond MCGR) dosar nr. crt. 1037, f. 98.
12
Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2009, p. 86.
Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare se va cita ANIC), Colecţia 38
René Chambe, Casca de zbor (spre amintire). Bucureşti, Editura Militară,
Microfilme Franţa, rola 175, cd. 25-26.
13 1981, p. 77; C.I. Stan, Henri M. Berthelot şi românii…, pp. 75-76.
Ibidem, cd. 27; Ion Giurcă, Un plan rusesc de evacuare ratat, în „Document. 39
Valeriu Avram (editor), Escadrila Nieuport 3. Jurnal de front (1916-1917),
Buletinul Arhivelor Militare Române”, Anul IX, nr. 1-4/2006, pp. 21-30.
Bucureşti, Editura Militară, 2015, p. 33.
14
***1918 la români. Documente interne şi externe, vol. II, Bucureşti, Editura 40
Nae Iliescu - Mitralieră, Din viaţa mea de zburător, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p. 873, doc. 267.
15
General A. A. Mossolov, Misiunea mea în România (Memorii). Ediţie de Militară, 1975, p. 36.
41
Marin C. Stănescu, Bucureşti, Editura Silex, 1997, p. 55. Generalul H. Berthelot, Op. cit., p. 156.
42
16
Generalul Henri Berhelot, Op. cit., p. 138. Ibidem, p. 167.
43
17
V. Popa, Misiunea rusă a generalului Beleaev. Controverse româno-ruse Andrei Căpuşan (editor), Marcel Fontaine „Am făcut parte din Misiunea
în privinţa rolului şi acţiunii României, în Omagiul istoricului Dan Berindei, generalului Berthelot” în „Revista de Istorie Militară”, nr. 4 (44)/1997, p. 14.
44
Focşani, Editura D. M. Press, 2001, p. 105. ***O lacrimă pentru doctorul Clunet, în „România”, Iaşi, nr. 51 din
18
Contele de Saint Aulaire, Confesiunile unui bătrân diplomat. Ediţie de Mihai 24 martie/9 aprilie 1917.
45
D. Sturdza, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, p. 203. Maria, Regina României, Op. cit., p. 410.
46
19
ANIC, Colecţia Microfilme Franţa, rola 117, cd. 376-383. Generalul Henri Berthelot, Op. cit., pp. 167-168.
47
20
AMR, fond MCGR, dosar nr. crt. 1037, ff. 202-203. Ibidem, p. 161.
48
21
Maria, Regina României, Jurnal de război…, vol. I, 1916-1917, p. 337. General V Pétin, Op. cit., p. 153.
22
Lt. colonel Al.Ioaniţiu, Războiul României 1916-1918, vol. II, Bucureşti,
49
Gheorghe Gh. Mârzescu, Fapte şi impresii zilnice (1917-1918). Ediţie de Ioan
Tipografia Răsăritul, f.a., p. 283. Lăcustă, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2004, pp. 41-42.
23
Vasile Scârneci, Viaţa şi moartea în linia întâi; jurnal şi însemnări de război 50
I.G. Duca, Op. cit., vol. III, pp. 229-230.
1916-1920-1943, Ediţie de A. Pandea, Bucureşti, Editura Militară, 2012,p. 51. 51
C.I. Stan, Henri Berthelot şi românii…, pp. 95-96.
24
General Vasile Rudeanu, Memorii din timpuri de pace şi de război 1884-1929. 52
Contele de Saint Aulaire, Op. cit., pp. 116-117.
Ediţie de Dumitru Preda şi Vasile Alexandrescu, Bucureşti, Editura Cavallioti, 53
Maria, Regina României, Op. cit., vol. I, pp. 482-483.
54
2004, p. 252. Dr. Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Tomul I. De
25
Ibidem, p. 270; vezi şi C. I. Stan, Generalul Vasile Rudeanu şi aprovizionarea la mobilizare până la pacea din Bucureşti, Cluj, Institutul de Arte Grafice
armatei române cu material militar în anii 1916-1917, în volumul Centenarele „Ardealul”, 1926, pp. 118-119.

28 1 (83) 2019 document


SUSPECTE DE SPIONAJ
LA ÎNCEPUTUL RĂZBOIULUI DE ÎNTREGIRE (1916-1917)
L
a jumătatea anului 1914, între cele două
blocuri politico-militare – Antanta (Anglia,
Franţa și Rusia) și Puterile Centrale (Imperiul
German, Imperiul Austro-Ungar și Imperiul Otoman) -
s-a declanșat un război așteptat de toată lumea. Pretextul
a fost unul pe măsură, asasinarea arhiducelui Franz
Ferdinand, moștenitorul coroanei habsburgice (28 iunie
1914), iar de la conflictul dintre Imperiul Austro-Ungar
și Serbia s-a declanșat un carusel al declaraţiilor de
război între marile puteri. România s-a declarat neutră
în 1914 și a păstrat acest statut până în vara anului 1916,
când guvernul liberal a decis să se alăture Antantei și a
declarat război Imperiului Austro-Ungar.
În cei doi ani de neutralitate, pe teritoriul naţional
s-au înfruntat cele două blocuri antagonice, atât în
dorinţa de a atrage România în conflict, cât și pentru
a se spiona reciproc. Puterile Centrale au folosit
oameni din toate categoriile sociale, de la intelectuali
rasaţi până la aventurieri și dezertori, pentru a
obţine date de interes și a influenţa anumite medii
(politice, economice, militare, sociale, presa etc.). În
acest malaxor au fost implicate și femei (aristocrate,
guvernante, artiste, prostituate etc.) care acceptau din
diferite motive să culeagă informaţii.
Direcţiunea Poliţiei și Siguranţei Generale (DPSG),
structura informativă/contrainformativă cea mai
importantă din România, a monitorizat cu atenţie
activitatea acestor femei, le-a încadrat informativ (filaj,
cenzura corespondenţei, analiza situaţiei financiare,
mediile în care pătrundeau etc.), iar după 15 august
1916, dacă au existat suspiciuni au fost mutate în alte
localităţi. Dacă informaţiile primare au fost confirmate
ulterior sau au apărut noi elemente în caz, fie ele și
infime, despre activităţi contrare siguranţei naţionale,
femeile au fost arestate. Au existat și cazuri în care
suspiciunile sau informaţiile primare nu s-au confirmat,
însă DPSG nu a făcut economie de resurse pentru a afla
adevărul în fiecare caz în parte. Nici nu începuse bine
războiul, că suspiciunea și excesul de zel au început să-și
facă simţită prezenţa. Desigur, în anumite contexte și
încurajate de vorbe și atitudini interpretabile, la care se
adaugă denunţurile și martorii „binevoitori”.
document 2019 1 (83)
studii/documente
Lector universitar asociat Dr. Alin SPÂNU1
În ultima zi a lunii iulie 1916 a intrat în ţară „în
mod fraudulos”2, prin apropierea punctului de frontieră
Burdujeni, numita Antoaneta Maria La Page, „de origine
franceză, de fel din Suceava – Bucovina”3. Tânăra s-a dus
în Bucecea, la un unchi, Holban, grefier la judecătorie.
Luată la întrebări de Brigada de Siguranţă Botoșani,
Antoaneta a afirmat că a fugit din Bucovina de teama
rușilor și că a lucrat ca funcţionară la Tribunalul din
Suceava. Se cer lămuriri la Poliţia Burdujeni, de unde
se răspunde că „numita se bucură de o reputaţie nu tocmai
bună”4, deoarece existau date neconfirmate că ar practica
prostituţia clandestină. În timpul primei invazii ruse în
Bucovina (1914), ea s-a refugiat la Viena și s-a înscris
la Crucea Roșie, dar erau indicii „că numita ar fi făcut și
spionaj”5. Este interogată ceva mai serios și declară că
s-a născut în 1888, la Cernăuţi, de naţionalitate franceză
(?) și supusă austriacă; a urmat 6 clase liceale, cunoaște
germana, franceza și româna; este înaltă, păr castaniu,
ochi căprui, ten blond. Are două surori, Lola, căsătorită,
până în 1913, cu un frizer din Fălticeni, și Ana, stabilită
în Capitală și care trăia în concubinaj cu un funcţionar
de la Poșta Centrală. Pentru moment, Brigada a trimis-o
să stea la unchiul Holban, a semnalat-o Companiei de
Jandarmi ca s-o supravegheze și a solicitat Centralei
DPSG indicaţii în legătură cu continuarea cercetărilor.
Antoaneta este subiectul unui nou raport al Brigăzii
la jumătatea lunii septembrie 1916. Nu a fost constatată
cu nimic suspect dar, „fiind o fire foarte inteligentă, a
căutat să facă în așa fel încât să spulbere orice bănuială”6.
A vrut să se angajeze ca soră de caritate la Institutul
„Sofian” din Botoșani, dar nu a fost primită. Tot de la
Poliţia Burdujeni, pe filiera serviciilor de informaţii
ruse, s-a primit o listă de bucovineni care au făcut
spionaj în România, între care se afla și numele La
Page. Șeful Brigăzii Botoșani, D.D. Floru, s-a deplasat
la Burdujeni și l-a contactat pe șeful Siguranţei ruse din
Suceava, cerându-i lămuriri și dovezi asupra activităţilor
antiromânești ale tinerei. Rusul, binevoitor și foarte
bine informat, a arătat că La Page „a făcut spionaj cu
doctorul Menkis, candidat de avocat la Suceava, și cu soţia
lui Kislingher, funcţionar la gara Burdujeni, servind drept
agentă de legătură cu Varhof, Gaginski din Burdujeni și cel
29
studii/documente
din Iași, de la Consulatul Austro-Ungar”7. Cu asemenea
date, Floru a solicitat prefectului să aprobe reţinerea
franţuzoaicei, care a fost depusă în arest.
Lucrurile merg din ce în ce mai rău pentru ea, din
moment ce, la 7 octombrie 1916, Serviciul de Siguranţă
rus a cerut DPSG să-i fie predată „fiind bănuită de
spionaj în favoarea Austriei”8. DPSG a răspuns că,
întrucât femeia se află în cercetare la autorităţile militare
autohtone, nu poate fi predată, momentan, aliatului rus.
Rezultatele cercetării apar la finalul lunii octombrie
1916, iar Antoaneta „recunoaște că a avut legături cu
doctorul Menkis”9, cu Varhof și fraţii Gaginski, spioni deja
dovediţi de DPSG. Pentru a obţine mai multe date de
la arestată, Floru a recurs la o stratagemă: „am internat
în arestul preventiv pe agentul Victor Anton, căruia i-am
dat instrucţiuni ca să caute a intra în convorbire cu ea”10.
Anton, care s-a „recomandat” agent ungur arestat la
București și trimis la Botoșani, a fost imediat întrebat
de Antoaneta cum merge frontul, iar când a aflat că
românii se retrag „a manifestat vădită bucurie”11. Agentul
a observat o strânsă legătură între La Page și alţi arestaţi
pentru spionaj în favoarea Austro-Ungariei: Anfilochi
Turtureanu, Grigore Bartoi și doamna Abeles. În plus,
tânăra a lucrat, în 1913, la Societatea „Steaua Română”
din Câmpina, dar când Anton i-a menţionat acest
lucru s-a blocat, apoi a negat vehement și a afirmat că
în România nu a fost decât la Constanţa. La începutul
anului 1917 ancheta continuă la Comisia de Informaţii
și Cercetări, iar P. Negulescu instrumentează cazul.
Arestul și interogatoriile o epuizează pe cea în cauză,
care se îmbolnăvește, fiind necesară internarea într-un
spital, dar sub supraveghere.
În mai 1917, șeful Secţiei Informaţii din Statul
Major al armatelor ţariste din România a informat
Marele Cartier General român că în 1916 au existat
indicii că unii funcţionari de la Tribunalul din Suceava
fac parte dintr-o reţea de spionaj militar. Șeful reţelei
era doctorul Marcul Menkis, iar Antoaneta „culegea
informaţii privitoare la armatele ruse”12. Peste o lună, la
21 iunie 1917, prefectul judeţului Botoșani este informat
că Antoaneta Maria La Page a fost cercetată și s-a decis
să fie „trimisă la concentrare în comuna Dumbrăveni”13,
unde trebuia ţinută în strictă supraveghere. Cine știe?
A scăpat de închisoare poate pentru că a spus destul de
multe despre spionajul austro-ungar în România, via
Bucovina sau i s-a fluturat spectrul de a fi „împrumutată”
aliaţilor ruși, care nu ar fi fost la fel de înţelegători cu
cineva care le-a produs daune...
La 14 august 1916, subcomisarul Puiculiţă de
la Brigada de Siguranţă Ploiești este trimis să
percheziţioneze domiciliile artistelor de varieteu germane
30
și austro-ungare. Sunt vizate Maria Eikensteiner (nume
de scenă Edith Viham), Maria Sedlerik (Eli Brazilia),
Maria Gravit, Maria Solomon (Margareta Luic), dar la
final subcomisarul recunoaște că „nu am găsit niciun act
compromiţător în sarcina lor”14, ceea ce nu-l împiedică
să le trimită la arestul local. Bietele artiste suferă, dau
declaraţii, sunt cercetate dar, la 25 octombrie 1916,
din ordinul conducerii DPSG, „vor fi menţinute în
arestul preventiv local până la noi dispoziţii”15. Cele din
Ploiești au avut un dram de noroc, căci la retragerea
administraţiei și armatei române în Moldova au fost
lăsate pe loc și eliberate de conaţionalii în uniformă.
Probabil că, în semn de recunoștinţă, au prestat artistic
la cel mai înalt nivel…
Alte două artiste, Suzana Veg și Ludmila Kraus, fac
și ele obiectul reţinerii, la 15 august 1916. Prestează
în Constanţa, sunt reţinute local și apoi trimise în
tabăra de la Anadalchioi. De acolo sunt puse în
libertate de comandantul Regimentului 74 Infanterie
(14 octombrie 1916). DPSG cere ca Suzana să fie
reţinută în continuare, întrucât „e notată ca suspectă”16
într-un dosar în care apare în compania unor indivizi
urmăriţi pentru spionaj. Din cauza situaţiei militare,
cele două ajung la Vaslui, unde șeful Poliţiei, Constantin
Soarec, cere instrucţiuni: le eliberează sau le reţine?
I se răspunde să le reţină până la noi dispoziţii, dar
ulterior Ludmila este lăsată liberă. Suzana scrie din arest
directorului DPSG, la 2 noiembrie 1916, solicitându-i
„respectuos vă rog să binevoiţi a ordona să fiu pusă în
libertate pentru a-mi putea câștiga existenţa”17. A venit
în România în 1913, a colindat mai multe orașe „unde
nu mi s-a imputat nimic”18, iar din 15 august 1916 a fost
reţinută la Constanţa (17 zile) și la Anadalchioi, de unde
a fost eliberată de generalul Boteanu. Generalul i-a spus
să plece unde vede cu ochii, ea s-a întors la Constanţa
și, la evacuare, a ales
prost. Taman să meargă
cu gazda ei la Vaslui,
de unde aceasta era
originară. Răspunsul de
la DPSG vine și e clasic,
dar nefericit pentru
Suzana: reţinerea se
va menţine până la noi
dispoziţii.
Alice Schiller este și
ea victima indirectă a
unor cuvinte așternute
pe hârtie. Artistă
dansatoare la Casino
de Paris din Capitală Alice Schiller
1 (83) 2019 document
 studii/documente

sub numele Lili Rezoné, are ghinionul ca într-o seară În aceeași zi sunt luate
din primăvara anului 1916 să petreacă cu conaţionalul pe sus două tinere, care
Kurt Kramer. Habar nu avea că darnicul mesean este împart aceeași soartă.
urmărit de DPSG într-un caz de spionaj. Așadar, toţi Maria Dombrowska, în
cei care au intrat în contact cu el au devenit suspecţi. vârstă de 26 de ani, are
Kramer a părăsit România la timp, alţii însă… Alice/ numele de scenă Olga
Lili cunoaște arestul trist și este interogată abia la Corelli și este blondă cu
7 octombrie 1916. A văzut lumina zilei la Viena, la ochi albaștri. Provine din
17 decembrie 1895, a lucrat la Budapesta și, în aprilie Jesov (Galiţia, Imperiul
1916, a venit în România; are 1,59 cm, păr blond- Austro-Ungar), unde a
castaniu, ochi albaștri, ceea ce o face atrăgătoare pentru urmat 7 clase la Școala de
majoritatea bărbaţilor. După interogatoriu urmează fete, iar în Capitală a stat
Maria Dombrowska
analizele, care nu evidenţiază niciun act săvârșit contra la Hotel Bruxelles până
siguranţei statului român. Totuși, „suntem de părere că la reţinere. Artista Stefanalys este, de fapt, Dora Hacker
trebuie supusă regimului stabilit pentru naţionalii statelor (născută în 1888, la Cernăuţi) și locuiește la Hotel
cu care suntem în război și, ca urmare, internată. Această Carol. A peregrinat
internare o motivăm pe faptul că liberarea numitei nu prin Petrograd înainte
s-ar putea face decât cu condiţia de a se exercita în urmă de a sosi, prin Predeal,
o supraveghere care, în împrejurările actuale, ar fi greu în spaţiul românesc. A
de făcut”19, și-a motivat decizia inspectorul general al cântat în localuri din
Poliţiilor, Romulus P. Voinescu. Craiova, Galaţi, Brăila și
O altă fată frumoasă Iași „în turneu artistic”22.
are aceeași soartă. Milka Este brunetă din cap
Atanasieva (născută la până în picioare, dar
7 septembrie 1892 în ca semne particulare
Varna, Bulgaria) este are „anchiloză la degetul
cântăreaţă și a trecut mic de la mâna stângă”23.
la nord de Dunăre în Trimise la Domnești,
1915; nu are decât rămân până când sunt
3 clase primare, dar scoase la lumină de
cunoaște româna și conaţionalii salvatori. Dora Hacker
turca; are părul negru, La 24 august 1916, în trenul plecat din Brăila spre
ochii verzi, tenul brun Iași o tânără doamnă discută și flirtează mai ales cu
și „o aluniţă pe obrazul ofiţeri, ceea ce atrage suspiciunea subcomisarului Saegiu,
drept, partea de jos” 20. însărcinat cu poliţia trenurilor între Mărășești și Bacău.
Ca și precedentele, fiind Femeia este supravegheată și identificată ca Volumnia
Milka Atanasova
supusa unui stat inamic, Beatrice Filip. Este acostată de poliţie la Bacău și trimisă
nu poate fi eliberată. În București are domiciliul pe sub supraveghere la Roman, acolo unde a declarat că
strada Egalităţii, dar în privinţa ei justiţia nu a fost îi este destinaţia. Surprinzător, două zile mai târziu,
echidistantă. aceeași Volumnia Beatrice Filip este observată de același
Artista lirică Edith d`Orsay se numește, de fapt, subcomisar în trenul către Brăila în timp ce era „iarăși
Eugenia Doman (născută Kelemen), este originară în discuţii numai cu ofiţeri”24. La Mărășești intră în vorbă
din Budapesta (născută în 1890), a cântat în Brăila cu un ofiţer în limba franceză, dar interlocutorul nu
și Constanţa înainte de a ajunge în Capitală. Aici îl înţelege, așa că doamna „a râs că nu știe franţuzește”25.
cunoaște pe Ambrozie Tomazoglu, mare proprietar, care Pe drum și-a schimbat de trei ori ţinuta și în discuţii
o ia sub aripa lui protectoare. Asta până când agenţii de „se și interesa despre mersul operaţiunilor militare”26. Este
siguranţă îi bat la ușă și o invită pe artistă să-i urmeze. reţinută la Mărășești și pusă faţă în faţă cu șeful Poliţiei
Are 1,60 cm, păr blond, ochi căprui, nas convex și gării, subcomisarul Teodorescu. Între altele, tinerei i se
„gropiţe în obraji”21. Seducătoare și cu mult talent, dar cere biletul de tren pe ruta Roman – Mărășești ca dovadă
nu-i folosește la nimic, căci ajunge lângă colegele de că a fost acolo unde afirmă. Nu-l poate prezenta, dar
breaslă la fortul Domnești. răspunsul e savuros de... sincer: „Nu am biletul de CFR

document 2019 1 (83) 31

studii/documente
pe care mi-l cereţi pentru că l-am pierdut; am dat, însă, un
bacșiș conductorului de 5 lei”27. După ce citește rapoartele
acuzatoare, poliţistul decide s-o trimită în arest.
Cea în cauză este „invitată” de subcomisarul Nicolae
Bicuţ, la 29 august 1916, să lămurească acuzaţiile ce i se
aduc. Volumnia are 29 de ani, născută în Brăila, părinţii
locuiesc în Constanţa și este divorţată de căpitanul
Zaharescu din Regimentul 16 „Suceava”. Se afla la
părinţi când România a intrat în război, iar afacerile
bănești din Brăila se aflau în grija vărului Avesalom,
care a fost mobilizat la Regimentul 4 Artilerie, Coloana
13 Reparaţii, în Roman. Evident, pentru a afla starea
afacerilor și a finanţelor s-a urcat în tren pentru a merge
la Roman, însă, odată ajunsă acolo, a aflat că unitatea
a plecat spre front. A găsit, totuși, un amic al vărului,
locotenent-inginer Teodorof, căruia i-a dat un mesaj
pentru cel căutat. Pleacă din Roman, însă la Bacău este
oprită și verificată de subcomisarul Saegiu. Afirmă că
dorește „rând pe rând să arăt că toate declaraţiile dlui Saegiu
sunt false”28. Da, recunoaște că a stat în compartiment cu
mai mulţi ofiţeri „și cum e o fatalitate ca în călătoriile mai
lungi să se deschidă conversaţii asupra situaţiei actuale, s-a
vorbit între altele și de război”29. Iese, la un moment dat,
pe culoar și se întâlnește cu Saegiu care, la trecerea pe
lângă ea, o atinge. „Foarte indignată și dându-mi seama
atunci de rostul privirilor domnului, m-am întors și răstită
i-am zis «Se zice pardon, domnule!»”30, a scris Volumnia.
La Mărășești o apucă durerea de cap și coboară că caute
un piramidon. Primește indicaţii către farmacie de la un
agent bătrân, care o și conduce. Când vede că se întoarce
la tren îi spune că spera să-și caute o cameră, căci avea
unde s-o ducă. „În acele momente critice am socotit suficient
că o privire dispreţuitoare este singurul răspuns.”31 – a
rememorat reţinuta. Habar nu avea că în acest timp se
găsesc și niște martori acuzatori: doamnele Greceanu
și Radovici, căpitanul Niculescu, comandantul Gărzii
de la Arsenalul din București și soldatul Alexe Ionescu
din Regimentul 4 Artilerie. Volumnia se urcă înapoi
în tren, dar este dată jos, interogată, timp în care vine
și căpitanul Niculescu „care declară că eu sunt spioană,
că am vorbit cu un ofiţer bulgar în gara Roman și să mă
aresteze”32. Cât privește conversaţia în limba franceză,
nu ratează ocazia de a-l ataca, din nou, pe acuzator:
„Dar ce? Dacă dl. Saegiu nu pricepe deloc această limbă
și cum eu obișnuiesc adesea limba franceză, de unde iese
vinovăţia?”33. Nu a avut trei ţinute, ci s-a dezbrăcat de
hainele groase pe măsură ce s-a încălzit în tren și afară,
rămânând într-o rochiţă subţire și fără mâneci. Finalul
declaraţiei este de-a dreptul sublim și trebuie lăsat să
delecteze cititorul: „Toate vexaţiunile suferite în aceste
4 zile nu le consider decât ca o răzbunare a dlui subcomisar,
32
care nu numai cu mine, dar pe toate cucoanele le privește de
sus până jos crezându-se irezistibil. E regretabil că trebuie
să spun aceasta, dar suferinţele mele morale din aceste zile au
fost așa de mari și dacă nu mă consolam că mai bine să se facă
mai multe cercetări și bănuieli asupra fiinţelor nevinovate
decât să scape unul care ne-ar fi fost periculos, totuși am
dreptul să cer că, dacă cercetându-se toate antecedentele
mele s-ar găsi indicii precise că am servit pe un dușman al
patriei mele, să fiu împușcată. Dacă nu, să se pedepsească
acest domn subcomisar inconștient de menirea lui, mai ales
în aceste timpuri critice când, ce româncă bună, patriotă,
nu se interesează de mersul bun al operaţiunilor noastre,
iar când aude un zvon rău, fals, de nepatriotism, nu-i vine
să creadă și mai întrebăm pe alţii dacă e posibil să fie așa;
iar când auzim o știre îmbucurătoare cu inima mărită și
mândră o împărtășim și celorlalţi”34.
Cazul este transmis telegrafic la București, iar Ion
Panaitescu adnotează: „Se va cere telegrafic să ne trimită
de urgenţă actele dresate în cauză și pe doamna în chestiune.
Brigada I va trimite apoi pe comisarul Gussi să vorbească
cu toate persoanele arătate în telegramă”35. Așadar, o gură
mare, ţinute îndrăzneţe și vorbitul într-o limbă străină
au inclus-o pe Volumnia cea vorbăreaţă în rândul
suspecţilor de spionaj.
Un denunţ anonim (3 septembrie 1916) a atras
atenţia DPSG asupra Iohanei Geza Ferencz, domiciliată
în strada Scaune, nr. 17 din Capitală. Cea în cauză fusese
funcţionară la Consulatul austro-ungar din mai 1915.
Era căsătorită cu un pictor, dar soţul a fost mobilizat și
se părea că își lăsase oasele prin Galiţia. Iohana n-a stat
mult timp singură și trăia în concubinaj cu Constantin
Popescu, maistru mecanic, fiul preotului de la biserica
de pe Calea Moșilor, nr. 53. Acesta a fost mobilizat
cu gradul de locotenent la Marele Cartier General și
o vizita mai rar, de două-trei ori pe săptămână. După
15 august 1916, Iohana a fost interogată de Prefectura
Poliţiei Capitalei ca suspus străin al unei ţări inamice și
i-a fost percheziţionată locuinţa, însă cu rezultat negativ,
așa că a fost lăsată liberă. Agentul nr. 22 a aflat că la
Consulat ea se ocupa „cu plata femeilor mobilizate și avea
salariul lunar de 120 lei”36.
În luna octombrie 1916 femeia este, din nou,
interogată: născută la 12 august 1889, în Budapesta,
ocupaţia menajeră, văduvă, venită în România în 1910,
are 4 clase primare și 3 de gimnaziu. Este considerată
suspectă pentru că are posibilitatea să afle detalii militare
de la concubin, așa că Comisia decide s-o trimită într-un
lagăr pentru femei din statele inamice.
Tot la începutul lunii septembrie 1916, după ofensiva
bulgaro-germană din Cadrilater, au sosit în Brăila
trupe române, care au fost ambarcate și trimise către
1 (83) 2019 document

Cernavodă. Pe timp de noapte, când trupele se îmbarcau,
„s-a observat de către militari niște semnale luminoase ce
proveneau de la o casă de pe malul Dunării”37. Imediat,
o echipă de militari a fost trimisă spre casa respectivă,
însă odată ajunși acolo n-au găsit pe nimeni și nimic.
Brigada Specială de Siguranţă Brăila a organizat un
serviciu de cercetare în zonă, dar nu s-a mai observat
niciun semnal luminos în perioada imediat următoare.
În noaptea de 12/13 octombrie 1916, când Brăila
era plină de trupe ruse, Brigada este anunţată telefonic
de gardianul de la Comandamentul Militar al portului
că „sus pe mal, cu faţa spre Dunăre, se află o casă ale cărei
ferestre sunt luminate și de unde a observat niște semnale
luminoase”38, unde și cu o seară înainte pâlpâise pentru
scurt timp lumina. Subcomisarul Mihăescu însoţit de
agenţi de siguranţă și sergenţi de la Poliţia specială a
portului au plecat și, într-adevăr, au văzut ferestrele
luminate. Mihăescu a luat o gardă militară, s-a dus
la casă, a înconjurat-o și a bătut la ușă. A răspuns o
femeie, care a afirmat că nu știe nimic de nicio lumină
în imobil. A urmat percheziţia din pod și până în
pivniţă și s-a găsit o cameră luminată, cu ferestrele către
Dunăre. Casa era proprietatea lui Mișu Basarabeanu
– „om cu o situaţia materială bună mai înainte, dar acum
a pierdut”39 – situată pe strada Grădina Publică, nr. 2,
nelocuită și păzită ziua de un servitor armean bătrân.
În aprilie 1916, proprietarul a oferit gratis unei femei
din Transilvania, Paraschiva Bodeanu, dreptul de a locui
în trei camere de la parter. Aceasta s-a recomandat
a fi menajeră, iar după 15 august 1916 s-a angajat
infirmieră la Crucea Roșie. Tot ea a declarat că, poate,
luminile de la etaj au fost uitate aprinse de muncitorii care
efectuau reparaţii la imobil. Cu o seară înainte a venit acasă
„însoţită de un cunoscut”40, cu care a stat în sufragerie și apoi
în dormitor, mutând astfel lampa cu petrol dintr-o cameră
în alta. Așa putea fi explicată lumina văzută de gardian în
seara precedentă.
Două zile mai târziu, Paraschiva a plecat de la Dunăre
spre Câmpina, motivând că trebuie să-și aducă fata de
7 ani care stătea la unchiul ei, Dumitru Mirean, șef de
tren. A venit fără copil, iar acest lucru a părut suspect
Brigăzii, care a dispus o nouă percheziţie. Surpriză! S-au
găsit „mai multe adrese, scrise cu creionul pe bucăţele de
hârtie, ale diferiţilor ofiţeri ruși… De asemenea, s-au mai
găsit și cărţi de vizită pe numele de Octavia Mircănescu,
«doctor de la Facultatea de Medicină din Viena, Brăila, str.
Grădina Publică nr. 2». La acestea, mi-a declarat că numele
de Octavia este tot al ei și Mircănescu de familie și că fiind de
cinci ani maseuză, pentru necunoscuţi își dădea acest titlu”41.
Fără multe discuţii Paraschiva/Octavia a fost reţinută
și trimisă în arestul preventiv local. Cam așa s-a sfârșit
document 2019 1 (83)
studii/documente
cariera unei suspecte care n-a știut să-și coordoneze mai
bine vorbele cu documentele compromiţătoare.
De la Botoșani este semnalată o altă suspectă, în
toamna lui 1916, Veronica Voznic zisă Codruș, supusă
austriacă, domiciliată în strada Muncel, nr. 4, care „a
căutat să infiltreze în toţi vizitatorii ei ideea că ungurii și
germanii fiind mai tari vor învinge în acest război și că va fi
rău de ostașii români”42. Cercetările se efectuează discret și
se confirmă că femeia face propagandă antiromânească.
Dar cine era această femeie care primește atâţia vizitatori
încât să fie un formator de opinie local? Păi avea o
meserie extrem de interesantă: ghicitoare în cărţi. Mulţi
rezerviști au trecut pe la ea înainte de a merge la unităţi,
le-a dat în cărţi și „nu a făcut altceva decât să le infiltreze
frica că vor muri în război”43.
Pentru a o acuza este nevoie de dovezi (mai greu…)
sau de martori, care se găsesc repede. Neculai Popescu,
muncitor, a auzit-o pe doamna Codruș vorbind „pe
contul”44 armatei române, că e slab înarmată și soldaţii
mănâncă ciorbă și mămăligă, pe când în armata austro-
ungară „le dă numai pâine albă, bucăţi de slănină și sardele
cele mai bune”45. Aneta Zaharia este vecina de la nr. 6,
așa că știe tot ce se întâmplă la nr. 4. Pentru Aneta
vecina exercită meseria de „vrăjitoare și ghicitoare la
cărţi”46 și se miră câţi oameni i-au trecut pragul, dar a
ţinut contabilitatea. A auzit cu urechile ei când a spus
că germanii „sunt nutriţi mai bine, dispun de bani mulţi și
sunt mai tari ca românii”47. Ba, mai mult, în Austria „e cel
mai mare belșug”48, pe când în România e sărăcie, dar ea
a economisit 7.000 lei și nu-i pasă de nimic indiferent
de ce vremuri vor veni. Un pic mai departe pe strada
Muncel, la nr. 12, domiciliază Maria Onofrei, care a
văzut că „în nenumărate rânduri vin la ea acasă femei și
bărbaţi și le caută în cărţi”49. La toţi le spunea că soldaţii
români sunt hrăniţi prost, numai cu fasole, pe când în
1877 li se dădea o hrană mult mai bună. Acum „vor
muri de foame pe front, iar ungurii și germanii, care sunt
puternici, îi vor tăia pe toţi românii”50. Din 15 august
1916 bărbaţii supuși străini au fost ridicaţi și trimiși
într-o tabără din judeţul Ialomiţa dar, în opinia doamnei
Vozniac/Codruș, femeile străine rămase pe loc au un
cap mai bun decât bărbaţii internaţi.
Ghicitoarea are un fiu, Grigore Voznic, mobilizat în
Regimentul 4 Artilerie, care a fost semnalat șefilor săi să
fie observat dacă nu are aceleași păreri ca și mama lui,
și un fiu vitreg, Matei Blăjescu, mecanic la Atelierele
CFR din Pașcani pus, de asemenea, sub monitorizare.
Prefectul judeţului a fost de acord cu propunerea
Brigăzii și a trimis-o într-o celulă. Pe raportul Brigăzii,
Ion Panaitescu a adnotat că trebuie întocmit și un raport
pentru Marele Cartier General despre această „zicătoare
33
studii/documente

în cărţi”, care submina moralul militarilor și civililor din
Botoșani.
Așadar, destine feminine au intrat în atenţia
structurilor de siguranţă din diferite motive după
15 august 1916 și au avut neșansa să cunoască mediul
neprietenos al unor camere cu gratii. Agenţii de
siguranţă, deși asaltaţi de multe alte probleme, și-au
făcut datoria, însă deciziile au aparţinut liderilor
structurilor de informaţii sau comisiilor însărcinate cu
analiza cazurilor. Pe timp de război deciziile se iau cât
mai repede și scopul principal, evitarea indiscreţiilor
sau minarea moralului, a impus măsuri coercitive, chiar
dacă uneori faptele erau minore, nu foarte clare, dovezile
indirecte și nu foarte convingătoare.

Suspected of Espionage at the Beginning of the First World War (1916-1917)

Assistant Professor Alin Spânu, Ph.D.

Abstract: In the two years of neutrality, on the national territory the two antagonistic blocs
confronted both in the desire to attract Romania in the conflict and to spy on each other. Central
Powers used people from all the social categories in order to obtain information and to influence
certain decisions. In this activity, women were also involved. They accepted to gather information
for various reasons.
Keywords: neutrality, espionage, women, Police and General Security Directorate, intelligence.

NOTE

1 25
Facultatea de Istorie, Universitatea București. Ibidem.
2 26
Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare: ANIC), Fond Ibidem.
27
Direcţiunea Poliţiei și Siguranţei Generale (în continuare: DPSG), Ibidem, f. 6.
28
dosar nr. 666/1916, f. 3. Ibidem, f. 3.
3 29
Ibidem. Ibidem.
4 30
Ibidem. Ibidem.
5 31
Ibidem. Ibidem, ff. 3-4.
6 32
Ibidem, f. 13. Ibidem, f. 4.
7 33
Ibidem. Ibidem.
8 34
Ibidem, f. 15. Ibidem.
9 35
Ibidem, f. 19. Ibidem, f. 15.
10 36
Ibidem. Ibidem, dosar nr. 792/1916, f. 3.
11 37
Ibidem. Ibidem, dosar nr. 889/1916, f. 1.
12 38
Ibidem, f. 29. Ibidem.
13 39
Ibidem, f. 30. Ibidem, f. 2.
14 40
Ibidem, dosar nr. 1089/1916, f. 1. Ibidem.
15 41
Ibidem, f. 2. Ibidem.
16 42
Ibidem, dosar nr. 1001/1916, f. 3. Ibidem, dosar nr. 784/1916, f. 1.
17 43
Ibidem, f. 2. Ibidem.
18 44
Ibidem. Ibidem, f. 2.
19 45
Ibidem, dosar nr. 1027/1916, f. 3. Ibidem.
20 46
Ibidem, dosar nr. 1116/1916, f. 2. Ibidem, f. 3.
21 47
Ibidem, dosar nr. 1119/1916, f. 3. Ibidem.
22 48
Ibidem, dosar nr. 1122/1916, f. 1. Ibidem.
23 49
Ibidem. Ibidem, f. 4.
24 50
Ibidem, dosar nr. 744/1916, f. 2. Ibidem.

34 1 (83) 2019 document


MAREA UNIRE ŞI BRAŞOVUL
L
uând cuvântul la una dintre ședinţele Academiei
Române, marele orator și scriitor Barbu
Ștefănescu Delavrancea dădea glas vibrant
ideii de unitate naţională:  data de 9 noiembrie 19185,
„Avem același dor, aceleași dureri, aceleași aspiraţiuni.
Cântăm aceleași cântece și aceeași doină... Durerile și bucuriile
celor de dincolo sunt și ale noastre și ale noastre sunt ale lor.
Dușmanii lor sunt și ai noștri... Visul atâtor generaţii de
strămoși, de moși și de părinţi l-am visat și noi, și acum îl vedem
aievea”. Același orator afirma cu dârză justificare: „Suntem
un singur popor, Carpaţii ne sunt șira spinării”2.
Realizarea Unirii este consecinţa logică a unei evoluţii,
pe care diplomaţia și politica au numit-o „principiul
naţionalităţilor”, care a dominat în mod evident secolul
XIX, fiind acceptat în conștiinţa lumii odată cu Revoluţia
de la 1848 și realizată prin Pacea de la 1919.
Iată ce zicea Aurel Constantin Popovici, în 1894:
„principiul naţionalităţilor constă în pretenţiunea unor certe
grupuri sociale a fi recunoscute libere și egale cu alte asemenea
grupuri este pretenţia indiscutabilă etică a popoarelor a se
dezvolta liber, conform spiritului lor particular a egalităţii
pe baza condiţiilor generale de dezvoltare”3.
Înainte de existenţa oricăror alte evenimente
exterioare, conștiinţa întregului popor român era complet
pregătită pentru unire și nu se așteptau decât momentele
potrivite care să dea posibilitatea înjghebării Statului
Unitar Român.
La începutul lunii octombrie 1918, după o întâlnire
la Budapesta a reprezentanţilor Partidului Naţional
Român cu reprezentanţii mișcării social-democrate
din Transilvania, ca o etapă necesară de organizare a
luptei naţionale a românilor din Transilvania, se creează
Consiliul Naţional Central Român. Acesta a fost un
organ politic al românilor din Transilvania, care a
desfășurat o dublă activitate, politică și administrativă,
având funcţiile unui organism statal central4.
Consiliul Naţional Român Central își începe
activitatea la Arad, la 2 noiembrie 1918, în casa lui Ștefan
Cicio Pop care este ales președinte. Începutul l-a făcut
Aradul. Au urmat Alba Iulia, Cluj, Târgu Mureș, Sibiu.
Brașovenii, constituiţi într-un Comitet de iniţiativă
format în ultimele zile ale lunii octombrie, s-au întrunit
în casele parohiale ale Bisericii Sfântului Nicolae din
Schei. Această adunare naţională a românilor a fost
cadrul constituirii Sfatului Naţional Român din Ţara
Bârsei compus din 35 de membri, având în frunte un
Comitet Executiv alcătuit din 12 fruntași naţionali, la
care se adăugau 23 de reprezentanţi ai comunelor din
Ţara Bârsei.
Sfatul Naţional Român din Ţara Bârsei constituit
ca for conducător al locuitorilor din Ţara Bârsei a
document 2019 1 (83)
studii/documente
Consilier superior Aurelian ARMĂŞELU1
lansat primul număr al
organului său de presă
„Glasul Ardealului”, în
în care exprima aspiraţiile
naţionale ale populaţiei
românești.
„Sfatul naţional și garda
naţională sunt instituţiile,
care caracterizează primele
luni de revoluţie. O activitate
febrilă se desfășoară în
cadrul acestor instituţii.
Reprezentanţii românilor Barbu Ştefănescu Delavrancea
din Ţara Bârsei, constituiţi
în Sfat Naţional se adună, însoţiţi de popor, în fiecare zi de
târg, la ora fixată, mai întâi în sala de ședinţe a Comitetului
Parohial de la biserica Sfântu Nicolae, mai târziu când aceasta
se dovedește de prea mică, în casa Sfatului Orășenesc, pentru
ca [sic!] cu bună chibzuială să pună la cale trebile obștești din
toate comunele. Călări, în haine de sărbătoare și cu mulţime de
drapele tricolore în frunte, sosesc românii de pe toată întinderea
Ţării Bârsei, ca să-și aducă pe reprezentanţii lor la ședinţele
Sfatului Naţional Român, prima instituţie de administraţie
românească în pământul dezrobit al Ardealului. Iar Garda
Naţională formează prima armată română, pe care această
administraţie se reazemă. Toţi câţi s-au întors din război,
ofiţeri și soldaţi, deja a doua zi intră în Garda Naţională.
Munca e intensă: se lucră cu înfrigurare zi și noapte. Dar
evenimentele se precipită. România a declarat din nou război
nemţilor și a început alungarea lor de pe glia strămoșească.
Înfrânţi aceștia cerșesc armistiţiul. Prin zăpadă până la brâu
și pe un ger neobișnuit pe timpul acesta, nemţii trec munţii și
se așează în toată întinderea Ţării Bârsei, că vor fi ca acasă.
Dar garda noastră ajunge să cunoască condiţiile armistiţiului
și pretinde respectarea lor. Nemţii n-au ce face și încep a preda
cai, vite, vehicule, tot ce în retragerea lor vertiginoasă avuseseră
încă timp să smulgă de la cei, pe care îi credeau robiţi pentru
vecie”.
În 10/23 noiembrie 1918 s-a format Consiliul Militar
Român Judeţean care avea ca scop crearea și organizarea
gărzilor naţionale6. Consiliul Militar Român Judeţean
avea în frunte un stat-major, format din comandant,
adjunct și secretar, cancelaria aflându-se în clădirea
Internatului Școlilor Medii Românești, în str. Prundului
nr. 39. Comandant al gărzilor române din Ţara Bârsei a
fost numit căpitanul Aurel Ciortea, iar adjunct căpitanul
Iancu Munteanu.
Zona de acţiune a Consiliului Militar Român
Judeţean cuprindea întreg comitatul Brașov, comunele
din comitatul Făgăraș, comunele brănene, cele din
35
studii/documente
Tohanul Vechi și Nou, Zărnești, Poiana Mărului, Vulcan,
Holbav, Ţânţari și Vlădeni, plus o parte a comitatului
Trei Scaune7.
În „Glasul Ardealului” au fost publicate „Regulamentul
de organizare și funcţionare a gărzilor naţionale”,
comunicatele oficiale și ordinele de zi ale comenzii
militare române din Brașov.
Trebuie să precizăm că anterior constituirii Sfatului
Naţional Român din Ţara Bârsei, în data de 15 noiembrie
1918, în urma unor tratative eșuate cu guvernul maghiar,
Consiliul Naţional Român Central ia hotărârea de a
declara unirea românilor transilvăneni, crișeni, bănăţeni
și maramureșeni cu Regatul României într-o Mare
Adunare Naţională. Din „Anuarul pe anul școlar 1918-
1919”8 al Școlii Comerciale Superioare Greco-Orientale
Române din Brașov aflăm că delegaţia brașoveană
exprima cu entuziasm participarea:
„Într-o săptămână Ţara Bârsei e în picioare și delegaţii
ei plecăm să jurăm dimpreună întregii românimi de dincoace
de munţi, că de aci înainte suntem liberi, stăpâni numai noi
pe soarta noastră; în vagoane fără geamuri și în vagoane de
vite, pe un ger aspru, călătorim veseli în culmea fericirii și în
ciuda funcţionarilor unguri, care rămân buimăciţi și nu-și
pot crede ochilor ce văd”.
Astfel, ca urmare a eforturilor Consiliului Naţional
Român Central, într-o zi de duminică, la 1 decembrie
1918 are loc Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia a
celor 1.228 de deputaţi, în Sala Cazinoului, care votează
în unanimitate Hotărârea de la Alba Iulia a Unirii
Transilvaniei cu Regatul României.
Participanţii brașoveni la acel eveniment relatau starea
de spirit a delegaţilor:
„La Alba Iulia, mulţimea norodului românesc stă să
întunece văzduhul. În cetate, în sala cea mare a Cazinoului
militar, reprezentanţii neamului formează o pădure întreagă
de stejari. Galeriile sunt arhipline de doamnele române. Iar
când hotărârea istorică e aclamată din miile de piepturi ca
izbăvitoarea suferinţelor de secole, un cutremur de înfiorare
străbate mulţimea, ce așteaptă cu încredere vestea de
mântuire. Cu sufletul înălţat și cu lacrimi de fericire în ochi
dăm slavă Celui de sus, că ne-a învrednicit să trăim aceste
clipe sfinte!”.
Adunarea Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie
1918, reprezentând și înfăţișând Naţiunea Română din
Transilvania, Banat și Ţara Ungurească în deplina ei
suveranitate, s-a îngrijit în cadrul hotărârilor ei epocale
de un organ reprezentativ și conducător al Naţiunii
instituind un Mare Sfat Naţional Român. Marele Sfat a
fost compus din 212 membri recrutaţi din reprezentanţii
Partidului Naţional Român, ai Partidului Social
Democrat, ai clerului român și ai organizaţiilor sociale,
culturale, economice românești din Ardeal și Banat.
Acest Mare Sfat, în urma caracterului eterogen și a
compoziţiei sale, neavând mobilitatea și posibilitatea de
iniţiative și de acţiune cerute în acele vremuri, în prima
ședinţă din 2 decembrie 1918 a ales un Comitet format
din 15 membri transferând mandatele sale asupra acestui
Comitet. Comitetul astfel instituit a primit denumirea
36
de Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului și
ţinuturilor românești din Ungaria și a fost învestit cu
adevărate puteri de guvernare, legislative și executive
nelimitate, devenind singurul organ îndreptăţit de a
reprezenta Naţiunea română din aceste părţi și a dispune
în numele său. Cu toate acestea au existat și restricţii
referitor la atribuţiile Consiliului Dirigent. Astfel,
afacerile străine, armata, căile ferate, poștele, telegrafele,
telefoanele, circulaţia fiduciară, vămile, împrumuturile
publice și siguranţa generală a Statului s-au declarant
a fi de resortul guvernului regal de la București, în care
Consiliul Dirigent avea trei reprezentanţi.
Consiliul Dirigent înfiinţează, cu data de
14 decembrie, la Sibiu, „Gazeta Oficială” în care să se publice
hotărârile Marelui Sfat Naţional, decretele, ordonanţele,
regulamentele, notele circulare și oricare alte decizii ale
Consiliului Dirigent, ale șefilor de resort ai acestuia, cum
și ale altor înalte autorităţi ale statului. Această gazetă, de
la nr. 1 la 99, a apărut neîntrerupt până la 31 martie 1929.
Consiliul a hotărât, totodată, ca dispoziţiile sale cu
caracter legislativ să poarte denumirea de decret. Cel
mai important decret este Decretul I despre funcţionarea
în mod provizoriu a serviciilor publice, aplicarea legilor
despre funcţionarea și întrebuinţarea limbilor, care a fost
emis la 24 ianuarie 1919 și publicat în „Gazeta Oficială”
din 27 ianuarie 1919. Limba română se declară limbă
oficială în serviciile publice. Limba de predare în școlile
comunale, confesionale, fundaţionale, particulare să fie
cea hotărâtă de susţinătorul școlii: în școlile primare de
Stat instrucţia să se facă în limba majorităţii populaţiei,
instituindu-se pentru minoritari care dau un număr de
elevi suficient, cursuri paralele în limba lor; în școlile
secundare din judeţ instrucţia să se facă în limba
majorităţii populaţiei din judeţ; iar în învăţământul
superior să se întrebuinţeze limba majorităţii populaţiei
din regiunea respective.
Decretul II cuprinde dispoziţiile privitoare la
funcţionarea în mod provizoriu a serviciilor publice
administrative, introduce noile denumiri românești,
stabilește atribuţiile prefectului etc.
În afară de opera legislativă propriu-zisă, alte două
mari acte au emanat de la Consiliul Dirigent. Este
vorba de Legea privitoare la reforma agrară și la Legea
electorală9.
În nr. 13-15 din 28 februarie 1919 este publicată
lista membrilor Marelui Sfat Naţional Român aleși în
Adunarea de la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918. Astfel
aflăm numele celor care ne-au reprezentat comunitatea:
Brașov: Dr. Vasile Saftu, protopop; Tiberiu Brediceanu,
director de Bancă; Petru Popoviciu, proprietar; Pompiliu
Dan, învăţător director (Zărnești); Axente Banciu,
profesor; Dr. Voicu Niţescu, avocat; Dr. Iosif Blaga,
director gimnazial; Mihaiu Popoviciu, proprietar; Victor
Brătfălean, tipograf și George Grădinar, tâmplar.
Făgăraș: Dr. Nicolae Șerban, avocat; Dr. Ariton Pralea,
avocat și Dr. Octavian Vasu, avocat.
Ne vom rezuma a prezenta câteva evenimente ce au
marcat Brașovul, evenimente ce aveau să consfinţească
1 (83) 2019 document
 studii/documente

preţuirea și importanţa Brașovului în cadrul României la o cotitură locomotiva fumegândă a trenului, urmată de
Mari în perioada imediat următoare: șirul vagoanelor încărcate cu soldaţi, la a căror apropiere au
Intrarea armatei române în Brașov izbucnit vulcanic uralele atât din piepturile soldaţilor, cât și
Din „Glasul Ardealului” nr. 19-1918 aflăm cum au a mulţimii de pe peron.La oprire, din tren a coborât colonelul
fost confecţionate stindardele tricolore românești pentru Dobre, urmat de o patrulă purtând Drapelul regimentului.
primirea armatei române: Întru întâmpinare a ieșit Sfatul Naţional, în frunte cu
„Din cauza lipsei mari de stofe e absolut imposibil a se găsi protopopul Saftu, precum și comandantul Gărzii Naţionale
stindarde tricolor românesc. Magistratul și poliţia orașului brașovene, urmat de purtătorii Drapelului gărzii.După
Brașov, care încă se pregătesc pentru primirea trupelor ce protopopul Saftu a adresat o caldă urare de bun venit și
române, au avut o idee după ce comandantul
ingenioasă pentru batalionului a
pregătirea steagului mulţumit și a sărutat
tricolor: din seria de D rapelul găr zii
steaguri ce le arborau naţionale, ca la un
în decursul războiului semn, toată lumea
și care azi nu mai a început să cânte
au nicio noimă, au «Pe al nostru steag e
împrumutat de la scris unire». Apoi, s-a
cel unguresc culoarea hotărât ca în aceeași
roșie; de la cel austriac zi, la orele 4 după
coloarea galbenă și de masa, după ce va fi
la cel săsesc coloarea încartiruit în fosta
albast ră și astfel cazarmă a honvezilor
au făcut mândr u (astăzi sediul
stindard românesc”. Comisariatului
Un amplu și Militar – n.n.),
emoţionant tablou, Batalionul 6 Vânători
care redă fidel să-și facă intrarea
intrarea armatei triumfală în oraș,
Oraşul Braşov la începutul secolului XX
române în Brașov, precedat de Garda
după proclamarea Unirii de la Alba Iulia, ne este creionat Naţională.Minunata veste s-a răspândit între timp în
de George Dragoș, participant la eveniment, fost stegar în comunele învecinate, așa că, începând de la capătul străzii
armata austro-ungară, șeful Gărzii Naţionale din Săcele10: Șirul Vămii (astăzi str. Mureșenilor – n.n.) și până la
„Libertatea și unitatea naţională era înfăptuită de zece Liceul «Șaguna», se adunase mulţimea românilor – femei,
zile prin voinţa și hotărârea liber exprimată la Alba Iulia bărbaţi și copii. Îndeosebi, Piaţa Sfatului era plină de lume.
de către poporul român din Transilvania, când și-a făcut Se remarcau mai cu seamă româncele din Șcheii Brașovului,
intrarea triumfală în Brașov prima unitate din armata prin tradiţionalele și pitoreștile lor costume. Feţele tuturor
română, Batalionul 6 Vânători, sub comanda colonelului străluceau de bucurie. La orele patru, în sunet de goarne
Dobre.În ziua de 10 decembrie 1918, pe la orele 11, mă au intrat în strada Șirul Vămii un grup de juni călări,
prezentasem cu raportul săptămânal din partea Secţiei apoi Garda Naţională în formaţie de marș, urmată de
a IX-a Săcele, la Comandamentul Gărzilor Naţionale Batalionul 6 Vânători. La apariţia lor, populaţia a izbucnit
Române din Ţara Bârsei, care-și avea sediul în clădirea în puternice strigăte de «Trăiască viteaza armată română!»,
Internatului Liceului «Șaguna», din fosta stradă a «Trăiască România Mare!» la care soldaţii, pășind voinicește
Prundului.La intrarea în birou, profesorul Aurel Ciortea, răspundeau prin puternice urale.Toată lumea s-a îndreptat
comandantul Ţării Bârsei, cu sclipiri de bucurie în ochi, mi-a apoi înspre Liceul Șaguna, unde în sala festivă, ticsită de
comunicat că șeful gării l-a încunoștinţat prin telefon, că peste lume, s-au realizat cuvântări înflăcărate din partea Sfatului
două ore va sosi, dinspre Sf. Gheorghe, un tren cu armată Naţional, a Gărzii Naţionale, a Reuniunii Femeilor, a
română.Imediat a fost anunţat protopopul Dr. Vasile Saftu, corpului didactic al liceului și din partea armatei. Au răsunat
președintele Sfatului Naţional din Ţara Bârsei, căpitanul apoi însufleţite cântece patriotice. Ca încheiere, toată lumea,
Bujor Voina, comandantul Gărzii Naţionale Române din și cei din sală și cei de pe coridoare au început să cânte cu foc:
Brașov și alte persoane, în vederea pregătirii unei primiri cât «Hai să dăm mână cu mână, cei cu inima română» și să joace
mai însufleţite a primilor soli ai eroicei armate române.Sfatul «Hora Unirii». Iar la sfârșit, să se îmbrăţișeze de bucuria
Naţional și Garda Naţională Română, cu drapel în frunte, fericitului vis împlinit al libertăţii și unităţii naţionale”11.
precum și românii și româncele brașovene, care au putut Un alt eveniment memorabil îl constituie vizita
fi anunţaţi în grabă, au ieșit întru întâmpinarea armatei generalului Henri Mathias Berthelot, în data de 3 ianuarie
române. La orele 12 și jumătate, peronul gării era deja plin de 1919. Din „Anuarul pe anul școlar 1918-1919” al Școlii
lume copleșită de emoţia plăcutei așteptări. Nu peste mult s-a Comerciale Superioare Greco-Orientale Române din
auzit din depărtare sunet prelung de goarnă, apoi a apărut Brașov (astăzi Colegiul „Andrei Șaguna” – n.n.), publicat

document 2019 1 (83) 37

studii/documente

la Brașov, în 1919, de Ioan Pricu,directorul școlii, aflăm Și un ultim

descrierea emoţiei și entuziasmului plin de respect al eveniment îl
participanţilor la întâlnirea cu generalul Berthelot: constituie vizita
„Astfel, nu trece mult și după celelalte centre românești, în Ardeal a
Brașovul primește vizita marelui binefăcător al neamului, Majestăţilor Lor
care, ca reprezentant al Franţei glorioase, își închinase toată Regale Regele
energia sângelui său latin pentru înfăptuirea idealului Ferdinand și Regina
nostru naţional. Generalul Berthelot e primit cu pompa Maria, la începutul
strălucitoare, specifică personajelor ilustre, și cu iubirea caldă, lunii iunie 1919,
ce se dă amicilor devotaţi. Încununaţi de cortegiul mândrilor cu oprire scurtă
noștri Juni, pe tot parcursul, generalul e aclamat de mulţimea, în gara Brașov.
care alergase din toate unghiurile Ţării Bârsei să vadă pe Din anuarul sus
nobilul fiu al Franţei, de la care neamul nostru atât de mult menţionat aflăm:
bine a avut. După obiceiul strămoșesc în biserica Sf. Nicolae „În drumul
din Prund se înalţă o fierbinte rugăciune de mulţumire către lor spre Tisa
Atotputernicul pentru răsplata tuturor suferinţelor îndurate, înt r u cercetarea
apoi în sala festivă a liceului, în prezenţa elevilor, generalul e pământului stră-
întâmpinat cu acordurile puternice ale Marseillaise-i, cântate moșesc dezrobit,
în cor, și binecuvântat în numele școlilor și al instituţiilor Majestăţile lor se Generalul Henri Mathias Berthelot
noastre culturale pe de-o parte, pe de alta în numele opresc mai întâi la şi principele Carol
Reuniunii Femeilor Române. Emoţionat, generalul Berthelot noi. Primirea în gară, deși f ixată numai pe minute, e
răspunde și nu dorește nimic mai mult, decât ca bucuria și impunătoare. Solemnitatea, când primul rege român însoţit
fericirea, de care ne-am învrednicit astăzi, să fie spre mărirea de regina sufletelor românești, pune de prima dată piciorul
neamului, iar gloria României Mari să strălucească cât timp pe pământul dezrobit al Ardealului, cutremură până în
va străluci soarele pe cer”. adâncurile sufletului pe toţi de faţă”.
În primăvara anului 1919, Brașovul primește vizita Trei ani mai târziu, imediat după încoronarea din
principelui moștenitor Carol. anul 1922, aceștia reveneau pentru a marca comemorarea
„Și ca o mărturie vie a acestei unităţi, în primăvară, Alteţa soldaţilor români uciși în bătălia de la Bartolomeu. Cu acea
Sa Regală, principele moștenitor Carol, odrasla nobilă, de care ocazie, în semn de adâncă preţuire, orașul dona familiei
în adâncurile noastre de mult erau legate speranţele, ce ni s-au regale bijuteria Ţării Bârsei, și anume, Castelul Bran.
realizat, vine să inspectez trupele regimentelor nou formate Încheiem scurtul periplu aniversar de centenar, redând
din voinicii noștri ardeleni. Brașovul îl primește cu focul celui cuvintele marelui scriitor, orator și publicist care a fost
mai curat entuziasm și tălmăcirea celor mai bogate nădejdi în Barbu Ștefănescu Delavrancea, care s-a stins în anul Marii
viitorul neamului. În gară, la primire, elevii noștri se prezintă Uniri, cu puţin timp înainte ca aceasta să se înfăptuiască:
ca cercetași. Prinţul e vădit satisfăcut, când primește raportul „România este patria noastră și a tuturor românilor. E
profesorului-comandant. Apoi la liceu, în sala festivă unde România celor de demult și a celor de mai apoi. E patria celor
ne adunăm cu toţii, ca să primim vizita princiară anunţată, dispăruţi și a celor ce va să vie”.
personalitatea cuceritoare a prinţului nostru varsă valuri de
entuziasm în sufletele fragede ale tinerimii noastre școlare”. LA MULŢI ANI, ROMÂNIA!
The Great Union and Braşov - Aurelian Armăşelu
Abstract: The newspaper „Official Gazette” offers us an image of the enthusiasm of the inhabitants from
Ţara Bârsei and from Braşov regarding the Great Assembly in Alba Iulia that took place on December 1, 1918
where was decided the Union with the Kingdom of Romania. In Braşov, the year 1919 was marked by the arrival
of the Battalion 6 Mountain Infantry – the first unit of the Romanian Army and the visits of General H.M.
Berthelot, Prince Carol, King Ferdinand and Queen Mary.
Keywords: Romanian National Guard, Ţara Bârsei, Braşov, Great Union, official visits.
NOTE
1
Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Braşov. 8
Ioan Pricu, Anuarul pe anul 1918-1919 al Şcoalei Comerciale Superioare
2
http://ro.m.wikipedia.org/wiki/Barbu_Ştefănescu_Delavrancea. Greco-Orientale Române din Braşov, 1919, Braşov.
3 9
https://www.tpo.ro/educatie/ce-inseamna-principiul-nationalitatilor. Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul 1918-1928, Editura Cultura
4
https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Consiliul_Naţional _Român_Central. Naţională, Bucureşti, 1929.
5
Publicaţia a apărut între 9/22 noiembrie 1918 şi 12 ianuarie 1919. 10
Organizarea noastră naţională – Săcele: „Garda naţională română condusă
6
Formaţiuni militare româneşti aflate la fel ca şi consiliile sau sfaturile naţionale de stegarul Gheorghe Dragoş susţine singură ordinea în comună, căci garda
sub autoritatea Consiliului Naţional Român Central. ungurească în care fuseseră mai mulţi bandiţi de meserie s-a desfiinţat. Ca un
7
Luana Popa, Constituirea şi activitatea Consiliului (Sfaturilor) şi a Gărzii simbol al reînvierii acestor sate, la casa de servici a gărzii, fâlfâie mândrul
naţionale române din actualul judeţ Braşov (1918-1919), în „Cumidava” steag tricolor!” în „Glasul Ardealului” nr. 20 din 6 decembrie 1918.
11
XIV, 1989. Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Braşov, Fond Luana Popa, dosar nr. 155.

38 1 (83) 2019 document


ORGANIZAREA MILITARĂ A TRANSILVANIEI ŞI BANATULUI
ÎN ANUL 1919
N
ecesităţile
de ordin
strategic
referitoare la apărarea
teritoriului naţional,
apărute în urma Unirii
de la 1 decembrie
1918, a Transilvaniei și
Banatului cu Regatul
României, au impus ca
la 25 ianuarie 1919 să
fie semnat de către regele
Ferdinand I, Decretul- Generalul de corp de armată
lege nr. 345 referitor la Constantin Christescu
înfiinţarea Corpurilor 6
și 7 Armată2 în teritoriile recent unite cu Vechiul Regat.
Pentru executarea Decretului-lege aprobat de șeful
statului, la 26 ianuarie 1919, șeful Marelui Stat Major,
generalul de corp de armată Constantin Christescu
a înaintat ministrului de Război, generalul de corp
de armată Arthur Văitoianu, confidenţial, „Decizia
Ministerială nr. 40” relativă la înfiinţarea marilor unităţi
și unităţi în Transilvania și Banat. În cuprinsul acelei
decizii ministeriale erau prevăzute:
1. Corpurile 6 și 7 urmau să aibă compunerea
organică, circumscripţiile teritoriale și dislocarea
prevăzută în tabelele respective ale Marelui Stat Major;
2. Trupa se recruta din toate naţionalităţile din
teritoriul unit, cu exceptarea naţionalităţilor din Ordinul
confidenţial nr. 95/1919;
3. Încadrarea cu ofiţeri combatanţi și necombatanţi
urma să se facă cu ofiţeri activi care trebuiau să se
angajeze în scris că doresc a intra în armata română,
depunând jurământul legal;
4. Ofiţerii de rezervă, care nu doreau să opteze
pentru vreo cetăţenie străină, erau direct înscriși în
controalele cercurilor de recrutare respective, fiind
supuși tuturor îndatoririlor prevăzute de legile și
regulamentele militare din Regat;
5. Compunerea organică a corpurilor de trupă din
infanterie era cea din tabelul anexat deciziei, iar pentru
celelalte corpuri de trupă și servicii urma să fie aceia
din tabelele de efective din 1916 ale armatei Vechiului
Regat;
document 2019 1 (83)
studii/documente
Colonel Dr. Gabriel-George PĂTRAŞCU1
6. Se înfiinţau la
acea dată doar Diviziile
16 și 18 Infanterie;
7. S e r v i c i u l d e
organizare trebuia să dea
dispoziţii pentru luarea
în primire a cazărmilor
și mobilierului de
cazarmament unităţilor
care se înfiinţau;
8. D i r e c ţ i i l e
Echipamentului,
Subzistenţei, Arma- Generalul de corp de armată
mentului, Geniului, Arthur Văitoianu
Sanitare și Remontă
aveau ca responsabilitate de a da ordine de distribuţie
pentru echipamentul de toate categoriile, bucătării de
campanie, armamentul portativ, mitraliere și guri de
foc, cu muniţiile lor, chesoane, trăsuri regulamentare,
telefoane, unelte și materiale de geniu, material sanitar,
spitalicesc și farmaceutic, cai de șea și ham. Pentru
calculul cantităţii de muniţie se avea în vedere tabelele
de efective menţionate la art. 5. Se aloca ca muniţie:
500 cartușe de fiecare armă; 200 cartușe de fiecare
carabină; 100 cartușe de fiecare revolver; 10.000 cartușe
de fiecare mitralieră; 500 lovituri tun; 500 lovituri de
fiecare obuzier;
9. Justiţia militară se aplica, conform Codului
de Justiţie Militară al armatei române, de instanţele
de justiţie militară organizate după modelul celor din
armata română, cu aplicarea măsurilor necesare în
perioada de tranziţie;
10. Administraţia în corpurile de trupă se făcea
potrivit Legii și Regulamentului de administraţie al
armatei române, cu aplicarea măsurilor impuse de
perioada de tranziţie;
11. Măsurile de detaliu în privinţa organizării se
luau de „Serviciul de Organizare” a cărui compunere
se dădea de Ministerul de Război prin ordin special;
12. Direcţiile și serviciile din Ministerul de
Război trebuiau să ia măsurile necesare și dădeau
instrucţiuni de detaliu pentru aducerea la îndeplinire
a acelei decizii ministeriale, în părţile care le
reveneau.
39
studii/documente

CORPUL 6 ARMATĂ (CLUJ)

Cuprindea cercurile de recrutare: Odorhei,Târgu Mureș, Cluj, Bistriţa, Oradea Mare, Beiuș, Satu Mare și Sighetul Marmaţiei
A. Divizia 16 (Bistriţa)
Se recruta din cercurile de recrutare: Odorhei, Târgu Mureș, Cluj, Bistriţa
Brigada 41 Infanterie Târgu Mureș Brigada 42 Infanterie Cluj
Regimentul 81 Infanterie Odorhei Regimentul 83 Infanterie Cluj
Regimentul 82 Infanterie Târgu Mureș Regimentul 84 Infanterie Bistriţa
Batalionul 16 Vânători Seredea Ciucului
Brigada 16 Artilerie Cluj
Regimentul 31 Artilerie Cluj
Regimentul 32 Obuziere Cluj
Batalionul 16 Pionieri Dej
Spitalul militar al Diviziei Bistriţa
B. Divizia 17 (Oradea Mare)
Se recruta din cercurile de recrutare: Oradea Mare, Beiuș, Satu Mare, Sighetul Marmaţiei
Brigada 43 Infanterie Beiuș Brigada 44 Infanterie Satu Mare
Regimentul 85 Infanterie Oradea Mare Regimentul 87 Infanterie Satu Mare
Regimentul 86 Infanterie Beiuș Regimentul 88 Infanterie Sighetul Marmaţiei
Batalionul 17 Vânători Zalău
Brigada 17 Artilerie Oradea Mare
Regimentul 33 Artilerie Oradea Mare
Regimentul 34 Obuziere Oradea Mare
Batalionul 17 Pionieri Satu Mare
Spitalul militar al Diviziei Oradea Mare
C. Comandamentul 6 Teritorial (Cluj)
(denumit în timp de război Divizia 20)
Cuprindea cercurile de recrutare: Odorhei,Târgu Mureș, Cluj, Bistriţa, Oradea Mare, Beiuș, Satu Mare și Sighetul Marmaţiei
Brigada 49 Infanterie Odorhei Cercul de recrutare Odorhei cu birourile de recrutare
Regimentul 97 Infanterie Odorhei și rechiziţii Odorhei
Cercul de recrutare Târgu Mureș cu birourile de
Regimentul 98 Infanterie Târgu Mureș
recrutare și rechiziţii Târgu Mureș
Brigada 50 Infanterie Bistriţa Cercul de recrutare Cluj cu birourile de recrutare și
Regimentul 99 Infanterie Cluj rechiziţii Cluj
Cercul de recrutare Bistriţa cu birourile de recrutare și
Regimentul 100 Infanterie Bistriţa
rechiziţii Bistriţa
Cercul de recrutare Oradea Mare cu birourile de
Brigada 51 Infanterie Oradea Mare
recrutare și rechiziţii Oradea Mare
Cercul de recrutare cu Oradea Mare cu birourile de
Regimentul 101 Infanterie Oradea Mare
recrutare și rechiziţii Oradea Mare
Cercul de recrutare Beiuș cu birourile de recrutare și
Regimentul 102 Infanterie Beiuș
rechiziţii Beiuș
Cercul de recrutare Satu Mare cu birourile de recrutare
Brigada 52 Infanterie Sighetul Marmaţiei
și rechiziţii Satu Mare
Cercul de recrutare cu Satu Mare cu birourile de
Regimentul 103 Infanterie Satu Mare
recrutare și rechiziţii Satu Mare
Cercul de recrutare Sighetul Marmaţiei cu birourile de
Regimentul 104 Infanterie Sighetul Marmaţiei
recrutare și rechiziţii Sighetul Marmaţiei3
Brigada 20 Artilerie Târgu Mureș
Regimentul 39 Artilerie
Regimentul 40 Obuziere Satu Mare
Batalionul 20 Pionieri Cluj

40 1 (83) 2019 document

 studii/documente

D. Trupe și servicii neîndivizionate

Brigada 6 Călărași Târgu Mureș
Regimentul 11 Călărași Târgu Mureș
Regimentul 12 Călărași Gherla
Atelierul regional de Confecţii al Corpului 6 Armată cu Depozitul de echipament Cluj
Consiliul de Război al Corpului 6 Armată Cluj
Închisoarea militară a Corpului 6 Armată Cluj
Comenduirea Pieţei Cluj
CORPUL 7 ARMATĂ (SIBIU)
Cuprindea cercurile de recrutare: Brașov, Sibiu, Alba Iulia; Orăștie, Arad; Timișoara, Caransebeș și Becicherecu Mare
A. Divizia 18 (Sibiu)
Se recruta din cercurile de recrutare: Brașov, Sibiu, Cluj, Alba Iulia și Orăștie
Brigada 45 Infanterie Brașov Brigada 46 Infanterie Orăștie
Regimentul 89 Infanterie Brașov Regimentul 91 Infanterie Alba Iulia
Regimentul 90 Infanterie Sibiu Regimentul 92 Infanterie Orăștie
Batalionul 18 Vânători Sf. Gheorghe
Brigada 18 Artilerie Sibiu
Regimentul 35 Artilerie Sibiu
Regimentul 36 Obuziere Sibiu
Batalionul 18 Pionieri Alba Iulia
Spitalul Militar al Diviziei Sibiu
B. Divizia 18 (Timișoara)
Se recruta din cercurile de recrutare: Arad, Timișoara, Caransebeș și Becicherecu Mare
Brigada 47 Infanterie Arad Brigada 48 Infanterie Biserica Albă
Regimentul 96 Infanterie Arad Regimentul 95 Infanterie Lugoj
Regimentul 94 Infanterie Timișoara Regimentul 96 Infanterie Biserica Albă
Batalionul 19 Vânători Panciova
Brigada 19 Artilerie Lugoj
Regimentul 37 Artilerie Timișoara
Regimentul 38 Obuziere Lugoj
Batalionul 17 Pionieri Deva
Spitalul militar al Diviziei Timișoara
C. Comandamentul Teritorial (Alba Iulia)
(denumit în timp de război Divizia 21)
Cuprindea cercurile de recrutare: Brașov, Sibiu, Alba Iulia, Orăștia, Arad, Timișoara, Caransebeș și Becicherecu Mare
Brigada 53 Infanterie Sibiu Cercul de recrutare Brașov cu birourile de recrutare și
Regimentul 105 Infanterie Brașov rechiziţii Brașov
Cercul de recrutare Sibiu cu birourile de recrutare și
Regimentul 106 Infanterie Sibiu
rechiziţii Sibiu
Brigada 54 Infanterie Alba Iulia Cercul de recrutare Alba Iulia cu birourile de
Regimentul 107 Infanterie Alba Iulia recrutare și rechiziţii Alba Iulia
Cercul de recrutare Orăștie cu birourile de recrutare
Regimentul 108 Infanterie Orăștie
și rechiziţii Orăștie
Cercul de recrutare Timișoara cu birourile de
Brigada 55 Infanterie Timișoara
recrutare și rechiziţii Timișoara
Cercul de recrutare cu Arad cu birourile de recrutare
Regimentul 109 Infanterie Arad
și rechiziţii Arad
Cercul de recrutare Timișoara cu birourile de
Regimentul 110 Infanterie Timișoara
recrutare și rechiziţii Timișoara
Brigada 56 Infanterie Becicherecu Mare Cercul de recrutare Caransebeș cu birourile de
Regimentul 111 Infanterie Caransebeș recrutare și rechiziţii Caransebeș

document 2019 1 (83) 41

studii/documente

Cercul de recrutare cu birourile de recrutare și

Regimentul 112 Infanterie Becicherecu Mare
rechiziţii Becicherecu Mare
Brigada 21 Artilerie Brașov
Regimentul 41 Artilerie Brașov
Regimentul 42 Obuziere Arad
Batalionul 21 Pionieri Arad
D. Trupe și servicii neîndivizionate
Brigada 7 Călărași Arad
Regimentul 13 Călărași Sibiu
Regimentul 14 Călărași Arad
Atelierul reparaţii al Corpului 7 Armată Sibiu
Divizionul 7 Tren Sibiu
Compania 7 Sanitară Sibiu
Atelierul regional de confecţii al Corpului 7 Armată cu depozitul de echipament Sibiu
Consiliul de război al Corpului 7 Armată Sibiu
Închisoarea militară a Corpului 7 Armată Sibiu
Comenduirea Pieţei Sibiu (Sibiu)
TABEL
cu efectivele unei divizii în ofiţeri și oameni de trupă
Comandamentul diviziei 12 ofiţeri 26 trupă
2 brigăzi infanterie 4 10
1 brigadă artilerie 2 5
4 regimente infanterie 248 8.892
1 batalion vânători 24 675
1 regiment artilerie 32 517
1 regiment obuziere 24 496
1 batalion pionieri 21 318
Spital militar divizionar 6 39
TOTAL 373 10.9734
Studiind decizia ministerială, elaborată în urmă cu special, cele cu Ungaria erau foarte tensionate, Marele
secol, putem aprecia în zilele noastre valoarea ei și din Stat Major aflat sub conducerea unui repurtat strateg
punct de vedere a activităţii de stat-major. Întocmită cum a fost generalul de corp de armată Constantin
într-o perioadă de semibeligeranţă, când lucrările Christescu, a analizat cu realism și a dispus în mod
Conferinţei de Pace de la Paris de abia începuseră, corespunzător dislocarea noilor mari unităţi și unităţi
relaţiile cu Rusia sovietică, Ucraina, Serbia și, în mod în cele două provincii românești.
The military Organization of Transylvania and Banat in 1919 - Colonel Gabriel-George Pătraşcu, Ph.D.
Abstract: A strategic need related to the defense of the national territory emerged after the Union of Transylvania and
Banat with the Kingdom of Romania, on December 1, 1918. That required on January 25, 1919 to be signed by King Ferdinand I,
the Decree-Law no. 345 regarding the creation of Army Corps 6 and 7 in the newly united territories with the Old Kingdom.
Keywords: decree, decision, army corps, brigade, regiment, territorial circle, offices, recruitment, requisitioning, division.

NOTE
1
Arhivele Militare Naţionale Române (în continuare A.M.N.R.).
2
A.M.N.R., Fond Ministerul de Război – Secretariatul General, dosar nr. crt.
200/1919, f. 2. Ferdinand I. Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa Naţională, Rege
al României. La toţi de faţă şi viitori sănătate. Asupra raportului Ministrului
Nostru Secretar de Stat la Departamentul de Război sub nr. 5202 din 24
ianuarie 1919. Am decretat şi decretăm: Art. I. – Se înfiinţează pe ziua de 24
ianuarie 1919, Corpurile 6 şi 7 de Armată cu Diviziile 16, 17, 18, 19, 20 şi
21. Circumscripţiile unităţilor şi reşedinţele comandamentelor se vor defini
prin decizie ministerială. Art. II – Toate legile şi regulamentele cu caracter
militar se vor aplica şi acestor unităţi. Prin decizii ministeriale se vor putea
lua măsuri ce s-ar impune de starea de tranziţie. Art. III – Ofiţerii care nu fac
parte din cadrele armatei Vechiului Regat vor fi numiţi prin decret. Propunerile
pentru numiri se vor face pe baza cererilor şi a cazului comisiunei desemnată
de Ministerul de Război. Art. IV – Drepturile şi pensiile ofiţerilor şi gradelor
inferioare primiţi în armata română vor fi respectate.
Art. V – Dispoziţiunile cuprinse în decretul-lege de faţă sunt aprobate de Noi,
sub rezerva ratificări ulterioară a Corpurilor legiuitoare. Art. VI – Ministrul
Nostru Secretar de Stat la Departamentul de Război este însărcinat cu aducerea
la îndeplinire a prezentului decret-lege. Dat în Bucureşti la 25 ianuarie 1919.
Ferdinand. Ministru de Război – General de Corp de Armată Arthur Văitoianu.
3
Ibidem, f. 27.
4
Ibidem, f. 27 bis.

42 1 (83) 2019 document


ASPECTE INEDITE PRIVIND INCURSIUNEA BOLŞEVICĂ
DIN 27 MAI 1919 DE LA TIGHINA
L
a 6 aprilie 1919,
trupele aliate
care au acţionat
la Odessa au început
retragerea în Basarabia. Ca
urmare a înţelegerii dintre
Marele Cartier General
român și Comandamentul
francez, s-a stabilit că
apărarea pe Nistru se va
sigura astfel:
- Sectorul de Nord,
cuprins între Hotin și Generalul de brigadă Ioan Ghinescu,
Tighina, exclusiv, de către comandantul Diviziei 10 Infanterie
trupele Corpului 5 Armată: Divizia 1 Cavalerie,
Diviziile 9 și 10 Infanterie. Rezerva sectorului era
formată din Divizia 4 Infanterie;
- Sectorul de Sud, cuprins între Tighina și Marea
Neagră, de către trupele aliate, comandate de generalul
D’Anselme: Diviziile 16, 30 și 156 franceze, Diviziile 2
și 13 grecești, Divizia 4 Voluntari poloneză2;
- Linia de despărţire între cele două sectoare:
aliniamentul Dubăsari – Chișinău – Huși.
La 25 aprilie 1919, din Corpul 5 Armată, întărit cu
Brigada 4 Roșiori și Brigada 5 Călărași, se va constitui
Grupul de Divizii „General Popovici”3.
Comandantul noii structuri a ordonat, la 2 mai 1919,
înlocuirea Diviziei 10 Infanterie, pe frontul Nistrului,
cu Divizia 4 Infanterie. Activitatea se va încheia la
24 mai 1919, Divizia 10 Infanterie concentrându-se
în raionul: Chișinău – Colonica, Mireni – Chirca –
Givești – Zimbreni – Brailov. Divizia 10 Infanterie mai
avea dislocat la Tighina Batalionul 2 din Regimentul 38
Infanterie – efective 467 baionete, 18 puști mitraliere,
8 mitraliere 4. Aceste forţe se aflau în subordinea
grupului „General Nerel”, având ca agent de legătură
pe locotenentul Bâtcă.
Între 10-15 mai, din ordinul Marelui Cartier General
trupele de grăniceri sunt retrase de pe frontieră5.
La 27 mai 1919, are loc incursiunea bolșevică
de la Tighina. În aceeași zi, comandantul Grupului
„General Popovici” solicită comandantului Diviziei
10 Infanterie, prin Ordinul nr. 1232, ca generalul
Constantin Șerbescu, comandantul Brigăzii 20
Infanterie, să se deplaseze la Tighina, pentru a lua
document 2019 1 (83)
studii/documente
Colonel (r) Remus MACOVEI1
contact cu generalul Nerel și a stabili adevărul asupra
celor întâmplate. Raportul pe care acesta îl va înainta
personal, prin Hughues, trebuia să stabilească: când a
început bombardamentul artileriei inamice; când au
trecut bandele; când au început focurile de infanterie;
când și cum s-au manifestat luptele de stradă; cât au
durat aceste încăierări; după cât timp au fost respinse
bandele înapoi peste Nistru; ce pierderi în oameni
și materiale sunt din partea noastră, ce pierderi la
inamic etc.; să precizeze, de asemenea, care a fost
acţiunea maiorului Baly, comandantul Batalionului 2/
Regimentul 38 Infanterie; ce trupe au luat parte la
acţiune6.
La 31 mai 1919, generalul Constantin Șerbescu, a
înaintat comandamentului Grupului „General Popovici”
următoarea dare de seamă:
Dare de seamă
Asupra atacului bolșevic asupra orașului Bender
în ziua de 27 mai 1919
I . Partea operativă
Pregătirea atacului: În ziua de 26 mai 1919, la ora
8.30 dimineaţa, două avioane venind dinspre nord-est la
o înălţime foarte mare, au lăsat manifeste scrise în limba
franceză, adresate ţăranilor și lucrătorilor francezi și
americani. În majoritate aceste manifeste au căzut în satul
Porcani, iar în Bender au căzut numai vreo 7-8 manifeste,
care au fost luate de către tiraliorii algerieni și unul de
sublocotenentul Iordăchescu din Batalionul II/Regimentul
38 Infanterie.
Un exemplar din aceste manifeste s-a trimis Diviziei 10,
de către Batalionul II/Regimentul 38 Infanterie, iar un alt
exemplar a fost luat de subsemnatul, de la Comenduirea
Pieţii Bender și predate locotenent-colonelului Bolintineanu,
spre a fi înmânat Comandamentului Grupului.
Consider această acţiune a aviaţiei bolșevice ca o
pregătire a atacului, deoarece după cum se va vedea din
capitolul „Partea Informativă” bolșevicii trebuiau să treacă
Nistrul, imediat după lansarea manifestului.
Atacul: În ziua de 27 mai 1919, pe la orele 3.30
dimineaţa, bolșevicii au început un violent bombardament
de artilerie îndreptat asupra bateriei franceze de obuziere
de la sud-vestul orașului și asupra Batalionului de tiraliori
algerieni cantonaţi la vest de gara Bender.
43
studii/documente
La ora 4.10, bombardamentul cu aceeași intensitate a
fost îndreptat asupra orașului și asupra liniei de cale ferată
Bulboca – Bender, focurile veneau din direcţia est și nord Porcani.
Bandele bolșevice au început să treacă Nistrul la ora 3.30
dimineaţa. Trecerea s-a făcut pe bărci și anume: 3 bărci
mari în care încăpeau 15 oameni și 7-9 bărci mici. În total
au trecut aproximativ 300 bolșevici.
Această trecere a fost făcută prin surprindere în dreptul
cazărmii de cazaci situată pe malul Nistrului, cam la
1.200 m sud de pod în dreptul unui post francez.
Focurile de armă bolșevice au început la ora 4.00
dimineaţa, trase atât de bolșevicii care trecuseră Nistrul, cât
și de bolșevicii de pe malul stâng al Nistrului din dreptul
orașului Bender.
Tot la orele 4.00 dimineaţa s-au manifestat și luptele de
stradă la care au luat parte pe lângă bolșevicii care trecuseră
Nistrul și bolșevicii din oraș, care au ieșit în întâmpinarea
celor dintâi, ajutându-i și trăgând focuri de armă și grenade.
La aceste lupte au participat un batalion de tiraliori
algerieni și două secţii de mitraliere din Batalionul II/
Regimentul 38 Infanterie, ce se găsea în cetate.
Lupta a durat aproximativ 3 ore, adică până la ora
7.00, după care a început restabilirea ordinei în oraș care
a durat mai bine de o oră și s-a continuat apoi în timpul
zilei până la orele 16.00.
Bandele au fost respinse peste Nistru, în dezordine, între
orele 6.00-7.00 dimineaţa. În timpul retragerii bolșevicilor,
majoritatea lor a fost înecată, parte împușcaţi, iar parte capturaţi.
Numărul celor capturaţi, care au fost dovediţi până
acum, se ridică la vreo 60 și pe măsură ce sunt anchetaţi am
dat ordin ca să fie consideraţi ca bande și executaţi. Parte din
ei au fost deja executaţi în cetate. Printre bolșevicii capturaţi
de noi sunt și câţiva dezertori din armata noastră și am dat
ordin ca ei să fie trimiși înaintea Curţii Marţiale, pentru ca
în urma sentinţei, executarea lor să aibă loc în faţa trupelor,
ca unii ce au dezertat în ţara inamică, s-au pus în slujba
lor, ridicând armele în contra noastră.
Pierderile sunt: din partea noastră 1 soldat rănit ușor,
1 piesă mitralieră fără afet, fără suport și fără benzile de
cartușe, 8 pumnale și 8 revolvere. Toate acestea au fost luate
de la Secţia de mitraliere a Batalionului II/Regimentul
38 Infanterie ce se găsea la Moara Arsă, situată în partea
de nord-vest a orașului, de către bolșevici îmbrăcaţi civili.
Personalul acestei secţii de mitraliere a fost surprins în corpul
de gardă, fiindcă bolșevicii au dezarmat santinelele fără
ca acestea să aibă timpul de a da alarma. Se mai adaugă,
de asemenea, 4 soldaţi dispăruţi de la postul ce era fixat la
Administraţia Financiară.
Din partea francezilor pierderile nu se cunosc cu precizie,
totuși din informaţii se cifrează la: 7 morţi, 25 răniţi,
60 dispăruţi.
44
Am luat riguroase măsuri să se cerceteze fiecare casă și
să se aresteze toţi cei care au ridicat armele contra noastră,
precum și bolșevicii ascunși prin diferite case care nu s-au
putut întoarce dincolo de Nistru.
Prin acest mod vom putea găsi și piesa de mitralieră, luată
de la Moara Arsă, deoarece dat fiind modul vertiginos cum
au fost respinși, cum și retragerea în debandadă a bolșevicilor,
sunt convins că această piesă n-au putut să o treacă dincolo,
că se află ascunsă în vreo casă în apropierea Morii Arse.
II. Partea Informativă
Din declaraţiile bolșevicilor rezultă următoarele:
a) Intenţionau să treacă la Bender un batalion pe care
îl credeau suficient, întrucât contau pe întreaga populaţie a
orașului, care va provoca revoluţia și va lua armele contra
noastră, ceea ce nu s-a întâmplat. Pe de altă parte, au ales
aici pentru că au fost precis informaţi că francezii nu vor
lupta și vor fraterniza cu ei, iar trupele române nu sunt
aproape deloc. E drept însă că o parte a populaţiei a dat
ajutor bolșevicilor, însă forţa acestora nu avea nicio greutate
combativă sau morală. Sperau ca imediat după lansarea
manifestelor, populaţia se va revolta, iar ei aveau ordin să
treacă imediat după lansarea manifestelor;
b) La Tiraspol sunt: două batalioane, aproximativ
100 de cazaci, Regimentele „Kolesnikow” și „Popof ” cu
efective de aproximativ 600 de oameni fiecare regiment.
La Parcani sunt două companii. Comandantul brigăzii
bolșevice, luând cai de la locuitori, a adus în acest sat două
tunuri de calibru mic și două tunuri grele. Au mai sosit, de
asemenea, 3 vagoane cu muniţii.
În gara Tiraspol este un vagon cu material pentru
aruncat poduri.
La Dubăsari este un batalion (al II-lea din Regimentul
de Basarabia și Regimentul „Ananiew”).
Satul Plosca nu s-a aliat cu bolșevicii, pentru că
locuitorii, cu arme suficiente, apără satul de bolșevici, astfel
că între satul Plosca și bolșevici există stare de război.
Satele Slobozia, Mălăești, Caragaţ și Cibruci sunt bolșevice.
III. Concluzii
Din ancheta făcută la faţa locului de subsemnatul,
în prezenţa locotenent-colonelului Bolintineanu, de la
Comandamentul Grupului de Divizii „General Popovici”, se
constată că bolșevicii au trecut printr-un punct situat la 1.200 m
sud de pod, în dreptul cazărmii de cazaci (actualmente spitalul
evreiesc) și, deci, prin sectorul francezilor, dar ei acuză postul
de grăniceri din acea parte care de fapt nu există în acest punct.
Astfel, fiindcă bolșevicii au trecut nesupăraţi de posturile
franceze din cauza nesupravegherii de aproape a Nistrului,
în acest punct, precum și de santinelele aliaţilor noștri, care
și înainte de acest atac fraternizau cu bolșevicii.
1 (83) 2019 document
 studii/documente

Am credinţa că această trecere a fost înlesnită de francezii În plus a făcut încercarea

bolșevici. spre a se vedea dacă francezii
Mulţi din prizonieri ne-au declarat că o bună parte din fraternizează cu ei sau nu.
francezi, și anume soldaţii albi care îi întâlneau, se lăsau Ori s-a văzut că tiraliorii
să fie capturaţi de bunăvoie, prin ridicarea de mâini, iar francezi au luptat f iindcă
numai cei negri (tiraliorii algerieni) luptau. sunt buni soldaţi, nu tot astfel
Numai așa se explică numărul destul de mare de soldaţi s-a petrecut cu ceilalţi soldaţi
francezi luaţi de bolșevici, aproximativ 60. albi care s-au predat, iar
Ceva mai mult, atunci când grănicerii noștri au vrut restul s-au retras fără a lupta.
să tragă asupra bolșevicilor din bărci, soldaţii francezi i-au În orice caz trupele române
oprit, spunând că sunt niște locuitori nearmaţi (raport- nu pot fi trase la răspundere
verbal al maiorului Ionescu, comandantul Companiei de de reușita sur prinderii
grăniceri de la Bender, dat înaintea locotenent-colonelului atacului bolșevic, întrucât noi
Bolintineanu). nu aveam în acel moment în
Pentru ca în viitor orașul Bender să fie pus la adăpostul Bender decât o companie de Colonelul Nicolae Bolintineanu
vreunei noi incursiuni bolșevice, poate cu caracter și mai gardă cu o secţie de mitraliere
grav, care ar periclita frontul nostru de apărare spre și aceasta pusă sub ordinele Comenduirii Pieţii, pentru gărzi
Chișinău, propun: și apărarea unor anumite instituţii, iar la Cetate două secţii
- ca să se instituie la Bender un comandament româ