Fondată de Ioan Barbu și Ioan Radu Văcărescu

Revistă trimestrială de Literatură, Artă și Civilizație

Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Sibiu și a
Asociației Culturale „Curierul de Vâlcea”

Ieri. Râmnicu Vâlcea. Vederea Sfintei Episcopii și Seminarul

 ❑ Marea Unire și Europa/ 1
Revistă trimestrială de Literatură, Artă și Civilizație ❑ Index de autori / 2
Apare la Râmnicu Vâlcea ❑ România – 100 de ani de stat unitar/ 3
❑ Eveniment/ 17
ISSN 2501-4269
❑ Istorie și critică literară/ 25
ISSN–L 2501-4269 ❑ Poesis/ 45
❑ Lirica de după gratii/ 102
❑ Proză/ 107
Acad. D. R. Popescu ❑ Memorialistice/ 215
❑ Miresmele copilăriei/ 223
❑ Teatru/ 226
Nicolae Dan Fruntelată ❑ Traduceri/ 253
❑ Recenzii/ 265
Eliza Roha
❑ Clio/ 301
Lia-Maria Andreiță ❑ Miscellanea/ 318
Nicolae Georgescu ❑ Carpe Diem/ 333
❑ Argus/ 338
❑ Elegie pentru cei plecați/ 341
Director
Ioan Barbu - ioanbarbucorbu@gmail.com
Redactor șef
Ion Andreiță - ionandreitza@yahoo.com
Secretar general de redacție
Emil Pădurețu - epaduretu@gmail.com
Redactori responsabili
❑ Poesis ❑ Clio
Passionaria Stoicescu Ilie Gorjan
Felix Sima Eugen Petrescu
Ion Drăghici ❑ Miscellanea
Mihaela Aionesei Nicolae Roșu
❑ Proză Vasile Răvescu
Mihai Antonescu ❑ Argus
Ion Nete Emil Pădurețu
George Terziu
❑ Scena și ecranul
Emil Lungeanu Coperta – concept și realizare,
Doru Moțoc tehnoredactare, design & prepress:
Mihai Hafia Traista Emil Pădurețu
❑ Istorie și critică literară/
Recenzii Responsabilitatea asupra conţinutului textelor
Florentin Popescu revine autorilor, conform legii. Autorii pot avea
Aureliu Goci şi alte opinii decât ale redacţiei.
Marian Nencescu
❑ Literatura pentru copii
Autorii textelor publicate nu sunt remunerați.
Vasile Szolga
Romanița Maria Ștențel La sfârșitul revistei se găsesc îndrumările privind
❑ Traduceri redactarea textelor pentru numerele viitoare.
Corneliu Irod
Paula Romanescu
Această ediție a revistei „Rotonda valahă” este ilustrată de
Gabriela Banu
Elisabeta Boțan (Spania) pictorița vâlceană Olga Popescu, doctor în arte plastice și
❑ Artă decorative. Picturile sunt din expoziția „IERI” – case din
Radu Adrian Râmnicul de altădată.
Gheorghe Dican
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

Marea Unire și Europa

oi, românii, am fost, de când ne ştim, în calea răutăţilor, începând cu năvălirile barbarilor, în calea
unui complex de împrejurări istorice care ne-au frânat, cum bine se ştie, dezvoltarea. Graţie nouă,
românilor, care am făcut din piepturile noastre un scut împotriva urgiilor, ţările Apusului şi-au putut
clădi în linişte civilizaţia. Este un fapt care nu trebuie ignorat şi care constituie obolul nostru major la constituirea
respectivei civilizaţii. Există nenumărate argumente.
Dar ce-am primit, în schimb? Năvăliri, capete de domnitori retezate, teritorii smulse din trupul Țării-
mamă, jaf și urgie. Să pomenim, între rapturile comise pe cele mai criminale: fără ca românii să aibă vreo vină,
țarul Rusiei a hotărât tăierea trupului Principatului Moldovei în două, iar Imperiul Austro-Ungar răpirea Transil-
vaniei și despărțirea fraților de frați. Aveam, totuși, o singură vină, că Dumnezeu ne lăsase țara între două imperii
hrăpărețe, unul mai sângeros decât altul.
Prin Marea Unire de acum o sută de ani, românii au predat Europei, dar și lumii, cea mai frumoasă lecție a
istoriei. Să ne amintim. Rusia bolșevică nu s-a lepădat de năravul expansiunii, prin răpirea de teritorii. „Țarul roșu” și-a
dovedit perfidia ca și cei dinaintea sa, pe care îi uzurpase. Lenin, după ce a semnat decretul asupra autodeterminării popoa-
relor din Rusia până la despărţirea de statul existent, la puțină vreme a sucit-o: „libertatea divorţului nu înseamnă neapărat și
dreptul la divorţ'. Perfidia leninistă, purtând galoanele Armatei Roșii, a creat structuri bolşevice, care anexau teritoriile care
îşi proclamaseră autonomia sau independenţa. S-a încercat și în Basarabia. Nu s-a reuşit pentru că, la chemarea Sfatului
Ţării, Armata Română a intrat în Basarabia şi a asigurat realizarea proclamării independenţei la 24 ianuarie 1918 şi apoi a
unirii, la 27 martie 1918. Basarabia a fost cea dintâi provincie care s-a unit cu România. Lecţia istorică a continuat. Exem-
plul Basarabiei l-a aplicat și Bucovina și Transilvania, revenind la Patria mamă, împlinindu-se un vis istoric, acela al reveni-
rii la vechiul Regat al României. Marea Unire de la 1 Decembrie s-a realizat – să le intre pentru totdeauna în memorie misti-
ficatorilor istoriei din țară, din Rusia și Ungaria – prin vot decis de organisme reprezentative ale poporului, alese în chip
democratic.
Ce a urmat?. Perioada interbelică, când glasul României a fost ascultat pe plan internațional, personalitățile româ-
nești, citând doar un nume ilustru, Nicolae Titulescu, erau apreciate, contribuind la creșterea prestigiului României, o pre-
zenţă semnificativă pe plan european. A urmat a doua conflagrație mondială, țara a fost trădată și Armata Roșie a ocupat
Basarabia și Nordul Bucovinei, prin criminalul Pact Ribbentrop – Molotov, bolșevismul s-a înfipt adânc în sufletul țării
până a sugrumat-o, milioane de români – floarea armatei, intelectualității și țărănimii – au pierit în gulagurile morții. După
evenimentele din decembrie 1989, România a intrat în Uniunea Europeană, ca o soră mai mică.
…Dăinuim de milenii prin volburile istoriei, rămânând teferi, rămânând români, prin limbă și datini. Dăi-
nuim de milenii şi n-avem de gând să pierim de pe faţa pământului, aşa cum şi-au dorit şi încă îşi mai doresc unii.
Chiar dacă ni s-ar smulge pământul de sub tălpi, am dăinui prin limbă. Am trăi şi am locui în Limba Română, cum
zicea poetul, cu tot ce comportă acest termen ca frumuseţe şi duh, ca durabilitate şi nemurire.

Redacția

La Marea Unire din 1918

1
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

Index de autori

1. Adi TRAVADI, 49 49. Ion DINCĂ, 110

2. Adrian BOTEZ, 51, 226 50. Ion DRĂGHICI, 98
3. Alexandru IANCU, 96 51. Ion HAINEȘ, 76
4. Ana ARDELEANU, 54 52. Ion NETE, 199, 279
5. Ana Calina GARAȘ, 126 53. Ion PREDESCU, 28, 287, 328
6. Ana DOBRE, 276 54. Ion ȘINDRILARU, 34
7. Ana DOBREANU, 13 55. Irina Lucia MIHALCA, 47, 192
8. Ana URMA, 85 56. Jean-Yves CONRAD, 15
9. Angela Gabriela LĂPĂDATU, 42 57. Lidia GROSU, 62
10. Armina Flavia ADAM, 64, 273 58. Ligia NICOLESCU, 342
11. Aureliu GOCI, 283, 322 59. Luca CIPOLLA, 253
12. Candid STOICA, 234 60. Lucian GRUIA, 284, 285
13. Cezar VASILIU, 304 61. Luo DONGQUAN, 17
14. Cleopatra LUCA, 170, 277, 298 62. Maria CIOICA, 328
15. Constantin IONIŢESCU, 306 63. Mariana TERRA, 295
16. Constantin MĂNUŢĂ, 272, 289 64. Marius CĂRBUNESCU, 115
17. Corneliu IROD, 107, 256, 257 65. Melania CUC, 255
18. Corneliu MUNTEANU, 336 66. Mihaela AIONESEI, 5, 99, 104, 291
19. Corneliu ZEANĂ, 136, 140 67. Mihaela TUDOSOIU, 312
20. Cosmina ZEANĂ, 140 68. Mihai ANTONESCU, 59, 130
21. Cristi Aniţului, 321 69. Mihai NICULESCU, 78
22. Daniel TUDOSOIU, 315 70. Mihai Victor AFILOM, 82
23. Daniela MĂRGINEAN, 68 71. Milena MUNTEANU, 326
24. Doina ALEXANDRESCU, 159 72. Nelu BARBU, 226
25. Elena DRĂGHICI, 19 73. Nică D. LUPU, 180
26. Elena STROE OTAVĂ, 293 74. Nichita STĂNESCU, 45
27. Eliza ROHA, 243 75. Nicolae ADAM, 158
28. Emil PĂDUREȚU, 340 76. Nicolae Dan FRUNTELATĂ, 300
29. Emilia AMARIEI, 70 77. Nicolae DINA, 335
30. Emilia DĂNESCU, 72 78. Nicolae GEORGESCU, 25
31. Emilia PLUGARU, 73, 197 79. Paula ROMANESCU, 102
32. Emilia POENARU MOLDOVAN, 282 80. Radu ALEXANDRESCU, 184
33. Filoteea BARBU STOIAN, 57, 179, 215 81. Remus GRIGORESCU, 24
34. Florentina TEACĂ, 13, 153, 332 82. Romanița Maria ȘTENȚEL, 223
35. Florin ANGHEL VEDEANU, 146 83. Şerban CODRIN, 80, 320
36. Geni DUȚĂ, 299 84. Ștefan Doru DĂNCUȘ, 142
37. Geo VASILE, 255 85. Ștefan I. STĂICULESCU, 337
38. George TERZIU, 168 86. Tatiana ROMAN, 90
39. George ȚĂRNEA, 45 87. Theodor DAMIAN, 92
40. George VOICA, 306 88. Valerică NIȚU, 94
41. Güner AKMOLLA, 262 89. Vasi COJOCARU-VULCAN, 86
42. Ilie GORJAN, 275, 280, 297, 309 90. Vasile RĂVESCU, 60, 323, 338
43. Ioan BARBU, 14, 20, 213, 281, 343 91. Vasile SZOLGA, 224
44. Ioan C. POPA, 301 92. Veronica BACIU, 173
45. Ioan LĂCĂTUȘU, 13 93. Victoria MILESCU, 46, 325
46. Ioan-Aurel POP, 3 94. Vilia BANŢA, 88
47. Ion ANDREIŢĂ, 39, 271, 336 95. Viorel DIANU, 186
48. Ion C. ŞTEFAN, 38 96. Zinica IONESCU, 208, 236

2

Acad. Prof. Univ. Dr.
Ioan-Aurel POP
Președintele Academiei Române
„Popoarele care nu sunt bine conduse
pier încet”
Profesorul Ioan-Aurel Pop, preşedintele Aca-
demiei Romane, este un eminent cărturar român care-
şi iubeşte ţara, conştient de tarele acesteia, dar mai
ales de valorile ei. Este românul care vorbeşte cu
durere despre trădările şi vânzările la care am fost şi
suntem supuşi, care înţelege perfect profunzimile şi
potenţialul extraordinar al neamului românesc.
Distinsul academician face o radiografie ex-
trem de precisă a situaţiei naţiunii române, la o sută
de ani de la Marea Unire. Nu mai suntem uniţi între
noi pentru că nu ne mai iubim şi nu mai avem încrede-
re în neamul nostru, și asta nu numai din pricina glo-
balizării induse de noile tehnologii mediatice, ci mai
ales din pricină că, atât din afară, cât şi din interior,
s-a luptat ca noi să devenim „un aluat moale”, uşor
de modelat de cei ce ar vrea ca românii să piară de pe
acest pământ.
Domnia sa este cât se poate de tranșant
atunci când spune:
3
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
„Natura nu dă nimic omului fără mare stăruință”
«Aparent, Centenarul ne găsește bine, pentru
că existăm într-o țară aproape la fel de întinsă ca Ma-
rea Britanie; pentru că suntem membri ai UE și NA-
TO, adică facem parte din clubul selecților și nu din
„blocul comunist”, cum se întâmpla acum trei decenii;
pentru că trăim, respirăm, călătorim (cel puțin o parte
dintre noi), în vreme ce alte neamuri au dispărut din
lume, s-au topit în alte popoare etc. Înaintașii de acum
100 de ani și de mai înainte au trăit o apoteoză a unirii,
au avut o obsesie a unirii și au avut conștiința că fău-
resc o Românie nouă pentru eternitate. Noi ne-am cam
blazat și credem că toate ni se cuvin fără eforturi mari.
Romanii, din care ne tragem, cel puțin în par-
te, aveau o vorbă: Nihil homini natura sine magno
labore dat, adică „Natura nu dă nimic omului fără
mare stăruință”.
O țară și o națiune nu se fac o dată pentru
totdeauna, ci se construiesc și se primenesc mereu.
Poate că suntem mai uniți decât acum un secol, dar
adesea doar prin declarații bombastice, uitând de uni-
rea cotidiană, de binele zilnic pe care se cuvine să-l
facem în numele unirii, de credință, de adevăr și de
dreptate.
Mulți dintre noi, în loc să facem binele aici, la
noi, prin profesionalism, prin zbateri continue, prin
luptă, ne ducem pe alte meridiane și ne punem experi-
ența în slujba altor „uniri” și a altor „patrii”.
În concluzie, Centenarul nu ne găsește așezați
și mulțumiți și nici țara nu o găsește întreagă, așa cum
au făcut-o liderii luminați în 1918…
„Identitatea popoarelor –
o realitate foarte puternică astăzi”
De mii de ani trăiesc oameni la Dunăre și la
Carpați, pe Olt și pe Mureș, pe Siret și pe Nistru, și
asemenea oameni, chiar dacă s-au perindat mereu, nu
au lăsat vreodată acest pământ nelocuit și nechiverni-
sit.
De peste o mie de ani, românii s-au aflat, ală-
turi de alții, între truditorii gliei de pe aceste locuri. Nu
este de prisos să le cunoaștem originile, taina limbii
vorbite, credințele, dorurile și jalea, nuntirile și proho-
durile, trecerile și petrecerile.
Așa, vom înțelege mai bine, poate, de ce „la-
cul codrilor albastru” este încărcat de „nuferi galbeni”,
sau cum au reușit arhitecții de la 1500 să facă minunea
de Mănăstire a Argeșului, înveșnicită, în credința po-
pulară, prin sacrificiul Anei și al Meșterului Manole,
sau cum ajunge un om matur ca Ion al Glanetașului să
se închine și să sărute pământul reavăn, descoperindu-
se ca la rugăciunea de dinaintea icoanei.
Gesturi similare fac toți oamenii, de oriunde și
de oricând, dar aura care le însoțește pe cele mai sus
evocate se-arată numai la acest popor și numai pe
acest pământ, semn că românii și România au un fel al
lor de a fi. Secolul trecut de la Marea Unire este un
bun prilej de a-i face și pe alții – prieteni, neprieteni

sau indiferenți – să ne vadă, să ne cunoască și să ne
înțeleagă, cu identitatea noastră de români.
Simplu spus, identitatea românească este felul de a te
simți român, iar această simțire vine prin limbă, cre-
dință, origine, nume, tradiție, obicei, strai, pământ și
cer etc. Avem nevoie de identitate națională ca să nu
fim ai nimănui.
La unele popoare, naționalitatea se confundă
cu cetățenia și nu te poți bucura de nimic pe lumea
asta dacă nu ai identitate națională.
Toate popoarele se raportează la identitatea
lor, iar unele o fac chiar în mod ostentativ, atrăgându-
ți atenția că ele există, că au un mesaj de dat lumii, că
nu se lasă în voia sorții. Americanii se laudă de multe
ori că ei sunt universaliști și nu naționaliști. Este însă
de ajuns să vezi anumite manifestări ale vieții cotidie-
ne și să te convingi de contrariu.
Astfel, circulă lozinci de genul Buy only
American! („Cumpără numai ceea ce este american”),
la școală se vorbește zilnic despre „părinții patriei”,
toate sărbătorile sunt americane, de la Columbus Day
până la Thanksgiving etc. Polonezii se caracterizează
prin Biserică și prin Chopin, sârbii prin sacrificiul de
la Kossovopolje (1389), italienii prin Risorgimento
etc.
Am întâlnit mereu intelectuali străini care să
vorbească despre identitatea proprie, care să critice
„naționalismul” altora, dar nu am întâlnit niciodată
polonezi, unguri, americani, francezi ori germani care
să se critice pe sine în felul în care o fac românii. În
rest, identitatea popoarelor este o realitate foarte pu-
ternică astăzi, chiar și atunci când acest lucru este ne-
gat sau nu este recunoscut pe față.
„A respinge țara înseamnă a te respinge pe tine”
„Satul global”, despre care scria McLuhan,
ne-a apropiat, dar ne-a și îndepărtat unii de alții în
același timp. Suntem mai vecini și mai străini conco-
mitent, mai aproape și mai departe… Ne ducem să ne
vedem rudele și prietenii în Australia sau în America,
dar nu ne vedem cu vecinii de scară și nu vorbim cu
colegii de grupă. Sau vorbim – dar pe net, prin Face-
book! Românii sunt și ei prinși în acest vârtej.
Generația mea, care a prins și alte vremuri,
încearcă să redeștepte anumite cutume, anumite valori
ale tradiției, dar se lovește uneori de un zid dur. Dacă,
de exemplu, încerc să le explic adolescenților, tineri-
lor, taina muncii tăcute la câmp, la seceră și la coasă, a
țăranilor de odinioară, horele din sat, doina și jalea,
nuntitul și prohoditul etc. îmi dau seama că ei nu au
cum să înțeleagă toate astea. Motivele sunt legate,
firește, de globalizare, de accelerarea ritmului Planetei,
de modernizare.
Sunt însă și motive mai profunde. Generația
mea, chiar dacă nu a fost toată rurală, a avut șansa să
mai miroasă pământul reavăn, să simtă fânul proaspăt
cosit, să vadă curgând sudoarea muncii fizice, sub
soare dogoritor ori sub vânt și viscol.
4
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
În plus, a mai avut o șansă, anume aceea de a
se împărtăși din toată experiența universală prin lecturi
solide și prin dascăli de excepție, dăruiți școlii și nați-
unii. Azi toate acestea s-au pierdut. Zestrea omenirii
zace în cărți, pe care nu le mai citește nimeni. Necazul
este că nu se citesc integral nici e-book-urile sau cărți-
le electronice. Prin urmare, dacă nu luăm măsuri, ris-
căm să devenim toți otova, cu mințile odihnite și goa-
le, instrumente bune de manipulat de către forțe male-
fice, care stăpânesc comunicarea și care au puterea să
ne îndrepte pe calea dorită de ele.
Din păcate, întâlnim foarte des un sentiment
de respingere față de țară, mai ales atunci când vorbim
de civilizație. Este justificat acest sentiment?
Sentimentul despre care vorbiți este rezultatul acelo-
rași manipulări. Legarea solidă de țară, sentimentul
apartenenței la familie, la comunitate, la națiune și la
credința oamenilor țării este primejdios pentru globa-
liști, pentru că îi face pe oameni profunzi, critici, cir-
cumspecți, fideli. Românii sunt un popor deschis și
primitor și s-au lăsat ușor antrenați în acest proces
dirijat, de „deschidere” fără limite.
Pe de altă parte, noi am trecut prin mai bine de
patru decenii de comunism, care a fost demonizat pe
bună dreptate și care ne-a făcut să ne simțim vinovați,
înjosiți, victime etc. Nu-i vorbă, nici în trecut nu am
dus-o foarte bine, aici, ca „enclavă latină la porțile
Orientului”, bântuită de inamici, jefuită de regate și
imperii orgolioase, ciuntită mereu de oameni și terito-
rii. Țara nu a prea fost a noastră, pentru că ne-o luaseră
alții demult și ne-am refăcut-o cu greu.
Pentru că nu am fost în rând cu marile puteri
și nici nu am gustat din sentimentul elitei, ne-am lăsat
ușor amăgiți și ne-am dezgustat de noi înșine. A res-
pinge țara înseamnă a te respinge pe tine, pentru că ce
este țara fără oameni, fără români?
Or, noi nu găsim nimic mai bun să facem de-
cât să hulim România așa de mult cum nici un inamic
străin nu reușește! Firește, ne apucă uneori remușcările
și dorul, ne ceartă parcă părinții și bunicii deveniți
țărână, ne mustră icoanele din „casa dinainte” sau de
pe tâmpla bisericii, dar ne „revenim” repede și nu fa-
cem nimic ca să îndreptăm situația.
Dimpotrivă, în loc să ne purtăm crucea și să
spunem străinilor cine suntem și de ce vorbim româ-
nește, de ce credem în Dumnezeu colindând și de ce
mai strângem fânul doinind, ne declarăm altceva decât
români și trecem mai departe. Sunt neamuri mult mai
oropsite și mai umilite de soartă decât al nostru, dar
nu-și declină identitatea, originea, tradiția.»

Mihaela AIONESEI
Eroii de la Oarba de Mureș
Duminică, 14 octombrie 2018, la inițiativa
doctorului Mihai Tîrnoveanu, cete de români aflați pe
Calea Neamului, împreună cu cei de la Frăția Ortodo-
xă „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” și reprezentanți
ai altor asociații s-au întâlnit la Monumentul Eroilor
de la Oarba de Mureș pentru a participa la manifestări-
le comemorative organizate de Parohia Ortodoxă Sân-
georgiu de Mureș și Parohia Ortodoxă din satul Sfân-
tu-Gheorghe, județul Mureș.
Aș putea să vă povestesc despre cum a fost
ziua 14 octombrie 2018, la Oarba de Mureș. Despre
lacrimi, emoții, mirări, despre toamna blândă și soare-
le în sărbătoare. Despre drumul greu, dar liber și fără
hotare, despre cântece patriotice și poezii. Despre su-
flete mândre de ai săi eroi, despre suflete fericite de
izbândă, dar și despre sufletele îndoliate care au fost
printre noi. Despre prietenie, prieteni, îmbrățișări,
despre duioșia cu care s-au împărțit bunătăți și s-au
aprins candele în amintirea lor. Despre jertfa noastră
infimă în comparație cu a lor. Despre flori, despre
bucuria de a fi împreună uniți din toate colțurile țării
sub același tricolor la o mare sărbătoare, sărbătoare în
numele lor, al eroilor. Căci a-ți cinsti eroii este sfânt,
este ca și cum l-ai cinsti pe Hristos!
Mai important îmi pare, însă, să știm ce a fost
în 26 septembrie 1944 pentru ca noi să ne bucurăm de
mama noastră România și să ne fie rușine atunci când,
supărați de traiul greu, ori ispitiți de iluziile altor tărâ-
muri, îndrăznim s-o vorbim de rău, călcând în picioa-
re, astfel, sufletul eroilor și jertfa lor. Acum mai mult
ca niciodată este nevoie să știm cine au fost ei, pentru
a afla cine suntem și ce trebuie să facem în aceste zile
în care se duce o luptă distructivă de către unii de a
surpa din temelii adevăratele valori ale istoriei noastre.
Trebuie să conștientizăm că nu există deal pe acest
pământ să nu poarte în pântecul lui vreun trup de erou,
5
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
un urlet înăbușit de mamă, ori vreo lacrimă nestăpânită
de orfan. Trebuie nu doar să le cinstim memoria, ci să
facem și cunoscută jertfa lor pentru a-i avea exemplu
la greu.
În rândurile care urmează vă voi invita la o
filă de istorie adevărată, scrisă chiar de supraviețuitorii
acelui iad, ca măcar prin aceste mărturii zguduitoare să
păstrăm în suflete amintirea lor vie.
Asalt frontal, ora 9,30, descris de colonelul (r) Ion
Gh. Pană:
„Deodată, mii de trăsnete au sfâșiat tăcerea
dimineții. Toate tunurile celor trei divizii, tunurile
Corpului de armată și artileria grea a Armatei a 4-a au
început să bubuie cu șuierături năprasnice, sute și mii
de obuze zburau pe deasupra capetelor noastre și se
spărgeau clocotind pe coama Dealului Sângeorgiu.
Trâmbe uriașe de fum alb, negru, roșietic, împestriate
cu limbi de foc, învăluia repede creasta. Pământul se
zgâlțâia, se cutremura, se hurducăia neîncetat. Cutre-
murul s-a întețit… A început să răspundă artileria
germană, cu aruncatoarele de toate calibrele. Au înce-
put să cadă obuze și în tranșeele noastre... Așchii de
oțel chiuiau continuu, tăiau lujerii și frunzele porumbi-
lor. Lipit de pământ, aș fi vrut să intru în măruntaiele
lui. Aveam impresia că, dintr-o clipa în alta, voi fi luat
de vârtej, prefăcut în țărână și spulberat în cele patru
vânturi. (...) Soarele devenise palid! Când pregătirea
de artilerie s-a încheiat, a început ofensiva sub focul
necruțător al armelor automate inamice, ale branduri-
lor, mortierelor și grenadelor, „sub explozii ridicând
nori de praf și fum, care acoperea vaietele răniților.
Cad mulți morti și răniți. Bătălii grele se dau și pentru
cota 463, de către Batalionul 3 din Regimentul 36
infanterie, sub comanda maiorului Vladoiu și a capita-
nului Răchiteanu. La ora 13,50 a zilei de 26 septem-
brie are loc atacul decisiv asupra cotei 495.”
„Pământul părea ca fierbe. (...) Tot dealul
clocotea ca smoala într-un cazan. (...) Aerul mirosea a
fum și pucioasă, era înecăcios. Sub focul inamic porni
atacul spre creasta și cota 495”, va scrie viitorul gene-
ral Ion Botea, „care parcă pluteau în fum și foc, ca
niște nave pe o mare de furtună.” Țâșnind din tranșee,
ostașii au pornit, în fuga spre creasta, sub gloantele
care „țiuiau, mușcau pământul, în dreapta și în stânga
lor.” La aceste lupte, pe viață și pe moarte, a participat
și sergentul Nicolae Mănescu, de prin părtile Prahovei,
căzut alături de sergentul Moldovan, sergentul Pleșa,
sublocotenentul Preda,
sublocotenentul Costea, arătând, cu mâna dreapta, spre
cota 495. Odată ajunși în primele tranșee de pe cota
495, „s-a încins o aprigă luptă pe viață și pe moarte.
Cu baioneta, cu grenadele! Inamicul intrase în panică,
părăsind, în fuga, cazematele și pozițiile ocupate pe
creastă. La ora 16,30, pe cota 495, cea mai înaltă a
Dealului Sângeorgiu, flutura Tricolorul, înfipt acolo de
sublocotenentul în rezervă Victor Marcus. „De fapt,
era doar o eșarfă confecționată la Constanța, pe care
ofițerul român și-o legase de baioneta armei.” În vârsta
de 21 de ani, eminent student al Academiei de Muzică

și Artă Dramatică din Cluj, a fost rănit, mortal, de un
proiectil inamic care explodase la numai câțiva metri
de el. Inamicul încearca reocuparea cotei, la ora 18,30.
Muniție pe sfârșite, trupele obosite. Țipete, vaiete, un
vacarm de nedescris, sub pânza deasă de foc a inami-
cului care contraatacă. Lupta corp la corp, cu baioneta
și cu grenada. Mari pierderi. Sacrificii grele. Cade
viteazul maior Vasile Dumbravă, comandantul Batali-
onului 4, cu ambele picioare retezate, dar cu mâna
întinsă spre creastă, spre cota 495. Pentru cucerirea ei,
Regimentul 34 a pierdut 70% din efectiv. Au căzut la
datorie mulți luptători, animați de dragostea de patrie,
prin „grindina gloanțelor și vijelia obuzelor.”
Multe secvențe ale acestei epopei, numeroase
exemple de vitejie și de dragoste de țară, de înălțător
patriotism, vor continua să rămână necunoscute. Ni le-
ar fi putut dezvălui cei trecuți în eternitate, care și-au
oferit patriei ce au avut mai scump, viața, fără să-și
strige jertfa și să pretindă recompense. Multora dintre
ei nu le știm nici numele, nici mormântul. S-au așezat
cu sufletul împăcat, cu conștiința datoriei împlinite,
alături de înaintași. În Ordinul de zi nr.11 pe divizie,
din 2 octombrie 1944, generalul Costin Ionascu aduce
omagiul cuvenit „ostașilor martiri: „Ostași ai Diviziei
9 infanterie, zile grele și însângerate au venit prea
repede în timpul scurt de la 19-28 septembrie 1944.
Am fost lânga voi și v-am văzut cum ați tre-
cut, sub foc ucigător, Mureșul, cum v-ați agățat de
coasta dealului printr-o drăcească pânză de foc, cum
ați căzut, fără murmur, în împlinirea ordinelor și a
datoriei, și cum, șiruri întregi, ați revenit, trecând prin
fața mea, spre spitale, cu trupurile sfârtecate. Am avut
momente de mândrie pentru ostașii mei și momente de
strângere de inimă când am văzut cum se macină cea
mai frumoasă divizie a țării (...) Acolo pe creastă, prin
acoperiri ce n-au arătat vederii noastre ce ați înfăptuit,
s-au petrecut acte de sacrificiu și eroism legendar, iar
ele trebuie cunoscute de toată lumea. În acea încleștare
a morții, ați luptat cu un inamic viclean și prea bine
întărit și nu v-ați sfiit să dati lupta fățișă, ati luptat cu
focul inamicului și cu greutățile terenului și ale vremii
(...) Înfrățirea între arme, între soldat, subofițer și ofi-
țer, a fost sublimă, toți s-au jertfit fără a precupeți.
Când se vor cunoaște toate faptele voastre, veți uimi
lumea (...) Sacrificiile voastre vor cântari greu în
afirmarea drepturilor neamului nostru.
6
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Acum, plecând genunchii în fața mormintelor
și a sacrificiilor mărețe, să ne înălțăm, iarăși, cu sufle-
tele întărite. Bravi ostași! Lupta nu s-a sfârșit. Cei
rămași ridicați-vă din nou, strângeți iară rândurile,
căci noi zile de fapte mărețe ne așteaptă. Înainte, pen-
tru neam și țară! Drepturile noastre sunt izvorâte din
sacrificiile noastre! Înainte! Pentru ce au luptat ei? Ce
i-a mânat în luptă pe acești eroi? Dragostea de țară,
acolo unde ardeau făcliile întregului neam pentru a
aduce înapoi nordul Ardealului, pământ românesc. La
datorie, în rândurile rărindu-se, acolo, pe Dealul Sân-
georgiu, sub bubuitul bombelor, sub răpăitul mitralie-
relor, unde molohul setos al războiului cerea sânge
tânăr, ostașii ardeleni, dobrogeni, frații „sudiști de
peste munți”, din Divizia 9 Constanta, a „ostașilor
mării”, au luptat ca România să rămână întreagă. Con-
vinși că suntem îndreptățiți să avem partea noastră de
vecie pe pământul nostru românesc, al României Mari,
aici, pe locul nostru, al celor care n-au fost, ca alții,
purtați de vânturile întâmplărilor și de ambițiile de
cucerire, aveau un singur gând: să aducă înapoi, aca-
să, pământul Ardealului furat. Aici, unde-i Țara noas-
tră.
La Oarba de Mureș a fost acea erupție a lavei
vulcanice românești, a recuceririi unui teritoriu care ne
aparține dintotdeauna, transformată în frământare na-
țională! Acolo a fost duhul tuturor românilor, trăind în
limba română, în credința și în legea strămoșească,
duhul celor duși sub iarbă, să țină, pe piepturile lor,
țara, Romania Mare de la 1 Decembrie 1918. De la
iarbă la dealuri, de la prunci la bătrani, de la soldat la
general, acolo au fost toți ai noștri români, chiar și
amintirea celor care, de ura dușmană, cândva au fost
atârnați în furci. În acel moment, pe pământul părții
Ardealului, pe moșia moșilor și a strămoșilor, înstrăi-
nată de țară, de către ambițiile acaparatoare ale vecinei
Ungarii, dominant era un singur gând: România în-
treagă! Acolo, la Oarba de Mureș, a fost ȚARA!”
(„Epopeea de la Mureș”, autori: Grigore Ploeșteanu,
Vasile T. Suciu și Lazăr Ladariu.â)
74 de ani mai târziu, la 14 octombrie 2018...
Pentru că pe 6 octombrie 2018 slujba de co-
memorare a celor 11 mii de eroi de la Oarba de Mureș
nu a putut avea loc din cauza referendumului, organi-
zatorii, printre care și Ioan Gavril Popșor, au stabilit
ziua de 14 octombrie 2018. Dată la care, români din
Mureș și Covasna împreună cu frații și surorile lor din
Calea Neamului și Frăția Ortodoxă Sfântul Mare Mu-
cenic Gheorghe, printre care istorici, profesori, elevi
dar și alte personalități, au adus un prinos de recunoș-
tiință eroilor martiri și au cinstit memoria acestora
printr-o slujbă religioasă și un program cultural-artistic
susținut de elevii aflați la fața locului. O prezență care
a înduioșat până la lacrimi întreaga suflare, a fost o
măicuță de 92 de ani din Oarba de Mureș care a susți-
nut un recital poetic de înaltă vibrație spirituală.
De netrecut cu vederea a fost cuvântul plin de
învățăminte și îndemnuri, ale președintelui Asociației
Calea Neamului, doctorul Mihai Tîrnoveanu, a cărui

voce a făcut și coama brazilor să se aplece să-l asculte:
„Fraților, sunt unsprezece mii de eroi ce ne-au chemat
aici, din morminte și din Cer!
11 mii de suflete ne cheamă în continuare să
înfrângem deznădejdea! Să spulberăm cu pasul și cre-
dința noastră praful ce acoperă Țara! Ne strigă strămo-
șii din mormite să facem lumină, să frângem norii, să
aducem zorii, zorii României de mâine! Cu brațele
voastre sângerânde de muncă, o Țară puteți ridica
către Cer, cu rugăciunile rostite de lacrimile femeilor,
cu steagurile ținute de mâinile bărbaților! Frăția noas-
tră, Frăția Neamului, nu, nu este doar un nume, ci o
trăire, un scrâșnet ce înfrânge păcatul, un strigăt ce
unește poporul cu Neamul. O cruce grea, pe care fieca-
re în parte și toti împreună o ducem.
Fără sovăire luptătorii veacurilor au călcat
peste cenușa fostelor imperii ce ne-au asuprit, cu hotă-
rare, cu jertfă de sânge, au zidit graniță de apărare
împotriva celor ce au vrut a ne nimici! Din piepturile
lor vii zdrobite de roată, sfâșiate de gloanțe, din inimi-
le lor ce bat în Hristos, se aude până aici un strigăt ce
îi înfioară pe trădători, pe cei fără de Cruce: Cu Dum-
nezeu înainte! Frați și surori, aceasta este chemarea lor
la care suntem datori a răspunde Prezent, într-un sin-
gur glas. Un Prezent ce sfarmă liniștea oricărui inamic,
un Prezent născut din murmurul poporului, din lacri-
mile lui de neputință, din visele și năzuintele lui. De
aici ne vom ridica, din genunchiii ce se roagă în bise-
rici, din ochii mamelor ce caută disperați speranță
pentru prunci, din pumnii încleștați ai taților ce-și apă-
ră familiile, din pasul tremurat al bătrânilor care nu au
ce pune pe masă, din mâinile lor adunate în rugăciune.
Suntem chemați a duce cea mai grea luptă, lupta fără
compromisuri, pentru lumea nouă adusă pe pământ
acum 2000 de ani de Hristos. Se lovește astăzi cu ba-
rosul în Piatra de Temelie a Mântuitorului, în zidurile
Bisericii Ortodoxe.
Cei care fără milă izbesc în noi, știu că Bise-
rica Noastră, Maica Neamului Românesc cum o nu-
mea Mihai Eminescu a rămas singura redută necuceri-
tă, singura redută rămasă în picioare. Mănăstirile și
bisericile devin pe zi ce trece singurele locuri în care
Libertatea de a fi Român se poate exercita pe deplin.
Mănăstirile, bisericile și iată, cimitirile eroilor,
în care ne-am adunat astăzi, sunt acele teritorii sfinte,
căci nici măcar porțile iadului nu pot frânge coloana
infinită ce leagă Glia Cu Cerul, coloană infinită plă-
mădită din sângele maritirilor și pământul țării, căci
cei 11 mii de militari căzuti aici, la Oarba de Mureș,
au fost în celași timp luptători și martiri, mergând în
mod conștient spre moarte, știind că numai printr-o
mare jertfă vor birui. Asumarea sacrificiului a răstu-
rant strategia ticăloasă a comandanților ruși, care au
vrut să-i împingă pe români spre o moarte inutilă tri-
mițându-i direct în bătaia focului inamic. Din mărturii-
le celor care au luptat pe parcursul celor 20 de zile, a
celor care au supraviețuit acelei cumplite încleștări,
reiese clar asumarea jertfei, strategia ticăloasă a sovie-
ticilor fiind răsturnată de trupele române, prin îmbrăți-
șarea strategiei sacrificiului, a morții pentru Hristos și
7
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Neam. Astfel, cei 11 mii de eroi martiri au învins, atât
pe câmpul de luptă cât mai ales în marea batalie dintre
bine și rău, dintre Arhanghelul Mihail și Lucifer. Cu-
nuna morții pentru Țară i-a făcut nemuritori. Iată-i
aici, sunt lângă noi aceste suflete vii, iată chipul lor
luminos în Crucile cu Tricolor, în iarba ce le mângaie,
în vântul ce povesteste despre Horea, Cloșca si Crisan,
despre Sabia și Cântecul Lui Iancu Avram.
La Oarba de Mureș se aude atât de clar Miori-
ța și Doina lui Eminescu. 11 mii de martiri ne cheamă
astăzi din nou la Lupta pentru identitatea noastră nați-
onală, pentru reperele fundamentale ale României,
Ortodoxia, Drapelul Tricolor, Voievozii , Martirii,
Soldații Neamului, Memoria Generațiilor Mărturisi-
toare. Să petcetluim aceste repere în sufletul nostru, să
le aducem în inima tinerilor țării de azi pentru a putea
răsări soarele țării de mâine. Din milioane de mormin-
te, presărate pe întreg cuprinsul Țării, de la Nistru
pâna La Tisa, se aude un strigat fratilor, Cu Dumnezeu
înainte!” - Mihai Tîrnoveanu.
Ar fi încă multe de spus despre această zi, dar voi
încheia cu un fapt observat și de mine, dar relatat atât
de bine pe pagina sa de facebook, de jurnalistul Mari-
us Constantin Crețu: „Un mic amănunt pe care nu
putem să-l trecem cu vederea așa ușor, este faptul că
nu am văzut nici-un reprezentant al mass-mediei, nici-
o televiziune sau trusturi de presă, nici un fel de jurna-
list care să arate interes pentru acest mare eveniment
național . Asta pentru că aproape toata presa din Ro-
mânia, în afara de faptul că urmărește un scop econo-
mic, reprezintă interesul marilor partide, care la fel, nu
sunt interesate de soarta cetățeanului, ci numai de pro-
piile interese materiale...Așa că frați Români, dacă vă
pasă de această țară, dacă iubiți eroii acestui neam,
haideți alături de noi să realizam împreuna un puter-
nic cult al eroilor, să pregătim un puternic scut de
apărare a valorilor creștine, a tot ce este românesc.
Doamne Ajută! ”
...Și un îndemn: „Nu-l uitați” de Nichita Stă-
nescu
„Nu-l uitaţi pe cel căzut în război!
Lăsaţi-i din când în când un loc liber la masă,
Ca şi cum ar fi viu între noi,
Ca şi cum s-ar fi întors acasă.
………………………………….
Nu-l uitaţi pe cel căzut în război!
Strigaţi-l din când în când pe nume,
Ca şi cum ar fi viu printre noi
Şi atunci el va surâde în lume.”

Sesiunea Națională de Comunicări Științifice
ediția a XXIV-a , 4-5 octombrie 2018, Covasna
„Românii din sud-estul Transilvaniei.
Istorie. Cultură și Civilizație”
Manifestarea, dedicată Centenarului Marii
Uniri de la 1 Decembrie 1918, a strâns în jurul discuți-
ilor personalități din București, Iași, Brașov, Bacău,
Sibiu, Cluj-Napoca, Timișoara, Târgu Mureș etc., dar
și din județele Covasna și Harghita.
Felicitări organizatorilor pentru programul
amplu și ziditor: Episcopia Ortodoxă a Covasnei și
Harghita, Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitro-
polit Nicolae Colan”, Liga Cultural Creștină „Andrei
Șaguna”, Academia Română - Centrul European de
Studii Covasna – Harghita, Asociația „Ștefadina” Bu-
curești, cu sprijinul Consiliului Local Sfântu Gheor-
ghe, Asociației ”GRIT” Covasna, Hotelului „Bradul”
Covasna, Hanului „Nufărul” Reci.
Publicăm, prin amabilitatea colaboratoarei noastre
Mihaela Aionesei, membră a Colectivului de redacție,
una dintre comunicările susținute în cadrul
simpozionului. Calde mulțumiri autorilor!
GENERAŢIA MARII UNIRI
În cadrul proiectelor dedicate aniversării
Centenarului Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918,
Centrul European de Studii Covasna-Harghita, în
colaborare cu Muzeul Național al Carpaților
Răsăriteni, cu sprijinul Instituției Prefectului Județului
Covasna, lansează proiectul intitulat GENERAŢIA
MARII UNIRI. 100 de intelectuali români din Covasna
și Harghita, în cadrul căruia vor fi prezentate în presa
locală, și apoi într-un volum, 100 de personalităţi
româneşti din fostele scaune secuiești, respectiv
comitate şi judeţe Ciuc, Odorhei și Treiscaune, azi
județele Covasna și Harghita, care, prin activitatea lor
pusă în slujba păstrării și afirmării identității românești
din această parte de țară, au contribuit la pregătirea,
înfăptuirea și consolidarea Marii Uniri.
Selecția celor 100 de intelectuali români s-a
realizat dintr-un număr mult mai mare de personalități
8
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
locale, identificate prin cercetarea surselor
documentare edite și inedite, în mod deosebit a
principalelor arhive laice și bisericești din București,
Sibiu, Blaj, Brașov, Alba Iulia, Cluj-Napoca, Târgu
Mureș, din majoritatea localităților românești din
actualele județe Covasna și Harghita, informații care,
în mare parte, au văzut lumina tiparului în volumele și
publicațiile apărute la editurile Eurocarpatica a
Centrului European de Studii Covasna-Harghita, Grai
Românesc a Episcopiei Ortodoxe a Covasnei și
Harghitei și Angvstia a Muzeului Național al
Carpaților Răsăriteni.
Cercetările referitoare la istoria românilor din
sud-estul Transilvaniei și la conviețuirea acestora cu
secuii/maghiarii din zonă, întreprinse mai ales după
înființarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei și
Harghitei, în anul 1994, și a instituțiilor culturale din
subordinea sa, precum și după înfiinţarea Muzeului
Național al Carpaților Răsăriteni în anul 1997, au pus
în evidență faptul că românii din fostele scaune
secuiești (comitatele) Ciuc, Odorhei și Treiscaune, azi
județele Covasna și Harghita, alături și împreună cu
românii din Transilvania și din celelalte provincii
istorice românești, au participat la pregătirea,
înfăptuirea și consolidarea Marii Uniri de la 1
Decembrie 1918, în frunte cu liderii lor recunoscuți –
preoții, învățătorii, profesorii și fruntașii din cadrul
Asociațiunii ASTRA și din toate asociațiile și
fundațiile culturale, profesionale și civice românești,
precum și din redacţiile publicațiilor care apăreau în
limba română. În primele rânduri ale acestora s-au
aflat ierarhii și protopopii Bisericii Ortodoxe și cei ai
Bisericii Greco-Catolice Unite cu Roma, scriitori,
publiciști, juriști, profesori, medici și alți intelectuali –
cu toții ocupând locuri de frunte în rândul făuritorilor
idealului naţional.
Începând cu secolul al XIX-lea au sporit
preocupările comunităților românești din Transilvania,
inclusiv a celor din fostele scaune secuiești, pentru
formarea elitei intelectuale, prin întărirea instituțiilor
identitare fundamentale, respectiv: bisericile ortodoxe
și greco-catolice, școlile confesionale în limba
română, Asociațiunea ASTRA și celelalte asociații și
fundații culturale. În această preocupare se înscriu şi
sistemul de burse oferite de numeroase fundații, în
frunte cu Fundația Emanuil Gojdu, dar și cu sprijinul
Băncii „Albina” și al altor bănci şi cooperative de
întrajutorare etc. Episcopiile ortodoxe și cele greco-
catolice, respectiv, din cea de-a doua parte a secolului
al XIX-lea, Mitropolia Ortodoxă din Sibiu și cea
Greco-Catolică din Blaj au extins, întărit și modernizat
sistemul de învățământ confesional în limba română,
începând cu școlile primare (populare), continuând cu
cele gimnaziale și terminând cu învățământul superior
pedagogic și teologic. Peste 130 de tineri români din
fostele comitate Ciuc, Odorhei și Treiscaune au studiat
la universităţi de prestigiu din principalele orașe
europene, care au contribuit apoi la pregătirea Marii
Uniri de la 1 Decembrie 1918, dintre care, 30 au

obținut titlul de doctor în diferite științe. Acestora li se
adaugă sutele de absolvenți ai învățământului superior
pedagogic și teologic ortodox și greco-catolic de la
Sibiu și Blaj. Cei mai mulți au absolvit facultățile de
Drept și Științe Politice, apoi cele de Teologie,
Medicină și Farmacie, Filozofie și Litere, Facultăți
Tehnice, de Matematică și Științe Naturale, de
Arhitectură, Silvicultură, Academii de Comerț etc.
După localitatea natală, aceștia proveneau din: Toplița
și Odorheiu Secuiesc – câte 12, Araci – 10, Brețcu și
Tulgheș – câte 8, Poiana Sărată, Hăghig, Buzăul
Ardelean și Subcetate câte 5, Săcel și Covasna – câte 4
ș.a. După confesiune, 76 aparțineau credinței ortodoxe
și 54 celei greco-catolice. Din totalul licențiaților și
absolvenților studiilor doctorale, peste 30 au
beneficiat, în timpul studiilor, de burse de la diferite
fundații: Gojdu, Alexandru Sterca Șuluțiu, Simion
Ramonțai, Vasile Moga, ASTRA, Fondul Grăniceresc
Năsăud ș.a.
La toate marile evenimente și proiecte
identitare românești din viața publică a Transilvaniei
din a două jumătate a secolului al XIX-lea și începutul
secolului XX, premergătoare Marii Uniri de la 1
Decembrie 1918, au participat și reprezentanții
românilor din comitatele Ciuc, Odorhei și Treiscaune.
Astfel, sursele documentare îi menționează la
Revoluția de la 1848/1849 pe protopopii Petru Pop
(Brețcu), Ioan Moga (Vâlcele), Aron Boieriu
(Gheorgheni), Ioan Boieriu (Aldea-Odorheiu
Secuiesc), pe preoții Ioan Bucșa din Belin, Ioan Cichi
din Aita Mare ș.a.; la mișcarea memorandistă: pe
juriștii Ioan Bucur din Toplița, Patriciu Barbu din
Odorhei, Gheorghe Pop din Poiana Sărată, Ioan Țifrea
din Subcetate, Alexe Onițiu din Sf. Gheorghe ș.a.. În
conducerea Asociațiunii ASTRA activau Elie Miron
Cristea (Toplița), Octavian Codru Tăslăuanu (Bilbor),
Justinian Teculescu (Covasna), Nicolae Bogdan
(Hăghig) ș.a. În conducerea Societății Studenților
Români „Petru Maior” din Budapesta erau Dumitru
(Emilian) Antal (Toplița), Pompiliu Nistor (Araci),
Miron Crețu (Hăghig) ș.a. Au participat la înființarea
Muzeului Asociațiunii ASTRA Octavian Codru
Tăslăuanu și Elie Miron Cristea. S-au dovedit
publiciști de prestigiu la principalele reviste românești
din Transilvania, tipărite la Sibiu, Braşov, Blaj, Arad,
Pesta ş.a. Octavian Codru-Tăslăuanu, Ghiță Popp,
Nicolae Bogdan, Romulus Cioflec (Araci), Nicolae
Colan (Araci) ș. a. Autori de manuale școlare au fost,
tot din zonă, Constantin Dimian (Brețcu), Nicolae
Bogdan (Hăghig), Gheorghe Zaharia (Întorsura
Buzăului) ș.a., culegători de folclor - din Araci,
Dimitrie Cioflec şi din zona Topliței, Elie Miron
Cristea, iar Cristofon Purecel din Barcani a editat
volume de poezii. La redactarea celor trei volume ale
Enciclopediei Române (1900-1904), coordonată de C.
Diaconovici și a Şematismului jubiliar al bisericii
greco-catolice din 1900 au contribuit Elie Câmpeanu
(Gheorgheni). Documentele menționează activitatea
președintelui Asociației Învățătorilor Români din
9
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
județul Treiscaune, Gheorghe Furtună din Covasna, și
contribuția lui Nicolae Vecerdea din Sfântu Gheorghe
la fondarea Băncii „Albina” și a lui Elie Miron Cristea
la fondarea Băncii „Lumina”.
După începerea Primului Război Mondial,
numeroși tineri români din comitatele Ciuc, Odorhei și
Treiscaune au trecut granița în România, prin așa
numita „Vamă a Cucului”, și s-au înrolat voluntari în
Armata Română. Printre nenumăratele exemple,
documentele consemnează numele celor 20 de tineri
din localitatea Covasna care au luptat eroic la
Mărășești, dar și al unor cunoscuți fruntași ai
românilor ardeleni, din această parte de țară, precum
Octavian Codru Tăslăuanu, Romulus Cioflec,
Gheorghe Colan, pr. Ioan Rafiroiu, pr. Elie Câmpeanu
ș.a. Deosebit de meritorie este și contribuția
publicistului Octavian Codru Tăslăuanu, a medicului
Pompiliu Nistor (Araci), a învățătorului Gheorghe
Tărlungeanu (Brețcu) ș.a. la înființarea și activitatea
Corpului Voluntarilor Ardeleni şi Bucovineni militanţi
pentru Marea Unire, format din militari români
ardeleni și bucovineni din armata austro-ungară,
prizonieri în Rusia.
Este cunoscut şi procesul de spionaj înscenat
de guvernul de la Budapesta, înainte de începerea
Primului Război Mondial, intentat celor 13 preoți
ortodocși români din localitățile aflate la granița cu
România, din comitatul Treiscaune, întemnițați în
lagărele din vestul Ungariei. În rândul acestora s-au
aflat: Ioan Coman (Sita Buzăului), condamnat la
moarte, Ioan Modroiu (Vama Buzăului), Gheorghe
Neagovici-Negoiescu (Întorsura Buzăului), Gheorghe
Burlea (Barcani), Iosif Popovici (Sfântu Gheorghe),
Aurel Nistor (Araci), Ioan Toma (Dobolii de Jos),
Gheorghe Furtună (Covasna), Nicolae Rădoiu (Ozun)
ș.a. De asemenea, sursele documentare redau
dimensiunile prigoanei pornite asupra fruntașilor
români din zonă, după retragerea Armatei Române din
Transilvania, în septembrie 1916. Au avut această
soartă, printre alții: pr. Ioan Tăslăuanu (Bilbor), pr.
Elie Câmpeanu (Gheorgheni), preoteasa Ana Ciora,
împreună cu opt țărani (Zagon), Gheorghe Bânduș,
primarul din Araci, împreună cu alți 12 consăteni
români, Aleman Ilarie, fostul primar al orașului Sfântu
Gheorghe și Gheorghe Zaharia, fostul primar din
Întorsura Buzăului ș.a.
Un rol important în păstrarea şi afirmarea identităţii
naţionale româneşti din Transilvania l-au avut preoții
protopopi, în calitatea lor de lideri spirituali ai
românilor ardeleni. În secolul al XIX-lea și începutul
sec. XX, în fruntea protopopiatelor ortodoxe și greco-
catolice din fostele scaune, respectiv comitate Ciuc-
Giurgeu, Odorhei și Treiscaune s-au aflat următorii:
Protopopiatul Ortodox Treiscaune: Nicolae
Popovici din Ozun, Radu Verzea din Săcele, Ioan Pop
(Popescu) din Brețcu, între anii 1827-1835; Petru Pop
din Brețcu (1835-1853); Nicolae Popescu din
Mărtănuș (1853-1861); Ioan Petric din Brașov (1861-
1872); Spiridon Dimian din Brețcu (1873-1885);

Dimitrie Coltofeanu din Brețcu (1885-1903);
Constantin Dimian, din Breţcu (1903-1920);
Protopopiatul Ortodox al „Hăghigului şi
Vâlcelelor”: Ioan Moga din Vâlcele (1847-1868);
Protopopiatul greco–catolic al Treiscaunelor, cu
sediu în Poian: Iacob Popovici (1839-1847), Moise
Boieriu din Ghidfalău (1848-1859), Ioan Şolnoi
(1859-1909); Protopopiatul greco-catolic al
„Giurgeului şi Sepvizului”, cu sediul la Gheorgheni
şi Frumoasa: Ioan Vijoli din Gheorgheni (1815-
1843), Aron Boieriu (1843-1871). În 1871, vechiul
arhidiaconat se desparte în două: Frumoasa şi Ghimeş,
conduse de protopopii: Ioan Urzică (1871-1878),
Gavril Ciobotar (1871-1884), Petru Dobreanu, George
Crişan, Simion Cheţan, Iuliu Montani şi Artemiu
Codarcea (1884-1896), Elie Câmpeanu (1896-1916);
Protopopiatul greco-catolic Odorhei: Ioan Laslo
(1780-1811), Ioan Boieriu (1812-1820), Ştefan
Boieriu (1820-1834), Ioan Boieriu din Aldea (1834-
1856), Alexandru Boieriu (1856-1897), Ştefan Şandor
(1897-1916), Ioan Gergely (1917-1924). De subliniat
activitatea acestora şi în calitatea lor de inspectori ai
școlilor confesionale ortodoxe și greco-catolice și
gestionarea relațiilor parohiilor și școlilor românești cu
administrația publică locală.
Pe acest fundament, chiar dacă majoritatea
comunităților românești din comitatele Ciuc, Odorhei
și Treiscaune, mai ales cele din localitățile etnic mixte,
erau mult slăbite, ca urmare a înăspririi procesului de
maghiarizare, devenit politică de stat, după instaurarea
dualismului austro-ungar din anul 1867, a avut loc
participarea reprezentanților acestora la înfăptuirea
Marii Uniri, de la 1 Decembrie 1918.
În luna noiembrie 1918 populația românească
din cele trei comitate și-a ales Consiliile Naționale
Române locale, s-au constituit Gărzile naționale
române și după publicarea, la 8/20 noiembrie 1918, a
Apelului la convocarea Marii Adunări Naționale de la
Alba Iulia, și-a desemnat, în cadrul unor adunări
populare, desfășurate într-o atmosferă de entuziasm,
delegații ce urmau să o reprezinte la Alba Iulia.
Muzeul Unirii din Alba Iulia păstrează
procesele-verbale, credenționalele și documentele
intitulate „Hotărârea noastră” din toate comunitățile
românești din Transilvania, Banat, Crișana și
Maramureș. După cum este cunoscut, în ziua de
1 Decembrie 1918 la Alba Iulia au fost prezenți, în
sala cercului militar din cetate, 1228 de delegați, din
care 680 aleși în cele 130 de circumscripții electorale
ale Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Maramureșului
și Sătmarului. Dintre ei, 35 reprezentau cercurile
electorale din comitatele Ciuc, Odorhei și Trei Scaune.
Din actualul județ Covasna (comitatul Treiscaune):
a) Cercul electoral Sfîntu Gheorghe (Săpşi-
Săngeorgi) era reprezentat de: Ioan Modroiu, preot în
Vama-Buzău (astăzi județul Braşov); George Cerbu,
preot în Întorsura-Buzăului; Nicolae Cristea din Sita-
Buzăului; George Nistor din Teliu (astazi județul
Brasov); Xenofon Comşa din Marcoş (Mărcuș);
10
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Nicolae Rusu, înv., Sita-Buzăului – suplent. B) Cercul
electoral Aita-Mare era reprezentat de: Gheorghe
Pakular din Aita de mijloc (Aita Medie); David
Pakular din Aita Mare; Ioan Şerban din Belin;
Gheorghe Șolcoiu din Arini (astăzi în județul Brașov);
Ioan Ardelean din Arini (astăzi în județul Brașov). C)
Cercul electoral Covasna era reprezentat de:
Alexandru Ciuncan, Alexe Teculescu, Ioan Sârbescu,
Nicolae Jurebiţă – toți din Covasna. Din actualul județ
Harghita (comitatul Ciuc): a) Cercul electoral
Cîrța (Carifalău) era reprezentat de: Ioan Suciu,
proprietar; Ioan Baciu, propr.; Platon Grigore, propr.;
Ioan Platon, propr.; dr. Emil Precup, prof.; toți din
Ghimeș; b) Cercul electoral Gheorghieni (Giurgeu)
era reprezentat de: Dr. Petru Musca, adv. din Ditrău
Hodoșa; Teodor Urzica; propr. Din Subcetate; Dumitru
Musca, propr. Din Subcetate; Ioan Urzica, propr. Din
Sărmaș; Ioan Cotfas, propr. Din Bilbor; c) Cercul
electoral Sânmartin (Ciuc-Sânmărtin) era
reprezentat de: Ioan Țeran (Țărcan), propr. Din
Lăzărești; Dumitru Suciu, propr. Din Lăzărești; Ioan
Muntean, propr. Din Sânmărtin; Ilie Sabo, propr. Din
Sânmărtin; Toader Mureşan, propr. Din Sânmărtin.
Din actualul județ Harghita (comitatul Odorhei):
Cercul electoral Homorod (Homorod-Ocland) era
reprezentat de: Nicolae Ştefan din Jimbor; Vasile
Suciu, învățător din Archita (astăzi, jud. Mures);
Cercul electoral Cristuru Secuiesc era reprezentat
de: Achim Pandrea din Feleag; Alexandru Murzea,
econom din Vidăcut; Nicolae Maior jun. Din Săcel;
Eronim Bereşiu din Săcel. Din actualul județ
Harghita, Cercul electoral Reghin era reprezentat şi
de dr. T. Liviu Tilea din Toplița Română.
La 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia au mai
participat şi 548 de membri de drept ai Marii
Adunări Naţionale, reprezentanți ai episcopiilor
românești, ai societăților culturale, ai institutelor de
învățământ superior și școlilor medii, ai reuniunilor
învățătorești, ai reuniunilor de meseriași și femei,
delegații Partidului Social Democrat Român, ai
gărzilor naționale și ai societăților studențești. 13
dintre membrii de drept au fost din zona Ciuc, Odorhei
și Treiscaune: 2 protopopi români, 6 reprezentați ai
unor reuniuni și ai unei societăți și 5 reprezentanți ai
gărzilor naționale românești, şi anume: protopopii
Constantin Dimian din Treiscaune şi dr. Augustin
Tătar din Varviz (Subcetate); Virgil Nistor din Arpătac
(Araci) şi dr. Romul Oltean, avocat din Dobârlău, din
partea Reuniunii de cântări din Arpătac (Araci);
George Popoviciu și Dumitru Antal, ambii studenți la
Budapesta, din partea Societăţii „Petru Maior” a
universitarilor români din Budapesta, supleanți fiind
Traian Popoviciu şi Veturia Leucuția; George Axente
și Alexandru Axente, ambii din Arpătac (Araci) din
partea Reuniunii femeilor române din comuna Arpătac
(Araci); stegar Traian Ludu și soldat George Șandru,
ambii din Prejmer, din partea Gărzii naționale române
din Treiscaune: Zaharia Maior și ofițer de
administrație Ilie Costea, din partea Gărzii naționale

române din Vidacutul-român; Patrichie Murza din
partea Gărzii naționale române din Vidacutul-
unguresc.
În Marele Sfat Național – organul provizoriu
al puterii de stat din Transilvania până la unirea
administrativă definitivă cu România, ales de
Adunarea de la Alba Iulia, în ședința sa din 2
decembrie 1918, din comitatele Ciuc, Odorhei și
Treiscaune au făcut parte dr. Augustin Tătariu,
protopop din Subcetate și dr. Petru Muscă din Sărmaș,
comitatul Ciuc; Vasile Suciu, învățător și Ioan
Vătășan, preot, ambii din Archita, comitatul Odorhei;
Nicolae Cristea din Sita-Buzău, Ioan Modroiu, preot
din Vama Buzăului, Xenofon Comșa din Mărcuș,
George Negoescu, preot din Vama Buzăului, David
Păcurar din Aita Mare, comitatul Treiscaune și Ghiță
Popp din Poiana Sărată, ca notar.
În Consiliul Dirigent al Transilvaniei
(organism politic provizoriu, cu atribuții legislative,
executive și administrative limitate, din perioada 2
decembrie 1918 - 4 aprilie 1920), a activat ca șef de
serviciu la Resortul Cultelor preotul Virgil Nistor,
viitorul episcop al Caransebeşului Veniamin Nistor,
Dumitru Antal, viitorul episcop Emilian Antal, la
Departamentul Ocrotirilor Sociale și publicistul Ghiță
Popp în Comisia de Cenzori.
De remarcat faptul că la 1 Decembrie 1918,
cei doi protopopi români de Alba Iulia, care au
coordonat întreaga activitate a Comitetului de
organizare a Marii Adunări Naționale, erau originari
din comitatul Treiscaune și din comitatul Ciuc,
respectiv protopopul ortodox Ioan Teculescu, din
Covasna, viitorul episcop al Armatei Române Justinian
Teculescu și protopopul greco-catolic Vasile Urzică,
din Subcetate.
Este bine cunoscut rolul episcopului ortodox
al Caransebeșului, Elie Miron Cristea, viitorul patriarh
al României, în organizarea și desfășurarea Adunării
de la 1 Decembrie 1918 și ca membru al delegației
care a prezentat actul Marii Uniri regelui Ferdinand al
României întregite.
Reprezentanți ai românilor din actualele județe
Covasna și Harghita au participat la evenimentele care
au condus la unirea Basarabiei cu Țara mamă, din
martie 1918. Tinerii publiciști Romulus Cioflec,
Nicolae Colan și Ghiță Popp au făcut parte din grupul
intelectualilor ardeleni, în frunte cu Onisifor Ghibu,
care s-au implicat în apariția primelor publicații și
manuale școlare în limba română, cu grafie latină, în
Basarabia.
Până la recunoașterea internațională a Marii
Uniri, prin tratatele încheiate în cadrul Conferinței de
pace de la Paris, din anul 1920, semnalăm activitatea
profesorului și publicistului Nicolae Bogdan, născut la
Hăghig, în cadrul Comitetului Național al Unității
Române, de la Paris, condus de Take Ionescu, și
publicarea, de către acesta, a studiului Les roumains de
Transylvanie, precum și calitatea de misionar
bisericesc și politic la Conferința de Pace de la Paris a
11
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
teologului Alexandru Nicolescu, viitor mitropolit
greco-catolic de Blaj, născut la Tulgheș.
Spre deosebire de primii ani ai Primului
Război Mondial, când tinerii români din Transilvania
au luptat în cadrul armatei statului austro-ungar, de
multe ori chiar împotriva fraților întru credință și
neam, după 1 Decembrie 1918, aceștia au participat,
sub faldurile tricolore, la îndeplinirea misiunilor
Armatei Române de asigurare a ordinii și liniștii
publice în Transilvania și de eliberare a Budapestei de
sub regimul comunist al lui Béla Kun, în rândul cărora
s-au aflat şi români din zonă, precum Nicolae Jurebiță
din Covasna, Mihai Todicescu din Sfântu Gheorghe
ș.a.
Unirea Transilvaniei cu Țara Mamă a fost
pecetluită prin jertfa a peste 500 000 de militari
români, morți și dispăruți. Un număr important dintre
acești eroi își dorm somnul de veci în cimitirele eroilor
din Toplița, Miercurea-Ciuc, Valea Uzului, Poiana
Sărată, Sfântu Gheorghe, Brețcu, Araci ș.a.
După înfăptuirea Marii Uniri și recunoașterea
internațională a acesteia a urmat perioada consolidării
unirii, trecerea la unificarea legislativă,
administrativă, instituțională, economică, socială și
culturală, respectiv integrarea Trasnilvaniei și a
celorlalte provincii istorice românești unite cu țara
mamă în administrația unitară a statului român. Pentru
românii din județele Ciuc, Odorhei și Treiscaune,
Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 a constituit o
adevărată renaștere națională pe plan economic, politic
și social, spiritual și cultural. Unirea a însemnat și
crearea instituțiilor de drept ale statului român:
prefecturi, plăși, primării, revizorate școlare, tribunale,
judecătorii, poliție, jandarmerie, unități militare etc.,
care au înlesnit și locuitorilor români din această parte
de țară, alături și împreună cu concetățenii maghiari și
cei de alte etnii, accesul la o viață liberă, demnă şi
democratică. Între anii 1919 -1940 a avut loc o amplă
acțiune de renaștere a vieții naționale românești și de
readucere la normalitate a condiției de român pe aceste
meleaguri.
Acțiunile de consolidare a Marii Uniri, în
profil teritorial local, au fost gestionate de prefecturile
din județele Ciuc, Odorhei și Treiscaune, instituții
conduse, în perioada interbelică, de oameni politici,
dar, în același timp, majoritatea buni profesioniști și
apărători ai valorilor naționale românești, în rândul
cărora s-au aflat: în județul Ciuc: Gheorhe Dubleșiu
(1919-1920, Alexandru Vasu (1920 -1922, 1926 -
1927), Ștefan D. Spătaru (1923 -1924), Constantin
Handra (1925 -1926), Fanu Ștefănescu (1927 -1928),
dr. Aurel Țețu (1928 -1931), Dinu Stolojan (1931-
1932), Victor Oțetea (1933 -1937); în județul
Odorhei: Toma Cornea (1920-1922), Valer Neamțu
(1922-1923), Vladimir St. Spătaru (1924 - 1926),
Gheorghe Andrieș (1927-1928, 1933 -1936), Mihai
Constantinescu (1936 -1938), col. Ion C. Pleșoianu
(1938 -1940); în județul Treiscaune: dr. Nicolae
Vecerdea (1919-1920), Valeriu Neamţu (1920 – 1921),

dr. Vicenţiu Rauca Răuceanu (1922-1926), George
Cernat (1927 – 1928), dr. Nicolae Crăciun (1928-
1931), dr. Valeriu Bidu (1933 - 1937), dr. Ioan Culcă
(1937 – 1938), col. Constantin Petrini (1938 – aprilie
1940).
Legislația interbelică a permis alegerea în
funcția de primar, sau numirea în cea de „președinte al
Comisiei interimare”, în „comunele urbane și rurale”,
inclusiv în fruntea orașelor de reședință a celor trei
județe, a unor personalități cunoscute pentru
implicarea lor benefică în viața publică locală. Un
exemplu îl constituie, în acest sens, primarii orașului
Sfântu Gheorghe din perioada interbelică, în rândul
cărora s-au aflat nume precum: dr. Zaharie Crişan
(1920 – 1922), dr. Izidor Rauca -Răuceanu (1922 -
1926, 1927 -1928), dr. Gyarfas Albert (1928 – 1929),
Victor Maiorescu (1932 – 1933), dr. Vasile Stanciu
(1934 – 1937), dr. Nicolae Crăciun (1938 – 1940).
Administrația publică locală era sprijinită de
deputații și senatorii aleși de electoratul din cele trei
județe. În Camera Deputaților, de remarcat prezenţa
unor cunoscuţi politicieni români din perioada
interbelică, pe listele electorale din județele
menționate, după cum urmează: în Treiscaune: fostul
prim ministru Constantin Argetoianu, foştii miniştrii şi
secretari de stat Constantin Angelescu, Constantin
Bucşan şi Voicu Niţescu; în județul Ciuc: Virgil
Cioflec, George Moroianu și Ştefan Bogdan; în
județul Odorhei: Constantin Tănăsescu, Constantin
Anghelescu și Costache Lupu. Adevăraţi lideri locali
ai populaţiei româneşti din aceeaşi perioadă de
consolidare a Marii Uniri erau: în județul Treiscaune:
Ştefan Bogdan, Vicenţiu Rauca-Răuceanu, Alexandru
Iteanu, părintele protopop Aurel Nistor; în județul
Ciuc: Octavian Codru Tăslăuanu, Vasile Urzică, Aurel
Ţeţu, Gheorghe Cerbu; în județul Odorhei: pr. Ioan
Popa, Mihai Constantinescu, Virgil Solomon. Dintre
reprezentanții populaţiei maghiare în Parlamentul
României Mari erau: baronul Szentkeresztely Bela
(Treiscaune), Pal Gabor, Laslo Dezideriu şi Iosif
Willer din Ciuc și Bethlen Gheorghe și Looar Francisc
din Odorhei. Lista senatorilor cuprinde alți importanți
lideri locali, precum: Ghiță Popp, Miron Crețu, Aurel
Țețu, Miron Crețu ș.a.
În îndeplinirea unor înalte demnități publice în
statul român, nu au uitat locurile natale patriarhul Elie
Miron Cristea, Regent și Prim-Ministru al României,
și miniștrii Ghiță Popp, Octavian Codru Tăslăuanu și
Nicolae Colan.
Suflul nou de viaţă românească a fost susţinut
prin întărirea bisericii româneşti, prin promovarea
învăţământului în limba română, prin afirmarea
culturii naţionale şi stimularea presei româneşti. Acest
complex de acţiuni făcea parte dintr-o strategie
economică, socială şi culturală de perspectivă, ce se
bucura de susţinerea şi sprijinul întregii ţări. Un efect
benefic asupra vieţii economice, sociale şi culturale a
comunităţilor româneşti l-au avut şi împroprietărirea
cu suprafeţe agricole şi silvice a locuitorilor şi
12
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
principalelor instituţii: biserici, şcoli, cămine culturale,
înfiinţarea băncilor populare, asociaţiilor profesionale,
măsurile de sprijinire a capitalului românesc şi cele de
acordare a unor sporuri sociale salariale învăţătorilor şi
profesorilor români din zonă.
La revigorarea vieţii româneşti au contribuit
din plin, alături de biserică, şcoală şi asociaţii culturale
(în mod deosebit ASTRA) şi administraţia publică de
stat (prefecturi), centrală și locală. Implicarea directă
şi eficientă a statului în asigurarea cadrului legislativ şi
logistic necesar afirmării identităţii naţionale a
românilor, a fost în chip fericit completată de o
frumoasă solidaritate naţională, concretizată, printre
altele, în „patronarea” şcolilor şi bisericilor româneşti
din „Secuime” de către şcolile normale, protopopiate
şi parohii, instituţii şi personalităţi din întreaga ţară.
În condiţiile istorice cunoscute, cu sprijinul
Arhiepiscopiei din Sibiu, condusă de mitropolitul
Nicolae Bălan, a patriarhului Miron Cristea, a
românilor din întreaga ţară şi a unei administraţii
româneşti locale foarte apropiată şi implicată direct în
viaţa bisericească, culturală şi naţională, protopopii
ortodocşi, alături de cei greco-catolici, au reuşit în
doar 20 ani să scrie o frumoasă pagină din istoria
bisericilor şi comunităţilor româneşti din zonă. În
aceşti ani s-au reînfiinţat 41 de parohii, s-au construit
51 de biserici şi capele, 54 de case parohiale, 69 de
troiţe şi tot atâtea clopotniţe, dăruite – în cadrul unor
frumoase ceremonii – de şcoli normale din întreaga
ţară, care patronau micile comunităţi româneşti din
zonă. Un efect pozitiv asupra desfășurării vieții
bisericești ortodoxe l-a avut îmbunătățirea structurii
acesteia, prin înființarea protopopiatelor ortodoxe
Sfântu Gheorghe și Oituz (cu sediul la Târgu
Secuiesc), în anul 1924, și al protopopiatului ortodox
Odorhei, în anul 1937. Propunerea de înființare a unui
vicariat ortodox pentru județele Ciuc, Odorhei, Mureș
și Treiscaune, cu sediul la Târgu Mureș, formulată în
anul 1937, a fost amânată, concretizându-se abia peste
aproape șase decenii, în 1994, prin înființarea
Episcopiei Ortodoxe a Covasnei și Harghitei. Și în
perioada interbelică, în fruntea protopopiatelor
ortodoxe și greco-catolice din cele trei județe s-au aflat
preoți vrednici, după cum urmează: Gheorghe
Neagovici-Negoescu, din Întorsura Buzăului (1920 –
1924) în Protopopiatul Ortodox Treiscaune; Aurel
Nistor (1924- 1940) în Protopopiatul Ortodox
Sfântu Gheorghe; Ioan Rafiroiu, din Poiana Sărată
(1924-1940) în Protopopiatul Ortodox Oituz (cu
sediu la Tg. Secuiesc); Sebastian Rusan (1937-1940)
în Protopopiatul Ortodox Odorhei; Ioan Gergely
(1917 -1924), Iuliu Laslo-Laurian (1925 -1934) și
George Ivan (1935 -1940) în Protopopiatul Greco-
Catolic Odorhei; Artemiu Boieriu, Aurel Arieșanu și
Avisalon Costea (1917 -1940) în Protopopiatul
Greco-Catolic Gheorgheni.
Învăţământul românesc din județele Ciuc,
Odorhei și Treiscaune a cunoscut o reală înflorire în
anii de după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 şi

până în septembrie 1940. Pe lângă şcolile primare de
stat (unele bilingve) s-au înfiinţat licee şi şcoli
normale româneşti în principalele oraşe din zonă:
Liceul „Sf. Nicolae” din Gheorgheni; Liceul „Şt. O.
Iosif” şi Gimnaziul „Anastasia Şaguna” din Odorheiu
Secuiesc; Şcoala Normală de Fete „Regina Maria” şi
Gimnaziul de băieţi din Sfântu Gheorghe; Gimnaziul
mixt „Petru Rareş” şi Şcoala primară de stat din
Miercurea-Ciuc; Şcoala Normală din Cristuru
Secuiesc; Gimnaziul Mixt din Târgu Secuiesc ş.a.
Printr-o folosire chibzuită a unor fonduri şcolare şi cu
sprijinul statului, în perioada interbelică s-au construit
şcoli noi în majoritatea localităţilor din zonă. Liceele
şi şcolile din perioada interbelică erau adevărate focare
de cultură românească. Pe lângă fiecare şcoală existau
formaţii de dansuri populare, ansambluri corale,
echipe de teatru. Se organizau serbări şcolare,
spectacole în comunităţile româneşti şi maghiare din
judeţ, excursii în întreaga ţară. Se ţineau conferinţe de
către personalităţi de seamă ale vremii. În această
perioadă au fost publicate mai multe volume semnate
de învăţătorii şi profesorii români din fostele judeţe
Ciuc, Odorhei şi Treiscaune, în rândul cărora s-au
aflat: Nicolae Vleja (Covasna), Ioan Stoenac
(Micfalău), Constantin Dediu (Belin), Octavian
Zăbavă (Sfântu Gheorghe), Constantin Melinte
(Brețcu), Gheorghe Rafiroiu (Araci), Aurel Gociman-
Oituz (Brețcu), Octavian M. Dobrotă (Odorhei),
Theodor Chindea (Voșlobeni), Constantin Sporea
(Vama Buzăului), Matei Jurebiță (Covasna) ș.a.
După reactivarea despărţămintelor centrale
judeţene ASTRA Treiscaune, Ciuc și Odorhei, în
întreaga perioadă interbelică asistăm la o adevărată
renaştere naţională. Asociaţiunea a înfiinţat „biblioteci
poporale”, a organizat conferinţe şi prelegeri, şcoli
ţărăneşti, cursuri de alfabetizare, coruri săteşti, echipe
de teatru, şezători literare, expoziţii etnografice şi alte
activităţi artistice şi sportive. Toate acestea au
contribuit la îmbogăţirea vieţii spirituale a locuitorilor,
la păstrarea nestinsă a flăcării demnităţii naţionale,
ASTRA devenind, după cum scria Timotei Cipariu, un
adevărat „reazim al naționalităţii române”. Toți
fruntașii vieții publice locale au desfășurat o bogată
activitate astristă. Adunarea generală a Asociațiunii
ASTRA din anul 1931 a avut loc la Sfântu Gheorghe,
la care au participat ca invitați de onoare personalități
marcante ale vieții publice românești, precum:
mitropolitul Nicolae Bălan, Ion Agârbiceanu,
Gheorghe Bogdan-Duică, Tiberiu Brediceanu, Nicolae
Colan, Ioan Lupaș, Coriolan Suciu ș.a.
Cele peste 20 de publicaţii româneşti editate în
județele Ciuc, Odorhei și Treiscaune în perioada 1919-
1940 şi-au propus „să acopere un gol pe tărâmul
exprimării publice naţionale în zonă”, „să lupte
pentru afirmarea mai puternică a importanţei şi
rolului elementului românesc”. În redacţiile
publicaţiilor româneşti au lucrat ziarişti profesionişti
de valoare incontestabilă: Theodor Chindea, Aurel
Gociman, Theodor Atanasiu, Octavian Dobrotă ş.a.
13
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Semnau frecvent în coloanele ziarelor amintite
principalele personalităţi ale vieţii culturale româneşti
şi colaboratori din afara judeţelor menționate. În fostul
judeţ Treiscaune, azi Covasna, respectiv în Sfântu
Gheorghe, în perioada de referință au apărut
următoarele publicaţii săptămânale şi lunare în limba
română: La Noi – în judeţul Treiscaune (1932-1934),
Neamul nostru (1934-1936), Oituzul (1935-1938),
Curierul grefelor (1936-1937), Era Nouă (1933-
1940), revistă lunară editată de Asociaţia Învăţătorilor
din judeţul Treiscaune, Buletinul ASTRA (1938-1940),
editat de Despărţământul Central al judeţului
Treiscaune. Printre publicaţiile apărute la Miercurea-
Ciuc, în limba română sau bilingve (româno-
maghiare), în perioada interbelică erau: Dacia
(bilingvă, 1926-1928), Şcoala noastră (1932-1935),
Viitorul Ciucului (1933-1934), Astra Ciucului (1934-
1936) şi Ţinuturi secuizate (1934-1940). La Odorhei,
în aceeaşi perioadă au apărut: Gazeta oficială a
Revizoratului Şcolar a judeţului Odorhei (1924-1940),
Harghita (1929-1939), Glas românesc în regiunea
secuizată (1935 - 1940), Şcoala practică (1927-1938),
Şcoala satului din Secuime (1938-1940). Tot atunci, la
Gheorgheni au apărut: Şcoala şi Familia (1925),
Gazeta Ciucului (1929-1940), Începuturi (1934-1935),
iar la Topliţa, în anul 1929, Glasul Călimanilor.
Putem conchide că principalele obiective ale
strategiei de integrare a Transilvaniei și a celorlalte
provincii istorice românești unite cu țara mamă în
administrația unitară a statului român au fost realizate
realizate prin efortul colectiv al autorităților centrale și
locale și prin implicarea societății civile, a liderilor
locali, a comunităților. Toate acestea au stimulat
programele de dezvoltare locală edilitar-culturală, au
condus la creșterea gradului de instruire și implicare a
cetățenilor în problemele comunităților locale, sporind
spiritul general democratic al societății românești din
perioada interbelică, cu respectarea drepturilor și
libertăților pentru toate minoritățile naționale, conform
prevederilor tratatelor de pace, încheiate la terminarea
Primului Război Mondial.
Demersul nostru se vrea un omagiu adus
tuturor celor care și-au pus activitatea în slujba
prezervării și afirmării identității românești din fostele
comitate Ciuc, Odorhei și Treiscaune. El reprezintă, în
același timp, o recompensă morală adusă tuturor
românilor din această parte de țară, în frunte cu
membrii elitei conducătoare, care au avut de suferit,
atât de mult, în urma Dictatului de la Viena, iar apoi, o
mare parte dintre ei au suportat și chinurile
închisorilor comuniste.
Dr. Ioan LĂCĂTUȘU
Dr. Ana DOBREANU
Prof. Florentina TEACĂ

Nicolae
TABACOVICI
(1881-1973)
Moto
„Am trei fii și-i dau
Țării să lupte pentru ea”
(Petre Carp)
1916
La 27 aprilie 1916, moare regele Carol I și la
scurtă vreme de la dispariția lui moare și regina Elisa-
beta. Noul rege Ferdinand, crescut de tânăr între noi,
ca moștenitor al tronului, era mai puțin german decât
predecesorul său, fiind și îndoctrinat de soția sa regina
Maria, de origine engleză. La stăruința guvernului
Brătianu, regele convoacă un nou consiliu de coroană
în care se hotărăște intrarea României în război alături
de Puterile Aliate, deci contra Germaniei.
Petre Carp, din aceeași profundă convingere
că locul nostru este alături de Germania, a luptat și de
data aceasta cu toată pasiunea și iubirea sa de țară
pentru punctul său de vedere, adică să intrăm în război
alături de Germania. A fost însă nevoit să se încline în
fața hotărârii ferme a majorității consiliului de coroană
și, ca bun român, a declarat că dacă aceasta este hotă-
rârea consiliului de coroană, el se înclină, adăugând că
are trei fii și-i dă Țării să lupte pentru ea. Doi din ei au
căzut pe front. Pentru a arăta calitatea morală și sufle-
tească a lui Petre Carp, prezentăm aici câteva episoade
din viața lui.
Atunci când germanii au ocupat și Muntenia,
noi retrăgându-ne la Iași, Carp a rămas în București.
Atunci comandantul german al Bucureștilor a trimis
un aghiotant al lui la Petre Carp să-l roage să-l pri-
mească pe acest general. Petre Carp i-a răspuns aghio-
tantului că generalul uită că românii sunt în război cu
țara lui și că, prin urmare, nu numai că refuză să-l
primească, dar este surprins cum acest general german
și-a permis să-i ceară acest lucru.
Colonelul Sturdza, ginerele lui Carp a dezer-
tat, comandant fiind al unei brigăzi care lupta pe fron-
tul Moldovei. A trecut în liniile germane. (n.r. Aflân-
du-se în trecere la București după eșuarea complotului
său, pentru a pleca în Germania, a vrut să-l viziteze pe
socrul său Petre Carp).
Am fost vizitat la Ministerul de război de la
Iași de locotenentul de artilerie Grigore Carp, fiul lui
Petre Carp, care, emoționat, m-a rugat, dacă este posi-
bil, când sunt în contact cu delegația Germaniei la
ședințele de negociere a armistițiului, să aflu dacă tatăl
său a primit în București pe colonelul Sturdza. I-am
promis că la întoarcerea mea de la ședința cu Puterile
Centrale îi voi transmite. I-am comunicat lui Grigore
Carp că mi s-a transmis cu precizie că Petre Carp a
refuzat să-l întâlnească pe ginerele său.
Din acel moment Direcția de statistică din ca-
drul Ministerului de război capătă o amploare deosebi-
14
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
tă. I s-au alăturat un Serviciu al prizonierilor de război,
un Serviciu al internaților civili, unul al Crucii roșii
internaționale și române, precum și un Serviciu al
cenzurii corespondenței prizonierilor de război și a
internaților civili.
Mi s-a dat atunci de către Marele Cartier Ge-
neral un ajutor, un ofițer de stat major, colonelul Ră-
dulescu, eu fiind director am fost mobilizat ca ofițer în
rezervă. Din partea acestui colonel nu am avut nicio-
dată vreun sprijin sau vreo consiliere.
Pregătirea noastră de război în timpul neutrali-
tății s-a putut ține așa de secretă, încât în noaptea zilei
de 16 august 1916, armatele noastre au putut trece
frontiera noastră în Transilvania, prin surprindere, în
același moment când noi am predat la Viena Ultima-
tumul guvernului român.
În toată perioada de pregătire a războiului, eu
am fost în permanent contact cu Marele Stat Major,
viitorul Mare Cartier General al Armatei, din momen-
tul deschiderii ostilităților. Aveam întreaga organizare
a căilor ferate pusă pe fișe, ele trecând din momentul
declarării războiului sub ordinele Marelui Cartier Ge-
neral. Această instituție avea să joace un mare rol în
timpul ostilităților. În fiecare gară mai importantă am
dublat pe șeful gării cu un ofițer din serviciul meu.
Comandamentul german, condus de mareșalul
Mackensen, a fost luat prin surprindere, unitățile noas-
tre au putut ocupa întreaga Transilvanie, fiind în luptă
numai cu trupe ungare.
Când însă trupele noastre au venit în contact
cu diviziile germane ale mareșalului Mackensen trimi-
se în grabă acolo, având armament modern complet și
experiență de doi ani de război, ele au fost nevoite,
după lupte grele, să înceapă retragerea, luptând eroic
fără întrerupere, dar cu mari sacrificii. Toate acestea
până când au reușit să se fixeze la Mărășești și în Car-
pații Moldovei. La retragerea armatei noastre, în zona
Buzăului cred, o unitate românească comandată de un
general în rezervă luptă în jurul unei clăi cu fân cu o
unitate germană în care se aflau și câțiva ofițeri ger-
mani în frunte cu mareșalul Mackensen. Unitatea
noastră i-a înconjurat pe germani, gata să-i ia prizoni-
eri împreună cu comandantul lor suprem. Au fost sal-
vați prin sosirea în ajutorul lor a noi unități masive
germane.
Atunci, mareșalul Mackensen a cerut să-i fie
prezentat comandantul român care era gata să-l ia el
prizonier pe mareșal. L-a felicitat pe generalul român,
lăsându-i sabia, cu care a rămas până la eliberarea
prizonierilor din lagărele germane. Când au sosit în
țară, am rugat să fie adus la Iași la Minister acest dis-
tins ofițer, pentru a-l cunoaște și felicita. Generalul a
apărut încins cu sabia lui istorică, modest, discret,
distins și ne-a povestit cele de mai sus.
Guvernul român s-a retras la Iași, de unde a
pornit reorganizarea armatei, cu sprijinul comanda-
mentului francez care ne-a trimis o serie de ofițeri,
consilieri, elemente foarte prețioase pentru noi, care
ne-au ajutat să punem din nou și în condiții optime
armata noastră pe picior de război, război pe care l-a
reluat în iulie 1917. Au urmat succesele strălucite de la

Mărășești ale Armatei I a generalului Eremia Grigo-
rescu, precum și cele și mai strălucite poate de la Mă-
răști în Moldova ale Armatei a II-a a generalului Ale-
xandru Averescu, succese care au ridicat moralul în-
tregii populații a Țării.
Aceste rezultate strălucite ale armatelor noas-
tre ar fi fost mult mai spectaculoase dacă nu s-ar fi
produs în acel moment dezagregarea completă a arma-
tei rusești, care forma întreaga noastră susținere a spa-
telui frontului nostru, datorită revoluției rusești.
Unități întregi ale armatei ruse au depus arme-
le, abandonându-și întreg materialul de război, care era
imens și și-au încrucișat brațele după ce au rupt tresele
ofițerilor și generalilor lor, operație însoțită de insulte
și maltratări. Toate acestea sub ochii soldaților noștri
asupra cărora încercau în mod continuu să pună presi-
une ca să-i câștige și pe ei de partea ideilor lor revolu-
ționare. Soliditatea însă sănătoasă a mentalităților și
patriotismul au făcut ca trupele noastre să reacționeze
în mod strălucit. Nicio umbră de succes a propagandei
bolșevice nu a fost întâlnită în rândurile trupelor noas-
tre. Dimpotrivă, Marele Cartier General al nostru,
convins de soliditatea patriotismului trupelor noastre,
le-a însărcinat să dezarmeze ele trupele rusești în revo-
luție. Operațiunea aceasta s-a desfășurat perfect, în
ordine și fără importante opuneri din partea soldaților
și ofițerilor ruși, care erau dublați de câte un soldat rus
ale cărui ordine ofițerii ruși erau obligați să le execute.
Fiind trimis să discut o chestiune de aprovizi-
onare cu un general rus, l-am găsit într-o încăpere
murdară, în dezordine, încadrat de doi soldați care au
stat de vorbă cu mine, nepermițându-i generalului să-
mi adreseze vreun cuvânt. Bineînțeles, răspunsurile la
întrebările pe care le puneam le dădeau ei, soldații,
după ce, totuși, se sfătuiau discret cu fostul lor general,
de care, bietul, ți se rupea inima să-l vezi în uniformă
cu tresele rupte, neras, deprimat, în fine într-o situație
oribilă. Cei doi subofițeri ai noștri care mă însoțeau
erau revoltați și cu lacrimi în ochi.
Pe frontul de la Mărășești, când se pregătea să
pornească artileria noastră, refăcută și instruită de ofi-
țeri francezi, operațiune de pregătire care trebuia să
dureze câteva zile, soldații n-au mai avut răbdare să
mai stea în tranșee, și-au dat jos tunicile ca să le fie
mai ușor pe căldura aceea tropicală și s-au năpustit
asupra soldaților germani din tranșeele din față. Ger-
manii, cuprinși de panică, au ieșit din tranșeele lor, dar
nu la luptă, ci au ponit în fugă spre Focșani, urmăriți
de acest regiment al nostru în cămăși. Comandamentul
nostru a reușit cu greutate să-i oprească și să-i aducă
pe linia de luptă.
La una din ședințele de armistițiu, un ofițer
german mi-a mărturisit că, dacă comandamentul nos-
tru nu ar fi oprit și întors această companie, ea ar fi
ajuns să ocupe chiar Focșanii, așa de mare era panica
în rândurile lor, în fața acestei vijelioase unități româ-
nești în cămăși.
(Din volumul ”MEMORII”, apărut pentru
prima dată în România și în lume)
15
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Jean-Yves CONRAD
Regina Maria și copila de
8 ani
Am avut ocazia, la 11 noiembrie 2006, aflân-
du-mă la comemorarea în memoria soldaților prizoni-
eri români morți în Primul Război Mondial în lagărele
germane să cunosc o
femeie (franceză) în
vârstă de 94 de ani,
care a trăit, copilă
fiind, în anii grei ai
războiului. Mi-a măr-
turisit că mergea
aproape zilnic în
apropiere de lagăr,
trimisă de părinți, ca
să le dea prizonieri-
lor, prin gardul de
sârmă ghimpată, o
cană cu lapte, o cană
cu apă, un ceai cald,
o felie de pâine, ce
mai aveau prin casă
ai săi, aflați în lipsuri
din cauza războiului nimicitor care nu se mai termina.
Însoțit de bunică-mea, am mers la azilul unde se afla
venerabila doamnă supraviețuitoare. Întâlnirea mi-a
produs cele mai emoționante momente din viață. După
ce am intrat în camera doamnei nonagenare și am fă-
cut cunoștință, i-am zis:
– Îmi plac bătrânii noștri, pentru că au multe
să ne învețe.
Bătrâna doamnă s-a luminat la față și mi-a
spus povestea ei frumoasă de dragoste pentru Româ-
nia:
– La 7 iulie 1920, când eu aveam 8 ani, am
fost martoră la inaugurarea cimitirului, localizat rutier
la Lindre-Haute, în apropiere de cimitirul evreiesc.
– Mă bucur, i-am spus, este foarte aproape de
locul unde am copilărit în anii 1957 și 1958. Am aflat
de la mama că ostașii români, aliați ai francezilor, au
fost luați prizonieri și încartiruiți în acest loc și în alte
lagăre mici, în Saulnois. Au fost, după unele statistici,
2,643 de prizonieri care au murit de foame și de frig
pentru a salva patria lor, dar și patria noastră și Europa
de barbaria germană.
– Deși eram copilă, îmi amintesc destul de bi-
ne că morții au fost adunați de localnici pentru a fi
îngropați creștinește, cu demnitate. Prizonierii români
cărora le alinam suferințele cu câte o cană cu lapte și o
felie de pâine sunt, peste ani, mărturii ale abuzurilor
autorităților germane care, încălcând cele mai elemen-
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

tare înțelegeri internaționale, i-au lăsat să moară sub-

nutriți, dezbrăcați în ploaie și ger infernal, fără pic de
milă. Localnicii i-au putut sprijini într-o oarecare mă-
sură doar cu ajutorul copiilor. Dacă vreun adult se
apropia de lagărul prizonierilor plătea cu viața. Moar-
tea ne pândea la fiecare pas și pe noi, copiii. Oricând
se putea găsi vreun descreierat să-și descarce arma în
noi, ciuruindu-ne…
Această mărturie este suficientă pentru a de-
monstra cruzimea cu care au fost tratați prizonierii,
suferințele îndurate. Au murit mii de soldați români, în
marea lor majoritate tineri; ei își dorm somnul de veci,
de peste un secol, departe pământul care i-a zămislit.
Doamna respectabilă de 94 de ani, în 2006 (între timp
a decedat) mi-a mai spus pătrunsă de o emoție greu de
descris:
– Am văzut-o pe Regina Maria a României
însoțită de generalul Berthelot și de primarul orașului
Dieuze, în ziua 7 iulie 1920. Majestatea sa, la inaugu-
rarea cimitirului românesc din orășelul Moselle a ținut
un discurs minunat și foarte corect pronunțat în limba
franceză. A insistat ca noi, copiii care am ajutat prizo-
nierii, să fim tratați ca niște eroi. Ne-a oferit cadouri,
semn de mulțumire pentru gestul normal de a ajuta
concetățenii săi să găsească un pic de căldură și o dâră
de alinare a suferințelor înainte de moarte din cauza
foamei și frigului intens care a predominat în iarna
grea dintre 1917-1918. Tot timpul Regina a fost un
zâmbet pentru copii. Zâmbetul Reginei a rămas în
mine până în ziua de azi. M-au durut, ca pe oricare
cetățean cinstit al Europei, suferințele românilor din
perioada întunecată a României, cea a experimentului
comunist. Am auzit că anii aceia au fost la fel de grei
ca în lagărele morții de acum aproape un secol. Româ-
nia a rămas în sufletul meu prin Regina Maria! Vă
dezvălui ce cadou ne-a dat, în 1920, nouă fetelor: o
pungă din piele roz, plină cu bomboane. Păstrez punga
aceea ca pe un obiect de mare preț, ca pe un talisman.
Pentru băieți, îmi amintesc, darul a fost unele delicate-
țuri.
Înainte de a pleca, Regina ne-a îmbrățișat,
asemenea gest au făcut generalul și primarul orașului
Dieuze. Ne-au urat noroc la școală.
După această poveste emoționantă, am sărutat
mâna bătrânei doamne, abia reținându-mi lacrimile.
Am simțit că pentru interlocutoarea mea istoria Româ-
niei a încăput într-o singură zi: 7 iulie 1920... Un mo-
ment mare! O iubire mare pentru România și pentru o
mare doamnă, Regina Maria! Am trăit de fapt și eu
ceea ce mama mi-a spus cu 45 de ani în urmă, când
aveam 8 ani, aceeași vârstă ca a copilei care face parte
din istoria vie a României: „Lângă noi se află un cimi-
tir în care se află sute de soldați români morți în Pri-
mul Război Mondial. Să nu uiți niciodată că România
este sora noastră mai mică, pe care trebuie s-o iubești.”
Rodica Lăzărescu – 65
Scriitoarea Rodica Lăzărescu, istoric și critic
literar de anvergură, redactor șef al prestigioasei revis-
te „Pro Saeculum”, împlinește în acest emoționant și
sărbătoresc decembrie centenar (luni 3) frumoasa vâr-
stă de 65 de ani.
Știind că s-a născut în Valahia noastră (chiar
în Cetatea lui Bucur) Revista „Rotonda valahă” se
alătură tuturor celor ce o prețuiesc și stimează, rostind
vechea urare românească „La mulți ani cu sănătate!” /
Ioan Barbu
Acrostih de dragoste, preţuire şi admiraţie
Rodica e un poem frumos, rostit de secerătorii bardu-
lui Alecsandri în lanurile Limbii Române.
Odată, pe când ursitoarele umblau pe pământ desculţe,
precum
Dumnezeu cu Sfântul Petru, căutând o casă de înnop-
tat,
I-au aflat sălaşul în Cetatea lui Bucur şi i-au măsurat
viitorul cu fir de aur.
Călătoreau peste lume colindele, iar îngerii
Aducători de mesaje pluteau în văzduh pe fulgi de nea,
vestind
La fereastra fiecărei case sosirea lui Mesia.
Au poposit şi la casa cu pruncuţa abia coborâtă din
menirea Domnului,
Zări luminoase de împliniri în viaţă urându-i.
A ales Cuvântul, cea dăruită cu har, făcând din el
Răboj de neuitare despre viaţa, truda şi aspiraţiile
semenilor săi.
…E din nou Decembrie cu lerui-ler,
Se scutură copacii de omăt şi poveşti –
Cu drag îi aducem şi noi, azi, sărbătoritei
Urarea strămoşească La mulţi ani!
Din Bărăganul plin de taine,
Lia-Maria şi Ion ANDREIŢĂ

16
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

Stilul brâncovenesc îmbină aspecte ale neo-

Corespondență din Beijing,
de la prof. Luo DONGQUAN, jurnalist,
vicepreședinte al Asociației de Prietenie
China-România
bizantinismului și renascentismului italian, având ca
rezultat un nou curent cultural românesc, aplicat în
arhitectură, pictura murală, sculptura tradițională. În
istorie, stilul brâncovenesc sau arta brâncovenească
este identificată cu perioada de domnie a lui Constan-
tin Brâncoveanu, cu ramificații până în zilele noastre.

„Moştenirea Brâncovenilor” prezentată

la Beijing
Institutul Cultural Român din Beijing a decis
la data de 14 septembrie să prelungească durata de
prezentare a expoziției MOŞTENIREA BRÂNCO-
VENILOR, având ca autor pe Dan Tomozei. Decizia
este binevenită, oferind astfel posibilitatea unui număr
Destinul lui Constantin Brâncoveanu a fost
cât mai mare de locuitori ai capitalei Chinei să desco-
tragic. Repet, la data de 15 august 1714, a fost decapi-
pere cele 17 lucrări care redau frescele, pictura și isto-
tat în cadrul unei execuții organizate la Istambul. Mai
ria Mănăstiri Surpatele din județul Vâlcea, ctitorie a
întâi, în fața sa. au fost decapitați cei patru băieți ai săi:
Mariei Brâncoveanu. Lucrările fotografice sunt reali-
și primul său sfetnic. Trupurile martirilor au fost arun-
zate pe mătase, prinse ulterior în forma tradițională a
cate în apele Strâmtorii Bosfor, iar după o vreme au
picturilor chinezești suluri.
fost recuperate și îngropate pe ascuns. După șase ani
de suferință, trudă și eforturi de neimaginat, Maria
Brâncoveanu, soția domnitorului, a reușit să aducă la
București osemintele lui Constantin Brâncoveanu și să
le înmormânteze pe ascuns, în anul 1720.
La 200 de ani de la aducerea osemintelor la
București, în anul 1914, a fost descoperit mesajul lăsat
de Maria Brâncoveanu pe candela așezată deasupra
mormântului lui Constantin Brâncoveanu: “Această
candelă, ce s-a dat la Sveti Gheorghie cel Nou, lumi-
nează unde odihnesc oaele fericitului domn Constantin
Brâncoveanu Basarab Voievod ... iulie, în 12 zile, leat
7228 (1720).” În anul 1932, în urma cercetărilor efec-
tuate de un grup de medici, coordonați de Prof. Dr.
La fel ca Ștefan Cel Mare și Mihai Viteazul,
Mina Minovici și Prof. Dr. Francisc Rainer, s-a atestat
Constatin Brâncoveanu (1654-1714) a fost unul dintre
că osemintele care sunt depuse în mormântul din Bise-
domnitorii români care au luptat pentru apărarea inte-
rica Sfântul Gheorghie cel Nou sunt ale domnitorului
grității națiunii române, împotriva invaziei străine.
Constantin Brâncoveanu.
Domnitor al Țării Românești, între anii 1688 și 1714,
Vernisajul expoziției a avut loc la 15 august,
Constantin Brâncoveanu s-a ridicat împotriva invaziei
zi în care s-au împlinit 304 ani de la moartea domnito-
Imperiului Otoman. Tocmai din această cauză, Con-
rului Țării Românești, Constantin Brâncoveanu, la
stantin Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii ai săi,
eveniment fiind prezent un numeros public, printre
Constantin, Ștefan, Radu și Matei, dar și cu ginerele
care și un grup de elev, mici ziariști ai învățământului
său, sfetnicul Ianache Văcărescu, au fost decapitați de
chinez. Directorul ICR Beijing, Constantin Lupeanu,
sultanul otoman la Istambul, la data de 15 august
exprimând un călduros bun venit oaspeților, a subliniat
1714.
că în România, casa, cartea şi şcoala sunt cele trei
Din materialul și documentațiile oferite de
laturi inseparabile ale stilului brâncovenesc, un stil
autorul expoziției, am aflat că în perioada de 26 de ani
cărturăresc al artei și vieții. Din expoziția de artă ver-
în care a condus Țara Românească, în ciuda presiuni-
nisată se disting câteva trăsături: reproducerea modele-
lor generate de Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic
lor străvechi, copierea picturii bizantine, interpretarea
și Imperiul Țarist condus de Petru cel Mare, Constan-
proprie, introducerea elementelor florale în culori vii,
tin Brâncoveanu a reușit să marcheze definitiv cultura
care dau culoare scenelor religioase, compoziția cu
și tradițiile românești, recunoscute astăzi sub stilul
caracter laic, în spiritul vieții diurne. În zilele noastre,
brâncovenesc. De asemenea, a avut o influență decisi-
biserica încurajează de asemenea unitatea dogmatică și
vă în plan educațional și religios.
specificul național.

17

Vicepreședintele Asociației de Prietenie Chi-
na-România, Wang Tieshan, fost Consul General al
R.P. Chineze la Constanța, a prezentat publicului isto-
ria României, cultura și stilul brâncovenesc, arătând că
perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu cores-
punde cu perioada domniei Împăratului Kangxi (1662-
1723), Dinastia Qing (1644-1911) din China. Domnul
Wang a vorbit și de palatul domnitorului Constantin
Brâncoveanu de la Mogoșoaia, de lângă București, o
construcție foarte frumoasă, în stilul arhitectural brân-
covenesc. De asemenea, a subliniat că Asociația de
Prietenie China-România sprijină manifestările orga-
nizate de ICR și acționează necontenit pentru promo-
varea relațiilor de cunoaștere și cooperare dintre China
și România, dintre poporul chinez și poporul român.
Prezent la vernisaj, pictorul Zhang Wenxiang a decla-
rat că expoziția reprezintă o contopire între cultura
română și cea chineză. Fotografiile reflectând frescele,
imaginile din interiorul bisericii românești sunt tran-
spuse pe mătăsuri, căpătând o formă tradițională speci-
fică picturilor chinezești. De asemenea, pot fi sesizate
mai multe similitudini între cultura românească și cea
chinezească. El a încurajat micii ziariști să preia ștafe-
ta prieteniei tradiționale chino-române, să scrie pentru
a promova cunoașterea reciprocă și prietenia dintre
China și țările lumii.
Semnatarul acestei corespondențe, în calitate
de vicepreședinte al Asociației de Prietenie China-
România a remarcat în cuvântarea sa că în istoria lor,
țărilor românești: Transilvania, Moldova și Valahia, au
fost ținta invaziilor imperiului Otoman, imperiului
Habsburgic și Rusiei țariste. Poporul român a dus,
timp de sute de ani, lupte curajoase împotriva invaziei
străine, pentru apărarea independenței naționale și
reunificarea statală, afirmându-se mulți eroi naționali,
18
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
precum Ștefan Cel Mare sau Mihai Viteazul, cunoscuți
poporului chinez. La 1 decembrie 1918, a fost realiza-
tă Marea Unire a celor trei principate, anul acesta ur-
mând să fie împliniţi 100 de ani de la eveniment. „Au-
torul expoziției, prietenul meu Dan Tomozei, este un
ziarist foarte harnic, competent, talentat. În ultimii opt
ani de când se află în China, a scris și editat şase cărți
despre China. De asemenea, prin articolele și expoziți-
ile sale a prezentat prietenilor români povești reale
despre China, promovând cunoașterea reciprocă și
relațiile de prietenie și cooperare dintre China și Ro-
mânia”, a declarat în finalul relatării.
Dan Tomozei a povestit participanților la ver-
nisaj despre domnitorul Constantin Brâncoveanu care
s-a ridicat în luptă dreaptă împotriva invaziei imperiu-
lui Otoman, cum Brâncoveanu, cei patru fii și sfetnicul
au respins condițiile impuse de Imperiul Otoman de a
renunța la credința ortodoxă română, din care cauză au
fost executați din ordinul sultanului otoman, cum
osemintele lui Constantin Brâncoveanu au fost aduse
și înmormântate într-o biserică din București de soția
sa Maria Brâncoveanu, cum personalitatea sa, ca erou
și luptător pentru apărarea independenței naționale și a
suveranității de stat, este comemorată permanent, iar
stilul brâncovenesc este continuat până azi.
Vizitatorii au ascultat cu emoție povestea exe-
cuției lui Matei, fiul cel mic al domnitorului, care cu-
prins de groază în fața morții a cerut tatălui său să
renunțe la credința creștină, ca să fie iertat de pedeap-
să. Cu lacrimi în ochi, voievodul Brâncoveanu l-a
încurajat, spunând: „Din sângele nostru n-a mai fost
nimeni care să-şi piardă credinţa. Dacă este cu pu-
tinţă, mai bine să mori de o sută de ori, decât să-ţi
renegi credinţa strămoşească, pentru a mai trăi câţiva
ani pe pământ. Atunci, Matei a privit călăul și a spus:
„Vreau să mor creştin! Loveşte!”
Dan Tomozei a menționat că, în timpul dom-
niei lui Constantin Brâncoveanu, Țara Românească a
cunoscut o perioadă de prosperitate, de prosperitate
economică și stabilitate socială, fiind dezvoltate rela-
țiile diplomatice. Brâncoveanu a fost unul din repre-
zentanții României care a avut curajul să lupte pentru
independență, fiind îndrăgit, venerat și omagiat în
tradiţiile populației. La data de 15 august, în fiecare
an, românii comemorează un mare înaintaș. Tot în
această zi, o prăznuiesc pe Sfânta Maria Mare - Ziua
Adormirii Maicii Domnului, iar pe 16 august,

pe Sfinţii Martiri Brâncoveni - canonizaţi la 20 iunie
1992.
După vernisaj, publicul a făcut fotografii, a
admirat lucrările reprezentând Mănăstirea Surpatele.
Lucrarea „Drumul Doamnei” a stârnit un interes
aparte vizitatorilor, după ce Dan Tomozei a poves-
tit cum în lungile zile de suferință, Maria Brâncovea-
nu avea să parcurgă zilnic, pe jos, distanța dintre Mă-
năstirea Surpatele și Mănăstirea Dintr-un Lemn, un
traseu de trei kilometri. Sub pasul său a fost bătătorită
o potecă, cunoscută până astăzi sub denumirea „Dru-
mul Doamnei”.
Vizitatorii și-au exprimat mulțumiri față de ICR din
Beijing, de directorului Constantin Lupeanu și față de
dl. Dan Tomozei pentru organizarea acestei expoziții
minunate, contribuind la promovarea cunoașterii reci-
proce dintre cele două popoare, roman și chinez.
Elena DRĂGHICI
În Nürnberg, oraș din
landul Bavaria,
și-a deschis porțile
Centrul Cultural Româno-German
„Dumitru Dorin Prunariu”
• Conceput și inițiat de reputata jurnalistă Ione-
la van Rees Zota, președinta Asociației „DACIA
e.V.”, Centrul Cultural își propune să cultive în rândul
românilor care trăiesc și muncesc în Germania gustul
pentru evenimente și manifestări de performanță.
• „Nașul” ateneului cultural româno-german din
landul Bavaria a fost celebrul cosmonaut Dumitru
Dorin Prunariu, singurul romȃn care a zburat în cos-
mos, ca participant la misiunea Soiuz-40 din cadrul
Programului spațial „Intercosmos”.
• În acest început de octombrie primăvăratic,
Excelența Sa a „aselenizat” în inima Europei, la Nür-
nberg, acceptând ca numele său să fie atribuit Centru-
lui Cultural Româno-German de Ajutor și Integrare,
pentru că – a subliniat distinsa amfitrioană Ionela van
Rees Zota – „în viață avem mereu nevoie de modele
pozitive, în special pentru tȃnăra generație; tocmai de
aceea m-am gândit că este foarte bine să dau Centrului
Cultural numele acestui erou al neamului românesc. “
• Între invitații de onoare la inaugurarea Centru-
lui Cultural Româ-
no-German din Nür-
nberg s-au aflat scrii-
torii Ioan Barbu
(Rm. Vâlcea) și Ion
Drăghici (Băile Go-
vora), împreună cu
soțiile.
19
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
«100 de ani pentru România. Celebrăm Cen-
tenarul împreună!» Sub acest însuflețitor generic și în
urma demersurilor susținute ale membrilor Asociației
„DACIA” din Nürnberg, în frunte cu președinta aces-
teia, Ionela van Rees Zota, reputată jurnalistă și orga-
nizatoare de excepție, s-a inaugurat, sâmbătă, 6 oc-
tombrie, Centrul Cultural Româno-German de Ajutor
și Integrare „Dumitru Dorin Prunariu”, loc de întâlnire
a românilor din zona metropolitană a Nürnbergului. El
oferă, totodată, celor interesaţi un spectru larg de pro-
iecte sociale şi culturale, parteneriate cu diferite asoci-
atii şi organizaţii române şi germane la nivel local,
regional şi internațional, precum şi o strânsă colabora-
re cu organizațiile similare din oraşul Nürnberg.
O zi de octombrie cu soare primăvăratic, cum
scriam și mai înainte. Pe espanada din fața monumen-
talei clădiri unde își află sediul Centrului Cultural –
strada Petersauracherstraße 47-49 – lume multă adunată
la ceas de amiază: peste 400 de iubitori de cultură, copii și
tineri, femei și bărbați în puterea vârstei, pensionari.
Manifestarea inaugurală este prefațată de un
program de teatru de păpuși cu Natalia Glöckner și
Manuela Cerneavschi (partea I și partea a II-a), pre-
cum și de un splendid program artistic oferit de grupa
de dansuri populare pentru copii „Așii Români Ju-
niori”, micuțele și micuții artiști, în superbe costume
populare românești, exprimându-și abilitățile pe marea
scenă în aer liber, pentru care au fost aplaudați înde-
lung.
Cuvântul de deschidere l-a rostit Ionela van Rees
Zota, din partea organizatorilor, care, între altele, a marcat
faptul că pentru românii din diaspora Centenarul Marii
Uniri este un moment pe care îl sărbătoresc împreună
cu toți românii din Țară. „Ne mândrim – a precizat
vorbitoarea – că suntem români, parte dintr-un întreg
care din anul 1918 poartă numele de România.” În
continuare, Ionela van Rees Zota (care a activat ca jurna-
listă și în municipiul Râmnicu Vâlcea), director general al
Agenției de Presă Așii Români și președinta Asociației
„Dacia”, sub patronajul căreia ființează Centrul Cultural,
a făcut unele precizări privind dorința de a performa și în
continuare: „Filozoful și scriitorul american Henry David
Thoreau ne spunea: Să formezi o echipă este doar înce-
putul, să rămâi împreună este progresul, să lucrezi îm-
preună este succesul!… Eu vreau să promovez acest lu-
cru la Centrul Cultural Româno-German de Ajutor şi
Integrare din Nürnberg, pentru compatrioții mei din
Germania. Iată că, munca susținută și credința de peste
ani au făcut ca un vis să devină realitate aici, în inima
Europei. Nu mă voi regăsi în mediocritate. Vreau să
îmbogăţesc de la zi la zi activitatea Centrului Cultural
prin calitatea evenimentelor oferite. Ca manager, am
doar dorinţa de a performa și încrederea în oameni, în
muncă și în valorile românești.”
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

Centrului Cultural, cosmonautului Dumitru Dorin Pruna-

riu și senatorului Viorel Badea, unor prieteni români iubi-
tori ai cărții, între care prof. univ. dr. Mihaela Rus, Adrian
Zota, Octavian-Constantin Oana, Viorica Robina, Lavinia
Hant, Nicu Toma ș.a. N-au lipsit din program deliciile
culinare, de o foarte mare apreciere bucurându-se – era
de așteptat! – sarmalele românești servite alături cu
smântână și ardei iute.
Momente artistice susținute pe parcursul după-
umezii de către copii și adulți talentați au fost inserate
între discursuri şi prezentări de cărți, laolaltă încântând
pe toţi cei prezenţi.

În cuvântul său, cosmonautul Dumitru Dorin

Prunariu, a spus, între altele: „Mă simt legat de zona geo- Însemnări de scriitor
grafică în care inaugurați centrul, atât prin multitudinea
de români care sunt stabiliți în ea, dar și prin vechea Ioan BARBU
prieteniei cu savantul Hermann Oberth, părintele naviga-
ției spațiale, născut la Sibiu, care și-a dezvoltat opera
științifică pe teritoriul României. Savantul a trăit câteva Orașul Imperial
decenii și la Feucht, lângă Nürnberg, unde am avut oca-
zia de nenumărate ori să-l vizitez. (…) Sunt convins că După o binemeritată odihnă într-o superbă
acest Centru Cultural Româno-German de Ajutor și Inte- pensiune din apropierea Salzburgului, călătorim o zi
grare din Nürnberg, pe care îl inaugurăm astăzi, va con- întreagă şi ajungem în Orașul Imperial. Mai fusesem
tribui atât la promovarea culturii noastre în Germania, pe-aici, cândva, chiar am scris într-o carte despre Nür-
cât și la oferirea unei asistențe profesionale și necesare nberg, oraș cu o istorie strâns legată de aceea
românilor care se integrează în spațiul german, și că în a Sfântului Imperiu Roman. Conducătorii acestuia au
acest sens vom găsi oportunități viitoare de colaborare.” ales loc de cetate lângă râul Pegnitz, iar în documentul
Au mai rostit alocuțiuni Viorel Badea, senator numit Sigena, emis de împăratul Heinrich al III-lea, în
pentru diaspora în Parlamentul României, Prof. dr. Iulia anul 1050, apare pentru prima dată denumi-
Lehner, atașat cultural al orașului Nürnberg, reprezen- rea Nourenberg, adică deal stâncos, care asigura grani-
tând primarul acestuia - Dr. Ulrich Maly, personalități țele intre Saxonia, Bavaria, Franconia de est și Boe-
ale vieții culturale și bisericești din România și Germania. mia, teritoriul dezvoltându-se rapid ca târg liber.
Au trimis mesaje Iulia-Ramona Chiriac - Consul General Facem prima vizită – normal – la prietenii de
al României la München și E.S. Emil Hurezeanu, amba- la care primisem invitația de a participa la inaugurarea
sadorul României în Republica Federală Germania. Centrului Cultural Româno-German de Ajutor și Inte-
Pe lângă slujba de sfințire a sediului Centrului grare, generoasă inițiativă a Asociației „Dacia e.V.”,
Cultural Româno-German „Dumitru Dorin Prunariu” aflată sub tutela talentatei jurnaliste și reputată anima-
oficiată de ÎPS Dr. Serafim Joantă, Arhiepiscop al Arhi- toare culturală Ionela van Rees Zota. Am ajuns fără
episcopiei Germaniei, Austriei şi Luxemburgului, greș la destinație: Petersauracherstraße 47-49, aplicația
Mitropolit Ortodox Român al Germaniei, Europei GPS fiindu-ne de mare ajutor.
Centrale şi de Nord, însoțit de un sobor de preoți și
viețuitoare de la Mânîstirea Sfinții Brâncoveni din
Nürnberg, publicul dornic de cultură și invitații s-au
bucurat de spectacole de muzică, teatru și poezie, precum
și de o expoziție de hărți celeste. Un viu interes a stârnit
prezentarea unor cărți apărute sub egida Editurii „Antim
Ivireanul” din Rm. Vâlcea (România): „Regimentul Alb”
de Ioan Barbu (proză scurtă contemporană), romanul de
debut „Legământul celor trei lumi” de Alexandra Elena
Stroia (Bamberg - Germania), cu ilustrații de Mariana
Pachis, „Memorii” de Nicolae Tabacovici (în premieră
internațională; volum bilingv, în română și franceză),
romanul „Diagonala celor 13. Drumul spre libertate”, de
Dr. Radu Gabriel Dobrescu (cetățean german de naționa-
litate română), „Cer orb” (versuri) și „Somnul de piatră” Ca orice români grijulii – eram împreună cu
(proză scurtă) de Ion Drăghici. Directorul editurii, scriito- soția și cu bunii noștri prieteni Elena și Ion Drăghici –
rul Ioan Barbu a donat cărți bibliotecii „Ion Minulescu” a ne interesăm de un hotel, prin apropiere, gazdă pentru

20

câteva nopți. Din cei aflați în jurul distinsei amfitrioa-
ne un glas ne-a mângâiat dintr-o dată sufletele: „Veți
locui la mine, fiecare familie cu camera sa.” Mai mult
decât superbele edificii patinate de secole de pe străzi-
le prin care trecusem, expresii ale unui canon de artă
de cea mai pură esenţă clasică, m-a atras această voce
pe care, o clipă, am asociat-o vocilor dragi de-acasă.
Şi, în atmosfera animată din după-amiaza acelei toam-
ne de cleştar, m-am gândit cât de „acasă” se simt
acești români din jurul nostru lângă semenii lor, toți
fiind iscaţi – şi unii, şi alţii – din aceeaşi rădăcină.
Când – metaforic vorbind, dar nu doar metaforic –
istoria şi geografia fac trup comun, sentimentul de
„acasă” – oricât ar fi de mare distanţa ce te desparte de
casă – cunoaşte o relevanţă unică. Glasul acela cald,
catifelat cu vorbe de prin părțile Banatului, era al La-
viniei Hant, de-acum intrată în buzunarul inimilor
noastre.
Într-o carte de călătorie, scria Marin Preda:
ceea ce interesează este „dacă ai păţit ceva”. N-am
păţit nimic grav în călătoria noastră spre cerul Orașu-
lui Imperial, dimpotrivă. Şi totuşi, ceva „am păţit”: am
cunoscut români minunați și am trecut printr-o aventu-
ră spirituală – a întâlnirii cu o minunată doamnă, Ione-
la van Rees Zota, care, cu ani în urmă, a făcut un pariu
cu sine: să înalțe în Nürnberg o adevărată catedrală a
culturii românești, pentru a face să strălucească aici,
în inima Germaniei, literatura, artele vizuale, muzica
și limba noastră dulce ca un fagure de miere, cum nu
s-a mai cunoscut până acum. Cu alte cuvinte, românii
din această zonă metropolitană să beneficieze, perma-
nent, de un spectru larg de proiecte social-culturale,
sub un unic legământ: integrarea.
Perseveranța, credinţa şi munca susţinută a
unor oameni ca Ionela au făcut ca un vis să devină
realitate.
21
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Sărbătoarea Cărții
La sărbătoarea organizată pentru inaugurarea
Centrului Cultural din Nürnberg, aliniate ca la o pa-
radă a egalităţii și prieteniei, fluturau drapelele Ger-
maniei. României și Uniunii Europene. Trebuie să
mărturisesc – dincolo de orice suspiciune „pro domo”
– că această sărbătoare s-a bucurat de un program
inteligent alcătuit, bogat, variat şi, în consecinţă, căutat
de sute de români. Sunt dator să exprimăm cu atât mai
ferm această opinie, cu cât în țară, din păcate, în unele
împrejurări, mai mult sau mai puţin similare, prezenţa
se înfățișează – nu rareori – ca o rudă săracă. La Nür-
nberg, a existat, cum spuneam, un act artistic bine
gândit, care a oferit, din abundenţă, clipe de destinde-
re. Un redutabil „ambasador” care a marcat puncte în
plus, datorită talentului, s-a numit grupa de dansuri
populare pentru copii „Așii Români Juniori”. Un alt
punct din program care a stârnit interes a fost Specta-
colul Cărții, editura „Antim Ivireanul” din Râmnicu
Vâlcea prezentând , sub atenția unei mulțimi iubitoare
de slovă românească, noile sale apariții, cu care s-a
îmbogățit și biblioteca Centrului Cultural: „Legămân-
tul celor trei lumi” de Alexandra Elena Stroia, cu
ilustrații de renumita artistă Mariana Pachis, „Memo-
rii” de Nicolae Tabacovici”, carte cu informații în
premieră internațională, „Diagonala celor 13” de Radu
Gabriel Dobrescu, „Cer orb” și „Somnul de piatră” de
Ion Drăghici și ”Regimentul Alb” de Ioan Barbu.
Spicuiri din intervenția profesorului-scriitor
Ion Drăghici cu privire la romanul de debut al tinerei
scriitoare Alexandra Elena Stroia, cu domiciliul de
câțiva ani în orașul german Bamberg, din Franconia
Superioară, aflat la o distanță rutieră de circa 60 kilo-
metri față de Nürnberg: „Am în mână romanul Ale-
xandrei Elena Stroia. O o veți cunoaște mai bine din
paginile acestei minunate cărți. Dacă unul din visele
omenirii a fost acela de a împărți lumea poveștilor
între vrăjitori și vampiri, Alexandra vine cu imaginația
ei bogată, rod al unor lecturi esențiale, și scrie pagini
magistrale, neuitând întreaga paletă a subiectelor care
au bântuit-o încă din copilărie. În romanul ei veți găsi
scene din antichitate, epopeea și dorul nemuririi lui
Ghilgameș, eroul unui poem epic din Mesopotamia
antică, aparținând culturii sumero-babiloniene, care își
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

găsește rival în Hindu, precum vrăjitorii în luptă cu Evenimentul de la Nürnberg în imagini

vampirii. Găsim, de asemenea, în această carte subiec-
te care au cutremurat pur și simplu literatura română.
Există vrăjitori și vampiri care se întâlnesc cu lumea
pământeană, are loc chiar un triunghi amoros, o dra-
goste care într-adevăr o simți pătrunsă până în ultimele
fibre ale ființei tale de cititor. Alexandra Elena Stroia
se află la prima scriere, însă promite a fi o prozatoare
de nădejde, la nivelul valorii romanului Legământul
celor trei lumi, o carte de science-fiction sau suprana-
tural, rod al talentului și al unei imaginații bogate.
Alexandra și-a ales, ca prozatoare, un drum personal,
care nu este nici măcar început d-apoi să fie cumva
bătătorit. Și-ai ales o cale foarte bună, pătrunzând în
lumea imaginarului. Cine nu are imaginație, cine nu
visează este un om dispărut. Alexandra visează la
fericire, la iubirea ajunsă la absolut, chiar și prin acești
eroi ai romanului său, vampiri și vrăjitori, pe care i-a
adus, magistral conducând acțiunea, la o iubire perfec-
tă, împănată însă totuși cu sacrificii și trădări. Am
mare încredere în talentul acestei tinere scriitoare.
Promite mult!”

*
După câteva ceasuri de spectacol – și prezen-
tarea cărților s-a constituit într-un spectacol al cuvân-
tului scris – o opinie a invitatului de onoare, cosmona-
utul și omul de știință român Dumitru Dorin Prunariu,
care a acceptat ca acest ateneu cultural româno-
german din inima Bavariei să-i poarte numele:
„Această sărbătoare a fost o reuşită fantastică pentru
românii de-aici. Ceea ce organizatorii au reușit, în
frunte cu Ionela van Rees Zota, va fi un mesaj pozitiv
către cetăţeanul obişnuit – despre ceea ce înseamnă
România în marea familie europeană. Am asistat la o
foarte buna reprezentare a românilor în ce se dorește
exprima prin acest titlu-generic: Creşte Germania.
Creşte şi cu noi – şi prin noi, românii!”
Manifestarea se înscrie ca o prezenţă de apo-
geu pe cerul acestei zone metropolitane. Numeroşii
participanți, câteva sute, au dovedit un interes deosebit
pentru valorile pe care românii din diaspora le pot
oferi Europei şi lumii.”

22
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

23

În Spania, în orașul Parla, din comunitatea Madrid
Remus
GRIGORESCU
S-a inaugurat Centrul
Cultural Românesc
„Sf. Antim Ivireanul”
În săptămâna 17-22 septembrie 2018, o dele-
gație a Bibliotecii Județene “Antim Ivireanul” Vâlcea,
condusă de conf. univ. dr. Remus Grigorescu, manage-
rul instituției, s-a deplasat în orașul Parla - Spania, cu
scopul amenajării și deschiderii Centrului Cultural
Românesc “Sf. Antim Ivireanul” din localitatea spa-
niolă. Evenimentul de inaugurare a avut loc sâmbătă,
22 septembrie, începând cu ora 11.00, la sediul centru-
lui situat pe Calle Sancha Barca, nr. 1, în Parla, comu-
nitatea Madrid.
Alături de delega-
ția Bibliotecii Județene
“Antim Ivireanul”
Vâlcea, au fost pre-
zenți reprezentanți ai
autorităților publice
locale (consilieri ai
municipiului Rm. Vâl-
cea – Ionuț Eduard Nuică, Dumitru Vâlcu, Nicolae
Stelian) și centrale, precum și membri ai Corpului
diplomatic și consular al României pe teritoriul Spani-
ei. Au rostit alocuțiuni: Luis Martinez Hervás, prima-
rul municipiului Parla, comunitatea Madrid; Dragoș
Viorel Radu Țigău, ministru plenipotențiar, șef al
Consulatului României la Castellon de la Plana, Rega-
tul Spaniei, care a transmis mesajul domnului Teodor-
Viorel Meleșcanu, ministrul Afacerilor Externe; Con-
stantin Rădulescu, președintele Consiliului Județean
Vâlcea; Tudor-Tim Ionescu, consilier general al Pri-
măriei municipiului București; Florin Linteși, consilier
local al Primăriei municipiului Rm. Vâlcea, care (a
transmis mesajul domnului Mircia Gutău, primarul
municipiului Rm. Vâlcea; Remus Grigorescu, manage-
rul Bibliotecii Județene “Antim Ivireanul” Vâlcea;
Svetlana Preoteasa, managerul Bibliotecii Metropoli-
tane București; Vasile Eugen Barz, preot la Biserica
Parohială Ortodoxă Română “Sf. Muceniță Anastasia
Romană” din Parla, protoieria Madrid.
În deschiderea evenimentului, a avut loc o
slujbă de Te Deum, oficiată în limbile română și spa-
niolă, urmată de intonarea imnului național al Româ-
niei. Programul a continuat cu festivitatea de deschide-
re a bibliotecii înființate în cadrul centrului, după care
cei prezenți s-au bucurat de momente cultural-artistice
de excepție susținute de Formația vocal-instrumentală
a Arhiepiscopiei Râmnicului, coordonată de preot
24
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
prof. dr. Siluan Dumitru Scurt, precum și de un recital
extraordinar al sopranei Monica Valentina Scurtu.
Desfășurat în parteneriat cu Parohia Ortodoxă
Română “Sf. Mc. Anastasia Romana” din Parla, pro-
iectul Centrul Cultural Românesc “Sf. Antim Ivirea-
nul” din Parla urmărește sprijinirea românilor din Spa-
nia în procesul integrării în comunitatea gazdă și faci-
litarea accesului acestora la valorile și cultura româ-
nească. De asemenea, Centrul Cultural Românesc "Sf.
Antim Ivireanul" din Parla îi sprijină pe cei care doresc
să se întoarcă în România, oferindu-le informații des-
pre specificul, legislația și uzanțele românești.
Centrul Cultural Românesc “Sf. Antim
Ivireanul” din Parla pune la dispoziția locuitorilor
români din regiunea Madrid o bibliotecă având un
fond de cel puțin 3000 de cărți și documente periodice
în limba română, o expoziție de obiecte tradiționale
românești și echipamentele necesare comunicării la
distanță. Activitățile centrului se concentrează pe
păstrarea, dezvoltarea și afirmarea identităţii etnice,
culturale, religioase și lingvistice a românilor din
Spania. Comunitatea românilor din Parla va lua parte
la acțiuni de celebrare a marilor evenimente din istoria
României și la rememorarea momentelor care au
marcat devenirea noastră ca stat european. Centrul
contribuie, de asemenea, la cultivarea limbii române
pentru copiii și tinerii care s-au născut sau trăiesc de
mult timp în Spania, încurajând exprimarea culturală
și spirituală a românilor.
Proiectul se desfășoară sub semnul celebrării
Centenarului Marii Uniri de la 1918 și a simbolului
unificării în “cuget și-n simțiri” a românilor de
pretutindeni și își propune să contribuie la creșterea
sentimentului de mândrie națională a românilor din
Spania și la promovarea valorilor românești.
Preotul-poet Vasile Eugen Barz o gazdă deosebită a
Caravanei culturii

Nicolae
GEORGESCU
Receptarea
ziaristicii
eminesciene
(urmare din numărul trecut)
ION PAS şi floarea de la butonieră
Este o mână întinsă în furtună, pentru că, după
găzduirea răspunsului, Ion Pas, directorul „Omului
liber", publică în numărul din mai-iunie o foarte dură
„scrisoare deschisă" către acelaşi Panait Istrati: „Re-
purtezi, de doi ani, succese zgomotoase. Guşti satis-
facţii care compensează, desigur, cu vârf şi-ndesat
cortegiul suferinţelor îndurate în patru zeci de ani. Eşti
lăudat şi atacat cu aceeaşi exagerare (...) Eşti, insă, nu
numai scriitor, dar şi luptător social. Ai publicat nume-
roase articole scrise în presa românească, scrise cu
vehemenţă, provocatoare de multe şi mari scandaluri.
Foarte bine. Artistul e dator să ia parte activă la des-
făşurarea luptelor sociale. E dator să ia atitudine, să
aducă aportul inteligenţei, culturei şi prestigiului său.
Fără supărare, ai lăsat de dorit în această postură. Căci
prea ostentativ s-a desprins din articolele publicate Eu-
l dumitale de lipsuri, suferinţi şi jigniri. Ţi-o cu-
noşteam din articolul lui Romain Rolland şi din relată-
rile altor biografi. Discreţia e floarea cea mai frumoa-
să. Poate că de aceea este aşa de rară. Am găsit-o la
chiotoarea hainei lui Gorki, a lui Knut Hamsun, a lui
Joseph Conrad, scriitori care au crăpat de foame ca
autorul „Kirei Kiralina" şi care au urcat acelaşi greu
calvar. A lipsit însă de la butoniera lui Panait Istrati.
Ai spus, e drept, şi adevăruri tari, ai rostit cu glasul
răspicat cuvinte care pluteau sfioase pe multe buze. Ai
dat câteva lovituri în plin, justificate. Dar săgeţile du-
mitale au căzut de multe ori alături. Aceasta cu bună
ştiinţă, „pour epater les bourgeois", pentru a mări
tămbălăul. Când stai pe mal, departe, poţi azvârli cu
pietricele-n în lac: nu-ţi murdăreşti picioarele. (...)
Panait Istrati stăpâneşte limba franceză. E cunoscut.
Denunţarea de către el a tragediei în care poporul ro-
mân se zbate ar fi zguduit lumea. Denunţarea în ziare-
le străine cu autoritatea ce are acum. Nu stăm mai bine
decât, de pildă, Spania lui Primo de Rivera. Poporul
spaniol a avut, insă, norocul unui Unamuno şi al unui
Blasco Ibanez care stigmatizează îndrăzneţ şi eficace
despotismul din ţara lor. Ce-ai făcut dumneata? Nimic.
Ai publicat în presa noastră articole de polemică per-
25
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
sonală, cu emfatice şi confuze declaraţii umanitare şi
anarhiste."
Mai puţin exagerările lui Ioan Pas (asemăna-
rea României cu Spania lui Primo.de Rivera!: doar nu
vom crede, acum, că România ar fi fost vizată, de către
cine ştie ce „ocultă" internaţională, în locul Spaniei,
pentru vreo revoluţie cu urmare în război civil!) - se
rosteşte aici o judecată foarte aspră a lui Panait Istrati.
Nu ştim dacă imaginea „florii de la butonieră" este o
aluzie la chetele pentru statuia lui Eminescu; expresia
circulă în epocă de vreme ce încă din 1909 Eugen
Lovinescu îi reproşează în termeni aproape identici lui
Duiliu Zamfirescu lipsa de modestie. Cert este — dacă
această „floare" îl reprezintă pe Eminescu - că, după
acest articol al lui Ion
Pas, Panait Istrati va încerca să se apropie de eveni-
ment. „Opinia" din 18 octombrie 1925 anunţă un mare
festival „Eminescu" la Iaşi la care va conferenţia M.
Sadoveanu şi vor citi din opera proprie G. Topîrceanu,
Demostene Botez, I. şi Al. O. Teodoreanu şi... Panait
Istrati. Surpriză! în numărul din 21 octombrie G. Spina
publică pe prima pagină a „Opiniei" articolul „Prigoni-
rea lui Panait Istrati" în care pledează pentru înţelege-
rea pribeagului scriitor argumentând bunele lui senti-
mente faţă de patria mumă prin participarea, alături de
grupul „Vieţii Româneşti", la festivalul „Eminescu".
Suntem gata să credem că M. Sadoveanu a reuşit să-l
atragă definitiv pe Panait Istrati de partea scriitorilor
pământeni. Dar în darea de seamă despre festival, din
25 octombrie, numele lui Panait Istrati nu mai figurea-
ză printre participanţi. Ciudat! Viaţa acestui om trebu-
ie refăcută zi cu zi pentru a-l cunoaşte şi a-1 înţelege.
Biografii lui Panait Istrati nu vor avea niciodată de-a
face cu „etape", cu „perioade" ale vieţii, ci cu cele mai
mici măsuri de timp. A participat el, sau nu, la acest
spectacol? A fost, cumva, anunţarea lui printre partici-
panţi un pretext pentru articolul lui G. Spina?
Acidul Topîrceanu nu scapă prilejul de a relua acu-
zaţiile lui Ion Pas: la 6 septembrie 1925 publică în
„Lumea" articolul (nesemnat) „Răsfăţatul Panait Is-
trati" în care trece ironic prin viata şi opera scriitoru-
lui, încheind: „D. Panait Istrati are, fără îndoială, foar-
te mult temperament. Se cunoaşte din multiplele lui
pagini autobiografice. Se poate să aibă şi talent. Aştep-
tăm operele literare ale aceluia care a fost hamal şi
astăzi se răsfaţă." În numărul următor al revistei M.
Sadoveanu intervine iarăşi prompt: „S-au tipărit aici
despre o carte românească a lui Panait Istrati lucruri pe
care nu le-am citit cu plăcere. Cel care le iscălea mă
obişnuise cu fineţea expresiei şi cu înţelegerea ascuţită
a gesturilor omeneşti. Iată-l dând câteva lovituri vio-
lente unui om care a primit prea destule în viaţa sa."
M. Sadoveanu încheie cu îndemnul: „întindeţi-i mâna
şi zâmbiţi-i ca unui frate." Totuşi, „cel ce iscă-
lea"...nu-şi iscăleşte nota, de unde deducem că
M.Sadoveanu pare a fi mai dur, mai „rău" decât ni-1
închipuim: nu-i permite prietenului său mai tânăr să

polemizeze nici sub haina anonimatului, îl urmăreşte
cu atenţie...
G. Topîrceanu nu va părăsi, însă, arena fără a
rosti un ultim cuvânt, categoric. Poziţia lui fată de P.
Istrati este interesantă din două puncte de vedere: în
primul rând el pleacă de la afirmaţie către negaţie - şi,
apoi, el provoacă atitudinea lui Sadoveanu: după fieca-
re articol al lui, marele scriitor revine cu precizări.
Desigur, G. Topîrceanu este interesat să-şi spună ulti-
mul cuvânt şi de tăcerea lui Panait Istrati. J. Leonard,
avocat de ocazie, nu are expresie de polemist, bate
apa-n piuă, nu i se poate răspunde demn. În „Lumea"
din 1 noiembrie apare judecata lui Topîrceanu: „De
multe ori în paginile acestei reviste ne-am ridicat îm-
potriva diverselor aberaţiuni literare - „pederastii inte-
lectuale", cum le-a numit d. Tudor Arghezi — care s-
au perindat de-a lungul vremii sub diferite etichete
prin ţara noastră eminamente tânără, fără să poată
prinde rădăcini (...) Un fapt nou vine din întâmplare să
confirme cele ce am susţinut cu privire la specificul
naţional în artă: Succesul desăvârşit al lui Panait Istrati
în străinătate cu noua sa povestire valahă în limba
franceză, „Haiducii". După cum observă şi d-l Ibrăi-
leanu, este evident că ceea ce-i interesează pe străini în
opera lui Istrati nu poate fi, în primul rând, decât pito-
rescul şi frumuseţea specific românească a acestui
pitoresc. În loc să imite pe franţuji la noi acasă, cum
fac unii, Istrati s-a dus cu seve din frumuseţea de aici,
de acasă, s-o arate franţujilor. În loc să producă litera-
tură franţuzească slabă în limba română (cum fac cei
care vor să fie „în pas cu progresul literar occidental")
Istrati produce literatură specific românească în limba
franceză. Şi triumfă cu ea. Şi, cu cât e mai româneas-
că, de la temeiul structurii profunde până la sintaxă şi
elemente de vocabular transcrise de-a dreptul, cu atât
pare mai nouă, place mai mult străinilor, obţine un
succes mai sigur şi mai dinainte garantat. Pilda e sem-
nificativă. Pentru că sunt pe lume încăpăţânări conge-
nitale pe care absurdul le sechestrează în bezna lui şi
pe care evidenţa le exasperează. "
Topîrceanu se menţine în limitele bunului simţ
comun (cum a spus d. Arghezi, cum a spus d. Ibrăilea-
nu), îşi menţine acuzaţia de „pederastie" pe care o
lansase anterior (pe care J. Leonard n-o recunoaşte,
dar Istrati o sesizează în scrisoarea lui deschisă către
D. Nanu: „Sunt fericit să constat că după potopul de
injurii, acuzări de pederastie şi afirmaţii eronate, se
mai ridică şi câte un om ca dumneata şi d. Slavici ca
să-mi vorbească cu omenie şi să mă contrazică cu
bună credinţă...") şi rosteşte formulări memorabile
despre opera acestuia. M. Sadoveanu nu-i răspunde
direct lui G. Topîrceanu, dar, într-un nou articol despre
monumentul ieşean, va relua, aluziv, problema Panait
Istrati.
26
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
O.GOGA şi pânza de păianjen
„Problema Panait Istrati" pentru că, ridicând
stângaci „problema Eminescu", pribeagul brăilean şi-a
creat-o pe a sa, foarte gravă. Pamfletul acesta va ră-
mâne în istoria literaturii române nu prin răspunsurile
lui D. Nanu, J. Leonard, G. Topîrceanu, etc. - ce con-
stituie, toate la un loc, un capitol de interesante aluzii
personale, greu de sesizat uneori, încâlcite - ci prin
poziţia celor doi ardeleni, Ioan Slavici şi Octavian
Goga. Primul aduce un argument al autorităţii în înţe-
legerea vieţii lui Eminescu - cel de-al doilea dă măsura
exactă a exagerărilor lui Panait Istrati, constituie cea-
laltă extremă, punctul de vedere opus dialectic. Octa-
vian Goga rupe, ca să spunem aşa, pânza de păianjen
(articolul său se numeşte chiar astfel, „Pânza de păian-
jen", reluând o imagine din amintirile lui Istrati) pre-
zentând chestiunea eminesciană în adevărata ei lumi-
nă, fără menajamente de nici un fel, cu calm şi autori-
tatea.
El face un istoric al receptării operei politice a
lui Eminescu la noi începând cu Gherea despre care
formulează judecăţi de valoare memorabile: „Răposa-
tul Gherea, acest simpatic nomad al criticii româneşti,
e primul care a lansat rezerve asupra cugetării politi-
coso-ciale a poetului de la „Junimea". Reţeta obişnuită
a umanitarismului internaţional a fost de la început
antidotul cunoscutului critic socialist I la „otrava"
eminesciană de care vorbeşte Panait Istrati, n.n./. În ea
se rezumă psihologia normală a călătorului care a fă-
cut popas la noi. Ce ecou poate trezi în nervii şi în
mintea lui aceşti ditirambi ai rasei de care s-a poticnit,
şi prin ce miracol psihic ar fi fost în stare să înregistre-
ze străinul epopeea lui Mircea de Rovine? Subconşti-
entul lui Gherea putea, oare, să vibreze la accentele
arhaice de la o mie patru sute când un voievod basarab
îşi apăra cu arcaşii lui „sărăcia şi nevoile şi neamul"?
În ce lume de spectrii necunoscuţi îl invită poetul în
avântul lui de retrospecţiune? Nu, operaţia era dificilă,
orice sforţare rămâne fără rezultat fiindcă bietul Solo-
mon Solomonovici, fugarul stepelor ruseşti, aşezat la
noi, deci, Gherea era cât se poate de simplă şi de rezo-
nabilă. În mod firesc, deci, Gherea opunea un non
possumus sufletesc operei integrale a lui Eminescu.
Cazul criticului de la Ploieşti, care era de altfel o inte-
ligenţă superioară, şi un temperament de elită, s-a re-
petat mai târziu cu alţi dezrădăcinaţi."
Octavian Goga continuă o anumită linie a
cărei porta-voce devine. Această linie poate fi urmărită
de la Nicu Filipescu la Iorga — şi a ieşit la iveală, ca
un fir roşu, în contextul polemicilor de presă din 1911
pe tema aceleiaşi publicistici a lui Eminescu. Atunci a
învins, oarecum, poetul şi s-a „decretat" că publicistul
trebuie aruncat la lada de gunoi a istoriei. Este ceea ce
ţine minte Panait Istrati din tinereţea lui socialistă :
pleacă în occident cu această imagine a lui Eminescu,
pe care acum, în 1924, după 13 ani şi un război mon-
dial, vrea s-o readucă intactă. Vremurile s-au schimbat

şi oamenii de asemenea: acum câştigă ziaristul Emi-
nescu. (Am dezvoltat pe larg polemica de presă pe
tema ziaristicii eminesciene purtată în 1911, în contex-
tul analizei ediţiei lui A.C.Cuza din 1913, efectul di-
rect al acelei polemici vezi cartea noastră „Eminescu
şi editorii săi", 2000, vol.1,221-245).
De altfel, despre omul Istrati, Goga are o păre-
re cât se poate de proastă: „Părintele unei Kiraline din
mahalaua Brăilei, care a scos capul la Paris, cu fitilul
roşu în mână se repede la blocul de granit. În jurul lui
e dansul macabru al sanielevicilor, grotesc şi cu behăi-
turi orientale. Istrati se îndeamnă, Istrati se încruntă,
Istrati se strâmbă, Istrati Panait se ia de piept cu Mihai
Eminescu. (...) Povestea personală a lui Istrati e destul
de rudimentară şi nu tocmai interesantă, ca şi gramati-
ca lui. Temperament anarhic, dincolo de ordinea mora-
lă constituită, e greu să angajezi o discuţie cu el. Ar-
gumentele noastre le „dinamitează" cu aceeaşi uşurinţă
cu care a încercat să-şi reteze beregata singur. Ce să-i
spunem, deci, lui Istrati? Că lupta naţională a lui Emi-
nescu, fiind lupta pentru dezrobirea unui colţ de uma-
nitate, nu e decât o pagină generoasă din cartea mare a
dezrobirilor omenirii? Că ura lui împotriva străinilor
nu era decât revolta legitimă împotriva spoliatorilor
care sugrumă viaţa unui petic de pământ? Ce să facem
noi cu Istrati? Să-i ţinem un curs de istorie ca să-l în-
văţăm că sub cnutul rusesc şi sub legea contelui Ap-
pony, ştirbindu-se caracterul unui popor, se comiteau
zilnic la adăpostul legilor crimele unor tâlhari ai evo-
luţiei universale? Ce să încercăm cu Istrati? Să-i dăm
la repezeală noţiuni de sociologie elementară ca să
înţeleagă că a păstra şi cultiva patriotismul moral,
intelectual şi politic al unui neam, oricare ar fi el, ho-
tentot chiar, înseamnă a completa simfonia largă a
universalităţii şi că, deci, Eminescu, codificând o doc-
trină naţională, e unul din stâlpii de căpetenie şi pro-
gresul uman? Întrebările s-ar putea duce cât de depar-
te, toate ar fi zadarnice însă, fiindcă turbulentul apolo-
get al „înfrăţirii universale" se plimbă cu picioarele în
gol, „jenseits von Got und Borse", cum spune filozoful
german, orfan la fel şi de ţară şi de limbă, şi de orice
scrupule teoretice".
Pamfletului lui Panait Istrati i se opune un
discurs savant studiat - Goga a fost unul dintre cei mai
mari retori ai românilor! - în care focul patimii este
ritmat exact de elemente stilistice. Acest articol al lui
Octavian Goga este, poate, cea mai ciceroniană inter-
pelare scrisă în limba română: modelul este cel din
„Catilinare". După ironizarea şi ridicularizarea omului,
urmează descrierea grupului din care face parte: „Exis-
tă însă aici o întreagă familie de spirite care vor să
„dinamiteze" cu orice preţ idee a naţională, indivizi pe
care frontierele îi stâng ca nişte chingi de fier. Bietul
Istrati, împins acum înainte de ei, cu tot chiotul lui
nesăbuit nu e decât exponentul lor de ocazie, un fel de
piatră colţuroasă aruncată în obrazul opiniei publice.
În realitate, ei sunt care se agită şi trag sforile. De la
război încoace, când amuţiseră, acum s-au înmulţit şi
27
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
te împiedici de ei la toate răspântiile. Fie că batjoco-
resc consecvent ţara la gazetă, spurcând tot ce e de
baştină sub pavilionul unui criticism occidental, fie că
profesează cultul amnistiei şi al umanitarismului pe
seama Goldsteinilor sau a criminalilor din Basarabia,
fie că sunt dadaişti de-ai domnului Tristan Tzara, în
fond ei toţi, laolaltă sunt una, sunt tot „neagra străină-
tate" lovită cu bici de foc de Eminescu şi perpetuată ca
o pecingine grozavă pe trupul nostru. Ei se feresc cu
toţii de un crez naţional, fiindcă acest crez e singura
formulă mântuitoare pe seama unui popor închegat
într-o unitate. Ei vor să dea la o parte şi pe Eminescu,
care le barează drumul ca un bolovan uriaş prăvălit în
faţa unei prăpăstii."
Suntem în plină „conspiraţie" a lui Catilina.
Cicero îi conjură pe senatori să privească în jurul lor,
să vadă mişcările secunde, nocturne, întrunirile grupu-
lui, nomazii aciuiaţi în casele Romei, să le sesizeze
intenţiile din gesturi. Goga îndeamnă: „Citiţi, de pildă,
insultele criticului de casă al „Adevărului literar", d.
Sanielevici, actual impresar al lui Istrate, vechi şampi-
on al înfrăţirii internaţionale şi el. Citiţi plevuşcă de
reviste pe care, din protecţia unui capital obscur, rota-
tivele le azvârl necontenit pe piaţă. Acel non possumus
sufletesc de care vorbeam la începutul acestor rânduri,
neputinţa străinilor de-a pătrunde manifestarea organi-
că a unei rase. Lucrurile s-au complicat în cele din
urmă şi complicaţia îşi are aportul ei cotidian."
Dincolo de o oarecare -violentă – retorică,
trebuie să vedem modelul literar, frumuseţea româ-
nească a acestui discurs care îmbină temperamentul
latin oriental al oratorului şi cultura occidentală primi-
tă la „şcolile înalte" ale fostului imperiu Habsburgic.
Dacă în locul lui „Panait Istrati" îl punem pe „Catili-
na" iar în locul lui H. Sanielevici pe „Caesar" (protec-
torul, din umbră, al insurgentului ) — avem „rezuma-
tul" Catalinarelor refăcut cu energia verbului româ-
nesc. Interesant ni se pare faptul că Octavian Goga
reacţionează la fel ca Ioan Slavici, luând din pamfletul
istratian, din acea dezordonată ieşire incendiară, numai
partea atingătoare de „patrie". Slova lui Slavici vinde-
că şi mântuieşte, ridică fiinţa în zonele albastre ale
cugetării reci! Fraza lui Goga este dură, arde locul du-
reros cicatrizând rana în interior, organizează rezisten-
ta organismului din sine însuşi împotriva microbilor.
Iată-1 ieşind în arenă, după modelul bătrânului orator
„Cicero" gata de luptă: „Să ne ierte, deci, „Adevărul
literar" şi toţi patronii lui mai puţin literari dacă le
mărturisim cu linişte că suntem în gată de mult, şi,
fiind oarecum la noi acasă, ne mişcăm destul de sprin-
ten pe câmpul de bătaie. Spiritul public, aici suntem
siliţi să le-o spunem, se menţine încă tot în slava cea
veche. Triumful lui Eminescu e astăzi la noi mai ecla-
tant ca oricând."
(va urma)

Prof. dr. Ion
PREDESCU
Un spectacol
inteligent, întrebător,
de substanță, pentru liniștea marilor
construcții în literatura română
Daniel Cristea Enache in dialog cu
Acad. Nicolae Manolescu
Volumul lui Daniel
Cristea Enache de convor-
biri cu Nicolae Manolescu
(„Convorbiri cu Nicolae
Manolescu”, Editura Cartea
Românească Educațional,
2017) este o carte cât o
istorie clasică, modernă și
postmodernă, fiindcă viața
și opera lui Nicolae Mano-
lescu se constituie într-o
istorie. Pe coperta a patra
găsim aserțiunea lui Nicolae Manolescu: „Viața mea,
ca atare, nu mi s-a părut niciodată a prezenta un inte-
res în sine. A fost viața unei întregi generații. Cu părți
de umbră, respectiv de lumină, mai mari sau mai mici.
Poate doar cărțile sfi făcut diferența.”
Viața noastră, în calitate de cititori, s-a desfă-
șurat alături de cronica literară, de cărțile lui Nicolae
Manolescu. Daniel Cristea Enache a provocat persona-
lități structurante pentru cultura română la dialog. A
scris în acest palier cărțile: „Ileana Mălăncioiu, Recur-
sul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache”
( Editura Polirom, 2003); „Convorbiri cu Octavian
Paler” (Editura Corint; ed. a II-a, Polirom, 2012);
„Cartea ca destin. Daniel Cristea-Enache în dialog cu
Dan C. Mihăilescu” (Ed. Humanitas, 2013); „Ce a
fost – cum a fost. Paul Cornea de vorbă cu Daniel
Cristea-Enache” (Editura Polirom., 2015).
Aceste cărți sunt pregătitoare pentru Istoria li-
teraturii române, pe care Daniel Cristea Enache o va
scrie. Sunt, mutadis mutandis, comparabile cu de-
mersul lui G. Călinescu de a scrie Viața și opera lui
Mihai Eminescu sau Viața lui Ion Creangă, înainte de
a scrie „Istoria literaturii române de la origini până în
prezent”. Timpurile s-au schimbat, o carte de intervi-
uri in viziunea lui Daniel Cristea Enache, care topește
opera și viața unui scriitor, se constituie într-o mono-
grafie persuasivă, pentru lectorul recent. O repetiție
miezoasă, un spectacol inteligent, întrebător, de sub-
stanță, un dialog, de fapt, apotropaic, pentru liniștea
marilor construcții.
Volumul Convorbiri cu Nicolae Manolescu
este, cum spuneam, o istorie întreagă. Începe direct,
28
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
exponențial reflexiv, cu o întrebare despre ce a însem-
nat scrisul lui Nicolae Manolescu de la tăbliță la table-
tă. Alegem o afirmație, care desparte apele, a lui Ni-
colae Manolescu: „Ceea ce rămâne de resortul tiparu-
lui este transformarea informației în cunoștință. Tipa-
rul are ceva care lipsește internetului: ciurul. Un set
de criterii, adică, de cernere a informației, altfel spus,
spirit critic. Și, implicit, un background cultural, acea
memorie culturală a omenirii fără de care n-ar exista
principii, valori, nicio măsură a tuturor lucrurilor
care contează pentru specia noastră de mamifere. A
bon entendeur salut” Și afirmă, în continuare, Nico-
lae Manolescu: „Mi-am amintit vag de câteva ori de
frumoasa teorie a lui Roland Barthes despre cele trei
instrumente clasice de scris. Despre creion, am uitat
ce spunea. Stiloul i se părea potrivit pentru texte seri-
oase, iar pixul, pentru improvizații ocazionale. În ce
mă privește, am renunțat repede la stilou, chiar și
când am putut să-mi procur un Mont Blanc sau altul
de marcă, Prima formă a cărții o scriam cu pix albas-
tru, iar forma finală, cu pix negru. Păstrez manuscri-
sele în două culori ale câtorva din cărțile mele.” (p. 6)
Despre laptop: „În prezent, scriu pe laptop. Am învă-
țat să-l manevrez în limite raționale: să-l deschid, să
intru în Word, să salvez, să scriu și să expediez. Îmi
place că pot corecta fără ștersături și că pot interverti
pasajele (ceea ce fac chiar și în clipa asta!). Cum nu
cred să fi fost vreodată un om modern, am devenit
peste noapte unul postmodern. Postmodernitatea mea
e însă una bine temperată, Nu mă întreba dacă navi-
ghez, parcă așa se spune pe internet sau dacă mă in-
formez de pe Wikipedia! Răspunsul, la care cred că te
aștepți, este: nu, Doamne ferește! (Pentru o publicație
online, mărturisirea este compromițătoare, îmi dau
seama, dar ăsta e purul adevăr.)” (p. 6-7)
În capitolul: „Greutatea cuvântului”, Nicolae
Manolescu răspunde la întrebarea lui Daniel Cristea
Enache despre cenzură: „Fac parte dintr-o generație
norocoasă: când am debutat noi, la începutul anilor
1960, trecuse un lustru de la Congresul XX al PCUS,
în care Hrușciov denunțase în faimosul lui Raport,
rămas nu mult timp secret, crimele lui Stalin. Lumea
comunistă intrase în declin ideologic. Deși în Româ-
nia destalinizarea luase forma originală a unui anti-
sovietism, mai întâi discret (în vara lui 1958, Armata
Roșie părăsea țara, însoțită de manifestații oficiale de
simpatie în gările pe unde treceau trenurile, cu butoa-
ie de vin, mâncare, spectacole), apoi fățiș (în aprilie
1964, influența nefastă a sovieticilor în economie și
societate a făcut obiectul dezbaterii publice organizate
de aceeași oficialitate care fusese produsul ei), „dez-
ghețul”, cum l-a numit Ilya Ehrenburg într-un roman
tradus și la noi, devenea perceptibil în cultură. E
momentul în care scriitorii clasici interziși în întreg
deceniul anterior sunt retipăriți și comentați relativ
liber. Pot să dau exemplul lui Gib I. Mihăescu, despre
care am scris eu însumi, la inițiativa lui Paul Geor-
gescu, care începuse să consacre numere din Viața
românească unor scriitori aflați la index până atunci,

și a căror operă nu va întârzia să fie retipărită. Așa s-
a întâmplat și cu operele lui Gib I. Mihăescu, retipări-
te toate, cu excepția romanului Rusoaica. Nu mă în-
treba de ce: desovietizarea nu mergea atât de departe,
încât să elibereze de sarcină ideologică un roman a
cărui acțiune se petrecea în Basarabia interbelică.”
Apoi, despre antologia sa „ Poezia română
modernă” din 1968, care a fost trimisă la topit. Criticul
literar mai povestește despre „întâmplări personale”,
despre trecerea de la Contemporanul condus de Con-
stantin Mitea, la România literară, urmându-l pe Geor-
ge Ivașcu. Plecarea de la Contemporanul la România
literară s-a produs datorită lui Constantin Mitea „care
n-a fost de acord să-mi publice cronicile la Marele
singuratic (ca să nu se supere Marin Preda) și la Tex-
te social-politice, 1944-1965 (îl țineam de oportunist
pe autor, George Călinescu, al anilor cu pricina)”.
Intervenția, apoi, personală, la D. Popescu -
Dumnezeu, „care patrona pe atunci cultura în numele
partidului” și care „îmi va permite să public un articol
ce începea prin a susține că nimic din formația mea
intelectuală nu-mi îngăduie să privesc cu ochi buni
arderea și topirea cărților”. Să interpretăm un răspuns
al lui Nicolae Manolescu la întrebarea lui Daniel Cris-
tea Enache despre cenzură și compromis: „M-a amuzat
o dată un răspuns al lui Marin Sorescu, la o întrebare
asemănătoare, cum, adică, de n-am făcut compromi-
suri în anii 50. Sunt sigur că ți-l amintești: Dacă eram
prea mic!”. (p. 18) Apoi, despre relația Șerban Ciocu-
lescu – Vladimir Streinu, „Bunului prieten, la arestarea
lui Vladimir Streinu”. Șerban Cioculescu, chemat la
securitate, se comportă așa cum reiese din textul urmă-
tor: „Pe drum și apoi, așteptând într-o cameră cu două
scaune și o masă, și-a spus și respus în sinea lui cum îi
va lua apărarea prietenului său, cât de stupide sunt
acuzațiile care i se aduc și așa mai departe. S-a făcut
ora prânzului și și-a închipuit că-l uitaseră. Avea un
început de ulcer și a început să-și simtă stomacul. Tre-
buia să mănânce și să-și ia pastila. S-a făcut cinci du-
pă-masă și tot nimic. Suferea de palpitații și nici pasti-
la pentru inimă n-o avea asupra lui. O durere bine-
cunoscută în piept, spaima… Bref, când a apărut unul
din ofițeri și l-a trimis acasă, din cuvânt că fuseseră
prinși cu o mulțime de probleme și nu avuseseră timp
de el, dar că-l vor reconvoca, era, bietul de el, atât de
înfricoșat cu va muri de inimă, încât, mi-a mărturisit,
era gata nu numai să-l „toarne” (nu țin minte ce cuvânt
a folosit, „a turna” nu intrase încă în limbajul cotidian
cu sensul de azi) pe Streinu, dar să-și omoare propria
mamă. Ai înțeles la ce poate duce cea mai soft dintre
torturi?” (p. 18) Și comentariul lui Nicolae Manolescu
din „Istoria literaturii române pe înțelesul celor care
citesc”: „Pentru meritul de a fi ținută aprinsă flacăra
spiritului critic în vremuri anormale, Dumnezeu să
ierte concesiile din ultima parte a vieții”. (Prietenia
dintre Șerban Cioculescu și Vladimir Streinu era cu-
noscută. Despre ea a povestit și Ion Apostol Popescu
în amintirile sale din perioada când și-a susținut teza
de doctorat cu Șerban Cioculescu. Dincolo de acribia
29
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
și calitatea de Sherlock Holmes a lui Șerban Ciocules-
cu, care: „vâna greșeli de tot soiul, tipografice sau de
lecțiune, fie și transcrierea eronată a unor cuvinte din
limbi străine. Era coșmarul editorilor”, omul era de o
bonomie pluvială. Vladimir Streinu era de o frumusețe
olimpiană, exemplară. Ion Apostol Popescu avea în-
clinația spre mitologii și antropologii. Le învățase cu
Lucian Blaga, profesorul lui pentru lucrarea de licență.
Peste toți era Măriuca Apostol Popescu, cea mai fru-
moasă femeie a Ardealului de după Veturia Goga).
Sigur, exemplul opus amintit de Nicolae Manolescu
este al lui Ion Mihalache. Ion Ioanid în „Închisoarea
noastră cea de toate zilele” povestește: „La Râmnicu
Sărat deținuții comunicau greu între ei, date fiind zidu-
rile groase, ușile de metal și izolarea. A auzit la un
moment dat o voce puternică de bărbat în vârstă stri-
gând (reproduc din memorie): „Sunt Ion Mihalache.
M-au vizitat Petru Groza și Mihai Ralea cu promisiu-
nea că, dacă îmi declar adeziunea la regimul comunist,
voi fi eliberat. Am refuzat, deși știu că voi fi omorât în
bătaie.” Comentariul lui Nicolae Manolescu: „Și a fost
omorât în bătaie. Dacă toți românii epocii aceleia ar
fi avut tăria de caracter a lui Ion Mihalache, tancurile
sovietice s-ar fi dovedit neputincioase.” (p. 19) Găsim
apoi interpretate frica și compromisurile unor Mihail
Sadoveanu, George Călinescu… Și referirea la ceea ce
scriu despre profesorul Nicolae Manolescu unii. pre-
cum Costi Rogozanu, Radu Călin Cristea: „Costi,
Costi, așa v-am învățat eu să citiți literatura? Sunt
nevoit să recunosc eșecul dascălului care am fost”. O
aserțiune cu o tristețe profundă. Apoi despre polemica
Maiorescu – Gherea și frumoasa interpretare la versu-
rile lui Eminescu din poezia „Doina”: „Cine a îndrăgit
străinii, mânca-i-ar inima câinii”. Eminescu a fost
sigur ca ziarist și xenofob, numai că poezia „Doina”
este memorabilă prin frumusețea ei, unde: „xenfobia
eminesciană se risipește, astfel, ca aburul dimineții de
pe apa unui lac” și, cei care care se gândesc numai la
xenofobie ar trebui să constate: „că frumusețea versu-
rilor le scapă, astfel, printre degete și că ideologia le
strică bucuria lecturii”. Student fiind, Nicolae Mano-
lescu i-a avut profesori pe cei în fața cărora cuvintele
tac: „George Călinescu, doar profesor onorific la sfâr-
șitul anilor 1950, Tudor Vianu la Comparată, Edgar
Papu la Universală, marii lingviști învrăjbiți, Alexan-
dru Rosetti și Iorgu Iordan, neuitatul savant Jacques
Byck la Istoria limbii, ca și renăscutul din propria
cenușa stalinistă, Al. Graur, minunata Doamnă Djamo
la Slava veche, marii latiniști I. Fischer și Sorin Stati.”
În capitolul „Sentimentul istoriei la 14 ani” în-
tâlnim vuietul istoriei, care va deveni moralitate, în
fraza lui Nicolae Manolescu: „Și, uite așa, mi-a fost
dat să trăiesc ceea ce s-ar putea chema, oarecum pre-
tențios, sentimentul istoriei. Mult prea devreme:
aveam doar 14 ani. Eram departe de a bănui că gene-
rația noastră va avea parte de o istorie extraordinar
de bogată: apusul regalității și răsăritul republicii,
creșterea și descreșterea unui imperiu, cel sovietic, a
unui regim aproape planetar, reîmpărțirea geografică

și politică a lumii, nașterea Statelor Unite Europene și
alte evenimente care se succed de regulă la intervale
de secole și au nevoie de secole ca să se petreacă. Fie
și fiindcă am scăpat de comunism, și tot ar fi destul
spre a ne considera o generație norocoasă!” (p. 34)
Capitolul „Mă simțeam bine în pielea mea
apolitică” povestește despre viața de cronicar literar și
de lector universitar, din păcate, de până la 1989, cu
detașare și înțelegere. Reținem istoria antologiei: „Po-
ezia română modernă”, din 1968 cu prezența poeților
Radu Gyr și Nichifor Crainic, ceea ce îi aduce criticu-
lui literar Nicolae Manolescu catalogarea de „spion”.
Interesantă discuție și incitantă în același timp în: „Să
avem puțintică răbdare” despre Eminescu, Tudor Ar-
ghezi, Mihail Sadoveanu, George Călinescu în contex-
tul posterității cu observația: „Remarcăm că numărul
contestațiilor la adresa lui Mihai Eminescu a crescut,
în timp ce numărul contestațiilor la adresa lui Tudor
Arghezi a scăzut până aproape de zero.” Istoria, afirmă
Nicolae Manolescu, pe urma școlii de la Annales, teo-
retizată în prefața la „Istoria critică” lucrează cu „per-
spective lungi”. O afirmație în capitolul: „Apa trece,
pietrele rămân” despre Andrei Terian: „Îi recomand lui
Terian să nu mai amestece borcanele. Mai cu seamă
pentru un teoretician de factură academică, acest lucru
nu se face.” (p. 64) La agina 62, Nicolae Manolescu
povestește despre „combaterea protocronismului”, pe
care a făcut-o toată viața. O afirmație tranșantă: „În-
târzierea literaturii noastre este reală doar dacă luăm
în considerare data de pornire, începutul secolului
XVI, și o raportăm la literaturile occidentale. Toate
literaturile est-europene debutează relativ târziu. Re-
cuperarea handicapului ia un timp destul de îndelun-
gat în toate. Dar se produce, de obicei, în secolul XIX.
Odată cu romantismul Biedermeier, caracteristic no-
uă, dar și francezilor sau germanilor, chiar dacă lite-
raturile din țările lor au cunoscut și un romantism
anterior, numit de Nemoianu High Romanticism. În
definitiv, noi n-am avut nici renaștere, nici baroc, nici
alte curente occidentale. Tentativa lui Dan Horia Ma-
zilu de a le legitima a dat greș, fiindcă niciunul nu
avea suport în opere în limba română, ci în slavona.
Italienii au avut aceste curente, ceea ce nu i-a împie-
dicat să adopte abia romantismul Biedermeier, sărind
peste High Romanticism. Concordanțele acestea tre-
buie luate cum grano salis.” (p. 60) Capitolul „Scri-
soare deschisă” este o poveste, tragică și cruntă, care
transcrie relația criticului și istoricului literar cu Secu-
ritatea: „Între timp, am citit toate cele trei Dosare de
urmărire, cca 500 de file, referitoare la perioada
1967-1975, despre care am spus câteva cuvinte într-o
discuție anterioară. Este tot ce SRI a pus la dispoziția
CNSAS. Voi comenta altădată conținutul lor. Îți spun
deocamdată că – parcurgând sutele de note informati-
ve, interceptări ale telefoanelor, ascultarea discuțiilor
din casă ori de la România literară (între 1972 și
1974 am fost redactor-șef adjunct, fără leafă, fiindcă
legea cumulului îmi interzicea să fiu plătit din două
locuri, iar eu eram lector la Universitatea din Bucu-
30
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
rești, „slujbă” la stat la care n-am mai renunțat),
denunțuri din partea unor binevoitori recrutați de
Securitate (patru doar din redacția României litera-
re!), semnate cu nume de cod și alte așijderea – m-am
simțit ca un pește într-un năvod, la care se uita toată
lumea, fără să-mi pot ascunde gesturile, cuvintele,
gândurile chiar, fără să-mi pot proteja intimitatea. Și
asta, 24 de ore din 24, oriunde m-aș fi aflat.” (p. 66)
Și apoi scrisoarea de la paginile 66-69 adresată direc-
torului SRI, cerându-i întregul dosar de urmărire de
către Securitate, nu numai cel din perioada 1967-1975.
Trebuie citită pentru a observa încă o dată ce înseamnă
fața nevăzută a istoriei, a atrocităților pe care le între-
prind oamenii și nu o idee generală. Finalul scrisorii:
„Am 76 de ani, domnule Director, și tot mai puțină
răbdare. Nu vreau să mor fără a-mi cunoaște îngerii
păzitori. Iar dacă totuși se va întâmpla să mor înainte,
vă asigur că, de pe lumea cealaltă, nu voi da răspunde-
rea pe seama Satanei. A bon entendeur, salut!” Scri-
soarea nu a fost expediată. Și afirmația din postfața la
volumul: „Eu, fiul lor. Dosar de Securitate” de Dorin
Tudoran: „Trebuie să recunosc că mi-a făcut pur și
simplu rău lectura celor 500 de pagini de rapoarte (și
de filaj), note, înregistrări, fotografii, sinteze, adresate
de ofițeri de Securitate superiorilor lor ierarhici, pre-
cum și planuri de măsuri scornite de mințile celor din
urmă și, nu în ultimul rând, turnătorii și alte inestima-
bile contribuții ale, vai, colegilor noștri de breaslă.” (p.
53)
În capitolul: „Pe ușa din față”, Nicolae Mano-
lescu scrie despre George Ivașcu: „Așa cum avem
monografiile Convorbirilor literare din epoca Maio-
rescu, Contemporanului din epoca Gherea sau Revistei
Fundațiilor Regale, datorate lui Z. Ornea, Pompiliu
Macrea și Mioarei Apolzan, ca să nu dau decât aceste
exemple, va trebui să putem citi și unele consacrate
Contemporanului și României literare de sub bagheta
magică a lui G. Ivașcu, cel mai de seamă jurnalist cul-
tural român de după Războiul al Doilea. În definitiv,
asta a fost G. Ivașcu, dacă nu înainte de război, când a
debutat cu cronica literară a revistei Manifest, la care a
lucrat ca redactor, și a fost secretar de redacție la Jur-
nalul literar al lui G. Călinescu, în orice caz, după
război: un mare făcător de publicații de cultură și de
literatură.” (p. 71) Și apoi răspunsul cu amărăciune:
„Ce-mi pot reproșa Andrei Terian, care și-a făcut doc-
toratul cu mine, cu o teză pe care am citat-o cu apreci-
ere de câte ori am avut ocazia, Paul Cernat, în a cărui
comisie de doctorat am fost (nu cred că ține neapărat
să fac public în ce împrejurări) și căruia i-am oferit o
rubrică în România literară, Alex Goldiș, și el debutant
cu o bună carte despre (atenție!) critica generației me-
le, colaborator de asemenea al României literare, Ma-
rius Chivu, cronicar literar, da, al aceleiași reviste, pe
care acum o aruncă la coș ca pe un rebut în epoca in-
ternetului (dar ce-ți spun eu ție, care tocmai ai scris
despre asta?), propus de mine să scrie prefețe? Am
numit doar critici, fiindcă de la ei, poate și datorită
relației mele cu G. Ivașcu, așteptam altceva. Despre

poeți și prozatori ca Florin Iaru, Cristian Teodorescu
sau Marius Ianuș, n-am a spune nimic. Nici măcar a-
mi exprima stupefacția.” (p. 74) Pagini memorabile
despre G. Ivașcu, despre ceea ce însemna, altădată,
prietenia: „Ne simțeam obligați moral și profesional
unii față de alții. Și nu ne trădam. Cei care nu împărtă-
șeau aceleași principii intelectuale cu noi formau o
tabără separată. Polemizam, dar nu ne uram. Aici e o
deosebire majoră: ne disprețuiam, dacă era cazul, dar
sentimentul de ură ne era străin. G. Ivașcu, deși aparți-
nea unei alte generații, a mers pe mâna noastră, a celor
care încercam să rezistăm cu demnitate presiunilor
regimului. El fusese în tinerețe comunist, din partida
perdantă a lui Lucrețiu Pătrășcanu, avusese, până la
preschimbarea lor de către Ceaușescu, unul din prime-
le carnete de membru, rămăsese un om de stânga chiar
și în deceniile 8 și 9 de național-comunism, ca și Zaha-
ria Stancu, George Macovescu și Mircea Grigorescu,
cei care formau primul cerc „oficial”, să-l numim așa,
al rezistenței scriitoricești față de naționalismul revi-
gorat în anii 1970-1980 și față de asaltul Securității
contra oricărei încercări de independență culturală,
prin intermediul revistei Săptămâna a lui Eugen Barbu
și Vadim Tudor, capabil de toate murdăriile.” (p. 77)
Capitolul „Ce conținea dosarul meu” este lămuritor
pentru cititor, pentru a înțelege biografia lui Nicolae
Manolescu: „În 1953, când ne aflasem, fratele meu și
cu mine, în custodia lui, după arestarea părinților
noștri, șansa de a intra la liceu atârna de calitatea de
membru al UTM, iar aceasta se acorda în funcție de
dosar. Așa că bunicul, fost avocat, a avut ideea să mă
înfieze și să-mi dea numele lui. Pe tata îl chema Apol-
zan. Manolescu era numele de fată al mamei. Ca la
Creangă. După adopție, pe buletinul meu vor figura
ambele nume. Dar tutorele legal nu mai era Apolzan
Petru, ci Manolescu Nicu.” (p. 83)
Între paginile 84-86, Nicolae Manolescu lă-
murește, încă o dată, dacă mai era cazul, acuzațiile,
care i s-au adus,despre „simpatia față de mișcarea
legionară”. G. Ivașcu l-a căutat alarmat pe tânărul
Manolescu pentru a discuta despre politica pe care au
făcut-o parinții lui, explicându-i că tatăl său (al lui
Nicolae Manolescu) nu a fost legionar. A fost doar
tătărescian. Relatarea adevărului istoric și mai ales
uman, pe care Nicolae Manolescu îl dezvăluie în dia-
logul cu G. Ivașcu, este o pagină de mare scriitor, vor-
bit de limbă, cum ar spune M. Heidegger. Simplitatea
frazei manolesciene, politropia, actul sacrificial de-a
ține cronica literară câteva decenii, o modalitate de
libertate augustiniană, care face din sacrificiu o formă
a fericirii, schimbându-i semantica, sunt argumentul
pentru a fi vorbit de destin. Necazurile vieții devin
moralitatea scriiturii „Alte amănunte, eu însumi voi
afla abia în 1962, după absolvire, când G. Ivașcu a
vrut să mă rețină în facultate și s-a izbit de dosarul
meu. Într-o zi m-am pomenit cu el la facultate. Eram,
ca de obicei, la bibliotecă. Am făcut doi pași pe strada
Edgar Quintet. M-a întrebat dacă sunt absolut sigur că
tata fusese doar tătărescian. Întrebarea m-a mirat. Așa
31
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
că l-am întrebat, la rândul meu, ce bănuia el că fusese
tata. „Legionar”, mi-a răspuns. De unde și până unde?
„Împușcat din ordinul lui Antonescu în zilele rebeliu-
nii din 1941 și lăsat să zacă pe stradă în Râmnicu Vâl-
cea.” „Dar tata trăiește bine mersi”, am exclamat eu,
stupefiat. Replică la care G. Ivașcu n-a mai avut conti-
nuare: își dăduse seama că, în această privință, n-
aveam cum să fiu decât absolut sigur.” (p. 85) Polemi-
cile apoi cu Ion Caraion, Marian Popa. Eugen Flores-
cu, indirect, Marin Preda… „Pe scurt, arestarea părin-
ților mei când avea 12 ani a avut două efecte majore.
Unul pozitiv: mi-a creat un soi de imunitate precoce la
maladia numită comunism. Și a constituit tot timpul un
argument intim, neinvocat public niciodată, de a refu-
za să devin membru PCR. Și unul negativ? dosarul de
cadre a stat atârnat, ca o piatră de moară, de gâtul meu
până în 1989. S-a aflat la originea exmatriculării din
facultate în 1958, mi-a blocat, cum ai văzut, un an și
mai bine ocuparea unui post de asistent și apoi promo-
varea, am fost 22 de ani lector, mi-a întârziat acorda-
rea titlului de doctor trei sferturi de an, după alți patru
ani de așteptare, nu mi-a permis să plec la un lectorat
în străinătate, unde n-aș fi ajuns nici măcar ca turist,
dacă nu era USR, care mi-a obținut de fiecare dată
viza, niciodată universitatea.” (p. 87) „Antologia mea
de poezie din BPT, aceea interzisă în 1968, a apărut
fiindcă a fost susținută de Ion Bănuță, directorul EPL,
fost militant comunist în ilegalitate și întemnițat înain-
te de 1944, care, când i s-a cerut să n-o tipărească, ar fi
replicat tovarășilor lui, întinzând patetic brațele: „Pu-
neți-mi cătușe, dar aveți grijă să fie în același loc, se
pot observa urmele, în care mi le-au pus fasciștii”” Nu
i le-au pus, dar l-au pensionat de pe o zi pe alta, când
antologia a apărut. Interdicția a venit ca o consecință a
intervenției pe lângă Ceaușescu a lui Jebeleanu.” (p.
302) Există și întâlniri norocoase în viață. În capitolul
„Cronică de familie”, Daniel Cristea Enache discută
cu Nicolae Manolescu despre genealogia familiei lui.
„Tata”, spune Nicolae Manolescu, „era un ardelean de
treabă, primul din familia lui de țărani din mărginimea
Sibiului care urmase Universitatea” (p. 89). Mama
avea cel mai încântător aer tineresc la cei 35 de ani ai
ei. Bunicul era în topos-ul Sibiului. Bunica dinspre
mamă era din zona Vâlcii. „Bunicii de la Râmnic”,
spune scriitorul, „nu erau chiar la locul lor la Sibiel. Se
vedea în ei burghezia”. Bunicul era rudă cu Suchianu
și cu Tzigara-Samurcaș, istoricul de artă apropiat pala-
tului regal. „Bunica și sora ei proveneau din mica bo-
ierime oltenească.” Aceiași bunici aveau: „o legătură
și cu Măldărescu, cel cu cula care îi poartă numele.”
Despre apartenența la mișcarea liberală: „În ce
mă privește, sunt liberal prin opțiune politică, nu doar
prin profesie, și fiindcă cred în capitalism ca stadiu
superior al societății și în valorile burgheze ca o culme
a umanității. Nu sunt liberal de spadă. cum era boier
de viță nobilă Grigore Ureche, ci liberal de robă, din
convingere, cum era, în același secol XVII, boierul
Miron Costin. Eu am îmbrăcat haina liberalismului, n-
am moștenit-o.” (p. 99) Frumoase pagini despre An-

drei și Ana, copiii lui Nicolae Manolescu. Andrei este
redactor șef adjunct la Dilema Veche. Ana are cu 37
de ani mai puțin decât Andrei: „Are, ca și maică-sa,
bosa limbilor: urmând de la început școala în Franța,
vorbește franceza ca o nativă, tot așa cum vorbește
germana (de trei ani este elevă la College Voltaire din
Berlin), nu departe aflându-se engleza, pe care o studi-
ază de ani buni, ca toată generația ei, și, mai de cu-
rând, spaniola, pentru care a avut o chemare inexpli-
cabilă și pe care o stăpânește, după numai câteva luni,
ca și cum ar cunoaște-o dintotdeauna, spre uimirea
profesoarei ei, căreia nu-i vine a crede că nu știa boabă
când a început lecțiile. Ana e un copil foarte bun, în
tradiția familiei.” (p. 104) și mărturisirea normal de
înălțătoare: „Încerc să mă bucur de fiica mea cât pot,
în ideea că nu se știe dacă voi trăi destul ca s-o văd pe
deplin realizată și la casa ei.” Un capitol: „Greșea
foarte tare, Doamne iartă-mă!, Karl Marx?” pagini
lucide despre religie: „Și ca să-mi duc gândul până la
capăt: mi-ar fi plăcut să mă nasc în secolul I d.Hr., în
Roma antică, și să fiu contemporanul stoicilor, al lui
Marcus Aurelius, singura epocă din istoria Europei în
care zeii muriseră, iar Dumnezeul creștin nu-și impu-
sese domnia asupra sufletului nostru iubitor de moarte,
după cum arată Camus în teza lui de doctorat consa-
crată filosofiei în tranziția de la politeism la monote-
ism.” (p. 107) Despre cum crede Nicolae Manolescu
în Dumnezeu trebuie citit întreg capitolul încât putem
apela la afirmația lui Descartes: „gândesc, deci sunt”,
cogito, ergo sum, apud Deos, și că volumul „Capodo-
peră. Discurs asupra metodei” vorbește și despre suflet
și divinitate. Să cităm interpretarea lui Constantin
Noica, cel care a tradus Discursul asupra metodei, la
conceptul de perfecțiune prezent în: „Discursul asupra
metodei”: „Ideea de perfecțiune a unei ființe perfecte,
pe care o avem în noi, nu poate veni deci de la noi,
care suntem imperfecți (fiindcă dacă am fi avut posibi-
litatea, ne-am fi făcut pe noi inșine perfecți), dar de la
o cauză exterioară nouă, de la o ființă într-adevăr per-
fectă, care este Dumnezeu. Ideea de perfecțiune cu-
prinde și ideea de existență. Din faptul că putem gândi
o ființă perfectă trebuie să admitem că această ființă
există.” (p. 255)
În tăcerea din cuvinte și în pauzele stilistice
ale frazei citim textul lui Nicolae Manolescu: „Sigur
că toate acestea sunt mai lesne suportabile dacă ai
credință în Dumnezeu. Și boala, și bătrânețea, și moar-
tea. În definitiv, tocmai din acest motiv oamenii l-au
inventat pe Dumnezeu. Ca să le facă viața și moartea
mai ușoare. În ce mă privește, nu, nu cred în Dumne-
zeu. Îl invoc și îi scriu numele cu majusculă din res-
pect față de miliardele de credincioși de pe pământ.
Asta nu înseamnă că nu-mi este uneori, tot mai des cu
vârsta, frică de El. Doar că identific în El destinul,
soarta, fatalitatea, norocul, neșansa și tot ceea ce mă
condiționează ca ființă umană de natura care mi-a dat
naștere. Cred în miracolul vieții înseși. A mea, ca și a
tuturor viețuitoarelor. A copacilor care înverzesc pri-
măvara și își scutură frunzele toamna. A animalelor
32
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
care au grija puilor pe care i-au născut. A tot ce mișcă-
n lumea asta. Dumnezeul în care cred, acesta este. Lui
mă închin ceas de ceas, lui, marelui mister care este
universul.” (p. 105-106) Cartea de interviuri discută și
despre Nicolae Manolescu cel „înfiorat, care îi face pe
scriitori scriitori și de ale cărui verdicte depinde sufla-
rea scriitoricească” (Daniel Cristea Enache). Manoles-
cu răspunde: „să nu amestecăm planurile”, spunând că
un demiurg ar putea să fie numai Einstein sau cineva
din această categorie. Revizuirile în critica literară
sunt utile. Principiul unei cronici literare corecte ar fi:
„să spui totdeauna ce crezi”. Este evident că George
Călinescu a fost pentru Nicolae Manolescu „maestrul
meu”. Dar: „N-a fost un coup de foudre între mine și
maestrul meu.”
Cu toții știm că Nicolae Manolescu a publicat
atât în reviste de critică și istorie literară, cât și în heb-
domadare sau în ziare obișnuite. Și o afirmație la care
putem medita: „Exceptând Scînteia, cred că am publi-
cat în toată presa. Inclusiv în Revista de Filosofie, la
solicitarea lui Gabriel Liiceanu, care era redactor, un
articol care mie mi s-a părut inocent ideologic, dar
care, după apariție, i-a speriat atât de tare pe șefii lui,
încât Liiceanu mi-a cerut o retractare, convins că va fi
dat afară din redacție. Iertat să fiu dacă o adaug la
vitejiile lui ideologico-politice de după 1989 pe aceea
despre care e vorba!” Despre Freud: „Nu, nu cred în
psihanaliză. De altfel, singurele încercări de-a trata
operele artistice din acest unghi care mi s-au părut
interesante sunt cele ale lui Freud. Sunt, cel puțin apa-
rent, atât de riguroase și de fermecătoare, încât ar fi de
mirare să nu fie adevărate”. (p.174) Despre realismul
socialist, pornind de la afirmațiile lui A. Păunescu:
„Realismul socialist dă periodic să reînvie sub formă
de moroi fiindcă nu i s-au făcut cele cuvenite la moar-
te”. Comentariul lui N. Manolescu: „Păunescu spunea
un lucru serios: niciodată n-a avut loc la noi o dezbate-
re pe tema realismului socialist și a consecințelor lui
pentru literatură și artă”.
Despre politică, musulmani și cenzură, despre
PAC, cel vechi, cu personalități excepționale, parla-
mentari: Doinaș, Paleologu, Otiman, S. Tănase, Crin
Antonescu, Alexandru Popovici, Atanasiu, membri
simpli: Djuvara, J. Răducanu, Dan Grigore… Despre
ridicolul, recent, Dan Nicușor, despre Băsescu, care nu
mai este Băsescu… „Politica întinează…. idealurile”,
ne place, nu ne place… „Rolul ei constă în aplicarea
teoriilor în practică..” „Despre proeuropeanul Titu
Maiorescu” este un capitol excelent despre cel care a
fost: critic literar, lingvist, politician conservator, isto-
ric și orator politic, dascăl, sociolog, filosof al culturii,
jurist-liderul Junimii”. „Ca protocronic activ, în anii de
după Tezele din Iulie 1971, Ungheanu a făcut tot tim-
pul jocul Securității lui Ceaușescu, o instituție deveni-
tă arbitru în lupta contra Occidentului”. Îi acuz (cu
tandrețe ideologică) pe Lovinescu, pe Zelentin și pe
Ornea, bunul meu prieten ca.. ei sunt cei care au fixat
în mentalul ideologic ideea că Maiorescu refuza „for-
mele fără fond” fără a pune nimic în loc. Lucru perfect

neadevărat. (ce frumos demonstrează Nicolae Mano-
lescu acest adevăr în :”Literatura română pe înțelesul
celor care citesc”). Altă temă socială: despre cutremur.
După cutremur: „În realitate, Bucureștii au fost măce-
lariți cu buldozerele înainte ca de sub ruinele blocuri-
lor să fie scoase toate victimele. Conform unui calcul
simplu: dacă nu mai există probabiltatea (științifică!)
de a descoperi supraviețuitori, atunci, la treabă! Asta
se cheamă crimă!” (p. 312). La „politice” compararea
lui Nicolae Ceaușecu cu Iliescu și Băsescu…, ca ani-
mal politic. Despre naratologie și „Arca lui Noe”, des-
pre Șlovski și Bahtin, Wayne C. Boothes și Roland
Barthes. Despre proza românească. Despre conceptele
din „Arca lui Noe”, (doric, ionic și corintic). Autorul
acestor rânduri a dorit să le introducă în programa
școlară, de după 1989. Nicolae Manolescu, fiind de
față, s-a opus. Totuși, conceptele de doric, ionic și
corintic circulă între elevi ca fiind cuvinte salvatoare
la examene și nu numai. Este cartea cu cel mai mare
tiraj scrisă de Nicolae Manolescu și datorită, spune
criticul literar: „soților Marinescu, fondatorii Editurii
Gramar, de a fi tras tiraj după tiraj vreme de vreo două
decenii.” Capitolul: „Crimele contra umanității nu se
prescriu” prezintă și aspecte din detenția tatălui său.
La pagina 326 sunt redate amintirile acestuia „Nu mi-a
tras nimeni, niciodată, nicio palmă, în toată perioada în
care am fost în lagăr”, povestește profesorul de filozo-
fie Apolzan, în 1986. Nicolae Manolescu este conster-
nat, mărturisind că: „am legat acest episod de ceea ce
am socotit mai rău în regimul comunist”. Mai departe
urmează un capitol care narează: „cea mai mare frus-
trare din viața mea”. Mama lui Nicolae Manolescu a
fost arestată și el, alături de bunic, a plecat să o vadă,
atunci când pleca din Râmnicu Vâlcea spre Pitești intr-
un convoi de camioane. „A doua zi ne-am înființat,
bunicul meu și cu mine, pe bulevardul care reprezenta
cea mai probabilă cale de acces spre Pitești. Era un
sfârșit de septembrie (1952!), cald, soare, așa că ne-am
ascuns la umbra unui copac și am așteptat convoiul de
camioane. A sosit într-un târziu, Doar că prelatele ne-
au împiedicat să le vedem pe deținute. A fost cea mai
mare frustrare pe care am trăit-o în destul de lunga
mea viață. Imaginează-ți, Daniel, un copil de 12 ani
care, aflat la câțiva metri de mama lui, nu are posibili-
tatea s-o vadă! M-a bușit plânsul.” (p. 331) Despre
firea românului vorbește Manolescu în capitolul:
„Fractura epocii actuale”, afirmând: „Nu cred o iotă
din teoria naționaliștilor referitoare la firea românului:
cred în educație și în cultură.”
Despre viitorul literaturii, care atârnă de trecu-
tul ei, Nicolae Manolescu vorbește ca un ascet: „Sper
să nu mor tocmai în anul Maiorescu, pe care l-am de-
clanșat, și în care, deocamdată, n-ați scos un cuvant, și
să mă uit la voi de pe lumea cealaltă cum stați cu mâi-
nile în sân și asistați la dispariția literaturii române. Nu
zic că trebuie să vă grăbiți neapărat: sunt încă viu și
nedepășit. Viu, pentru puțin timp, depășit, niciodată. A
bon entendeur, salut!” (p. 346) Despre „Marin Preda,
în istoria literaturii”, unul dintre cele mai importante
33
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
capitole din istoria literaturii române în general, lămu-
ririle sunt germinative: „In ultimul lui roman, Cel mai
iubit dintre pământeni, protagonistul comite, cum știi,
două crime. După care viața lui continuă ca și cum nu
s-ar fi întâmplat nimic. S-a vorbit de dostoievskianis-
mul romanului. Doar că dacă la scriitorul rus, nu nu-
mai crimele, dar faptele fără o astfel de greutate de-
termină crize majore de conștiință, la Preda ele nu se
văd nici cu telescopul. Despre ce fel de moralism pu-
tem vorbi în acest caz?” (p. 357) Despre întâlnirile cu
Nicolae Ceaușescu, despre Ceaușescu și Eminescu.
Cum a scris despre volumul de versuri „Urcarea mun-
telui” al Ilenei Mălăncioiu, în anul când Ceaușescu
împlinea 70 de ani și ar fi trebuit să se scrie în „Româ-
nia literară” în trei numere consecutive despre „septu-
agenarul dictator”.Manolescu nu a scris nimic in revis-
ta. Înainte de cel de-al treilea, m-a sunat Dulea, mi-a
urat sănătate și m-a rugat să scriu neapărat ceva, indi-
ferent despre ce carte, așa că am scris despre volumul
de versuri „Urcarea muntelui” al Ilenei Mălăncio-
iu”.(p.364) Si afirmatia „Dacă literatura e vie ,si critica
trebuie sa fie vie.Dacă inseamna recitire permanen-
ta,critica presupune si o permanenta reevaluare a ope-
relor.Daca revizuire nu e,nici istorie literară nu
e”(p.374)„Cum se scrie o istorie literară”,alt capitol
lămuritor,despre istoria critică ,„o formă bine tempera-
tă a reconsiderării trecutului din perspectiva prezentu-
lui”,si, mai ales, „o formă sistematică de a o face..”Ion
Negoitescu consideră cel mai frumos vers din poezia
lui Vasile Alecsandri „In Asia ,cuib verde de lebede
argintii.”,iar Nicolae Manolescu ,cu urmatorul comen-
tariu„Cele care mie imi sună ca mult mai caracteristi-
ce,,Ura!Vulturul din nori /Racni falnic de trei ori”.
Cată proprietate a termenilor,a știintei inefabilului.
Despre cele trei traditii ale gandirii critice. Francezii
au descoperit traditia gandirii ca urmare a conversati-
ei,eseul fiind inventia lui Montaigne.nemtii l-au infati-
sat pe Kant „plimbandu-se solitar pe o poteca de padu-
re. Ce crezi ca facea filosoful german? Medita.. De
unul singur.Nu avea interlocutor..In fine,atat nemtii
,cat si francezii,italienii sau ,mai ales, americanii si-au
exercitat meseria de a găndi in scoli si universităti”. In
„Europenism si autohtonism” ,din nou interpretarea
exactă a lui Titu Maiorescu..Si ,in final ,o marturisire
despre lucrul bine asezat„In orice caz, meritul iti apar-
tine in cea mai mare parte,daca discutiile noastre neîn-
trerupte de doi ani incoace se vor dovedi interesan-
te..Pentru că ,asa cum iti spuneam la inceputul acestui
text final,calitatea este totdeauna a intrebarii,iar defec-
tul,al raspunsului”.Si totul peste linistea din intrebari-
le, ca un sentiment livresc al existentei,ca tacerile celui
care a cunoscut pustia ,pustia canonului,de unde nu
mai poate iesi in zgomotul lumii,al compromisului,al
impredictibilitatii istoriei„In concluzie,intre copilul din
anii razboiului si bătrănul de astazi,nu văd niciun fir
conducător.Dacă tii cu orice pret să existe un astfel de
fir,să stii ca mă simt in stare sa inventez unul”.

Ion ȘINDRILARU
Poeți‒efigie
Recitind versurile lui Ion Bedros („Viaţa în
trei anotimpuri”, Bucureşti, 2011), mi-am întărit con-
vingerea că parcurg lirica unui poet-sinteză, poet re-
prezentativ al generaţiei sale. Generaţia anilor de stu-
denţie 1960-ʼ65, pierdută prin biblioteci şi printre
idealuri, burduşită cu poezie până la suprasaturaţie. O
generaţie căreia, vieţuind mai mult printre cărţi, i se
potrivesc cel mai bine stihurile blagiene „Vieţii nu i-
am rămas dator niciun gând/ Dar i-am rămas dator
viaţa toată”. Sunt cărturarii cărora li s-a hărăzit şi care
au împlinit un destin onorant: de ocnaşi ai bibliotecii.
Ei i-au re-descoperit – primii, după o lungă perioadă
de vacuum spiritual – i-au re-descoperit deci pe (ade-
văratul) Bacovia, pe (adevăratul) Arghezi, pe Philippi-
de, Ion Barbu, Blaga, Vinea, Ion Pillat, Emil Botta,
Voiculescu... Altfel spus, adevărata mare poezie inter-
belică. Şi, mai ales, l-au re-descoperit pe Eminescu,
ostracizat până atunci în scunda tavernă mohorâtă. Iar
contactul cu lirica acestor poeţi, pentru un timp inde-
xaţi, şi-a pus amprenta decisiv asupra formaţiei cultu-
rale şi a creaţiei acestei generaţii a anilor ʼ60-ʼ65.
Bineînţeles, generaţia aceasta şi-a avut lampa-
doforii ei: Ana Blandiana, Ilie Constantin, Ioan Ale-
xandru, Ileana Mălăncioiu, Gabriela Melinescu, Adri-
an Păunescu, Nicolae Prelipceanu, Mihai Ursachi,
Daniel Turcea, Virgil Mazilescu, Cezar Ivănescu... am
în vedere doar pe cei ce s-au devotat liricii ‒ şi cer
iertare celor pe care i-am omis din grabă. Ei ar repre-
zenta, cum s-a exprimat într-un alt context profesorul
G. Călinescu, „vârful unei stânci marine”, şi de ei s-au
ocupat în mod deosebit, insistent, derutant chiar, criti-
ca şi istoria literară. Dar ei, lampadoforii, nu s-au ridi-
cat pe temeiuri de fum. În apropierea lor şi împreună
cu ei au stat şi stau, cu demnitate onestă, poeţii-efigie
ai generaţiei acesteia. Poate mai important decât vârful
aisbergului liric, ei formează şi susţin baza acestei
piramide. Culţi, foarte culţi, obsedaţi şi absorbiţi de
cultura ce au asimilat-o, au vieţuit şi trăiesc rătăcind
hipnotizaţi printre marile poveşti şi texte ale culturii
româneşti şi universale. Iar poezia ce au zămislit-o şi o
creează în continuare este în mare măsură un rezultat,
un finis al contactului puternic cu această cultură. Ei
nu ne oferă prea des texte geniale, texte-capodoperă.
Scriu mai ales texte-model, reprezentative, antologice
‒ antologia este ab initio o sumă reprezentativă a valo-
rilor, nu doar a capodoperelor. Meritul lor este de a fi
contribuit la ridicarea şi consolidarea monumentului.
Marea noastră poezie interbelică prin ei îşi confirmă
valoarea, valabilitatea, se continuă în fapt şi îşi întă-
reşte perpetuitatea: Monumentum aere perennius.
34
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
*
Ion Bedros este unul dintre poeții-efigie. În
sensul că lirica lui cumulează şi reprezintă valorile
epocii şi generaţiei al cărei exponent este, lăsându-ne
în acelaşi timp perle de exceptualitate care îl identifică
şi singularizează în rândul confraţilor lui întru poezie.
Este, şi trebuie reamintit acest lucru, un poet care a
asimilat o cultură vastă, impresionantă. Cultură care
pur şi simplu nu-i dă pace. Uneori, paradoxal dar fi-
resc, prea multă cultură asimilată dăunează creşterii
unei personalităţi creatoare, şi afirmaţia e valabilă în
mai toate domeniile artei. A devenit deja un truism. A
spus-o Brâncuşi în vremea sa, a spus-o mult mai înain-
te Esop, în felul lui.
Volumul de poezii din 2011 al lui Ion Bedros,
„Viaţa în trei anotimpuri”, este într-un fel o atare
mărturie: o sumă şi o sinteză. Cartea are ca motto foar-
te cunoscutul text aforistic al lui Lucian Blaga, „Trei
feţe”, din care poetul se sprijină pe cele trei cuvinte-
cheie: jocul, iubirea şi înţelepciunea, folosindu-le ca
titluri sintetizatoare pentru trei din cele patru secţiuni
ale culegerii sale lirice. Lucru puţin surprinzător însă,
ce ne apare ca un fin şi timid semn de răzvrătire cu
evidente valenţe simbolico-aforistice într-un op liric ce
se detaşează prin seninătate şi lipsa ostentaţiei, lucrul
surprinzător aşadar este gestul poetului de a aşeza în
volum în ordine inversă, secţiunile componente ale lui,
sfidând tradiţia şi normalitatea. Ordinea secţiunilor/
grupajelor ce alcătuiesc culegerea este aşadar: I.
„Înţelepciunea”; II. „Iubirea”; III. „Jocul”. Şi IV.
„?”.
Poet de tip conceptual îndeosebi, abordând cu
predilecţie teme şi motive poetice cu o atare substanţă,
Ion Bedros conferă conceptului, cu pregnanţă, valenţe
lirice. Deci, Ion Bedros devine, în fapt, un poet al sim-
bolurilor. Câteva texte din prima secţiune sunt arte
poetice mai clar sau mai puţin clar afişate/ declarate:
„Drum”, „Făurar” („Poezia doarme între noroc şi
taină”), „Eu”, „Câinii lui Acteon” sau “Zămislire”:
“Condeiul, cuvântul şi eu suntem trei/ Cu palma plină
de lumini, de bezne şi de tot ce mai vrei...// Din ele-
adăpat, verbul se face plin şi greu,/ În numele tatălui,
al fiului şi-al duhului meu...”. Eul liric este curtat de o
idee pe care o „cloceşte matern” (ca în elegia a noua a
lui Nichita...) şi apoi o îmbracă în metafore şi simbo-
luri. Iată, într-un text eminamente reprezentativ, poetul
devorat de propria-i creaţie: „Cu aprige vorbe/ Am
hăituit în fierbinţi vânători/ Frumuseţea...// Mă ascul-
tau jivine docile,/ Cu colţi ascuţiţi de rânjet şi foame,/
Încredinţându-mă că/ Nu prea târziu,/ Vom pune în
desagă/ Trupul gingaş pândit cu nesaţ...// O singură
oară a fost de ajuns/ Prin apa limpezimii netulburate
să trec,/ Pentru ca,/ Uitând că le-am fost stăpân,/ Să
mă hăituiască ele pe mine,/ Zănatice,/ Ca pe întâia/
Proprie-mi ţintă,/ Dorită şi zadarnică...”. Poezia lui
Ion Bedros, ca a mai tuturor confraţilor de generaţie,
se adresează deci unui cititor rafinat, unui lector ne-
grăbit, gata să adaste îndelung în preajma metaforei.

Pentru că, aşa cum am mai afirmat, lirica lui Ion Be-
dros îmbracă în acest volum o viziune simbolică, ofe-
rită sau mai ades impusă de cultura asimilată. Liric
solilocvial şi introspectiv, el trăieşte la modul superior
„cu sufletul în palmă”, dar fără gesturi ostentative,
şocante. Fatalmente, ca şi la majoritatea contempora-
nilor săi creatori de poezie, o caracteristică esenţială a
scrisului lui/ lor este intelectualitatea. El face parte din
categoria acelor poeţi culţi care vor căuta în zadar
(doar cu ceva/ câteva şanse de reuşită) cuvântul neaoş,
mustind de frăgezime, plin de sensuri primare, barbare
– în sensul bun, poetic, al cuvântului. Devansând
puţin, ne oprim asupra unui „caz”. Poezia „Controver-
să” din ciclul al treilea al volumului său de poezii,
„Jocul”, are ca motto un text din cunoscuta poezie
„Blesteme” a lui Tudor Arghezi. Textul este chiar un
„blestem” în maniera lui Arghezi, Topârceanu sau
eventual Nicolae Labiş. Dar „blestemul” lui Ion Be-
dros („În concluzie: să nu-ţi fie cu mirare/ De ce vo-
iam, deunăzi, să-i dau în cap cu lama/ Luʼ dama/ Care
ar merita de la mine o-njurătură măcar...// Are, însă,
mare noroc, fiindcă mă car/ La prea-suava mea Ange-
lică,/ Să-mi dea şi mie o bucăţică/ Din chifla ei...//
Deh!/ Pe lume mai sunt, fato, şi oameni cunsecade,
dar/ NIŢEI!”) e în ultimă instanţă tot o parodie la
„Blestemele” lui Arghezi, dar o parodie blândă, plină
de stânjeneală umoristico-lirică. Pentru că Ion Bedros
nu ştie să blesteme, să suduie. Şi „de vină” nu este el,
ci în cea mai mare măsură conformaţia lui lirică mar-
cată profund de cultura ‒ care nu permite şi nu iartă.
Pentru că, să nu uităm şi acest aspect al relaţiei cultu-
ră-creaţie, sunt milenii de cultură care apasă pe umerii
artistului de orice natură.
De această „apăsare” a culturii/ literaturii este
marcată mai toată generaţia lui Ion Bedros. Şi dacă
notăm aici că unele poezii amintesc (dar în sensul bun
al cuvântului/ apropierii) de Arghezi („Dintre gânduri-
le toate”, „Hoţie”, „Controversă”), de Topârceanu sau
Vasile Voiculescu („A câta oară”), de Blaga (vezi
motto-ul volumului), chiar de Virgil Carianopol (poe-
zia „Consolare”), sau de Em. Bucuţa (un intimist la fel
ca el, dar universul lui Bedros e de natură virginală,
ne-maculată şi în deplină libertate), sau de textele ju-
căuşe, „de iatac”, ale unui Ienăchiţă Văcărescu sau
Conachi („Vaier”), constatările noastre, filiaţiile notate
în pagină nu ţin de vreun spirit aşa-zis epigonic al
liricii lui Ion Bedros sau al altor confraţi ai lui. Pur şi
simplu poetul şi-a asumat misia de a coagula şi re-
evalua în versurile sale secole (îndeosebi ultimul) de
poezie parcursă, şi face asta cu multă modestie şi cu
instrumentaţia superioară a omului de cultură. Aşa se
cere înţeleasă şi nerenunţarea totală a poetului la struc-
turile prozodice tradiţionale, chiar la specii literare
(gazel, romanţă, fabulă, istorioară morală) ce sunt de
mult considerate vetuste. Poetul le re-vigorează mai
ales întru cinstirea înaintaşilor lui lirici. Dar poezia sa
rămâne personală şi originală, ancorată în pregnanţa
eului liric: mereu prezent, mereu etalat, supra sau
35
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
subtextual. Câteva poezii scurte, un fel de haiku-uri,
au ca subiect preferat propria-i fiinţă, propriul suflet,
„scriptorul” şi „eul liric” se contopesc (”Infatuare”).
Generalizând, subiectul acestui volum de versuri este
Ion Bedros şi comuniunea cu universul. Universul e
unul personal, e poetul însuşi. Ergo: poetul este un
univers: „Ca o gânganie/ Mă ascund printre ierburi,/
Când iarba miroase a cer.// Mă caut, surprins, printre
fire,/ Bucuros că nu mă voi mai găsi/ Şi că trebuie din
nou să mă aflu...” („Mă ascund”). O marcă diferenţia-
toare – personalizantă – a poeziei lui Ion Bedros e
cultivarea unui/ acestui univers propriu deschis, mai
mereu optimist. Lipseşte tonalitatea tragică, dramatică,
totul se învăluie într-o acceptare blândă.
Cultivarea unor mari teme şi motive ale liricii
româneşti şi universale: iubire, destin, creaţie, univers
interior, dăinuirea prin creaţie, arta poetică, presupune
o emanaţie a eului liric pentru care poezia devine spo-
vedanie, împărtăşanie, împărtăşire ‒ văzute ca încor-
porări ale unui destin: „Numărăm, iarăşi, cu degete
chircite,/ Fiecare urmă lăsată de clipele trăite,/ Care
îmi umplu gura de câlţi şi năluci.// Nu mai ştiu, sufle-
te, de unde vii şi unde te duci,/ Cine te spală, cine te
ceartă, cine te-nvaţă,/ Cine te blestemă sau te po-
vaţă...” („Numărăm, iarăşi”). Un alt text este, la fel, o
sumă de teme şi motive poetice drapate într-un simbol
recurent în lirica noastră şi cea universală (Baudelaire,
Labiş...): „Cândva iubeai şi soare, şi-nălţime,/ Acum
te-afunzi în valul fără mal,/ Căci ţi-e egal ce lume-i
pentru tine:// Cerul senin ori mincinosul val...// Te văd
plutind în zări fără hotare,/ Ţi-e zborul dans şi marea
cântăreţ,/ Dar n-au, nici val, nici cer, ce să-nfioare://
Pe tine alte lumi îşi pun peceţi...” („Alt pescăruş”). Un
text excelent, fără îndoială antologic .
Ion Bedros e un poet polifonic. Afirmaţia este
întărită şi de secţiunea a doua a volumului, „Iubirea”.
Aici poetul se dovedeşte a fi un clasic (conform scrisei
profesorului Tudor Vianu interbelicii pot fi consideraţi
şi clasici) rătăcit, dezorientat de preaplinul sentimentu-
lui ce-l animă. Sentiment dominant, iubirea se desfoli-
ază în constituenţi dominaţi de rafinament, de multă
tandreţe, de diafanitate, atent cultivate. „Monolog” e
un text remarcabil, dominat de sentimentul inefabilu-
lui. În „Unde?” sau „Şi tu” poetul se dovedeşte maes-
tru în amorul curtean: „Şi tu, şi marea-mi sunteţi ursi-
toare.../ Nu ştiu pe care mai întâi v-am vrut,/ Dar câte
fire-s de nisip în mare/ Cu-atâţia ochi voiam să vă
sărut.”. „Romanţele” sunt delicate, dominate de o
desuetudine atent cultivată. Obosit de gălăgia şi agre-
sivitatea, mai mult sau mai puţin justificate, ale unei
falii din poezia actuală, poetul se întoarce cu faţa spre
liric. La fel, în „Ecouri de romanţă”: „Pale de vânt
psalmodiază sumbre/ În dansuri triste de lumini şi
umbre:/ Parfumul tău, mai dur ca apa tare,/ M-a di-
zolvat iar, blând, în neuitare.”. Poezia de dragoste a
lui Ion Bedros stă, în ciuda unor norişori „confecţio-
naţi” şi presimţiţi la modul liric, sub semnul unei se-
renităţi albastre.

„Jocul”, dominant în a treia secţiune a volu-
mului de versuri, nu exprimă, nu face referire la o
vârstă biologică, ci la una poetică. De aici şi durabili-
tatea temei în (ano)timpul creaţiei, de aici şi varietatea
ariei sale tematice. Spre exemplu, „Gamă” este o artă
poetică pusă de autor sub falsa impresie a ludicului. La
fel, „Râde ciob...”: decojind spiritul ludic, săltăreţ,
epigramistic chiar, al lui, textul e o foarte serioasă artă
poetică: „Ce sucită „potrivire”/ Între autor şi muză://
Bardul suferă şi plânge/ Idoliţa se amuză...”. (subl. în
text). Poetul poate fi ‒ şi textele o dovedesc ‒ un mo-
ralist, un parodic, un zeflemist, antonpannesc, versifi-
cator iscusit de mici istorioare morale. „Jocul” lui
Bedros rămâne însă o treabă serioasă. Se profilează
doar ca o altă ipostază a eului său liric. „Reverie” este
o artă poetică testamentară, cu un final cu valoare de
epitaf: „Pierdut în lumi cu lacăte şi poartă/ Priveam
din nou naiv la foaia moartă/ Şi încercam făptura să-ţi
cuprind/ Cu braţul amintirii plin de jind,/ Dar, potic-
nindu-se în pasul ei pervers,/ Vorba nu se mai lasă
prinsă-n vers,/ Deşi nici azi nu-njură şi nu minte://
«Rămas-am tot copil haihui la minte.»”.
Secţiunea a IV-a a volumului de poezii al lui
Ion Bedros, „intitulată” semnificativ, dar nu neapărat
surprinzător, „?”, adică „semnul întrebării”, rămâne o
secvenţă-cheie prin semnificaţiile sale simbolice şi
finalizează perfect parcursul existenţial al eului liric
stabilit de autor: invers mersului firesc al fiinţării.
Înţelepciunea senectuţii, iubirea matură şi calmă, jocul
ca marcă esenţială a copilăriei şi a omenirii, „se conti-
nuă” în sens invers cu două poezii ce devin texte or-
donatoare ale volumului. „Ruga”, adresată Divinităţii,
marchează cercul – datul – existenţial sub semnul
împlinirii umane modeste, oneste, complete: „Doam-
ne,/ Dacă m-ai făcut,/ Creşte-mă, mă învaţă şi mă
îndrumă.../ Mustră-mă şi mă mângâie,/ Iubeşte-mă,
înalţă-mă, păzeşte-mă/ Şi mă aşteaptă,/ Rogu-te,/
Doamne!”. În pagină, textul este realizat grafic în for-
ma unei piese componente a simbolicei „Coloane fără
sfârşit” a lui Brâncuşi, sugerând şi astfel un dat exis-
tenţial menit împlinirii. O „rugă” ce preia şi îmbracă
simplitatea plină de simboluri a textului biblic. Iar
„Mama”, poezia care încheie volumul, e un pean dedi-
cat acelei mater universalis, entitatea matricială care
declanşează şi veghează parcursul nostru de humă.
Traiectoria umană, devenirea deci, este pusă sub sem-
nul ocrotitor şi ubicuitar al celui mai generos simbol
total ‒ meta-simbol ‒, ochii: „Cu ochii tăi mă spăl pe
faţă/ În fiecare dimineaţă/ Şi tot cu ei, încă şi iară,/
Mă limpezesc seară de seară...”. Catrenul final re-
configurează şi eternizează traiectoria fulgurantă a
devenirii umane, pusă sub semnul iubirii. Finalul cel
mai potrivit pentru o operă reprezentativă a unui poet-
efigie.
36
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Ion BEDROS – Viaţa în trei anotimpuri,
Bucureşti, 2011
Poezia „Urmă” - una
din cele mai lirice poezii pe
tema „irreparabile tempus”.
„Pe ţărmul răvăşit după furtu-
nă,/ Se prind de tălpi gelatinoa-
se alge/ Când ocolesc ciulinii
vagabonzi/ Strânşi dinadins
într-un ostil covor...// Ating
înfiorat nisipul umed/ Dar nu
mai simt în palmă vechea urmă/
Lăsată-n el de cel ce nu mai
sunt: // Valul care îi da contur azi nu e...” „non omnis
moriar” - „Trubadur” p. 50: „Cu noi speranţe-n răsări-
tul lunii,/ De-al cărei corn atârnă soarta mea,/ Frunză
ce cade, mă agăţ de-un ram...” „Vis” - argheziană,
optimistă; „Recompensă” -- de dragoste târzie şi „la-
buntur anni”. În „Suplică”: „Degetele-mi sunt amorţi-
te de dor,/ Clipele se nasc îmbătrânite şi mor...”
II. „IUBIREA” dă impresia că ar fi mai sigur
dacă ar folosi elemente prozodice tradiţionale: rimă,
realizată cu uşurinţă, ritm, catrene. Ex.: „Îngăduinţă”;
multe (destule) poezii sunt doar din patru versuri.
„Gazel” p. 91
III. „JOCUL” „Triptic egipţian” - de fapt, des-
pre lumea şcolii, de şcolar, ca la Eminescu ce asculta
de craiul Ramses şi visa la ochi albaştri. „Trei gene-
raţii ale unei naţii” -- mai mult un exerciţiu de versifi-
caţie are şi mai multe fabule, sau, să le zicem, istorioa-
re cu morală
capitolul reliefează un alt poet, moralist, zeflemist,
antonpannesc, compunător de istorioare morale. Aici e
mai pregnant aghezian – un anumit Arghezi!
Cele trei secţiuni se îmbină, se constituie poli-
fonic; poetul are variate forme de exprimare lirică
„Scrisoarea VI” finalul poeziei aminteşte de Anton
Pann sau M.R. Paraschivescu, cu epitafurile lor
„Reverie” -- un fel de epilog, artă poetică, cu un final
caracter.:
Ion BEDROS – „RÂUL FĂRĂ MARGINI” Editu-
ra Ararat, Bucureşti, 2014,
cu interferenţe plastice de Margareta Udrescu
ADOARME UMBRA: „Adoarme umbra-ţi
lângă mine, iarăşi.// În tremur de seninuri, ca deu-
năzi,/ Îmi ogoieşte, blândo, ochii umezi/ Şi-ndeamnă-
mi gândul (orb tovarăş)/ Să scotocească-n sacii cu
bălţate ghemuri,/ Din firele-adunate-n triste vremuri/
Să mai cârpească (dacă vrea şi poate)/ Sufletul
zdrenţuit şi rupt în coate. // Cu foaia-n faţă uit de ori-
ce frică:/ Aşa cum Domnul pe cel căzut ridică,/ Dân-
du-i curaj şi snagă de-a se-nălţa de jos,/ Vorba, pre-
cum alcoolul, mă face curajos,/ Tot ea ţinând întruna

spuza speranţei trează./ Când clipele prea scumpe se
pierd în van sau mor,/ Sunt singur şi sărac, chiar peste
preţul lor:/ Fărâmele rămase parcă mă-ncurajează/
Să cred (mai lesne, pare-mi-se)/ Că, încă, pot trăi,
hrănindu-mă cu vise.”
Bedros e un poet ti-
pic pentru generaţia noastră!
autoportret – un poet care se
hrăneşte încă cu vise; din
când în când îşi face loc în
stihuri vuietul vremii ăsteia,
care nu se percepe în celălalt
volum: „Totul este pe dos:
uriaş e-un nimica,/ Nu e
nimeni bogat, sărăcia-i prea
multă,/ Laşul are puterea,
curajosul doar frica. // Deşi
mut nu mai sunt, tocmai surzii m-ascultă...”
Poet multicord. Şi decepţia o îmblânzeşte, căci
tragic, dramatic, pesimist nu e. Sau nu e pe faţă.
ACUM la fel, personajul principal este poetul
– eul poetic. Mai puternic, vuietul actualităţii, surprins
în note polemice: polemice, însă foarte puţin se simte
versul mai elaborat, mai ”muncit”, cu un plus de
atenţie pentru muzicalitatea lui. Un „artifex” - pasiu-
nea pentru lirica argheziană e şi aici are pasiunea
„spunerii”, cu vers AMPLU, larg, spaţios, clasic, o
poezie a senectuţii, a trecerii ireversibile către altă
vârstă. Dar tonul nu capătă note dramatice, ci este
înfăşurat şi surdinizat, învelit în pânză lirică p. 23
IERI. „Eram studenţi...”: „Eram studenţi deja
şi hoinăream prin parcuri cu alei,/ Dar liceanul naiv
se mai holba cu jind la bluza ei,/ Când spornic con-
specta din Croce, Kant, Plehanov,/ Pe foi multiplicate
cu plombagină mov,/ Frăţeşte împărţite („una mie,
alta ţie”)/ Pentru seminariile de estetică şi filosofie...//
Când se oprea din treabă, mă încumetam să-i aţâţ
împotrivirile blajine,/ Şi-atunci ea se mira (zâmbind
inocent): „Vezi tu ceva la mine?”/ Stând prea aproa-
pe, mă uitam curios şi miop,/ Din insa studiată să nu
scap niciun strop:/ Îşi ascundea sub loden înspăimân-
taţii sâni,/ Neatinşi să-i păstreze pentru mai statornici
stăpâni. // Inima (dihanie roşie aninată pe vrej)/ Tul-
burată, mi se căţăra în gâtlej/ Şi-mi condamna sărutul
să se crucifice pe buzele sale,/ Mistuindu-se, ca zăpa-
da, pe vatra lor fierbinte şi moale;/ Tot ea, poznaşa
(cu gândul doar, şi în scop impertinent),/ Îmi călăuzea
pe sub fustă mâna tandră, de cast adolescent,/ Stâr-
nind un tremur dulce de fină catifea/ Nedumerită de
cine şi cum o cerceta:/ Arse de frig, degetele îmi sfârâ-
iau, nebune,/ Pe coapsa încinsă la maximă tensiu-
ne...// ... Ca mai apoi, în sfârşit, trezit năuc spre dimi-
neaţă,/ Să simt zăcând strivite în strungăreaţă/ Aurii
firişoare dintr-o deltă de stuf pubian/ Smulse cu săru-
tul-ventuză de nesăţios golan,/ Sub privirile ostile,
împletite în criminale bice,/ Gata să invadeze lanul
colegei precum secera lacomă de spice...// Astea erau
clipele râvnite, neînstare să i le cer/ (Febra jindului se
37
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
vindeca de una singură prin ger),/ Aşa îmi potoleam
palmele, rătăcindu-le prin nicăieri:// Unde, oare, să
mai aflu azi mâinele după care fugeam ieri?!” Evoca-
re a anilor de studenţie şi a idilei: dragostea lui pentru
ea. Presupusa idilă se continuă şi în textele următoare,
dezvăluind un cuplu-etalon al acelor ani studenţeşti.
Finalul este tipic şi specific acelor vremi rămase pline
de farmec şi atât de îngrozitor de naive.
p. 39: înfiriparea şi statornicirea unui sentiment de
dragoste într-un peisaj urban ostil, murdar, parcă la-
bişiană: cu „un râu murdar sub cheiuri curgea în fapt
de seară”
ORICÂND - poezii de dragoste. Unele texte
reluate din primul volum. PRINOS. Texte pentru de-
dulciţii la poezii.
***
Florin Şindrilaru - născut la 8 iunie 1942, în Cislău,
judeţul Buzău. Elev al Colegiului „Andrei Şaguna“ din
Braşov (1956 - 1960) şi student al Facultăţii de Limba şi
Literatura Română din cadrul Universităţii Bucureşti (1960
– 1965). Profesor de limba şi literatura română la Şcoala
Generală din comuna Biertan, judeţul Sibiu (1965 - 1970),
la Liceul Pedagogic din Braşov (1970 - 1978) şi la Liceul de
Ştiinţe ale Naturii din Braşov (1978 - 1999). Redactor, apoi
redactor coordonator la filiala din Braşov a Editurii „Parale-
la 45“ Piteşti (1999 - sept. 2005). Cadru didactic asociat la
Universitatea „Transilvania” din Braşov, Facultatea de
Litere, secţia Biblioteconomie şi Ştiinţa Informaţiei, studii
de zi şi postuniversitare (2002-2008).
A susţinut, în cadrul revistei de cultură ASTRA, din anul
2007 până la desfiinţarea ei, pagina de receptare critică
intitulată Poemul comentat. A colaborat şi colaborează la
reviste culturale din ţară şi străinătate.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filia-
la Braşov.
Lucrări publicate (selectiv): Poezia, izvor de fru-
museţe, antologie lirică, Editura „Minerva”, 1987; Antolo-
gia poeziei româneşti culte, de la Dosoftei până în 1993,
Editura „Teora“, Bucureşti, 1998; Mari teme literare.
Dicţionar-antologie de texte pentru clasa a IX-a, vol. I-III,
(coordonator, împreună cu Gheorghe Crăciun), Editura
„Paralela 45“, Piteşti, 2000; Limba şi literatura română
pentru bacalaureat şi admitere, vol. I-II, (coordonator,
împreună cu Nicolae Manolescu, Gheorghe Crăciun, Mircea
Moţ), editura „Paralela 45“, Piteşti, 2004; Poezia româ-
nească. Antologie de comentarii literare şi aprecieri criti-
ce, (coordonator, împreună cu Cezar Boghici şi Gabriela
Dinu), Editura „Paralela 45”, Piteşti, 2006; O istorie a pro-
zei şi dramaturgiei româneşti. Perspectiva personajului
literar, vol. I-II (coordonator), Editura „Casa Cărţii de Şti-
inţă”, Cluj-Napoca, 2011; Poet, poezie, destin, florilegiu de
lirică românească, Editura „Arania”, Braşov, 2012; Chi-
riaşul secundei. Cronici, eseuri, comentarii, vol. I-II, Editu-
ra Libris Editorial, Braşov, 2016; Doru Munteanu. Un
romancier în crucea mileniului, Editura Libris Editorial,
Braşov, 2017.

Ion C. ŞTEFAN
Purtătorul unui nou
val liric în literatura
română interbelică:
ION MINULESCU
(1881 - 1944)
Întâlnim astfel de creatori, nu doar în literatura
română, ci şi în cea universală, pe care unii cititori nu-
i situează la locul ce li se cuvine. Această eroare pare
cu atât mai gravă, cu cât încercăm să-i judecăm pos-
tum.
Fiind solicitat de o talentată scriitoare şi, în
acelaşi timp, editoare, să-mi exprim
câteva gânduri despre Ion Minules-
cu – situez părerile mele sub titlul
de mai sus.
Acest poet romantic şi simbolist
totodată, trăieşte încă puternic în
amintirea noastră afectivă, prin ves-
titele sale romanţe.
În perioada interbelică, şi chiar du-
pă, am mai întâlnit câţiva talentaţi
scriitori în aceeaşi poziţie, cu senti-
mentalul şi expresivul Ion Minules-
cu. Mă refer al George Topîrceanu,
poetul rapsodiilor, la Alexandru
Macedonski, autorul unor minunate
rondeluri, sau al impresionantelor
nopţi. Pe aproape de ei se află Ale-
xandru Vlahuţă, autorul unor minu-
nate versuri dedicate lui Mihai Emi-
nescu. Şi aş mai găsi şi alţi autori,
dar cei trei, pe care-i situez alături
de Ion Minulescu, ca repere compa-
rative, nu ca talent sau tematică, îmi sunt suficienţi
pentru exemplificarea celor de mai departe.
„De unde vin?/ Eu vin din lumea creată de
dincolo de zare,/ Din lumea-n care n-a fost nimeni de
voi,/ Eu vin din lumea-n care/ Nu-i cer albastru./ Şi
copacii nu-s verzi, aşa cum sunt la noi,/ Din lumea
nimfelor ce-aşteaptă sosirea Faunilor goi,/ Din lumea
cupelor deşarte şi totuşi pline-n orice clipă,/ Din lumea
ultimului cântec,/ Purtat pe-a berzelor aripă/ Din ţărm
în ţărm,/ Din ţară-n ţară,/ Din om în om,/ Din gură-n
gură –/ Din lumea celor patru vânturi/ Şi patru puncte
cardinale…”(Preluat din „O istorie a literaturii române
de la origini până în present” de Ion Rotaru). Aşa se
autodefineşte Ion Minulescu, în „Romanţa noului ve-
nit”: clar, dar nuanţat, ca purtătorul unui nou val liric
în literatura română – şi noi trebuie să-l înţelegem în
dublu sens: nu doar de unde vine, ci şi cum va rămâne
în memoria contemporanilor. Fiindcă acest poet atât
38
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
de sensibil şi muzical este încă amintit, recitat şi cân-
tat, cu mult mai înaintea celor pe care unele istorii ale
literaturii române, academice şi doct, îi apreciază ex-
cesiv..
Autor al unor volume de versuri ca: „Romanţe
pentru mai târziu” (1908), „De vorbă cu mine însumi”
(1913), „Spovedanii”(1927), „Strofe pentru mai târ-
ziu” (1930), „Nu sunt ce par a fi” (1936); a unor ro-
mane: „Corigent la limba română” (1929) sau „Roşu,
galben şi albastru” (1929); al unor comedii: „Mane-
chinul sentimental” (1926), „Lulu Popescu” (1920) şi
altele, el este iubit şi recitit, îndeosebi pentru ro-
manţele sale , care au devenit, uneori, madrigaluri.
Într-o antologie din creaţiile sale, „Versuri”,
tipărită la Editura de stat pentru literatură şi artă, din
1943, criticul literar Tudor Vianu scria despre Ion
Minulescu: „Era un produs al marilor oraşe, un boem
literar. Purta şi afişa insignele funcţiunii sale sociale,
ca manifestări ale temperamentului
pe care cei ce l-au cunoscut nu-l vor
uita niciodată.” (Amintirea lui Ion
Minulescu, p. 251).
Tot aşa a rămas şi astăzi, în
memoria unor cititori sensibili, ca-
re-l apreciază la fel: „Tu unifici
adevărul cu minciuna,/ tu amesteci
frumuseţea cu urâtul,/ şi-ntruneşti
prezentul cu trecutul,/ vântul nimi-
cul şi cu totul faci una” – Strofe
pentru întuneric – un fel de micro-
proze sentimentale. Sau: „Priveşte! /
Tăcerea coboară-n spirale/ Rotunde
şi-ovale/ Ca nişte confetii/ De ace-
eaşi culoare (Nihil, p.147). Ori:
„Cartea – /Sora mea cea bună,/ Din
ce sfântă-mpreunare/ Te trezişi la
mine-n casă/ Într-o noapte fără lu-
nă”(Rânduri pentru carte, p.179).
Am ales aceste exemple în sprijinul
afirmaţiilor mele anterioare, dar
absolut la întâmplare, fiindcă lectura din acest mare
poet (considerat în mod greşit minor şi monocord!) vă
va reliefa un liric de-o deosebită sensibilitate, de care
trebuie să ne amintim mereu, cu drag şi respect.

Ion ANDREIŢĂ
Generatia LABIȘ
Filoteea Barbu Stoian
– o mărturisitoare
discretă
Doamna Filoteea Barbu Stoian scrie, sub su-
netul aceluiaşi diapazon, şi poezie şi proză – cu acelaşi
de netăgăduit talent. Şi în pofida unor posibile, super-
ficiale, interpretări de poetă luptătoare a cetăţii, ea
rămâne, alături de generaţia sa, în amplul flux al ro-
mantismului înnoitor de după „obsedantul deceniu” –
şi al lirismului esenian, din gheizerul căruia sorbiseră
cam toţi. Chiar dacă, vorba poetei, „gestul lui Esenin,
din ultima clipă, / nu îl iau în seamă”; acest gest l-a
dus până la capăt Labiş, deschizătorul generaţiei. Şi tot
astfel când, într-o frumoasă poezie patriotică, încărcată
de sentimente severe şi imprecaţii fireşti, ea conchide:
„Cine ne învârte pe o roată mare? Cine / veghează
umerii de ţară? / Cu nerăbdare, poporul
aşteaptă altă rânduială. / Istorie, Istorie
răzbunătoare! / Fără apărare, noi vorbim
de ţară…”. Aceste exemple nu fac decât
s-o situeze în contextul mai larg al acelo-
raşi visători cu ochii mai mult sau mai
puţin deschişi. Locul specific al scriitoa-
rei Filoteea Barbu Stoia, în perimetrul
estetic al timpului său, este – aşa cum
observă şi Florentin Popescu în prefaţa la
volumul de poeme Umbre pe scrisori
(Editura Artemis, Bucureşti, 2014) –
acela al „unei tristeţi metafizice”.
Născută în Dobrogea, alături de Marea cea
Mare („în familie de ţărani înstăriţi, locuitori în Sandu
Aldea, judeţul Caliacra”) – marea îi este/rămâne o
bogată sursă de inspiraţie: „Vara dilată timp de muncă
/ şi de vacanţă. / Lumina solară dă culoare de grâu
copt, / bucurie-n suflet, bucurie-n corp. / Şi-n furtună-
mi place: cu talazuri / mari peste digul de la far. / Apa-
n răzvrătire, cu duşmănie, / zdrobeşte scoici, le preface
în nisip” (Graniţa de mare); „Vijelie, vârtej, lotci ne-
gre / se izbesc de mal. / Unde să mă duc? / Stau pe loc,
furtuna s-o înfrunt” (Furtună pe ghiol) – şi, întrebare
(de Pytia) fără răspuns, chiar şi pentru un om al mării:
„De unde să ştiu / când se supără Neptun / şi tulbură
ape / la mal de Tomis?” (În acvamarin) – cu răspun-
sul, poate, doar în acea tristeţe metafizică.
Alte poezii, alte teme de meditaţie – mai mult
sau mai puţin metafizică, precum în acest delicat pas-
tel intim: „Tremură pe crengi lumina-nserării / în par-
cul lui Ioanid. // Cu paşi mărunţi răscolesc frunziş / cu
sunet de aramă. // Pe iarba uscată stau răsturnate /
două căni de lut. // Cine s-a supărat şi n-a băut?…
(Viscoliri de frunze). Nostalgia îşi găseşte cuib potrivit
39
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
în „cartierul patriarhal” din poezia Memorie în circuit:
„Cartier patriarhal, ordine veche, / drumuri răsucite:
Viitorului, Italiană, / Icoanei… –
Cartier patriarhal, ordine nouă, / iedera urcă la etaju-
ntâi şi aud / râs întrerupt, glas cunoscut, / clinchet de
clopoţei. De ce mă-nfior?”. Pastelul intim, înfierbântat
şi cu o halucinantă panoramă a pasiunii „la prima iubi-
re”, din poezia „Eros irascibil”, se domoleşte duios în
mrejele unor Anotimpuri interioare: „Nopţi albe, pă-
trar de lună. / În tăcere scriem despre viaţă sau / vor-
bim prea mult, / plictisim pe unii cu vreo povaţă / cu
pronume-aton în acuzativ. / Cui îi pasă de altul? // Prin
imperiul alb, / mergem agale, prindem / cu privirea,
fără lentile,/ lumina divină, / ascundem în noi atomi /
de iubire, serbăm / la clubul senectuţii / doar în cânt şi
poezie”.
La această vârstă (poeta a trecut, recent, pâr-
leazul celor 80 de ani) poezia doamnei Filoteea Barbu
Stoian a căpătat idei şi sonorităţi grave, abilităţi stilis-
tice deosebite. Aşa-zisele False întrebări sunt, de fapt,
nişte poeme într-un vers, cu întrebări uneori retorice,
alteori penetrant-filozofice. Iată câteva: „Cum sună un
ceas norocos?”; „Numai actorii fac repetiţii pentru Te
iubesc?”; „Când vom coborî dealul,
vom fi tot îndrăgostiţi?”; „Pe zăpada
proaspătă se vede bine umbra lui Dum-
nezeu?”; „De prea mult zbor, aripi se
frâng?”. Ca într-un cor antic, poeta
boceşte destinul unui vieţi în amplul
poem Scurt letopiseţ sau buletin de
stare civilă şi de sănătate. Din punct de
vedere al virtuozităţii stilistice, este de
remarcat poezia Bioritmuri sezoniere –
fără verbe – în care, patru strofe ample
dense, vitale aspecte de viaţă sunt dez-
bătute/comentate fără a fi folosit nici un
verb.
În ceea ce priveşte proza, am în faţă volumul
Autografe în acvaforte – „eseuri memorialistice, arti-
cole, dedicaţii” – Editura Semne, Bucureşti, 2005. Ştiu
că „examenul” şi l-a trecut (cu brio!) cu volumul de
schiţe şi nuvele „Linişte pe ghiol”, apărut în anul
1995, un mănunchi de întâmplări dramatice, de un
exotism impresionant; urmat, doi ani mai târziu, de
romanul „Iubire de septembrie”. „Autografele” au însă
o valoare specială, deoarece autoarea vorbeşte despre
scriitorii generaţiei Labiş, care, deşi nu-şi impuseseră
încă această onomastică, erau contemporani, colegi şi
prieteni, ai genialului poet. Filoteea Barbu Stoian a
cunoscut foarte bine această generaţie, fiind soţia poe-
tului Niculae Stoian, coleg cu Labiş&Co. la legendara
Şcoală de Literatură „Mihai Eminescu” din Bucureşti,
în redacţiile revistelor la care colaborau, la întâlnirile
cu cititorii din numeroase locuri din ţară. De altfel,
cartea (de evocări peste timp) se deschide cu capitolul
„Cu generaţia lui Nicolae Labiş”. În acest cadru, au-
toarea i-a cunoscut bine, din intimitate, ca să zic aşa,
pe Gheorghe Tomozei, Ion Gheorghe Elena Dragoş,

Alexandru Oprea, Florin Mugur, Fănuş Neagu, Radu
Cosaşu, Lucian Raicu, Marin Ioniţă, Doina Ciurea,
Doina Sălăjan, Margareta Labiş, Nicolae Motoc, Du-
mitru Mircea, Ovidiu Zotta – şi încă mulţi alţii.
Amintirile ei aduc la lumină întâmplări inedite
(şi semnificative) despre aceşti colegi-scriitori (mari)
în devenire, mici (aparent) gesturi care reliefează deli-
cate calităţi sufleteşti – demne de istoria literaturii. Un
exemplu, citez: „Ţin minte că la Revelionul din ’54 i-
am şoptit lui Ion Gheorghe: Uite că Labiş dansează cu
Doina Ciurea. De ce ziceţi că din cauza ei l-au exclus
din UTM? „Ei, acum să-i mai ia carnetul ARLUS!”, a
răspuns poetul mucalit, la cei 18 ani ai noştri”. Celălalt
exemplu: S-a petrecut când în familia poeţilor Filoteea
şi Niculae Stoian a apărut fiul. Îşi aminteşte Filoteea:
„Când s-a născut copilul (18 februarie 1956) Doina
Sălăjan a venit prima cu un costumaş alb din partea ei
şi cu altul bleu de la Nicolae Labiş, care pleca în pro-
vincie şi o rugase să facă ea gestul colegial”. Era anul
la al cărui sfârşit avea să-şi afle sfârşitul şi Poetul. Tot
pe-atunci (după tragicul accident) în cămăruţa cu acces
la bucătărie, obţinută cu o zi înainte de naştere, Filote-
ea Stoian scria, în lacrimi, poezia „Adevăr şi fantezie”
– „lui Nicolae Labiş”: „În preludii andantine / asculta-
sem împreună / simfonia suverană / pe o lume de min-
ciuni. / Era timpul, era vrerea / fără ordine-n idei / ca
să ne cuprindă firea / celor mai cuminţi copii. / N-am
cerut prea mult vieţii: / bucurie de o zi / adevăr şi fan-
tezie, / îndârjire şi răbdare, / biruinţă-n poezie. // În
preludii andantine / adevăr şi fantezie / sunt tortura
mea de suflet. / Te vedeam între colegii / veseli,
mândri şi mai vârstnici / TU, cel răsfăţat al lor. // Un
tramvai-fatalitate. / Să nu fii albit de vreme./ Noi mu-
rim de bătrâneţe / Lângă „Primele iubiri”.
Cum spuneam, Filoteea Barbu Stoian a cunos-
cut şi alţi scriitori, de diferite vârste, din diferite gene-
raţii. Între aceştia mă bucur să-l menţionez pe Mihu
Dragomir, care mi-a fost şi mie un autentic mentor în
ultimii lui doi ani de viaţă (ultimul an de studenţie şi
primul meu an de gazetărie). Faţă de Mihu, Niculae
Stoian avea, de asemenea, o preţuire specială, un res-
pect profund. Scrie Filoteea: „Pe Mihu Dragomir l-am
cunoscut la „Tânărul Scriitor”, în 1955, unde peste doi
ani am debutat cu articole şi traduceri. Fire romantică,
îşi trăia sentimentele în efuziuni lirice cultivate în lec-
tura poeziei universale care domina viaţa literară între
cele două războaie. Evoca adesea pe Edgar Allan Poe,
Francis Jammes, Verhaeen, V. Maiakovski. Poezia lui
era la graniţa dintre modernitate şi tradiţional, într-o
perioadă de exagerări proletcultiste. Când la redacţie
s-a anunţat că Mihu Dragomir a făcut un accident vas-
cular, au plecat câţiva scriitori la Giurgiu, unde lucra
cu Alexandru Bazavan la un libret de operetă. Poetul
era în comă; pe noptieră, ultimele versuri: „Când ne
uram / Ne mai lega ceva”.
Apoi, poeta relatează o întâmplare, petrecută
cu foarte puţin timp în urmă: „Cu trei săptămâni mai
înainte, ne invitase cu ziaristul Ion Andreiţă să plecăm
40
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
de la Casa Scriitorilor la el acasă. Ne citise versuri pe
tema morţii, noi respingeam idee. El ridica tonul, ne-
obişnuit pentru noi: Da’ ce, n-am voie să scriu despre
moarte?”. (Ciudată premoniţie, adaug eu, în parante-
ză). După care, poeta îi rotunjeşte astfel profi-
lul/personalitatea: „Era la vârsta când opera sa deve-
nea o cronică lirică. Stăpânea o pedagogie a formării
altor poeţi. Pasiunea aceasta şi-a exersat-o la cele trei
reviste literare”.
De această pedagogie literară s-a bucurat şi
subsemnatul. Ceea ce a făcut-o pe Filoteea Barbu Sto-
ian să(-mi) spună, la lansarea unei cărţi semnate de
mine, cu prilejul împlinirii a trei sferturi de veac: „Pe
Ion Andreiţă l-am cunoscut între alţi Ioni – şi lângă
Niculae Stoian – la Casa Scriitorilor, pe când era
proaspăt reporter la Scânteia tineretului, în 1963 (abia
angajat – n. n.). În martie 1964, Mihu Dragomir ne-a
luat într-o seară cu el la o cină cu vorbe multe şi poezii
pe tema morţii. Peste trei săptămâni, poetul pleca din-
tre noi. Pe tânărul oltean, atletic, palid, cu părul de
culoarea prafului din uliţele Perieţilor din Olt, l-am
văzut rar. Mă uimea atunci cu vioiciunea sa, cu repe-
ziciunea vorbelor, cum mă uimeşte acum cu un calm
de om împăcat cu viaţa statornicită în ziaristică, litera-
tură şi familie. Această linişte-nelinişte veselă se vede
şi în culorile vii ale tabloului de pe coperta 4 a cărţii
„101 poeme”, cu semnătura pictorului Vasile Pop
Negreşteanu şi versurile autorului: Între două bătăi de
aripă / să fie răgaz, / să fie risipă?! Şi nu e greu să
găsim răspunsul în viaţa fiecăruia dintre noi, când
vrem să ştim cât am fost de folos, cât am căutat o pau-
ză necesară refacerii sufleteşti, ca să ne risipim iar şi
iar. Gând în gând, ca o continuare la aceste întrebări-
răspuns, Lia-Maria Andreiţă, pictoriţă, doctor în
Drept, alege titluri potrivite tapiseriilor sale care ilus-
trează cartea, într-un concret senzorial împreună cu
soţul său. Lumina solară ori selenară pătrunde prin
ferestrele poeziilor lui Ion Andreiţă, construcţie ridica-
tă solid din cărămizile existenţei sale. Volumul „101
poeme” a fost prezentat de prietenii săi: Radu Cârneci,
Neagu Udroiu, Nicolae Dan Fruntelată, Ştefan Mitroi,
Florentin Popescu”. După cele spuse – pentru care îi
mulţumesc şi pe această cale – scriitoarea Filoteea
Barbu Stoian a ţinut să menţioneze: „Voi continua
aceste pagini în cartea mea la care tocmai lucrez, „Ro-
tativa fără zgomot”, care sper să apară în cea de-a 80-a
toamnă din viaţa mea”.
Poeta, născută la 8 septembrie 1935, a împli-
nit, în toamna trecută, vârsta promisă. În actualul sep-
tembrie (2016) când scriu aceste rânduri, Filoteea
Barbu Stoian adaugă un an peste 80 şi, cum nu ştiu
dacă a apărut şi cartea promisă, îi transcriu aici, în
valoroasa revistă „Sud”, cuvintele cu care m-a onorat
la lansare, odată cu sănătoasa urare românească La
mulţi ani!

Mira Glodeanu – rugăciune pentru darul divin
Ca şi Filoteea Barbu Stoian, poeta Mira Glo-
deanu şi-a dedicat viaţa profesiei de dascăl. Profesoare
de limba şi literatura română, cele două scriitoare au
transmis învăţăceilor lor, odată cu nestematele limbii
străbune, sentimente trainice de iubire de ţară şi poe-
zie. Nu întâmplător, din mâinile lor (cu ajutorul haru-
lui divin) au ieşit poeţi şi prozatori, filosofi şi artişti,
gazetari de talia lui Adrian Păunescu, Mircea Dinescu,
Petru Popescu, Bedros Horasangian, Andrei Pleşu,
Horia Patapievici, Oana Pellea, Cristina Ţopescu, Ga-
briel Cheroiu.
Poezia Mirei Glodeanu este un imn de mulţu-
mire şi slavă către Părintele Ceresc pentru „minunea
de fi” dăruită omului. Ea îşi intitulează, cu modestie şi
discreţie, primul volum Strigăt ascuns – Editura Star
Tipp, Slobozia, 2012 – devoalat astfel de către conf.
univ. dr. Stana Buzatu, în Prefaţă: „O splendidă grădi-
nă, a cărei bogăţie de culori şi fermecătoare prospeţi-
me se metamorfozează în nesfârşite armonii ce se în-
tregesc într-o simfonie menită a celebra frumosul,
adevărul şi înţelepciunea, deopotrivă”.
Una din primele poezii ale volumului („Noul
veşmânt”) este o veritabilă mărturisire de credinţă:
„Mă îmbrac / Cu bucurie de a fi. / Mă îmbrac / Şi cu
dorinţa de a şti / Să fiu mai bună, / Mai dreaptă, / Mai
apropiată / De mine, / De semenul meu, / De suflet, /
De spirit – / Şi de Dumnezeu”.
Vocaţia de dascăl nu se dezminte nici în actul
de creaţie. Unele poezii sunt scrise parcă anume de
spus la serbarea şcolară. Citez două dintre acestea,
absolut minunate. „Îţi mulţumesc”: „Îţi mulţumesc /
Înger păzitor, / Îţi mulţumesc, / De tine-mi / Este dor /
În fiecare clipă, / În fiecare ceas, / În fiecare zi, / Me-
reu – / Fără răgaz”. „Definiţie”: „Omul este ca şi floa-
rea / Când îl prinde / Supărarea, / Ca pe floarea / De
muşcată / Când se uită / Neudată”.
Volumul al doilea – Cuvinte-virtuţi, Editura
Star Tipp, Slobozia, 2015 – aduce aşteptata diversifi-
care a temei, dar şi profunzimea diversificată a cre-
dinţei şi mulţumirii către Creatorul Divin. Autoarea
mulţumeşte (în Dedicaţie) „tuturor învăţătorilor mei
spirituali, ştiuţi şi neştiuţi, văzuţi şi nevăzuţi, pămân-
teni sau cereşti” – oferind cititorilor, în replică, poezia
de debut, „Cuvinte-virtuţi”: „Iubire, puritate, armonie,
/ cuvinte – / ce magice, frumoase virtuţi / în voi as-
cundeţi! / Voi staţi la baza unităţii / pretutindeni / ca
roiul de albine / în armindeni / păstrând / Esenţa pură
acestei vieţi”.
În consonanţă cu tiza ei de profesie (despre ca-
re am relatat mai la deal) pastelul intim al Mirei Glo-
deanu sună astfel: „Îmi văd sufletul în frunza din co-
pac, / în firul de iarbă cât un ac, / în firul de nisip mi-
croscopic / şi-n tot Ceea Ce Sunt cu / Adevărat!” („Vi-
ziune”). Fără a neglija, desigur, bucuriile lumeşti:
„Vreau să alerg / nestingherită / pe câmpuri, / prin
păduri, / prin poiene cu flori. / Să ajung / ca să simt / a
41
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
pământului / iubire, / ai Pământului / fiori. / În picioa-
rele goale / prin iarba cu rouă / să umblu, s-alerg / ca
să simt / a destinului mână – /haina cea nouă.” („Dor
de Pământ”). Alteori, pastelul are tuşe grave, ademe-
nind compasiunea: „E-atâta zăpadă în câmp, / pe şose-
le, în curţi, / în păduri şi pe dealuri / încât / anotimpul
alb aşteptat, / de copii mult dorit, / iarna – / pentru
sănii, patine şi schiuri, / cu chiote, joacă-mbulzeală, /
cu măruntele ghiduşii, / este acum neiubit / şi-i aproa-
pe hulit / de mulţi nevoiaşi / care ies la iveală / fără
haine şi / fără căldură, / fără casă şi-acea-mbucătură /
ce le-ar da un dram / de putere, de viu, / în acest alb
noian / şi aproape pustiu.” /”Iarnă cu repetiţie”).
Numeroase sunt, cum spuneam, poeziile
înălţate Domnului, imnuri de recunoştinţă şi slavă.
Citez: „Mulţumesc, Părinte, domn al slavei! / Mulţu-
mesc, Părinte, domn divin! / Tu eşti Bucuria şi Iubirea
/ care-n permanenţă / ne susţin” („Bucurie, Fericire”);
„Mulţumesc, Părinte, darul meu / la uşor, la bine / şi la
greu” („Mulţumire şi recunoştinţă”); „Mulţumesc,
Părinte, Doamne, / Tu eşti Tatăl tuturor, / Mulţumesc,
Maică Divină / Ce ne vii în ajutor!” („Acoperămân-
tul”); „Vă mulţumesc / Tată Ceresc, / Rază de soare /
Vindecătoare!” (Mulţumire”); „Îţi mulţumesc, Părinte
Doamne, / că sunt aicea / pe Pământ / să văd, s-aud /
să simt, să spun / cu dragoste / gândul cel bun” („Eşti
Calea iubirii”); „Mulţumesc / fiindcă ştiu d e ce ochii
mei / se deschid / în fiecare zi” („Iubirea din inima
inimii mele”).
Căutându-se printre astre, poeta declamă:
„Orion – constelaţia mea, / Fă-mă să strălucesc / în
Lumina lui Dumnezeu… / Orion – constelaţia mea, /
Fă-mă să strălucesc / în Iubirea lui Dumnezeu” …
(„Orion”). Iar pe pământ îşi caută comparaţie şi putere
pe măsura darului divin: „Pietre mari şi pietre mici /
de răbdare îmi vorbiţi, / de tărie şi putere, / de iubire şi
tăcere, / mângâiere. // Cu voi vreau să mă asemăn”
(„Cu voi vreau să mă asemăn”).
Un miracol în oracol – lumea poeziei Mirei
Glodeanu.
Biblioteca Rotonda valahă

Angela Gabriela
LĂPĂDATU
Panait Istrati –
„vagabondul îndrăgostit
după orizonturi fără de
sfârșit”
Atras de mirajul Orientului încă din adolescență,
Panait Istrati (1884-1935), scriitorul româno-francez
ajuns celebru prin operele a căror temă este marea sa
dragoste pentru oamenii cunoscuți în peregrinările sale,
dar, mai ales, mândria de a aparține unui popor sensibil,
cu o viață foarte bogată, plină de tradiții ancestrale,
conform propriei mărturisiri potrivit căreia „oricât de
cosmopolit […] din naștere, de vagabond îndrăgostit
după orizonturi fără de sfârșit”, el trăiește, simte și
gândește ca un „român, prin mamă, prin limbă, prin
frumoasa mea Brăilă” (Omul care nu aderă la nimic),
rămâne vagabondul de geniu care va cutreiera țările
mediteraneene, cunoscând valorile culturii și civilizației
orientale pe care le va fructifica în
creațiile sale, aproape toate având
un caracter autobiografic.
Vocaţia vagabondajului şi a
existenţei libere care „se datoreşte
numai intransigenţei şi dorului meu
de hoinărit” îi va îndruma paşii spre
peisajul solar al Mediteranei.
Periplul mediteraneean începe sub
semnul prieteniei cu Mihail
Mihailovici Kazanski, împreună cu
care, spune scriitorul, începe „nouă
ani […] de vagabondaj ca-n poveşti
prin România, Egipt, Grecia, Turcia
şi întreg bazinul mediteraneean”
(Cum am devenit scriitor). Mihail
devine astfel omul providenţial
pentru cel care dorea să cutreiere
lumea, fiind un maestru versat în „arta vagabondajului”
şi pentru care lumea largă se constituise în singura
scenă pe măsura marelui bâlci al existenţei sale.
Visul de a vedea Egiptul (şi nu numai) se
născuse încă din copilărie și dorinţa de a vedea lumea s-
au înstăpânit pentru totdeauna în inimă, pelerinul de
mai târziu justificând-o astfel: „Când pământul este atât
de bogat şi felurit, iar sufletul nostru aşa însetat după
Frumos, poţi oare să te pironeşti locului unde te-ai
născut, al cărui orizont e mărginit, unde nu ţi se
întâmplă nimic deosebit şi unde întreaga viaţă ţi se
scurge ca într-o închisoare?”
Cunoscând bine viaţa grea a concitadinilor săi
obligaţi s-o trăiască numai „între locul unde munceşte şi
odaia în care doarme”, el însuşi, fiind obligat să facă
acelaşi lucru, se simţea claustrat într-un oraş în care
toată lumea se zbătea pentru asigurarea unor mijloace
42
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
minime de existenţă, exclamând cu amărăciune, dar şi
cu dorinţa de evadare: „La ce bun că pământul este atât
de mare şi de atrăgător, la ce bun dorurile fierbinţi care
ne frământă inima, dacă suntem siliţi ca, o viaţă
întreagă, să ne învârtim în acelaşi kilometru pătrat de
spaţiu terestru?” (Trecut și viitor).
Chiar dacă mama sa îi reproşase că „vântură
lumea ca un apucat” sau că „i-a intrat un ardei undeva”,
altele erau motivele pentru care Panait Istrati era atras
de alte zări şi în niciun caz „pâinea n-a jucat un rol
precumpănitor în vagabondajele sale” (Amintiri).
Chiar cel care îi va deveni cel mai bun prieten,
Romain Rolland, va spune că un „demon al
vagabondajului sau mai curând o nevoie mistuitoare de
a cunoaşte şi de a iubi” l-a împins pe Panait Istrati să
plece de acasă încă de la vârsta de 12 ani. A fost Panait
Istrati un vagabond? Se încadrează conduita lui
existențială în tipologia vagabondului?
Pentru a răspunde la întrebare trebuie căutat la
ideea de libertate, libertate pe care brăileanul şi-a dorit-
o, a iubit-o şi a încercat să şi-o asigure din cea mai
fragedă copilărie. Panait Istrati şi-a clamat dorul şi
dragostea de libertate în nenumărate ocazii: „Prea mult
am iubit libertatea; prea mi-a fost
drag să fac totul din proprie pornire,
pentru ca să pot îndura cea mai mică
silnicie” (Cum am devenit scriitor).
Înţelegem, deci, că nimeni şi nimic,
poate chiar nici ordinea socială nu
puteau să-l supună la anumite
constrângeri: nici mama nu-l poate
reţine să plece unde vrea, nici şcoala
nu-i poate impune un regim sever şi,
cu atât mai puţin stăpânii pe la care a
trecut.
De cele mai multe ori
libertatea este asociată aventurii.
Aventura înseamnă o experienţă
fascinantă, în pofida primejdiei şi a
riscurilor, a dificultăţilor de orice fel,
a momentelor de fericire alternând cu
cele de disperare. Cu toate acestea aventura este o
permanentă promisiune. Angajarea în necunoscut
presupune în mod obişnuit o dublă coordonată a
experienţei de cunoaştere: cea geografică, pe de o parte,
constând în contactele cu teritorii şi oameni noi, cu
obiceiuri noi, dar şi cu primejdii noi, şi cea morală şi,
nu în ultimul rând, cognitivă, legată de limitele
omeneşti ale fiecăruia, descoperite în confruntarea cu
necunoscutul.
Pentru Panait Istrati, călătoria a constituit însăşi
viaţa sa, aşa cum îi scria lui A. M. de Jong (poate cel
mai bun prieten al său, care l-a ajutat ori de câte ori a
fost necesar) că, pentru el, voiajul „nu este deloc o
partidă de plăcere, ci viaţa mea, viaţa mea de totdeauna
exprimată mai ales în călătorii”, afirmând, fără echivoc
că „sunt un vagabond înnăscut, nimic nu m-a oprit în
viaţă, nimic nu mi-a plăcut şi niciodată n-am stat

locului! E un adevărat blestem!” (Cum am devenit
scriitor).
Panait Istrati vede în vagabondaj o adevărată
artă şi ajunge la concluzia că este făcut pentru această
artă, deoarece idealul său dintotdeauna a fost călătoria
imediată. Niciodată nu premeditează călătoria, ci ia
hotărârea pe moment şi o şi aplică. La el, vagabondajul
este un modus vivendi, hoinărind fără ţintă, descoperind
neaşteptatul, evenimente şi oameni, de cele mai multe
ori neobişnuiţi (să nu-i uităm pe Mihail Kazanski, Musa
sau Hafif, un alt tovarăş de viaţă şi de drum, mare
iubitor de hoinăreală care fusese în America de Sud şi
avea vagabondajul în sânge), toți constituind, conform
afirmației lui Alexandru Talex, „o legiune străină de
oameni fără căpătâi şi fără nume, întâlniţi în hoinărelile
sale peste mări şi ţări, de care s-a ciocnit la nevoie şi cu
care s-a unit sufleteşte, din solidaritatea ce se înfiripă şi
leagă pe cei căzuţi în nevoie ...” (Panait Istrati).
Vagabondul Istrati, hoinar de când se ştie, va
scrie destule cărţi ai căror eroi fac parte din această
lume a vagabonzilor, dar nu orice fel de vagabond.
Vagabondul adevărat este un om superior, el nu se
confundă nici cu vagabondul cerşetor cu o viaţă de
trântor, de linge-blide, nici cu vagabondul care caută să
se îmbogăţească peste noapte căutând aur sau te miri ce
alte bogăţii minerale aducătoare de profit. Vagabondul
autentic este un om civilizat care are o existenţă pusă
sub semnul absolutului, cu o inimă frământată de dorul
fierbinte de a colinda şi a cunoaşte tot ceea ce este
„mare şi atrăgător” pe pământ. El se deosebeşte total,
chiar de toţi oamenii, pentru că nu este încorsetat de
griji materiale, pe el nu-l interesează bogăţia materială,
ci numai cea spirituală prin care va lua contact cu
minunăţiile şi eternitatea universului. Acesta e codul
moral al vagabondului autentic, un cod aristocratic pe
care Panait Istrati şi-l va însuşi de la şi alături de
Mihail, primul său prieten adevărat şi cel alături de care
va evada din lumea românească plină de constrângeri,
din realităţile sociale ale Brăilei începutului de secol
XX, fiindcă acesta devenise „eroul prieteniei mele,
creier enciclopedic și inimă nobilă, descoperit la
șaptesprezece ani în plăcintăria lui Kir Nicola din
Brăila”, de care îl leagă „nouă ani de prietenie eroică,
de sărăcie eroică, de vagabondaj eroic, de lecturi și
discuții” (Trecut și viitor).
Din aceste motive se poate afirma că Panait
Istrati a fost un vagabond în sensul nonpeiorativ al
cuvântului. O stare de spirit, un avânt romantic dăinuie
în imboldurile ce-l purtau pe drumuri sau, conform
afirmației lui H. Oprescu, „atavica pornire de a protesta,
de a combate nedreptatea, de a se dărui pentru cei în
suferinţă. Încredinţarea că, scrisul lui are misiune de
tribun. De propovăduitor pentru binele semenilor...”
(Scriitori în lumina documentelor).
Statistic, îl putem alătura pe Panait Istrati de
ceilalţi „zvânturători de graniţi” (Ibidem), însă
deosebirile ce-i separă sunt diametral opuse. Se pare că
Milescu, spătarul moldovean, a fost primul sedus de
43
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
patima drumeţiei, călătorind spre China acum trei
veacuri. Merită evocat Dinicu Golescu cu veritabilul
său reportaj de drumeţie, Însemnare a călătoriei mele,
în care vorbeşte de oameni, de locuri, de moravuri şi
stări sociale, ca şi Ion Codru Drăguşanu în Peregrinul
transilvan publicat în 1865.
Aceste elemente, raportate la epoca respectivă,
se răsfrâng şi în paginile lui Istrati, „cavaler rătăcitor al
dragostei de oameni” sau „vagabond cu inima plină de
suflu umanitarist”, cum îl numește Perpessicius (Jurnal
de lector).
Nici până în anul debutului literar (1906),
Panait Istrati nu fusese un om statornic, încercând tot
felul de meserii, schimbând stăpân după stăpân, de la
13 până la 16 ani. Este „băiat de prăvălie” angajat din
proprie iniţiativă la Kir Leonida grecul, plăcintar la
Kir Nicola, ucenic mecanic în docurile dunărene ale
Brăilei, încearcă să înveţe lăcătuşerie şi cazangerie,
ucenic la o pescărie sau la o fabrică de frânghii: „O
sută de meserii, fără a prinde rădăcini în vreuna, spre
disperarea mamei... Fugeam des de la stăpân, ca şi de-
acasă, ca să hoinăresc. Nu puteam fi statornic la nicio
treabă, eram adică o «haimana», cum spunea
mahalaua” (Cum am devenit scriitor).
Umblă din stăpân în stăpân, schimbă meseriile
atât de des, încât dă impresia că este în stare să facă de
toate. Mai mult, nu se opreşte la oraşul său natal, ci îşi
extinde hoinărelile în toată ţara, într-un du-te-vino de
la Brăila la Bucureşti, de la Giurgiu la Sinaia, de la
Bucureşti la Constanţa, pe unde trăieşte din
expediente. Îndeletnicirile sale sunt atât de diverse,
încât nu se poate vorbi de o calificare anume,
provizoratul caracterizează primul sfert de secol din
viaţa scriitorului, perioadă de vagabondaj fără
întrerupere în care principala grijă a fost
supravieţuirea. El nu se poate stabili undeva, plecările
şi revenirile alternează cu precipitare, pentru că nu are
nevoie de o perioadă lungă de meditaţie asupra a ceea
ce urmează să facă sau unde să plece. Dimpotrivă, este
omul hotărârii de moment şi pleacă fără să stea pe
gânduri fără o ţintă anume, chiar dacă nicio plecare nu
este pe un drum fără întoarcere, totdeauna sfârşind
prin a se întoarce.
De altfel, în Autobiografia trimisă lui Romain
Rolland, Panait Istrati își rememorează, telegrafic,
viaţa: „17-22 de ani, plecare la Bucureşti cu Mihail.
Servitor, valet de etaj, agent la un birou de plasare,
servitor la un spital de boli venerice, nu ştiu ce încă
altceva. Contact cu mişcarea socialistă. Adept ardent.
Divergenţe de opinii cu Mihail, care pleacă în Man-
ciuria. Mizerie, foamete, lipsă de adăpost, păduchi,
chiştoace. Plecare (singur) la Giurgiu, port dunărean.
Descărcător de vagoane de sare. Mizerie atroce. O
foame nemaipomenită. (Culcat într-o barcă pe
jumătate acoperită, pe un ger de 25 de grade, neînvelit,
fără saltea, pe paie. La două sau trei zile, puţină pâine
cu ceai din mila unor armeni. Dumnezeu să le ajute!
Cum de n-am murit?) Adus acasă de mama. [...]

Întoarcerea la Brăila. Ucenic zugrav. Fericit.
Viaţă demnă. Mama fericită. Amor nenorocit (Aneta se
căsătoreşte). Văicăreli. Sosirea lui Mihail. Înfrăţire,
bucurie! Nouă plecare la Bucureşti. Muncitor zugrav.
Femei şi conflicte. Plecare la Sinaia (Sotir). Întoarcere
la Bucureşti (însoţit de o prostituată pe care o scot dintr-
un bordel).
1905 – Revoluţia rusă. Entuziasm. Luptă de
stradă. Militant mărunt. Întoarcere cu forţa la Brăila din
cauza unei încurcături amoroase. Judecător de
instrucţie. Serviciu militar (o lună de cazarmă şi
scutire).
Nouă plecare la Bucureşti, dar Mihail este la
Constanţa, pleacă în Egipt! Strigăte, durere! Şi
întoarcere la Brăila, exact pentru a-mi pune mama cu
sufletul pe jar să mă lase să plec pentru a-l întâlni pe
Mihail la Cairo (1906). Condamnare la puşcărie pentru
«răpire de minoră» (o mică târfă). Plecare la Cairo!”
Iubitor cald al vieții omului, iscoditorul călător
înnăscut în rătăcirile sale de vagabond, dar nu orice
vagabond, ci „omul civilizat al existenței absolute”,
conform propriei afirmații, își va transpune artistic
experiențele pe care le-a trăit plenar, operele sale
reliefând scrupulozitatea gândirii, responsabilitatea
cuvântului scris, respectul față de lumea în care trăia și
din care și-a luat subiectele și personajele, toate
reprezentând pe scriitorul conștient de darul său, dar
urmărind perfecțiunea.
***
Angela-Gabriela Lăpădatu (Dina) - n. la 22 decem-
brie 1966, în comuna Ștorobăneasa, județul Teleorman.
Absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității din
București, Specializarea română-franceză. Doctor în Filolo-
gie. Profesoară de limba franceză la Colegiul Național Pe-
dagogic „Mircea Scarlat” din Alexandria. Inspector școlar
de limbi moderne în cadrul Inspectoratului Școlar Județean
Teleorman.Colaboratoare la diverse reviste literare și de
specialitate, între care: Caligraf, Dor de dor, Tradition et
modernité dans la didactique FLE, Studiul limbilor moderne
în Europa celor 27, Reflecții didactice. A publicat în volu-
mele colective „Repere identitare în context european” și
„FLE: enseignants, apprenants mode dꞌemploi”.
44
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Clasice din Panait Istrati
• Vagabondul este omul civilizat al existenţei
absolute.
• Să dai, să dai, iată marea fericire a vieţii. Să
dai mai ales la timp, fiecare lucru la vremea lui. Să dai
râsul, să dai lacrimile... să-ţi trăieşti aventurile, să-ţi
trăieşti durerea... să înhaţi raza de bucurie care fuge,
să-ţi arăţi dinţii frumoşi în râsul pe care nişte ochi
umezi ţi-l cerşesc, şi apoi să plângi nebuneşte, din
toată inima, sătulă de bucurie! Să plângi un timp... şi
apoi să râzi!
• Să lupți pentru o idee, să lupţi pentru un sen-
timent, pentru o patimă sau pentru o nebunie, dar să
crezi în ceva şi să lupţi, asta e viaţa. Cine nu simte
nevoia unei lupte, nu trăieşte, ci vegetează.
• De ce iubim, întotdeauna, cu pasiune? – fiind-
că aceasta ne face foarte fericiţi; de ce trebuie să o
mărturisim sincer? – fiindcă aceasta îl face fericit pe
celălalt; de ce trebuie să căutăm să dovedim aceasta,
chiar cu preţul sacrificiului? – pentru a ne da puterea
să sperăm că, numai în felul acesta, omenirea va iz-
buti, într-o bună zi, să-şi lepede cel mai mârşav păcat
– egoismul brutal.
• Cum ați putea voi bănui câte lumi mişună într-
o rază de soare, câte lupte se dau într-o gaură de fur-
nici, câte dureri ascunde o inimă de mamă trudită şi
câte daruri se pot naşte într-un suflet de copil!
• Îmi place să cred că în clipa când am venit pe
lume primul meu gest a fost de a îmbrăţişa pământul.
• Cât de târziu ne învaţă viaţa să preţuim senti-
mentele la adevărata lor valoare... Cu câtă înverşunare
ne risipim toţi frumoasa şi înşelătoarea tinereţe, care
nu mai revine niciodată... Cu câtă dărnicie risipim
aurul curat în schimbul tuturor tinichelelor sclipitoa-
re...
• Trebuie să existe suflete de sărbătoare pe care
Dumnezeu le trimite printre oameni în zilele mari ale
veşniciei Lui.
• …dacă vrei să te afli singur cu Dumnezeul
tău, atunci du-te pe Bărăgan: e ţinutul pe care Creato-
rul l-a hărăzit Munteniei, pentru ca românul să poată
visa în voie.

Tezaur liric
Bună dimineața, dragi cititori! Să aveți o zi minunată
cu parfum de poezie, o zi în care să ne regăsim prin
vers.
Nichita STĂNESCU
Și poate de aceea…
Şi poate de aceea, că nu suntem metalici
şi nici încetiniţi, şi nici lemnoşi,-
de aceea poate, când cocoşii galici
se bat cu penele-nfoiate şi frumoşi,-
noi ridicăm din noi, un glob de gând spre vid
şi-l sprijinim în pălmi, deasupra, sus,
şi soarele se alungeşte spre el şi îşi deschid
încă ceva din ele
luminile de nespus.
şi se curbează câmpul supt, spre globul
acesta, doritor,
şi viitorul îşi întinse leneş lobul
înspre prezent, rupându-se din viitor
De-aceea poate apărem mai palizi,
şi-n largi mişcări orizontale, de înot,
un glob de gând întindem, tot şi tot
mai sus, spre sorii candizi...
până se lipesc de el bucăţi de cer albastre
şi-aterizate păsări, cu umbrele zburând,
şi relieful viu al trupurilor noastre
devine relieful acestui glob de gând.
45
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
George ȚĂRNEA
Risipitorul de iubire
Am hrănit orgoliul ucigând iubiri
Şi-mi asum sentinţa iernii din priviri.
Pentru mulţi paiaţă, la puţini îndemn,
M-am purtat cu zeii şi fricos şi demn.
M-am târât pe burtă, am zburat prin cer
Fără ca vreodată învoiri să cer.
Partea mea cea neagră cu noroiul mort
Părţii mele albe i-a tot fost suport.
S-au tot rupt din mine cei flămânzi de har
Fără să-şi asume ultimul pahar.
E degeaba înger, drac plătit din plin,
Înălţarea mi-este singurul declin.
Bun de pus la rană,
Rău de pus la zid,
Numai eu ştiu taina fiecărui rit.
Numai eu dau seamă
Pentru cât am fost
Înţelept de singur, fericit de prost.
Prea uşor pierd vremea şi prea greu strâng bani
Să mai ştiu ce-nseamnă preţul unor ani.
Dar cu toate-acestea, le ofer mereu
Altor ani de-a valma casă-n trupul meu.
Numai să nu-mi ceară de grăbiţi ce sunt
Vreo scadenţă-n schimbul nimbului de sfânt.
Că n-am nici starea să mă pot schimba,
Nici să-i zic iubirii dintr-odată ba.
Prea lumesc de tânăr şi prea-n toi petrec
Să-mi umbrească firea anii care trec.
S-or găsi pe urmă despre cel ce-am fost
şi cuvinte bune, înţelesul prost.
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

mângâiate de palmele celor ce sunt

de visele celor ce vor veni
stropite cu maci şi nemuritoare
cu aurul spicelor împletit în cununi
purtate de fete fecioare, la sărbătoare în chiot
când le răspund detunând
de dincolo de milenii
brazii până la stele, păsările măiestre
munţii mari ciocnindu-se
precum cupele împlute cu vinul
ca sângele vitejilor ce sună din corn
pe vârfuri cu dor
decât aici, în patria mea străbună
Victoria MILESCU bucurându-se în limba română

Patria mea – LIMBA ROMÂNĂ nicăieri nopţile de vară

nu sunt mai pline de vrajă
Nicăieri nu există cu zâne despletindu-şi în iarbă
o patrie mai frumoasă, mai bună părul cu scoici şi perle, şerpi de smarald
decât cea în care trăiesc – sub aripile păsărilor de pradă
limba română decât aici unde zimbrii şi inorogi şi
cerbii cu nestemată în frunte
aici prundul pe care păşesc vin să se adape
frunzele ce străjuiesc din jertfa pădurii pe înserate
răsăritul de soare, de lună
de oriunde aş fi nicăieri codrii de aramă
mă strigă în limba română nu sună mai grav, mai sonor
sub pasul prinţului vânător
nicăieri cerul nu e mai senin, mai albastru urmărind un mistreţ cu colţi de argint
cum e în rostirea vorbelor ei ori un vultur cu inima cruciată
aureolate de astru printre cei ce se rotesc
de care mă sprijin în zbor după doina de jale a ciobanului cu turma în vale
şi chiar de-aş umbla prin văile morţii decât aici
nu mă tem, nici în furtună unde legenda e sângele din venele
dacă de mână cu ea merg – graiului românesc
limba română
daţi-mi să beau
nicăieri n-ai să întâlneşti izvoare să cânt şi să joc
cu ape ce dau tinereţe, vigoare după datina din popor
şi viaţă fără de moarte căci dacă va fi să mor
decât în patria mea, pe chip cu marama mă vor îngropa sub un pom umbros
de borangic a Maicii Izvoditoare lângă un fluier de os
unde din când în când câte un înger coboară şi mă voi face şi eu ţărână
şi printre noi rămâne sporind ogorul, câmpia, moşia patriei mele –
fermecat de dulceaţa limba română.
limbii române

nicăieri nu sunt creste mai limpezi

purtând coroană diamantină
de stirpe rară decât aici
unde se nasc bărbaţi înveşmântaţi în zale de foc
şi cuşmă de piatră
bărbaţii eroi
de care şi zeii se tem uneori

nicăieri lanurile nu sunt mai ample

harpe mătăsoase sub vânt

46
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

înainte de căderea cortinei.

În tine totul e haos, totul e sfărâmat.

Cum vei ieși afară de aici?
Ai văzut-o, cândva, cum dispare,
plutind în zori, în râul
din care
nu se va mai întoarce,
printre lacrimile tale
faci un pas înapoi,
muzica se transformă
în picături,
picăturile în ocean,
un ocean este viața,
Irina Lucia MIHALCA ploaia s-a oprit,
acum,
Aşteptarea... doar te gândești la ea
și știi bine că
Aşteptarea nu vă veți mai despărți niciodată…
e atunci când ai auzit că-n piept îţi arde dorinţa de tine,
hai, smulge durerea din floarea tăcerii, durerea care-i Când liniștea îți vorbește
umbreşte ochii,
te uiti în jur şi vezi cum braţele cuprind doar neantul, Nu sunt cuvinte, încă, inventate,
un vis, o lume spectrală în care te pierzi în apa vie a nu sunt atribute, adjective,
iubirii, metafore, hiperbole,
chiar dacă pământul de sub tălpile noastre se mişcă ce ar putea descrie,
asemeni nisipurilor mişcătoare, ca o șoaptă
în aer dispari dacă nu te simt lângă mine, întrupată
un vis inspirat din repetare, printre gânduri,
face parte din tine, plutirea în tărâmul iubirii.
înăuntru îl simţi, renăscându-te.
Stelele îți cântă.
Da, iubitule! În gene, aripile zorilor se ivesc.
Ţine-mă, să nu-mi dai drumul! Prin matca de lumină, o floare se deschide.
Dincolo de marginile lumii se revarsă speranţele ei. Atingere a inimii, vibrantă și vie,
Noi suntem viaţa, noi suntem apa vie oarbe sunt cuvintele,
cu tainele luminii dar pline de imagini în culori
în aventura cunoaşterii, prin foșnetul lor.
lutul facerii fericit în roua iubirii!
Încă te întrebi e vis, e întâmplare, tot ce simți,
Atingere magică buzele tale înfiorate au fremătat
în timp ce dormeai,
În aerul plin de neliniști și de vibrații colorate, cu isopul iubirii pe buze
în creuzetul gândului, ca un arc peste timp, te-ai trezit
persistă o piesă-cheie, tangibilă, beat de fericire.
efigia visului trăit, Cum de exiști, Tu,
ai impresia că întâmplare
toată viața a visului de neîntâmplat?
ai purtat-o
în templul inimii, Culorile curcubeului
visând-o,
bucurie fecundă, Pradă stărilor, emoțiilor, trăirilor țâșnesc
uite, stoluri, stoluri de cuvinte,
chiar acum, ca într-o călătorie în necunoscut,
i-ai cântat pulsează în noi continente,
și-ai început purtate în buzunarul gândurilor,
să dansezi în ploaie, se eliberează, apoi,
un dans al iubirii rostite sau scrise,

47

tălmăcite sau neînțelese,
pure sau încărcate,
liniștite sau impulsive,
nuanțate, vulnerabile, fragile,
când simple, provocatoare,
vii, vibrante,
de o frumusețe seducătoare,
pline de lumină, calde, muzicale,
jucăușe, temerare,
când triste, reci, stângace, încercănate,
grele, discrete, însingurate,
uitate, pierdute
sau regăsite-n noapte,
alină, vindecă ori rănesc,
din durere sau frică,
într-un vârtej de gânduri
ne ating, ne înalță
sau ne coboară până
la marea sărbătoare a inimilor.
Pe cer un curcubeu.
Adresa inimii tale este în inima mea.
De mână cu tine
Un basm ţi-e viaţa, o poveste,
rolul principal îţi revine.
Cauţi şi cauţi, în toate te cauţi.
Alegi şi alegi. Te-ntuneci.
Bolnav de visul-veşmânt
al unei existenţe ce nu-ţi aparţinea,
orbit, în noapte, te-ai aruncat în vâltori.
De la pământ la stele,
bucăţi din tine s-au desprins spre ele,
de la pământ la lună, lacrimi şi mătrăgună.
Rebel, intri în labirintul tăcerii,
laşi, în urmă, fantomele trecutului,
în aer, vulturi mari se rotesc,
arunci cu bolovani, strecori roua durerii,
alungi tristeţea dănţuitoare şi pleci.
În liniştea cosmică,
doar respiraţia ta calmă se-aude,
de mână cu tine, ascuns într-un gând,
un legământ ai făcut,
să treci printre umbre, eliberându-le,
să ierţi, să uiţi şi să-ţi continui drumul.
Cu-ncredere porneşti.
Un nou drum, o nouă octavă,
un început incert, în ceaţă, te-aşteaptă.
O tablă de joc cu piese albe şi negre.
Continui să mergi. Cerni şi discerni.
E darul pe care ţi-l faci,
îţi testezi limitele,
chiar dacă nu ştii ce-i în zare,
chiar dacă mergi prin vânt şi ninsoare.
48
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
În drumul spre lumină, paşii ţi-i regăseşti,
în urma ta, timpul înfloreşte.
Zâmbeşti acum, mulţumeşti şi-nţelegi.
De mult timp nu te-ai mai privit.
De mult timp nu te-ai mai întâlnit.
Cu ochii deschişi visezi,
totul vezi, totul auzi, totul simţi,
înţelegi că mai există şi altceva,
dincolo de-ntuneric, dincolo de lumină.
Respiri şi expiri libertatea.
Alegerea îţi apartine.
Eşti tu, eşti acasă, eşti lumină.
Eşti tu cu tine, în tine. Eşti. Doar eşti!
Doar pentru tine
Mai ales noaptea când inima ţi-e deschisă,
în întunericul care încearcă să acopere lumina.
Îţi aminteşti visele - o şoaptă din adâncuri auzită în
trecere,
o ardere ce purifică lumile, aşa cum,
prin respiraţie,
piatra ne prinde sufletul,
ni-l arată, aşa cum noi
nu suntem pregătiţi să-l vedem,
cu ochii scăldaţi
în lumina tainică a iubirii.
O durere, un strigăt, o chemare,
o rugă, o speranţă, o lumină...
Întinzi mâna,
ca o prelungire a visului
încerci să o atingi,
să-i mângâi chipul, de stele luminat.
O lumină patinată ce pare
a încifra magia formulei fericirii,
cu delicateţe te-nvăluie, încremenind în timp
sentimente şi gesturi irepetabile
ce le-au aparţinut cândva
şi care le vor aparţine pentru totdeauna
cu gustul iubirii contopite.
Într-un crescendo năvalnic al iubirii ce explodează,
undeva într-un colţ al inimii,
există dintotdeauna un vals care aşteaptă
să-şi găsească unica
şi marea ta Iubire - cu care vei dansa
o singură şi ultimă dată.
Întâmplase-va, oare? Nu ştii,
dar te rogi să nu se întâmple plecarea
până când n-o vei găsi pe Ea,
unica şi marea ta Iubire.
Uitând de tot, plutind, faţă în faţă,
un singur vals, cu o uşoară contramişcare
într-un prim pas, cu ridicări şi coborâri în deplasare,
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

într-un tempo rapid, apoi, cu piruete

şi volte ameţitoare,
îmbrăţişaţi în fumul opiului
celei mai pure iubiri
în ascensiunea lor spre cer.

Priveşte!
Toate te-aşteaptă,
toate înfloresc doar pentru tine!

Ens summum Adi TRAVADI

În calea căutătorului, poemul ermetic al vieţii Clipele
se ţese cu multe fire - mai scurte, mai lungi,
înnădite sau nu, Clipele curg,
albe, aurii, roşii sau negre... Te prind,
te mână,
Prin derularea trecutului ce biruie timpul, Vezi,
cu ajutorul Simurgh-ului nu vezi calea.
de pe muntele Kaf, Decorul schimbi,
( muntele care dă ocol pământului, Chiar şi identitatea
acolo unde sălăşluiesc djinii şi demonii), Pe cenuşa vieţii,
un strigăt straniu, o chemare Pui haine noi,
îi trezeşte pe cei adormiţi. N-ai cum
O imensă flacără ai simţit că-ţi arde să fugi de tine,
în mijlocul frunţii Tot tu eşti,
şi, în aceeaşi clipă, fâlfâirea măreţul sclav
şi umbra de gheaţă a unor aripi imense. al măruntelor
Cuprins de o viziune dublă, virtuţi,
ca prin ceaţă, priveşti concomitent De timp
în amândouă lumile. îngenunchiat.
De ceva timp crezi Îţi trăieşti viaţa?
că înaintezi printr-un tunel.
Lumina de la capăt nu se vede, Îţi trăieşti
ieşirea nu mai apare, viaţa?
deşi presimţi că este bine. Eşti
Te îndoieşti mult de tine, pirzonerul ei?
de ce poţi, de ce vrei, Surghiunit
de unde şi de ce ai pătruns aici. în existenţă,
Închizi ochii şi îi deschizi, Bântuit
în faţa ta se apropie de nelinişti,
o leoaică imensă, puternică. Rătăcit
În ochii ei te uiţi fix, pe cărări
ştii că e acolo Uitând
să-ţi dea un mesaj, să te întorci
ochii ei ţi-au trasmis atâtea, în tine?
iubire, compasiune, iertare, blândeţe.

Priveşte-i bine! Parfum îmbietor

Mai au un mesaj pentru tine, alesule?
Cu-aceste daruri îţi continui drumul Fidelitatea?
ca şi cum ai fi nemuritor. Datoria?
Prin Graţia Lui, Lumina e în tine, Un parfum
nimic în plus! îmbietor,
Îţi leagă glezna
de pământ

49
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

Cu aurul alergi
pe deget. Să prinzi viitorul.
Pasărea vie
din piept
Zbătându-se, Floarea pasiunii
îşi rupe
aripile Floarea pasiunii,
De coastele O ademenire
temniţei decorativă
În neputinţa a simţurilor,
de a-şi uita O explozie
instinctul efemeră,
libertăţii. Un cumul
de culoare
şi gingăşie,
Magie Nesuportându-se
pe sine,
Dragostea! O îngemănare a
O magie unei zile
narcotizantă! şi a unei nopţi
O încercare disperată Ce par
de a-l supune nesfârşite,
pe celălalt Strălucind
Şi de a-l împovăra ca să se stingă.
Cu pofte şi capricii
ce tind
să Forţa zâmbetului
devină legi.
Ţi-am zâmbit,
mi-ai zâmbit.
Un rod accidental Doi necunoscuţi
într-un spaţiu
Viaţa neobservată captiv.
are sens? N-am privit în urmă,
Clipele îţi aparţin Nu ţi-ai întors capul,
numai ţie, Fiecare pe drumul său
Oră de oră, Pe o stradă aglomerată.
zi de zi, Aerul nu ne
Rostuindu-se mai strivea,
în capul tău Pasul a devenit uşor,
între două Lumea a căpătat
graniţe de neant. culori.
Ai fost necesar?
Un rod accidental,
oricând înlocuibil, Porumbei ...
înghiţit de neant
şi de existenţa Porumbei de pace pe buze,
altora. Urme de sânge pe tălpi,
Dualism determinant
în vene.
Ceasul Născuţi din pulbere
de stele,
Ceasul ticăie, Din coliziuni şi
Pocneşte din bici, acalmii astrale,
Ţine viaţa în chingi. Noi, martorii aleatorii
Cu surâsul pe buze, şi părtaşii
Cu scânteia în ochi, La începuturi şi sfârşituri.
Cu paşi săltăreţi

50
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

ne mlădiem în raze – nimic să nu ne scape...

Muzica lăuntrică ...Rozària – luna-ai întors - neprihănită zee :
fosforescenţii peşti ne fac regală-alee...
Cauţi fântâna,
În apa cristalină ...ei – telegarii apei – se-nhamă la o scoică :
să-ţi înstruni Perla te înconjoară – duioasă ca o doică :
glasul sângelui, eu în smeriri rămas-am - ruga să-mi fac – năvalnic
Să-ţi regăseşti iar apele lumìnă – cu facle – iarăşi falnic...
muzica lăuntrică.
...aici aflarăm rostul din lumi : părea că-i tainic
dar el trecut-a-n ape - ca peste-un sfânt zăbranic...
Pasărea marină

Pasărea marină Poetul e la post – cu drept-cuvântul

Se stinge
în căuşul că e potop – că flăcările curg
palmei. că şifonatu-s-a vreun demiurg
Lacrima Poetul e la post – cu Drept-Cuvântul
se pierde cel care-ntruchipează vis şi gândul
în van.
Nu-i restituie stând în tranşeele acestei Văi
oceanul pe umeri poposescu-i cucuvăi
fără deşeuri. iar straiele – de mucegai-i sunt pline
Tardiv îi cer sub tălpi – cutremure vin să-l dezbine
iertare.
Orfeu s-a fost topit în firea de Poet :
soţie veşnică i-e Armonia
iar diavolul – cât fi-va de şiret

nu poate deşira-epopei ori simfonia…

…zbiceşte cataclismul umbrela de Poet :
veniţi – Mântuitorul-Cronicar s-a-ntors în
Nazaret !

Trebuie să mai şi scorneşti – ca să trăieşti

trebuie să mai şi scorneşti – ca să trăieşti

oferta de miracole şi artificii a scăzut
ori poate azi e – decât ieri – mult mai ciufut
Adrian BOTEZ Domnul care te-a-azvârlit aici să…« pitoreşti »…

Vâslim pe lac - şi lebede ne cântă
vâslim pe lac - şi lebede ne cântă
cu ultima lor rază de ninsoare –
o epopee palidă şi frântă...
e trist amurgul – ceru-i de răcoare
luna l-a biruit – la trântă – azi – pe soare...
cântă – Rozària – un cântec nu de lebezi
cântă un cântec de care nu te lepezi
cântă povestea noastră fermecată
şi lacu-ntr-însul ne-a primi îndată
Poetul – deci – dă ghes să iasă lumi din mai nimic
şi tot croieşte la furtuni şi june paradisuri
pân-inima-i se face un limbric
iar realitatea scârnăveşte visuri…
…nu e scăpare – de-a răsufla de vrei
tre' ca să desenezi – sub cer – pâlcuri de tei
şi păsării – sub aripi – să îi insufli sfântul vânt
s-ajung-a asculta – mai sus – Nou Legământ…
…dacă vrei să suporţi viaţa pe pământ…
nu-l condamna pe-acest nabab sărac

ne-om afunda – cununi de nenufar nu-l huidui pe candidul Poet

adâncul s-a pleca în faţa noastră-arar nu da cu pietre-n Omul-Menuet :
mii valuri ne-or sui pe tron – sub ape el pentru tine scoate jucării din sac…

51
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

Un drum spre fericire nu există astfel înţelegi limba fiarelor

altfel vei citi – de-acum – scârţâitul Carelor…
un drum spre Fericire nu există - căci Fericirea nu ne
este dată ia Cuvântul de coadă – ca pe un zmeu-paraleu
dar meditează-adânc la ARMONIE – ca la ocean – şi dă cu el – jur-prejur – loveşte-sfinţeşte Pereţii Tem-
oglinzi - la vânt – la Viaţa-Roată… niiţei
şi te vei afunda-n uimiri – nelămuriri – minuni şi te- cu Busuiocul Vibraţiei Parashabdice – Leacul Înteme-
meri : ierii de Greu…
ele-or să facă OM din tine – dintr-o stricată – biată
placă… …priveşte-l drept în faţă – ca pe-o aprigă Anti-Paiaţă
– altfel tot tratamentul cu solstiţii nu va pune-n tine
Poetul nu aduce Fericirea – de ea – el n-a ştiut-a nicio- nevoia de Cer – Rodul Eternei Repetiţii :
dată e prăvălatic – văratic – sturlubatic – o pişcătură de Om
Poetul scrie Omului ce se cuvine-ndată – pentru-a afla dar călăreşte – molatic – Munţii – reîntocmeşte Oul
Cuvinte ce desfată Fanatic – până se-ncheagă – de-o parte şi de alta a
dar şi ce-i va da FORMA – NUME – CRIN – lumilor imaginabile – un Tron şi un Tom
STRUNA CURATA… care te-nghit ca Anaconda-Şarpele Alchimic – ca Ape-
Poetul vi-e ÎNVĂŢĂTOR şi TATĂ le Sâmbetei Blajinilor
Poetul vă grăbeşte-n Duh dospirea pentru a face din tine nevăzută Duminică :
vă strânge – de prin păduri şi peşteri – altă Firea… vor trece – prin faţa ta – Cocorii în zbor – iar călări –
paradele-nvăpăiate-ale Sfinţilor
cântă-ţi cititul stih – O COSMICA PSALTIRE Rădăcinile Vulcanice ale Dinţilor…
tu viersuieşte-ţi faptă şi grăire va trece – încinsă de aştri – Icoana Martirică :
pân' ce vei întreba – ortace - HRUBA SI PEREŢII numai o mangrovie de Cuvânt Sfânt va aduce – apoi
de ce oceanul cântă – îngeri – ciocârlii un Crin – apoi
munţi şi izvoare – spiriduşi – şi foc – vatră de glii
dar nu şi răii – nu şi bur-bureţii – ce până ieri făceau Trei Crine
burlesc şi grosolan – pe ne-ntrecuţi isteţii… şi-n tine va fi – în sfârşit – Linişte – Teatru Mut şi
mult Bine :
…Poetul te învaţă căi spre Armonie toată viaţa nu se mai aude – în Casa Călăului Lumii – de
Poetul viaţa-şi pune gaj învăţăturii-mpărtăşite Crime…
(…Crist este fratele mai mare-al VORBELOR GRĂ-
ITE
şi-al FAPTUIRII 'NALTE - VIBRAŢII şi CU- Vai de vară
VINTE…) -
dar dacă râzi de-nvăţăturile-i ascunse – nu eşti decât - vai de vară
nemernică - PAIAŢA… sfânt de ţară
…te pierzi – o – trădătorule - printre atâtea umbre – fă-mi din fire
făcând piaţa… o citire
şi din snopi de stele
fă-mi păcate grele
Vraja orfică apoi din păcate
scoate trei lăcate
a-nfipt spada-i în burta Cerului pune-le la toate
citeşte soarta lumii în măruntaiele stelelor pân' mai vezi în spate…
traduce Tainele-apoi în colindele gerului şi – mistic –
lerului şi mai cheamă zorii
se-nhamă să-aducă la suprafaţa oceanului zorii cerşetorii
rădăcinile scufundate ale veşniciei şi anului ologii şi chiorii…
fă o altă lume
nu-i ca mine – nu-i ca tine : Cavaler al Tristei Figuri
dezrobeşte – deosebeşte – dă drumul Focului – prin cu Munţi şi cu Brume
mii de guri cu Munţi şi cu Mume…
Mume cari să-ndrume
…demiurgice - sfinte Vibraţii – Libaţii – fără de nu- spre Duhul anume…
măr Graţii
îţi aduce – în casă şi-n suflet – Dioscurii fă şi o Cunună
fraţii – obscurii… fă şi Bun şi Bună

52
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

dă-le rostogol Cuvânt se stârneşte

până la nămol Cuvânt se-mplineşte :
unde-s eu uitat
unde-s doar pictat : pe cer – patru sori
fă din mine viu lunile surori -
pe toţi să îi ţiu cocori vin în zori…
şi să-i sui în Munte
la Mume Cărunte
şi să-i sui în stele În jurul meu – toate lucrurile se-nghesuie să facă
să-i trec vânt de iele parte din soarta mea
nimeni nu mă-nşele…
în jurul meu – toate lucrurile se-nghesuie să
…veniţi la povaţă facă parte – fervent şi
lăsaţi toate-n piaţă consecvent - din
veniţi la urgie soarta mea : un ţol
şi la veşnicie alunecă – de-mi rup o mână – iarba devine
pe toţi să ne scrie udă-şerpească – încât cad cu
la cer să ne-mbie craci-n sus şi-mi rup un
Crist şi-o Păpădie… picior – poate şi
două – dacă-i multă
…vin şi de pe nori rouă - uşa
mii şi mii scrisori : îmi crapă şi-mi fărâmă o
Adevăr Cristal bucată de
Om fără de Cal… craniu – apa
ţâşneşte de mă
orbeşte – un cui ruginit de la pat
Plânsul păsării fără sfat – se-nfige-n viaţa
mea – tetanesco-fatal
îmi tai cap zâmbitor şi
îmi tai aripe mortal…
tot de zbor îmi faci risipe
nu mai pot de atâta
înţelege – hrib tâmpit : băgare-n seamă – nu mai pot de atâta
diavolul iar te-a orbit ! celebritate – printre lucrurile mele
nenumărate : parc-aş fi o vedetă de
salată de stele cinema – de
desert de nuiele pulpana căreia se agaţă – paiaţă cu
scâncet de măsele paiaţă – toată liota
vei răbda până la miez lipitorilor din
n-ai pe lume niciun crez preajma
admirator sufocantă
cheamă Cuvânt din adânc
cheamă sfinţi şi cheamă runc de aceea – m-am decis să trec în zbor – pe deasupra
leac să-ţi dea tuturor : am observat că nicio gadină-lipitoare
cât şi un prunc nu se uită spre cer – nu se
apă la oblânc : ferchezuieşte – împărăteşte – în lumina
stelelor – logo
apă vie-nviorată stelelor…
să te-nalţi pe Munţi o dată
apă vie – şerpuită pentru mine – e
să scapi – tâmpule – d-ispită bine : vom vedea – însă – cât vor involua
ei – cultivatorii de crime – aflaţi fără
…vulturii în cer fac cruce complicele cel naiv – adică
diavolul pe vânt se duce fără mine…
păsării mii cerul aduce
îngerii plec să se culce…
Marele manipulator şi violator cosmic – şi micul răz-
…vremea vremuieşte vrătit domestic

53

Tu eşti Marele Manipulator şi
Violator Cosmic (…ai manipulat – de-o
veşnicie dorinţa de-a
exista – şi ai violat – tot de-o
veşnicie - orişice voinţă de a
nu exista : ai manipulat orice lipsă de
voinţă şi ai violat orice
înverşunată voinţă – orice dorinţă de a fi şi
orice dorinţă de
a nu fi !) – iar eu sunt micul
răzvrătit – domestic (dar
nedomesticit !) – adică
sunt micul răzvrătit de la mine
de-acasă…
…şi acum – între
Noi Doi ! - Crudule
Făţarnic – care porţi Masca
Îndurării – în timp ce retezi capetele tuturor
mieilor…
Mai dau – când şi când – din frunze – copacii
mai dau – când şi când – din frunze – copacii
grăbiţi - parcă cerându-şi scuze că au uitat :
nu li-e de viaţă – nu li-e de vânt – săracii
toţi sunt cu gândurile în alt palat…
e-o lehamite-n lumea întreagă
au găbuit – toţi – minciuna şi sila ce-i ţin în viaţă
parte-a scenariului morţii – vândută ca « dragă » :
da - o viaţă-agonie – vândută în drum şi pe piaţă…
frunzele simt – înainte de oameni - jivine
amorţeala fatală şi nemernicia :
suntem otrăviţi – după planuri divine
horcăim – ruşinaţi : înghiţirăm prostia…
…de-o vecie şi-ncă pentru multe vecii
temeiul e crima – dansând aporii…
* Murmurând vorbe de descântec
… « nu mai avem camere! »
« dar scria – în reclamă - că pe toate le-aveţi!...doar
sunteţi – cică…RAI ! »
« ce scria ? – nu scria nimic ! - să-ţi iasă asta din
grai : poate
nişte copii…aurolaci…au zgâriat aiurea…grafitti…
pe pereţi… dă-te la o parte – ieşi de-aici mai
repede…nu vezi că-i lume multă care… ?!»
…mìti…chìti…bìti…aerolìtti…
…şi aşa te trezeşti dat afară – fără soare
batjocorit – păcălit şi-umilit
54
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
de-acolo-unde - fără teroriste reclame – nici prin gând
nu-ţi trecu să te duci
(…nici în coşmare – acolo – în valuri de iezme - nu te-
ai dorit...)
…timpu - -ncurcat şi năuc - îl pierduşi – printre
cruci…
*
…jocu-ăsta - sinistru şi josnic – cu-amăgiri şi ne-vii
cu-odăi când goale – când pline de-un funebru convoi
cu vagi recepţioneri – belind - la tine - ochi goi…
îmi stârneşte multiple revolte - mânii şi blegi nevral-
gii…
Ana ARDELEANU
Ipostaze
Urcarea în pomul existenţei
Este strict interzisă
Durerea căderii în gol ar hrăni vulturii
Ecoul purtat peste munţi
Ar însuti logodnele cu cerul
Viaţa de noapte îşi taie venele în faţa oglinzii
Demonstrativ
Mesenii aruncă farfuriile în pământ
Pentru a sparge ghinionul
Apoi presează un trifoi cu patru foi
Între paginile pădurii
Pentru alungarea lupilor
Fiecare cu câte un cojoc în spinare
Toţi cu limbile roşii scoase la vedere
Pentru a înflori poiana
Bătrânelul acela de o sută de împărăţii luminate
Se cară pe sine sub braţul gândurilor
Trecându-şi degetul peste toate nelămuririle
Acceptându-le aşa ciuruite
Pline de gloanţe oarbe şi surde
Din care sânge de greier curge
Iar fiorul umblă descult pe tăişul trupului
La fel de riscant ca în tinereţe
Doar gestul de aşezare în spaţiul iubirii
Este altul
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

La fel şi tâlcul aflat Cu valoare sentimentală

În salonul de înfrumuseţare Primul păcat al omului pe pământ
A morţii de a doua zi Numele neamului ce l-a demonstrat prima oară
În faţa vieţii
Nu ştim de ce ne naştem
Halta memoriei
Şi de ce murim
Rana sufletului Lumina îţi intră în ochi
Reprezintă desenul roşu al unei poezii Te descoperă păgubit de credinţă
Un gând subordonat trăirii Fără harul iluziei
Ce a murit de mai multe ori
Sub aceeaşi formă de floare Vai sărutării date
În aceeaşi grădină Pe obrazul trădării
Doar grădinarul părea a fi mereu altul Rudele sale îţi sapă groapa
Fără a lăsa o mică fereastră
Toată existenţa e o închipuire Pentru cei curioşi
Care îşi deschide aripile Ce strâng între pulpe
Cuprinzând cu ele respiraţia pământului Crupa unui strigăt isterizat
Căutătorii de comori Dispus să lase în urmă
Se împuşcă pentru fiecare mormânt O pată de sânge
În cuibul căruia stă aşezată cloşca cu puii de aur
Speranţa îşi învaţă puişorii
Anotimpul ce urmează Cum să-şi apere neamul de prădători
Îşi arată scheletul plin de ciori Poarta iubirii
Ah cum fugi la vederea lui De golul inimii năpraznic
Apropiindu-te primejdios de prăpastie
Cineva mai curajos decât tine Alerta maximă vine
Se aruncă în adânc Din partea celor ce au destrămat regulile
Accidentându-şi grav îngerul păzitor Pentru a strânge lutul senzaţiei în pumni
Obţinând astfel
Norii se risipesc Forma perfectă a obiectului râvnit
Printre grupurile active de cocori
Ce vor trage în curând de sub noi Preţul capodoperei
Preşul zilelor senine
Dragostea adună în sân mere domneşti
Cu pasărea amintirii pe umăr În definiţia ei se ascund mii de greieri
Punându-te în situaţia de a fi fericit
Mă simt ca o peşteră Fără mamă tată partener de vis
Unde generaţii de sentimente Doar cu tine cu imaginaţia ta infinită
Precum liliecii se adăpostesc Care îţi aduce satisfacţia la geam
Lăsând pe umezii pereţi Ca pe o vrabie
Semnele unor poeme nemuritoare
Ochii ascunşi după floarea de crin
E greu să-ţi înalţi casă deasupra unui fluviu Nu îi văd bine faţa
Unde peştii îşi depun icrele apoi mor Doar bănuiesc roşul cârpit
Cântecele pescarilor te inspiră Pe umerii obrajilor
Carnea dulce a iluziilor te hrăneşte în fiecare zi Cineva le şterge cu mâneca lacrima prelinsă
Fără de saţiu şi fără odihnă este inima mea La fiecare tresărire de destin
Multe toamne şi balade poposesc în ea
Pentru o cană cu vin Modelatorii bunelor fapte
Intră în apele calde
Vai vai străine cum îmi ocupi camerele inimii Spălându-se în iordanul lor
Bagajele şi mandolin poartă iniţialele focului sacru Pescăruşii dau sufletelor aşazate pe mal
Nu ştiu încotro să privesc pentru a le feri de impostori Preţul capodoperei
Ca nişte insecte aşezaţi pe dulcele florii Pe care numai un maestru stelar
L-ar putea simţi şi accepta
Strigătul ce-l auzi atât de aproape Sub veşmântul larg al meditaţiei sale
Este a mesagerului ce-ţi aduce un dar

55
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

Cheia universului Iar sentimentul bun, precum un docher,

Se-ntoarce muncit din tura de noapte,
Bărbatul pe care l-am iubit Cum stelele se întorc la mama lor
Era cheia universului Şi totul devine normal, poate prea normal
Cu el deschideam caseta cu amintiri Pentru o lume în care
Castelul părăsit, ideile filozofilor Nu-ţi mai găseşti casa la locul ei,
Tari precum nucile de cocos Nici inima,
Nici câinele la poartă?”
Duminica eram cei mai fericiţi
Atunci când obţineam permisiunea Şi-atunci încerci să-ţi suni secretarul personal,
De a deschide uşa raiului Să-l întrebi câte case are un destin,
Însuşi Dumnezeu ne trimitea taxiul de lumină De nu reuşeşti tu să găseşti poarta!
La poartă
Pentru a-I deveni musafiri Câţi martori de eveniment,
Aşa, per ansamblu,
Cel mai greu ne-a fost când am pătruns Pentru a şti câte raze de soare să iei cu tine,
În camera de taină a timpului, prin efracţie Încât toţi dinţii să rămână curaţi,
Pentru a-i deschide seiful Şi cei de lapte, şi cei care se arată sub un zâmbet fals
Din el a început să cadă De îndurare, de rezistenţă
Capul lui Ioan Botezătorul, al Mariei Antoaneta Ori de pomenire!
Credinţa şi păcatul
Întenţia noastră a sângerat Ştii cum se împachetează starea de nefericire
Când am încercat să curăţăm Într-un zâmbet profesional,
Spinii unor cacturşi atemporali Dar nu eşti dispus să alergi de la un zâmbet la altul,
Şi inima când şi-a abandonat îngerul Pentru a le aşeza în poartă scheletul,
La casa de bătrâni Încât vecinii să-ţi reproşeze
Patima zâmbetului îngheţat,
Femeia-nai Atunci când dospeşti poemul în placentă,
Fără ca dorinţa sa de expulzare
Oricine îşi apropie buzele de femeia-nai Să îţi atragă atenţia.
Scoate un sunet perfid de frumos
Ce croşetează zile şi nopţi de sunete muzicale Oraşul acesta
Făcând din dumneavoastră melomani pe viaţă
Ceea ce însemnă mai mult decât o închisoare pe viaţă Oraşul acesta
Înseamnă un imperiu de întâmplări Este oraşul pescăruşilor,
Intrat în ochiul albastru Al zilelor ce se devorează între ele,
Pentru a-I căuta punctul slab Fără acea frică, folosită în rol de bau-bau,
Că va veni ziua dreptăţii.
Unii orchestratori spun Dreptatea cui? Cine pe cine va supune,
Că ar fi nevoie de femeia-nai Pentru a fi absolut fericit?
Pentru a-şi întemeia orchestra ideală
Încât după un număr de repetiţii În oraşul acesta cuvintele devin pescăruşi,
Pe diferite voci Intră într-un program de întinerire,
De iubire trădare ură iertare În care toţi îşi introduc fişele de calcul.
Să închirieze sala de bal Unora le iese cu plus,
Apoi să ceară numărul de telefon Ceilalţi strigă după ajutor.
Al contesei Walewska Vor să împacheteze ceasul care-i arată
Pentru a o invita la balul bobocilor Aşa cum sunt, aşa cum se trăieşte în prezent,
Chiar în toamna aceasta Când ei rămân în exteriorul cazului,
Şi un castel Pe o suprafaţă de lucru
Din care să răzbată sunetul raiului Calculată la milimetru,
Până la inima ta Nu în unu, ci în doi,
De la un zâmbet la altul La maturitate, în trei sau mai mulţi,
La bătrâneţe, rămânând iarăşi unul
Îîi treci numele meu printre dinți Ori poate niciunul.
Și mă întrebi, cu gură aurită: Depinde de felul cum au fost copiate
„-Ai şi tu norocul acela, pe care unii îl au, Faptele bune în poem,
Atunci când se aliniază planetele, Pe foile zilelor subţiri, un papirus de gând,

56

Care a adunat toţi pescăruşii
În podul aerului albastru,
Ce a hotărât
Să nu mai dea cuvântul de încredere
Nimănui.
Jucând la poker
Te trist uitam, te vesel aminteam,
Mergeam desculţă prin trecutul tău,
Să nu-l trezesc, să nu regret mereu,
C-am spart cu el al înserării geam.
Că nu ne-am potrivit în cele sfinte,
Şi-am aruncat cu pietre în altare,
Arzând târziu, precum o lumânare,
Păcatul vieţii, ce-l purtam în minte.
Şi te uitam şi iar mi te-aminteam,
În blând-albastrul zorilor de zi,
Printre regrete şi umori târzii,
Cum floarea albă, pe uscatul ram.
Iar astăzi nici nu ştiu cine mai sunt,
Ori cine suntem, noi şi ce mai vrem,
Cui aparţinem, în acest harem,
Plin de iluzii şi amor disjunct.
În viscerale patimi, stând de cart,
Jucând la poker, liniştea divină,
Bănuţii serii, după-o lungă cină,
Scoşi cu zgârcenie, de pe al vieţii card!
Copil pe cearceaful amintirii
Spune-mi a fost odată ca niciodată
ªi mã voi întoarce în amintirea întãrâtatã
Cum umbra prin gardul de raze
În cartea de lângã pian
Sunt scrise notele principiului
Socotit dispãrut
Trec ºi apãs dureros clapele
Luându-mi adio de la efracþia sunetului
Copil pe cearceaful amintirii
Încã mai aºtept scena de dragoste
Din care sã mã nasc
În fiecare zi îmi pun în gând o dorinþã
Cât o sãmânþã de in
Dorinþa stilizatã poate dicta
Maniera de-a ocroti firul vieþii
Pus în pãrul ondulat
Ca un mãnunchi de crizanteme
Timpul ridicã încã un etaj
Peste etajul luminii
Copiii animã curcubeul poveºtilor nemuritoare
Şi adorm cu braţele lor
În jurul taliei.
57
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Filoteea BARBU STOIAN
Ziariştii literaţi
Lui Ion Andreiţă
Poemul tău cu însemnări de reporter,
pălmaş al creionului mereu ascuţit,
iscă acum vii amintiri din şantiere,
combinate sau hidrocentrale...
Şi eu am carnete de la bărbatul meu,
carnete cu vorbe neterminate, cu litere strâmbe,
scrise în grabă, printre muncitori
sau în lanuri răvăşite de combine…
Uneori, martoră eram, la Casa de Litere,
când se povestea cu mare haz despre greşeli
apărute în ziare: la recolta de porumb, din’54,
Niculae şi Mihai n-au fost pedepsiţi.
Neatenţi, nepricepuţi, semnaseră amândoi
un neadevăr:16.000 kg boabe la hectar,
în loc de ştiuleţi. Cu ieftin entuziasm,
hiperbolizarea se accepta în toată ţară.
Cap limpede la cotidiene, ai trecut, Jane,
prin frisoane pentru unele greşeli?
Păstrezi vreo cămaşă albă pătată de tuş, la plane?
Mai auzi în somn huruit de rotativă?
Răspunsuri în dodii
– De ce eşarfe? De ce, pălării?
Mă întrebase un domn în vârstă.
Curiozitatea nu era numai a lui
venea şi de la femei cu pretenţii
faţă de o poetă cam absentă.
Răspunsul simplu nu l-a mulţumit.
– Să îmi completeze coloritul,
înfăţişarea, să mă apere de vânt
de o suferinţă la gât.(Îmi pierise
vocea în studenţie, în martie ’54
şi m-am vindecat la Clinica Studenţească).
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

Pălăriile, decor, şi apărare în trei Poveste scrisă pe un pahar

anotimpuri, ascund uneori o tristeţe vizibilă.
În vis, găsesc un remediu. Alerg
desculţă prin lucernă şi dughie,
iarbă deliciu primăvara pentru cai
dobrogeni, mici şi iuţi.
Reminiscenţe
Vreau să mă dărui poeziei,
Dar cum nu-s încă priceput,
Voi desvolta reminiscenţe,
Că-s bune pentru început.
Rog ca maeştrii să mă ierte -
Doar ei sunt darnici la condei
Şi nu se vor mîhni prea tare
Dacă-am să fiu mai slab ca ei.
(După un Manuscris Nicolae Labiş, aflat în arhiva
personal a poetei.
Parodie publicată în “Tânărul scriitor”, în 1955)
(după Al. Andriţoiu)
Labiş parcă-i ginere frumos,
Drăgălaşul Covaci parcă-i naşul,
Pe când eu, nici eu nu-s mai prejos -
Sunt de unul singur, eu nuntaşul.
Ce frumos e cerul caldei nopţi!
Calda noapte cît ea de mare!
Parcă-aud cum sfîrîe la moţi
Hălcile de carne în frigare.
Fetele la mese-mi fac din ochi,
Unele-mi fac semn chiar cu batista...
Mîndre-s, nu le fie de deochi
Si-s nurlii trăsnească-le precista.
(Facsimil dintr-o parodie a lui Nicolae Labiş adresată
lui Al. Andriţoiu (publicată în “Tânărul scriitor”, în
1955)

Alte nelinişti

Încet-încet centrul de greutate,

se mută şi coloana vertebrală
devine rigidă, să se ţină dreaptă.
Nu-i un semn de întrebare.

Sunt la vârsta cu îndrăzneala

în abateri de la reguli.
Nu ţin seama de bruiaj în Salonul
de Carte, de ponegriri în prostească repetare.

De la distanţă, simt o privire,

zbucium de inimi, putere de gând.
Nu cu oricine fac schimb de vise,
în epitaf nu las înscris pe cine-am iubit.

58
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

Temniţă pe mal

Lumea marină nu-mi e străină,

pe mal de pietre, pelin, nisip,
mărăcini înfloriţi.
Ţie nu-ţi place între ofiuride.
Stai liniştit între alge verzi,
roşu-carmin, brune...
Aşteaptă să treacă dragoni indiferenţi,
calcani şi chefali...
Scrie holograme
în cerneală de sepie furioasă,
Scrie! Mihai ANTONESCU
Lumea marină nu mi-e străină, Rotundul care plânge
pe rădăcini de rogoz, mi-e somn,
mor şi înviez de mai multe ori. Oul care stă să crape
Boală? Uitare? De ce uitare? E iubirea noastră pură,
Eol alintă trup rece. Rotunjit de dor şi ape
Respir aer sărat, Şi muşcat de o arsură.
aştept pe-nserat
autograf mov. Ghemuită-n el lumina
Parcă stă să înlumine
Taina ce-mblânzeşte vina
Cerului de dinspre tine.

Lasă-mă să-ţi pup mireasma

Coapsei ce mă reîntrupă
Şi lumina care-i cere
Morţii viaţa mea de după.

De respiri, te-aud cu gândul

De m-atingi, te simt în sânge.
Se rotundă iar lumina
În rotundul care plânge.

Timpul care a plâns

Vecina mea
e o magnolie trufaşă
cu multe flori.
Mă îngândur de ea,
înserând-o cu privirea,
învelind-o cu lună
uneori...
Alteori
stăm cu spatele unul
la altul,
Arhiva „Rotonda valahă” închipuindu-ne cum
Susținută de poeta Filoteea Barbu Stoian ar fi să fim,
doar ea sprijinind cu mireasma
Aurel Martin (cu soţia) şi Niculae Stoian, redactori la cerul, înaltul.
„Tânărul scriitor”, în vizită la familia Gheorghe Barbu din Eu, numai o şoaptă
Palazu-Mare, Constanţa. (1955) de rătăcit heruvim.
Cel mai ades,
îmi pare că seamănă cu tine,
cum stai aşteptându-mă

59
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

la apele sărate că mă urăşti atât de mult,

ale unui timp care a plâns încât iubirea ta pentru mine
şi nu mai revine nu va avea sfârşit.
din risipirea lui în toate. Ştiu.
De aceea te şi visez mereu,
Doamna mea icoana mea nenumită.

Ţi-am spus Lie,

poezie,
dor de tine,
dor de ducă
într-o sfântă nebunie
dintr-o lacrimă năucă.
Ţi-am spus
dor de-ntors acasă,
lângă tinda vântului,
poezie ne mireasă,
doamna mea
şi-a nimănui. Vasile RĂVESCU
Niciun răspuns Rime cu adresă
Pe urmă au venit nopţile Să se facă lumină!
fără vise,
fără somn, Cam din luna lui Prier,
fără Ea. Stau în casă... prizonier,
Doar patul meu de cuie Că afară-i jale mare,
rănindu-mi carnea singurătăţii Cu căldură în urcare!
şi un întuneric prin care vedeam Privesc lumea prin „vizor”,
cu lumina săracă Singur, la televizor.
a demult muritelor dimineţi. Toată ziua butonez,
Şi mai la urmă, Altceva nu mai lucrez.
a venit un înger cu aripa frântă Că vin ştirile în val,
rugându-mă să-i îngădui Când deschid orice canal.
să murim împreună. Văd şi-aud de accidente
Păi, de ce să murim, îngere? Şi de fapte violente.
l-am întrebat, O doamnă vine să spună,
ori numai mi s-a părut că-l întreb. Că se trage de la... prună,
El nu mai avea cuvinte, Ca şoselele nu-s late
eu nu mai aveam timp, Şi nici bine asfaltate.
iar noaptea se făcuse aşa lungă Uite-aşa devin banale
că niciun răspuns Accidentele mortale!
n-o mai putea risipi. Dar ce fac specialiştii,
Şcolile şi poliţiştii?
Icoană nenumită Unde sunt legiuitorii
Să oprească infractorii?
Aici, Şi concluzia e fină:
pe acoperişul Căii Lactee Trebuie făcut lumină!
unde stai, Unii tot vorbesc de zor,
dacă strigi, Ceva de micul... robor.
numai stelele te aud. Despre pensii se dezbate,
Dacă te rogi, Pân’ la ore-ntunecate,
numai Dumnezeu te crede. Nu e un deştept în „schema”,
Dacă plângi, Să rezolve-astă problema?
toţi îngerii devin trişti. Să lumineze lucrarea...
Aici, Ca şi cea cu înarmarea?
pe acoperişul Căii Lactee Se ia mită, sunt procese
mi-ai spus într-o noapte Şi prea multe interese.

60
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

Nu mai este competenţă... Ce nu s-a făcut prezent.

Ce să spui de…transparență?... Mai întâi l-a amendat,
Ca aleşii-au luat... distanţă, Că n-a fost la... licitat.
Sunt cu toţii în vacanţă. Şi-a trimis ciocănitoare,
Nu îmi mai găsesc suport Să-i arate aprobare.
În programele de sport, Tot aşa, până la urmă,
Că, de la Simona-ncoace, L-a îndepărtat de... turmă.
În competiţii este... pace. Plictisiţi, alegătorii
Ai noştri competitori I-au lăsat în plată... ciorii!
Nu-s primii ca-n alte ori. Sigur că a apucat
Chinuit şi plictisit, Nou mandat, sconcsul dungat.
Vreau ceva cu... apetit. Dar cu toţii-au priceput,
Dar umorul indecent, Că-i mai rău ca la-nceput.
Nici el nu-i divertisment. I-au dat dreptate lui Cuc,
Mă gândesc că, peste tot, Pe care-l credeau năuc:
Trebuie făcut efort „Să nu-i laşi tiranului
Şi mai multă disciplină... Cât îi cere pohta lui!”
Trebuie făcut... lumină!
Cu sonorul pus pe „mut”, Orgoliu masculin
Privesc şi nu mai ascult.
Parodie după „Ipostaza”, de Ion Andreiță
Dar aud pe cineva
Bombănind în coasta mea: De la o vreme, urc în gând cu tine,
„Ce faci, dragă, mă ţii trează? Aşa de des, de parcă-s vinovat...
Lumina mă deranjează!” M-am hotărât, o să te calc spre seară,
Să vezi şi tu ce-nseamnă un bărbat!
Sconcsul dictator
Am pentru tine-ataşament precoce,
Sconcsul, rău mirositor,
De mal ce ţine apa-n frâu, la Perieţi,
Ajunsese dictator.
N-am să te las, pân’ nu te-aduc încoace,
Îl alese nu ştiu cine,
În lanul meu de grâu, fără sticleţi.
(Să contest, nu se cuvine!)
Să cuprindă-n perimetru,
Am să-ţi arăt cum să nu-ţi fie jenă
Lighioanele, sub sceptru.
De coapsa ta de pepene răscopt,
La-nceput s-a arătat
Nu te uita că n-am în casă, pernă;
Că ar fi interesat
E prea banal şi încă nu sunt... mort!
De-o largă colaborare.
Şi-a cerut la fiecare,
Deplina-ntelegere
Şi-o nouă alegere.
Căci se încheia mandatul,
Şi nu l-ar lăsa la altul.
Numai că a apărut,
Pe tăcute, neştiut,
Din senin, un concurent.
Cum de nu a fost atent?
Castorul cel liniştit,
Făcea case gratuit.
Devenise cunoscut
Ca un foarte priceput.
N-a vrut să fie ales,
Dar ceilalţi i-au tot dat ghes. Arhiva „Rotonda valahă”
Sconcsul, nu că-i speriat, Susținută de poeta Filoteea Barbu Stoian
Dar s-a-nvăţat la Palat. Nicolae Labiş, al doilea, în ultimul rând, la Casa Scriitorilor
Şi-apoi, blana preţioasă, În arhiva Muzeului Literaturii Române și în arhiva
Cu dungi able-i mai frumoasă. personală a sorei poetului, prof. Margareta Labiş, se află
I-a venit pe loc un gând, fotografii cu un grup de elevi de la Şcoala de Literatură, în
Cum să scape mai curând vizită la Mihail Sadoveanu. (1952)
De modestul concurent,

61

Lidia GROSU
Chișinău
Ce-ar fi cuvântul fără culoare...
Nemiloși vânători de alese cuvinte
Arma-și îndreaptă, ochind în trăiri...
Se-aleg doar cu spaţiul a noi zăcăminte
Şi pierd din vedere al tainelor fir.
Se frânge poemul, fiindu-i străină
Obositoarea tornadă de litere
Şi-şi caută calea spre-ascunsa grădină
Cu-o-nviorată divină emitere.
...Pentru că n-ai investit vreo simţire,
Prin care-ar renaşte un timp în alt timp,
Vei fi întrebat... Prea severă-ntocmirea
De a găsi un răspuns pentru-Olimp.
Ce-ar fi cuvântul fără o stare?
Fără culoare? Cu ce ne-am alege? –
Cu-o sondă de aur în ermetizarea
Minţii ce nu ar putea s-o renege...
De frumusețea eternă-a candorii
Cine să-l apere? Ploi de profane
Gândiri – îi consumă din haină toţi sorii:
Iar el, pâlpâind, se înalţă spre-amvoane...
De sus îi privește... Renaşte-n POEŢI
Și-aprinde lumânări sentimentelor false,
Și-o singură viață își cere de veci –
În casa ce-i cartea de CARTE aleasă...
Mai vine-o zi când zile naştem
Mai vine-o zi când zile naştem
Şi-mi dau silinţa s-acordez
Pianul inimii c-un Paşte
Al Sfântului Cuvânt, pe-un miez,
Din el să spulbere grămada
De aripi, ce nu m-au probat
Cu gustul de-arămii tornade...
Mai sunt cu timpul...ce mi-i dat
62
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Interpretez acelaşi strop de rouă
Mă doare pentru tot ce încă doare –
Instantaneu predestinat iubirii...
Hirotonită miez de coagulare
A tot ce-i viu, – doar ea este-mplinire.
Ici-colo mă înghimpă-adânc sub unghii
Cărările din mine răsturnate –
Ardent, mă-oblig să le tratez de junghii,
Teribil afectându-mi demnitatea.
Interpretez acelaşi strop de rouă –
Nu cer, prin el, decât ce-mi aparţine:
Cântaţi cu mine când ne rup în două
Aversele cuvintelor străine.
Mă tot clădesc întru-nălţare romanească
O punte între două maluri triste,
Respir cu ce ni-i dat să ne-nfrăţească,
Atrofiez zgârietura când trec piste
Revolta-n pumn mi-o străng şi simt Carpaţii.
Aripi tresar şi zborul şi-l insistă,
Şir lung, când se întind descreieraţii...
În mijloc de cuvânt
Locul meu e-aici – în mijloc de Cuvânt,
Arie-a Luminii, ring mi-e în utrenii,
Urc spre limpezimea Cerului plăpând
Razele din mine alungând vedenii –
Toate – pentru-a-mi ţine mila Lui aproape,
Urma-mi ca să-mi lase-un capăt de-nceput.
Rugăciunea mea-i deschidere de pleoape,
Cântec de iubire pentru-n renăscut –
Univers în care tot NEAMU-mi încape.
Aleg să fiu eu
Aşteptările mele –
Univers al speranţei –
Râvnesc măreţia trăirii...
Elogii i-aduc rezistenţei fiinţei
La suferinţa care devine...aripi –
Indiciu al performanţei poetice...
Aleg să fiu eu –
Rafală de zbucium!
Îngerul mă presară cu zi peste zi...
Nebunie frumoasă în care toate sunt una:
Jocul copilului…
Emoţia din el a maturului…
Aburi stelari ce menţin în mine …Lumina...

Profit… spiritual
Scriitorilor participanți la ”Rotonda Plopilor
Aprinși”
M-am amestecat cu nişte cărţi
devenite nişte gropiţe în obraji sufletului…
un semn de noroc şi prosperitate
cât farmec, Doamne,
şi câtă bucurie să recunoşti
că ele sunt partea frumoasă din tine
splendoare de autori,
îi regăsesc scurgere de sânge
şi gând românesc
ce ne apropie
sunt cea care sfinţenia le-o valorifică,
iar nostalgia
cu brâu tricolor şi-o încinge...
Oricâte geografice minuni...
Oricâte geografice „minuni”
S-ar întâmpla cu „sârma cea ghimpată”
Prin minţi funebre de dimensiuni –
Lumina tricoloră va răzbate!
Potopurile de disensiuni
Se vor topi-n răspunsuri ordinare
Că Prutul este râul din străbuni
C-o apă ce mereu e-n sărutare
Cu două maluri ce mereu pretind
A fi iubire şi-nălţare românească
Şi orice gând al unora – urât
Nu este stavilă-n a dorului chemare.
Din beznă va răspunde aşteptării
Ocnaşul crez- al libertăţilor claxon –
Şi, inspirat, se va opune decăderii,
Urmând al predicii răsunet din amvon
...Oricâte geografice „minuni”,
S-ar întâmpla cu „sârma cea ghimpată”,
Prin minţi funebre de dimensiuni
Lumina tricoloră va răzbate!
Unul să rămâi – scris în mine, doamne...
Vindecă-mă, Doamne, de lumeşti păcate
Eşti surâsul meu pe noaptea-mi ce se zbate
Reticent scriindu-mi un verdict, mă lasă,
O, Preabunul meu ,ca-n tagma-mi priporoasă
Nişa să-mi descopăr – întru rugăciune
Iar să mă citeze-o repercusiune.
Când spre sfatul tău gândirea-mi se alungă –
Absolut spre care calea mi-e-ndelungă –
Bat înfrigurat... Şi uşa mi-o deschizi
63
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
„Unde eşti?”, mă-ntreb, când ai tăi fluizi
Mă rotesc, îi simt, evitând capcana...
Binecuvântează-mi spre Cuvântu-Ţi pana!
...Unul să rămâi – SCRIS în mine, Doamne!
Clipă de soare-răsare
Acrostih
Mă tulbură profund
Imensitatea sufletului omenesc.
Hore de stări
Aprind în mine celestul neordinar
E grația poeticului –
Libertatea zborului interstelar –
Aproape de inimile voastre
Arestate de inima mea
Impresionant de armonioase
Oră a sărutului cu împlinirea
Ne răspunde prin ea
Ecoul nostru din noi –
Select atunci când e vorba de dorul de Țară:
E singurul prin care rădăcina mai tare mă doare,,,
Inevitabilă clipă de soare-răsare într-o așteptare.
Moment singular
Toată admiraţia, prin această dedicaţie,
distinsei doamne Margareta Labiş,
care este nu doar sora poetului Nicolae Labiş,
dar şi o extraordinară declamatoare ce cucereşte
prin forţa cuvântului pe care o posedă
şi prin care, ascultând-o, îţi desluşeşti numele
adevărat
”Moartea căprioarei”...
și se cutremură o mână
de pe trăgaciul pândei
în timp ce salva dă greș,
lăsând meditația pe seama celor
care s-ar depăși în pornirile oarbe
și și-ar înfrânge din suflet infernul,
pășind pe urmele ”Cântării Cântărilor”
și a celor mărețe din ea
ce rămân lecție în delimitarea reperelor.
Să nu mai fiu decât această lume
Când nu aud un munte de ocară,
Am la picioare-o lume de iubire
Mâna-ți întind și-n strângere ușoară
Eternul e nebun de fericire.
La ora când mai este loc de cântec
Intru în el pe ușa poeziei
Amarul mi-l ascund și simt cum vindec
Fiorii, - ce-au uitat în om să-nvie.
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

Leg unul câte unul orice gând,

Odihna respirând cu armonia
Răvășitoarei clipe de frământ,
Extazul fiind sacra nebunie.

...Să nu mai fiu decât această lume

Cu cântecul de dor de poezie
Ursit a fi pocal cu apă vie.

Mă sprijineam în moarte de-un cuvânt

Mă sprijineam, în moarte, de-un cuvânt

Şi moartea-mi devenea o altă viaţă…
În simplitatea-mi nu-ncerc să dezmint Armina Flavia ADAM
Că oamenii sunt cei ce-i schimbă faţa.
Poem din turla bisericii
...Suntem în toate viaţa şi-a ei moarte
Printr-un cuvânt... Doar unul! ... Câtă forţă Nici nu mai știu de ce mi-ai spus
E-n gândul care tace şi desparte „m-ai uitat”,
Doi poli - în mijloc devenind o torţă! dacă era o dimineață ca toate
sau, pur și simplu,
Năvală de infern şi de ceresc, soarele înflorise la mine în pat,
E firea noastră împărţită-n două:
Reflecţie în rodul pământesc dacă tu străluceai în lumina aceea
E-acea care întruna te imploră amară, curbată,
Să sprijine în viaţă-o altă viaţă cu brațele desfăcute, cu pielea
Când nu puteam admite o bravadă de sfiala pielii mele
A morţii EVEREST... Un munte-gheaţă! înfiorată,
Când simți cum peste tine vrea să cadă!
...Mă sprijineam în viaţă de-altă viaţă, dacă tu ai coborât peste pântecul meu
Când moartea n-avea titluri de-mpărţit sau n-a fost
Şi-mi zgârâia tunelul în postfaţă, nimic mai mult decât o simplă părere,
Şi scris era pe el că... n-am murit. un scâncet
de zeu
Din rea-voință nimeni nu renaște... rotunjit pe de rost,

Bunul nume cine l-ar distruge? nici nu mai știu de ce mi-ai zis
Gură rea, ți-i interzis ”să-ndrugi „m-ai uitat” –
Verzi și uscate”, care să te-njuge se făcea că murisem
La stratagemele unor transfugi... că-n pieptul tău cineva m-a-ngropat,
Contează a-ți găsi un loc sub soare, că tu-mi culegeai flori de câmp,
Dar unul ce ti-ar proteja discretul brațe-ntregi,
Cuvânt , prin care, fără remușcare, așa cum doar slujitorii culeg
Te-ai obliga să fii și tu POETUL pentru regi,
Care-ar trăi străina bucurie
Ca pe a sa – cu pioșenie rostind se făcea că eram departe
Că fiecare Om e o mândrie, și tu îmi șopteai „te iubesc!”
Cu palma sa de Cer, pe-acest pământ. și-n tot acest timp ascultam
Din rea-voință nimeni nu renaște milioane de îngeri
De nu-L accepți în inimă pe Domnul, cum cresc,
El, răstignit, a înviat de Paște cum umblă desculți
Ca să salveze din ființă OMUL. prin cerul proaspăt cosit…

Primește, iubite, acest poem miruit,

sfâșiat –
în rana lui, crucea mea de pelin
precum turla bisericii
s-a-nălț. pârg

64
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

Ea era ireal de frumoasă – în frigul de-acum

mireasma ei se-ncrețea poemul e-o moarte cuminte,
în amurg un ecou
ca plânsul de greieri sub coasă, ce tulbură întunericul
ca frigul în ceața din burg, din fântână,
ninsoarea aceasta de flori
ea era ca un aer de miere, și cuvinte,
o toamnă, la pas, un înger
printre munți, vâinprin fuă.
toți sfinții-o iubeau în tăcere,
cu ceru-ndesat peste frunți, Distanțe lichide

ea era ca o iarbă amară – Mă voi târî

doar ochii-i, grădini la capătul acestui cuvânt,
de măslini, jumătate flacără,
certau înserarea-ntr-o doară, jumătate pământ.
cum ploaia lumina din crini, Auzi și tu cum liniștea crește,
cum inima ei de sare curată
ea era o icoană pe mare – ca un cuțit de aur se răsucește
un soare din flori o dată și încă o dată?
de cais, Nu e nimic ce mi-ai putea dărui.
poem de jertfit la-nchinare Lângă tine
doar noaptea, în vis, apa fântânii se preschimbă
în soare,
ea era o mireasă în flăcări – lângă tine, gândul meu alb
cât ar fi vrut să îi crești se înalță
pe sub pântec, precum în vis
să te reverși în ea, înmiit, o lacrimă călătoare.
furtună și cântec, Nu e nimic ce-ai putea
să-mi mai dai.
atât de singură, infinit de sfioasă – Când ești aproape,
de liniștea dintre gratii lumea e o ceașcă de ceai,
grea, o dimineață de toarta căreia
psaltire s-ar fi făcut ori priceasnă, ne-agățăm cu ambele mâini.
să-ncapi pe de-a-ntregul în ea. Să ne-aruncăm chiar acum
în paharul de ceață,
Poem în frig în lanul acesta de lumină
și grâu,
În poemele tale mereu în care eu, raiul tău de o clipă,
e zăpadă, de-o moarte,
sub carnea lor moale ți-ajung pânꞌ la brâu!
noaptea e-o rană Vino!
de suliță, Să ne-aruncăm chiar acum
în care luna în această iubire de carne,
se unduiește tăcută, în această uitare de lut,
precum un car de femei ca și când ploaia
curgând peste uliță, ca și când focul și iadul
încă n-au început...
în poemele tale Vezi tu,
gândul meu e un fum, distanțele nici măcar nu există
o cruce scăldată tu și eu
în cea mai lichidă suntem biete umbre pe-o listă,
lumină, arătări ce așteaptă
un rai din care picură să fie-ngropate-ntre nori...
miere de aur Pun rămășag că,
și cântec în cer,
cu gust de afină, chiar acum cresc milioane de flori,

65
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

milioane de îngeri apa căzând peste mine

cu chipul cernit! din aer,
Știi... Înainte de zori am murit din cer,
și n-am apucat să-ți mai spun din brațele tale,
că dragostea nu-i decât tu alergând prin ninsoare
un balon de săpun, cu creștetul dezvelit,
o liniște cum sunt cele cu picioarele goale,
din pădurile ne-ncepute,
necălcate de lupi, ori de urși, distanțele astea
ori de ciute... cu totul și cu totul lichide,
Știi, înainte de tine-am trăit noi –
fără să mă fi născut vreodată. două flăcări,
Am strigat: Sunt aici!, efemeride.
dar gura mea era cu lanțuri legată
și nimeni n-a auzit Poveste de iarnă
când lacrimile mele de piatră
s-au ofilit... O iarnă cu tine:
Câteva sute de kilometri foșnet de lemne pe foc,
îți jur, nu există, odaia în abur,
atâta timp cât dragostea-ncape buzele mele de zahăr,
chiar și-ntr-un colț înnodat de batistă, de soc,
atâta timp cât călcăm în iubire
ca-ntr-un altar de biserică, noi -
eu mre... două lanuri
acoperite de brumă,
Și ce e, până la urmă, iubirea? fantasme,
Buzele tale-atingându-mă-n zori, bule de aer,
corpul meu tresărind de-otravă,
ca o pasăre, de spumă,
ca o frunză,
doi nori înveliți două cădelnițe
într-o mare de pânză, împietrite-n altar,
poemul în care fiori mirosind a tămâie,
mă mângâi și mori, a roșu,
cafeaua, a jar,
urma de ruj de pe guler,
o înserare pe dealuri, doi sfinți scăpărând în tăcere,
un cântec de harpă, de fluier, cu brațele pline de flori
de pelin,
o căprioară ucisă sânii mei –
oglindită-n izvor, două păsări de miere,
limba ei moale, două cupe de vin,
încă mușcând rădăcini dragostea noastră –
din răzor, un psalm cum nimeni
ochii lacomi ai vânătorului nu a mai scris pe pământ...
rămas să admire
pârâul de sânge fierbinte, Vezi tu, e de ajuns
subțire, un singur cuvânt,
să facem din rană povești,
dimineața să împletești în mine cărare,
în care te zgârii pe spate să sufăr, cât crești
cu unghia roșie, lucitoare, ca o pâine, ca o fântână,
tandrețea și plânsul, ca o mirare,
fericirea în rate,
siluetele noastre zvâcnind o simplă magie
în pereți să provocăm o furtună
pe covoare, pe mare, în cer, în poem,
în frigul ce mușcă

66
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

sălbatic, haotic, în care un râu și-a săpat

din negrul, paradis de un ceas sau de-un veac,
din carnea adormire adâncă.
acestui blestem.
Am mâinile reci și oasele amorțite
În acorduri de chitară și-n noi Dumnezeu construiește poteci
din spini și cuțite
Poate, -ntr-o zi, mă vei ține în brațe
și buzele tale-mi vor apăsa pieptul și știu că de-ar fi să adorm
ca pe niște corzi de hârtie. chiar acum în brațele tale,
toți cerbii și toate ciutele
Îmi spui că sunt una la mie, s-ar strânge în vale
dar, te întreb, și de ar fi să mă poți săruta un minut
m-ai putea prețui ca pe-un rubin, și să mă ții pe genunchi,
ca pe-o icoană curată? în ochii mei ar înflori albăstrele
M-ai putea iubi atât de mult și flori de zăpadă mănunchi
încât să nu mai cânți niciodată?
și nici n-ai simți
Ai putea, în fiecare noapte cum strâng cu grijă în buzunare
să mă cutreieri spaimele astea curate, aldine,
și șoaptele tale să-mi fie dorul de ierni călătoare,
mireasmă de mure, de îngeri,
murmur albastru de greieri? cântecul aproape fierbinte
al unei mandoline
M-ai putea adora atât de mult pe mare,
încât să-mi așezi luna
pe clavicula stângă verdele apei
și dintr-o dată tot cerul să coboare în mine împletindu-mi cuvinte
și norii de var să mă strângă a somn,
de glezne, de subsuoară, a târziu,
de colțișorul de piele a uitare.
pe care l-ai sărutat prima oară?
Epistolă către un (ne)cunoscut
M-ai putea oare duce în vis
pe sub sălcii plângătoare, Ce-a mai rămas din noi?
să facem din pământ paradis, O simplă vâltoare,
din brâuri de sfinți o râșniță în care ne aruncăm
cingătoare? trupurile,
cuvintele
M-ai putea oare ține în tine la ceas de-nserare
o mie de ani și tot ce se macină
sau mai mult de atât, iese mai fin,
până ce părul mi-ar fi mai alb ca zăpada mai curat,
și aș uita că în zori m-a durut mai aprins,
fiecare acord
al trupului tău de tămâie, un fel de podoabă cu fir argintat,
de lut? un fel de floare
peste care a nins
Cântec de mandolină cu noi,
cu distanțele dintre două orașe,
E posibil să nu mă fi născut încă cu pacea dintr-un goblen
și doar umbra mea în care două fete incașe
să fie cea care te strigă acum, își spală mâinile
când raza de lună s-așază-n ferestre, pe-ntuneric,
în praful din drum.
tabloul acela aproape feeric,
Se prea poate să fiu cu gleznele albe,
coasta nordică dintr-o stâncă tulburător de cuminți,

67

apropiindu-se cu sfială
ca două ferestre,
ca două aripi de sfinți.
Știi,
mă gândesc mereu că, în cer,
umbrele noastre vor fi
mai străine
și n-o să conteze cine pe cine
iubește mai mult.
Ce aer dulce
să stau aici și s-ascult
cum respiri,
cum citești un poem,
cum liniștea vrea să se culce
în ochiul tău verde,
boem,
cum degetele mele se prind
unul câte unul de lună
și-i despletesc în șuvițe
lumina
și goana nebună!
Ce bucurie că ești
și că sunt,
că sub pantofii noștri pământul
e doar o felie de unt
pe care alunecăm
cu ochii închiși,
cu pleoapele răsucite,
cu toate simțurile
înzecit ascuțite!
Ce bine că încă mai ninge
cu fluturi,
cu flori de mătase,
cu pulsul fanatic
al acestei iubiri pentru care –
îți jur –
aș fi ne-ndoielnic în stare
să scot toată căldura din case
și s-o aduc chiar aici,
în mijlocul unui rai de zăpadă,
ca toată lumea din preajmă
s-o pipăie,
să o vadă!
68
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Daniela MĂRGINEAN
balet pe creasta valurilor
a îmbătrânit în mine tăcerea
umblu în vârful degetelor pe firul
ce trage după el soarele-n cascadă
ca un şir tremurând de furnici
duc cu mine nimicul care mă macină
ochiul de sticlă închis într-un bob de nisip
acoperind cu o pojghiţă de sete
apa ce mă înghite
pâinea care mă frânge în trupul ei
cum ar sfărma un bob de grâu în toate zilele
vinul ce mă bea cu sâmburii în dinţi
şoptindu-mă în gâlgâitul unei ploi
nu-mi sunt decât un popas înainte de trecerea
spre mama primordială
starea zero
ne vom întoarce la starea zero
când retina nu cunoştea forma
luminii ochiului tău
nici cuvintele nu se zbăteau în degete goale şi
flămânde ca o evadare
îmi dezleg mâinile de coloana de nisip
pe care am învăţat s-o clădesc
fir cu fir ca pe o zădărnicie repetabilă
tu -perpetuum mobile
zbor închis într-un ou
eu - coajă de cer
ne vom întoarce la starea zero
înainte de formă gust miros văz şi auz
ca într-o nefiinţă
oglindă
poate sunt doar un ger albastru
uitat în iarna asta nevrotică
suflat prin pânzele cerului
adânc şi continuu
şi parcă resetarea la starea de primăvară
mi-ar fi groaza cea de pe urmă
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

poate sunt doar un ger singurătatea se dezleagă de trup

sau o scânteiere de gheaţă şi pleacă în lume să vândă iernii
prin propria rătăcire copaci desfrunziţi.
ori respiraţia umbrei ce pleacă din rol
ca într-o vindecare de sine eu te îmbrăţişez precum setea o ploaie
şi nu ştiu de ce-mi eşti primăvară
sunt oglindă cu mine
îmi joc cartea pe cealaltă parte singurătatea ca zăcământ
întoarsă cu faţa în Dumnezeu
visele trenurilor trec prin noi
drumul se prelungeşte ca prin nişte gări fără peroane
aşteptăm cu speranţe înnodate una de alta
ca o umbră între trupuri precum frânghia unei evadări
dincolo de zid sosiri şi plecări programate
păsările de ceaţă înghit zborul
păsări cu aripi sub coaste şi-au înghiţit zborul
la ora fixă îmi agăţ singurătatea în uşă stau în colivii cu uşi deschise spre cer
dau de veste celor ce nu vor trece pragul dar nu mai ştiu decât mersul pe sârmă
că timpul devine ireversibil
ne adâncim în tristeţi ca într-o mină
e o haină veche din care cu sârguinţă cărăm zi de zi
pe care o port din când în când găleţi cu spaime şi griji
pentru că aduce cu ea uitând că în noi
mireasma copilăriei pacea e cel mai curat zăcământ
şi trăiesc o clipă ca într-o barcă
pe o mare roşie trăim în singurătăţile noastre
cu cerul albastru deasupra ca în nişte gheţari
şi valuri zbuciumate în mine pe care doar iubirea îi poate topi
în mări de viaţă şi de zâmbet
atunci singurătatea ar fi regăsire toiagul credinţei le-ar putea despica
până când păsările de ceaţă iar drumul ne-ar duce
se fac umbră între trupuri cu cât mai adânc
cu atât mai aproape de lumină
dans de verde ce lumină
lui Rareș
ce lumină Doamne
prinde acest poem peste moartea ghemuită în sine
aşa cum prinzi un sâmbure între dinţi ca o întoarcere în sferă
să simţi verdele zbătându-se ca un legământ de iarbă
ca un vulcan de mătase pe glezne flămânde de mers
din moarte spre naştere
prinde-mi palmele şi braţele din piatră în frunză
şi păsările zvâcninde din cenuşă în flacără
din acest trup ce mă închide ce lumină Doamne
ca pe o umbră în clepsidră
ori ca pe o linişte într-o simfonie cu aripi şi harpă despărțirea apelor
şi firul acesta de iarbă plăpând
ce respiră-ntre noi aproape ape sunt ochii mei
şi face departele aproape hai drumul acesta mă trece
frânge-l cu liniştea paşilor tăi cu atâta însetare
şi nu mă mai strigă
iele 1 decât tăcerea cuielor
şi ochii tăi ce mai aşteaptă o mână de zile
când ating noaptea cu genele
îmi zvâcnesc în piept se îneacă plânsul cu mine
copite de cai sălbatici tată
ce-şi caută pădurea mai stai

69
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

------------------------------------- De parcă bat cu linguri în castroane

Daniela Mărginean, născută la 3 iulie 1974, în Toți deținuții din infern venind.
oraşul Iernut, județul Mureş.
Absolventă a Facultății de Psihologie şi Științe Scot cuie de pe Crucea Mântuirii,
ale Educației din cadrul Universității Babeş-Bolay, Să-i cadă brațul cel ce-a țintuit
Cluj-Napoca. Pe el, răscumpărarea omenirii,
Volume de poezii: Zăpezi de soare, Editura De două mii de ani, necontenit.
Genius, iulie 2017; Setea din palme, Editura Rafet,
2018, volum premiat in cadrul Festivalului Internaţio- Scot cuie dintr-un gând încins cu stele,
nal de Creaţie Literară „Titel Constantinescu", ediţia a Plesnească toate umbrele din vis,
XI-a Râmnicu Sărat, cu Premiul Octavian Moşescu. Țâșnească strălucirea dintre ele,
Parcurs literar: apariții în revistele Cenaclul de Să fie întunericul învins!
la Păltiniş, Litart, OltArt, Sintagme literare, eCreator,
Urmuz, Actualitatea literară, Dor de Dor, Melidoni- Se-apropie ceasul
um, Boem@, Cafeneaua politică şi literară. apariţii în
antologii, precum:Almanah Sintagme Literare, Amba- Pe maluri de ape se-adună românii
sadorii Maramureşurului, Izvorul cuvântului – Prie- De sete de țară… de sete de trai,
teni, vol 1 şi vol 2, Cenclul Ecreator 1, Caravana Să stingă urgia, s-alunge păgânii
prieteniei. Ce calcă-n picioare bucata de rai.

Pe malul dreptății, pe malul unirii,

Se-adună poporul prea mult oropsit,
Ce tace supus ne-ncetat răstignirii;
Poporul răbdării - popor urgisit.

Se-apropie ziua, se-apropie ceasul,

De-atâta-ndurare sătul pe deplin,
Despică și zarea și munții, cu glasul,
Pornind înspre cuibul de vipere plin.

Mai mușcă dușmanii, mai cată scăpare,

Emilia AMARIEI Dar crește furia în care mocneam.
Sub furci ascuțite, cazmale, topoare,
Zdrobim vânzătorii de țară și neam.
Scot cuie
Răcnește în piepturi urgia răbdată,
Scot cuie-acum din palma sângerândă
Ne trece prin oase tăiș de cuțit,
A trudei ce-am ascuns-o-n brâul ros,
Ne-ajunge durerea din trasul pe roată!
Care-a săpat în carnea mea flămândă
A noastră-i puterea, popor înfrățit!
Și vaiete din trupul meu a scos,
Ferește-ne, Doamne…
Scot cuie din picioarele zdrobite
Ce-au rătăcit desculțe printre psalmi,
Ferește-ne, Doamne, de ape secate,
Cătând în cortul milei nesfârșite,
De creiere stoarse, de gânduri spălate,
O pânză de întins sub pașii calmi,
Întoarce taifunul furiei din ușă
Și focul ce face din vise cenușă,
Scot cuie dintr-o bârnă putrezită
Ce-a stat sub podul casei bătrânești,
Ferește lumina de smoală și poate,
Să pot tăia cu mintea ascuțită
Pleca-va pustiul din stelele toate,
Tot vuietul străin de la ferești.
Închide cămările pline cu gheață
Din care cad stropii tristeții pe față,
Scot cuie din pustiul amintirii
Celei de negre zile ce-au trecut,
Ferește trecutul să-și afle călăii,
Cu cleștele din patima trăirii,
Și limba de ceas de opritul bătăii,
Ce răni deschise-n ceruri a făcut.
Prezentul îl smulge din ghearele morții,
Destramă blestemul din inima sorții,
Scot cuie rupte, sârme și piroane,
Sub răngile de fier le-aud pocnind,

70

Ferește-mă, Doamne, de focul durerii
De inima frântă sub cizma puterii,
Ferește poporul întreg de mândrie
Ce merge-naintea căderii sub glie,
Ferește-ne țara de vremuri deșarte,
De mâna ce-n multe fâșii o desparte,
De ura născută din monștrii masonici,
De false istorii trecute în cronici,
Ferește-ne, Doamne, de noi, ne ferește
De trupul de râmă, de glasul de pește,
Ferește-ne gândul de furci și topoare,
De plebea ce-ndură… de mila ce moare…
Mi-e bine la superlativ
Mi-e bine la superlativ,
Mi-e bine... care-i ironia?
Mai absolut, mai relativ,
Mi-e rău, dar bine-n România.
Mi-e bine rău, dar rău de tot,
Merg înainte de-a târâșul,
Căci nu găsesc un antidot
Să îmi frâneze coborâșul.
Dar care rău, nu-i rău deloc,
Ne satură de tot nitriții!
Prea mulți deștepți, nu mai e loc
Să iasă-n față erudiții.
Mi-e tare bine, rău nu-mi e,
Robesc pe câmpuri ca tehuia,
De ce or râde stelele,
Oare de ce pământu-i huia?
E bine, dar ceva-i șubred,
E bine, bine, bine, bine...
Repet până încep să cred
Că binele-o să se dezbine.
Nu-i rău deloc, nu-i rău deloc,
Ce dac-am lanțuri la picioare,
Ce dacă sunt un dobitoc,
Cu nasul în posterioare?
Ni-i bine-bine, nu-i așa?
Dar ne mințim că-i bine foarte!
De falsuri când ne-om detașa,
Vom fi doar niște muște moarte.
Și-i bine-rău, și-i bine-rău,
Ce amalgamuri! Ce ghiveciuri!
Sunt pozitiv… dar nătărău
Și caut soarele prin beciuri.
71
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Și de n-o fi, și de n-o fi,
Să curgă rău pe ape line,
De mâine poate-oi răsări,
Din flori de rău în flori de bine.
E rău, dar bine. Pozitiv
Gândește, omule, gândește,
Căci răul la superlativ
De după viață te pândește…
Ce… n-ați văzut? N-ați întâlnit
Să- iasă fluvii dintre maluri
Să fie totul nimicit
Când apa lină face valuri?
E timpul vindecărilor de patimi
Priveam prin a trecutului fereastră,
Cântam pe ramul unei vieți pustii,
Dar nu știam că pasărea măiastră
Tânjea de dorul trilurilor vii.
Am stat o vreme-n cumpăna tristeții
Și-am fost o-ntunecare fără rost.
M-am dezbrăcat de anii tinereții,
I-am aruncat, de parcă n-ar fi fost.
Am tot privit trecutul peste umăr,
Dar spre-a trăi prezentul răsărit,
Voi înceta tristețile să-mi număr
Și voi privi spre cerul însorit.
Las ramurile goale și-mi iau zborul
Spre înfrunzirea codrilor de tei,
Iar tu, iubirea mea, aruncă norul
Ce mai umbrește încă ochii mei.
E timpul vindecărilor de patimi,
E timpul de tristeți să mă dezbrac.
Mă scutur de durere și de lacrimi,
Veșmântul bucuriei îl îmbrac,
Iar când ridic privirea înspre stele,
Văd razele trezirii, deslușit,
Și pasărea din mine, printre ele,
Înalță-n cer un tril desăvârșit.
Nu-mi plânge, pădure
Aud câteodată cum strigă pădurea,
Îmi bubuie-n poartă cu pale de vânt,
Mă bate iar gândul și timpu-i aiurea,
Stejarii dau semne de frig, tremurând.
Și iar mă trezesc când îmi șuieră munții
Cu frunze-n urechea de humă și flori,
Iau visul căzut de pe marginea punții
Și-i rezem pe frunte pleiade de sori.
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

Cu tot universul în El, tremurând,

Dau veste pădurii că zori se revarsă Cu focul, cu apa, cu stâncile-n piept,
Și vine lumina din cer prin frunziș, Cu visele cele pe care le-aștept,
Iar noaptea pe fusul de foc va fi toarsă, Cu valul ce poartă oceanele-n zbor,
Spre-a nu-ncremeni peste zări curmeziș. Cu zarea cea scursă pe ape de dor…

Nu-mi plânge prin sânge, pădure, nu-mi plânge!
Potopul de ape din ochii tăi verzi,
Pe suflet m-apasă, mă doare, mă strânge,
Cum doare copacul pe care tu-l pierzi.
Ascultă-ți, pădure doar seva când urcă
Spre ramul cu muguri ce încă mai dorm,
Căci strigătul tău din genuni mă aburcă,
Să-ți vindec durerea și-apoi să adorm.
Doar muzica…
Topindu-mă-ncet, ca un cântec ușor,
Privesc, mă închin, mă uimesc, mă-nfior
Și tot mai suspin, mai tânjesc, mai oftez.
Nu știu, mă topesc? Mă strecor? Mă botez?
Sau caut filonul din cosmicul dans
Să-i prind armonia, să-l prind în balans…
Doar muzica știe procesul deplin
Și-n fața minunilor ei mă înclin,
Mă tulbur, mă bucur, scântei răscolesc,
Iar focul se-aprinde. Mă ard… mă topesc…

Mă voi topi între notele calde

Ale unei sublime, cerești serenade,
Voi fi ca o lacrimă-n crinul din vale,
Voi curge adesea pe urmele tale…

Mă ard, mă topesc... mă dizolvă... mă curge

Iar viața din mine se scurge
Pe iarbă, pe flori, pe luceferi, pe lună,
Iar sunete mii, descompună,
Tăcerea cea lungă, nebună,
Pentru că eu... mă voi topi astă seară
Ca lumânarea de ceară
La focul aprins din fitilul tăcerii,
La focul cel viu al plăcerii… Emilia DĂNESCU
Mă voi topi... simt cum carnea ușoară Tot mai sus
Desprinsă de oasele-mi... zboară,
Se sparge coconul de fier și betoane Mă locuieşte un măr
De parcă-l zdrobesc camioane de o vreme...
Și văd cum fiorul din mine lumină,
Cum ies diamante din mină, Şi-a înfipt adânc
Iar Schubert… mă prinde de mână... rădăcinile
în tălpile mele.
Mă scutur de mine, mă duc, mă ascund,
Să nu mă mai tragă durerea la fund. Ne ţinem de urât
Firescul din toate ce sunt împrejur singurătăţilor.
Să nu mi se-ntoarcă… îl jur!
Să pot răsări după multe furtuni Şi creştem împreună,
Din patimi, din dor și cărbuni privind în sus,
Voi scrie pe boltă cu note de vals, tot mai sus.
Spre-a șterge trecutul cel fals.
Surâs tricolor
Mă voi topi.. voi luci… voi iubi,
Ca lava fierbinte voi fi! Un vis aveam cândva...
Cu patima strânsă în mine de-un veac, visam să zbor
Cu Strauss, cu Schubert, cu Bach... peste ocean.
Pe stânca topită a gândului meu Şi am zburat pe umerii
Ia chip, lăcrimând ca un cer, Dumnezeu. păsării cu aripi de foc.
Cu inima lumii în pieptu-i bătând,

72
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

De bun venit, până şi A venit toamna peste noi

Statuia Libertăţii
m-a întâmpinat cu În dimineaţa asta te-am privit
torţa ei aprinsă. cum dormeai pe umărul meu,
susurând uşor.
S-au aliniat zgârie-norii,
soldaţi disciplinaţi, Zorii aruncau raze arămii
dându-mi onorul. peste chipul tău...

Şi un curcubeu peste A venit toamna peste noi,

Cascada Niagara uitând să ne dea de veste...
mi-a surâs tricolor.
M-am cuibărit femeie lângă
Despre tine, mărule, măr! sufletul tău de bărbat.
Aş fi vrut să te ating,
Prietenul meu, mărul, să te am doar al meu,
mi-a spus să scriu să te iubesc cum nimeni alta.
despre el
un poem, două poeme, Aş fi vrut să te trezesc,
poate o carte... să-ţi şoptesc:
Eu l-am rugat Hai să tragem perdeaua
să aibă răbdare. peste lumea întreagă!
Şi să ne învelim iubirea
Am scris despre pietre cu toamna asta...
şi despre umbră
cu vocile ei cu tot.

Prietenul meu, mărul,

m-a aşteptat.
Şi a trecut un timp,
încă un timp, alt timp...

Acum, uite,
a venit vremea, scriu
despre tine, mărule, măr!

Pomul Fericirii

Cândva am ascuns în
Pomul Fericirii Emilia PLUGARU*
câteva vise, câteva dorinţe, Chișinău
fructe amărui
cu gust de toamnă târzie. A sunat aseară, mama…

În fiece noapte
mi-am vindecat singurătatea,
încercând să culeg
fructul oprit.
Degeaba!
Singurătatea mea se învecina
cu o lacrimă,
lacrima îngerului păzitor
care-şi uitase batista acasă...
Oare, cine s-o şteargă?
M-a sunat aseară mama și mi-a zis că totu-i bine,
Are bani, are de toate, doar că-i este dor de mine…
M-a-ntrebat dacă-n străini viața este mai frumoasă,
Dacă nu mi-e dor de țară, dacă nu mai vin pe-acasă…
Nu, zic, mamă, nu mi-e dor, poate-un pic mi-e dor de
tine…
Dar în rest, la ce să vin? cine mă așteaptă, cine?
Așa e… a răspuns mama, pe la noi a nins prin sat,
Ce frumos astăzi zăpada peste case s-a-nșirat…
Și am plâns, căci de zăpadă și de iarnă-mi este dor,
Dar oricum, chiar și așa, amintirile mă dor.
– Nu vin, mamă, pe la voi, stă gunoiul după ușă,
Iar când vreți să faceți focul, vă mânjiți toți de cenușă
.Apă nu aveți prin case și fântânele-s secate,

73
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

Altfel lumea azi trăiește și așa nu se mai poate…

Mama, tristă, a șoptit: – Fă cum știi și fă cum poți, Ne vor bate la fereşti,
Dar oricum, mi-e dor de tine și mi-e dor, și de ne- O să stăm ascunşi prin case,
poți… Ca să depănăm poveşti...
– Lasă, mamă, trece dorul, poate-n vară voi veni, Vom privi cum plâng pe-afară
Când o fi iarbă pe luncă, când bujorul va-nflori… Arbori trişti, bătuţi de vânt,
Nu fi tristă și mai sună, dacă vrei și eu te sun, Cum din aur, toamna face
Ți-am trimis bani și mâncare… e cadoul de Crăciun. Murătură pe Pământ.
– Hai, la revedere, mamă…a zis mama și-a închis, Frunze vechi, murate-n ploaie,
Parcă-o văd cum, în cămară, plânge-n hohot, știu pre- Cu tristeţi amestecate,
cis. Ce parfum ameţitor...
Are lângă ea un câine și mai are și-un motan, Ce frumoase sunt azi toate.
Îi iubește și toți trei fac Crăciunul an de an… Ploi mărunte, ploi tăcute,
O fi poate-o săptămână de când mama n-a sunat, Mohorâte, triste, reci...
Mi-este grijă, ce-o fi, oare? Și-am pornit la drum, spre Câte nostalgii şi gânduri,
sat. Toamnă, laşi atunci când pleci...
Avioane, gări și trenuri, îmbulzeală, drumu-i greu,
După-atâta stres și lacrimi am ajuns… în satul meu. Din trupul toamnei, izbucnind...
Parcă nici nu-mi vine-a crede, ninge lin, drumu-i pus-
tiu, E cald de parcă-i luna mai...
Totu-i alb, foșnește neaua, mică iar aș vrea să fiu… Ce-o fi cu toamna asta oare?
Am strigat de pe la poartă: – Mamă, ce s-a întâmplat? O rămurică din salcâm
A ieșit mama în ușă: – Telefonul s-a stricat… În plină toamnă-a dat în floare.
Două săptămâni cu mama, am uitat de țări străine,
Sunt din nou copilă mică, râdem, plângem și ni-e bi- Prin frunze șterse, obosite,
ne…. Ciorchine alb, ca un parfum...
Sub streasină, o randunică,
S-a acoperit cu frunze… Cu gandul e deja la drum...

S-a acoperit cu frunze iarăşi casa. Ciorchinele e far-de rod,

Nucul de la colţ i-a scuturat lumină... Un alb imaculat și pur,
Cineva îmi bate insistent la uşă, Si nicio floare pe alaturi...
Nu aştept pe nimeni azi sa-mi vină. Doar frunze veștede in jur...

Merg, deschid şi văd că Toamna e în prag, S-a rătăcit, a-mbobocit

O indemn să între liniştită-n casă, Din dorul toamnei de-a-iubi...
Stam, vorbim de parca-ami fi surori, Cu iureșul de ploi și vânturi
Nici nu stie Doamna cat e de frumoasă... Chiar înseși toamna-l va strivi...
A luat cu ea atatea daruri,
Mi-a adus un coş cu mere coapte, Dar a trăit o clipă sfântă...
Nuci şi struguri, prune si prăsade, Dar a trăit ca-ntâia oară.
Şi gutuie ca să-mi lumineze-n noapte... Din trupul toamnei izbucnind
Mi-a soptit că nu-o să stea prea mult, Un strop curat de primăvară...
Poate-o lună, sau poate că două,
Cum să îndrăznesc să o alung În sat stăpână-i, Toamna...
Când afară-i burniţă şi plouă?
Dar demult e totul alb în jur... Pe drumul cel de ţară
Şi demult e iarăşi primăvară... Desculţi şi dezbrăcaţi
Toamna însă nu mă părăseşte Ne întreceam la fugă,
Şi ce cald, si ce lumină e-în cămară… Cu vântul eram fraţi.
Şi satul era viu,
A uitat toamna de noi Şi nucii viguroşi,
Părinţi frumoşi aveam,
A uitat toamna de noi Şi noi eram frumoşi.
Şi e bine c-a uitat, Şi toamne cu ploi calde,
Căci de burniţe, de ploi, Şi hore cu avânt,
Ce-or să curgă ne-ncetat Când mustul saltă-n spumă
Nu scăpăm şi într-o zi Ce chiote, ce cânt!

74

Bunei cu plete albe
La vorbă pe la porţi...
Să îi saluţi, copile,
Şi cinstea să le-o porţi.
Aşa îmi zicea mama,
Aşa m-a învăţat.
Îmi amintesc povaţa
Şi-acum când trec prin sat...
Păşesc pe ulicioară,
Dar satul parcă nu-i,
Văd case peste case
Ce par a nimănui.
Nici cânii nu mai latră,
E linişte de tot
Şi rar de vezi la poartă
Bunică cu nepot.
Prin curţi bătrâni în cârje
Împovăraţi de ani.
Prin case părăsite
Bătrâni rămaşi orfani.
Bătrâni cu suflet trist
Şi ochi înlăcrimaţi,
Copii, nepoţi şi rude,
Sunt toţi acum plecaţi...
În sat stăpână-i, Toamna
Şi plouă cu rugină.
Mă-apropii, bat la poartă,
Se-aprinde o lumină,
Un licăr de speranţă,
Şi amintiri vin roi:
- Deschideţi, mamă, tată!
Eu m-am întors la voi!
Hai, vino cu mine la masă... ·
Hai, vino cu mine, la masă,
În spatele-acestei păduri,
Să-ți fur o privire frumoasă,
O scânteie din ochi vreau să-mi furi…
O scânteie ce te v-a-nsoți
Pân-la cel mai curat luminiș.
Tu nu știi, dar pădurea se pare
Te admiră și ea pe furiș...
Ne cunoaște pădurea, ne știe
De când încă eram doi micuți,
Doi copii, eu și tu, alergam
Pe carari, după fluturi, desculți...
Vai ce Toamnă, o Toamnă-Lumină,
Și ce ochi de copil mă privesc
Dintr-o rază de soare, din frunze?
Să le zic cât de mult te iubesc?
Ți-am adus un buchet de vâzdoage,
Se împrăștie-a toamnei parfum...
Nu credeam c-o să vii, te-am zărit,
Ți-am văzut silueta pe drum...
Mai rămâi lângă mine, la masă,
În spatele-acestei păduri,
75
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Să-ți fur o privire frumoasă,
O scânteie din ochi vreau să-mi furi...
Eh, satule, cu nuci bătrâni...
De câte ori mi-aduc aminte
De tine, satule, să știi,
Atat de viu imi esti in minte,
Dar azi ai străzile pustii...
Îți vad casutele lăsate
În voia sorții, au plecat
Copiii tăi, sunt toți departe,
Ce mult s-au mai înstrăinat...
Hai, cheamă-ți fiii înapoi,
Măcar pe-o zi, măcar pe-un ceas,
Să te privească dărâmat
Și-apoi să-ți zică bun rămas...
Să vină prin mașini luxoase
Și cei ce nu-s plecați prin lume...
Voi, nucilor, străjeri cuminti,
Ce țineți minte orice nume
Și orice pas trecut pe-alături,
Să vă-ndreptați în fața lor,
Să fremătaţi uşor si tainic,
Poate treziţi în ei un dor.
Un dor de mamă și de tată,
Un dor nebun de nuci bătrâni
Și plâng cum plângeți voi acum,
Și vin în sat ca buni stăpâni...
Și va fi iarăși primăvară
Cu sărbători, cu hore, cânt...
Eh, satul meu dintre coline,
Tu astazi nu mai ai cuvânt...
De câte ori mi-aduc aminte
De tine, satule, să știi,
Te vreau din nou cu datini sfinte
Și larmă multă de copii...
Cu bunica de mânuţă
Cu bunica de mânuţă
Merg pe uliţă, prin sat,
În rochiţă cu buline
Bunicuta m-a îmbrăcat.
Mi-a pus fundă în cosiţă,
Am mărgele şi cercei.
Buna îmi zâmbeşte, însă
Lacrimi văd în ochii ei…
O cuprind şi o sărut:
– Vai bunică, bunicuţă,
Am crescut, nu mai sunt mică,
Azi te duc eu de mânuţă.
O să strig în gura mare,
Ce frumoasă-i buna mea!
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

Ochii ei sunt ca şi cerul,

Părul ei e ca de nea!

Plec şi mâine la plimbare,

Nu o las pe buna-n casă,
Veau să ştie toată lumea,
Ce bunică am, frumoasă!

Mai rămâi în priviri de copii...

Se leagănă vara cuminte

Pe spicele coapte de grâu
Și cerul albastru se scaldă
În apa tăcută din râu..
S-a copt pân-și iarba pe dealuri, Ion HAINEȘ
Iar vara cu chip obosit
Se lasă-n genunchi și sărută
Pământul fierbinte, trudit. Daimonul
Spre nori ciocârliile cântă,
E zarea albastră, senină, A coborât asupra mea Daimonul
Pe aripi de fluturi e pace, i-am simțit aripile de aer inspirându-mă
Dar toamna-n curând o să vină... s-a așezat liniștit pe umărul meu
În culcușul cel verde de frunze și a început să-mi dicteze să-mi șoptească
Apar și culori ruginii, cuvinte pe care atunci pentru întâia oară
Vara draga, te rog, zăbovește, le descopeream le scriam ca-n transă
Mai rămâi în priviri de copii... transfigurat iluminat aureolat
tocmai căzuse prima zăpadă
-------------------------------- fulgi mari ușori plutitori
*Emilia Plugaru s-a născut la 17 iunie 1951 în satul Cetireni ca niște îngeri diafani
de lângă orașul «de graniță» Ungheni (Republica Moldova), purificau pământul
în familia Ion și Maria Ciobanu. Din copilărie a început să camera mea se luminase deodată
picteze și să scrie, manifestându-se în special la școala din icoana Maicii Domnului protectoare
satulnatal, pe care o absolvă în 1968. Se află în dilema de a mă privea cu ochi cald matern
alege între visul de a scrie și cel de a picta. Alege pe ulti- insuflându-mi încredere putere
mul, urmând Facultatea de Arhitectură și Urbanistică a de a ține creionul în mână
Institutului Politehnic din Chișinău, lucrând mai apoi în de a mă elibera de o povară
calitate de arhitect. Se căsătorește, crește patru copii, lăsând
cariera de arhitect și îmbrățișând-o pe cea de mamă. Între
a sufletului pe care o țineam ascunsă
timp, însă, își dedică o mare parte a timpului pentru scris și iată respir în sfârșit înseninat
astfel încât, în 1996, cele două mari visuri din copilărie se privind cu mirare-n oglindă
regăsesc în debutul său literar. Publică volumul «Sunt ele- portretul unui frate al meu
vă-n clasa-ntâi». cu versuri și desene de colorat pentru co- un frate geamăn de care nu știam
pii. Urmează alte opere literare pentru copii care îi poartă și care acum îmi zâmbește calm
semnătura, apreciate de comunitatea culturală românească și înțelegător.
distinse cu premii la diverse concursuri literare.. Concomi-
tent, începe a stăpâni arta olăritului, încât, în present, se Teamă
manifestă cu success și în arta ceramicii, realizând diverse
obiecte artizanale foarte apreciate. În iulie 2018, i-a apărut a
doua carte de versuri pentru copii «Anotimpuri colorate»,
Mi-e teamă să rostesc un cuvânt
ilustrată în acuarelă de către pictorul Ion Cârchelan. că se și face de îndată
seară sau dimineață.
Am primit revista Rotonda valahă. Nr. 10. Mul- Mai bine tac,
țumesc. Arată foarte bine. Are de toate. Mă simt onorat să dar și tăcerea inventează cuvinte,
apar într-o asemenea revistă de prestigiu, alături de nume păsări, ploi abundente.
importante ale culturii și literaturii române, alături de cole- Închid ochii și văd
gii și prietenii mei de la Bucurestiul literar.și artistic. peisaje de vis, ninsori
La mulți ani și multă sănătate și putere de muncă! și fulgi mari
Cu stimă, căzându-mi pe pleoape.
Ion Haineș Mi-e teamă să țip,
să ies din singurătate,

76

să nu sperii anotimpurile,
să nu înghețe respirația mea.
Mângâie-mi sufletul
și hai să ascultăm
în tăcere
căderea stelelor.
Cobor adesea
Cobor adesea la Dunăre-n vale,
doar în gând, doar în gând,
se-aude un cântec grav din cavale,
pădurea-l îngînă, murmurând.
Cu ochi mirați mă-ntorc în amintire
și-aș vrea să nu mai plec, să mai rămân,
dar telegramele îmi dau de știre
că nu mai sunt pe viața mea stăpân.
Și telefonul sună-n disperare,
televizorul l-am închis, dar, vai,
claxonul mă trezește din visare,
și ce frumos și tânăr mai erai!
Cobor adesea la izvorul care
mai susură discret în mintea mea
și pe cărarea-ngustă mi se pare
că văd căzând în calea mea o stea.
În heleșteu prindeam cu mâna peștii,
mă scufundam în apă la adânc,
acum ghicesc destinu-n fundul ceștii
și-mi vine, fără voia mea, să plâng.
Mirosul ierbii cosite
Mirosul ierbii cosite
îmi umple plămânii,
miroase a lumânări,
a candelă, a toamnă.
Cerul e ca un clopot imens,
iar Dumnezeu s-a coborât
pe pământ, mântuindu-ne.
Merele s-au copt,
nucile , castanele stau să cadă,
miroase a miere,
a lapte muls proaspăt,
a rugăciune.
Sfințească-se numele tău,
precum în cer, așa și pe pământ!
Singur
Sunt singur în acest oraș furnicar,
nu comunic decât cu mine însumi
târziu
77
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
și nu sunt sigur că gândul
atinge ființa profundă,
merg buimac pe lângă ziduri,
mă lovesc de oamenii grăbiți,
ca de niște copaci
răsădiți pe străzi
ca niște stâlpi neluminați.
Sunt orb,
doar la geamul tău e o lumină.
_Hai, vino,
ia-mă de mână,
și salvează-mă,
sunt cel mai singur
în acest oraș furnicar.
Partea nevăzută a Lunii
Iubito, ți-aș putea arăta
partea nevăzută a Lunii,
fantasticele ei peisaje,
fioerdurile, adâncimile amețitoare,
cristalele, lacurile înghețate,
munții și văile,
neînscrise-n hărți, necunoscute,
aș putea să le dau numele tău,
am putea pluti, imponderabil,
peste spații de vis, selenare,
nebănuite, necercetate, inefabile,
le-am putea popula cu grădini suspendate,
cu animale și păsări,
cu mări și oceane,
cu muzici inedite, neinventate,
am putea făuri împreună
o nouă cosmogonie
dacă, la un simplu gest,
ai încălzi cu respirația ta
aerul rece care mă înconjoară,
însuflețindu-mă.
A venit toamna
A venit iar toamna, ca un val
de mare răcoritor,
vindecându-mă de soarele arzător,
înăbușitor, sufocant,
în timp ce tu îmi prepari
cu dragoste o cafea,
aburii ei aromați mă predispun
la visare și iată, văd, simt
cum ploile de altădată
ne udau până la piele,
când, tineri, alergam
prin iarbă pe câmpia
nesfârșită, încercând, fericiți,
să atingem orizontul.
Astăzi, vai, ne-a rămas
doar nostalgia unui timp
ce nu se mai întoarce
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

niciodată, dar toamna, chiar dacă ochiul va plânge,

cu briza ei răcoritoare, inima va sângera,
ne pune să ascultăm vei urca dealuri,
în surdină o muzică vei traversa prăpăstii,
liniștitoare, calmă, vei trece prin păduri întunecate,
de împăcare cu lumea. prin tuneluri, peste poduri
de sub care vor ieși
Ne cheamă marea oameni în piele de urs,
amenințându-te, înfricoșându-te,
Ne mai cheamă încă marea, până să ajungi la tine,
cu respirația ei ritmică, profundă, la tine cel adevărat
cu zbaterea ei înspumată, și să știi că niciodată,
cu liniștea ei incredibilă, absolut niciodată, nu vei fi singur,
cu albastrul-verde-al culorilor schimbătoare, așa să știi.
acum, când , îngropați în zăpezi nesfârșite,
simțim nevoia unei deschideri
spre infinit, cu nostalgia
aruncării în valuri, în mângâierea
blând catifelată a apei, renăscuți,
ca într-o nouă geneză.
Ne cheamă marea, cu briza ei
răcoroasă, cu coamele delfinilor
defilând sub lună,
cu serile și nopțile de vis,
cufundați în tăcere,
pentru că la mare, între noi,
nu mai e nevoie de cuvinte.

Să nu uităm
Mihai NICULESCU
Să nu uităm ce ne-a legat întâi
Tu tinerețea și destinul meu rămâi
Eu poate pentru tine dor matur Caravana
Dintr-o scânteie totu-a luat contur
Colier de cămile
Să nu uităm de nopțile de vis pe sanul ars al pustiului
În care în tăcere mi-ai promis rumega liniștea...
Că vei fi viața mea înmiresmată E-atâta nostalgie
Fără fisură și fără de pată. în pasul lor păros
supus si nelumesc
Hai să uită o clipă de nevroze că soarele se travestește-n lună
Și s-o îmbrățișăm din nou pe Rose și aburul în briză răcoroasă...
Acea fecioară pururi sclipitoare
Făcută din iubire și mirare. Numai șarpele galben
rămâne credincios nisipului
Dialog cu fiul și se visează în același loc.

Fiule, iată Calea, Taina

un drum cu obstacole, dar drept,
sunt probe pe care trebuie Nopțile
să le treci cu inima curată, își petrec toată ziua
nu te lăsa atras de tentații, prin pivnițe și prin poduri,
de dulci ispite, care te vor abate printre păianjeni
din scopul tău, și grămezi de cartofi
astupă-ți cu vată urechile,
leagă-te, ca Ulise, de catarg, Câteodată,
rămâi surd la cântecul când li se urăște
înșelător al Sirenelor, de umezeală și liniște,

78

ies la lumină
ăn pletele țigăncilor...
Sfârşit de toamnă
Zăpezile adulmecă pământul ,
vor năvăli curând în lungi ninsori,
sunt singur, Azazel, doar vântul
îmi clatină fereastra uneori...
şi gândurile atât de greu îmi sunt
de desluşit, ca semnele aztece,
îmi pare universul strâmt
în infinitul surd şi rece . . .
Ce-nseamnă soartă, Azazel, ce lege
ne stăpâneşte visul nenăscut?
căderea frunzelor, cine-o-nțelege?
şi dorul. . . din ce abur e făcut?
de ce apune soarele ? şi cum
răzbesc prin ceață păsări călătoar?
când se desprinde flacăra de scrum?
şi dragostea . . . de ce e pieritoare?
Alt simț al spațiului
Era un pui de colibri
închis de Nastratin în cușca largă
făcută pentru lei sau urși polari...
Ar fi putut sa plece înspre zări
mai limpezi și mai însorite
dar grațiile lungi... i se părea
că țin închisă lumea din afară
(astfel ce rost ar fi avut?)
Rămase deci în cușca de oțel
de unde,zi de zi,privea
de milă omenirea claustrată...
Inscripție pe un bilet de tramvai
Noi, păcătoșii, încărcați de poveri,
călătorim tăcuți, nevrednica turmă
spre stația unde ziua de ieri,
în mâine travestită,
ne invita
la judecata din urma...
Îmbătrânim
Of, timpul, timpul ca un
șarpe încolăcit
pe fraged grumaz de antilopă,
pare-o mângâiere...
Ascultă nebunesc de lent,
ca goana melcilor spre moarte,
vertebră cu vertebră se cunună,
sărutul se preface-n mușcătură,
catifeaua-n cârpă
79
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
și sânge obosit se risipește
pe unsuroase arabescuri vii...
Se moare încă,
încă se mai moare
sub stele de staniol,amăgitoare...
Oul lui Columb
El e rănit
dar e drept!
El e infirm
dar nu se mai rostogolește
în fața vulgului prostit
de uimire...
El s-a jertfit
în numele simplității
în numele dureroasei,
chinuitoarei simplități.
Haideți, încercați!
Cine mai are curajul
să rămână neclintit
prin unica soluție posibilî?
Aparenta inconsecvență
Înțepenit în surda nemișcare
pe țărm despărțitor de nostalgii,
asemeni statuetei funerare
cioplită chiar de cel ce va muri,
eu, mie însumi, m-am fixat reper,
jalon între speranța sș mormânt;
dar în zadar... conturu-mi auster
tot alte umbre scurge pe pământ...
Despărțire
Clepsidre reci din ochii tăi mă-ndeamnă
ruga din urmă s-o sfârșesc mai iute...
Iubirii noastre-n astă seară, doamnă,
să-i facem rug de frunze veștejite...
Tu vei rămâne, palidă mărgea,
iernaticului vis să-i fii podoabă,
nicicând înțelegând tristețea mea,
amorului nerudă
și nici plăcerii roaăa...
Autobiografie
Am fost meduză, crab, arici de mare,
lipsit de griji şi semne de-ntrebare,
prin labirintul vârstei planetare
mă petreceau instinctele primare
Dar am ieşit din valuri la plimbare,
m-am scuturat de alge şi de sare
şi am pornit urcuşul spre izvoare...
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

Trecură lungi milenii, fiecare

adăugând alt gust, altă culoare,
un nou parfum, o nouă desfătare,
sub pulberea clepsidrelor solare.

Abia acum, nălucă vorbitoare,

am înțeles că-n lumea de sub soare,
de e destin, de-i pură întâmplare,
adevărat e tot ce ni se pare
şi doar cei vii au dreptul la visare.

A fost miracol, nebunie şi splendoare, Şerban CODRIN

a fost destul, e vremea de plecare,
voi fi din nou meduză, crab, arici de mare... Baladă la spartul târgului de carte
Cu ce-am păstrat în suflet şi prin buzunare,
poate chiar mâine, poate săptămâna viitoare, Luat în răspăr, m-a fost încoronat
îmi voi pune la ureche o floare Cu paie-o ritualică-omenire,
şi fericit mă voi întoarce în mare... Răsplată că nu eu scrisesem Fire
De iarbă, Norii, Cantos, Împărat
Şi proletar – doi pe-un destin scadent,
--------------------------- Nici martor, nici nemartor la duelul
Mihai Niculescu, poet. M-am născut în octombrie Lui Puşkin sau Oneghin cu mişelul
1946, in Bucureşti. După stagiul militar obligatoriu, am De revolver în pumnu-unui dement;
absolvit Facultatea de limbi romanice, sectia franceză, din Drept mulţumită şi bun de cinstit,
cadrul Universității Bucureștii. Am fost repartizat în co- N-am fost psalmistul, nici evanghelistul,
muna Giurgeni – Ialomița, unde am lucrat ca profesor, apoi Hamlet scria, Shakespeare era copistul,
şi în București. Cei mai mulți ani însă i-am practicat – ade- Nebuni cârpindu-l pe King Lear cu chit;
vărata profesie – au fost cei de bibliotecar-clasificator la Rup cărţile din sacră datorie
Biblioteca Academiei Române. Aici am lucrat aproape patru Să le boţesc în lauri de hârtie.
decenii! Acum sunt pensionar. Sunt membru asl Uniunii *
Scriitorilor din România. Poetul Mihail, renume Soare,
Deţine-în portofoliu neantizări
Şi o maşinărie cu mâner
De claustrat uitarea-în calendare;
Nu crede-în pâinea muzelor, sperjură,
Doar piatra lui filozofală sper
Să-i reconfirme somnu-în somnifer
Şi-oglinda să-l privească prin spărtură;
Din propriul zăcământ de-exasperare
Extrage-atotincerte rugăciuni
Şi caravele-umplute cu furtuni
Parşive, de-îndurat la drumul mare,
Unde-într-un tandru-azil cu girofar
O stea ţâţoasă-l miruie portar.
*
Pe marginea câmpiei spre neant
Îi place să filozofeze cu-unii
Împletitori de usturoi în funii,
Luând pe-acelaşi Magelan garant,
Învăţătorul şcolii cu nuia,
Din vremuri când şi-umplea în cârdăşie
Cu note mici corăbii de hârtie
Arhiva „Rotonda valahă” Şi pe-apa sâmbetei le scufunda;
Susținută de poeta Filoteea Barbu Stoian Cu-atrocii cerşetori de voturi, Don
În primăvăraticul Cişmigiu, în 1955, Filoteea Barbu, la Marin Ifrim, trist cavaler de-onoare
vârsta de 19 ani, şi Niculae Stoian (în primul costum Al caprei din vecini, din scârbă-şi are
cumpărat pe cartela studenţească) Încă-un război la patru ace, zvon
Prin şpăgi politice că îi disperă
80

O lacrimă cu slujbă efemeră.
* Tuspatru pe-un şir de covrigi dau gata
De când nu-a mai văzut un adevăr
Mai nemărturisit ca transparenţa,
Corneliu-Ostahie urăşte-urgenţa
Din orologiul orb şi auster:
De câte ori îşi caută, proscris,
În mainimicu-oglinzilor privirea,
Dă peste-un urlet bântuit de ştirea
Că ultimul muzeu s-a sinucis;
Nu-i mai rămâne-eliberat de chin
Decât să recunoască sau să plângă
Din viaţa dreaptă până-în moartea stângă
Că-l doare-asediul cel mai sibilin,
Un jupuit de viu şi de-îndoială,
În stări de veghe rană ideală.
* Reaminteşte cum se ţine-în via-
Sinucigaş, poetul face-avere
Mai agresiv decât a-întrevăzut-o
Marian din Ciorogârla mulgând miere
Din tonele de-amărăciune bruto;
Sperietori de ciori se-întrec în predici
Despre lumina greului de noapte
Pe satul de-unde băutori eretici
Prin miezul pâinii-şi distilează lapte;
Mândreţe, prin ruptura în cămaşă
Câte-un stigmat le-învie, de iubire,
Că-atât le-a mai rămas dintr-o trufaşă
Şi-atoatefericită răstignire;
Cu pumnii desperaţi în zidul vieţii,
Prea viaţa bate viaţa, şi poeţii.
* „Lasă-te prins!”, l-au fost somat, mărunt
Extras dintr-o icoană, Iuliana
Paloda-l echipează prea cu-ardoare
Pe Manuel, un Înger în dotare,
Pe lângă-o sabie model „Osána”,
Cu-un repertoriu de privighetoare,
În umeri, ferm, să-l zgâlţâie mirajul
Înaripat de-a-şi asuma curajul
Din cât mai felurite cântătoare;
Cordonului simţindu-i nodu-în spate,
„Nimeni, de alb ce-i drumul, nu soseşte,
Oricât ninsoarea mă încărunţeşte”,
Mai rânduieşte nişte supărate
Şi troienite versuri, o frântură
Din viscolu-îngrădit într-o gravură.
* Decât să-l tot renege oamenii,
Rupând cu două degete din luna
De mămăligă versuri şi versete,
Cabel comete-ar săruta pe plete,
Iar dintre fete numai pe Fortuna;
Cum au legat de-o bufniţă misterul,
Colegii dintr-a zecea haşdeiază
Cu apă rece-un chef de Bobotează
Şi, interzis, un poker cu Voltairul;
Când face paşi pe Corso într-o seară
Cu dama Venus niţeluş cam nudă,
Doar Botticelli-i zădărăşte-în ciudă
81
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
La braţ cu doamna Depelinsecară:
Într-un pătrar de ceas Mahabharata.
*
Cu început exilul pe-un Pământ
Mai scufundat în timp decât n-ar fi,
Ca nenăscutul Noe între fii
Tăcând şi-uitând prin fiece cuvânt,
Copilu-şi umple primul său mormânt,
Corpu-învelit în giulgiul pielii vii,
De-amnezic înger spre a se trezi
Luat în posesie printr-un descânt;
Transpar, apar lumini ca-în ziua-întâi,
Oricâtă noapte-în ţara Lodebar,
Dani-Varvara pregăteşte-un dar
Tărâmului celor învinşi, când îi
ţă-un zeu, nu-a-l naşte, ci a-l învia.
*
Cu reluare de mai multe ori,
În trenul de Moldova-a meditat,
De seara, peste noapte, până-în zori,
La îngerul dintotdeauna dat
Frumos exemplu de poet local;
Cu-oricâte alte indiscreţii-în gând,
Ioan Vieru, printr-un crin regal
Jucându-şi rolul simulant, vrea, când
Şi când, să-şi frece transa cu profeţi
La preţul lustrului transcedental,
Prilej pentru-unii munţi cum să-i înveţi
Din centru să se-accepte marginali;
Detaliu, niciodată amănunt.
*
Cel mai sluţit de Poezie, mai
Blamabil ca un sfânt întors pe dos,
Până devine-un hâtru păcătos
Bun de-aruncat cu tărăboi din rai,
În imne şi-alte încântări afon,
Pe-adrese-expediază-în cer, din greu,
Saci cu scrisori, aşa-încât Dumnezeu,
Ar dedulci-o cafea cu Simion,
Bardul de Gorj, împătimit în blas-
femii: „Cum ţii pe Fiu cu jurământ
Să-l mai îmbii o dată pe Pământ,
Întâi dă-i vreme de-un sfios popas:
Fă-i drum prin Poarta lui Brâncuşi, pe Jii.”
*
Well, cerul intră-în Miloşeşti pe jos,
Rebel, Liberty bell tocindu-i pragul,
Când rural blues îi hawlesc lui Neagu
Ştefan: to be and not to be outlaws;
Doar mama-înt-un amurg sărută coji
De lumânare, mâinile de sfântă
Pe-o pâine „Everybody Knows” descântă
Satu-înhumat sub riduri de răboj;
În rest, sătul de inocenţi lăstuni,

Zăreşte-în uliţă, cu funii-în spate,
„Dangerous Mood”, furând din pietate
Pe-un Howlin’Wolf baloţii de tutun,
Să-i infiltreze underground în piaţă,
„Poor Boy”, plătindu-şi taxa de viaţă.
*
Musai strunindu-şi câinii-enciclopedici
Să-amuşineze droguri literare
Şi-esteţi stratfordieni gonflaţi cu predici,
Lungeanu s-ar vrea Dürer între fiare
De junglă, companie sau umane,
Başca ninsoare-în parc, o zânărie
Cu dantelări şi macrameuri vane,
Totu-în acelaşi stil: melancolie;
Foaia-întorcând-o, uite moderniştii
În târgul, „Hello Boss!”, fără-artă pură:
„Mda parodismul, vax textualiştii,
Bre, în genunchi pe cioburi de cultură,
Simbol, oximoron ori altă boală,
Nimic să nu vă dibui în cerneală.”
*.
Mai speriat că spune adevărul
Decât o coţofană-între pisici,
Nici obsedat de preţul apei, nici
Predestinat să jugănească cerul
De-organul supratrăsnitor, dar să ne
Întoarcem la profetul popular
Şi îndopat cu ţuică, voluntar
La-asalt să mătrăşească lesbiene,
Deci peste-o masă adormit se-întreabă
De Sfântul Ciuciu-între nesfinţi, pe când
Chiar el făcea pe ciuciuitul, dând
Mai singur, mai ascetic, mai degrabă
Cu tifla-în Dumnezeu, că rău şi-ateu,
O lume-a mâzgălit cu-un pix de-un leu.
* Cuvântul își modifică structura,
Faulkner năuc de whisky-îşi toarnă-în gură
De resemnare-un rest cât să-i ajungă,
Când înviat, când mort, Şalamov jură
Că n-are Tolstoi barbă-atât de lungă;
După-o evaziune textuală,
Broşaţi ori cartonaţi fac pe mahmurii,
Cu toate că-au băut numai cerneală,
Joyce şi-Ivănescu-în duba editurii;
Regele Lear, şi asta-i face bine,
Nu-şi vrea cu spini încoronat bufonul,
Ci-ia-în râs pe Şolohov: „Nobel sau cine,
Băiete-între stacane, ţi-a scris Donul
Neliniştit?”; Isus în cârcă duce
Două poveri de cărţi clădite-în cruce.
82
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Mihai Victor AFILOM
Convertorul de poeme
Imaginația mea funcționează
După principiul convertorului analogic - digital ,
Captează diverse semnale din cupola magnetică
A conștiinței universale și le decodifică...
Seamănă cu lucrarea mea de diplomă,
Acest început de poem...
Așadar, imaginația poate fi un modulator de unde,
Sau un receptor, sau un decodor,
Iar conceperea poemelor un experiment de laborator.
Uneori experiențele eșuează,
Alteori valorile sunt perfecte,
Se preia informația brută dintr-un spațiu euclidian,
I se asociază un simbol
Care va fi decriptat sub forma numerică,
Se aplică un algoritm si rezultă un cuvânt,
Cuvântul astfel născut se ia cu delicatețe
Și se transcrie pe o foaie de hârtie.
Întorc foaia...
Ceea ce urmează desfide legile fizicii,
Metamorfoză? Transubstanțiere?
Își deschide aripile într-un evantai de sensuri,
Pregătit pentru zborul livresc
Cuvântul
Se sărută cu roua lacrimilor,
Se sfințește cu fumul binemirositor,
Al jertfelor graminee,
Se cufundă în apa neîncepută a baptisteriului,
De trei ori - mistică proporție a lumii,
Se înfășoară în voalul de borangic,
În straiele bioluminiscente ale oceanuliui interior,
Se suflă asupra lui duh viu,
Se ursește de către vestalele lui Apollo,
Se învăluie în vraja misterelor eleusine,
Se așează în bărcuța de papirus,
Ce se leagănă pe apele unul Nil ideal,
Iată cum se pierde printre trestiile gânditoare,
Pentru a dezvălui o nouă religie,
sau un nou limbaj (post - Atlantida, post - Babel),
Poate comunicarea extrasenzorială,
Atât de comună în lumile paralele.
Azi
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

Azi, nu ieri, nu mâine, Un disc de vinil la radioul cu paraziți,

Acum, cuvântul devine pâine,
Azi, acum, restul e efemer,
Te abonezi la un teritoriu din cer.
Azi, în clipa de aur
Ai pe frunte frunze de laur,
E regala clipă, clipa divină,
Când descifrezi marea taină.
Pui întrebarea justă, ești Parsifal,
Cuvântul tău e terapeutic, e real,
E un remediu sanitar
Pentru ținutul regelui pescar.
Timpul circular, repetabil,
Prezentul continuu, palpabil,
Ființezi aici și acum,
Restul e cenușă și scrum.
Ești carne și sânge, un trup viu,
Copil al globului azuriu,
Inspiri, expiri, trăiești,
Ești cea mai frumoasă dintre povești..
Gândul îți modelează clipa,
E vântul ce-ți susține aripa,
Din visare îți alcătuiești universul,
Ești un elohim rostind versul.
Din care se naște lume nouă
Cu dimineți binecuvântate de rouă,
Cu grădini luxuriante și flori ROGVAIV,
Icoană sfântă, pictor naiv.
Din idee, in gând, din vis,
Ești locatar în propriul paradis,
Cu lei blânzi și oameni buni,
Cu miei albi și tigrii blajini.
De unde ai alungat vicleanul saurian,
Dincolo de inelul saturnian,
Ascuns în nori șoptea: nu exist !
L-ai exilat și nu mai ești trist.
Fulgerul subliminal
Izbind în spațiul abisal,
Conectând al lumii arbore genetic,
La cerul deschis, spațiul cosmic.
Și-n pulbere fină, auriferă,
Zboară gîndurile ascunse în sferă,
Imnul imperial al creației,
Fluxul deveniri, al existenței.
O seară de joi
Ce poți face într-o seară caniculară de joi,
Sunt anii centenarului, îți așterni gândurile pe foi,
Deschizi plicitisit cutia cu minciuni, televizorul,
Breaknews, revoltă, ură, dai încet sonorul,
Pe Facebook cu toții avem o viață perfectă,
E un salon de cosmetică, o liniște suspectă,
E un muzeu cu păpuși de porțelan,
Joc de umbre, cai verzi pe tavan.
În casă e zăduf, afară aerul irespirabil,
N-ai unde să evadezi, ești un prizioner valabil,
Un pion pe tabla de șah, un spectru valid de biți,
Cobai în spațiul circular,
Mai bei un ceai de la Plafar,
În seara asta telefonul nu mai sună,
Un elf năstrușnic îți cântă în strună,
Descihzi o carte, citești trei pagini,
La televizor, carusel de imagini,
Te învârți în cerc, zornăie lanțul,
În gând îți numeri anii, îți faci bilanțul,
Pui capul pe pernă, adormi, visezi,
Tresari, un coșmar, aterizezi,
În somn, un avion, Pearl Harbour,
Deschizi fereastra, afară tot cuptor
Și dacă ar cădea o bombă nucleară,
Am rămâne veșnic prizonieri în visul de vară,
Dacă ar erupe un vulcan,
Statui de piatră în visul urban,
Și atunci te întorci la clasici
Citești Arghezi, Blaga, Slavici,
De-a valma , proză și poezie,
Versurile tale îmbracă propria prozodie,
Și adormi din nou, oceanul e adânc acum,
Visezi din nou, război și fum,
Din universala conștiință extragi simboluri,
Versurile zboară în stoluri,
Un film de Hitchcock, păsări de pradă,
Defilează soldații în pasul de paradă,
Și-n vis lucid visezi că ești
Un personaj din cartea de povești,
La televizor un documentar cu Mao Zedung,
Despre China, revoluție și marșul cel lung,
Cocoșii cântă, e patru dimineața,
Bei cafeaua și începi iar viața,
O bobină de celuloid rulând în gol,
Deschizi fereastra, inspiri, aștepți un miracol.
Epistolă despre cărți, poezie și cuvinte
Pe piața de carte se cer manualele de matematică
Și studiile de sociologie...
Mi-am pus pe tarabă biblioteca,
Nu e o metaforă,
Oricum eu nu am copii,
Nu am cui să las sutele de cărți...
Azi am trecut și pe la librărie;
Versurile mele nu prea au căutare,
Așa că am cumpărat eu cartea domnului profesor;
Ehehe cine mai citește poezie în ziua de azi...
Or mai fi vreo doi trei mohicani,
Am putea să ne alcătuim o societate secretă, elitistă ,
S-ar putea numi Adoratorii Euterpei sau Templierii
Metaforei de Aur,
Oricum sunt la modă societățile astea discrete,
masonice cu loje si grade.
Prietene,
Nu prea am inspirație,
Nu-mi place să scriu poeme pe bandă rulantă,
Mă și minunez

83

Cum unii au o imaginație atât de colorată,
Și un ritm de imprimantă laser;
Eu... sunt mai sărac cu duhul,
Am nevoie de acea stare de spirit specială,
Ce precede înmulțirea pâinilor,
Ori despărțirea mării,
Am nevoie de cuvântul magic,
Cheia de boltă,
Semnul de pe fruntea golemului,
E musai să mă raportez
La șoapta daimonului,
Și dacă tot veni vorba de Aristotel,
Acum citesc un sofist elen - Alcifron:
"Scrisori din vechea Heladă".
Cam atât despre cărți,
Acesta sunt eu negustor si trubadur,
Vând și cumpăr cuvinte,
Citesc și scriu.
În rest aceleași lucruri prozaice ca noi toți,
Iubesc, uneori cu patimă,
Alteori mocnit, în tempo lent,
Merg zi de zi la serviciu,
Urmăresc aceleași talk showuri,
În special știrile sunt un somnifer excelent,
Cât despre politică, mai ceva decât diazepamul;
Uneori merg la mall să văd ultima producție
hollywoodiană,
Am fost și la Tiff anul trecut...
Ce să mai... sunt un om comun,
A trecut vremea bizarului,
Sunt înregimentat perfect în zeitgeistul actual .
Stiu, Prietene, o să te întrebi unde naiba este poezia în
toată insiruirea asta monotonă,
Ei bine, poezie începe cu senzația de iscodire,
Cand dintr-o dată realitatea se destramă
Ca un voal de mătase biodegradabilă
Și cuvintele strălucesc alternativ
Sunt ca niște cărămizi de lut roșu,
Stratificate in fundația unui edificiu,
Arse in focul inimii,
Piese de domino din jad verde,
Nestemate ce strălucesc intermitent
În portalul imaginatiei noastre .
Atunci, temător, le alegi cu grijă,
Pios ca intr-o mantră ori rugăciune,
Și îți construiești propriul templu
Pe al cărui altar ai așezat Cuvântul,
Sfințit prin Iubire.
Poetul
Poetul gustă din fulgii de nea, peceți lirice,
I se topesc pe buze giuvaere stilistice,
Cu bucuria copilului ce întâmpină prima zăpadă,
Iarna revino din exil, hai și la noi pe stradă!
Prin filtrul aripilor de fluture, în cuptorul estival,
Cromatica curcubeului, al soarelui festival,
84
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Se insinuează în mintea poetului, scânteia ce arde,
Clorofila vie, izvorul verde.
Fluxul semantic umple amforele,
Prin vase comunicante se revarsă metaforele,
Prin capilarele virtuale urcă spre lumină,
Șuvoaie de versuri năvălesc din zona alpină.
Iată poetul în postură ecvestră,
Cuprinzând epopeea terestră,
Cavaler iberic, în zare morile de vânt,
Între coperțile cărții, în vraja unui cuvânt.
Biblioteca
Vine un anotimp al marii debarasări,
Când te închizi în cămări și debarale
Și constați că ai strâns tone de balast,
În special cărți și borcane goale...
Așa că începi să inventariezi cu atenție
Tot acest depozit casnic
Tot pui în cutii de carton,
Cărți de Jules Verne,
Cărți din seria Bibilioteca pentru Toți,
Manuale, ba câte un alamanah,
Nu mai multe, că pluralul e monopolul
Unui primar bucureștean care este,
Gazete de matematică, chimie, fizică,
Limba și literatura română,
Culegeri, reviste tehnice...
Cărți de Mircea Eliade, Sadoveanu,
Dumas, Mark Twain, Dickens,
Blaga, Cantemir și chiar Ceaușescu,
Cărți istorice despre Napoleon, Stalin,
Hitler, Maniu, despre fasciști si comuniști,
Cărți de Ion Iliescu ori Constantin Argetoianu,
Oglinzi spre epoci diferite,
Povești nemuritoare, Seherezade,
Legedele Olimpului....
Constați că ai umplut zece cutii mari,
Și nici nu ai început bine,
Așa că merg direct la coș,
Caietele de istorie si gramatică,
De engleză și matermatică,
Cursuri de electrotehnică și electronică,
Agende cu numere de telefon nealocate....
Decade de viață cântărite în kilograme de hârtie.
Le arunci la tomberon cu frenezie.
Și iarăsi scotocești si găsești,
Monitoare CRT, telefoane cu disc,
Fierul de călcat al bunicii – ticlăzăul cu cărbuni,
Casca de miner a bunicului, cutii cu dischete,
Un casetofon defect, sute de casete,
Aparatul de masaj sovietic ,
Aparate de fotogafiat Smena,
UN cântar de bucătărie adus din U.R.S.S.,
Albume cu Ermitajul, Moscova , Riga si
Batalia de la Borodino,
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

Suveniruri din excursia părinților în răsărit,

Și borcane, sticle goale...
Acumulăm atât de mult lest în timpul unei vieți de om,
Și nu realizăm de ce ne este refuzat zborul,
Iată tot ce am învățat, citit, se măsoară în kilograme,
Dacă memoria ar fi ceva material,
Gravitația ne-ar zdrobi instantaneu,
Așa că donez bibliotecă cu o mie de volume,
Eu am stocat informațiile în cufărul amintirilor,
Aștept doritori,
Dacă nu ....
Aprind focul
Interior.
Ana URMA
Doi câte doi
Haiku
Doi câte doi,
În suflete goi, pastel de toamnă –
Îi privesc din nou între creioane
Cum în sala de bal pășesc, unul fără vârf
Dansează perechi-perechi pe mapamond,
Gândul îmi zboară vagabond. soare-n asfințit –
Iubirea nu e o chestie chimică, împrumutând lumina
E fragilă, e ceramică... crizantemelor
Perechi-perechi în valsul biologic,
Perechi-perechi, poker ilogic, strigăt în toamnă –
Fluturi atrași de lumina diafană, până și fibra chitarei
Coregrafie, alchimie divină, răsun-a pustiu
Iubirea...
salcie la mal –
mereu alte frunze
întunecă cerul

doar patru file

mai țin calendrul –
și-un cui ruginit

unite de frunze
cărările noastre –
până la poartă

de-ajuns o frunză
să tulbure tot cerul –
salcie la mal

încă o toamnă –
de atâtea apusuri
slăbiți și ochii

seară de toamnă –
Arhiva „Rotonda valahă” treierată de greieri
Susținută de poeta Filoteea Barbu Stoian liniștea noastră

Iunie 1955. Sediul Sindicatelor din Republica frunzele roșii –

Populară Română. Carnavalul Uniunilor de creaţie. încă fierbinte scrumul
În fotografie: soţii Filoteea și Niculae Stoian în timpul ultimului foc
unui dans.

85
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

piesă într-un act –

mereu alte frunze
repetă căderea

o bancă goală –
foșnind a despărțire
frunzele pe ram

ploaie de toamnă –
recitind din clasici
cu-alte dioptrii
Vasi COJOCARU-VULCAN
visând la fluturi –
îngropată în frunze
floarea târzie Hai

târgul de toamnă – În coliba mea de ceamur

o camee cu perle veșnic vei fi cuminecat doar cu puțină mămăligă și
printre vechituri lapte
iar setea ți-o va stinge izvorul din stâncă.
preș de vreme rea –
la picioarele mele Opaițul care mângâie tăcerea
frunze fel de fel îți va sta tovarăș gândurilor...

aproape cântec – Stelele care se văd prin găurile din acoperiș,

foșnetul frunzelor cântecul greierului de sub prag,
sub pașii noștri și pacea colibei mele,
călătorule, atât pot să-ți ofer!
arară frunza –
împresurându-mi geamul Nunta spartă
lumina lunii
Pe cărarea înspre poienile verii,
----------------------- moartea, plângând, urcă,
Ana Urma, poetă, prozatoare (n. la 24 noiembrie de pe margini, culegând lămâiță.
1957, în Oșești, județul Vaslui.) Este absolventă a Liceului Unde ești, iubite,
„Mihail Kogălniceanu” din Vaslui și a Universității „Spiru să-mi așezi în păr
Haret” din București. cunună,
Debutul publicistic în 2009, cu poeme incluse în să-ți prind în piept, pe inimă, floare.
mai multe volume colective, sub sigla Cenaclului „ Lira 21”
și ale grupului „Romanian Kukai”.
Cărţi publicate: „Isadorable” - Poezie, Editura Art Cronici
Book Bacău, 2015; „Ploaie de vară” - Haiku, Editura Pim,
2015; „File de jurnal”, vol I - Poezie, Editura Pim, 2016; Erau timpuri grele...
„Urma soarelui” – Haiku, Editura Rafet, 2018. În perioada Într-o luni, Dumnezeu se chinuia
2009 -2018, apare cu poezii în peste 15 antologii. cu un amnar ruginit
Premii: Pentru haiku - premiile I, II, III și mențiuni să dea foc lumii.
- la concursuri Romania Kukai; premiul III pentru proză la
Concursul Lira 21, în 2013; în 2014 - locul I, poezie și Diavolul
recenzie la concursul „Oglinda lumii”, Agonia.ro & își storcea mințile
Cărturărești; premiul III, 2015, poezie religioasă, Festivalul
Credo; premiul I și trofeu, 2015, poezie, concurs Agonia.ro;
cum să plăsmuiască un așa diluviu
mențiune la Festivalul Internațional „Romeo și Julieta”, cât să stingă focul lui Dumnezeu.
Mizil, 2015 ș.a. A primit „Diplomă de Excelență”, în 2014,
din partea Haiku Club. În perspectiva de a fi arși sau înecați
oamenii spărgeau semințe
stând la coadă
pentru ulei de candelă.

86
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

Amurg ***
în plină furtună
Când caii în goana lor nebună un țârâit de greier
se vor rarefia în frunze vântul ezită
spulberate de vânturi pe cărările toamnei,
mă voi bucura de pledul multicolor ***
cu care îmi învelești genunchii, marele salt -
aducându-mi aminte de poienile verii.. cămașa unei lăcuste
lăsată în drum
Voi picoti lângă foc
iar tu vei suspina din când în când ***
cu ascuțimi de crivăț, fântâna înghețată -
făcându-mă să tresar dintr-un început de moarte. și mai adâncă tăcerea

Legendele pietrei ***

ultima noapte de iarnă -
Ascultă piatra! topită ultima stea
Doar ea ține în sinele ei,
strat peste strat, ***
veac după veac, ceaiul
încă din timpurile Facerii, rece-amar -
cântecul de alin al apei. singur

Fiecare grăunte al ei Gogyohka

este o lume
cu toate apele ei cântătoare. Lacrima ta
înghețată,
Haiku aisberg
apăsând rece
cu lampa stinsă - pe inima mea.
în liniștea colibei
trosnind doar jarul ***
Naștere, moarte.
*** Între acestea sunt eu,
noapte adâncă - mereu însetatul
gușa pelicanului de a privi
înghițind luna Dincolo

*** ***
sete nestinsă - Lung drumul
plină de frunze moarte de la ceainic la ceașcă,
adăpătoarea de la ceașcă la buze,
din mâini spre tatami...
*** Ce de cuvinte!
noapte senină -
o zarzără mușcată ***
plutind pe baltă Cerul trist
în ochii tăi s-a coborât să moară.
*** Nu-i închide!
acorduri de jazz - Se lasă noaptea
în serile albastre toamnei din mine.
mâțe în călduri
***
*** Cum aș putea să te iubesc mai mult?!
o velă în zare - De fiecare dată
tu sau eu când mă apropii de tine
ce mai contează văd că ești mai mult
decât dragostea mea.

87
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

*** Cluj-Napoca, 2017; Poeme pe o frunză, Editura ART Crea-

Sunt prea urs tiv, București, 2018
să mai iubesc femei, În reviste: Alchemia, eCreator, Banchetul, Dincolo
sunt prea câine de retină
Volume de autor: Coliba mea de ceamur, Editura
ca să aleg pădurea ca sălaș
Colorama Cluj-Napoca, colecția Cercul Literar de la
și sunt prea vulpe să mai trăiesc iluzii. Cluj/poezie, 2017 (cu un Argument de Christian W.
Schenk); Pe calea răsăritului (poeme în vers nipon, cu
*** ilustrația copertei 1 de Sandra Segal), în curs de apariție, la
Dacă foșnetele frunzelor aceeași editură și colecție, ambele sub îngrijirea poetei Emi-
căzând, lia Poenaru Moldovan.
s-ar transforma toate
în dangăte de clopot,
ce măreață catedrală ar deveni lumea

***
Un lung stol de păsări
trage peste mine
lințoliul înserării...
Triste lacrimi
de toamnă.

***
Parfumul zorilor
în aburi de ceai...
Înmiresmate,
coapsele tale
Vilia BANŢA

***
Privește munții Așteptând să ne vindece clipele
și ești zen.
La fel și când tai lemne... S-ar zice că suntem fiorii
Doar când iubim acestui anotimp cu toate neîmpăcările
suntem una cu zeii. dezvelite de coajă.
Mâinile tale încă miros a pământ
*** adunându-ți sufletul prin iarbă,
Suflându-i puful în văzduh, ochii mei au rămas undeva, pe un țărm
fulg cu fulg, de unde-a plecat ultima corabie
uite așa poți stinge și cineva mi-a fluturat o batistă
lumina unei păpădii, ca o chemare nedeslușită.
Din tot ce știam se mistuie jarul
și, vai, sub tălpile noastre
*** mai visează văpaia
În loc de sânii ei, despletită acum în umbre bizare
în pumnii mei ca niște păsări împușcate
doar două crizanteme... la început de lume.
Încă mai plâng...
Cu degete lungi și osoase
*** întinzi cuvintele pe o sfoară
Primăvara, desprinsă dintr-un cerc întârziat,
în lacrimi, cercul meu de neliniște,
sufletul, târziul anotimpului pierdut
înecat. și totuși aici
Ce revărsări! așteptând să ne vindece clipele.
----------------------------------------
Vasi Cojocaru-Vulcan, născut la 9 decembrie
1967, în orașul Vulcan din Valea Jiului, județul Hunedoara.
În antologii: a Poetica a Cenaclului Poetic Schenk, Editura
Dionisos, 2018; Cercul Poeților, vol.1, Editura Colorama,

88
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

Cel netrăit, cel întristat Ușa de la casă

Se duce ziua, iarba nu se mai vede, Când m-am născut
tremură frunza pe ramuri bătrâne am înghițit întâi din smoala nopții.
de-atâta zarvă, haos, nebunie… Ieșeam dintr-o negură caldă,
Înstrăinare, Doamne, e numele nopții ce vine. unde mi-era bine
Un câine pribeag își târâie umbra și mă izbeam de alta,
călare pe-o lună zăludă. fără înțeles –
Rănită de-o rază, își strânge pe umeri am închis ochii, am deschis gura,
cerul ridat o fântână. să țip sau să pot respira,
Undeva, cineva închide o ușă. să fug de copilul
Picură liniștea-n gând… ce aveam să fiu.
Iertare, vă zic, pentru singurătate, Plesnea pielea clipelor
la ora când anotimpul când mă-nălțam pe schele de oase
se frânge și arde-n pahare, până le auzeam cântând.
cel întristat se caută iarăși pe sine, Și cântecul lor spăla
cel netrăit, cu zilele lui fără nume. păcatele aduse cu mine
fără să știu
Duminica dinspre joi în amurg și lacrimile din care
beau îngerii trudiți
Lumină roșie de august în poala dimineții.
și timpul crescând suspiciuni *
pe spatele pendulei. Uneori mă pierd,
O faună bizară rătăcesc prin mulțime.
la curbura planetei Pe creștetul orașului
ostenind în dinamica orei. simt cum respiră sub mine
Oprește-te,-i spun, arborii, cum pescărușii
până nu e târziu, mi se rotesc prin gânduri
până nu te pierzi cu aripi argintate
la granița-ndoielii în marama nopții.
(în marșul cerșetorilor orbi). Le spun tuturor
Un zvon te coboară că sunt mireasa
și altul te urcă, celui zămislit sub pleoapele mele,
apocaliptic cuvântul a celui care nu mă știe,
îți prelungește gândul. doar eu îi cunosc mirosul,
Oprește-te,-i spun, umbra, culoarea ochilor care mă sorb
nu mai e mult și, ca un somnambul,
și privighetoarea îl urmez undeva,
va îmblânzi respirația, unde se cheamă acasă.
aerul, Sufletul meu aleargă desculț
necuprinsul peste iarba uscată
în ochiul duminical în arșița visului;
dinspre joi. lumea râde, degeaba spun
că-n fiecare din noi
Doar poezie zace un nebun
și doare când în urma lui
Și dac-a nins
se trântește ușa de la casă.
peste umbrele noastre,
conturul umbrelor
Metamorfoză
pe sub zăpezi
e poezie
Umbra mea e-o duminică simplă,
și totu-i poezie:
tăcută
ce vrem să vedem,
și amintește de sfinx,
să iubim, să rămână…
în vreme ce eu
E poezie,
tulbur egiptic cu gândul
chiar și puținul
aerul piramidelor.
ce-a rămas din noi
Aștept să plece, sătul de-așteptare,
să ardă-n veșnicie.
șarpele încolăcit pe umărul meu stâng,

89
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

apoi pe cel drept.

El a dormit destul,
ori s-a prefăcut că doarme
în pielea lui solzoasă.
Mă lupt cu starea mea de inerție,
să nu adorm și eu,
înainte de-a-mi crește aripi
din solzii bine-nfipți
sub pielea mea.

Urmele cocorilor pe cerul violet

Ce-ai făcut în acest octombrie subțiat până la os,

ai alungat păsările dormitând confuze Tatiana ROMAN
prin goluri de memorie, Italia
ai umblat prin poem cu tălpile goale,
iubind culorile și potrivindu-le într-un descântec, Toa(m)nă
ai căutat disperat prin cartea poeților rebeli
și le-ai iertat neiubirile? Urme de lumină fojgăiesc prin ierburi
Ce-ai mai scris în acea piramidă bătrână, hârjonind fantome care se scoboară,
la capătul tuturor amănuntelor parcă peste mine, `n ţipete de cioară.
amânate până-n ultima toamnă, Ceru-nvineţeşte.
când începi să-înțelegi, Şi iar n-am şireturi!
citind pe buzele celui din vis,
din visul pe care trebuie să-l lași Lângă mine tună clopotul de seară.
legat la ponton, Fluturi joacă bâza, nu se sinchisesc.
înnodat cu firul insomniilor ploii?... Rictusuri machiate umblă nefiresc
lopătând prin aer braţele din sfoară.
Și cum ai trăit într-o singură clipă
pe spatele-nroșit al furtunii? Ce tot caut, Doamne!?
Ți-ai aruncat, desigur, și masca la apus Nori, cu-n gest obscen,
și-ai văzut, în sfârșit, femeia care ștergea risipesc pe stradă călăreţi cu gheară.
urmele cocorilor pe cerul violet, Ştiu că le sunt zero sfârtecat de-o bară.
ai înțeles că nu ne mai încape Dar şi El mi-e parcă mai mult Dumnezeu
nici depărtarea și că se apropie
semnul călătoriilor promise… Când e nepăsare, totul pare-o doară
când suflă-n tăcere ca-ntr-un creuzet,
Ce-a mai rămas totu-mi pare-o toană ce e dusă-ncet
cu-n taraf de frunze.. Vântul se însoară.
În decolteul acestui poem
se despică țipătul nopții… Body art
Nu-mi place ora aceasta,
când mă strâng cuvintele Iubite, iar nu te găsesc prin ale noastre raiuri
în nesomnul bezmetic; şi bănui că toamna ni le-a spart
șuieră oasele lor, în mii de cioburi, genul unui Body art
cum se strecoară mereu frapant și plin de evantaiuri.
prin cărămizi, prin beton,
prin toate lucrurile, Iubesc și plâng
până la mine, Îmi pare-un carnaval
respirând ce-a mai rămas tot parcul travestit cu dame -
după noxele străzii, copaci naivi şi dezbrăcaţi de coame
după cina festivă-ntre de-un singur om, sunt eu, trecând prin oameni.
două pumnale de lacrimi
cu nebunii din parc, E prea real.
hohotind printre spinii Aceleaşi frunze ieri erau petale.
libertății permise. Azi zic, spuneam prostii!

90

Azi nu te văd. Văd plin de păsări frânte,
şi nu de toamnă nu mai ştiu să cânte,
ci că nu ești. E toamnă, bla bla, nostalgii
și fețe de morgane, șuierînd - de-ar fi să vii.
Ard-o focul de toamnă
Îmi poartă toamna la plimbare
sufletul, scântei sculptate.
Coregrafie prin frunzare.
Sunt prizonieră-n libertate.
Tăios îmi zgârie iar geamul
dansând hilar printr-o pupilă.
Un stol de păsări. Plouă anul,
pe toamna toamnei de şindrilă!
Mă arde gândul ruginiu.
Mă-ngheaţă doruri scăpătate.
Mă trece cald cu rece. Știu,
întreagă`s, dar am inima în rate
nu de cadavere*, mai bine de golan
(parodie bilingvă)
E chiar plictis, când mă simt cască
guriță, singură, pe tot acest maidan!
– Cum am ajuns? Făcând haz de necaz
de-al meu cățel scopiat**, când eu voiam
doar să-i prezint dulapul. Neam de neam
n-a mai văzut așa ceva! Un caz -
mai rar să mânci așa un bun ciolan.
Guardando dentro*** fără de grumaz,
dar oase tari, scheletul!
Guarda**** caz:
al meu cățel, dulău sus pe lighean,
începe a-mi vorbi fără de mască:
– Decât cadavere, mai bine de golan. Eu sunt poet!
- Cin' te-o citi? Alt'an!
Râd eu și râd de una sola-n bască.
-------------
*cadavere – cadavru
**scopiat - scopiare,– a înnebuni, a o lua razna, a face
ca toți dracii,mai degrabă pierderea rațiunii
***Guardando dentro – privind în interior
****Guarda – uite
91
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
E toamnă ne-ncepută
Credulităţi de toamnă ne-ncepută,
Cu aroganţă-şi prind în pasu-mi trena.
Deschid în patru ochii mari de ciută
Şi-apoi în opt, urlând precum Selena,
Bizara lună, scorburată-n mine,
La anotimpul sadic ce-şi ucide roua.
Pământul se ascunde-n crinoline.
– Unde sunt fluturii? mă-njunghie ziua.
Doar bruma ce nostalgică îmi strânge
Cu degete de iarbă, strâns, natura
Mă ia in brațe. Se preface. Plânge,
Și eu impresionată, îmi țin gura.
Naturi lichide
M-am cocoţat cu ploaia pe colţul unui bloc
scuipând satisfăcută peste mărunţii străzii
înşiruiţi de-a latul pe unicul lor scoc
să-şi ducă ziua-n casă şi să-şi hrănească plozii.
Râdeam. Nu suntem ei! Hrănitu-ne-am cu fluturi,
călcând prin ochiul bălţii cu tălpi de clopoţei
în ritmul unor tobe şi-apoi prin aşternuturi
pierdutu-ne-am în cerul sortat după idei.
Cu gestul ca al mamei îşi face plopul pleata
şi-şi sprijină cu fruntea durerea ca-ntomnat
pe un genunchi de noapte. Parcă-l si văd pe tata!
Pe umăr bate toaca. Jelesc că-s condamnat.
să mă preling din `nalturi prin transparenţa pielii
spre crăpătura palmei, răşină de molid.
– E toamnă blestemată sau mi se joacă zeii
cu ocheade să-mă-ncerce de-am sufletul lichid?
cucuind fără de cuib
ne sunt orele ca nişte sălcii
pline de larma secundelor
ce se zbat
ce nu se vor înecate
aşa stăm şi noi acum
în tăişul de apus
şi cuvântul nespus
închis
omis
mă iubeai privind
mă priveai frunzărind
mă frunzăreai până când
lumina și epiderma-mi
deveneau prunc la sân adormit
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

pervers
imens
de parcă nu s-ar şti că fiecare
îşi poartă dorul
la fel ca un cuc
cucuind fără de cuib

...Rondelul gândului

Nu ştiu de era gândul sau o moară

Ce măcina din boabele-mi făina
Şi îşi cernea prin mine toată china
Theodor DAMIAN
pe transparenţa străzii. Într-o doară U.S.A.
M-am așezat mai jos c-o treaptă iară, Merită să străbaţi Atlanticul
Simţindu-mă netrebnic de lumină…
Doar gândul măcina într-una, moară. La Ravenna te aşteaptă
Îmi măcina, e drept din boabe mari făina mozaicurile bizantine
rupte din cer
ce-mi încropea din gustul zilei, cina. ca steaua ce pe magi
Dar tot mereu, zi după zi, eşti o povară a trebuit
Nesăbuinţă ce tot vii! Acuma cară să-i lumine
Tristeţea în desagi. Dar, iar, inima… Pentru asta merită
să străbaţi Atlanticul
surâde galeș gândului ce macină și-o omoară… fie şi cu vaporul
ai impresia că străbaţi
întinderea lină
ca-n pelerinaj
cu piciorul
Nume sonore
San Vitalie
Dante Alighieri
Teodoric
ai un sentiment ciudat
ca atunci când mare fiind
te scalzi în locul
unde te scăldai
când erai mic
Te plimbi pe străzi
şi te simţi
băgat până la gât
în istorie
nu şi localnicii
care trăiesc în acelaşi timp
în două evuri
şi ambele
în perioadă de glorie
Capitolul acesta
Arhiva „Rotonda valahă”
se-ncheie la Bologna
Susținută de poeta Filoteea Barbu Stoian
acolo Satana
În curtea Şcoalii de Literatură: Ioana Zamfir, Ion Gheorghe, este
Rusalin Mureşanu, Anastasie Toma, Portik Imbre. (1954)
asexuat
l-am văzut eu
în capela domului
pe peretele stâng
Aici este marea problemă
92
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

nu ştiu dacă trebuie şi bate la uşa

să râd sau să plâng fiecăruia
chiar dacă vrând să eviţi
Douro te refugiezi la Fatima
şi-ţi închiriezi o cameră
Porto e Porto e Porto în Hotel Aleluia
Că mulţi aseamănă
podul Dom Luis I Rima cea mai potrivită
peste râul Douro
cu Golden Bridge În versurile fiecărui poem
din San Francisco se creează câte un coridor
nu e de mirare acolo se zămisleşte
Cum să te miri rima care urmează
când însuşi sufletul tău mărul de care ţi-e dor
este desenat şi pe care mâncându-l
în formă de întrebare nu te-a dus
la mai multă
Stai în prag cunoaştere
Ca într-o peşteră de cleştar
Viaţa este ca un măr aşa stai
muşti din ea urmărind cum umbrele se amestecă
cu poftă se zvârcolesc
prospeţimea ei te îmbată precum măruntaiele muntelui
precum intrarea înainte de naştere
în peşteră Rime false
Stai în prag şi cântăreşti şi rime adevărate
intri sau nu în bătălia pentru
muşti adevăratul poem
sau mai aştepţi în bătălia pentru
o veşnicie poemul de care
dar cum poţi să stai mi-e dor
o veşnicie Rima cea mai potrivită
când fiece clipă a muri
privirea moarte
mintea-ţi îmbie mor

Ca o ironie a sorţii

Urci şi cobori
ca-ntr-un San Francisco
de la capătul altui ocean
de la facerea lumii
Dumnezeu urcă
şi coboară cu noi
ca să ne păzească
de cel viclean
Suntem ca o cetate
înainte de luptă
cu toate armele pregătite
dar îţi faci înainte prohodul
bucura-se-vor oasele mele
cele smerite
Ca-ntr-o ironie a sorţii
aşa crezi că ai ajuns
să nu mai înţelegi din viaţă Biblioteca Rotonda valahă
nimic
şi nici sensul morţii
care vine organizat

93

Valerică NIȚU
pentru o reverență
alunecând prin timp îmbrac trupul serii cu o poezie
îi dăruiesc o brățară dintr-un vers
autograf pentru Divinitate
anotimp după anotimp dintr-o metaforă îi fac cercei
îi scriu în despletitele dimineți
imaginația poetului – ca mod de viață
martor e necuprinsul iubirii cu drepturi de autor
mă agață la urechea viselor să pot șopti
că-i un dar iubirea de la Dumnezeu
într-un cerc dragostea mă ține de mână
aninat de culorile curcubeului
istoria clepsidrei trăiește să mă curgă
în vara sufletească iubesc pașii din roată
prezența din amorul unei femei
culoarea roșie – reverență pentru viață
la poarta sărutului silabele iubirii dintr-o răscruce
mă-nchid cu cheia într-un refugiu
o carte cu chip de femeie – celeste secunde.
mă droghez cu iubire
s-a făcut târziu şi mă refugiez în magia altui poem
printre frumusețile unor metafore
magia cuvântului tace când inima-i vorbește
valni merge mai departe
dinspre trecutele cărări înspre drum
spre vise durate
rescriu cu pasiune imaginea trupurilor
într-o îmbrățișare unde numai tu ştii să vii
te doresc cu sufletul pur
cu nume din palma iubirii albastre
ştii iubire?
tu ești săgeata – eu sunt un arc peste noapte
scriu versul să-l cânți cu fluier de anotimp
femeie ca un ţărm cu valul unei șoapte
cu ochii verzi în verde-i rochie
94
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
iubire dintr-un vers cu nume de poem
cu paşii siguri într-o linişte din seară
te aștept iară
am oprit destăinuirile într-un epilog din carte
am scris la o răscruce cuminte
numele tău de femeie
poveste încrustată din vreme pentru vreme
dintr-un început de septembrie
într-o nenumărată vară.
bătaia inimii la poarta senzualității
prin al timpului pas trăiesc în braţele revederilor
zi şi noapte prin iubirea trupului alb
într-o demnitate a libertăţii
lungimea unui arc de cerc – ața
la poarta de ieșire de pe un mosor
asta-i viața...
în miezul vizibil dinspre secundă spre irisul albastru
te-am ales pentru ceea ce eşti
pictură a unei inimi
iubeşte-mă-n visele surprinse
aşteaptă-mă-n întrebările cu răspuns
opreşte-mă-n alb
perlă a iubirii noastre
întreabă-mă ce voi spune când te voi revedea
nuntă a florilor de cireşi
prinde-mă de mână şi păstrează-mă-n zborul alb
ca bătaia inimii în poarta sufletelor
din universul de dragoste
mereu spre înalt
în puterea minţii cercul nesfârşit al prețuirii reciproce
tu şi eu
timpuri concentrice din imperiul unor paşi trăiți
nu iubeşti doar să exişti – ca nelumea
ce poate fi mai frumos în spirala trupurilor
decât devenirea
de acolo pentru aici?
mai devreme te-am strigat
întind mâna după dimineţile cu ochi albaştri
întorc uşor capul la chemarea lor
văd depărtările atât de aproape
nu ştiu cum să răspund
buzele ard
ochii dansează prin desenul degetelor
doar ploile verii sting setea din triunghiul de foc
al trupurilor împreunate în dorul nebun
din sufletele noastre
ce m-aş face fără dor dacă nu te-aş iubi
ar sângera serile în colţul lor rescris
dacă nu te-aş revedea în imaginea oglinzilor
ar plânge şi timpul din camera de oaspeţi

dacă nu aş scrie pentru tine
nu ar mai arde privirea dinspre mâine
voi alerga spre noaptea uitată-n dimineaţa ce vine
iubita mea logodită-n şoapte de dragoste
o nesfârşire de tăceri
buzele tale opresc să-şi odihnească posibile chemări
alte dorinţe – infinită devenire
prezent.
o culoare de foc
nepreţuită veghe a fericirii de acolo pentru aici
de pretutindeni
metafore îndrăgostite de azi
chip de femeie în brațele minții
în ortografia buzelor ca-ntr-un desen nerostit
dorinţele zămislesc tunetul inimilor în silabe imaginate
pe cadranul destinului precum un ceas
un timp ce curge printre cifre
pe prispa vârstelor un nemărginit singular
o nouă primă zi pe sensul de mers
porneşte fără aplecări cu o seamă de cuvinte
într-o virgină impresie din viaţă
în lumescul mâinilor am ancorat timpul într-o carte
trăirea-n poem la adăpost
pe umerii cuvântului – alte metafore
o noapte plină de culoare – albastrul unui rost
mulţumesc – iubita mea
ne vom potoli setea din izvorul alb
vom dansa timpul ce ne curge între ape
clipă celestă – refugiu în șoapte.
cuvine nefardate
într-o fotografie vie o imagine cu privirea albastră
se recomandă...
cu buzele atinge mâna surprinsă de tâmplă
o poveste nescrisă de privirea vorbită
într-o altă carte
coboară spre sânii curioşi din fire
nedumeriți se prefac în cel mai uşor obstacol
deschide nasturele alb al unei dorințe
jocul din privire
buzele roşii trăiesc un gust din vară
caligrafia unui gând sedus
undeva de urmele luminii
pe scara infinită a unui arcuş din anotimp
filozofând am început urcuşul – iară și iară
târziu în călcâiul dorinţei braţele iubitei din înserări
reţin pe prispa vieţii clepsidra ce curge
o spirală până la ultimul fir
propriul fir de nisip
95
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
taina nupţială
într-o ortografie cu umerii goi înspre seară.
la rever cuvântul poetului rebel
într-o meditaţie la dragoste
în loteria vieţii ochii iubirii sunt aproape
martor îmi e gândul ce multiplică prezentul
femeia poemelor – poetul și versul
pe o pânză din jurnalele trăirilor târzii
iubita mea – rațiunea unui madrigal
caligrafia unor armonii
noi – câștigătorul final
pe trupul unei viori cu timp brodat
împletituri ce alcătuiesc piramida lumescului
seva metaforelor dintr-un sărut uitat
pe visul trăit în simfonia fiecărei seri
frunţile noastre se sprijină pe nevinovate plăceri
desemnate ca și câştigătoare
în jocul silabelor cu unicul destinatar
într-un colier din metafore – poetul cu har
în universul unui poem din odihna înserării
îmi ești chipul iubirii unei alte zile
ce-mi este ortografia fiecărui pastel
într-o rugă – superbă femeie.
singura dintre cei puțini
între mine şi cuvânt dimineţile dinspre mâine
revederea ce-o să vină treaptă cu treaptă
precum o lumină
cuvinte cuminţi
ce-şi prind sensurile într-un întreg
mulţumindu-i Bunului Dumnezeu pentru timp
şi pentru răbdarea de a-mi păstra paşii
în direcţia iubirii
o nouă poezie
într-un dans al metaforelor
admirabile distanţe acoperite de ortografia sufletului
cu magia versului rescriu pentru tine
poemul bucuriei cu numele-n carte
lin iubito – aleargă-ncet spre mine
îmi e dor să-ţi spun ce dragă-mi eşti
în cămaşa zorilor tulburătoare splendoare a lumii
cu ochii verzi
urmează paşii unui cântec nedansat niciodată
încet – să nu ne audă nici chiar o şoaptă.
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

Ceea ce ai visat tu înseamnă

că trebuie să scrii pe limba tuturor,
fără teamă de cuvinte,
să te înțeleagă și pădurea
și urșii din bârlog.
Nu te speria cînd vei scrie
cuvântul mor,
de criticii flămânzi
de sângele tău tânăr
care-ți vor sări la beregată
să vadă dacă ești cu adevărat
pregătit de moarte.
Nici de de viață nu ai fost
când ai ieșit gol
Alexandru IANCU din pântecul mamei tale.
Să scrii natural ca o respirație,
Cu toate cuvintele tale să se regăseasca în tine
deopotrivă aerul și păsările.
trăiești în mine Ignoră curioșii
ca o reprezentare foarte clară care atunci când vei descrie
a unei imagini singurătatea cuvântului
pe care nu am văzut-o niciodată prin cântecul ermetic al cucului
la fel cum se izbește sufletul pietrei vor veni să te întrebe cu cine?
de carnea tare a sculptorului Și cel mai important,
până capătă forma dorită atunci când nu plângi,
la fel cum se amestecă în noapte să taci mult în poezia ta,
nesomnul culorii ca să te înțeleagă și pietrele.
cu sângele pictorului
până obține nuanța dragostei Andreea
la fel de adânc
mă pătrunzi tu pe mine cinci părți
Poezie de dragoste
până simt că trăiesc şi restul om
la marginea de sus
Vis virgin a unei stele căzătoare
din coasta mea înaltă
Mi-am sprijinit tâmplele ca ramul unui pom
de albul colii de hârtie eu am cules
și mi-am visat primul vers. un înger
Fără a-i înțelege semnificația, care a uitat
am luat o sticlă de vodcă să zboare
și m-am dus la Poet
să mi-l interpreteze. Mi-e poftă de viață
S-a uitat la mine ciudat îmi doresc
prin ochii lui albaștri, o fericire simplă ca iarba
când l-am abordat cu : să-mi alung de sub pleoape
- Permiteți maestre? întunericul
- Mie să-mi zici tu, ca lui Dumnezeu, să las să-mi intre în suflet
să ne putem apropia sufletele. tot cerul
Dacă te-ai ruga cu Tatăl nostru să iubesc
vă rog pe dumneavostră fără să-mi pese de moartea
să ne dați și nouă pâinea care se plimbă
si cuțitul poeziei, nestingherită printre aceste rânduri
ai primi doar sarea în ochi. și ne privește
Acum stai jos, din spatele cuvintelor
știu de ce ai venit, o simt neputincioasă
notează repede ca să nu uiți în fața dragostei de viață
după ce ne îmbătăm. pe care ne-o citește în ochi

96
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

Carmen Ultima dată

eu stăpânesc nu din dorința mea de confort

cinci moduri în care să te ador ieri am închiriat un taxi de la aeroport
tu îţi doreşti unde am fost să aștept un pian
zece feluri în care să te răsfăţ care se întorcea din Afghanistan
eu cunosc pe ascuns am și lăcrimat ușor
un sărut special cu care să te trezesc văzând cum își târa un picior
tu preferi mă concentram pe celelalte două integre
cinci pupici obișnuiți sub care să dormi când i-am observat și lipsa clapelor negre
eu îţi dăruiesc l-am condus în siguranță până acasă
cei mai roșii trandafiri unde-l aștepta toată familia lui frumoasă
tu vrei m-am scuzat și m-am retras în tăcere
să-i curăț de spini dintr-un amestec confuz de bucurie și durere
eu am palmele însângerate în seara asta bineînțeles m-a sunat
tu ai ochii plini de lacrimi și mi-a spus printre altele că a fost decorat
întotdeauna dar nu știe de ce se simte nefericit
am ştiut că distanţa eu i-am spus că-i doar puțin obosit
dintre sufletele noastre nu are nici un rost să se frământe
este doar de o mângâiere de îndată ce va începe iarăși să cânte
viața lui va redeveni minunată
Adagio voi când ați mințit un pian ultima dată?

te-am surprins Nunta

desculță pe pian
înfiorată îți târai picioarele ce bine îți vine
prin roua clapelor iubire
sunete triste se înălțau spre cer rochia aceasta lungă și neagră
împrăștiate de vânt de mire
ca frunzele moarte în timp ce pe mine
naiv ca un arlechin pe umeri m-apasă
mă îndrăgostisem fracul alb
de muzica vie a tălpilor tale de mireasă
dar hai s-aruncăm
Te aștept diseară amândoi
buchetul acesta
am întrebat Consiliul Suprem de nuferi
și am aflat că noi doi putem în lacul adânc dintre noi
oficializa o iubire secretă crescut din plânsul
ca pe un scut antirachetă pe care nu-l suferi
inima mea este operațională și de-l va prinde
de când tu plimbându-te goală vreo broască
ai întărâtat toți vecinii în chinuri
care nu suferă de orbul găinii copii să ne nască
prin corpul tău legal aprobat
de un guvern complet tehnocrat -----------------------------
în ochii lor invidioși și banali Alexandru Iancu, poet. Născut la 21 mai 1966, în
sânii tăi ca înalți oficiali București. A debutat în anul 1992 cu poezii în Suplimentul
au arătat explicit tuturor literar-artistic (Tineretul Liber). A colaborat, ca redactor, la
direcția de urmat în viitor cotidianul „Ora”. În prezent este realizator de integrame la
diverse reviste de specialitate. În anul 2017, i-a apărut cartea
în condiții de instabilitate
de poezie ,,Atentat la singurătate” și a fost, de asemenea,
cu zone erogene nesecurizate prezent, alături de alți membri ai Cercului Literar de la Cluj,
viața noastră este supusă în Antologia de proză ,,Trepte” , ambele volume fiind tipări-
în nefericita vecinătate pro-rusă te sub egida editurii Colorama.
care ne întunecă cerul
pericolelor de tot felul
așa c-am pregătit inelu'
te aștept diseară-n Deveselu!

97

Ion DRĂGHICI
Prea devreme, toamnă…
Nori negri ne-au furat zorii de zi
S-așteptăm într-un mâine ce poate nu va mai fi.
Plâns de apus ne-au adus pescărușii în glas
Cu vânt rece biciuind în suspin ”bun rămas”,
Poartă toamna suspinele ei
Vânturând în vârtejuri albi funigei.
… Clădit din piatra trupurilor sfârtecate
Prea devreme, toamnă, prea devreme
Te întinzi peste zări în apus.
Plâng cocorii pe sub nori de aramă coclită;
Parcă vor la drum cu ei să ne cheme,
Să ne spună ce noi nu ne-am mai spus…
C-a trecut peste deal vara noastră ispită.
Boi blânzi
Boi blânzi,
Pe cine-ați supărat vreodată?
Dumnezeiești răbdări
Se-ascund sub chip de îngeri
Lângă ieslea
Unde Mesia, pruncul din icoane s-a născut.
Și câtă trudă, supunere, tăcere.
Și jugul dur, și plugul, și povara…
Și ploile, și biciul, și răbdarea,
Și supărarea mult mâhnitului țăran
Când încleșta din pumni
În sărăcia-i plânsă și amară.
Boi blânzi,
V-a mai certat țăranul.
Voi l-ați iertat cum și el a iertat
În crezul lui pe toți ce i-au greșit.
98
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Bonjour, bonjour!
lui Charles Aznavour
A murit cu doar câteva zile înainte de Sommetul
Mondial al Francofoniei de la Erevan și dorea să
propună, sprijinit de Emmanuel Macron, președintele
Franței, să se învețe în Armenia limba franceză cu
ajutorul versurilor cântecelor lui.
Ispite-gânduri au rămas închise
Într-o casetă din sufletu-i damnat
Să vadă comedia vieții din culise,
Când falși actori pe scenă au jucat.
Și-a tot dorit, cu trudă în extaz,
Să mute Luna-n zile-ntunecate
Peste pământul lui din Caucaz,
Unde istorii dorm însângerate.
Dorea să facă pod de libertate
Cu un picior înfipt în veșnicie
În plânsul-cântec de nevinovăție.
În toamne, când cocorii se tot duc
În plumburiul zilei săgetând,
Charles Aznavour, din plânset de duduc,
Se-aude peste Ararat cântând.
Nevinovății
Nu-i vina ta…e un nimic albastru,
Ce doare ca ceața între noi,
În care piere scânteind un astru
Rănit de setea neagră dintre ploi.
O secetă și-o sete prea amară
S-au izvodit de când nu ne găsim
Și-avem priviri de toamnă-n primăvară
Și pașii către iarnă ni-i grăbim.
Ar fi de-ajuns un zâmbet, o privire,
Un ghiocel de vorbă de-mpăcare.
Să zboare-apoi hulubi de fericire
Și să renaștem sub priviri de Soare.
Bilanț
Adorm ca pruncul pentru-ntâia oară;
Cum o fi, Doamne, s-adormi fără să știi,
Să nu ai griji, nimic să nu te doară
Să-ți fie viața o joacă de copii?
A fost cândva…azi nu-mi aduc aminte
Nici ce-am visat o vară mai devreme.
Rămân în toamna gândului cuminte
Și-aștept un glas pe nume să mă cheme.
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

N-am construit altare, nici biserici.

N-am dăruit arginți la cerșetori.
N-am spovedanii a face pe la clerici,
N-am datorii, ci alții-mi sunt datori.

De mă vrei, Doamne, eu îți răspund ”prezent”

Nu-mi trebuie valiză de recrut
În marea-ți oaste – fără precedent –
Voi fi sfârșitul în lumea de-nceput.

Mihaela AIONESEI
Arhiva „Rotonda valahă”
Susținută de poeta Filoteea Barbu Stoian Flăcările toamnei*

Iată flăcările toamnei repetă același drum...

Umbrele se tânguiesc prin parcuri,
castanele se aruncă de preaplin în gol,
aleile își poartă în tăcere șerpii de aramă.
Nucile sunt ca și oamenii - suflete
încuiate/ despuiate.
Din ele tristețile evadează
ca puii din colivii.
Vântul joacă baba oarba prin fântâni.
Fecioarele verii oftează prin livezi.
Departele se face cât un pas de furnică.
Inima mea intră în el
ca într-o haină de lumină
și scoate păsările întemnițate din piept.
Amurgul se clatină într-un ochi de copil.
Doar el știe că tu ești cerul
Soarele meu -
Studenta Filoteea Barbu în vizită la Şcoala de Literatură să Tu cel aflat în văzul tuturor.
ia notiţe de la cursul de Socialism ştiinţific de la Niculae Neștiutul ce stă și privește cum
Stoian, pentru examene. Nicolae Labiş şi Rusalin Mureşanu
rugăciunile înalță turle pe dealuri
au plecat de lângă ea. „Nu-i portarul, hai să plecăm!”. La
invitația lui Horia Aramă au făcut două fotografii din faţa mâinile mele se fac ninsori
şcolii. S-au făcut glume. De aceea râd, uitându-se admirativ pe tâmple de cocori respiră ușor.
spre domnișoara vizitatoare. (1954) Lumea se face cât un dovleac
cât un măr
se face cât ghinda.
În trupul ei
mâna ta
îmblânzindu-mi
când spinii
când crucea...

*„În toamnă, nu te duce la bijutier pentru a vedea aur;

du-te în parcuri!” (Irina Lucia Mihalca)

Cămașa de forță

Și iată-mă cu toamna
gârbovită în spinare.
Sufletul meu lângă cruce
Scriitorii Marcel Breslaşu, Nicolae Tăutu, Eugen Mandric, e un copil părăsit în ploaie.
Letiţia Papu, Tita Chiper, Niculae Stoian, excursionişti la Numără firele de iarbă
Pelișor – Sinaia (în trecere). În fotografie... la cabană, la o crescute în sânii mamii.
ţuică fiartă. (1956) E al naibii de frig
dar nu dârdii.

99
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

În spatele meu adulmecând tăcerile

infirmieri nevăzuți stau pregătiți din umbletul cerbului.
cu o cămașă de forță. Tu cel împovărat
Ai naibii! Nu înțeleg că dorul de dorul străbun
nu se vindecă într-o celulă. ce răstoarnă munții
Mai curând scoți focul și scoate lacrimi
dintr-o lumânare. din țâțâni
pentru această
Din om n-ai cum scutura plânsul Țară-rană
cum ai scutura fructele dintr-un copac. pe care-o venerezi
și tu și eu și tu și tu...
În dinții mei s-a încleștat vântul ca pe-o fecioară.
și iaca tac tac tic tic Să nu te pleci
inima mea se întrece cu timpul. când vorbe rele
Măsor din ochi distanța. Întreb: suflă!
Nu vreți să fumați Nici să nu cazi
și voi o țigară două fără să lupți
la marginea cealaltă de sac? chiar și pe cruce!
Vreau să-mi dau unghiile cu lac Ori când vreun
să acopăr pământul cu ceva colorat. șarpe smintit
în joaca lui
Nici bine nu termin de zis te va mușca
și simt gustul de putred de piept,
urcând în cerul gurii. de drumul tău,
nici tu, nici tu
E liniște de păienjeni să nu te îndoiești
că-i drept.
Picioarele-mi sunt grele de țărâna aducerilor aminte. Acoperă-ți crucea cu ia
Copilăria e un cocor rătăcit într-un nor plin de bălării și poart-o nevăzută
buzele ei nu mai ating petalele bujorilor cum ți-ai purta
din grădinița casei în suflet muma,
cuibul de păsări ostenite de cântat în zadar ca pe-un parfum de crini
s-a mutat la cer ori ca pe lumina
și mama și tata la fel. ce cântă psalmi
din noaptea
E liniște de păienjeni în jur Sfântă de Ajun
gutuiul bătrân stă într-o rână până-n cea a Învierii
dudul – o ramă amputată când Cel ce vine
prin care nici vântul nu adie. depărtează
În frunza scorojită de la noi,
iernile se întind cu nepăsare. tămăduind,
Casa stă răstignită într-o răscruce. pocalul cu fiere.
Fii omul de nădejde
În lună un câine la locul potrivit
ascunde un os. de Domnul.
Pământul mă frige, Fii bun și drept,
mă strânge… înțelepciunea
fie-ți armă.
Și nu pot ieși din coșul de nuiele Credința și Iubirea -
rămas la mama în piept. un drum spre Adevăr,
iar când prin târgul vieții
Poem prietenilor mei un bocet ai să auzi
urlând de nedreptate,
Sunt o bucată de lut Tu cheamă-ne
de ochii mamei mele plâns. pe Calea Neamului
La fel și tu și tu și tu... și vom veni să fim,
cel ce de strajă stai
ca râul

100
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

umăr lângă umăr din șirul de măști pe care-s nevoită să-l schimb zi de zi
cetele de brazi, după chipul și asemănarea tuturor.
ca frații. Iubire - tu ai o singură vină
ești lacrimă de muritor.
Dansuri
Credință
Sunt dansuri care se învață pe sârmă
cu ochii măriți de spaimă Să scriem o rugă cu lacrimi pe țărână
la întunericul căscat în gurile de lup pentru martirii de ieri, pentru viitorul de mâine.
și dansuri învățate în nemișcare Cu tricolorul în brațe neînfricați să pășim
cu răni înăbușite sub călcâiul sânului stâng, ca brazii să înaintăm, ca frații
Sunt dansuri împleticite, să ne prindem unii de alții.
dansuri de balerine
dansuri făclii în care aerul Ține-ne, Doamne, drepți în linia întâi
ca un ceasornic bătrân bate cadența cu credința Sfântă-n suflet.
și tu nu poți decât să i te supui fără patimi, fără compromisuri.
ca un soldat obligat să înfrunte moartea vom șterge cu noi
cu durerea nodului în gât. sudoarea Țării de pe tâmplă.
Sunt dansuri ușoare de libelulă care înalță
și dansuri care se chircesc în pântec. Cu inimile vom culege lacrimi din țărână
Dansuri de păsări cu oase de sticlă, dar sub asaltul nesăbuit al trădătorilor
dansuri care întineresc tălpile nicicând nu ne vom apleca,
zbârcite de frică. nu ne vom frânge!
Dansuri de alungat furtuna vântul,
somnul și Luna și lunile care trec Iluzii
cu mâinile învinețite de fugă.
Sunt dansuri tainice Ninge cu flori de sare
care cheamă strămoșii la vatră cu fulgi de sare
și ei vin ca o adiere de iarbă cu lacrimi de sare.
verde și proaspătă.
În inima lor – Obrajii Țării sunt munți de sare
ca un bob de grîu cu brazi de sare
umblă istoria și răsărituri de sare.
într-o broboadă neagră.
Dintr-o pată de sânge Într-un veac de sare
e posibil să mă fi născut brațe de sare
și eu. flutură semețe
Să aprindem! Să aprindem stindarde de sare.
făclii în numele lor.
Din an în an
Zidurile
Dorm secunde bolnave
zidurile nemiloase care mă strâng în brațe pe pragul unei lacrimi.
zidurile acestea de ceață Timpul cârpește păreri de rău
de ape în sângele lumii.
sunt cele mai mari fericiri Țipătul se sinucide
primite vreodată, în groapa cărnii.
la adăpostul lor ochii plânși Atâtea trupuri arse
desăvârșesc lăuntrul și niciun nebun
care poate avea să apropie
și totuși renunță la tot. corabia cu fluturi
În focul tainei de buze.
inima ca o potcoavă de cal neîmblânzit
își încearcă norocul Iubirea neîncătușată
dezvelind puțin câte puțin fluieră pe dealuri
din pielea pietrei psalmi.
din îndărătnicia stâncii

101
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

Grigore ZAMFIROIU
(1913- 1997)

Profesor, combatant în Cel de Al Doilea Război

Mondial, luat prizonier şi închis în lagărul de la Ela-
Selecţie, traducere și note buga, revine în ţară în 1948 iar în 1950 este condam-
Paula ROMANESCU nat la moarte pentru «activitate subversivă», sentinţă
comutată în închisoare pe viaţă. Eliberat în 1964.

Professeur, combattant à la Guerre – La Deuxième

Mondiale - , fait prisonnier et enfermé dans le camp
d’Elabuga, il revint dans le pays en 1948, en 1950 ,
condamné à mort pour « activité subversive », peine
Aurel PASTRAMAGIU
commutée en prison à perpétuité. Libéré en 1964.
(n.1922)
Prizonierul
Ofiţer de marină militară, combatant în Cel de Al
Doilea Război Mondial, licenţiat în litere şi filosofie
Sârme, sârme : ace să înţepe
(1948), arestat şi condamnat în 1949 pentru activitate
Inimă de oameni în cirezi...
anticomunistă la 12 ani temnită grea, este eliberat în
Hăuie a foame de pe stepe
1964.
Şi privirea doare de zăpezi...
Oficier de la Marine Militaire, combattant à La Deu-
Mine, mine : iaduri ce destupă
xième Guerre Mondiale, licencié es Lettres et en Phi-
Gurile adâncului flămând...
losophie (1948), arrêté et condamné à 12 ans de pri-
Cine oare, cine sa ne rupă
son, en 1949, pour activité anticommuniste. Libéré en
Arşiţa de ţară de pe gând ?
1964.
Drumuri, drumuri : bântuie omătul
Construcție
Pe întinsul mării de nămeţi...
Salbă înşirată-i îndărătul,
Motto : Viaţa este creaţie, nu construcţie.
Înainte-s goluri de îngheţ...
Întind o mână şi culeg luceferi
Aripa de suflet se apleacă
Iar din adânc desprind cristalul pur
Sub al nopţii rece eleşteu...
Şi ape negre-am strâns jur-împrejur,
Câţi ajung şi unde oare pleacă
Să-mi crească anii luminoşi şi teferi.
Mai puţinii zilelor mereu ?
Tot culegând, fărâmele se-adună,
Refren :
Bucăţile de piatră mă cuprind,
Plânge, plânge, prizoniere,
Mă-npresură, mă-ngroapă ca-ntr-un grind,
Scrisa ta amară !
Nisip uitat în inutilă dună.
Pe destinul tău şi ţară –
Lacrimă şi fiere... [...]
Construction
Că aşteaptă hâde să ne soarbă
La vie est création, pas construction.
Porţile flămândei închisori...
Cine oare, ce mânie oarbă
Je tends la main et je cueille des étoiles,
Fulgere ne-a pus la ursitori ?...
Je choisis du tréfonds cristal pur,
Des eaux noires j’en ai mis tout autours
Ce mânie, cine oare-abate,
Laissant mes claires années lever leurs voiles.
După ani de chiciură şi ploi,
Vremile cu ziduri de cetate
De toujours ramasser, les bribes m’enserrent,
Gârbove şi crâncene pe noi ?...[...]
M’entourent les pierres en miettes une à une,
Comme dans un schorre inouï m’enterrent,
Sable oublié en inutile dune.

102

Le prisonnier
Barbelés, barbelés : épines de venin
Dans le coeur des gens pris au piège
De la steppe – long hutlement de faim,
Le regard a mal de tant de neige.
Mines, mines : enfers à corompre
Les bouches de l’abîme affamé...
Qui pourrait, ô, qui pourrait nous rompre
Du pays qui brûle dans nos pensées ?
Chemins, chemins sous la tempête de neige
Qui se lève sur cette large mer...
Devant nous, le vide des glaces aux pièges,
Collier de froid en derrière...
L’aile de l’âme tombe sur le froid étang
De la nuit. Qui sera de retour
Et où s’en vont-ils les vidés de sang
Dont le nombre besse à chaque jour ?...
Refrain :
Pleure, pleure, prisonnier
Ta lettre amère !
Ton pays, ta destinée –
Larme et fiel...
Car les portes des prisons immondes
Nous attendent pour nous y engoufrer...
Qui encore, quelle haine aveugle,
Nous mit des éclairs aux destinées ?...
Quelle fureur fait abbatre sur nous
Après tant d’années de grands froids
Le temps comme des murs de cité,
Lépreux et sordides à la fois ?...
Mama
Inima – frunză de plop,
Geană arsă de un corp,
Buze tremurând în rugi
Şi plăpânde mâini pe drugi. [...]
Bucureşti, 1958
La mère
Son cœur – feuille de peuplier,
Ses yeux – cendres du foyer,
Ses lèvres – tremblantes prières,
Ses mains sur les barreaux, frêles. [...]
Bucarest, 1958
103
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Vasile MILITARU
(1885-1959)
Poet, condamnat la 20 de ani de temniţă grea pentru
«crima de uneltire». Moare în închisoare.
Poète, condamné à 20 ans de prison pour «crime
contre l’ordre social». Mort en prison.
Imn Neamului
Veniţi români din larga zare,
Mereu să fim uniţi, mereu !
Să făurim o ţară mare
Să placă şi lui Dumnezeu
.
Şi când spre noi veni-vor iară
Vrăjmaşii care vin şi pier,
Noi să fim trăznet ce doboară
Stejari cu fruntea pân’ la cer,
Să ştie cei ce pradă vor
C-aici va fi mormântul lor.
Că noi prin munţi şi văi mănoase
Pe care ard făclii de maci,
Avem comori de sfinte oase,
Avem strămoşi romani şi daci !
Trăit-am veacuri de robie :
Strămoşii ne-au fost traşi pe roţi,
Dar am păstrat a noastră glie
Şi vom păstra-o-n viaţă toţi !
Hymne à la nation
Debout, Roumains, dans toute la vie
Soyons unis toujours, encore !
Allons refaire un grand pays
Qui puisse plaire même au Seigneur !
Et quand vers nous, une nouvelle fois
Viendront les ennemis éphémères,
Soyons l’éclair vif qui abat
Les chênes aux cimes jusqu’au ciel,
Pour que tous ceux qui nous inondent
Sachent qu’ils y trouveront leur tombe.
Car nos montagnes, nos vallées d’or
Où brillent les cierges de coquelicots,
Gardes les os saints - nos vrais trésors –
Des Daces et des Romains, nos grands aïeux.
On a vécu des siècles de misère,
Nos ancêtres moururent sur la roue
Mais nous avons gardé toujours nos terres
Et nous les garderons de plus en plus !
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

Radu GYR* – Ne vom întoarce într-o zi,

o flacără nestinsă ce îndeamnă și astăzi la biruință Ne vom întoarce într-o zi,
Ne vom întoarce neapărat.
Text și selecție de Mihaela AIONESEI Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost când am plecat.
Întoarsă – la propriu și la figurat – de la Ne vom întoarce neapărat,
Mănăstirea Petru Vodă, județul Neamț, unde în 16 Cum apele se-ntorc din nori,
iunie 2018, după liturghie, a avut loc parastasul de 5 Sau cum se-ntoarce, tremurat,
ani pentru Părintele Arhimandrit Iustin Pârvu, Pierdutul cântec, pe viori.
considerat unul dintre cei mai mari duhovnici ai țării, Ne vom întoarce într-o zi…
am rămas în suflet cu patimilepoetului Radu Gyr – Si cei de azi cu paşii grei
„poetul temnițelor comuniste” - al cărui mormânt l- Nu ne-or vedea, nu ne-or simţi,
am găsit în cimitorul cu cruci verzi din spatele Cum vom intra încet în ei.
Mănăstirii, îngropat alături de soția sa, Flora. Nu știu Ne vom întoarce ca un fum,
dacă emoția trăită sau încărcătura spiritual din acea Uşori, ţinându-ne de mâini,
zi m-au făcut să-mi amintesc de poemul pentru care a Toţi cei de ieri în cei de-acum,
fost condamnat la moarte de regimul de dictatură de Cum trec fântânile-n fântâni.
sorginte sovietică pentru poezia „Ridică-te, Gheorghe, Cei vechi ne-om strecura, tiptil,
ridică-te, Ioane!”, care circula în manuscrisd cu titlul În toate dragostele noi
„Manifest”. Nu pot să nu mă întreb, cum se întreba Si-n cântecul pe care şi-l
atunci Radu Gyr: Când se vor ridica și Gheorghe și Vor spune alţii, după noi.
Ion și toți românii împotriva domniei celor „fără În zâmbetul ce va miji,
inimă de români”, cum spunea părintele Iustin Pârvu? Si-n orice geamăt viitor,
Tot noi vom sta, tot noi vom fi,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! Ca o sămânţă-n taina lor.
Noi cei pierduţi, re-ntorşi din zări,
Nu pentru-o lopată de rumenă pâine, Cu vechiul nostru duh fecund,
nu pentru patule, nu pentru pogoane, Ne ‘napoiem şi-n disperări
ci pentru văzduhul tău liber de mâine, Si-n răni ce-n piepturi se ascund.
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! Si-n lacrimi ori în mângâieri,
Tot noi vom curge zi de zi.
Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri, În tot ce mâine, ca şi ieri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane, Va sângera sau va iubi…
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! Avem o țară

Nu pentru mania scrâşnită-n măsele, Avem o ţară unde au stăpânit odată

ci ca să aduni chiuind pe tapsane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Vitejii daci, bărbaţi nemuritori.
Şi unde stau de veacuri laolaltă,
Izvoare, văi şi munţi cu fruntea-n zări.
.
Avem troiţe sfinte, altare şi icoane
Şi candeli ard cu mii de pâlpâiri;
Avem atâtea lacrimi şi prigoane
Că ne e plin pământul de martiri.
.
Avem la Putna, Sfânt şi viu cu duhul
Pe cel ce-a stat Ortodoxiei scut;
Şi azi de-l vom chema să-nfrâng-apusul,
Va răsturna cinci veacuri de pământ.
.
Avem pe Brâncoveanu pildă tare,
Căci pruncii lui sub sabie-au căzut;
Ca să păzească fără de schimbare
Credinţa dreaptă-n care s-au născut.
.
Avem Ardealul sfânt, pământul răstignirii,
Cu tunuri sfârtecat de cel viclean;

104

Avem ierarhii sfinţi, pe Iancu şi martirii,
Pe Horia tras pe roată pentru neam.
Azi iaraşi te-au suit vrăjmaşii tăi pe cruce,
Ardeal cu trei culori împodobit;
Scriind deasupra vina ta cu sânge,
Aceea că, ortodoxia ai iubit.
Avem un Rai de sfinţi în temniţi daţi la moarte
Şi aruncaţi în groapa neştiuţi;
Dar astăzi dând pământul la o parte
Ies moaşte sfinte-n zeghe grea de deţinuţi.
E jertfa lor de veacuri mărturia
Ce strigă din morminte pân' la noi:
Să apărăm cu râvnă Ortodoxia
Şi-acest pământ, de Sfinţi şi de eroi!
Voi n-ați fost cu noi în celule
Voi n-ați fost cu noi în celule
să știți ce e viața de bezne,
sub ghiare de fiară, cu guri nesătule,
voi nu știți ce-i omul când prinde să urle,
strivit de cătuse la glezne.
Voi n-ați plâns în palme, fierbinte,
străpunsi de cuțitul trădării.
Sub cer fără stele, în drum spre morminte,
voi n-ai dus povara durerilor sfinte
spre slava și binele țării.
În cântec cu noi laolaltă
trecând printre umbre pereții,
voi n-ați cunoscut frumusețea înaltă
cum dorul irumpe, cum inima saltă
gonind după harpele vieții.
Ce-i munca de brațe plăpânde,
ce-i jugul, ce-i rânjet de monstru,
cum scârție osul când frigul pătrunde,
ce-i foamea, ce-i setea, voi n-aveți de unde
să spuneți aproapelui vostru.
Voi nu știți în crunta-nchisoare
cum minte speranța si visul,
când usile grele se-nchid în zavoare,
și-n teama de groaznica lui înclestare
pe sine se vinde învinsul.
Ați stat la ospete-ncărcate
gonind după fast și orgoliu,
nici mila de noi și nici dor, nici dreptate,
nici candel-aprinsa si nici libertate,
doar ghimpii imensului doliu.
Așa sunteti toți cei ce credeți
că pumnul e singura faimă.
Fătarnici la cuget, pe-alături ne treceți,
când noi cu obrajii ca pământul de vineți,
gustam din osanda si spaima.
Când portile sparge-se-or toate
și mortii vor prinde să urle,
105
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
când lanțuri și ziduri cădea-vor sfărmate,
voi nu știti ce-nseamnă-nvierea din moarte,
caci n-ați fost cu noi în celule.
Baladă pentru Eminescu
Te-au slăvit în cărţi şi în poeme
Şi te-au înălţat iconostas,
Ca să fulgeri tânăr peste vreme,
Cu vecii de cremene sub pas.
Te-au văzut voevodând voroave,
Ciobănind genune şi zăpezi,
Potcovar de fum bătând potcoave
Negurilor strânse în cirezi.
Te-au crezut gigantic Sfarmă-Piatră
Care sparge piscul viforos,
Şi fierar înfierbântând pe vatră,
Mările călite sub baros.
Împărat, ţi-au scris pe tâmple steme.
Făt-Frumos, ţi-au pus în mâini hanger.
Şi-au cules, din pana ta, blesteme,
Viscole şi răzvrătiri în cer.
Ci, netrebnic, eu adulmec zării,
Paşii tăi pe unde te-au fost dus,
Şi-nsetat pe drumurile Ţării
Dibui urma ta de blând Iisus.
Caut picurii de sânge, neşterşi încă,
Ai crucificării pe furtuni
Şi sărut lumina lor adâncă
Şi-i ating cu mâini de rugăciuni.
Trist Iisus cu umbra de tămâie
Dăruind azur din mâini subţiri,
Sfânt, bătut, pe veacul tău, în cuie,
Scânteind, înalt, din răstigniri.
Frânt de-o stea şi-ngenuncheat de-o floare,
Biruit de ramuri de arin,
Îndulcit cu dor de moarte-alinătoare,
Ars ca Nesus în cămaşă de venin…
Nu, tu nu eşti meşterul, ci cneazul,
Nu eşti înstelatul împărat.
Sfâşiat ţi-i pieptul şi obrazul.
Tu eşti marele însângerat !
Te-ncrustăm, zadarnic, în agată
Şi-n icoane noi pe flori de crin.
Crinii nu vor stinge, niciodată,
Umbrele cununilor de spini.
Eu nu-ţi pipăi steme şi nici lauri…
Numai rănile mă plec şi ţi le strâng
Şi le fac medalii mari de aur, -
În genunchi, le-nchid în inimă şi plâng.
Vechi cântec ardelean
Frunză galbenă de vrej,
ce viermi te mănâncă?
– Peste măguri, către Dej
jalea e adâncă.
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

– Râule, de ce-ţi zbârleşti au ridicat mâinile în sus

coama nărăvaşă?
– Numai stârvâuri rumâneşti Uite, gardianul le pune in fiare
Someşu-l îngroaşă. pentru încercare de evadare!

– Codrule dinspre Abrud, Cât este ziua de lungă,

de ce plângi sub zloată? vântul le numără'n dungă:
– Parcă iar şi iar aud cinci, zece, treizeci, toate la fel.
oasele pe roată. Toți deținuții prezenți la apel,
toți aliniați pe tăpșan
– Vântule, de ce tot sui ca la inspecția domnului Prim-Gardian.
lacrimi pe obcine?
– De oftatul Moţului Cât este seară și umbră,
temniţele-s pline. cimitirul tainelor umblă.
Cât este noaptea de'naltă,
– Veacule de plumb ursuz, cimitirul tainelor tresaltă.
de ce stai la pândă? Când luna iese pe coame,
– Înc-o cruce vi-am adus crucilor parcă le e foame,
pentru grea osândă. și în gropi de nămol, osândiții,
flămânzii, lihniții, trudiții,
– Neamule, de ce tresari cu brațele'ntinse spre lună
grindina când bate? cer pâine caldă și bună
– Stau, gemând, pe piscuri tari
şi aştept dreptate… Când stelele cad fumegânde,
crucile's haite flămânde
Ad Uxorem si gropile șoptesc între ele în șoapte :
-Hei, mâine sau poimâine noapte,
Am fost cândva o cetină-amândoi poate-or sosi să scrâșnească'n noroi
și amândoi un singur conifer. si cinci sute treizeci si doi*)
Ne-au frânt vântoase, grindină și ploi. sau opt sute șapte*)
Azi alte crengi cresc dincolo de noi, (Poeme scrise în închisoarea Aiud)
dar rădăcina ne-a rămas în cer.
*) 532 (numãrul de încarcerare al lui Radu Gyr);
Sau poate-n miezu-aceleiași făpturi, *) 807 (numãrul de încarcerare al Printului Alexandru
o scoică-am fost într-un ocean amar. Ghica).
Un val ne-a spart de colții stâncii duri,
dar lacrima țâșnită sub spărturi *Radu Gyr – n. 2 martie 1905 la Câmpulung Muscel – d.
ne-a reunit într-un mărgăritar. 29 aprilie 1975 București, pseudonimul literar al lui Radu
Demetrescu; poet, dramaturg, eseist și gazetar român.
Cuvântul rostitîn faţa așa-zisului Tribunal al poporului,
Cimitirul deținuților sâmbătă, 2 iunie 1945:
„Domnule Preşedinte, Domnilor Judecători ai
Alături de temniță, pe-o rană, pe-o coastă, Poporului,
cimitirul nostru tace, adastă, În rechizitoriul său de joi seara, Onorata Acuzare
așteaptă sicrie sărace a spus răspicat: Dacă există credinţă adevărată, atunci să fie
cu număr de smoală scris pe capace absolvită, şi a mai spus acuzarea: Sunt prăbuşiri de idealuri,
de credinţe, dar numai pentru curaţi.
Cimitir fără iarbă, doar humă Într-adevăr, sunt naufragii sufleteşti. Eu am avut o
ocolit ca o molimă neagră de ciumă, credinţă. Şi am iubit-o. Dacă aş spune altfel, dacă aş
tăgădui-o, dumneavoastră toţi ar trebui să mă scuipaţi în
cimitir fără poveste
obraz. Indiferent dacă această credinţă a mea apare, astăzi,
unde nu'ngenunchează neveste, bună sau rea, întemeiată sau greşită, ea a fost, pentru mine,
unde mame nu plâng, o credinţă adevărată.
unde nu s'aud lacrimi de țânc. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea
mea. Cu atât mai intens sufăr azi, când o văd însângerată
Crucile strâmbe și șchioape de moarte.”
vrură să fugă, să scape,
dar numai o clipă rebele
- parcă somate de sentinele -
au stat s'au supus,

106

Corneliu IROD
Pianul alb
Că Ionică Semenciuc, Eugen Platco şi eu – Pe-
tre Usic – mai dăm iama prin livezile oamenilor din
satul nostru, în bună parte, e adevărat, dar că am avea
vreo legătură cu moartea fostului nostru învăţător,
domnul Ilarie Dudceac, nu-i adevărat nici cît negru
sub unghie. E o minciună gogonată!
Cum a fost? În ziua aceea, eu şi Ionică am venit
la Eugen. L-am fluierat, iar el a ieşit în drum. Ne-am
aşezat cîteşitrei pe iarbă sub gardul lor, ne-am rezemat
cu spinarea de scîndurile încinse de soare și am tăcut o
vreme, cum făceam de fiecare dată înainte de a hotărî
pe cine să călcăm în acea zi. Deodată Ionică îi zise lui
Eugen:
– Bă, Jenică! Tu nu vezi, mă, că la vecinul vos-
tru s-au copt piersicile?...
– Las’ să se coacă, – răspunse Eugen fără chef,
pentru că era vorba de piersicile domnului învăţător
Dudceac.
– Ziceam de piersicile alea mari şi albe, – se
prefăcu Ionică a nu fi prins nuanţa de nemulţumire din
glasul prietenului. – Că alea mai mici sunt coapte de
mult. Iote ce rumene-s! Ca obrajii soră-tii Vetuţa...
– Cre’ că-ţi dai seama, – îi sar eu lui Ionică-n
ajutor, – că n-avem voie să nu gustăm din ele!
– O să gustaţi un căcat! – mîrîi Eugen. – Voi m-
aţi dus de multe ori în livezile vecinilor voştri?...
Ce-i drept e drept! Fiecare dintre noi ocolea cu
grijă livezile vecinilor. Pentru că una e să se plîngă de
tine cineva mai de departe, să zicem, din celălalt capăt
al satului (în situaţia asta, acasă te ceartă, te ameninţă,
te înjură sau, în cel mai rău caz, ăl bătrîn îţi scapă una
după ceafă) şi cu totul alta, să te pîrască un vecin: o iei
pe coajă mai mult ca sigur! Din acest punct de vedere,
Eugen are dreptate. Dar nu se poate spune că nici Ioni-
că şi cu mine n-avem dreptate deloc: toţi trei o să îm-
plinim în curînd cinşpe ani – flăcăi în toată legea, ce
mai! –, ne-a mers vestea de ştrengari fără pereche, care
cunosc livezile şi grădinile oamenilor ca pe propriile
107
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
buzunare şi din care se înfruptă după pofta inimii; şi
cu toate astea, piersici n-am mîncat niciodată. Mai
mare rîsul! Nu-i mai puţin adevărat că în părţile noas-
tre nu creşte piersicul, cică în Bucovina e prea frig. O
fi. Da’, uite, că la domnu’ învăţător piersicul şi creşte,
şi rodeşte! Pentru că, după cum ne spunea adeseori la
şcoală, livada dumnealui e „ştiinţifică”: un pom – nu-i
destul să ştii să-l altoieşti. Mai trebuie să-l alegi, să-l
aclimatizezi, să-l selecţionezi; aproape că trebuie să-l
domesticeşti. „Parcă a auzit careva dintre voi, proşti-
lor, de Miciurin?...” – dădea dispreţuitor şi lehămesit
din mînă şi trecea deîndată la lecţie. Ce-i drept, nici
unul dintre elevii dumisale nu auzise de cel pe care-l
numise domnul învăţător, dar asta nicidecum nu în-
seamnă că n-ai dreptul să rîvneşti un fruct atît de ne-
maipomenit. Dacă domnul Dudceac ar fi pus piersicii
ăia în livadă şi nu în faţa uşii casei, mai mult ca sigur
că n-am fi rezistat ispitei: am fi uitat că doar cu trei-
patru ani în urmă stăpînul livezii (fie ea şi ştiinţifică)
ne-a fost învăţător şi am fi intrat în păcat. Dar aşa... E-
adevărat că avea livadă mare, în care găseai toate soiu-
rile de cireşe, de la cele timpurii, apoase, pînă la cele
de august – mari cît pruna; vişine obişnuite, vişine
spaniole şi vişine negre tomnatice; tufe de coacăz şi
zmeur; ce de pruni, ce de nuci! Mere – de la cele de
Sîntilie pînă la cele răpănoase – şi pere: de la gălbioare
şi harbuzeşti, zemoase şi cu miezul roşu ca sfecla, pînă
la cele care se culeg hăt spre Crăciun. Ce nu era în
livada domnului învăţător! Dar ce folos? Am mai dat
noi peste asemenea „ştiinţă” şi la alţii. Numai piersici
n-avea nimeni în sat. Doar domnul învăţător. Dar i-a
plantat, cum ziceam, nu în livadă, ci – popîc! – în faţa
casei: du-te, Petrică, la furat, dacă-ţi dă mîna... În orice
clipă şi-ar putea arunca domnul ochii pe fereastră şi te-
ar recunoaşte numaidecît – frumos i-ar sta unui fost
elev de-al dumnealui, n-am ce zice!... – şi chiar dacă
nu s-ar uita, oricînd ar putea ieşi afară nevastă-sa,
guşata de Agafia, care de asemenea te-ar recunoaşte.
Iar de nu s-ar întîmpla nici una, nici alta, adică nici
domnul învăţător nu s-ar uita pe fereastră, nici Agafia
n-ar ieşi din casă, atunci, sigur, te-ar sfîşia dulăul –
negru şi mare cît un bivol, iar de rău i-atît de rău, că
sare să te rupă în bucăţi de cum te apropii de poartă.
Înadins l-au legat lîngă piersici, ce credeţi!...
Iar piersicii – iaca, doi pomi nu prea înalţi, cu
frunza cam rară şi semănînd cu cea de răchită. I-a sădit
domnul învăţător în martie, cu un an înainte de sfîrşi-
tul războiului. Asta nu uită nimeni, pentru că peste o
lună în satul nostru au intrat ruşii. Cînd a venit acasă
de pe frontul din Răsărit într-o scurtă permisie, în ace-
eaşi căruţă cu care a transportat pianul alb (în faţa
porţii dumnealui s-a adunat atunci jumătate de sat să
privească minunea: păi, oamenii nu văzuseră în viaţa
lor nici un fel de pian, darămite unul alb!), domnul
învăţător Dudceac a adus, tot de pe undeva din răsărit,
şi doi piersici tineri, pe care n-a avut de lucru şi i-a
plantat, după cum v-am mai spus, chiar în faţa casei,

ca să-i aibă tot timpul sub ochi. Pomişorii s-au prins şi
încă înainte de Paşti s-au umplut de floare rozalie.
Cît despre pianul alb şi covoarele persiene –
doar ştiţi cum a ieşit pînă la urmă. Cu puţin timp înain-
te de a termina permisia şi a se năpusti spre apus pe
urmele nemţilor (lucru pe care nu l-a mai făcut nicio-
dată tocmai din pricina pianului alb), în faţa casei în-
văţătorului au apărut şapte militari. A ieşit Agafia şi a
înlemnit: ea e, ce-i drept, neştiutoare de carte, dar şi-a
dat seama numaidecît că militarii nu-s de-ai noştri.
„Aici locuieşte locotenentul Ilarie Dudceac?” – între-
bă, probabil, cel mai mare-n grad. Domnul învăţător,
spre norocul lui, nu se afla acasă, era plecat în sat, iar
Agafia holbă ochii şi nu fu în stare să răspundă, doar
guşa-i dîrdîia mărunţel. „Sunt maiorul Vsevolod Po-
pov, – continuă necunoscutul, fără să-i pese că femeia
nu i-a răspuns la întrebare. – Locotenentul Dudceac
mi-a furat din casă pianul, un pian alb. Am venit să
mi-l iau...” – încheie ofiţerul, zîmbind răutăcios. Apoi
se întoarse spre soldaţi şi le făcu un semn cu capul.
Aceştia dădură buzna în casă, de unde scoaseră pianul
alb, îl suiră în căruţa militară şi, după ce mai întîi bă-
gară în jurul mobilei fine şomoioage de fîn, plecară.
Aflînd despre cele întîmplate, socrul domnului
învăţător (răposat şi el între timp) l-a sfătuit pe ginere
să fugă de acasă, pentru că ruşii ăia, – zicea, – sigur o
să se întoarcă şi-o să-l împuşte. „Cîte n-au furat şi ei
de la noi, da’ ai curajul să te duci acolo la ei acasă şi
să-ţi iei lucrurile? N-aş crede! Da’ ei uite că vin... Aşa
că fugi, băiete!” Domnul Dudceac l-a ascultat, a fugit
în baltă şi s-a ascuns în păpuriş. Acolo s-a şi îmbolnă-
vit de sperietură şi de friguri, deşi zilnic i se aducea –
fie de nevastă-sa, adică de Agafia, fie de altă persoană
de încredere – şi mîncare, şi schimburi. Peste vreun an
s-a întors acasă. Bărbos, slab, piele şi os, tăcut, doar
ochii aveau un licăr ciudat şi cam rătăcit. Din baltă a
adus cu el şi sălbăticiunea asta, fiara asta turbată, din
cauza căreia nu-i chip să calci în bătătura domnului
învăţător fără permisiune... Cică l-a şcolit acolo, în
stuf, şi l-a dresat să nu mănînce de la nimeni, în afară
de dumnealui. Nici de la Agafia.
Cu timpul, încet-încet, domnul Dudceac s-a pus
pe picioare. Sau cel puţin aşa ni s-a părut nouă, cînd
peste un an a devenit învăţătorul nostru, deşi noaptea
(i s-a scăpat unei vecine toanta de Agafia) îl treceau
toate sudorile, ţipa prin somn, îl apuca tremuratul şi se
sleia de vlagă pînă la clămbeală. I se părea întruna c-
au venit ruşii să-l ridice din cauza afurisitului ăluia de
pian alb. Ziua, te uiţi la dumnealui – parcă n-ar avea
nimic. În schimb, de cum cade întunericul, dă în bîţîia-
lă şi-l scutură atît de rău, că domnul învăţător n-ar ieşi
noaptea din casă pentru nimic în lume!
Mai apoi, povestea pianului alb a fost dată uită-
rii. În timpul ăsta, piersicii au crescut şi dădeau rod
mănos în fiecare an. Unul făcea fructe mari cît un
pumn zdravăn de flăcău. Albe-gălbui, să juri că-s de
ceară, acoperite cu puf moale argintiu, în interior – un
sîmbure sîngeriu zbîrcit, iar la gust – nemaipomenite!
108
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Pur şi simplu dumnezeieşti! (De unde ştiu? Pe astea le-
am încercat anul trecut – de ce să mint? –, le-am gustat
doar, nici vorbă să mîncăm şi încă pe săturate; acuşi o
să vă spun cu ce ocazie.) În celălalt pom, piersicile-s
mai mici, ard scăldate-n pară aurie şi-s rumene într-o
parte, vorba lui Ionică, exact ca bujorii din obrajii
surorii mai mari a lui Eugen. Ah, măiculiţă, ce gust
tre’ să aibă şi astea!
Alea albe sunt piersici tîrzii şi se coc pe la înce-
putul lui septembrie, iar cele mici, cu vreo lună juma-
te, dacă nu cu două, mai devreme. Iar de gustat din
cele mari iată cum am avut norocul să gustăm: anul
trecut pe la sfîrşitul verii, ni se face într-o zi poftă de
căpşune şi hotărîm să-i facem o „vizită” lui moş Anton
– prăsise bătrînul nişte căpşune tîrzii şi parfumate, o
minune, nu alta. Cine ştie unde-i grădina moşului îşi
dă seama că, pentru a ajunge acolo, trebuia să trecem
neapărat prin faţa curţii învăţătorului nostru. Poarta era
nu-ş’ de ce deschisă vraişte, iar noi aruncăm o privire
în curte şi încremenim: la cîţiva paşi, din iarbă lumina
o piersică auriu-argintie! „Iote ce-i acolo, Petrică!...” –
şopti gîjîit Ionică, mai să se înece, numai că eu eram
de mult în curte. Înhaţ piersica şi, cît ai clipi, o zbu-
ghesc în uliţă, dar tot era gata-gata să mă înşface fiara
aia de lup negru. Şi azi îmi mai frige pulpa răsuflarea
lui fierbinte!... Am şters-o de-acolo. Am sărit gardul
lui moş Anton, am mers un timp de-a buşilea, apoi ne-
am trîntit în căpşuni. Da’ nu ne mai ardea de căpşune,
poate mai tîrziu. Aveam altă grijă: cum să împarţi o
piersică la trei inşi? Ne-am repezit lacomi cu dinţii
asupra ei, ne-o smulgeam unul altuia din mînă şi într-o
clipită am hăpăit-o.
Am recunoscut pe loc că în viaţa noastră n-am
mîncat ceva mai bun şi am hotărît că trebuie, fie ce-o
fi şi cu orice preţ, să mai facem rost de aceste fruncte
minunate. Eugen s-a împotrivit şi de astă dată, că cică
– te-apucă şi rîsul! – nu ne-ar fi ruşine să mergem la
furat la învăţătorul nostru?...
– Atunci uite ce-i, Jenică, – îi zic eu sfătos, –
du-te şi cere-i vreo zece piersici...
– Mă, da’ deştept mai eşti! – mi-aruncă el o cău-
tătură bosumflată.
– Aşa-i! – zic. – Ai dreptate: cere-i douăşpe, ca
să ne vină fiecăruia cîte patru...
– Cîte o sută nu vrei?!...
– De ce te superi, Jenică? – se amestecă şi Ioni-
că în vorbă. – Dacă zici că nu-i frumos să luăm sin-
guri, atunci de cerut nu-i ruşine. Doar sunteţi vecini şi-
apoi nu ziceai tu că ei cumpără lapte de la voi?
– Şi ce dacă iau lapte de la noi? Pe domnu’ în-
văţător nu l-am mai văzut prin bătătură de nu mai ţin
minte – aşa că n-am cui să-i cer. Iar ea-i zgîrcită, că
nici mă-sii cre’ că nu i-ar da! Iar voi lătraţi întruna: du-
te şi cere, du-te şi cere...
– Încercarea moarte n-are... – nu mă las eu.
– Tacă-ţi fleanca!
– Ei, dacă zici că de dat nu ne-ar da, iar ziua ţi-e
ruşine să te duci să iei, atunci o să ne ducem noaptea!

– Cu cine-ăi semăna aşa deştept?... Ţi-oi fi zis în
capul ăla secu al tău că noaptea dulăul lor doarme,
este? Află, frăţioare, că nu doarme şi te face harcea-
parcea, pentru că noaptea-i dezlegat! Iote la el! He!
– Nu se poate ca un căţeluş atît de simpatic să
nu ia masa de seară... – îmi dau eu cu părerea, suge-
rînd astfel o altă metodă bine cunoscută nouă. – O să-i
servim noi cina... Păi cum! Nu, nu mă gîndesc la otra-
vă, nici la sodă caustică ori sticlă pisată – ferească
Dumnezeu, n-avem noi sufletul ăla... O să-i dăm nişte
unturică gustoasă! Iar ca să nu i se aplece, sărăcuţul de
el, o s-o amestecăm cu cîlţi şi smoală moale... Ei?
– De cum o înhăţa-o din zbor, rămîne cu gura
căscată! De admiraţie pentru noi, se-nţelege... N-o să
se mai sature privindu-ne cu cîtă iuţeală ne burduşim
sînul cu piersici... – hohoti Ionică, tăvălindu-se sub
zăplaz cu mîinile la burtă şi aruncîndu-şi din cînd în
cînd picioarele în sus.
– Io ziceam că ăla de pe umerii voştri e cap, nu
dovleac... – ne aruncă Eugen dispreţuitor. – Iote,
proştii, mai şi rîd! Cine v-o fi spus că javra de cîine a
domnului învăţător mănîncă din mîna altuia? Păi, io nu
v-am spus că poa’ să şi crape de foame, că tot nu pune
gura! Mă, da’ deştepţi mai sunteţi, să nu vă fie de de-
ochi!... Ce-oţ fi zis? Că la dumnealui numai livada-i
„ştiinţifică”, este?...
Eu şi Ionică ne-am cam posomorît.
– Şi nu te mai umfla atîta-n pene! – i-o trînti Io-
nică, pentru a-i mai tăia din elanul fudul.
Vreun minut-două, tolăniţi într-un cot, fiecare
dintre noi a rumegat cîte un fir de iarbă de sub gardul
lui Eugen. Tot ce se poate ca în capul celor doi prie-
teni ai mei să fi încolţit acelaşi gînd, dar de vorbit am
vorbit eu:
– E bine că noaptea bivolul ăla e slobod. Păi,
cum! E chiar foarte bine...
– Ţie, mă Petrică, iar ţi-o fi fătat mintea vreo
deşteptăciune... – mă-nţepă Eugen batjocoritor.
– Şi-şi, Petrică? – se săltă Ionică din cot de cu-
riozitate. – De ce crezi că-i bine că noaptea cîinele e
dezlegat?
– Pentru că o să-l legăm noi în altă parte!...
Prietenii tăceau. Probabil întrezăreau ceea ce
vreau să spun, dar aşteptau să audă din gura mea.
– Şi ştiţi unde o să-l legăm? În livadă, tocmai
dinspre grădina lui moş Anton! Să stea acolo şi să
păzească căpşunele, iar pe noi să ne lase-n pace, că
avem treabă aici, în faţa casei...
– Poate ne spui şi cum se face o chestie ca asta,
– zîmbi acru Eugen. – Sau – mai ştii! – ai de gînd să
legi singur cîinele?...
– Treaba e cît se poate de simplă! – am dat eu
din mînă.
– Nu mai spune!
– Da’ taci odată, Jane! Lasă omul să vorbească.
Zi-zi, Petrică.
109
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
– Şi, mă rog, ce-mi daţi, dacă vă spun? – am în-
cetat eu să mă mai grăbesc cu explicaţia, ca să-i pun
pe jar.
– Una peste bot sau un picior în cur! Alege... –
rînji Eugen.
– Degeaba te hlizeşti, Jenică! Dacă-mi daţi un
pachet de ţigări (toţi trei ne apucaserăm de fumat încă
de acu doi ani şi ceva), o să mîncaţi piersici, dacă nu, o
să mîncaţi, uite, asta! – şi, să mă iertaţi, am băgat de-
getul mare printre arătător şi mijlociu şi li l-am arătat.
– Bine, Petrică... – zise Ionică încet. – Io ziceam
că ne avem ca fraţii...
M-am ruşinat auzind aceste vorbe şi mi-am zis
să ies din încurcătură c-o minciună:
– Mă, da’ cu voi omul nici nu poate glumi, că
nu ştiţi de glumă... Mă rog... Dar tu, Eugene, nu mai
face pe deşteptul, că nici alţii nu-s chiar proşti! Aşa,
carevasăzică. Uite care-i planul meu. Ne ducem în
spatele livezii – încă pe lumină, pînă să dezlege Agafia
cîinele – şi scoatem o scîndură din gard.
– Iote... – iar începu Eugen, dar Ionică nu-l lăsă:
– Da’ taci dracului odată! Ei, scoatem o ulucă şi
ce-i cu asta?
– Păi, este! În gard o să apară o gaură. Iar în ga-
ura aia o să punem frumuşel un laţ din sîrmă groasă.
După ce s-o-ntuneca, fluierăm de cîteva ori chiar în
faţa spărturii. Domnul dulău, se-nţelege, o să dea fuga
să ne muşte, iar laţul – haţ! – îl apucă de gît. Îl lăsăm
să-şi petreacă noaptea lîngă căpşune, iar noi ne ducem
să vedem de piersici... Hă?... Aud?... – zic eu mîndru,
mă aplec spre ei şi duc palma la ureche.
Nici n-am terminat bine ce-aveam de spus, că
Ionică şi Eugen au şi sărit în picioare, s-au prins pe
după gît şi, chiuind cît îi ţinea gura, s-au apucat să
dansesze. M-au tras şi pe mine în horă. Larma noastră
a scos-o din casă pe mama lui Eugen:
– Ce-aveţi, ulişarnicilor? Aţi înnebunit? Du-te,
măi băiete, unde te-am trimis!
Ne-am despărţit. Dar nu înainte de-a ne înţele-
ge: eu mă voi îngriji de laţ, iar între timp, Ionică şi
Eugen o să smulgă scîndura din gard. Rămîne să ne
vedem dincolo de livadă de cum scapătă soarele după
deal.
Numai mie să mi se fi părut că pînă-n seară tre’
să treacă un veac?
Cum-ne-cum, începu să se întunece. Fiecare
terminase ce-avea de făcut, exact cum ne-am înţeles.
Tocmai ne pregăteam să fluierăm, cînd Eugen zise-n
şoaptă:
– Bă, voi ştiţi ceva? Mai bine ne-am urca în
plopu’ ăsta. Că dacă nu nimereşte dihania cu capu-n
laţ sau se rupe sîrma, dăm de dracu’, este?
– Ai spus o vorbă deşteaptă! – îl lăudă Ionică.
Ne-am căţărat în plop, am încălecat craca cea
mai groasă şi abia după aceea am început să asmuţim
cîinele.
N-am apucat să fluierăm fiecare decît cîte o sin-
gură dată, şi livada – din curte pîn-la spărtura făcută de

noi – fu străbătută de un fulger negru şi mîrîitor. Peste
o clipă, ceva se buşi de gard. Se făcu linişte de te apu-
ca frica. Dar peste încă o clipă, cîinele începu să gîjîie
răguşit şi să se zbată neputincios în laţ.
– Nu s-o rupe sîrma?... – întrebă cu spaimă-n
glas, pare-se, Eugen.
– Nu te teme! Ar ţine priponit şi un urs...
Am coborît din plop (cîinele nu se mai zbătea:
şi-o fi dat seama că sforţările îi sunt zadarnice) şi ne-
am dus de ne-am aşezat sub zăplazul lui Eugen, acolo
unde de cu ziuă ne-am făcut planurile: aşteptam să se
culce la alde dom’ învăţător. N-am fumat prea mult, şi
singurul geam luminat din faţa noastră clipi şi orbi –
suflase, se vede, Agafia în lampă.
Deh, mari nătărăi am fost! Să fi aşteptat barem
vreun ceas... Acum degeaba ne căim. Ne-a-mpins ne-
răbdarea sau ăl cu coarne, că ce altceva? N-a trecut
nici un sfert de oră de cînd s-a stins lumina, iar noi am
şi sărit poarta mare (portiţa-i încuiată cu trei zăvoare,
deasupra gardului sunt trase două rînduri de sîrmă
ghimpată, aşa că singura trecere mai ca lumea e peste
poarta de căruţe).
– Aveţi grijă! – şopti Eugen. – Să nu ne simtă
din casă...
Dar noi, ca nişte pisici gonite de cîini, ne-am
căţărat în copacul în care ziua văzusem piersicile alea
aurii.
– Aici ţi-ai găsit să crăpi în tine?! – şuieră Eu-
gen supărat, numai că nu ştiu cui, pentru că înfuleca şi
Ionică, înfulecam şi eu: Doamne, ce minunăţie! – Um-
pleţi-vă repede sînul şi valea! – ne sfătui.
Sigur că Eugen se temea mai rău decît noi –
doar domnul învăţător nu era vecinul nostru... Tăceam,
culegeam pe apucate şi ne burduşeam sînul cu pirsici.
De la o bucată de vreme, a trebuit să pipăim, pentru
că-n jur erau tot mai puţine fructe. Eugen se căţără să
caute mai sus. Deodată se auzi un scîrţîit sau mai de-
grabă un pîrîit. Luaţi pe neaşteptate, în prima clipă nu
ne-am dat seama ce se întîmplă, dar în cea următoare –
după foşnet – eu şi Ionică am priceput că s-a despicat
o cracă, iar ceea ce zburase prin faţa ochilor noştri
fusese Eugen. S-a prăvălit, de-a duduit pămîntul, chiar
pe pragul din faţa uşii de intrare.
Apoi s-a aşternut liniştea. Ce-i de făcut?! De
sub uşă, Eugen gemea înfundat, de parcă s-ar fi înecat
c-o pară din alea de-ţi fac gura pungă. Tocmai dădeam
să coborîm din pom, cînd din tindă s-au auzit paşi
tîrşiţi. Am încremenit. Curînd scîrţîi uşa, şi în beznă se
înfipse ţipătul scurt, dar ascuţit al Agafiei, care, de
bună seamă, se-mpiedicase de Eugen.
– Gata! Au venit să mă ridice!... – se auzi din
casă o voce răguşită.
Acestea au fost, într-adevăr, ultimele cuvinte ale
domnului învăţător Ilarie Dudceac. Dar ce legătură au
ele cu Ionică, cu Eugen şi cu mine, cum mai auzi pe
cîte unul spunînd?
110
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Ion DINCĂ
Dimineață fatidică
Ca de obicei, şi-n dimineaţa asta, Lola,
,,colega de serviciu a lui tati”, l-a aşteptat pe Tolomin
cum a coborât din bloc. Se întâlnesc lângă mașină, se
sărută de bun-venit, urcă şi… goană voioşi, rachetă
spre serviciu. Lorena, soţia lui Tolomin, în fereastră,
împietrită, privește indignată cum alta se urcă lângă
soţul ei, în maşina în care nu Lola, “jigodia”, ci ea,
Lorena, are rate de plătit la Bancă.
Lorena lăcrimează, trage scurt perdeaua. Pe
margine de pat îşi prinde faţa-n mâini şi cugetă la ne-
norocul ei, la viaţa-i dărâmată, la viitorul incert, al ei şi
al copiilor.
E 8Martie. Ziua femeii. Codrin şi Polinel,
vlăstarele familiei, se frământă de mama focului cu ce
să-şi bucure mama de ziua asta mare; cam ce cadou
să-i facă, să fie la înălţime. Se tot gândesc, se soco-
tesc… de bani nu prea dispuneau. Mami... abia de
reuşea să le dea pentru covrigei la şcoală ori pentru
biscuiţi. Tati... mai descurcăreţ, cu un “N-am, bă!”
ţipat, scăpa uşor. Dar cum Codrin fusese mai prevăză-
tor şi din puţinii bani ce-i dăduse mami, zilnic, pusese
o micuţă parte separat; avea pentru o ciocolată în ziua
asta mult prea aşteptată. Şi, astfel pregătit, pe ascuns
cumpărase o ,,Poiana”, un mic cadou surpriză. Polinel,
mezinul, la vârsta grădiniţei, nici gând de vreo econo-
mie, ca să facă vreo surpriză ceva mai acătării. Ceva
avea și el, o felicitare, dichisită de doamna educatoare,
nerăbdător să i-o ofere, triumphal, mamei, ca fiind
opera lui. Cam sărăcuţ cadou, iar lucrul ăsta îi produ-
cea oarecare reţinere, ba și tristețe. Un gând curat îi
șopti: „Nu ești singur!” Îl scoase din încurcătură
frăţiorul Codrin care, zâmbitor, cu un deget îl cheamă
ştrengăreşte de-o parte şi îi arată „surpriza”, convins
că, odată cu felicitarea pe care o deţine fiecare, să-i
dea mamei şi ciocolata, ca fiind de la amândoi. Cât de
mult l-a bucurat pe Polinel aranjamentul, dar și mai și
gestul fratelui său!... Nu mai vorbim despre Lorena,
mama, surprinsă de armonia și atenția copiiilor ei
scumpi!
Trei zile una după alta, şi Polinel, jucându-se
pe hol, vede un telefon mobil uitat pe o măsuță din

camera unde Lola, „colega de serviciu a lui tati”, îi
făcea „masaj” lui Tolomin.
‒ Mami! Mami, un cadou! strigă cel mic,
venind în grabă cu un ceva micuț, lucitor, în mână.
Cred că e de la Moş Crăciun, fiindcă am fost cuminte!
Un telefon mobil, vezi ce darnic e Moș Crăciun?! – se
bucură micuţul.
Sărutându-şi copilul, Lorena ia telefonul tre-
murând. „Telefonul jigodiei! şopteşte printre dinţi.
Ăsta îmi spune multe!” Rămasă singură, navighează
prin el și imaginile curg ritmic, doldora de surprize. Ici
– cei doi, Tolomin şi Lola, sudaţi într-un sărut fierbin-
te; dincoace – cei doi, în pat, goi complet, admirându-
şi piepturile şi tot ce se află mai jos; aici – vai, îmi stă
inima! – ea, cu mâna la intimitatea lui şi el la cea a ei.
Mai departe… mai departe…
Mai departe, Lorena nu mai suportă mizeria
asta, desfrâul… nu mai are răbdare; de pe telefon trece
totul pe calculator, apoi pe un CD - şi, prin impriman-
tă, totul pe hârtie. „Așa poze mai rar, documente pen-
tru divorţ.”
Așază pe monitorul calculatorului una din
pozele deocheate, îl lasă pornit şi îşi cheamă socrul
care.
– Stai să vezi și să te minunezi! Derulează…
De la prima poză până la ultima, amuţeşte cu ochii
dilataţi cât cepele şi cu o mână apăsându-şi gura să nu
răbufnească în urlete de indignare.
‒ Uite, tată, probe pentru divorţ! Zicea că nu-i
adevărat… „Probe, probe îimi cerea. Ce părere ai des-
pre ce vezi aici?
‒ Nenorocita!... Spurcata!... Fata mea, pe scări
o arunc, dacă-i mai calcă picioarele pe-aici! Şi el!...
Bărbat serios ce se da!... Eheee!… Lasă că am eu ac
pentru cojocul lui, pentru asta trebuie să-mi dea soco-
teală! Taică, nu le da telefonul! Piteşte-l, că ăştia nu s-
astâmpără! Eheee! Ne cred proşti? Să-i vedem acum,
ce-o să mai zică, după ce le arătăm probele?
‒ Tată, nicio vorbă, deocamdată! M-am gândit
la o stratagemă.
‒ Nicio vorbă, Loreno tată! Sunt de partea ta
şi a copiilor. Nenorocita!... Nenorocitul!... Poate
reuşim să le stricăm afurisita asta de îmbârligătură!
Lorena stinge calculatorul, iar socru-său plea-
că pufnind şi înjurându-o pe ,,nenorocită”.
* se! De unde să ştiu eu cine i-o fi informat p-ăştia că
Dotată cu arma ,,nimicitoare” ‒ telefonul ‒
Lorena trece la încropirea unui plan strategic de atac.
Prima stratagemă: Ascunde CD-ul şi apelează la „Ma-
trimoniale” Îşi dă fotografia… şi un scurt anunţ ade-
menitor: „Nevastă prezentabilă, 42 de ani, doi copii,
de 4 şi 12 ani (băieţi), neglijată de soţ pentru alta, sufe-
rit enorm, caut prietenie sinceră; eventual, recăsătorie,
după divorţ. Rog, seriozitate”
Două zile de acalmie, de tăcere iritantă, bol-
năvicioasă şi, a treia zi... taifun! Prăpăd! Pe Internet,
trei nume de patroni! Fotografia şi vârsta fiecăruia!
111
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Putere economică! Căsătorit – niciunul! Niciunul de-
păşind 41 de ani… Foarte încântaţi de o prietenie sin-
ceră cu Lorena, pentru o relaţie serioasă şi, chiar o
mult aşteptată căsătorie, după terminarea divorţului.
Pentru divorţ, fiecare din cei trei pretendenți se oferă
s-o ajute material cu o sumă nerambursabilă, pentru
grăbirea despărțirii. Îi admiră frumuseţea, inteligenţa,
rabdarea de a-l suporta până acum pe ,,nesuferit”. Fie-
care de-abia aşteaptă clipa s-o cunoască pe „frumoasa”
abandonată pentru o amantă, fiecare vrea să ajungă
repede mână-n mână la altar.
Lorena lăsă mesajele pe calculator, îl stinge și
rămâne în așteptarea soțului.
Vine seara, Tolomin vine de la serviciu și fără
vreun salut, din obișnuință, sfoară la calculator, la
jocurile preferate, cu împușcături. Pornește și… zvâc!;
în ochi, în loc de„zombie”, acele creaturi hidoase cu
care se obișnuise, îi apar… fotografii, mesaje, cereri
de a ajunge în fața altarului! Privește năuc! Citește…
literele I se catapultează în fața ochilor ca lăcustele în
aer. Cataclism!
‒ Lorena! Urlă, tremurând.
Lorena se aștepta la atmosferă, dar sare, vine
repede, o face pe mirata.
‒ S-a întâmplat ceva, drgule? Ce-ai pățit? Tare
m-am speriat; credeam că s-a aprins ceva!
‒ Dracul s-a aprins! I-a luat foc coada! De
unde te știu ăștia? Ce, ai început să te dai la patroni?
‒ Ce patroni, iubitule?!... Aiurezi? Ai băut
ceva?
‒ Eu să beau? Citește aici și tu! Belește ochii!
Belește-I bine… Uite ici…că ești frumasă…inteligentă
și răbdătoare, că l-ai suportat până acum pe „nesufe-
rit”… Aflând că nu ai bani să bagi divorț să scapi,
fiecare se oferă să-și dea o sumă nerambursabilă, ne-
cesară pentru grăbirea și reușita divorțului… că de-
abia așteaptă să… Să ce? Să ce? Citește tu ce scrie mai
departe, că îmi vin dracii și-i omor pe rând pe toți! De
unde știu ăştia toate astea?
‒ Pe mine mă întrebi, dragă? Ce ştiu eu? Eu
ştiu ce mi-ai spus tu, că mi-au apărut peri albi, că m-
am îngrăşat, că m-am făcut urâta… şi că nici dracul
nu-şi mai întoarce capul spre mine, că nu mai există
bărbat să se mai ostenească să-şi strâmbe gâtul după
mine! Culcă-te liniştit! Cine ştie unde m-or fi văzut şi
cum le-oi fi sărit în ochi! Fantasmagorii! Aiureli! Vi-
vreau să bag divorţ şi nu am bani!? S-o fi spovedit
paţachina aia a ta, jigodia, că nu puteţi scăpa de mine,
că vă încurc eu ploile! Eu, pe ăştia, nu i-am văzu în
viaţa mea!
‒ Îi nenorocesc! Îi distrug! Dau eu de urma
lor!...
‒ Dă, dragă, te ţin eu? Dar să nu dai să fugi,
după cum sunt de înrăiţi, după cum te ameninţă!
‒ Pe mine?! Nici dracu nu mă pune la punct!
O să vezi!...

În aceeaşi seară, îndârjit, chinuit de gelozie,
Tolomin dă mesaje pe internet celor trei patroni. Trei
mesaje; aceeaşi text pentru fiecare în parte; şi le suge-
rează să nu se apropie, nici cu gândul, de nevasta lui,
că sunt terminaţi! „Vă distrug, nemernicilor!”
A doua seară, cum intră pe uşă, acelaşi obicei:
Tolomin sfoară la calculator! Cercetează… Trei răs-
punsuri la mesaje… trei ameninţări diferite, una mai
virulenta decât alta: „Nici cu o floare să nu mi-o
atingi, cumva, pe frumoasa vieţii mele, nenorocitule!
Ai grijă că eşti terminat!”; „O lacrimă de-i mai picură
din ochi acestei zeițe, jar că mănânci c…, fustangiu-
le!”; „De gingăşia ei, de frumuseţea ei, tu nu eşti
demn, băi boule, cu cap de muscă! N-o chinui, că, pe
viaţa mea, îţi trag un glonţ în capul ăla gol!”
Citeşte… sare de pe scaun… iar se aşează, iar
citeşte, iar sare! Din ce în ce mai nervos!! Scrâşneşte,
îşi încleştează pumnii şi alarmă generală! Adunarea!
‒ Lorena! Tăticule! Mămiţo! Mătuşo Augusti-
na. Repede, încoace!
Toţ, la calculator, în faţa monitorului, precum
soldaţii cu armele la umăr pe platou. Agitat, cu degetul
arătător spre monitor, spre chipurile celor trei bărbaţi
arătoşi şi spre mesajele lor otrăvite, Tolomin, cu turba-
re-n priviri, le prezintă tripul atac la onoarea lui de
familist:
‒ Uite, domne’, să mă mai învinuiţi că eu sunt
cu scandalu-n casa asta! Că eu am nu ştiu ce draci sau
nebunii în cap! Că umblu eu cu Sersea şi cu complicii
lui! Uite ici cine umblă! și împunge cu arătatorul către
faţa Lorenei. Apoi, cu mâna tremurândă, arătă spre
monitor, spre chipul şi mesajul fiecărui bărbat:) Şi cu
cine umblă! Ăştia sunt hăndrălăii cu care îşi pierde
Lorena timpul şi, mai ştiu eu!?, îşi cheltuie şi banii, de
nu-i ajung pentru copii! Şi nu pe-ai ei, că ea de mult
nu mai ştie cum se câştigă banul, ce e munca; banii
copiilor îi cheltuie; bani daţi de mine şi de Lola! Stă
toata ziua în pat ”doamna”, cu ochii în calculator, după
patroni, şi apoi ne învinuieşte pe noi; pe mine şi pe
Lola că nu dăm noi bani pentru copii, că banii-i folo-
sim la ţară, în plimbări şi pe mai ştiu eu ce! Uite unde
sunt banii copiilor! Uite cu cine îi cheltuie ”doamna”,
de nu-i ajung! Cu ăştia trei!
Socrul-mare – uimit de întorsătură! Ce ştia el
cu Lorena despre telefon şi de dreptatea ei, şi ce aude
şi vede acum! E complet uluit!
‒ Tolomin, taică, ia stai… Stai-stai! Ce e cu
aştia trei, şi ce scrie acolo? Că nu văd fara ochelari.
‒ Uite, tăticule! Ăştia trei sunt hăndrălăii ”ne-
prihănitei” mele soţii! Ai ”nevinovatei” Lorena! Miro-
nosiţa! Cea care se ”sacrifică” pentru copii şi-mi spune
că legea e de partea ei! Iar ce scrie, uite ce; pe rând –
fiecare, şi – poza fiecăruia:
”Nici cu o floare, să nu mi-o atingi cumva pe frumoasa
vieţii mele, nenorocitule! Ai grijă că eşti terminat!”
‒ A!... face socrul-mare, punând mâinile-n
şolduri, ca gata de-o ripostă verbală, dură.
112
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
‒ Mcio-mcio-mcio! – se miră şi strânge şi Au-
gustina pumnii, clătinând într-o parte şi-ntr-alta capul.
Tolomin reia îndârjit firul: „O lacrimă de mai
faci să-i picure acestei zeităţi din ochi, jar mănânci,
fustangiule!” ‒ continuă Tolomin, cu acelaşi tremur de
nervozitate.
Socru:
‒ Cum, se poate, măi Loreno, taică?... La aşa
ceva, nici mort nu mă aşteptam!
Augustina:
‒ Asta, băi frati-meu?! Asta e vulpe afurisită!
Hoaţă!
Şi din nou Tolomin, spumegând: „De gingăşia
ei, de frumuseţea ei, tu nu eşti demn, băi boule! Băi
cap de muscă! N-o chinui, că, pe părinţii mei, pe viaţa
mea, îţi trag un glonţ în cap!” – încheie, în sfârşit,
Tolomin, strângând buzele pungă, făcând ochii mici-
mici şi clătinând ameninţător, în sus şi-n jos, din cap,
către Lorena.
‒ Ce face?! sare din nou şi mai îndârjită Au-
gustina. Să aranjezi tu, fa, cu hăndrălău’ tău, să-i tragă
lu’ nepotu’ glonţ în cap? Ptiu! Ptiu! Ruşine, fa! Şi mai
spuneai că umblă el, Tolomin; că are alta!... Acu’ să
vede cine umblă, cine e căutată pă internit dă hăndră-
lăi!
Mitriţă, socrul se abţine de la vreo concluzie; încă nu
este suficient edificat; nu pricepe de unde, un astfel de
scenariu? De unde o astfel de întorsătură? Că… ”aici
chiar e o-ntorsătur-a dracului de tot de ticluită!”
Tolomin, ameninţător ca un tigru:
‒ I-a furat telefonul Lolei, mămiţo şi tăticule! Va avea
de-a face cu poliţia; în tribunal o bagă!
Lorena, cu calm desăvârşit, olimpian:
‒ La poliţie am ajuns de ieri; le-am predat toa-
te pozele pe care le veţi vedea acum toţi. Iar voi
amândoi, ‒ tu, Tolo şi jigodia ta, Lola, veţi fi chemaţi
la poliţie pentru declaraţie privind aceste poze. Ţi-am
spus că Dumnezeu e mare, nu rabdă la nesfârşit ne-
dreptatea.
Şi, dintr-un dosar, Lorena scoate toate acele poze deo-
chiate, desfăşurându-le pe masă, în faţa celor trei pri-
vitori.
Tolomin, repede să le înşface.
‒ Nu te obosi, dragă, că fiecare poză este mul-
tiplicată. Am poze să lipesc prin toată întrprinderea,
inclusv poarta întreprinderii unde lucrezi; să te judece
şi colegii de muncă.
Augustina, în apărare:
‒ Şi ce, fa, ce? Poze nevinovate! Nişte poze,
ce e mai mult? S-a pozat cu ea; doar n-a mâncat-o?
Tolomin, bâlbâindu-se, bătând în retragere:
‒ Dar cine îţi dă ţie dreptul, băi Loreno, să vi-
olezi telefonul unei doamne? Ba, să i-l mai şi furi!
Două infracţiuni dintr-odată! Şi foarte grave! Fii aten-
tă, eu nu te scap!
Socrul-mare, Mitriţă, înţelegând pe deplin tot
scenariul Lorenei, îşi pierde definitiv calmul:

‒ Taică Tolomin, eu cred că tu ai dat de dracu’!
Ai pus-o rău de mămăligă! Astea sunt probe de divorţ;
ţi s-a-nfundat și ţie şi curviştinei, paţachinei ăleia,
vorba Lorenei, de noru-mea!
Banul din piatră seacă
Problema câinilor fără stăpân ce invadaseră
orașul devenise prioritară, viu disputată în rândul po-
pulației. Asupra rezolvării ei, părerile erau mult divi-
zate:
Unii ‒ că să extermine umilii patrupezi ce se
înmulțeau pe rupte și atacau în haite pașnicii trecători.
Alții ‒ că trebuie să-i castreze. Gogoanță, prin exem-
plul său, că e necesar să-i dreseze; și așa gata educați,
urgent să fie plasați la Gardienii Publici; dotare ca la
Grăniceri! Sau... mers chiar pe export; să-i transforme-
n dolari. Cât i-a surâs ideea! Afacere! Un ban din pia-
tră seacă! Îmbogățire sigură! Înceată ea, dar sigură! Și-
apoi, fără prea mare investiție.
Iată-l și prins în acțiune; atacând hotărât pro-
blema!
Singur, la o măsuță-n parc, vizavi de bufet,
scrijelind cu pantoful pământul nisipos, își rumegă
ideile și gustă când și când din halbă berea rece. Lângă
el ‒ Spartak, câinele; proaspăta achiziție.
Funcționar la stat, Gogoanță, nepotul lui Firi-
ță, fost ceapist pe vremuri, cu greu își duce traiul de la
o zi la alta. Șase linguri pe masă, gata de atac, i-au
cam subțiat punga. Patru copii, ei doi, și-o singură
chenzină ‒ de-atâtea ori l-au făcut să ofteze șuierat,
lung, a disperare. La margine de cartier fiind, c-o vilă
arătoasă, curte, aprope de pădure, cu mâna-n sân n-a
stat. Să iasă din mocirlă, din griji și din nevoi, a încer-
cat și omul afacere cu păsări; să crească pentru ouă;
dar cum le cuprindeau căldurile ouatului, toate se tupi-
lau prin stufărișuri, prin pădure. Multe nu mai veneau;
rămâneau pradă dulce, ieftină la vulpi. Și-atunci, ce
rost?... Le-a desființat de n-a rămas nici fulg. Sărac,
dar fără griji! Mai bine!
Când însă nici nu se mai aștepta la vreo
schimbare în bine, complet resemnat cu necazurile lui,
apăruse el, Spartak, câinele ce i-a răscolit iarăși gându-
rile, l-a pus din nou pe jar, i-a dat un ideal.
Era-ntr-o dimineață. Tocmai voia Gogoanță să
plece la serviciu. Când să deschidă... lângă ușă, un
câine. Se privesc reciproc: lung, aiuriți, uimiți.
”Adică...să nu ies? ‒ întreabă din priviri Go-
goanță. Sau ai să-mi spui ceva?”
Câinele, pricepând că îi stă-n cale omului, își
mișcă înțelegător coada și se ridică făcând un pas în
lături; greoi, dar respectuos.
”Inteligentă ființă! Bravo! ‒ se extaziază ca
pentru el Gogoanță depărtându-se încet cu spatele; asta
nu din vreun fel de frică, ci plin de admirație; să poată
să-l privească. Și în minte îi încolți ideea:
113
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
”P-ăsta scrie <<Dolari>>! Dre-
saj…faimă…vânzări…poate chiar cursuri de dresa-
re…‒ venit suplimentar la banii amărâți ce mi-i dă
Statul! Un ban din piatră seacă, adică fără vreo investi-
ție; din proprie intuiție! Cu puțină răbdare, îmi deschid
cont în BANCĂ!”
Ideea de dresaj îi venise de la un unchi, Firiță,
care, e drept, acela încercase primul; dar eșuase; dresa-
jul cu Molda nu-i mersese. Păi unde... Acolo la cea-
peu, la țară prin lanul de porumbi? Aici e la oraș! Alt
mediu... Margine de oraș... Cărți de dresaj... ‒ condiții;
afacerea e ca și pusă pe roate.
Cum mergea el cu spatele, se și opri, desfăcu iute ma-
pa, și din gustarea pe care o avea pentru prânz, scoase
o pulpă rumenă de pui.
”Spartak!” ‒ strigă (nume ce-i veni-n minte
din armată, de la câinele de pe graniță), și în același
timp îi și aruncă pulpa proaspătă, rumenită.
Câinele ‒ salt! Sus ca din arc, ca gata pentru
luptă! Un metru și ceva, sus! Și din zbor, a și înhățat
pulpa!
Asta îl lăsă mască pe Gogoanță. Ce promtitu-
dine! Câtă iuțeală-n salt! Câtă precizie! Fericirea lui
clocotea!
La serviciu, ca pe mărăcini! Când și când, gândul îi
zbura acasă: ”L-o mai găsi? Dacă cineva necioplit și
necunoscător în ale animalelor nu i-o fi intuit talentele
ascunse și l-o fi alungat pe scări în jos, și speriat, ta-
lentatul, înzestratul biet hăituitul animal, fără protecție,
s-o fi aciuat la altă scară? Se pierde un talent, se duce
o avere!” Ce greu au trecut clipele pân-acasă! Abia
ajuns, s-au și recunoscut la scară; dormea pe iarbă
tolănit Spartak, dar cum a apărut Gogoanță, s-a și ri-
dict brusc, și-a început să fâlfâie din coadă; a făcut
pași smeriți și chiar s-a lăsat mângâiat duios pe cap.
Speranțele creșteau vertiginos pentru Gogoanță.
Spartak, e drept, cunoscuse cam din plin sărăcia. Fără
stăpân fiind, vagabondase vreo șase-șapte ani (de când
cu demolările) mâncând pe apucate, dormind pe unde
se-ntâmpla. Statură mijlocie; nehrănit bine, e slab și-i
cad pe ici pe colo zmocuri din părul peticit, flocos,
floriu, de care ca să scape, cum vede câte-o sârmă
puțin mai ridicată, întinsă între doi pari (fie ea și
ghimpată), se și vâră sub ea și-și hârjonește spatele.
Cam zece ani ca vârstă, pe lângă patruzeci ai
lui Gogoanță, cei doi par să se potrivească. Ambii
mijlocii ca statură, priviri vioaie și unul cât și celălalt,
dorință reciprocă pentru un trai mai bun.
În prima săptămână, pe marginea pădurii,
Gogoanță îl învață pe Spartac să stea să-i pună zgardă,
apoi să meargă ținut de lanț pe stradă. La început, cam
trăgea înapoi Spartak, se opunea, dar cum întindea
coarda, cum nu se supunea, Gogoanță i-arunca câte-o
pulpă grasă de pui, proaspătă, rumenită.
Și când fu la ”culcat!”, tot cu pulpiță proaspătă
l-a îndemnat să execute. E drept, nu fără puțini nervi,
căci când Gogoanță striga răstit ”cullcat”, Spartak
prindea să latre alergând către poartă. ”Ho, stai, fi-r-ai

al dracului! Mă, nu-ncurca comenzile!... N-am strigat
<<hoții!>>, ca să te arunci la poartă. Asta e mai la
urmă! ‒ îi explica mai blând Gogoanță. Atunci să te
repezi, să latri către poartă! Acuma vino, vino aicea,
tigrule (îl mângâie pe spate)! Privește-n ochii mei! Mă,
ce fac eu, faci și tu!”
Câinele își pleacă așa-ntr-o parte capul și-l
privește atent, cu-n ochi.
”Cullcat!!” ‒ strigă încruntat Gogoanță și, spre
exemplificare, el primul se aruncă la pământ.
Dezastru! Spartak prinde să scheune și-o rupe
iepurește spre o stivă de lemne; se ascunde sub ea.
”Ptiu, beli-te-aș! Ce dracu-ți veni, mă? Ieși,
mă afar’ d-acolo că nu te mănânc; vino!”
Și iar scoate Gogoanță din buzunar pulpița.
Câinele îndrăznește, iese, dar parcă totuși nu
prea mai are curaj să facă pași.
”Așa, Spartak, mă dragul meu voinic! Mă
leule, mă lup frumos de crâng, ‒ îl mângăie din vorbe
iar Gogoanță ‒, vezi tu ce-are tăticu’ tău aici?”
Câinele prinde să se gudure, să miște des din
coadă, să se apropie, să saliveze, să-și lingă pofticios
botul.
”Mă, urmărește-mă, măi leule! Când mă culc
eu, tu ‒ zdup!, te culci, și iei și pulpa. E ceva greu în
asta? E ceva neclar, mă? (Câinele dă din coadă, nu
scapă din priviri pulpa.) Păi dacă nu, asultă măi priete-
ne; ia, hai: Cullcat!!”‒ țipă strident Gogoanță, arun-
cându-se la pământ, dar cu pulpița proaspătă la vedere.
Spartac scheună scurt și-o zbughe șapte pași;
apoi se-ntoarce brusc cu ochii la pulpiță.
”E!... Scheunate-ar dracii! Tu-mi scoți peri
albi, măi tigrule! Cu tine am de furcă, dar nu mă dau
bătut! În tine este stofă, pentru cine cunoaște!...”‒
bombăne ridicându-se în fund Gogoanță.
Apoi, plin de blândețe:
”Spartak, băiatul tatii, vrei tu să scoatem bani?
Hap! ‒ zice și îi zvârle ultima pulpă-n aer.
Din zbor a înhățat-o Spartak. Culcat apoi,
prinde s-o savureze pofticios, constatând trist că asta
fusese ultima.
A încercat apoi cu găini mari Gogoanță. Ca,
gata tăiată fiind găina, jumulită, atunci când i-o arun-
ca-o, Spartak, cuminte să i-o aducă înapoi, dar nimic.
”Hap!” când zicea Gogoanță, Spartak o și-nhăța, și
culcat la pământ, uita s-o mai aducă; își umfla burta
tobă.
Și totuși răbdarea, speranța lui Găgoanță încă
nu s- spulberat; încrederea în calitățile incontestabile
ale lui Spartak îi dădeau aripi.
Iată-l acum aici în parc, la masă, însoțit de
Spartak liber de lanț, doar cu o zgarda doldora de
bumbi mari lucitori. Gustă din berea proaspătă, pune
pe masă halba, și ochii îi surâd către șeful de post Ta-
che ce se apropie urmat de un dulău mare, cu urechi ca
de spin.
‒ Domn’ plutonier, o bere!?
114
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
‒ N-am timp, măi domn’ Gogoanță; și apoi
nu-mi permit; serviciul, vezi dumneata…
‒ Lăsați, domn’ șef!... O bere…? Și-apoi...
plăcerea mea. Atâta doar.
‒ Dacă zici dumneata... (Apoi:) Gringo, aici! ‒
își strigă plutonierul căinele care tocmai își înfoiase
coama spre Spartak.
Gringo se apropie ascultător, spășit, așteaptă
cu capul plecat lângă stăpânul său.
‒ Frumoasă zgardă ‒ zice plutonierul arătând
spre Spartak. Cine ți-a adus câinele? E bună de ceva
javra? Te-ascultă? Ce ai de gând cu el?
– Ăsta, domn’ plutonier? Ăsta e rasă pură!...
Cubanez! E făcut să asculte! Domnule, știi, nu știu
dacă dumneata… dar ăsta… eu… am încredere oarbă
în el! Am și început dresajul!
‒ Daa?! ‒ face ochii mari plutonierul. Cu pri-
căjitul ăsta?
Gogoanță se și umflă în pene:
‒ E puțin jigărit, slăbit, ‒ crescut în comunism,
vedeți `mneavoastră ‒, dar când zic ”Hap!”, ți-a și-
nșfăcat găina!
‒ Zău, domnule?!
‒ Pui, rațe, ce-o fi ‒ totul la pământ! Sunt cu
vecinii-n ceartă!
‒ Început bun!...‒ clatină aprobator din cap
plutonierul.
‒ Vreau s-ajung cu el până la infractori. Când
oi zice ”Șo, Spartak!” ‒ el, zdup! Cu infractorul la
pământ; să-i citească-n priviri gândurile, dacă o fi
spion!
Apoi, scărpinându-se-n cap:
‒ O să-mi fie mai greu cu frica; o mică slăbi-
ciune; are așa… un fel de teamă; se sperie. Să nu stai
brusc pe vine, că nu-l mai prinzi; se duce! Se vâră tot
sub lemne! În rest…fără absolut niciun viciu; vreau să
ajung să-l pun să-mi facă chiar și piața.
Plutonierul își împinse mai spre ceafă casche-
ta.
‒ Că bine ziseși; Gringo! Aici! ‒ ordonă scurt.
Deși destul de-aproape, târându-și picioarele
din urmă, câinele se apropie și mai mult; pune supus
botul pe cisma polițistului.
‒ Țigări, Gringo! La chioșc! ”Carpați!” Ține
ici banii!
Câinele ‒ haț, banii!, apoi zbughește-o iepu-
rește!
Gogoanță cade trist pe gânduri.
Nu trece prea mult timp, și Gringo este din
nou lângă stăpânul său; îi pune pe picior pachetul de
”Carpați” (vânzătoarea de la chioșc cunoștea și câinele
și preferințele domnului plutonier).
‒ Spartak! ‒ răcnește iritat Gogoanță, privind
spre câinele ce dormitează scoțând limba de-un cot.
Spartak apleacă încet spre dreapta capul și-l
privește cu un ochi.
Gogoanță deschide portofelul și scoate trei de-
o mie pe care le îndreaptă spre gura lui Spartak.

‒ Mărășești, Spartak! ‒ zice scurt, și vrea să-i
vâre-n gură banii.
Spartak închide gura, se trage înapoi.
‒ Al dracului!... Bă, tu mă lași sărac! ‒ clatină
din cap Gogoanță. Văzuși la domnul plutonier!… Ține
ici cinci mii! Și… tot ”Carpați!”, pricepi?
Câinele tot continuă să țină gura închisă.
‒ Sunt un pic cam murdari, te cred, zice apro-
bator Goguță, camuflând neobișnuința lui Spartak de a
lua în gură banii, dar uite, ca să te feresc de orice îm-
bolnăvire, ține-i la zgardă! ‒ și îi altoiește una sub
coaste.
Câinele scheună, fuge speriat.
‒ Ho, că ai destul timp, grijuliule! ‒ strigă în
urma lui Gogoanță. Ai grijă la trecerea de pietoni! Și
să nu uiți că n-am nicio țigară!
‒ Ține ici una, domnule Gogoanță, că pân-so-
ntoarce ăsta…! ‒ zămbi șiret plutonierul.
‒ N-aș lua domn’ plutonier, ‒ se umflă-n piept
Gogoanță ‒, dar fiindcă am atâta încredere în el...
În goana lui, Spartak zări o nuntă de câini și o
porni-ntr-acolo.
Plutonierul observă și, zâmbind șiret, arătă
spre Spartak.
‒ Ce crezi, o să-i ajungă banii? ‒ întreabă cu
subînțeles.
‒ Știu eu, domn’ plutonier!... ‒ surâse amărât
Gogoanță. Că, zău, m-a-nnebunit! Cum vede câte-o
curvă… Și de-ar fi prima dată!... (Apoi, cu-o palmă
peste frunte:) Ptiu, apucate-ar dracii de câine detectiv!
Cât îmi deschiseși tu mie capul!... Cât mă făcuși tu de
invidiat!... Cu tine fac avere, mă! Scot bani din piatră
seacă! Cum ești tu bun de rasă… Îți deschid FIRMĂ,
mă! O să ai cozi la poartă!...
Arhiva „Rotonda valahă”
Susținută de poeta Filoteea Barbu Stoian
Scriitorii Doina Sălăjan, Cezar Drăgoi, Niculae Stoian,
într-un grup, în 1956, la Petroșani.
115
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Marius CĂRBUNESCU
În lumea dezlănțuită a rechinilor și
hienelor
(continuare din numărul trecut)
4
Abia așteptam să mă întorc în București pentru
a demara procedurile de înființare a noii societăți.
Denumirea o pitrocisem îndelung cu Marian. ”Conacul
de Vinuri Odobești” se impusese ca varianta câștigă-
toare. La început au fost nimicuri traduse în acte, aler-
gătură, birocrație și șpăgi. Nimicul era cuvântul de
ordine. Nu mă bazam pe nimic, decât pe o idee care-
mi călăuzea zbaterea. Cine m-ar fi cunoscut acum trei
luni, calmă și calculată, cu gesturi lâncede care trădau
un plictis și un sictir de tot ce însemna sistemul de
învățământ și m-ar fi văzut acum, ar fi zis că sunt po-
sedată, ar fi bănuit că un animal de pradă se cuibărise
prin cine știe ce căi ascunse în corpul și mintea mea.
Toată energia care dormitase cât timp lâncezeam la
catedră se dezlănțuia acum frenetic, rupând zăgazurile
conformismului bugetar. Ca un vulcan modelam totul
în calea mea. Mă trezisem brusc la viață după perioade
cosmice de inactivitate.
De la Hussein aveam așteptări mari. Speram
să obțin finanțarea unei prime aprovizionări cu treizeci
de mii de litri din prețiosul lichid al lui Bacchus, un fel
de cadou pentru botezul ”Conacului”. Dar arabul s-a
chircit împreună cu toate conturile lui la o asemenea
propunere, de m-a făcut să cred că mai degrabă aș fi
reușit botezul lui sau cine știe ce improbabilă revoluție
spirituală în lumea islamică. Aveam de ales? Dacă
doream să dau lovitura, era musai să le câștig de la
început încrederea tartorilor de la Odobești, să le iau
ochii cu bani gheață. Măcar la primul transport. Ex-
tracția de fonduri s-a concretizat cu mare greutate,
acompaniată de o promisiune iluzorie, ca un simulacru
de anestezie mentală. Cândva, îi voi da toți banii îna-
poi.
Când m-am văzut cu cisterna în curte, entuzi-
asmul meu nu mai era același. Abia acum începeam să
mă dumiresc. Ce cantitate ridicolă de vin am negociat,
nu-mi asigură nici pe departe un flux continuu de li-
vrări! De aici înainte trebuia să jonglez cu comenzile,
cu livrările, cu valutiștii de pe terasă, cu plățile la ter-
men, cu amânările, cu salariile, cu Hussein.
O hală dezafectată, pe care o recondiționasem, îmi
devenise casă. Acolo am început îmbutelierea manuală

a primelor sticle de Merlot, Sauvignon Blanc sau Fe-
tească Neagră de la ”Conac”. Cumpărasem vreo două
duzini de pâlnii, furtune, vase, damigene de diferite
dimensiuni și am trecut la treabă ajutată de câțiva paz-
nici care nu-și mai găseau rostul la firma lui Hussein.
Apoi, cu încredere nezdruncinată în posibilitățile mele
și în calitățile vinurilor selecționate de Marian, m-am
aruncat în vâltoarea acestui domeniu despre care nu
știam mai nimic, dându-le lecții unor așa-ziși profesi-
oniști, cu zeci de ani de activitate în spate.
Aveam în plan să cutreierăm hotelurile și restaurantele
de lux pentru a face prezentări. Cât de naivă puteam fi!
Nici dracu nu se uita la noi. Am înroșit telefoanele
stabilind întâlniri peste întâlniri, care să fie apoi con-
tramandate brutal chiar în ziua prezentării, din motive
cataclismice care necesitau o mare doză de inventivita-
te. Alte restaurante, mai micuțe, considerau că ne fac o
mare favoare dacă ne acceptă cu plata la trei luni, și
doar a vinurilor consumate. Cum să accept o astfel de
enormitate când inflația bătea record peste record, cu
cifre amețitoare de trei sute la sută? Practic, am făcut
un calcul, peste trei luni ne plăteau vinurile la jumătate
din preț. Afacerea risca să moară din fașă, spre satis-
facția nedisimulată a lui Hussein care-și dovedea orgo-
liului său semeț că se pricepe la previziuni și, implicit,
credea el, are simțul afacerilor de succes. Într-adevăr,
îmi spusese din start că n-o să meargă și mă lăsa să-mi
rup gâtul, dar n-aveam de gând să abandonez lupta.
Eram ca un animal rănit, plină de ură și de frustrare.
Îmi rămăsese să joc o ultimă carte. Cea mai
grea. Geo. Mă uitam la telefon ca la cel mai aprig
dușman al meu. Pun mâna pe el, un telefon masiv, de
birou, cu disc. Formez numărul până la jumătate.
Renunț. Îmi iau un pahar cu apă. Reiau de câteva ori
aceleași gesturi care riscau să devină un ritual. Fie ce-
o fi! Sună. La celălalt capăt al firului, vocea pițigăiată
a secretarei. Îi spun cine sunt. Pare să mă cunoască.
Peste câteva clipe se aude vocea gravă a lui Geo, ca o
detunătură de trăsnet, de trebuie să depărtez receptorul
de ureche. Nu stă mult pe gânduri. Mă invită la sediul
FPS. După o revizuire sumară a pașilor ce-i am de
parcurs, după ce am exclus din start datul înapoi, pă-
șesc în sunet strident de tocuri pe culoarele sediului
din strada C.A. Rosetti.
A rugat secretara să nu-l deranjeze nimeni și a
încuiat ușa biroului cu cheia, lăudându-se că are afa-
ceri importante de pus la punct. Mi-a făcut un semn
politicos să mă așez în fotoliul moale din fața biroului,
iar el s-a scufundat în scaunul ergonomic care cu greu
i-a putut compensa prăbușirea.
‒ Măi, măi, măi! Așadar, ai abandonat școala
și te-ai apucat de afaceri cu vinuri, a glăsuit Geo, ca și
cum ar fi reluat de la virgulă firul discuției purtate la
telefon. Iar acum dorești să-ți facilitez intrarea într-
unul din marile hoteluri ale Bucureștiului. Hai, că-mi
placi! Înseamnă că n-au fost baliverne ce ne-ai îndru-
gat atunci, în club, la beție. Apropo, știi, eu cu Silvia
116
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
nu mai suntem împreună. Ne-am certat. Mă săturasem
să fac față ifoselor ei.
Nu știam. Dar, nu-mi explic de ce, nu eram deloc sur-
prinsă. Ba chiar, vestea am primit-o cu o ușoară rela-
xare. Apoi, am trecut la afaceri. Pentru el afecerile se
reduceau la două lucruri simple, marfa și banii. Și m-
am convins, cu această ocazie, că nu reprezentam de-
cât un soi de marfă pentru el. După o clipă de cumpă-
nire s-a ridicat de la biroul său imens, din lemn de nuc,
ornat cu motive geometrice, și a venit în spatele meu.
Mi-a masat ușor umerii, după care s-a mutat în față.
O presiune pe ceafă, mai să-mi frângă gâtul,
mă imboldea, în timp ce din sens invers hoinărea un
piston oțelit, la început palid și calculat, apoi frenetic,
ca o locomotivă cu aburi în plin avânt, pufăind din
greu. Nu mâncasem mai nimic de dimineață. Eram
năucă. Înțepătura din ceafă și amețeala nu mai contau.
Simțeam stomacul întors pe dos, omulețul dat peste
cap, iar un val de vomă incandescentă mi s-a oprit în
gât. Pistonul nu mă slăbea. Senzația de înec iminent
mă acaparase. Aș fi tușit, dar nici asta nu puteam.
Ochii mi se împăienjenau. Aș fi vrut să beau ceva
pentru a alunga greața. Sete. Foame. O omletă bine
bătută, omogenă, consistentă. O omletă crudă mi-a
inundat gura hulpavă și mi-a ieșit pe nas. Apoi o sen-
zație de toropeală m-a purtat în adâncurile unei mări
liniștite, la granița dintre cele două lumi.
Când m-am trezit din leșin, Geo nu se mai găsea aco-
lo. Biroul lui era răvășit în asemenea hal, de parcă un
tsunami de proporții se năpustise asupra lui. Totul în
jur era cuprins de umezeală. Stăteam întinsă pe jos, în
timp ce Ioana, secretara lui Geo, îmi acorda primul
ajutor ca un salvamar priceput. Îmi ținea cu grijă capul
sprijinit și îmi mângâia din când în când fruntea cu o
compresă umedă. Ce fusese mai greu trecuse, citeam
în privirile ei cuprinse de o stranie solidaritate femini-
nă, alături de un dram de compătimire. Lucrurile nu
aveau cum să rămână așa, mi-am promis. Cu acest
gând strașnic ca un resort m-am ridicat de la pământ și
mi-am aranjat ținuta, privindu-mă cu dezgust în gea-
mul unei vitrine. La plecare, Ioana a strigat după mine
și mi-a adus în fugă o carte de vizită, spunându-mi din
ochi din partea cui era. Printre genele împăinjenite de
lacrimi am deslușit cu greu ce scrie: ”IOAN ARDE-
LEANU - manager general Hotel București”. Am luat
bucata de carton și am aruncat-o neglijent în poșetă.
După aceea m-am întors cu spatele, într-un gest brutal
de stânga-mprejur, să nu mi se vadă fața pe care o
uram, o uram laolaltă cu toată ființa mea.
5
Hotelul București era, alături de Intercontinen-
tal, perla coroanei industriei hoteliere ceaușiste și ul-
timul bastion construit înainte de apusul din 89. Nu
degeaba parlamentarii emanați în zorii democrației
noastre originale își stabiliseră încartiruirea chiar aici.
Erau și mai puțin expuși decât la Inter, unde ar fi fost
nevoiți să asculte lozincile din Piața Universității sau,

cei mai sensibili, șlagărele lui Cristian Pațurcă despre
”golani”.
Pătrund în holul hotelului propulsată de aerul
răcoros distribuit în cascade de morișca ușilor circula-
re. Mă opresc la recepție pentru a anunța că sunt aștep-
tată, probabil, în biroul directorului Ioan Ardeleanu.
După un telefon scurt de confirmare, mă preia un flă-
cău chipeș care mă însoțește pe scările circulare de
marmură până la mezanin. În fața ușii capitonate a
biroului, însuși directorul mă aștepta cu un zâmbet
special. Mă conduce ceremonios la măsuța scundă din
fața biroului pe care stătea, aburindă, o ceașcă cu ca-
fea, alături de câteva cuburi de zahăr într-un bol, ce
păreau de două ori mai numeroase, oglindite în lingu-
rița de argint. Mulțumesc, dar prefer să stau în picioa-
re, transmit prin limbajul trupului, ce se străduia să nu
cadă la nivelul aburului care sălta din ceașca cu cafea.
Discuția propriu-zisă, dacă era dorită, în direcția pe
care mi-o propusesem, fără lingușeli siropoase și ama-
bilități fără sens, n-avea cum să dureze mai mult de
cinci minute. Directorul sesizează momentul meu de
ezitare, deschide o ușă laterală și mă învită într-un
salon cu o masă ovală de consiliu. Aici putem sta și în
picioare, dacă doriți, pare să-mi spună.
Așa cum mă așteptam, am avut parte de o
deschidere prudentă a falangelor sistemului. Hotelul
București se angaja să-mi cumpere 2500 sticle cu vin
la un preț care-mi asigura un profit de zece mii de
dolari. Nu era rău, dar nici nu puteam spune că am dat
lovitura. Îmi asigura supraviețuirea, să plătesc salarii,
contribuții, căteva datorii, iar cu restul să dau fuga la
Grig valutistul pentru a nu fi măcinați de inflație. L-
am abordat pe Grig cu o mimică ironică:
‒ Câte pașapoarte ți-au luat să schimbi ăștia?
‒ Haideți doamnă, lăsați asta, îmi răspunde cu un aer
serios. Dacă nici noi nu ne descurcăm...
Oamenii obișnuiți ai acestei societăți, putreziți în tran-
ziție, puteau schimba doar cinci sute de dolari pe an,
pe baza pașaportului. Fluxurile de dolari se aflau, in-
tangibile, pe canale sinusoidale care ocoleau băncile.
Grig valutistul, și alții ca el, era ultima verigă a acestui
circuit. Știa să-și cultive reputația prin încrengături
solide în lumea afacerilor, dar și prin relații cu cei care
vegheau la buna desfășurare a acestui fenomen,
schimbul valutar la negru. Dacă se nimerea să ajung în
timpul săptămânii prin centrul vechi, existau destule
șanse să-l întâlnesc la o terasă, în fața unei halbe cu
bere, alături de sectoristul de zonă. Acesta, în schim-
bul taxei de protecție care se risipea până la eșaloanele
superioare, își făcea din plin datoria. Îi aducea clienți
serioși, cu bani mulți la teșcherea, și îl avertiza să se
retragă atunci când de la centru se pornea vreun con-
trol menit să-i salte pe gupii cei mici, care mai mult
încurcau piața. Era parolist acest Grig, mă puteam
baza pe el că îmi face rost de suma dorită, și nu se
preta la găinării cu hârtii de ziar în loc de bancnote.
Deși, odată mi-a făcut figura, în glumă bineînțeles. M-
a rugat să mai verific odată teancul proaspăt schimbat,
117
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
numărat în fața mea, și când l-am scos din poșetă să
mi se facă rău. Avea doar la suprafață bancnote, restul
”România liberă” tăiată frumos la linie. Mă luase cu
nădușeli, erau salariile angajaților pe mai multe luni,
dar tot Grig m-a salvat, ducându-mă la o terasă să mă
răcoresc. A făcut el cinste ca un galant bucuros că i-a
reușit poanta.
Toate acestea se petreceau la o aruncătură de
băț de laboratoarele BNR, unde se pregătea cursul de a
doua zi, manevrat de așa natură că nu o dată făcuse
explozie. Dar era o explozie controlată pe care Grig o
știa decuseară. Probabil că nu i-aș fi cunoscut talentele
lui Grig, intuiția și prestidigitația sa fenomenale, dacă
n-ar fi fost acel prim contract cu Hotelul București.
Acesta se dovedise ceva mai mult decât o simplă afa-
cere comercială. Însemna crăparea unui zid dincolo de
care se afla societatea de consum a capitalismului de
cumetrie, adică cealaltă Românie. O Românie pe care
nu o putusem bănui din scaunul meu la catedră, anco-
rată puternic în trecut, dar cu ramificații către orizon-
turi noi, mult mai luminoase. La scurt timp, restauran-
te celebre, precum Carul cu Bere sau Casa Româneas-
că, unde înainte ni se trântiseră ușile în nas, ne sunau
înnebunite să facă comenzi: ”Livrați vinuri la hotelul
parlamentarilor? M-ați nenorocit! Puteți pregăti și
pentru noi un transport, cu plata jos? Domnul deputat
Icsulescu ne-a amenințat că trimite garda pe capul
nostru dacă nu găsește în capul listei Conacul de Vi-
nuri Odobesti. Vă rog să ne ajutați”. Semnalul era dat.
Dacă deputatul cu față suină se putuse îmbăta cu vinul
nostru, fără să aibă probleme de concentrare a doua zi
în Parlament, mai multe ca de obicei, înseamnă că
vinul era valabil. Proba calității trecută! Marian Ena-
che era un detector neîntrecut de comori din pivnițele
Odobeștiului. Îmi alesese crema vinurilor din podgoria
vrânceană, vinuri știute doar de el. Tot ce-mi doream
acum era o livrare constantă, fără rabat de calitate.
Comenzile dădeau buluc. Am angajat noi oameni.
Îmbutelierea manuală era doar o amintire după ce
achiziționasem o linie tehnologică second hand.
Eram pregătiți pentru o ediție de lux cu care să
pătrundem la Clubul Diplomaților, suprema mea ambi-
ție. De fapt, doar eu eram pregătită. Creuzetul acela în
care se topeau încercările mele de a da lovitura, cu
care mă trezeam în minte în lumina diafană a dimine-
ții, după nopți întregi de calcule, indicatori, procente,
nu-l vedea nimeni. N-aș fi crezut că oamenii sunt atît
de greu de urnit pentru o idee. Mai ales că erau banii
mei în joc, desigur și ai lor dacă dădeam faliment. Toți
cei cu care mă sfătuiam, din companie sau din afara ei,
considerau că orgoliul meu nemăsurat mă va duce la
pierzanie. Hussein nu mai era un reper, îl vedeam cum
se consumă de invidie. Dar Marian Enache se afla
printre aceștia. Om cu părul alb, nu avea o problemă
neapărat cu metodele mele de a-mi conduce afacerea,
cât cu fața nevăzută a business-ului. Nu de puține ori
mi-a șoptit: ”Domniță, tare mi-e teamă ca expansiunea
asta a noastră să nu deranjeze pe cineva din cercurile

superioare, acolo unde se fac cărțile în industria asta a
noastră. Dacă nu aveți pe nimeni să vă țină spatele, cu
stele din alea voluminoase, știți ce zic, ne mănâncă de
vii ăștia!”. N-aveam pe nimeni să-mi țină spatele. Ci-
ne? Eventual fața, dar preferam să nu mă mai gândesc
la așa ceva. Împotriva tuturor am hotărât să lansăm
colecția de lux. Pentru aceasta pregătisem asocierea cu
un eveniment mult trâmbițat: ”Zilele orașului Bucu-
rești” la Clubul Diplomaților. Toată protipendada mai
veche sau mai nouă a capitalei își anunțase participa-
rea, alături de reprezentanți ai corpului diplomatic
acreditat în țara noastră. Timpul devenise acum puter-
nicul meu adversar. Mă angajasem într-o cursă contra-
cronometru, cu obstacole care-mi ieșeau din senin pe
traseu, din care era musai să ies victorioasă.
Cursele se înmulțeau, atât pe ruta București-
Focșani-Odobești, cât și aiurea, la diverși furnizori.
Trebuia să mă deplasez personal cu scrisoare de garan-
ție bancară pentru a-mi putea face livrările, în țara
tuturor țepelor posibile, cu cecuri fără acoperire sau
marfă de calitate inferioară. Relațiile comerciale între
firme se aflau sub asaltul unei adevărate psihoze a
țepelor. Ai fi zis că toată economia este subordonată
unui perfid joc de alba-neagra. Înfiorător de simplu
cum se puteau câștiga sau pierde bani! Acest joc foarte
popular prin piețe și bâlciuri, nu odată mi-a lăsat elevii
cu ochii plânși și fără bani de meditații, pe vremea
când încă mai prestam în învățământ. Acum, ajunsese-
ră alții să joace alba-neagra cu afacerile mele.
Petreceam mai mult timp alături de șofer, în
trafic, decât cu Doinița, secretara de la birou. Într-o
dimineață eram bine dispusă alături de George, șofe-
rul, pe clasicul nostru traseu spre Moldova. Îi poves-
team o peripeție de-a lui Grig, cum îi vânduse un chi-
nez în semiobscuritatea unui felinar chior de pe Lip-
scani, o sumă frumușică de dolari, perfect copiați.
Numai că în loc de imaginea lui Franklin s-a trezit cu
aceea a unui chinez, probabil Mao Zedong. Eram ve-
seli nevoie mare de necazul omului când, într-o comu-
nă mai răsărită, unde dibuise semnalul, îmi sună saca-
dat pagerul. Doinița mă anunță disperată că transportul
nostru de dopuri, importate cu atâtea sacrificii din
Portugalia, se află blocat în vamă. Taxele vamale se
triplaseră peste noapte. Citeam mesajul cu voce tare și
nu-mi venea să cred ochilor. George n-așteaptă decizia
mea și la un sens giratoriu face virajul de două ori mai
lung. Aș fi spus că-mi ghicise gândurile, dar nu era
cazul să mă tem de asta.
Drumul de întoarcere părea mult mai lung. Copacii
fugeau îndărăt pe marginea drumului în timp ce eu, cu
gândurile plecate aiurea, făceam teoria dopului care s-
ar putea naște din miezul lor. N-aș fi crezut că bucățile
acelea de lemn spongios ce înfundă și desfundă sticle
după placul inimii, în momente de fericire maximă sau
de tristeți răvășitoare, sunt mai scumpe decât lichidul
pe care-l păzesc să nu se reverse. Doream să fac lucru-
rile ca la carte pentru noua colecție. Iar dopurile de
calitate, elastice, personalizate artistic cu denumirea
118
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
conacului, în care și cel mai nepriceput tirbușon să
intre cu ușurință, era una din condițiile principale.
Mulți nu înțelegeau acest efort financiar, credeau că
dopurile sunt un moft. Acum, cu triplarea taxelor va-
male, începusem să le dau dreptate. În drum spre vamă
îi cer șoferului să trecem prin centrul vechi în căutarea
lui Grig. Așa cum mă așteptam îl găsesc consemnat la
locul de muncă. Îl abordez cum nu se poate mai direct,
de nici na avut timp să se dezmeticească, renunțând la
gluma cu care se pregătea să mă întâmpine, în loc de
bun venit.
‒ Câți dolari ai la tine? Îi vreau pe toți.
‒ Nu prea mulți, a fost o zi îngrozitor de
proastă. Încă două ca asta și ne apucăm de vândut
țigări. Dacă-l scutur și pe Chioru, partenerul meu, aflat
două străzi mai încolo, cred că strângem vreo mie
cinci sute. Cam așa.
‒ Perfect, caută-ți Chioru și te aștept în mași-
nă. Leii o să ți-i aducă George mai târziu.
Am înșfăcat teancul de dolari fără să-i mai număr și
am demarat în trombă spre vamă. Biroul vamal gemea
de oameni neastâmpărați, cu dosare stufoase sub braț,
călcând când pe un picior, când pe altul, ca într-un joc
sincron de copii, uitându-se în răstimpuri regulate la
ceas. Alminteri, toate privirile se concentrau într-o
singură direcție, o ușă masivă din lemn, roasă în drep-
tul clanței, prin care intra uneori câte un ins plin de
speranță, mișcându-și buzele tăcut, într-o ultimă repe-
tiție a unui discurs îndelung pregătit. După minute
bune ieșea de ocolo tâmp, cu hârtiile răvășite în dosar,
tamponându-și fruntea și legănându-se nehotărât, fără
a ști încotro s-o apuce. Ciudată metamorfoză! Dincolo
de zid timpul curgea altfel, de ai fi zis că acele persoa-
ne sunt separate de o odisee intergalactică. Păziți de
paravanul de rigips, funcționari plictisiți se mișcau cu
încetinitorul, își făceau de lucru plimbând câte un do-
sar de pe un birou pe altul sau acordându-și consultații
în probleme familiale. Se mobilizau un pic mai mult
să-și strângă lucrurile abia când izbăviriea era aproape,
iar închiderea programului devenise chestiune de mi-
nute. În fața unei asemenea secvențe singurul lucru pe
care-l puteam face era să mă deconectez afară la o
țigară, oferindu-i una și portarului instituției, din pa-
chetul meu cartonat. Dopurile de plută de culoarea
filtrului de Marlboro erau acum tot mai departe în
cugetul meu, blocând suprafața unui depozit de tranzit
pentru cine știe cât timp. Când l-am văzut pe portar
cum trage cu nesaț din țigară, uitându-se admirativ la
rotocoalele albe de fum ce-i ieșeau de sub mustață, i-
am cedat tot pachetul proaspăt desfăcut. Îndeajuns ca
să mă întrebe ”Cu ce treabă pe la noi?”, iar eu să mă
conformez și să-i evoc sumar de ce mă aflam acolo. Se
pare că portarul, ruda de la țară a vreunui demnitar, era
doctor în taxe, mai priceput decât cei dinăuntru. Iar
povestea mea n-o auzea pentru prima dată.
‒ Mă tem că n-ați nimerit foarte bine. Șeful biroului
vamal, singurul care v-ar putea ajuta, este plecat cu

treburi la direcția generală. Mai bine veniți măine la
prima...
‒ Nu se poate, astazi trebuie să rezolv, încerc
eu să supralicitez, bazându-mă și pe plicul pe care-l
țineam dosit în buzunarul poșetei.
‒ Bun! Așteptați puțin aici, îmi răspunse por-
tarul trăgând un ultim fum până sub mustăți, riscând
să-și ardă buzele, apoi se năpustește înăuntru pe o ușă
laterală.
S-a întors victorios după vreo cinci minute, chemându-
mă să stau de vorbă cu doamna Minodora, șefa servi-
ciului reglementări vamale din cadrul biroului. La
invitația șefului de serviciu ”porți deschise” am făcut
cunoștință cu un conglomerat enorm de carne care
inainta cu greutate pe coridor, frecându-se de toți in-
trușii care așteptau, agățați de dosarele lor cu șină. A
fost de ajuns să-i arăt două formulare completate ilizi-
bil pentru a se schimonosi de mânie pe fața buhăită și
roșie ca focul, ca să urmeze o tiradă verbală din cele
mai feroce.
‒ Cum vă puteți închipui că eu, ca reprezen-
tant al statului român, aș putea să vă scutesc de niște
taxe care au rolul de a proteja economia națională, și
așa slăbită? În schimb, dacă mi-ați fi telefonat, aș fi
putut să vă scutesc de un drum până aici, în hărmălaia
asta de oameni. Toți vor să importe, nimeni nu mai
muncește, nu mai produce ceva. De azi dimineață doar
asta fac, explic decizia Guvernului de a combate in-
flația prin taxe vamale. De parcă aș vorbi unor surzi,
care văd în fața ochilor doar cursul de schimb, pe care
tot ei îl destabilizează. Dolari, dolari, dolari! Valută
transformată în chinezisme sau turcisme! Nu vă mai
ajunge contrabanda pe scară largă! Acum vreți contra-
bandă instituționalizată!
În acel moment mi-am apăsat ușor buzunarul
poșetei unde știam că se află dolarii mei. Dar mi-am
dat repede seama că orice efort de a-i înstrăina ar fi
fost necugetat și inutil în fața unei conștiințe atât de
încărcate de moralitate patriotardă. Pentru o clipă am
avut tentația să-i explic doamnei că importurile mele
nu sunt nicidecum bunuri de consum, ci elemente ne-
cesare în procesul de producție, dar mi-am dat repede
seama că un om atins de o asemenea patimă nu e in
stare să separe grâul de neghină. Mintea ei, asemenea
celor care au gândit respectivul act normativ, era un
imens talmeș-balmeș impregnat cu venin. Așa că m-
am mulțumit să-mi iau hârtiile înapoi și să-i întorc
spatele, nu înainte de a rosti printre dinți: ”Mai vedem
noi!”. La ieșire, portarul mi s-a înfățișat cu un zâmbet
care friza o satisfacție prea puțin disimulată:
‒ Deci ne vedem mâine dimineață la prima oră
să vă conduc la domnul director.
Am consimțit, deși rictusul acela îmi producea greață.
Nu rezona deloc cu starea mea de spirit.
119
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
6
A doua zi mă înfățișez la ora matinală cu două
dosare pline de documente, să arătăm că nu suntem la
primul import, atât de necesar pentru continuarea flu-
xului de producție. Portarul palmează ușor un nou
pachet de țigări, cartonat, de data asta nedesfăcut, și
mă conduce în biroul șefului de vamă. Acolo, prima
impresie a fost c-am nimerit la un punct de colectare
maculatură. Iar directorul ce se ivea de pe fundalul
maldărului de hârtii și dosare părea cuprins de o subită
febră a ordinii, cu documente care necesitau o aranjare
minuțioasă chiar în acel moment, încât ai fi zis că ul-
timul lucru pe care-l avea de făcut era să stea de vorbă
cu mine. Mă opresc la doi metri de ușă, copleșită de
imaginea răzvrătită a acelor dosare, ce semănau cu ale
mele, și nu-mi dau seama când, din cel de deasupra,
mi se scurge plicul, ceva mai consistent decât ieri.
Dolarii mei se înșiră în evantai pe linoleum, ca un
pachet de cărți făcut scăpat de un ilustru prestidigita-
tor.
Dacă n-aș fi fost chiar eu eroina acestei în-
tâmplări, ci o spectatoare neimplicată, probabil aș fi
crezut că s-a schimbat piesa, într-un moment de nea-
tenție. Dintr-o dată timpul se dilata nejustificat și parcă
avea un alt sens. Directorul mă invită să iau loc, îmi
sprijină ușor spătarul scaunului. O cafea, o limonadă?
Scuzați deranjul. La noi se muncește. Puteți să fumați
dacă doriți. Imediat va aduc o scrumieră. Dar unde
rămăsesem? A, da...
Plec din biroul șpăgarului șef de la vamă cu sentimen-
tele amestecate. Rezolvasem problema, documentele
mele de import arătau impecabil cu data corectată
profesionist, doar cu o zi înainte de intrarea în vigoare
a noilor și împovărătoarelor taxe vamale. Dar mai
aveam un hop de trecut: Minodora. Cu documentele
refăcute trebuia să mă prezint din nou în fața acelui
dulap uman cu față de tub cinescop, pe care se derula
un monolog din alte vremi despre înfierarea capitalis-
mului. Dar nu aveam încotro. Trebuia s-o fac și pe asta
pentru a obține avizul final. Și speram ca semnătura
directorului să mai risipească din aburii ideologici ai
protecționismului vamal. M-a primit cu o figură mai
puțin congestionată. După ce s-a uitat de mai multe
ori pe documente, parcă pentru a le căuta nodul din
papură, un surâs a înseninat atmosfera: ”Vedeți că se
poate să fim și corecți, doamnă, să respectăm legea!
Așa da!”.
Am părăsit vama cu încrederea că am făcut ce este
necesar. Asta trebuie să fac, asta nu, reprezintă princi-
piul după care mă educ. Am un singur criteriu: morala
mea. Judecata mea mă absolvă de a tuturor, fără resen-
timente, regrete sau mustrări de conștiință. Era mo-
mentul ca în perspectiva marelui eveniment să mă
întorc la problemele mele mai vechi și să izolez un
potențial pericol: Hussein. În ultima vreme Hussein
devenise de necontrolat. De fapt, îl controlau orgoliul
și invidia că altcineva, o femeie, reușise în afaceri
acolo unde el prevăzuse că are să-și rupă gâtul. Cu

toate că îi returnasem de mult banii oferiți cu zgârce-
nie când am început afacerea, considera că merită mai
mult, chiar un procent din ceea ce realizasem cu atâta
trudă. Considera că doar el cunoaște rețeta autentică a
succesului, iar rezultatele mele se datorează unui con-
curs fericit de împrejurări din care nu se excludea pe
sine. Presiunile lui, la început doar niște insinuări voa-
late exprimate prin interpuși, deveniseră din ce în ce
mai directe și cu țintă precisă: preluarea controlului.
Era momentul să-i arăt și reversul medaliei. Împreună
cu avocații am pregătit un plan de acțiune. Următoarea
scrisoare avea să fie remisă prin poșta prioritară:
”În atenția domnului director Hussein,
Având în vedere relațiile de afaceri tot mai
apropiate dintre societățile noastre, SC Conacul de
Vinuri Odobești, prin directorul său general Lucky
Gheorghe, vă invită la sediul societății să analizați o
ofertă de preluare. Nu excludem nici varianta unei
fuziuni între societățile noastre. Vă așteptăm în data de
... la ora ... .”
Cele câteva zile rămase până la întâlnirea con-
vocată cu multă dibăcie se anunțau critice. Nu erau
excluse intimidări sau hărțuiri de tot felul. Nu aveam
nicio explicație de dat până la data stabilită, în prezen-
ța avocaților. Sfătuită de aceștia am plecat într-o mini-
vacanță la munte, departe de freamătul și neliniștea din
capitală, alături de Luca. Fără telefon, pager, fax, sau
vreo altă formă de comunicare. Doar cu gândurile și
copilul meu. Am lăsat în urmă Bucureștiul dis-de-
dimineață, pregătită pentru o schimbare de decor atât
în natură, cât și în stările mele sufletești. Exteriorul și
interiorul se reflectau în aceeași oglindă, ca într-o reti-
nă cu funcție dublă, ce putea să privească atât în afară,
cât și înăuntru, când se închideau ochii. În goana ma-
șinii, peisajele se succedau neverosimil de variat. Cul-
turi de galben, portocaliu, violet, cer mâzgălit de al-
bastru, păduri în nuanțe verzui sau, în sfârșit, crestele
golașe vinete sau gri, se transformau în crâmpeie de
liniște odihnitoare pentru ochi, trup și suflet. Singurul
element neastâmpărat în acestă ordine a lucrurilor,
parcă de la începutul lumii, era Luca, care punea într-
una întrebări: ”Dar unde mergem? Ce facem? Cât
stăm? Cu cine ne întâlnim? Ce vizităm?”. Explicațiile
mele riguroase nu erau decât un bun prilej pentru un
nou șir de alte și alte întrebări. Ca niciodată, nu eram
copleșită, răspundeam calm, cu sinceritate și amuza-
ment, luându-mi energia din natură.
Într-un târziu am ajuns la Sinaia și ne-am luat în pri-
mire camera la hotel. Au fost cele mai frumoase trei
zile pe care le-am avut in ultimul an. Am colindat
păduri, ne-am oprit să primim mângâierea soarelui în
poienițe, am urcat pe cărări de munte ca apoi să ne
refugiem în saloanele pline de istorie ale unor castele
sau case memoriale, ne-am ascuns de vrăjitoare și de
baba cloanța, ca apoi să cădem lați, după cină, în că-
măruța noastră de hotel. Alături de Luca m-am simțit
din nou copil, departe de lumea dezlănțuită a rechini-
lor și hienelor din mediul de business.
120
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
A patra zi am pornit pe drumul de întoarcere
spre București. Un ambuteiaj era cât pe ce să-mi strice
execuția. După un mic ocol pe-acasă, să-l las pe Luca,
m-am înfățișat pe ușa sălii de ședințe cu o întârziere de
o jumătate de oră. Toată lumea era prezentă. Hussein,
bine dispus afișa un zâmbet superior cu care mă abor-
dează din start:
‒ Nu-mi închipuiam că ai să faci lucrurile ca
la carte, însoțită de avocați, economiști. Pentru con-
formitate, i-am adus și eu pe ai mei, dar nu cred ca
negocierile să dureze prea mult. Îți ofer cât dorești,
apoi scădem sfaturile mele de milioane. Ha, ha! Chiar
mă întrebam când te vei decide să vinzi? Câți ani are
Luca, acum? Cu siguranță e în perioada de viață când
resimte cel mai mult nevoia de un părinte apropiat,
care să-i ofere din timpul său prețios, a încheiat cu
același zâmbet lung de bunăvoință.
N-am răspuns. Am tăcut cu decență pentru a
se pierde în neant sensul acelor vorbe aparent de
curtoazie. Însă, cunoscând emitentul, acestea se pro-
iectau pe fățărnicia lui și arătau mai degrabă insultă-
toare. M-am uitat rece la acel surâs prefăcut, care s-a
stins abia în momentul în care am făcut semn avocați-
lor să-i înmâneze o hârtie oficială, prin care îmi pre-
zentam intenția de preluare. Nu cred să-și fi aruncat
ochii pe ea mai mult de zece secunde, a aruncat-o cât
colo și a dat să se ridice de la masă. Moment în care a
intervenit unul dintre avocați:
‒ Domnule Hussein, țin să vă aduc la cunoș-
tință că vă aflați într-o situație deloc comfortabilă,
dacă nu ingrată. Tocmai am aflat că pe numele dum-
neavoastră se desfășoară mai multe anchete vizând
acuzații de trafic de persoane, adăpostirea unor emi-
granți ilegali, procurarea de documente de identitate
false, la care se adaugă o serie de infracțiuni economi-
ce grave, precum rambursări ilegale de tva sau bran-
crută frauduloasă. În momentul de față se derulează
acțiuni de strângere de probe, ceea ce înseamnă că, în
curând, veți fi chemat la audieri.
‒ Dar..., dar e ridicol, afacerea mea valorează
de cinci ori mai mult. Numai..., numai depozitele...,
nu-mi vine să cred, e o bătaie de joc...
Îl vedeam cum se sufocă de mânie, încât m-
am simțit datoare să-l protejez:
‒ Dragă Hussein, dar noi îți facem o favoare.
Îți oferim un preț bun în condițiile date. Îți dai seama
că dacă vei fi găsit vinovat de toate acele lucruri în-
grozitoare care ți se pun în cârcă, se va trece la confis-
carea averii și, în cel mai bun caz, vei fi declarat per-
soana non-grata, dacă nu cumva vei cumula ani grei de
pușcărie. Așa, îți iei banii, ceva mai mulți decât cei cu
care ai venit în România, trebuie să recunoaștem, și
părăsești definitiv această țară, ca cel mai onorabil om
de afaceri. E în avantajul tău.
‒ Cățea! Doar tu știai de frații mei, pe care i-
am ferit din calea războiului...

‒ Vă rog să aveți în vedere că orice declarați
acum poate fi folosit împotriva dumneavoastră, a in-
tervenit avocatul.
Hussein n-a mai avut puterea să răspundă și la
acestă ultimă remarcă, s-a ridicat tremurând de mânie,
a rupt propunerea noastră care-i asigura o retragere
liniștită și a părăsit în grabă sala, alături de liota cu
care venise. În urma lui, cei rămași m-au aplaudat
pentru stăpânirea de sine. Totuși, Hussein era un pește
greu de prins. Amenințările erau apă de ploaie pentru
el, nu funcționau așa ca la oricine. Probabil văzuse
multe în țara de unde provenea, Irak, măcinată de oro-
rile unui cumplit război, încât nu se mai speria de ni-
mic și de nimeni. O singură certitudine aveam. Trebu-
ia să mă mișc repede, căci altfel totul s-ar fi putut în-
toarce împotriva mea. Dacă-i dădeam timp de gândi-
re..., Hussein nu era prost, chiar deloc, și orice fisură
în planul meu l-ar fi transformat din victimă sigură în
vânător. Variante nu erau multe. L-am exclus din start
pe Geo. Nu se preta la asemenea găinării și, în plus,
decontul ar fi fost imens.
L-am chemat la mine în birou pe George, șofe-
rul. Îl cunoșteam ca pe un om devotat, dar acum îi
ceream ceva mai mult: maximă discreție.
‒ Crezi că poți da o fugă până în Centrul Vechi, să mi-
l pescuiești pe Grig valutistul? Vreau să-l aduci aici. E
ceva foarte, foarte important. Nu e nevoie de mai mul-
te detalii. Atât poți să-i spui: ”Ne vedem la birou într-o
oră.”
Venise clipa să testez relațiile lui Grig din po-
liție și servicii. Știam că are spatele asigurat pentru că,
pe lângă schimbul valutar, oferea și împrumuturi cu
camătă. Iar aceștia nu puteau fi banii lui. Cel mai pro-
babil erau banii sistemului care operau într-un circuit
paralel celui bancar. Întrebarea era cât de puternic și
cât de mult mă pot baza pe acel spate? Cât de mult își
ungea relațiile și până la ce nivel? Pregătisem și două
cărămizi de bani. Zece mii acum și alte zece la sfărși-
tul operațiunii. Nu era mare lucru de făcut. Mandat de
percheziție pentru suspiciuni rezonabile de posesie de
droguri, nerespectarea regimului armelor și munițiilor,
trafic de persoane, falsificare de documente. Și, apoi,
punerea în aplicare, o descindere în forță cu mascați,
cu noaptea-n cap, percheziții, clinchet de cătușe, audi-
eri și reținere pentru douăzeci și patru de ore. Nimic
mai mult.
Grig venise la întâlnire avizat de ceea ce am să-i cer și
constient de ce poate oferi. L-am simțit din prima că
are mandat. Se pare că nimic nu scăpa din vedere ser-
viciilor, legat de relația mea tensionată cu Hussein, și
de data asta mi-o luaseră înainte.
‒ De acord, dar să nu vă prind că vă atingeți
de el! Câteva îmbrânceli, amenințări, și atât. După o zi
îi dați drumul. S-a înțeles? am urlat speriată că brutele
acelea în uniformă, cu ciorapul pe față, negre la trup și
suflet, ar putea să-și facă prea bine treaba pe spinarea
bietului Hussein. Altfel, nu veți primi un șfanț din cea
de-a doua tranșă de bani.
121
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
‒ Dar eu n-am nicio vină, s-a apărat Grig, de
parcă Hussein fusese trecut deja prin furcile caudine
ale întrevederii cu mascații. Am să transmit mai depar-
te, dar dacă mai scapă un picior în plex, e inerent ma-
dam. Eu mă pricep doar la numărat bani, mai spuse
luând teancul și cântărindu-l din priviri, apoi făcându-l
nevăzut în străfundurile borsetei sale.
‒ Atunci, mulțumește-te doar cu ăla! Dar în timp ce
rosteam, convingerea mea că aș mai putea să-mi prote-
jez fostul partener se estompa.
Operațiunea a fost de un real succes. Se pare
că Hussein a fost bine preparat căci, după trei zile, mi-
a trimis prin avocat contractul semnat, prin care îmi
ceda toate operațiunile din România. Măcar a avut
decența să nu se prezinte în fața mea în halul în care
arăta! Am apreciat asta și, în consecință, m-am purtat
ca o doamnă. I-am trimis, tot prin avocat, un cec cu o
sumă îmbunătățită față de ultima noastră negociere.
Pentru deranj. Și cadou, un bilet de avion la business
class. Doar dus.
7
Clubul Diplomatic. Zilele orașului București.
Peluza din preajma terenului de golf, înțesată de lume,
părea un decor permisiv care împăca toate gusturile,
adunând laolaltă toalete extravagante cu ținute sobre
sau personalități unanim recunoscute cu vedete de-o
toamnă. Descuțiile se legau simplu și direct cu un
pahar de vin în față, în preajma unor platouri cu bună-
tăți. Fără vreo introducere formală, o bucată de stridie
degustată întâmplător era de ajuns pentru a aprinde
memoria și a recompune în amănunt pitorești amintiri
despre vacanțe prin Caraibe sau ospețe pe croaziere
selecte. La o altă masă, indulgența vestimentară căpă-
tase aspecte atât de grotești, încât un grup de ziariști
sau pseudo-ziariști, legitimați la publicații ce n-au
apărut niciodată, se simțeau în largul lor cu puloverele
lor lălâi, peste cămășile soioase, risipind damfuri care
anulau și cele mai șic colonii de pe Champs Elysees.
Își lăsaseră rucsacurile la piciorul mesei pentru a prin-
de cu mai multă dexteritate platourile cu gustări sau
paharele de vin. Vinurile erau de la ”Conac”, evident,
căci doar beneficiam de statutul de sponsor al manifes-
tării, cu noua noastră colecție de lux. Ulterior, rucsacu-
rile își vor dovedi din plin utilitatea pentru a prelua
surplusul de delicatese ce n-au încăput în gușile unor
așa distinse fețe dâmbovițene sau de aiurea.
O altă categorie de invitați, cu pulovere care
nu difereau prea mult de cele ale boschetarilor media,
dar care se bucura de-o infinit mai mare atenție, stâr-
nind zâmbete provocatoare și priviri fățișe, erau foto-
grafii de la revistele glossy sau de scandal. Este uimi-
tor cum o simplă unealtă cu obiectiv superangular te
poate propulsa pe scara socială, în ochii critici ai celor
mai de soi reprezentanți ai societății! În mijlocul aces-
tei forfote se țineau discursuri entuziaste, mobilizatoa-
re, despre trecutul destoinic al Bucureștiului și viitorul
ce se prefigura măreț, demn de micul Paris. Cu prezen-

tul avem noi o problemă, dar se poate rezolva, am
primit asigurari de la tribună, din partea primarului
general. Apoi se întâmplă un moment solemn. Sunt
invitată la tribună pentru a mi se conferi titlul de cetă-
țean de onoare al municipiului București. Ce moment
mi-a ales hazardul pentru a sărbători despărțirea defi-
nitivă de trecut și ieșirea din sfera de influență a lui
Hussein! În momentul în care am fost rugată să susțin
un speech m-am gândit în primul rând la el: ”Este o
onoare pentru mine să primesc această distincție. Ea
încununează eforturile mele din ultimul an, de a pune
pe masa românilor vinuri de calitate superioară, care
să rivalizeze cu vinurile servite în celebrele restaurante
din Franța și Italia. N-aș fi reușit această performanță
fără sprijinul necondiționat al partenerului meu de
afaceri, domnul Hussein. El nu se află astăzi aici, fiind
plecat din țară, cu afaceri, să ne reprezinte la târguri
internaționale. Sunt convinsă că și-ar fi dorit mult să
fie prezent. Însă vreau să-i mulțumesc și pe această
cale. Cum, de altfel, țin să mulțumesc și Primăriei
Municipiului București pentru încrederea acordată, în
speranța unei colaborări de lungă durată.”
La final am ciocnit un pahar de șampanie și
am gustat din cupa victoriei. Îmbătător succes într-o
seară magnifică! Ce mi-aș fi putut dori mai mult? Ce
m-ar mai fi putut impresiona într-un asemenea mo-
ment? Poate doar consulul Franței, sau cel al Italiei,
să-și facă loc pe lângă ghiotura de invitați ce-mi dă-
deau târcoale, încercând să-mi strecoare o vorba bună,
și să laude calitățile vinurilor prezentate.
La scurt timp după seara de grație aveam să
fiu adusă din nou cu picioarele pe pământ. Credeam c-
am rupt-o complet cu trecutul, dar trecutul nu se dădea
învins. Se agăța de mine cu patimă. Deși Hussein nu
mai era, moștenirea lui producea încă efecte amețitoa-
re. Se pare că în ultimele lui zile de stat în România
trăsese sforile pe la Combinatul de Vinificație Odo-
bești, principalul nostru furnizor de materii prime.
Încât m-am trezit cu Marian Enache dat afară, desfăcut
contractul de muncă, iar contractul de aprovizionare
reziliat unilateral. Fără nici un motiv! Explicațiile erau
de prisos. Le știam deja. Iar acest lucru se întâmpla
tocmai când comenzile creșteau vertiginos. Riscul să
nu le putem onora echivala cu prăbușirea de pe un
zgârie-nori. Mai avusesem momente de cumpănă,
situații fără ieșire la începuturi, dar nu se comparau cu
aceasta. Când nu aveam o faimă, o reputație de apărat,
când nu aveam atâția oameni în subordine care să-și
lege viitorul de deciziile mele, lucrurile erau mai sim-
ple. Un faliment în plus sau o nouă țeapă pe lista lungă
a țepelor post-decembriste. Mare scofală! Nimeni n-ar
fi băgat de seamă. Dar după ce sistemul m-a urcat pe
un piedestal, acum îmi tăia aripile. Să cad în gol și să
mă strivesc de stânci. Precum copilul unui savant,
ocrotit părintește, dar obligat de aureola tatălui să-și
forțeze limitele, pentru a eșua apoi din eșec în eșec.
Ibovnicul meu protector era sistemul. Un protector
sclipitor, dar denaturat și cam prost famat, care mă
122
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
lăsa acum din brațe. Cine știe unde m-ar fi dus aceste
gânduri înnegurate, la ce depresie existențială, dacă n-
aș fi găsit un licăr de speranță pe colțul unei gazete.
O delegație a Fondului Monetar Internațional
și a Băncii Mondiale se afla la București. Pentru a nu
intra în incapacitate de plată, guvernul era nevoit să
semneze un nou acord de finațare cu cei doi creditori
internaționali. Dar nu oricum, ci cu clauze. Iar una din
principalele condiții era privatizarea întreprinderilor de
stat considerate nestrategice pentru economia naționa-
lă. Deja se publicase în presă o listă cu o sută cinzeci
de întreprinderi scoase la mezat. Vor mai urma și alte-
le. O șansă sau o iluzie? Dacă mi-ar reuși privatizarea
Combinatului de Vinificație Odobești, i-aș da afară pe
directorii comunistoizi și l-aș instala în funcție pe Ma-
rian Enache. Ce dulce răzbunare ar fi, îndrăzneam să
visez cu ochii deschiși, ca să cad apoi din nou în me-
lancolie. Dar cu ce bani? Se vehiculau sume astrono-
mice de milioane de dolari. Un scenariu care m-ar
duce într-o fundătură. Pe de altă parte, dacă se scoate
la privatizare combinatul și nu reușesc să mi-l adju-
dec... Cu noul proprietar, competitor direct, ar fi impo-
sibil de negociat. Aș putea pune cruce afacerii cu vi-
nuri. Cel mai cuminte, deocamdată, ar fi să ajung la o
nouă înțelegere cu conducerea combinatului, iar pentru
asta se impunea să-l sacrific pe Marian Enache și să
caut la FPS amânarea privatizării. Aveam mintea în-
câlcită de scenarii întortocheate. Dar, orbecăind cu
ochii minții pe drumeaguri fără ieșire, mi s-a arătat
cheia tuturor acestor cuvinte încrucișate: FPS. Sau, tot
din trei litere, GEO. Iar Geo? Refuzam să cred așa
ceva. Păcatele trecutului mă urmăreau cu consecvență.
Totul era să ies întărită din aceste experiențe. Ce m-ar
face mai puternică? Voința de nezdruncinat. Iar cu
răsplata pentru cei care m-au văzut altfel de cum sunt,
toate la timpul lor.
Cu inima îndoită purced a-l suna pe Geo. Mă
lămuresc repede că nu numai mie mi-era teamă de o
nouă întrevedere, el era pur și simplu siderat de-o
asemenea perspectivă. Se ferea ca dracul de tămâie.
Îmi vorbea în doi peri, laconic, pe alocuri fără logică și
înțeles, bălmăjind niște cuvinte fără sens. Departe de
discursul lui stăpân pe situație, din trecut. Se pare că
ultima noastră întâlnire făcuse ravagii și în instituția
căreia i se încredințase, până la eșaloanele cele mai
înalte, nu numai în sufletul meu. Cu greu am reușit să
deslușesc ce vrea să-mi comunice. Pentru problema
mea mă îndruma să iau legătura cu șeful lui direct,
directorul direcției privatizare. Un anume Dinel Strizu,
probabil tot un securist. Nu pierd timpul și îmi aranjez
o întâlnire cu acest personaj. Pentru a doua oară mă
văd nevoită să fac față sorții care, în același sunet stri-
dent de tocuri pe culoarele sediului FPS, picura ca-
dențat neîncredere în sufletul meu pus față în față cu
fantomele trecutului. Dacă ăsta e prețul pe care trebuie
să-l plătesc, într-o lume a afacerilor misogină, atunci
să-și aleagă o altă metresă! N-am de gând să mor, și
nici să mă înjosesc pentru un ideal. Poate ar fi cazul să

le vorbesc de demnitate, demnitatea femeii, știu că
acestor românofili de paradă le plac cuvintele pom-
poase. Din dragoste de țară l-au slujit pe Ceaușescu și
tot pentru pământul patriei și-au ales poziții cheie pen-
tru cernerea investițiilor străine.
Directorul Direcției privatizare părea un tip to-
tal diferit de cum mă așteptam. Înalt, atletic, cu musta-
ța tăiată minuțios la linia buzelor subțiri, se mișca cu
naturalețe în costumu-i elegant. Un tip mișto, puteam
să jur după prima impresie, pe gustul meu, chiar dacă
puțin demodat. Mă abordează jovial în timp ce mă
întâmpină la ușă pentru a mă conduce în biroul său
imens situat la al doilea etaj:
‒ Deci dumneavoastră sunteți persoana care a
pus pe jar instituția noastră, mai mult decât cel mai
aprig spion, în urmă cu ceva timp? Cât să fi trecut de-
atunci? Doamne, Doamne, ce noroc am avut! Chiar
îmi doream să vă cunosc personal. Acum, văzându-vă,
îmi dau seama că vina lui Geo, impardonabilă de alt-
fel, merită totuși niște circumstanțe atenuante.
Mi s-a părut că n-am auzit bine. Ce-a fost asta,
un compliment? Domnul acesta elegant, cu zâmbetul
pe buze, a vrut să-mi facă un compliment și i-a ieșit
cea mai gravă insultă pe care mi-o putea aduce. Am
simțit că s-a dărâmat ceva în mine. Cum adică, pentru
că e vorba de mine, este mai puțin grav ce a făcut
Geo? Mai bine ar fi tăcut, și aș fi rămas la prima im-
presie, de tip mișto, pe a cărui canapea chiar m-aș fi
putut destinde. O asemenea mojicie cu greu putea fi
ignorată, încât am avut nevoie de ceva cazne pentru a
schimba subiectul:
‒ Prefer să nu discut despre ce-a fost atunci.
Scopul vizitei mele aici este altul. Sunt femeie de afa-
ceri și am venit să discutăm afaceri. Mai precis, despre
privatizare. Parcă cu asta vă ocupați?
‒ Perfect de acord, îmi răspunse domnul direc-
tor, ignorând întrebarea mea tendențioasă.
Ce-aș mai fi putut discuta cu un astfel de indi-
vid, după o astfel de introducere? Am gândit, dar am
tăcut. Și bine am făcut. Încă o dată, prima impresie îmi
juca o festă. Omul era profesionist în domeniul lui de
activitate, aproape la fel de bun ca la dat cu nuca în
perete. Iar discuția s-a mai destins. La un moment dat
am scăpat chiar de formalisme și politețuri pentru a ne
face mai bine înțeleși.
‒ Dragă Lucky, înțeleg perfect situația în care
te afli și doresc să te sprijin. Și noi ne dorim un capital
autohton viguros care să se ia la trântă cu firmele stră-
ine. Dar pentru asta, un singur om nu le poate face pe
toate. Îți recomand doi băieți buni cărora să le cedezi
din competențe: un jurist și un finanțist. Juriștii tăi
sunt buni, și-au dovedit priceperea, dar au nevoie de
un cap limpede pentru a trece la următorul nivel: pri-
vatizarea. Despre finanțist ce să-ți mai spun, în condi-
țiile în care banii sunt atât de scumpi. E un tânăr școlit
în străinătate care a lucrat câțiva ani la Londra înainte
de a se întoarce în România. Cunoaște cum funcțio-
nează piețele financiare, un domeniu în care facem și
123
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
noi primii pași și nu avem mulți specialiști. N-aș vrea
să-l laud mai mult, îți vei da singură seama de el. În
curând vom deschide Bursa de Valori București, iar
oportunitățile vor crește. Vei ajunge curând la conclu-
zia, sper, că profiturile financiare, din mânuirea bani-
lor, pot fi mai mari decât cele din activitatea ta de ba-
ză. Iar aici mă tem că Grig nu te poate ajuta mai mult.
Prea mult nu putem întârzia cu scoaterea la privatizare
a Combinatului de Vinificație Odobești. FMI și Banca
Mondială sunt cu ochii pe noi. Avem sarcini precise.
Dar până atunci te sfătuiesc să-i angajezi pe cei doi
oameni de care ți-am vorbit, ai cărțile lor de vizită aici,
iar următorul pas ar fi să ne ocupăm de întocmirea
caietului de sarcini în vederea privatizării, în așa fel
încât să fie bine pentru toată lumea. Te avertizez însă
că cei doi nu vin decât pe salarii foarte generoase, dar
își merită banii.
Salarii generoase, nu asta era problema. Dar să
cedez din capacitatea mea de decizie, adică să ofer
compania pe tavă noii securități, după ce abia scăpa-
sem de Hussein, sigur și cu ajutorul lor, asta avea să
fie cu neputință. Un asemenea joc periculos nu agream
pentru nimic în lume. Dar era musai să rămân stăpână
pe mine și, mai presus de toate, diplomată. Aveam
nevoie să-mi găsesc cuvintele pentru un refuz politi-
cos.
‒ Dragă Dinel, înțeleg că cei doi oameni de
care mi-ai vorbit îmi sunt necesari în două activități
punctuale. Juristul să pregătească împreună cu cei de
la FPS documentația în vederea privatizării: caiet de
sarcini, grilă de punctaj, contract, și ce mai e pe-acolo.
Iar finanțistul să-mi asigure finanțarea pentru plata
pachetului de acțiuni cumpărat de la voi. Corect? Păi
atunci prefer să închei o înțelegere cu ei pe aceste do-
uă sarcini, la care se adaugă un comision de succes,
generos, cum ai spus tu. Nu e mai bine așa, ca fiecare
să știe ce are de făcut și să se concentreze pe asta?
După o lungă ezitare Dinel a încuvințat:
‒ E bine și așa.
După întâlnirea de la FPS, a urmat alta cu
grad ridicat de risc. De data aceasta în deplasare. Îmi
pregătisem cum știam mai bine vizita la Odobești pen-
tru a încerca să-i îmbunez pe directorii de la combina-
tul viti-vinicol. Lucru care n-ar fi fost imposibil având
în vedere că și ei depindeau de mine în aceeași măsură
în care eu depindeam de ei. Cum altfel, când se aflau
pe treapta de jos a profitabilității? Rentabilitatea lor
era măcinată de o schemă de personal supradimensio-
nată și slab pregătită, bazată pe nepotisme, la care se
adaugă o infrastructură deficitară, unde lipsa mașinilor
și utilajelor performante face casă bună cu incompe-
tența. Mă îndoiesc că într-o perioadă atât de scurtă au
reușit să pună ceva în locul contractului cu noi, destul
de consistent din punct de vedere financiar. Cel mai
probabil, ruperea contractului fusese un act de bravadă
pentru a mai stoarce niște șpăgi. N-aș spune că mureau
de grija lui Hussein, însă cu siguranță se folosiseră de
informațiile acestuia. Și aveam de gând să le fac pe

plac: o mică îmbunătățire a componentei financiare
din noul contract comercial și o mai mare contribuție
la comisioane, dacă tot îl săream din schemă pe Mari-
an Enache. Contrar așteptărilor, am fost primită cu o
răceală moderată. De fapt, marea lor problemă era
orgoliul rănit. Vezi, Doamne, tratasem problema achi-
zițiilor de vinuri direct cu Marian Enache, ocolind
circuitul firesc al hârtiilor și al șpăgilor. Doreau să
reglementăm acest lucru și în final toată lumea a fost
mulțumită, dacă-l ignorăm pe Marian. Totuși, în sinea
mea, speram ca acest contract să nu rămână în vigoare
prea mult timp.
Când mă întorc la birou, Doinița mă aștepta cu
o listă lungă de personae care îmi telefonaseră în lipsă.
Printre ele și unul mai puțin dorit, Geo! Îl sun să văd
ce dorește. Pentru a doua oară în ziua respectivă con-
statam că există în lumea asta a noastră oameni înzes-
trați cu o însușire specială, un fel de al șaselea simț, l-
aș numi amușinarea șpăgii. Aceștia știu exact când e
rost de vreun comision și fac cu obstinație totul pentru
a intra în posesia lui. Un astfel de exemplar pur de
”homo-coruptus”, care ar fi trecut toate testele de labo-
rator, era Geo. La fel de libidinos precum îl știam
odinioară, lăsase deoparte temerile că l-aș putea înfun-
da. Sau, poate, comportamentul său dubitativ fusese
doar o stratagemă. Îmi prezintă întâlnirea pe care am
avut-o la sediul FPS ca pe un real succes al cărui arti-
zan a fost chiar el. De unde până unde? Nu s-a concre-
tizat nimic, și oricum, dac-ar fi fost cineva îndrituit să
merite toate onorurile, acesta ar fi fost șeful lui, Dinel,
un personaj ceva mai capabil. Dar Dinel nu a cerut
nimic pentru el, doar să-și bage coada prin interpuși.
Intuind parcă nelămurirea mea mă face părtașă la o
informație confidențială. Întradevăr, Dinel este șeful
lui în instituție și o persoană școlită, din noul val, care
a urcat repede treptele ierarhice, dar în grad este mai
mic. Așadar, el îl coordonează și fără știrea lui nu se
face nimic. Am rămas cu gura căscată. La asta chiar
nu mă așteptam. Democrația noastră originală breveta-
se ceva unic în lume, instituții cu două organigrame
paralele, una oficială și alta pentru uz intern. Ca să mă
scoată din reverie, Geo a încheiat subiectul spunând că
va trimite pe cineva la mine care să-mi ceară drepturi-
le.
Nu avea deloc pretenții modeste acest individ,
aveam să aflu în curând. Își dorea, nici mai mult nici
mai puțin decât un apartament, vechea lui obsesie, pe
care eventual să-l inaugurăm împreună, și un autotu-
rism nou. Nu conta ce fel de mașină, se baza pe gustu-
rile mele. Asta, în mintea lui necrozată, însemna o
favoare pe care tot el o făcea, în mărinimia sa fără
margini.
În ciuda repulsiei pe care mi-o stârnea, am ho-
tărât să intru în joc. Nu era de colea să am la mână pe
cineva atât de important din instituția care se ocupă de
privatizări. Voi sta însă la pândă, dac-aș putea să-l
înfund la un moment dat, nu m-aș da în lături. Cheile
de la mașină ar putea ajunge în scurt timp pe masa lui,
124
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
dar apartamentul mai avea de așteptat, după privatiza-
rea combinatului de la Odobești. L-am trimis pe Geor-
ge să scotocească piața de leasing auto și să-mi vină cu
cea mai bună ofertă. Leasingul reprezenta cea mai
bună alegere, plăteam eșalonat, iar mașina intra în
proprietatea utilizatorului abia după achitarea ultimei
rate. Și a găsit. O bijuterie asiatică, roșie ca para focu-
lui, cu un nume parcă predestinat: ar putea fi kia care
să deschidă lacătul privatizării. În aceeași săptămână
am pus cheile într-un plic, alături de adresa firmei de
leasing de unde să-și ridice mașina și le-am trimis pe
adresa lui Geo. M-a sunat imediat să-mi mulțumească,
însă n-am fost de găsit la telefon.
Era cazul să-l las în plata Domnului pe Geo,
deocamdată, să-și savureze mângâierea vanitatății sale
fără margini, ghidat de principiul: „dacă nu curge,
pică” și să mă concentrez pe lucrurile cu adevărat im-
portante în viața firmei mele. Îl sun pe finanțistul pro-
pus de Dinel pe un număr de centrală. Răspunde o
voce feminină care se recomandă: „Fondul mutual al
oamenilor de afaceri, cu ce vă pot ajuta?” Rămân ușor
debusolată, pe cartea de vizită scria cu totul altceva:
„Florin Moldoveanu, director operațiuni SSIF...” Posi-
bil să fie o greșeală. Nu, nu este. Îmi revin repede în
fire, în timp ce centralista butonează interiorul dorit. O
voce masculină caldă, ușor graseiată, mă întâmpină în
receptor. Acceptă imediat să ne întâlnim, la sediul
nostru, la ora care-mi convine mie, de parcă apelul
meu telefonic era îndelung așteptat.
Prima impresie se cerne a fi entuziasmantă. Se
prezintă în cadrul ușii, acompaniat de un fascicol de
lumină care-i cădea drept pe față, un fotomodel cu cap
de adolescent. Coborât direct de pe catwalk într-un
costum Armani, care-i cădea de minune, cu pantofi din
piele de șarpe, rămâne așa secunde bune, în cadrul
ușii, înainte de a mă dezmetici să-l invit să intre și să
ia loc. De cum s-a așezat saltă geanta diplomat pentru
a scoate din ea un dosar consistent cu datele financiare
ale combinatului viti-vinicol Odobești, luate direct de
la Ministerul Finanțelor. Moment în care manșeta se
ridică, scoțând la iveală licărul unui ceas Girard Perre-
gaux de colecție. Presimțeam că am să-l folosesc înde-
lung pe acest tânăr în afacerile mele. Orice urmă de
prevedere se estompa, se dusese naibii, de parcă cine-
va îmi turnase un strop de întunecare a rațiunii în pa-
har. Începusem să mă ofer pe tavă și pe mine noii se-
curități, nu numai societatea mea. Fără să am nici cea
mai mică intenție de a-l chestiona în vreun fel după
discuția telefonică, deși s-ar fi cuvenit dacă aș fi scăpat
de anestezia mentală, Florin ține să risipeasă orice
umbră de suspiciune încă din start:
‒ Fondul mutual al oamenilor de afaceri este
pe ducă, din păcate. Mai stau câteva săptămâni, poate
o lună, să fac curățenie deplină în date, apoi îmi pregă-
tesc retragerea de acolo. Următoarea destinație este o
societate de servicii pentru investiții financiare, unde
am și început să lucrez, de fapt, neoficial. Faptul că mă
aflu acum aici e o dovadă vie în acest sens.

Adjudecat! Îi prezint termenii înțelegerii con-
tractuale, cu comisionul de succes în capul listei și se
declară mulțumit. Ar fi un început perfect și pentru el.
Florin se activează cu însuflețire pentru a pune în miș-
care un plan ingenios de finațare, la care mă face păr-
tașă. Într-o primă etapă, înainte de a ne face cunoscută
intenția de a participa la privatizare, trebuie să strân-
gem cât mai multe cupoane de pe piață, din cele emise
prin programul de privatizare în masă. La societatea
viti-vinicolă Odobești? Nicidecum. E necesar să vizăm
trei-patru societăți de vinificație, din motive strategice.
În primul rând pentru a disimula adevăratele intenții în
rândul potențialilor competitori. Pe urmă, dacă se în-
tâmplă vreun accident și intrâm în competiție directă
cu vreun mare producător de afară, pe care birocrația
și șpăgille să nu-l poată alunga, e bine să avem și a
doua sau a treia opțiune. E clar că nu putem concura
cu firmele străine decât, poate, la promisiuni de inves-
tiții post-privatizare. Dar cum adunăm cupoanele? Mi-
a venit o idee.
– Cunosc un valutist de pe terasă, Grig, care
mai nou s-a diverificat și pe cupoane. Ne-ar putea
ajuta?
– Puțin probabil. Din București e mai greu sa
adunăm petecele de acțiuni de la întreprinderi viti-
vinicole. Sunt și mai scumpe. Cei informați așteaptă
apariția cadrului legal de tranzacționare, bursa Rasdaq.
În câteva luni va fi operațională, cu ajutorul americani-
lor de la USAID. Acolo, pe bursă, orice presiune la
cupărare va fi ușor de sesizat, bașca va trimite o undă
de șoc în piață, care va sălta prețul mult peste valoarea
normală. De aceea trebuie să ne mișcăm rapid și să
cumpărăm cât mai mult de pe piața neagră.
Dar cum? Florin vine cu o idee genială.
– Ne deplasăm prin țară. În provincie, cupoa-
nele se tranzacționează la cârciumă pe cîte o sticlă de
tărie.
‒ Scuzați-mă puțin domnule Moldoveanu, ros-
tesc în timp ce cu privirea căutam receptorul fără fir al
telefonului de birou. Nu-l găsesc și atunci apăs pe
butonul de la difuzor: „George să vină până la mine!”
Aștept puțin până apare George și îl prezint unul altu-
ia.
– Deci, tocmim o armată de trepăduși care să
ia cu asalt cârciumile si bodegile din județele Buzău,
Vrancea, Vaslui, sub directa coordonare a lui George.
Dacă va mai fi necesar, ne extindem și la Brăila sau
Galați. Rămâne de văzut. Înainte să pornim pe teren
trebuie să facem o selecție a societăților vizate. Multe
din aceste societăți au activele și pasivele cosmetizate
în vederea includerii în programul de privatizare în
masă. De fapt, sunt doar o coajă cu miezul găunos.
Dacă nu au dat încă faliment, o vor face în curând. În
cazul acestora, cei care își vând cuponul la cârciumă,
pe o cinzacă de matrafox, fac o investiție profitabilă.
De ce sunt necesare aceste cupoane? Cu cât acumulăm
mai multe acțiuni din piață, avem o mai mare libertate
pentru a negocia un pachet mai mic de la FPS, în ve-
125
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
derea deținerii controlului. În plus, pachetele minorita-
re nu sunt așa atractive pentru investitori și atunci
putem spera să fim singurul ofertant.
Eram depășită de situație, visătoare. Florin
continua să explice. În timp ce procesam aproximativ
toate aceste detalii mă gândeam la un cunnilingus al
acestui băiat și mă foiam pe scaun în toate direcțiile
– Urmează partea a doua, cea mai grea, finan-
țarea. Ce opțiuni avem? Nu ne putem apropia de bănci
pentru credit. Ar fi sinucidere curată. De fapt, nici nu
ne-am califica să obținem o sumă prea mare de bani de
la un sindicat bancar. Dar putem folosi o acțiune de pe
bursă ca vehicul de împrumut. Căutăm o acțiune din
cele găunoase. Din fericire, sunt o mulțime și n-ar fi
foarte greu să cumpărăm un pachet semnificativ la una
dintre acestea, să zicem 5%. Următorul pas: prin tran-
zacții cross succesive creștem artificial prețul acelui
simbol, de șapte-opt ori, cât avem nevoie.
Florin a cerut un pahar cu apă. După ce a luat
o înghițitură zdravănă a răsuflat îndelung.
– Nimeni nu-și va da seama de intențiile
noastre de manipulare a pieței. În plus, lucrăm cu oa-
meni de onoare. Ei, aici intră în scenă un investitor cu
bani, care să ne ofere înzecit suma pe care am blocat-o
inițial în pachetul de 5%. Contul nostru bancar ar
trebui să arate burdușit dacă vrem să ni se emită o
scrisoare de garanție bancară în momentul cumpărării
caietului de sarcini de la FPS. Dar cum returnăm îm-
prumutul? Nimic mai simplu. După încheierea privati-
zării, înstrăinăm câteva active. Dacă valoarea din acte
se confirmă, n-ar fi greu să vindem, de exemplu, o
cramă. Ca să încheiem circuitul, răscumpărăm acțiuni-
le vândute la un preț care să acopere și dobânda nego-
ciată.
Dar cine ar fi dispus să facă asemenea scama-
torii pentru a acorda niște împrumuturi mascate? Cum
cine? Ce întrebare stupidă! Noroc că nu mi-a ieșit pe
gură. Banii sistemului căpătaseră ștaif, se mutau din
stradă pe bursă. Bietul Grig! Îl și vedeam falimentând
la colțul bulevardului, dacă nu cumva și-o fi făcând și
el ogheal din piața de capital.
N-am rezistat tentației de a-l invita pe Florin
la masă după această disertație economică, atât de bine
argumentată, adusă la lumină din subteranele fluide
ale finațelor. Niciun manual de economie nu te învață
aceste lucruri și mi-era cu neputință să pricep cum de
un tânăr coborât de pe treptele universității le știa atât
de bine. Eram decisă să aflu.
(Din romanul în pregătire „Amanta sistemului”)
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

răsucită întâlnită pe stâlpii de cerdac. Titlul operei redă

iniţierea lui Buddha ajuns la iluminare. Ori poate
Brâncuși se referă la el însuși. „Eu sunt rege prin
victoria asupra mea însumi.”
Templul Descătușării se referă la eliberarea
spiritului de roata karmică, atingerea Nirvanei.
Proiectul Templului din Indore, pe lângă Păsările în
spaţiu, reunea Oul și Coloana Sărutului, imagini
frecvente din opera lui Brâncuși, în armonie cu tradiţia
arhitectonică a templelor și monumentelor sacre
Ana Calina GARAȘ indiene.
Dintre mărturiile sau părerile despre Templul
Eliberării, informaţia cea mai plauzibilă apare în
Brâncuși în India Arhaic și universal, de Sergiu Al-George (p. 75), care
citează mărturia lui Ștefan Georgescu-Gorjan:
O întâmplare târzie l-a apropiat pe Brâncuși și
„Proiectul cel mai apropiat de intenţiile sculptorului
mai mult de cultura indiană. Henri-Pierre Roche, autor
era cel care ar fi avut atât exteriorul, cât și interiorul în
de avangardă francez, a venit în atelierul lui în anul
formă de Ou, o viziune a începutului”.
1933 cu prinţul indian Yeshwant Rao Holkar Bahadur,
Templul în exterior urma să fie format dintr-
moștenitor al tronului din Indore, un principat situat
un imens capitel bulbar al Coloanei Sărutului.
între Bombay și New Delhi.
Motivul Coloanei Sărutului s-a născut odată
Prinţul căuta artă modernă pentru viitorul palat
cu cel al cuplului din Sărutul. Cuplurile îmbrăţișate ar
pe care dorea să-l construiască. În atelier, stând
fi fost reprezentate atât pe piciorul templului, cât și pe
amândoi în postură de lotus, au ascultat la gramofon
partea exterioară a dublului capitel al Coloanei,
muzică indiană și românească, iar apoi s-au angajat
simbolizând emanarea iubirii în cele patru puncte
într-o discuţie agreabilă, filosofică.
cardinale.
Prinţul Rao Holkar, impresionat de ascetismul
În enorma sferă a capitelului ovoid era
formei și ascensionalitatea Păsărilor, a cumpărat o
prevăzută o fantă, deschidere prin care Pasărea de
Pasăre în spaţiu din bronz polisat, în care regăsea
bronz să primească raza soarelui la amiază, într-o zi
simboluri sacre ale tradiţiei sale. Brâncuși ar fi putut
sfântă. Ideea iluminării Păsării de bronz o gândise
să fie și sculptor al Indiei, pentru că opera lui e
Brâncuși când a polisat lucrarea, pentru ca, sub
universală.
incidenţa luminii solare, să scapere strălucitoare.
Prinţul a mai comandat încă două Păsări în
Templul a fost gândit ca un traseu iniţiatic
spaţiu, una din marmură albă, cealaltă din marmură
într-o formă închisă, simbolizând „Calea Sacră” a
neagră, și a adus vorba despre dorinţa sa de a construi
sufletului cu deschidere spre absolut, prin fanta
un Templu al Iubirii, sau ca Brâncuși să-i alcătuiască
celestă.
planurile unei construcţii speciale pentru a adăposti
Se pare că Brâncuși aflase din Cartea tibetană
Pasărea Măiastră.
a morţilor despre una dintre cele mai vechi structuri
De la prima întâlnire cu prinţul din Indore,
arhitecturale budiste, Stupa, ca simbol cosmico-
Brâncuși a meditat mult la Templul Iubirii. Dar, după
funerar, ridicat deasupra unor moaște ale lui Buddha,
moartea subită a soţiei maharajahului într-un accident la
de exemplu domul central al Templului Borobudur din
Paris, i-a schimbat denumirea în Templul Descătușării
Java - Indonezia.
sau Eliberării, ca monument funerar, un mausoleu.
Un mormânt fastuos, cilindric încheiat cu o cupolă și
Tot pentru Templul din Indore, Brâncuși a executat
un turn, în care Buddha este simbolizat în 504
statuia Spiritul lui Buddha sau Regele Regilor –
ipostaze.
suveranul universului, cioplită din lemn de stejar,
„Stupa este o replică a Oului cosmic” (Paul
înaltă de 3 metri.
Mus, orientalist francez), figurată printr-o semisferă.
Coroana regelui e un lotus în plină floare,
Deci ar fi existat un paralelism între Stupa și Templul
reprezentând izvorul vieţii și al inspiraţiei creatoare, o
proiectat de Brâncuși.
aluzie la activitatea chakrei coroanei. Lotusul cu o mie
Templul Descătușării/Eliberării ar fi fost prevăzut cu
de petale simbolizează magicul prin care divinitatea se
un drum iniţiatic prin interior, fără porţi sau ferestre,
relevează într-o mie de moduri diferite, mai ales în
doar cu o intrare subterană, prin care nu putea să
momentul suprem al Iluminării.
pătrundă înăuntru decât o persoană, întrucât drumul la
Această operă ne arată clar accesul
iniţiere e singular.
sculptorului la filosofia indiană, lucrarea fiind
Întâi era o coborâre în lumea lui Hades
concepută etajat, cu etape în ierarhia transcendenţei ce
(subpământeană). Scara, în spirală din ce în ce mai
culminează cu „lotusul celor o mie de petale”. Ca
îngustă, ar fi semănat cu zimţările descendente din
element românesc folosește șurubul din lemn sau funia

126

opera Cocoșul, sugerând coborârea într-o moarte
simbolică, o desprindere faţă de lumea profană.
Urma o trecere – abluţiune prin apă ca prima
purificare, iar apoi o scară prin care începea urcușul ce
marca o experienţă iniţiatică de la întuneric spre
lumină, ducând spre o nouă naștere spirituală.
Printr-o trapă se intra într-o galerie împodobită
cu fresce și în mijloc un bazin cu apă.
În interior s-ar fi găsit pe o latură a Coloanei Sărutului
urna funerară a soţiei maharajahului, iar în jurul
bazinului cu apă ar fi fost amplasate cele trei Păsări și
Spiritul lui Buddha.
În incinta templului, vizitatorul trebuia să
aștepte până când soarele ajungea în poziţia zenitală,
un moment al ciclicităţii cosmice. Atunci Pasărea de
bronz era străluminată și vizitatorul, care stătea în
genunchi pe marginea bazinului, orbit de lumină, lăsa
privirea în jos, iar chipul lui se reflecta în apă, însoţit
de cele trei păsări și de Regele Regilor, formând o
cruce. Transcendenţa e sugerată de Brâncuși prin raza
soarelui care luminează brusc Pasărea de aur la zenit,
când sufletul omenesc se contopește cu cel divin.
În vederea construirii templului, Brâncuși a
făcut, în 1937, o călătorie în India cu vaporul și încă
vreo 500 de kilometri cu trenul. Venise la faţa locului
pentru a examina amplasarea monumentului și a se
reîntâlni cu prinţul Rao Holkar.
Cu prinţul nu s-a întâlnit, dar a fost însoţit de arhitectul
palatului Manik Bagh din Indore, Eckart Muthesius,
cu care a vizitat mai multe temple.
Dar Templul Descătușării a rămas la stadiul de
virtualitate, de parcă acea formă perfectă nu se putea
manifesta în lumea concretă. Doar operele lui, cele trei
Păsări în spaţiu, de bronz, marmură albă și marmură
neagră, precum și Regele Regilor au ajuns în palatul
prinţului din Indore.
Cu ocazia acelei vizite, Brâncuși a avut
prilejul să aprofundeze, să cunoască și să înţeleagă
India, civilizaţia, cultura, mentalităţile oamenilor,
precum și apropierea culturală a României de India pe
un fond comun de sensibilitate.
A vizitat temple de o măreţie ce îţi tăie
răsuflarea, cu frize bogat sculptate reprezentând zeii:
Brahma – creatorul întregului univers, personificarea
absolutului, Vishnu – ocrotitorul lumii, Shiva –
distrugătorul, a cărui bunăvoinţă trebuie cucerită prin
ofrande.
Temple erau săpate în piatră, cu trepte largi,
flancate de sculpturi reprezentând elefanţi, lei, dragoni
ori demoni, iar plafonul interior, vast, era susţinut de
coloane uriașe tăiate în granit. Nișe semiobscure
adăposteau sculpturi străvechi reprezentând zei și cele
mai importante reîncarnări ale lor. Liniște, apăsare,
miros de mirodenii, loc de izolare pentru cei care
sperau să atingă Nirvana.
În alte temple erau frize, basoreliefuri redând
lupta dintre zei (devi) și demoni (asuri), în diverse
posturi fin rotunjite, sugerând forţa emanată de bărbaţi
127
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
și senzualitatea femeilor, scene de dragoste și de viaţă
debordantă, redând întregul miracol al vieţii într-o
perfectă comuniune cu natura. Nișele coridoarelor
adăposteau statui simple, îndelung șlefuite.
Localnici și turiști merg în temple pentru a
împlini acte de devoţiune, ritualuri, meditaţie,
scandarea mantrelor. Acolo se rostesc incantaţii
magice, pentru purificare se ard mirodenii, se depun
ofrande.
Când apare soarele dimineţii în India, zarea
începe să ardă în flăcări, conferind locului o impresie de
armonie primordială, dându-ţi starea supremei eliberări.
În unele locuri, pământul pare pârjolit de razele
incandescente ale soarelui, dar apare și vegetaţia
luxuriantă a copacilor cu flori viu colorate și fructe
exotice.
Străzile prăfuite ale orașelor, învăluite de
lumina de miere a soarelui, par atemporale, înţesate de
pietoni, cerșetori, yoghini, ricșe, elefanţi, biciclete,
vaci, mașini, femei în sariuri multicolore, bărbaţi în
veșminte albe.
Șiruri de prăvălii cu mirodenii și plante
medicinale, tarabe cu veșminte de bumbac și mătăsuri,
altele cu suvenire din piatră, lemn de santal sculptat cu
infinită răbdare, și tot felul de ateliere și localuri.
Un loc al contrastelor cu palate fabuloase și
colibe, mirosuri pestilenţiale, învăluite de eterna ceaţă
străvezie.
În societatea vedică, vacile erau protejate fiind
necesare muncilor agricole, iar ulterior, interdicţia de a
fi sacrificate a căpătat conotaţie religioasă. Chiar și
unele plante, precum smochinul și busuiocul, sunt
considerate sacre, pasărea naţională e păunul, iar
animalul naţional e tigrul. De-a lungul timpului, în
India a existat respect pentru mediul înconjurător,
copacii, pădurile și munţii fiind veneraţi.
Acolo parcă te poţi purifica de toate relele
lumii. Fiecare se poate regăsi pe această dimensiune
fantastică, ambiguă și paradoxală. Ai sentimentul
deschiderii unei porţi spre eternitate. Poate de aici
vine și fascinaţia acestei ţări asupra celor care o
vizitează.
În India, Brâncuși spunea că s-a simţit ca acasă,
găsind „înţelepciunea care i se potrivea, demnitatea fără
trufie și amabilitatea fără slugărnicie”. Acolo s-a
cufundat în mentalitatea Indiei eterne, cu mirifica ei
lume a miturilor, ritualurilor și simbolurilor. Acolo a
ajuns la un izvor de creativitate al umanităţii, la tradiţii
vii care au supravieţuit trecerii timpului.
India e ca un muzeu viu, cu o diversitate de căi
spirituale, de zeităţi, practici și ritualuri. Cei mai mulţi
indieni practică acasă. „Omul e liber să gândească
orice, numai să împlinească riturile. Aceasta constituie
datoria socială, legătura dintre generaţii, continuitatea
tradiţiei.” (Mircea Eliade, Jurnal, p. 88)
Pe lângă setea de autenticitate, Brâncuși a avut
o pasiune enigmatică pentru India, a fost atras ca de un
spaţiu magic, ca și cum o taină îl aștepta acolo, să

descifreze misterul operei sale. A putut să aprecieze
India, cunoscând fondul arhaic al culturii românești.
Unii exegeţi consideră că, dacă Brâncuși s-ar fi întors
să facă Templul Descătușării, capodopera nerealizată a
vieţii lui, ar fi ajuns la pierderea totală de sine, în
transcendenţă, în ţara lui de vis.
Probabil așa i-a fost karma, să nu se realizeze
acest templu și, dacă așa a fost, poate a rămas pentru o
altă viaţă. El a știut unde să-și caute sursa formelor
sale, dându-și seama că erau îngropat adânc în trecut.
Din acele surse străvechi a ieșit „noutatea” în arta
modernă.
Opera lui Brâncuși e însetată de transcendent,
e înălţare, ţâșnire cu dorinţă de eliberare, esenţa pură
se desprinde de materie. „Când creezi, trebuie să te
confunzi cu universul, cu elementele.” (cules de Barbu
Brezianu, SGG, p. 49)
În operele sale, Brâncuși a reflectat pacifismul
indian și unitatea în diversitate. În valorile indiene a
regăsit propriile noastre virtualităţi culturale. Sergiu
Al-George spunea că Brâncuși și-a dat seama de
asemănarea între folclorul românesc și cultura arhaică
indiană. „Dacă nu ar fi accedat la aceste înţelesuri
inexplicite, încifrate doar în supravieţuirile folclorice,
Brâncuși nu ar fi putut dobândi sentimentul unei
comuniuni de dincolo de milenii cu India.”
Coborând spre originile comune, Brâncuși
„...reface, singular, drumul pe care l-ar fi parcurs o
cultură istorică românească...” „Săpând necontenit
fântâni interioare, am dat de izvorul vieţii fără moarte
și al tinereţii fără bătrâneţe, așa e arta: tinereţe fără
bătrâneţe și viaţă fără de moarte.” (cules de
Nicolăiescu Plopșor, SGG, p. 53)
Din sete de absolut, Brâncuși a îngemănat
miticul indian cu lumea arhaică românească, a reușit să
arate lumii că în România există o mare spiritualitate,
voind să creeze pe cont propriu o cultură pe care să o
impună lumii, să fie punte între civilizaţii. Poate
nerealizarea templului a rămas o treaptă iniţiatică
neatinsă în stadiul desăvârșirii drumului său. Cred că
atunci s-a produs o falie în creaţia sa, ucigându-i
sufletul. Deși stăpân pe lungi strădanii care să-i dea
acces la planul absolutului, nu săvârșise poate acel
ultim pas spre Nirvana. Dar mai cred că, după
călătoria în India, s-a oprit gândind că și-a împlinit
datoria de creator. În ultimii 15 ani s-a detașat, așa
cum cerea „drumul luminii” și, desprinzându-se alene
de sine, și-a trăit înserarea vieţii, izolându-se în lumea
cugetării. Sau s-a considerat împlinit după ce a
construit minunea lumii din Ansamblul monumental
de la Târgu Jiu, Coloana Infinită. Poate atunci a ajuns
la cea mai înaltă trăire emoţională a posibilului.
Ultima sculptură a fost Ţestoasa zburătoare cu
care s-a încheiat, în 1945, repertoriul formelor
brâncușiene. Totul poate zbura, chiar și broasca
ţestoasă. Opera lui are o poziţie de înălţare, de
verticalitate. Tot ce a creat tinde să se înalţe, chiar și
ţestoasa, fiinţa cea mai umilă și modestă aspiră să-și ia
128
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
avântul, fiind capabilă să se îndrepte spre
Dumnezeu.Fără rolul ascendent și o profundă
semnificaţie iniţiatică, această ultimă operă ar putea
rămâne doar o jucărie supradimensionată.
„Brâncuși intuise natura primordială a
ţestoasei în tradiţia indiană. În mito-filosofia indiană,
lumea era creată din apă. „A apelor noianuri, Genunea
nepătrunsă...” (Eminescu, Opere)
Ţestoasa a fost și ea cândva, în mitologia
vedică, „stăpâna apelor”, apele fiind realitatea
primordială. Învăluită în carapacea ei, face parte din
simbolul Oului, jumătate de ovoid orizontal, din care se
desface Oul cosmogonic, născut și el din ape.
Opera Ţestoasa zburătoare pare să fie o aluzie la
viaţa lui Brâncuși, care, după atâtea avânturi și
succese, a redevenit un pământean, un muritor.
Broasca ţestoasă căzută pe spate sugerează sfârșitul,
pentru că nu se mai poate întoarce la poziţia de mers.
Detașarea
Drumul lui a fost întortocheat și plin de
hârtoape, dar, fiind sătean robust, a rezistat să creeze
până la 62 de ani.
A murit, de fapt, în fiecare zi, cu fiecare
sculptură, de aceea opera lui conţine atâta sete de
veșnicie, iar el a rămas legat de tot ce a creat cu un fir
nevăzut.
Apoi s-a lăsat și el cuprins de nevoinţă, a căzut
într-o stearpă oboseală, s-a înfrăţit cu singurătatea,
nemaivrând să aprindă vreascurile vieţii.
Nerealizarea Templului Eliberării din Indore
pare să-i fi blocat lui Brâncuși dinamica inspiraţiei,
dându-i un sentiment amar, renunţând aproape total la
creaţie.
„O furtună trece peste sufletul meu și distruge
totul. Eu mă clatin și drumul devine greu.” (SGG, p.
336)
Îmi pun întrebarea: ce anume l-a îndemnat pe
Brâncuși spre cunoașterea metafizică? Poate
rezolvarea unor dileme, căutarea unor răspunsuri
metafizice, pe care nu știu dacă până la urmă le-a
găsit. Sau poate își asuma misiunea de trimis, să lase
mărturie despre strădania omului de a dobândi pe
pământ nemurirea și iertarea.
Ori a fost în sufletu-i de oier coborârea
dumnezeirii într-un urcuș iniţiatic, un dar al întâlnirii
cu destinul.
Opera lui inconfundabilă, ieșită din vlaga
sufletului redusă la esenţial, din preaplinul agoniselilor
metafizice decantate, e ca o zi de iubire, sau un timp
magic, ars de dor de dumnezeire.
Brâncuși ne-a dus faima în lume, a fost
apreciat în străinătate, în America i s-au făcut cinci
expoziţii personale și i s-au cumpărat majoritatea
lucrărilor.

Dar și în ţară a fost apreciat de oameni de
cultură precum Nicolae Iorga. Sau Lucian Blaga, care
i-a înţeles opera spunând: „A trecut de la detaliu la
esenţă, de la concret la abstract, de la imediat la
transcendent”.
„Lui Constantin Brâncuși – haiduc al munţilor
săi de visuri – cu dragoste de frate”, e o dedicaţie
scrisă de Panait Istrate.
„Brâncuși este cea mai pură glorie românească,
pe care individualitatea naţiunii noastre o impune
civilizaţiei.” (C. Noica)
„Arhaic și modern în fuziune”, spune Vasile
Băncilă.
Viaţa lui Bâncuși, bărbat măreţ venit din
Marele necunoscut, a fost o rostogolire în cunoaștere,
să ajungă la înţelegere, transformând tradiţia în arta
infinitului.
„Pentru a face artă liberă și universală, trebuie
să fii Dumnezeu ca să creezi, rege ca să comanzi și
sclav ca să execuţi.” (SGG, p. 57)
Modernismul lui în sculptură a fost în realitate
un tradiţionalism al artelor sacre, a mers până la
origini, până la sufletul misterios al lucrurilor.
Eugen Ionescu spunea că „Brâncuși a asimilat
întreaga istorie a sculpturii, a dominat-o, a depășit-o, a
respins-o, a regăsit-o, a purificat-o, a reinventat-o. El a
degajat esenţa”.
Simţind cum nuanţele visurilor se decolorează
și trupul devine neascultător, Brâncuși se lepăda de
umanitate, închizându-se în sine. Abia își mai purta
vremelnicia, dorind acea lume a fericirii, unde bucurie
și tristeţe, viaţă și moarte se armonizează în dansul
etern.
„Nu mai sunt demult al acestei lumi: sunt
depărtat de mine însumi, desprins de propriul meu
trup, mă aflu printre lucrurile esenţiale. Scuturat de
trecut…” Din acest aforism reiese că el își continua
drumul în infinit.
Se simţea eliberat de legile timpului și de
iluziile lumii, retras, întorcându-se spre adâncurile
sufletului, se refugia într-un univers paralel, scăpând
de propriul corp.
„Dezlegare și desfacere de toate iluziile
pământului și ale trupului. Cazna de a te elibera.”
(Constantin Zărnescu, Aforismele și textele lui
Brâncuși)
Cuprins de păienjenișul timpului, stătea singur
în propria-i glorie, părea demn de a fi propria-i statuie.
Doar cerul cu stelele tăcute ale nopţii și luna cu clarul
argintiu îi cunoșteau gândul.
Așezat într-o pace isihastă, asculta armonia
celestă. Îl găseau zorile, sub cerul senin, răpit de
lumina soarelui ce scotea o văpaie înmiresmată de
tinereţe. Cuprins de o fericire sacră, a înţeles că
pierduse cheia tainei, păstrând partea divină.
„Plâng – este atâta frumuseţe în sufletul meu,
încât mi se rupe inima, nimeni în jurul meu – nimeni.”
Ca ultima bătaie din aripi
129
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Sufletul simbol se ridică din ţărână,
Plecând din miezul vieţii spre lumină,
lumină, lumină, lumină...
Cântecul vieţii lui se curmă, se curmă...
(Fragmente din eseul Tangențe spirituale)
Destăinuirea prin învecinare
O opinie despre acest eseu
Printr-un eseu bine structurat în douăzeci şi
şase de subtitluri inspirate, scriitoarea Ana Calina
Garaş intră „în memoria timpului Brâncuşi” împreună
cu alţi iluştri comentatori ai operei marelui gorjean,
aşezând într-o altă lumină cumva,(dar care, de data
asta, îi aparţine strict autoarei) o seamă de
„TANGENŢE SPIRITUALE” ale filozofiei indice cu
opera sculptorului.
Dar, cum în „taină” nu intră fără să ezite decât
copiii, nebunii ori inspiraţii, m-am întrebat firesc la
rându-mi căreia dintre aceste trei categorii îi aparţine
autoarea. Am concluzionat că din toate trei câte ceva
şi încă atât pe deasupra. Când spun asta, mă refer în
primul rând la firul narativ al eseului care se
desfăşoară precum într-o poveste din Upanişade (stai
şi ascultă), unde numai sunetul adânc şi grav al
cuvintelor aşează în matricea memoriei întâmplări şi
fapte demne de transmis mai departe.
„Ce obişnuit e neobişnuitul acesta pe care vi-l
arăt”, spune înţeleptul Milarepa, ridicând un pic vălul
aşternut peste nevăzutele lumii, îngăduindu-le astfel
ucenicilor bucuria uimirii.
Ana Calina Garaş e un copil cuminte şi
iscoditor foarte ce-şi face, din lectura vedelor şi din
căldura mâinii omului aproape zeu, gând numai bun de
adăugat zborului spre un infinit ideatic. E o rătăcire
jumătate conştiinţă, jumătate nebunie, o evadare prin
„destăinuire” la care antamează cu inima şi spiritul
alături de Constantin Brâncuşi, înţelegându-i timpul şi
măsura până la contopire. Când spun asta, am în
vedere şi „BRÂNCUŞI PRINŢ AL FORMEI PURE”,
lucrare anterioară eseului în discuţie prin care Ana
Calina Garaş a demonstrat cu asupra de măsură ce
adâncă poate fi o tăietură în carnea miracolului şi ce
leac îţi trebuie pentru vindecul ei. Aminteam acolo
despre iubire necondiţionată şi despre jertfa de sine,
adevăruri devenite cutumă şi de la care autoarea nu
abdică nici în acest excelent eseu.
Vedem astfel cum, între brahmanism şi
budism, Constantin Brâncuşi optează într-un final
pentru „calea de mijloc”, aceea a dureros, dar sublim –
înălţătoarelor experienţe pe cont propriu, călcând
statornic între două „dat”-uri povară a timpului istoric,
până la cuprinderea în „idee”. Asta însemnând, cum
lesne ne putem da seama, transcederea în departele
mereu altul şi nemai întoarcerea. Impresionantă aici

este dizertaţia autoarei despre „Coloana fără sfârşit” în
care intuieşte calea verticală spre Nirvana, drumul
unic pentru cei ce au atins iluminarea. Tot astfel ideea
motivului ovoidal căreia Ana Calina Garaş îi adaugă
noi valenţe în transcendentul operei brâncuşiene, nu
neapărat prin asociere la diferitele interpretări ale altor
exegeţi, cât prin expresie şi metafora textului ce relevă
adâncimi ale cuprinderii mesajului şi aşternerea lui în
„logos”.
Trecem la „mitul androginului” revelat în
lucrarea „Cuminţenia pământului”, unde observăm
cum autoarea tinde şi chiar ajunge, tot prin expresie
textuală şi profundă trăire, la atingerea unor mistere
post Bing-Bang, îngăduite printr-o nescrisă cutumă
doar femeii. Acolo, revelaţia lui „Unu” preschimbă
cuvântul în şoaptă, iar şoapta respirare se face.
Aidoma lui Constantin Brâncuşi, Ana Calina
Garaş va avea mereu nevoie de puţin întuneric pentru
a ghici unde se ascunde fiinţa luminii, iar drumul către
ea, musai să-l străbată cum vedem că o face, „prin
învecinare” până la a da textelor măreţie, rotund şi
aripă. Căci, dacă India e „tărâmul misterelor”, iar
Gorjul românesc „taină a întruchipării văzutului din
nevăzut”, fără doar şi poate Ana Calina Garaş este o
fărâmă a spiritului din toate astea.
P.S. Am cugetat înlăuntrul meu citind-o pe
Ana, eu, „cumintele”, stând cu două „umbre
luminoase” la „masa tăcerii gândului bun”, până,
nemai plecând, umbră luminoasă m-am făcut la rându-
mi.
Mihai ANTONESCU
Ana Calina GARAȘ
Taina îndurării
(Fragment de roman)
În vara anului 1997, am revenit din America în
satul meu natal, Domaşnea. Doream să vorbesc cu doi
foşti partizani, Petru Românu, numit Budu
(Partizanul) şi Petru Duicu, numit Boieru,
supravieţuitori din grupul Colonelului Uţă, liderul
mişcării anti-comuniste din Banat.
Când i-am întâlnit, toate amărăciunile acelei
perioade s-au înfăţişat înainte-mi, s-au trezit în mine
dureri pe care le credeam vindecate.
Convorbirea cu ei am înregistrat-o pe casetă în
iunie 1997, în grădina lui Petru Duicu din ţarină, unde
păsărelele se gureşeau la streaşina casei.
ROMÂNU: Totul a început când a fost votarea
în 1948, atunci mai mulţi dintre prietenii mei de pe
Mala Lungă nu ne-am dus la vot, ştiind că o să
falsifice alegerile şi o să câştige comuniştii, iar noi
eram Ţărănişti. Ne-a pârât cineva; aveau oamenii lor,
informatorii au aflat unde suntem adunaţi. Pe noi ne-a
anunţat un prieten că o să ne caute armata şi atunci am
plecat din sat la un sălaş. Soldaţii au venit acolo şi au
130
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
început să tragă, dar aveam şi noi arme, că veniserăm
din război. Ne-am retras în pădure, să ne ascundem
până se mai liniştesc lucrurile şi buni plecaţi am fost,
drum de întoarcere nu mai era, pentru că ne căutau tot
timpul. Ne aştepta o viaţă de băjenari, nu mai aveam
nici casă nici familie, parcă eram smulşi din rădăcini,
pădurea era ultimul refugiu. Ne ascundeam de armată
cum puteam, prin viroage şi păduri, ori pe la oameni.
DUICU: La coliba unde am avut schimburile
de focuri n-au fost morţi, dar fraţii mei au pierdut o
armă şi m-au trimis pe mine s-o iau. Armele şi
armamentul erau greu de procurat pe vremea aceea.
Am găsit-o şi i-am spus lui tata unde am pus-o, ca să
vină fraţii mei să o ia. Soldaţii au venit la noi acasă,
tata s-a speriat şi a spus de armă. Pe mine m-au luat la
siguranţă şi m-au anchetat, acolo m-au bătut prima
dată, dar mi-au dat drumul. Când să plec la armată, nu
m-am dus la recrutare, am fugit cu fraţii mei la pădure.
Ştiam că tot o să mă aresteze, cum au arestat-o şi pe
mama.
Eram tânăr, dar fără viitor, veşnic într-o fugă
înspăimântătoare. Înconjuraţi de duşmani necruţători,
văzuţi şi nevăzuţi, care ne căutau cu înverşunare peste
tot, eram hăituiţi ca fiarele şi omorâţi fără milă, fără
somaţie. Viaţa aceea pentru mine a fost fugă, frică,
luptă, zile cu speranţă şi fără speranţă.
ROMÂNU: Am aflat că erau grupuri de
băjenari ascunşi prin păduri, ca şi noi, din mai toate
satele bănăţene. În timpurile acelea, tot mai mulţi
oameni erau băgaţi la închisoare fără vină. Începuseră
urmăririle, supravegherile, oricui i se putea găsi o
vină: că nu era cu regimul, că era reacţionar, sau că a
fost legionar, că nu s-a dus la vot, ori că n-a putut să-şi
plătească dările către stat. Se frământau prin ţară o
mulţime de băjenari, care se ascundeau pe la rude, pe
la prieteni, în păduri. A apărut o reacţie spontană de
apărare, s-au constituit grupuri de rezistenţă. Unul din
ele era condus de colonelul Uță, care a organizat lupta
anticomunistă în zona Banatului, cu centrul în comuna
Domașnea.
Din satul nostru, Domaşnea, eram eu Petru
Românu (Partizanul), Gheorghe Cristescu (Galea), Ilie
Cristescu (Voica), fraţii Ion, Nistor şi Petru Duicu
(Boieru), Dumitru Işfănuţ (Sfârloagă), Moise
Jurchescu (Budu) şi Petru Puşchiţă (Mutaşcu) care a
venit mai târziu, făceam parte din grupul Colonelului
Uţă, fost prefect al judeţului Severin şi preşedinte al
oganizaţiei PNŢ care fusese propusă spre dizolvare.
Când a fost în pericol să fie arestat, în 1947, Colonelul
s-a refugiat prin părţile Vârceorovei şi ale Cornerevei,
sus spre munte, unde erau câteva colibe locuite. Îi
cunoştea pe bănăţeni de pe timpul când a fost
comandantul Regimentului de Infanterie Lugoj.
Colonelul Uţă i-a adunat şi a organizat
rezistenţa din Banat în grupuri de partizani şi reţele de
sprijinitori, care le asigurau hrana, armamentul,
informaţiile şi găzduirea. În reţeaua de sprijin erau

mulţi oameni importanţi, organizaţi într-un sistem de
piramidă cu scopul de a păstra secretul acţiunilor.
Partizanii şi oamenii din rezistenţă credeau
într-un viitor conflict între URSS şi statele apusene şi
încercau să pună bazele unei mişcări naţionale, care i-
ar putea ajuta pe aliaţi să înlăture guvernul comunist şi
să împiedice bolşevizarea ţării.
Zona muntoasă din Banat avea importanţă
strategică pentru aterizarea paraşutiştilor pe care-i
aşteptau. Şi tot aici, la poalele munţilor, Colonelul a
mai găsit români cu bunuri sufleteşti moştenite de la
strămoşi. La început îi urmărea pe aceşti oameni de la
munte să vadă cum trăiesc. Îi aştepta ascuns la
marginea drumului pe unde treceau, să-i vadă de
aproape, le cunoştea chiar animalele de la distanţă. Îi
vedea muncind ogorul încovoiaţi, cu unelte simple, ca
să aibă puţină hrană din rodul pământului. Aveau
chipuri serioase şi obosite de viaţa lor trudnică. La o
colibă era un moş singur cu animalele lui, o vacă, un
cal şi un pâlc de oi. Părea tot timpul copleşit de griji,
cu privirea în pământ, fără bucurie de viaţă. Mergea
lent, gârbov, urmându-şi oile prin văi, părea jumătate
haiduc, jumătate apostol, îşi ducea viaţa în ritmul de
muls al oilor.
Într-o dimineaţă, Colonelul l-a văzut pe Moş
urcând spre colina dealului, cu coasa pe umăr şi cu
toate animalele lui, parcă se muta de acasă. L-a
urmărit până unde s-a oprit, la o grădină. Oile le-a
mânat în nişte tufe să stea la umbră, a legat calul cu
lanţ lung să pască, iar pentru vacă a cosit un braţ de
fân şi a legat-o de un copăcel. Şi-a dezbrăcat hainele
groase şi s-a apucat de cosit, învânjoşat de aerul rece
al înălţimilor, parcă schimbat într-un uriaş, păşind rar
şi lăsând în urmă brazde de fân. Când s-a oprit la
prânz, s-a dus la umbră, unde erau vitele. Atunci
Colonelul s-a apropiat. Moşul l-a privit în linişte, cu
acea jenă a săteanului care nu-şi arată repede
sentimentele. S-au înţeles din priviri. Bătrânul a rupt
bucata de mămăligă în două şi a întins mâna spre el,
apoi a tăiat o bucată de brânză şi l-a îndemnat din ochi
s-o ia. Au mâncat tăcuţi, întrebările erau doar în
gândul fiecăruia.
Seara la lumina lunii, Moşul i-a povestit
despre feciorul lui, care plecase la război şi nu s-a mai
întors. Nevasta i s-a prăpădit de inimă rea după copil,
că-l iubea ca lupoaica puii, iar rudele i-au cuprins casa
din sat.
Moşul i-a dat Colonelului hainele bune, pe
care le păstra de la fecior şi i-a zis să umble când e de
pălărie cu pălărie şi când e de căciulă, cu căciulă şi să
poarte o unealtă pe umăr, sapa primăvara, coasa,
grebla ori furca vara şi iarna să umble cu securea pe
mână, ca să semene cu oamenii de pe aici. Colonelul a
început să umble îmbrăcat ţărăneşte. Seara păşteau
oile până târziu, cât luna albea locul şi câmpul
clocotea de viaţă. Când Moşul a aflat că a fost ofiţer, îl
întreba despre război. Cu gândul îşi căuta feciorul pe
131
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
acele câmpuri de luptă despre care-i povestea
Colonelul şi tristeţea i se adâncea în cutele de pe faţă.
– Clipele tinereţii lui au fost scurte. S-a dus
mândra lui tinereţe, vânjoşenia, s-au închis ochii tineri
şi albaştri ca văzduhul. Aşa a fost să fie, a îngânat
moşul copleşit de durere, acceptând cu smerenie desti-
nul.
Colonelul se gândea că din colibele mărunte,
din flăcăii satelor, au răsărit viteji cu suflet mare, pe
care s-au sprijinit speranţele ţării în război.
ROMÂNU: În grupul colonelului Uţă, mai
mulţi ţărani ni s-au alăturat din cauza colectivizării
forţate. Ştiau ce-i aşteaptă dacă pierdeau pământul.
Colonelul le spunea că pe ţărani trebuie să-i doară cu
adevărat inima pentru ţară, că ei în totalitate sunt su-
fletul ţării şi ei au de pierdut bucata de glie care le
aparţine de la începutul începutului. Din grupul lui
făceau parte vreo cinzeci de partizani şi mulţi locuitori
ai satelor erau în reţeaua de sprijin care participa indi-
rect la rezistenţă.
DUICU: Când am intrat în grupul Colonelului
Uţă, am depus un jurământ de credinţă cu mâna pe
armă, să nu trădăm. Trădătorul se pedepseşte cu moar-
tea, scria colonelul Uţă în regulamentul organizaţiei.
El ştia că oamenii au suflete schimbătoare şi că
trădarea s-a manifestat adeseori la noi.
ROMÂNU: Începuse perioada de reeducare a
ţării, erau băgaţi oamenii la închisoare de-a valma ca
să-i sperie, erau obligaţi să dea declaraţii şi informaţii.
Bătuţi până mai rămânea doar o fărâmă de viaţă în ei,
unii şi-o răscumpărau prin laşitate, acceptând să
devină colaboratori, informatori. Pe cei mai slabi de
înger i-au speriat, apoi i-au momit cu posturi de
răspundere şi i-au transformat în activişti zeloşi.
DUICU: Noi, care eram sub comanda
colonelului, purtam o panglică tricoloră la căciulă sau
pălărie, pe care era prinsă o monedă cu efigia Regelui
Mihai. Îmbrăcămintea de toate zilele era ţărănească,
gri-ruginiu ori negru cu alb şi purtam toţi opinci din
anvelope de cauciuc, încălţăminte potrivită la munte.
Colonelul făcea instrucţie militară cu noi, ne
dădea sfaturi cum să ne purtăm faţă de localnici şi
chiar faţă de anchetatori, să avem demnitate dacă o să
fim prinşi, mai ales să nu trădăm. Am jurat să nu
spunem vreun nume. Zicea el că dacă spunem un
singur nume, o să fim mai rău torturaţi, ca să scoată de
la noi şi altele. Scopul interogării era să te împingă să
tragi după tine alţi nevinovaţi şi cât mai mulţi.
ROMÂNU: Pe noi, cei mai în vârstă, ne
instruia cum să începem hărţuiala, lupta de gherilă: să-
i demoralizăm pe comunişti, să-i ţinem sub ameninţare
pe turnătorii din reţeaua informativă, să-i pedepsim pe
cei care terorizau populaţia. La început, întreprindeam
acţiuni minore. Capturam arme de la jandarmi ca să
înarmăm noi partizani, instigam la nesupunere faţă de
noile legi, difuzam manifeste care anunţau că
americanii nu vor întârzia mult şi îndemnam oamenii
să fie pregătiţi pentru o răscoală de masă. Când ne

citea ziarul, Colonelul se înfuria văzând că toate
structurile statului erau infiltrate de agenţi sovietici,
manipulatori şi terorişti.
– Au venit la noi să schimbe din umbră
destinele ţării, sprijinindu-se pe cei trei stâlpi ai puterii
comuniste: partidul, securitatea şi armata. Viaţa de
acum încolo va fi după modelul sovietic. Noi trebuie
să luptăm împotriva răului. Răul care pândeşte neamul
nostru e mult mai rău decât cred oamenii. Dacă ne
lăsăm în voia curentului, ne supunem istoriei, zicea
colonelul Uţă.
Ce păcat că noi românii nu suntem uniţi, ne
lăsăm conduşi de vanitate şi interese personale, ne
luptăm între noi, lăsându-ne călcaţi în picioare de
expansiunea rusă.
Colonelul le vorbea partizanilor despre libertate ca
de o valoare sfântă care trebuie salvată, despre
adevărul care e în pericol să fie înlocuit de minciună.
Mincinoşii fără credinţă şi idealuri naţionale,
falsificatori ai adevărului, ne impun o istorie pe care o
îndură întregul popor şi în care teroarea a devenit un
scop, zicea el pătimaş. Îşi dădea seama că era în
cumpănă soarta ţării. Dacă noi nu luptăm, comuniştii
vor triumfa satanic şi vor râde de prăbuşirea atâtor
oameni de seamă, distrugând tot ce a fost bun. Vor să
schimbe o elită competentă cu o adunătură de indivizi
mediocri, care-şi bat joc de ceea ce nu pot ei înţelege.
Băşcălia e arma mitocanului în faţa valorii. Persoanele
incomode regimului o să dispară, mai ales oamenii de
cultură, care vor fi printre primii distruşi, să rămână
turma fără păstor ca să o poată conduce ei cum vor.
Colonelul Uţă înţelegea situaţia ţării, tranziţia
confuză care a pus oamenii în derută, prevedea
tragedia României şi exterminarea practicată în
închisori. Eram vânaţi de trupele securiste din cauza
trădărilor, pentru că se găseau întotdeauna mâini
lacome şi inimi viclene care puteau fi cumpărate.
Lupta devenise obsesivă, că numai obsesiile în noi
sunt riguroase şi permanente. Iar viclenia cu duşmanul
e tot atât de bună ca bărbăţia, zicea colonelul. Ei ne
căutau, ne hărţuiau, iar noi nu scăpam nici o ocazie să
ne răzbunăm. Colonelul spunea că nu poţi lupta
împotriva unui duşman puternic, fără să sfârşeşti prin a
semăna cu el. Prăpastia cere prăpastie. Dar numai noi
eram consideraţi bandiţi.
DUICU: De colonel ne mai despărţeam, nu
stăteam prea mult într-un loc, că prin toate satele erau
batalioane de armată, din toate satele erau oameni
fugiţi. Eram într-o continuă mişcare, în căutare de
adăpost şi hrană. Ne ajutau prietenii din reţeaua de
sprijin. Eu veneam ziua în sat, îmbrăcat în femeie,
puşca era în straiţa pe care o duceam pe umăr. Fiind
tânăr şi bine ras, oamenii credeau că sunt o femeie din
alt sat, numai câţiva m-au recunoscut.
ROMÂNU: Colonelul se ducea din când în când să
vadă ce mai face Moşul de care se legase sufleteşte.
Dacă era plecat cu vitele, îl aştepta în colibă. Într-o zi
cu ploaie, a văzut că picura apă printre şindrilele
132
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
acoperişului şi s-a apucat să-l repare. De cum a intrat
în colibă, Moşul a observat şi s-a arătat posac, apoi
într-un târziu a zis că e prea întuneric în colibă. - Pe
acolo străbătea lumina soarelui şi a lunii, vedeam din
pat o stea şi cu picăturile eram învăţat.
Oameni cu un mod de viaţă aspru şi sobru, cu
dorinţi puţine, mulţumiţi de puţinul lor, câteva haine şi
nişte lucruri; ei sunt legaţi de loc, nu de obiecte,
cugeta Colonelul. Tare omenos era Moşul. Când vedea
că nu apare Colonelul la colibă, ştia că suntem
urmăriţi. Ducea vaca la marginea pădurii, să o
mulgem, îi da jos clopotul şi-i punea la gât o straiţă cu
mămăligă; împărţea puţinul lui cu noi. Îl vedea
colonelul făcând o cruce mare înainte de masă, ori
deasupra pâinii, ori înainte de culcare şi de orice
începere. Religios din totdeauna, cu o credinţă simplă,
blajină, paşnică, parcă Dumnezeu se odihnea în
sufletul lui.
Dacă se arăta armata pe acolo, Moşul se apuca
să taie lemne, să ştie Colonelul să nu vină la colibă.
Odată l-a găsit bolnav.
– Unde te grăbeşti, Moşule? A zis în glumă
Colonelul.
– Păi, nu mai am mult de aşteptat.
– Ai răcit, dar o să-ţi treacă, eşti încă plin de
viaţă.
– Am sângele răcit de vârstă, e timpul să mă
retrag dintre cei vii, la fel cum coboară soarele în as-
finţit. Eu mă duc, că mi-s o fărâmă de pământ şi
trebuie să mă unesc cu pământul.
Moşul vorbea cu taina înţelegerii că toate valurile
vieţii sunt provizorii, aşa cum lucrurile ne îmbată
trecător cu frumuseţea lor.
Trăind printre partizani şi cei care l-au ascuns,
Colonelul a început să înțeleagă sufletul ţărănesc. Tot
timpul copleşiţi de griji, purtându-şi tristeţea lăuntrică,
un amestec de visare, umilinţă, patimi şi taină. Taina
înţelepciunii, nu neputinţa i-a făcut toleranţi şi buni.
Din sufletul lor amărât au ieşit doinele şi cântecele la
taragot ce scot din ei jalea.
A constatat Colonelul dârzenia şi demnitatea
partizanilor, i-a văzut cu focul luptelor în ochi,
nelăsând judecata trădătorilor numai în mâna lui
Dumnezeu.
– Împotriva diavolului, Dumnezeu îţi întăreşte
braţul şi sabia, zicea Colonelul, căutând să le insufle
curaj, putere şi răbdare. În el era vie credinţa că
poporul român se va mobiliza când vin aliaţii şi vor
înlătura talpa rusă.
ROMÂNU: Eu am stat mai mult cu fraţii Dui-
cu, Ion, Nistor şi Petru. Din când în când ne întâlneam
cu Colonelul, dar cunoşteam mulţi partizani din alte
grupuri, mai stam şi cu ei. De Ion Duicu îmi plăcea, el
avea curaj, era descurcăreţ şi când plecai cu el la
drum, nu căuta să fugă să te lase singur la nevoie.
Noi doi eram mai trecuţi prin necazuri, că
amândoi am făcut războiul. Coboram seara în sat pe la
prieteni şi neamuri, ştiam pe unde să umblăm.

Câteodată treceam pe lângă armată, credeau că suntem
oameni din sat. Unii soldaţi ne cunoşteau şi nu făceau
nici o mişcare, înţelegeau că era inutilă lupta între
fraţi, dar am avut şi conflicte cu ei. Noi i-am pedepsit
numai pe oamenii răi, netrebnici şi trădători, din cauza
cărora sute de persoane au cunoscut cruzimea
cercetărilor în închisori. Dar am avut şi mulţi prieteni,
aproape o sută cinzeci de sprijinitori, care ne
adăposteau pe la sălaşe, sau ne lăsau alimente acolo. În
majoritate, ei au suferit condamnări de cinci ani, zece
ani şi mai mulţi, alţii la muncă silnică, dar nu ne-au
trădat.
Când venea toamna cu frunze veştede, cer în-
tunecat şi ploi mărunte, ne apuca parcă pe toţi o ne-
mulţumire, ne lipsea casa, familia. Eram veşnic în fugă
prin pădurea lunecoasă, printre copacii care îşi prelin-
geau lacrimile peste capetele noastre, parcă ne plân-
geau de milă. Atunci ne simţeam fiecare mai singur,
şovăind între frică şi nădejde, ne puneam întrebări
despre viaţa potrivnică, moartea care ne urmărea, des-
pre dragoste, despre ţară. Când ne vedea abătuţi, roşi
de îndoieli, Colonelul ne vorbea. Cuvintele nu le
reţineam, dar îmbărbătarea o simţeam în suflet. -
Noroc că omul e alcătuit nu numai din disperare, ci şi
din speranţă şi credinţă, nu numai din frică de moarte,
ci şi din dorinţa de a trăi. Dacă oamenii ar cădea pradă
disperării, mulţi s-ar lăsa să moară şi noi ne-am lăsa cu
toţii să murim, dacă am asculta de raţiunea care ne
spune că luptăm pentru o cauză nesigură. Dacă aţi fi
gândit aşa, nu aţi fi început lupta. Din fericire omul nu
e o fiinţă total raţională, de aceea speranţa că putem
opri răul, că putem păzi destinul neamului, v-a
îndemnat să nu vă duceţi la votare.
Dacă tot poporul român ar fi făcut ca noi,
comunismul nu s-ar fi putut instaura. Disperarea din
timpul luptei vă face să vă închipuiţi mii de feluri de a
scăpa de moarte, că dorinţa de a trăi renaşte speranţa
în mijlocul necazului, ca un boboc de floare după
ploaie, care-şi continuă cu furie viaţa în lumea lui
mică. Ne ridica moralul prin exemple personale de
curaj şi suferinţă, ne îmbărbăta spunându-ne că în
curând vor veni americanii şi situaţia se va schimba.
Credea fără şovăire în viitorul ţării, avea inima curat
românească. Urmau zile de fugă până ni se sleiau pu-
terile, schimbam des ascunzişurile, să ni se piardă
urma.
În momentele de răgaz ne vorbea, cum zicea
el, făcea filosofie:
– Nu toţi comuniştii sunt la fel, există
diferenţe individuale, dar rămân trăsăturile comune.
Violenţii, care cred că o naţie trebuie stăpânită prin
forţă, sunt cei care urăsc specia umană, cei care-şi
caută loc în poliţie, ne urmăresc pe noi şi schingiuesc
în închisori, ca să-şi scoată puroiul din piepturi. Dintre
ei se aleg judecătorii de neam şi călăii denunţători,
care retează vârfurile societăţii, cum ai tăia creasta
unui copac, să rămână mic. Apoi sunt individualiştii,
care se folosesc de mişcări revoluţionare ca să pună
133
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
mâna pe putere. Mai sunt şi oamenii naivi, uşor de
manipulat, care cred că socialismul e numele
speranţei, al viitorului. Muncitorii istoviţi, care cred că
va veni o societate nouă fără mizerie, se lasă furaţi de
un vis, „paradisul muncitorilor”. Ţăranii individualişti
şi stoici sunt poate mai greu de păcălit, că ei au cel mai
mult de pierdut, bucata de pământ. Toţi aceşti indivizi,
care conştient sau inconştient cred în comunism, în
„fericirea poporului”, o să ducă la năruirea naţiunii.
Ştiu că românii sunt individualişti, sceptici şi prea
rebeli la orice formă de înrolare, deci n-o să fie la noi
decât foarte puţini adevăraţi comunişti. Cel mai rău e
că fratele îl oprimă pe frate, din rândul neamului apar
călăii născocitori de chinuri, care batjocoresc să
smulgă din inimi credinţa şi orice nădejdi umane.
După ce le vorbea, parcă obosit, se aşeza pe
vreo buturugă, cădea într-o tristeţe meditativă.
Noaptea stătea adeseori de veghe, atunci întunericul îi
cobora întunecos în suflet. Privind un sâmbure de foc,
misterioasă strălucire roşiatică, înconjurată de cenuşă,
îl apucau gânduri nostalgice, izvorâte din străfundurile
fiinţei. Medita la trecut, la sensul vieţii şi al morţii. Se
întreba ce a rămas din el: un mănunchi de amintiri, de
sentimente şi de idei, un om care a avut iluzii şi s-a
luptat pentru o cauză, o voinţă care l-a împins să apere
neamul de invazia comunistă. Se gândea la vremurile
despre care ştia că nu se vor mai întoarce şi trăia cu
obsesia familiei, presimţind că n-o să mai fie în
mijlocul lor.
DUICU: După un an de la formarea grupului
Uţă, s-a constituit un alt grup de partizani la noi în sat,
la Domașnea. Era condus de avocatul Spiru Blănaru,
legionar, dar nu se făceau discriminări politice, toţi
erau împotriva comuniştilor. Din Domaşnea făceau
parte Spiru Blănaru stabilit aici prin căsătoria cu Maria
Horescu, Nicolae Horescu socru-său şi Ana Horescu
cumnată, Gheorghe Cristescu, Gheorghe Urdăreanu,
Gheorghe Munteanu sprijinitor, Gavril Miloş curier,
Petru Puşchiţă (Liber), Vichente Puşchiţă, gazdă la
sălaş în repetate rînduri pentru Blănaru şi fraţii Duicu.
În total, erau peste treizeci de membri din satele din
jur.
De la Teregova, vreo şaizeci de partizani şi
treizeci de sprijinitori s-au grupat în jurul lui Gheorghe
Ionescu, notar public. Colonelul Uţă avea legături cu
grupuri de rezistenţă din ţară, pentru a-şi uni forţele în
Blocul Naţional Anticomunist. Erau multe grupuri de
partizani, vreo douăzeci au acţionat pe teritoriul
Banatului, dar de toate în ţară erau peste o mie.
Scopul unirii era să fie cât mai mulţi şi mai
bine organizaţi când vor veni anglo-americanii, ca să
poată dezlănţui războiul civil, lovitura de stat pentru
eliberarea ţării. Uţă îşi dădea seama că era un vânat
preţios pentru securitate, de aceea se interesa despre
fiecare partizan din grupul său, de unde vine. Trimitea
să verifice dacă noul venit a spus adevărul şi totuşi
despre trădătorul său Andrei Vădrariu nu s-a ştiut că a
fost membru PMR şi agent al securităţii. Acesta a

chemat armata pe 8 februarie 1949 când la sălașul
unde era Uță se aflau numai câțiva partizani, Petre
Pușchiță, Iancu Baderca, Dumitru Mutașcu şi Ilie
Cristescu care a fost împușcat
Colonelul Uță a murit prin trădare, într-o luptă
nedreaptă, înconjurat de un batalion de armată. A
sfârșit cu arma în mână ca un adevărat erou național.
ROMÂNU: Noi am terminat cabana de la
Baută, ne-am aprovizionat şi am stat de toamna până
în ianuarie, când s-a pus zăpadă mare şi au venit peste
noi, pe 30 ianuarie 1950.
Cred că a fost un batalion de armată. Nu i-am văzut
venind, că au urcat prin Rusca. Cu pas furişat, s-au
apopiat de noi, ne-am trezit că umblă cineva pe deasu-
pra bordeiului. Nistor Duicu a împins puţin geamul de
deasupra şi a văzut armata, apoi a aruncat câteva gre-
nade şi a sărit într-o râpă, iar după el a ieşit Ion Duicu.
Petru Duicu, Ghiţă Galea şi Nicolae Lalescu (Corne-
revinţul) nu ieşeau, le era frică. Am strigat să aibă
curaj, că ne omoară înăuntru cu grenade. După ce i-am
scos pe toţi, am sărit şi eu în râpa unde erau ceilalti.
Au fost schimburi de focuri cu armata. În faţa morţii,
disperarea ne dădea curaj. Luptam pentru că nu mai
aveam nimic de pierdut, era mai bine să murim acolo
decât între zidurile inchisorilor comuniste, în iadul
persecuţiilor. Soldaţii de jos erau pe poziţie de front
către noi, cei de sus coborau şi aruncau grenade. În-
cercam să scăpăm din cercul ucigaş. Am trecut printr-
un şir de soldaţi, adunându-mi tot curajul şi toată
băgarea de seamă, ca să ajung la ceilalţi. Cu
îndrăzneală oarbă am luat-o la fugă spre vale, era mai
uşor de înaintat prin zăpada mare. Dupa ce am trecut
printre ei, au venit toţi după noi la vale. Nistor Duicu
cu Berbecaru au rămas pe loc şi au luat-o în sus când
armata ne urmărea pe noi, aşa au scăpat, sau poate
soldaţii i-au făcut scăpaţi. Ion şi Petru Duicu, Ghiţă
Cristescu, Nicolae Lalescu şi eu am încercat s-o luăm
spre dreapta, pe o cale care ducea la Padeş. Ne
hăituiau cu grenadele, bubuiau focuri de ame. Ghiţă
Cristescu a rămas în urmă şi l-au împuşcat, noi am mai
înaintat, dar am dat peste alt cerc de soldaţi care
veneau de sus. Au deschis focul cu puşca mitraleră şi
l-au secerat pe Ion Duicu, care era înaintea mea. Am
ramas doar trei, eu cu Petru Duicu şi Nicolae Lalescu.
Armata făcuse roată în jurul nostru şi aruncau cu
grenade, trăgeau cu puşti şi pistoale. Nu mai puteam
face nimic şi ne-am aruncat într-un şant. Pe Corne-
revinţ l-au împuşcat în mână, pe mine m-au rănit la
picior cu o grenadă. Petru Duicu, care era mai tânăr,
aştepta cu groaza în ochi să-l împuşc eu. Dar cum să-i
iau eu viaţa? Le-am zis să dea vina pe cei morţi. Au
înaintat toţi spre noi, cu puştile care străluceau în
lumina acelei zile senine de iarnă. Le-am zis să ne
rugăm şi cu mâinile împreunate aşteptam sfârşitul. Ne-
au prins şi ne-au legat. Palizi cu părul răvăşit, tremu-
rând de frig, deznădăjduiţi faţă de soarta ce ne aştepta,
regretam că nu am murit.
134
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Ne-au dus la bordei să ne dea hainele, că eram
numai în pulovere, aşa ieşisem. Au scos numai hainele
noastre, pe ale celor morţi nu le-au scos, cineva le
cunoştea. Am vazut că în bordei era pădurarul din
satul nostru şi un şustar, ăştia doi au adus armata. I-au
luat din sat fiindcă ştiau mai bine drumul şi au venit
după o schiţă făcută de un sătean.
... Eu îmi aduc aminte de acea zi de iarnă . M-
am trezit dimineaţa, când l-am auzit pe tata aruncând
cu lopata zăpada troienită la uşă. Am fugit la fereastra
îngheţată cu mâinile calde şi aburind-o cu suflarea,
făceam rotocoale să văd afară. Curtea, negricioasă
până ieri, părea văruită şi stropită cu steluţe aurii, scu-
turate parcă din soare. Zăpada îmi bucura sufletul,
descărca scântei în ochii mei plini de uimire. M-am
îmbrăcat nerăbdătoare, îndemnată de mama să-mi pun
un pieptar, să nu-mi fie frig; de la uşă, m-a întors să
iau mănuşi şi mi-a îndesat pe cap o căciulă. Am zbug-
hit-o afară. Pe prag, cu faţa veselă şi uimită, îmi aco-
peream ochii de focul de scântei care juca peste tot şi
mă împungea în privire. Albul acoperise casele ca în
vis, dealurile păreau argintate şi un ger aspru strângea
de mi se lipeau nările.
Mama mă striga să intru în casă, să mă
pregătesc de plecare la şcoală, Cu greu m-am desprins
de acea frumuseţe de vis care dăinuia în ochii mei.
După ce m-am întors la amiază, mi-am pregătit lecţiile
şi am ieşit pe stradă să văd cum se dădeau copiii cu
săniile pe panta dintre garduri până la râu.
Deodată, un băiat a început să strige:
– Ia uitaţi-vă pe şes, coboară multă armată!
Copiii, când au văzut, i-a fulgerat frica şi au
fugit în case, toţi eram speriaţi de armată. Am dat fuga
şi eu să-i anunţ pe ai mei că intra multă armată în sat,
dinspre şes.
Tata a încuiat uşa. Noi toţi ne-am urcat în pod şi
căutam găuri printre scândurile de la fruntarul casei, ca
să putem vedea în stradă. Era multă armată, că se
înverzise strada şi în acea pace îngheţată se auzeau
suflările noastre şi scârţâitul zăpezii sub paşii lor. Pe la
mijlocul mulţimii, soldaţii duceau pe pari oameni
morţi, ca pe nişte vite, cu picioarele şi mâinile legate
în sus. Hainele erau cu zăpadă şi sânge, capul le
atârna. Câţiva oameni, îmbrăcaţi în civil, erau legaţi cu
mâinile la spate şi soldaţii ţineau puştile întinse spre
ei. Când s-au depărtat de nu i-am mai zărit, ne-am
ridicat cu ochii miraţi de unde eram şi fiecare spunea
ce a văzut. Eu văzusem doi morţi, fraţii mei ziceau că
erau mai mulţi. L-am auzit pe tata spunând cu tristeţe
în voce:
– I-au prins pe partizani. Ăl mort din faţă
parcă era Ion Duicu Boieru, că era bărbos.
– Şi vărul meu, Ghiţă Galea, era celălalt mort,
i-au rămas copiii săraci, a zis mama plângând, când ne
coboram din pod.
– Printre cei vii, parcă era prietenul nostru,
Petru Duicu Boieru, a zis unul din fraţi. Bine că nu-i
mort.

– Parcă era Pătru Budu unul dintre cei legaţi
cu mâinile la spate şi încă unul străin, a zis tata care-i
cunoştea mai bine. Săracii, bieţii oameni, o să le
putrezească oasele prin închisori, dacă n-o să-i
omoare.
În seara aceea, la noi în casă era mare tristeţe.
Tata şi mama vorbeau încet, şi toţi se mişcau prin casă
fără vlagă, nu le venea nici să stea pe loc. Mama avea
o asprime şi o tristeţe pe faţă, gura strânsă şi cute între
sprâncene. Stătea cu mâinile încrucişate în poală şi din
când în când slobozea câte un oftat din adâncul ei, ori
spunea vreo vorbă ruptă dintr-un gând.
Tata îşi mai făcea de lucru prin casă, dar greutatea
fricii şi a necazului îi curbase spatele, avea un fel de
frig în el, umbla parcă zgribulit, cu barba înţepoşată.
Fraţii mei aveau feţele alungite, fără zâmbet şi cu ochii
întrebători, nu spuneau cuvinte de prisos. Nu mi-am
văzut niciodată părinţii şi fraţii aşa trişti şi speriaţi,
până atunci am crezut că tatălui meu nu-i era frică de
nimic, acum vedeam că-i e frică de oameni.
– Măi omule, dacă astă toamnă, când aţi fost
închişi, aţi fi fugit la partizani, tu şi Ilie, acum aţi fi
fost şi voi coborâţi pe par, ca vitele, a zis mama
plângând. Fratele meu Ilie a făcut ochii mari şi s-a
scuturat ca un animal înspăimântat, la gândul că aşa
putea să fie.
– Ne-a ferit Dumnezeu, a răspuns tata, stând
cu privirea înnegurată în pământ. Bine că te-ai zbătut
atâta să ne eliberezi, comuniştii sunt în stare de orice.
– Nu-i mai numi şi tu comunişti, a zis mama
abia mişcând din buze; parcă se fereau de mine. Îmi
părea rău că lor le era frică de mine, că o să spun ce
vorbeau ei acasă. Eu cred că înainte de a învăţa să
vorbesc, am învăţat să tac, la început de frică, apoi de
ruşine, iar mai târziu tăceam voit, ca să aflu ce
gândesc alţii. Am întrebat pe tata de ce i-au omorât;
mi-a răspuns că erau împotriva regimului.
Am auzit pe ai mei vorbind în seara aceea de
mama Duiculeştilor, care era la închisoare.
– Vai ce-o fi în sufletul vecinei Petria, trei
feciori să-i pierzi într-o zi şi fără să-i poţi plânge, zicea
mama.
A doua zi, mama m-a sculat de dimineaţă să
mă trimită la şcoală, poate mai aflu ceva despre
partizani, să le aduc veşti.
Când am ajuns aproape de şcoală, am văzut
multă armată, civili şi maşini în partea dinspre sfatul
popular. Copiii din faţa mea au luat-o la fugă, dornici
să afle cât mai repede ce se întâmplă acolo. Mi-am
făcut şi eu loc printre doi băieţi mai mari, pe care-i
cunoşteam, să văd la ce se uita toată lumea aceea.
Numai ce am băgat capul printre băieţi şi i-am văzut
pe cei doi partizani morţi, rezemaţi de zidul şcolii. M-
am retras îngrozită, ţipând, şi am căzut peste un
nămete de zăpadă bătătorit.
Unul dintre băieţii de pe strada noastră m-a
ridicat, m-a scuturat de zăpadă şi mi-a zis să nu-mi fie
frică, m-a îndemnat să mă duc în clasă. Nu ştiu cum
135
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
am ajuns înăuntru, că abia mai puteam căra
ghiozdanul, mi se slăbiseră puterile de tot. În clasă,
câteva fetiţe erau galbene la faţă ca ceara, una se ţinea
cu batista la gură să nu vomite, altele stăteau cu capul
pe bancă, bolnave de frică.
Unii copii îşi făceau curaj şi se duceau să
vadă, iar la întoarcere, mă întrebau:
– Ce mă, ţi-e frică să te duci?
Cu un zâmbet mic şi pierdut, am zis că am fost
să-i văd, să mă lase în pace. O greaţă se amesteca în
stomac şi un frig îmi îngheţa mâinile şi picioarele.
Întreg corpul şi lumea din jur dispăreau ca nişte halu-
cinaţii, îmi venea să vomit. Apoi îmi reveneam, au-
zeam cum povesteau, vorbe copilăreşti, păreri, fabu-
laţii mereu îmbogăţite de alţii; fiecare voia să aibă
dreptate şi se contraziceau până când se încăierau.
Toate aceste vorbe şi ţipete păreau împachetate într-o
spaimă ca într-un vis urât.
Au bătut toba să se ducă toţi oamenii să vadă
partizanii; sătenii nu s-au dus, strada era pustie. Fami-
liile celor morţi nu aveau voie să-i vadă, de aceea ca-
sele lor erau păzite de soldaţi.
Strada era aproape pustie, doar la vreo fântână cu
roată cineva lua apă şi dispărea în vreo curte, auzeam
cum trăgea zăvorul. După porţile încuiate, fiecare trăia
nesiguranţa şi frica vremurilor.
Părinţii şi fraţii mă aşteptau nerăbdători şi s-au
strâns pe lângă mine de cum am intrat în casă, voind
să mai afle câte ceva despre partizani.
Rezemaţi de zidul şcolii, i-au ţinut pe partiza-
nii morţi câteva zile ca să sperie tot satul, să nu mai
îndrăznească nimeni să facă ce-au făcut ei. Apoi, au
fost luaţi şi duşi nu se ştie unde, deşi familiile lor au
cerut voie să-i înmormânteze creştineşte. Am auzit că
i-au mai purtat prin câteva sate dimprejur, să vadă
oamenii ce se întâmplă cu cei care sunt împotriva re-
gimului. Apoi au dispărut fără mormânt şi cruci, nu li
s-a îngăduit odihna creştină, au fost plânşi doar cu
lacrimi tăcute.
Arhiva „Rotonda valahă”
Susținută de poeta Filoteea Barbu Stoian
Constantin Blendea pictor, nepot de soră al lui Constantin
Brâncuşi, într-un grup la Pelișor – Sinaia, în 1964.

Corneliu ZEANĂ
Domnul Z
Am hotărât că voi ceda locul unui personaj pe
care-l vom numi, cu acordul dumneavoastră, Z, o literă
pur şi simplu, ca şi cum ar fi o abstracţiune, dar, ca o
coincidenţă, acest Z împlinea în exact aceiaşi zi o vâr-
stă identică, de cumpănă la mijlocul deceniului al op-
tulea al vieţii sale vremelnice. Ca şi Faust, râvneşte şi
el să redevină tânăr, atrăgător, cu farmec, iar pentru
aceasta ar fi în stare să semneze, cu sânge, pactul cu
Mefisto, diavolul, care nu pregetă să-i vină în întâmpi-
nare. Motiv pentru care următorul capitol va fi scris cu
cerneală roşie. Domnul Z avea însă ceva şi încă nu
chiar puţin, din Don Quichote, ceea ce îngreuna lucru-
rile deoarece lui Faust fiinţa iubită îi ieşise în cale
înainte de semnarea pactului cu diavolul, ca o irestibilă
ispită şi motivaţie totodată, pe când bietul Don Qui-
chote era pus în dificila situaţie de a-şi inventa, sau,
oricum, a-şi căuta o Dulcinee. Bietul Z îşi simţea sin-
gurătatea că îl apasă ca o povară grea pe umerii deve-
niti parcă mai firavi în ultima vreme iar starea aceasta
îl împingea să caute un refugiu. Unde? În muzică,
astfel încât începuse să frecventeze Ateneul Român,
unde se abonase la concertele Filarmonicii
Resimţea singurătatea, chiar o definise ca pe
„o sarcină tot mai greu de purtat”, probabil preluase
expresia aceasta de undeva, dar continua să soarbă din
apa vieţii cu aceiaşi sete de odinioară. Gusta din plin
minunatul spectacol oferit gratis de lume şi de univers.
Intruna din serile de concert, în mijlocul instru-
mentiştilor, în grupul violoncelelor, privirea îi fu atra-
să de o tânără femeie care i se păru deosebit de fru-
moasă. La început o remarcase în treacăt, fără nci o
insistenţă, în săptămâna următoare o văzu din nou,
peste alte două astfel de intervale îi tresări inima, ca şi
cum ar fi regăsit o veche cunoştinţă, în curînd aştepta
chia cu o anumită nerăbdare intrarea instrumentiştilor
pe scenă, iar în timpul concertului urmărea mai degra-
bă mişcarea mâinii care strunea arcuşul acelui instru-
ment cu sunet cald, neglijându-l pe dirijor sau pe alţi
instrumentişti cărora le făcea astfel, desigur, o nedrep-
tate. Nu strigătoare la cer, doar o urmă de nedreptate
ca urmare a unei preferinţe. Muzica simfonică îşi des-
coperea sensurile cu tot mai multă profunzime. După
mai multe săptămâni îi trimise, prin cabinieră, un bu-
136
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
chet de flori, însoţite de un bilet în care scria că , de
fapt, oferea florile minunatei orchestre, dar cum nu-şi
putea permite să copleşască astfel întregul ansamblu, o
alesese pe dânsa, ca reprezentant, din mijlocul unui
destinatar colectiv. Precizase însă că „ Acesta este un
omagiu venit din partea unui iubitor al muzicii fru-
moase, dar şi al lui Platon deopotrivă” Alesese special
acest adjectiv pentru muzică, vizând-o aluziv şi pe
interpretă. Cât despre Platon, aici mesajul era mai
lesne de perceput, îşi stabilea sie însuşi anumite limite
de conduită pe care, cel puţin deocamdată, nu in-
tenţiona să le depăşească.
Peste încă o săptămână, domnul Z trimise un
alt buchet de flori, multicolore, apoi, peste alte şapte
zile, o carte cu titlul „Mistuire”, purtând următoarea
dedicaţie : Distinsei violonceliste I P, o carte a cărei
copertă sugerează arderea. Traversăm o perioadă de
criză a cărţii, se citeşte puţin, iar scriitorii suferă din
această cauză. Totuşi, eu aş fi fericit dacă aş avea chiar
şi un singur cititor, în cazul în care acesta aţi fi dum-
neavoastră.
A urmat o altă carte de-a sa, de epigrame ,
scriind pe pagina de gardă un madrigal epigramatic pe
care îl reproducem întocmai „Furat de sunet, ca de
ape, / Doream să mă transform în cel / Care vibrează-
atât de-aproape / Şi să devin violoncel”.
Dar, am înaintat cu povestea fără să să fac o
cât de sumară descriere a celei asupra căreia domnul Z
îşi concentrase emoţiile. Se detaşa, în mijlocul orches-
trei, prin tinereţe şi graţie. Bobocul de floare care
fusese până nu de mult, se deschisese de-o anume
vreme, înfăţişând o femeie la apogeul frumuseţii sale.
Neobişnuit de suplă, zveltă şi cu mişcări unduioase, se
strecura printre scaune şi instrumente căutându-şi lo-
cul, cu discreţie şi modestie parcă. Nu era, de fapt, o
angajată permanentă a orchestrei, iar plasatoarea îi
spusese domnului Z şi prenumele: Ioana, celălalt nume
începând cu litera P, dar plasatoarea nu şi-l putea
aminti cu exactitate. Nu ştia mai mult despre dânsa.
Purta deci numele Sfântului Evanghelist Ioan, cel care
vorbise despre felul în care a fost făcută lumea.
În următoarea săptămână, domnul Z îi trimise
frumoasei violonceliste un buchet de trandafiri de un
roşu apropiat de vişina coaptă, însoţindu-l cu câteva
cuvinte, pe care le reproducem nemodificate, din res-
pect pentru domnul Z, deşi, dacă ar fi după noi, ne-am
fi exprimat altfel: „ Uneori gândul nostru stăruie sau
revine asupra unor fapte real sau imaginar petrecute.
Întorc paginile unui album ilustrând arta Greciei antice
şi-mi imaginez cum erau amplasate, în ce cadru, aceste
opere ce puteau fi admirate de oamenii cetăţii.
Dacă am fi trăit în alte vremuri, iar Fidias v-ar
fi zărit chiar şi pentru o clipă, cucerit de inspiraţie şi
robit patimei artei sale în care era privit pe bună drep-
tate ca cel dintâi, prelucrând modelul, ar fi sculptat în
marmoră replica pământeană a ideii de primăvară
eternă şi pură, iar eu, trecător fiind, aş fi lăsat un bu-
chet de flori, ca acesta, pe soclul neasemuitei statui”.

Domnul Z mai adăugase un post scriptum pe care ulte-
rior l-a eliminat, refăcând scrisoarea: „Este foarte trist
că Fidias a murit cu mult timp înainte de a vă fi putut
zări. O mare pierdere pentru artă!” Bine că a renunţat
la acest post scriptum. Era prea mult.
Plicul în care fusese introdus acest mesaj fuse-
se, deasemeni, de culoare roşie.
Mesajul şi florile au fost trimise tot prin plasa-
toarea de sală care, la rândul său, le înmâna cabinierei.
În acest mod, cabiniera nu-l putea descrie în nici un fel
pe domnul Z.
În următoarea săptămână, Z a trimis un nou
buchet de trandafiri, galbeni de această dată, însoţit de
următorul mesaj: Mă tem că aţi judecat culoarea roşie
a trandafirilor pe care vi i-am trimis săptămâna trecută
ca pe o cutezanţă prea mare. Chiar aşa şi este, multiple
lucruri stabilesc între noi o distanţă foarte greu de
trecut, istorii ale unor vieţi cu totul diferite, poziţii
sociale, prejudecăţi cu duiumul, între care şi diferenţa
de vârstă, teama de neprevăzut, pericolul pe care,
intuitiv, îl simt şi eu, la care se pot adăuga multe alte-
le. Este motivul pentru care, de data aceasta, am ales
trandafiri galbeni, culoarea imperială, cea care stabi-
leşte o limită dincolo de care nu se poate trece, dar şi o
înălţime la care cu greu poţi aspira, fiind culoarea au-
rului, a valorii supreme. În China imperială, doar fami-
lia Alesului Cerului putea purta o astfel de culoare, o
îndrăzneală din partea oricui altcineva era pedepsită cu
moartea. La trecerea Împăratului supuşii se aşezau cu
faţa la pământ, nici măcar să-l privească nu le era în-
găduit. Astăzi, cel puţin această interdicţie a fost de-
păşită, bucuria de a privi este îngăduită.
Pe răbojul timpului s-au mai numărat şapte zi-
le. „Nu este întotdeauna uşor să găsesc florile demne
de persoana căreia îi sunt adresate.” Mă refer, desigur,
la acel subtil acord armonic tinzând să se înfiripe între
două entităţi, fiecare superbe în individualitatea sa. În
portretele pictate în epoca medievală sau în cea renas-
centistă, unele femei deosebit de decorative sunt în-
făţişate adesea alături de o floare, a cărei alegere este
esenţială pentru sporirea emoţiei artistice.
„Auch ein schönen Rücken can entzucken.” Această
veche zicală, zicere germană denotând o fină obser-
vaţie alături de preţuirea femeii ca podoabă supremă a
creației i se părea domnului Z deosebit de potrivită,
dealtfel îi venise în minte într-o seară în care frumoasa
celistă( ce ciudat, o singură literă schimbată și cuvân-
tul devenea celestă,) apăruse într-o elegantă rochie
neagră, cu un decolteu amplu care oferea privirii fas-
cinate a domnului Z partea de sus a spatelui, cu pre-
lungirea gâtului și rotunjimea umerilor.desigur, dom-
nul Z nu știa ce-i pregătea viitorul. Armânii acordă un
înțeles aparte , neregăsit la alte popoare, cuvântului
GRAMA care se poate traduce prin soartă sau destin,
asociind ursita cu întâmplarea și determinsmul, fără a
exclude voința dirijată cu forța patimei către un scop
anume care absoarbe energiile. Grama cuprinde în
miezul înțelesului său și ceva tragic.
137
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
zi fericită din viața domnului Z
Om de știință prin firea și ocupațiile sale,
domnul Z avea o anume predilecție pentru exactitate.
Da, am avut o zi fericită, își spuse el, în timp ce avea
în față un pahar cu vin de calitate și plimba între limbă
și cerul gurii prima înghițitură, spre degustare, înainte
de a—i da drumul pe gâtlej. O zi înseamnă douăze-
cișipatru de ore, chiar dacă ceasurile par mai lungi sau
mai scurte. Iar eticheta de fericită se aplică ori de câte
ori nu ți s-a întâmplat nimic rău. De pildă, aseară, în
timp ce traversa pe zebră, fusese agățat și trântit de
mașina al cărui șofer nici nu s-a mai oprit să-l înjure,
cum se obișnuiește în astfel de cazuri atunci când nu e
vreun polițist de față. O fi fost și el grăbit, săracul, îl
scuză domnul Z, cine știe unde se ducea și cu cine
urma să se întâlnească, poate cu o persoană iubită cre-l
aștepta, iar el nu vroia cu nici un chip să întârzie. Pe
domnul Z nu-l aștepta nimeni, ba chiar de o bună bu-
cată de vreme. Se ridică de jos, fericit că nu i se în-
tâmplase nimic, își scutură hainele, iată, nici măcar nu
se cunoaște, și își continuă drumul spre teatrul de Co-
medie. Se juca Shylock, de Gareth Armstrong, o piesă
miezoasă, fără expresii vulgare sau gesturi indecente,
cum auzi și vezi acum pe mai toate scenele bucurește-
ne. George Mihăiță și Horațiu Mălăele au fost la su-
perlativul artei lor, de parcă ar fi știut că în sală se află
Z, un mare iubitor al acestei arte. Timpul a trecut pe
nesimțite, iar la final domnul Z nu s-a sfiit să strige
Bravo! Și încă de trei ori. La întoarcere a luat-o pe alt
drum și n-a mai riscat să treverseze pe zebră. De regu-
lă, norocul nu vine de două ori sau în același loc. Câ-
teva replici îi mai stăruiau în minte. Se încheia o zi
fericită? Nu era doar începutul, căci dacă o zi are obli-
gatoriu 24 de ore, începutul zilei, așa cum socotea Z,
nu era la ora zero, cum se crede îndeobște, acela fiind
mai degrabă începutul nopții. În realitate, ziua începea
acolo unde dorea el, avea acest drept de inițiativă. Ziua
sa fericită începuse chiar mai înainte de evenimentele
relatate mai sus, pe când se afla la oficiul poștal , aș-
teptând, cu o oră înainte de spectacol, cu avizul în
mână, în urma unui domn care expedia nu mai puțin
de zece scrisori recomandate și cu aviz de primire. Un
altul s-ar fi enervat, desigur, dar Z tocmai reușise o
epigramă pe care o și notă, ca să nu o uite, pe un for-
mular de expediere. Îi veni rândul tocmai când înche-
iase și poanta, fără de care o epigramă e compromisă.
A ridicat plicul dar nu l-a desfăcut nici măcar a doua
zi, căci era de la Administrația Fiscală și nu vroia să
întrerupă șirul orelor fericite. Oricum, ajunsese la timp
la teatru. Nu-și putea stăpâni aversiunea față de specta-
torii întârziați care ridică în picioare un întreg șir spre
a ajunge la locul indicat pe bilet și care este, invariabil,
exact în mijlocul rândului Se mai întâmplă și să gre-
șască rândul, sau să găsească scaunul ocupat. Vă ima-
ginați ce urmează în stfel de cazuri. Un scurt moment
de animație în sală, după ridicarea cortinei. Totuși,
adăuga Z unele circumstanțe atenuante, poate că întâr-
ziase ca să facă o faptă bună, ajutase o doamnă infirmă

să treacă strada, sau oferise umbrela unei tinere sur-
prinse de ploaie și o însoțise până la stația de tramvai.
Altfel, tânăra ar fi putut răci, căci purta o bluză subțire,
iar stropii de apă amenințau să inunde decolteul. Chiar
dacă nu plouase în ziua aceia, explicația îi păru destul
de plauzibilă.
Încă de la primele replici, Z se lăsă cuprins de
magia teatrului. Da, avusese parte de o seară fericită.
Ajuns acasă, observă pe pantalon, o pată de ulei, pro-
babil ulei de motor, care se vărsase tocmai pe zebră.
Foarte bine, măcar dacă mai cade cineva în locul ace-
la, uleiul a fost deja îndepărtat. Mă poate pomeni de
bine. Curățătoria chimică e foarte aproape, le fac o
bucurie, un client în plus la vremurile astea de sărăcie,
iar doamna de acolo este întotdeauna foarte îndatori-
toare. Cred că știe că nu am soție, asta se vede după
lucrurile pe care le aduc la spălat. Dar, mai interesez
eu oare pe cineva? Îi mai pasă cuiva de mine? La aces-
te gânduri pe fața lui Z se putea citi o urmă de zâmbet.
Se culcă devreme, deși își anulase consultațiile
din ziua următoare. Nu vroia să se mai încarce și cu
suferințele altora, astfel încât încercă să adoarmă fără
grija trezitului în zorii zilei, ba chiar cu noaptea în cap
în zilele de iarnă, tocmai când somnul este mai dulce.
Ca de obicei însă, durerile coloanei cervicale își sem-
nalară prezența între orele două și trei, după care se
temperau și putea să adoarmă din nou. Nu mă slăbește
deloc, mă chinuie, au devenit sâcâitoare. Oh, nu! Re-
umatismul își face datoria, perseverent și cu exactitate.
Sunt atât de puțini cei care își fac datoria cu conștiin-
ciozitate în ziua de astăzi! Dacă nu reușesc să-l tre-
zească, durerile în provoacă, uneori, coșmaruri. A
doua zi însă, prin comparație, viața i se pare mult mai
frumoasă, chiar merită toată bucuria. In dimineața
aceia însă, Z se trezi cu amintirea cu totul neclară a
unor vise vag erotice, ceva idilic în orice caz. Își pre-
pară cafeaua, care era dozată în funcție de dispoziție.
Amară. În fața oglinzii, care nu se arăta întotdeauna
prea amabilă cu figura lui, întinse spuma de bărbierit ,
ceea ce-i provocă o senzație plăcută și începusă se
radă. Din entuziasm, o mișcare mai energică îi provo-
că o tăietură pe obraz, tocmai când bărbieritul părea
încheiat. O șuviță de sânge roșu se prelinse spre bărbie
și câteva picături căzură pe piept. Știa că are o predis-
poziție spre sângerare, nu chiar hemofilie, nici vorbă,
doar ceva legat de factorul von Willebrand. În condiții
obișnuite, acest mic defect nu punea nici o problemă.
Teama lui că,la o eventuală arestare, maltratorii, de
care securitatea nu ducea lipsă, i-ar fi putut provoca o
hemoragie gravă, chiar fatală, din neștiință, desigur, își
avea sorgintea în acest diagnostic. Sângele pornit din
tăietura superficială avea o culoare roșie, o culoare
foarte plăcută. Z avea un simț al culorilor destul de
devoltat, adora pictura. Își aminti că cineva îi spusese
mamei sale că băiatul, adică el, ar moșteni un sânge
albastru. În vremurile acelea era periculos să se știe că
porți un astfel de sânge, care era privit ca o pată, ca un
stigmat. Își aminti că familia țarului Rusiei fusese
138
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
lichidată, din ordinuln lui Lenin, fără nici o excepție.
Toate prințesele, absolut toți. Micuțul Alexei, care
avea doar cinci ani și era suferind de hemofilie, murise
chiar din cauza acestei boli. Făcuse o hemoragie fu-
droiantă atunci când glonțul ucigaș îi străbătuse aorta.
Cu asta, s-a stins neamul Romanivilor. Domnul Z nu
se putu abține să nu pornească pe calea ucroniei. După
murdara trădare a zișilor generoși, cu detronarea și
exilarea lui Cuza, ca la români, se căuta un domn stră-
in, adică de alt neam. Pe același principiu s-a bazat și
alegerea lui Ion Iliescu după loviluția din decembrie
89. După oarecari pertractări fusese adus Carol I, un
Hohenzollern, de neam germanic. Alegere bună, cum
s-a dovedit ulterior. Ce s-ar fi întâmplat însă dacă, prin
veacuri, ar fi răzbătut vocea lui Dimitrie Cantemir, un
mare învățat și mult prea apropiat de țarul Rusiei și ar
fi fost adus un Romanov. Ce curs ar fi luat atunci isto-
ria noastră dar, mai cu seamă, ce s-ar fi întâmplat
acum, în zilele noastre, dacă în România ar mai fi trăit
urmași ai Roamovilor, pe care rușii i-au declarat chiar
sfinți, cum am făcut și noi cu Brâncoveanu!
Estimp, sângerarea e oprise iar Z se pregăti să
iasă pentru niște mici cumpărături indispensabile. De
cum păși pe trotuar, soarele îi zâmbi. În plus, avu și
norocul să nu calce într-o scârnă pe care o evitase chi-
ar în ultima clipă. La colț, clădirea din sticlă aa băncii
Credit Agricole, spălată de ploaia din ziua precedentă,
strălucea în plin soare până la limita dincolo de care
prea multă lumină supără ochiul. Se apropia ora des-
chiderii băncii și amploiații urcau cu grabă cele câteva
trepte de la intrare. Domni corect îmbrăcați, cărora Z
nu le dădu nici o atenție, dar și tinere zvelte, atrăgătoa-
re, cu talie și gleznă subțire, în costume bine croite
spre a le scoate în evidență calitățile plăcute privirii,
pantofi cu toc, coafura aranjată.... Totuși, remarcă
domnul Z, aceste făpturi nu păreau să aibă nimic de a
face cu agricultura, deși lucrau la o bancă dedicată
acestei îndeletniciri. Credit Agricole!? Credit! Le-am
privit mai atent și am ajuns la concluzia că nu aparți-
neau categoriei de la care te-ai fi putut aștepta să-ți
acorde vreun favor pe credit, ba chiar dimpotrivă.
Banca avea reguli stricte care se impuneau a fi respec-
tate cu rigurozitate. Nu am călcat niciodată dincolo de
pragul acestei instituții, nici măcar din curiozitate, ca
și cum m-aș fi temut ca podeaua să nu fie presărată cu
mulțime de străchini.
Stimulat de răcoarea dimineții și cerul albas-
tru, domnul Z dădu o raită și prin Piața Gemeni. Dorea
doar să-și bucure privirea la culorile vii ale fructelor și
legumelor etalate pe tarabe: cireșe, vișine, roșii, ardei
și câte altele. Îmbietoare în strălucirea lor, ofereau
orășenilor ceva din imaginea idilică a vieții de la țară.
Într-un colț, o fetiță de la țară, rușinetă cumva , oferea
niște buchețele de flori de câmp, care nu păreau să
intereseze pe nimeni. Oamenii cumpărau de-ale gurii.
Z cumpără un buchețel, gândind că sărmana nu va fi
avut măcar bani de întors acasă. Se bucură de bucuria
ei.

Înfloriseră teii și, din loc în loc, dulcele lor
parfum făcea să vibreze aerul acestui oraș făcându-te
să treci cu vederea gradul ridicat de poluare, ba chiar
să încerci o oarecare îngăduință față de edilii total
indiferenți față de problemele de sănătate ale urbei.
Anul acesta, canicula și ploile lunii iunie au făcut ca
parfumul florilor de tei să fie neobișnuit de puternic.
Respira adânc, spre a se pătrunde mai bine de ceva
repede trecător. Își aminti de o vagă idilă de tinerețe,
reprimată de ambele părți din cauza prejudecăților
care, astăzi, ar fi greu8 de înțeles. Își mai amintea și
versurile scrise atunci: O floare de tei, căzută-n părul
tău/ Grădina paradisului întreagă. Uitase continuarea.
Parfumul de flori de tei îi amintea și de Eminescu. Ce-
ar fi să treacă pe la mormânt? Se apropia ziua de 15
iunie dar vroia să fie doar el, singur, fără nimeni în
preajmă. Luă metroul, ajunse repede la cimitirul Bellu,
inundat și acesta de parfumul de tei. Nu zăbovi prea
mult, nu putea să închege un dialog, poate altăda-
tă...Mai departe, ajunse la locul său de veci. Fusese
excrocat și nu-l mai stăpânea singur, dar locul era in-
divizibil, nu poermitea decât îngroparea unei singure
persoane. Se va rezolva cumva și asta, gâmdi, și depu-
se buchețelul de flori de câmp în locul în care ar urma
să se ridice o cruce. Pe care va scrie...se gândise și la
asta. Metroul îl readuse în centru. Primise echivalentul
a zece Ewuro pentru un mic articol publicat în Viața
medicală. Merita să ia prânzul la un restaurant. De la
Universitate, porni spre Piața Rosetti de unde luă au-
tobuzul 311 până la stația Școala Iancului, aproape de
Liceul Mihai Viteazu. Vis a vis, te îmbia firma HA-
NUL BERARILOR, cu subtitlul INTERBELIC. Atră-
gător, toată viața și-o trecuse între două războaie, mai
precis între două lupte. Macedo-Armânul are tentația
luptei, iar cauze nobile și, mai cu seamă, pierdute, se
găsesc cu duiumul. Așa e sângele lor. În plus, odată
porniți pe un drum, sunt incapabili de trădare sau de o
întoarcere a armelor dacă lupta ia o altă întorsătură. Îi
plăcea mult arhitectura clădirii, stilul românesc al arhi-
tecturii de dinainte de război se mai regăsea pe ici pe
colo. Din păcate, nu a avut continuitate. În curtea re-
trasă față de stradă, astfel încât era ferită de zgomotul
circulației, filtrat și de perdeaua de copaci, mesele, din
lemn masiv, geluit, erau protejate de soare de niște
umbrele ample, imprimate cu halbe de bere alături de
blazonul fabricanților sau firmei respective, desigur,
niște binefăcători ai omenirii. Era mai plăcut afară
decât înăuntru. Se putea comanda, desigur, a la carte,
dar pentru pensionari, contra echivalentului a trei Euro
, în care se includea și micul beneficiu presonal al
chelnerului, se oferea o friptură cu cartofi prăjiți, sala-
tă și un pahar (așa numita doză) cu bere. Existau chiar
două variante de meniu, la alegere, iar salata era și ea
de două sau de trei feluri. Era și asta o satisfacție, ale-
gerea meniului, ca să nu ai senzația de ceva fix. Ser-
veau niște tinere, nostim costumate, dacă nu mă înșel,
tirolez, sau poate bavarez, și niște tineri, în bluze verzi
, încinși la brâu cu un șorț cu buzunar. Sprinteni, înda-
139
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
toritori, zâmbitori, băieții și fetele se strecurau cu vioi-
ciune printre mese. Probabil studenți care-și comple-
tează astfel banii necesari subzistenței. Acest meniu
special, oferta casei, era servit numai între orele 12 și
13. La mese, doamne pieptănate îngrijit, domni cu
părul alb, pantofi lustruiți, cu toții îmbrăcați în haine
cam demodate dar foarte curate, își ofereau la acea oră
plăcerea de a fi serviți la masă de niște tineri care-i
ascultau cu deosebită atenție și li se adresau în modul
cel mai politicos cu putință, ca unor demnitari de rang
înalt, făcându-le și unele recomandări de genul : astăzi
vă putem servi ceva deosebit, specialitatea bucătarilor
noștri. Doamnele preferau mai degrabă limonadă, în
timp ce preferința bărbaților pentru bere era cvasiuni-
versală. Se salutau, se legau conversații. Stăteau la
mese și erau serviți, iar odată întorși acasă, grija spălă-
rii vaselor era exclusă.
Domnul Z își propuse să vină mai des în acest
loc. Îi plăcea să privească, pe rând, cu discreție, chipu-
rile acestor doamne și domni, imaginându-și cum le va
fi fost viața, ce bucurii și necazuri lăsaseră în urmă.
Nu era greu să-și dea seama că, în majoritate, erau
niște persoane singure. Cu atât mai mare plăcerea unei
mese la restaurant. Uneori surprindea frânturi de con-
versație. Doi domni, așezați la masa vecină, își amin-
teau de o anume închisoare prin care trecuseră împre-
ună, evocându-i pe unii caralii de la Canalul Dunăre
Marea Neagră. De unde mai aveau umor acești oa-
meni? Comentau cartea Tortura pe Înțelesul Tuturor,
scrisă de Florin Constantin Pavlovici, cu o inegalabilă
finețe a umorului, apoi treceau la versuri ale poeților
din închisori. Fuseseră profesori de limba română. Ce
se mai preda astăzi la orele de literatură? Dar, se mai
țineau astfel de ore?
(Fragmente de roman)

Cosmina ZEANĂ (NY)
& încetase, zgomotul sinistru făcut de apa care cobora în
Corneliu ZEANĂ (București)
Copilul salvat din peștera inundată
Povestire după o întâmplare adevărată
Începând cu 26 iunie 2018, întreaga lume aș-
tepta cu îngrijorare vești despre cei 12 copii care, îm-
preună cu antrenorul echipei lor de juniori fuseseră
prinși în străfundurile unei peșteri din Tailanda, inun-
dată în urma ploilor musonice deosebit de abundente.
Galeria, lungă de câțiva kilometri, fusese complet
inundată, calea spre ieșire era blocată. Operațiunea de
salvare a durat două săptămâni, unul dintre salvatori
și-a pierdut viața, dar, în final, au fost salvați cu toții,
desigur, într-o stare de epuizare destul de avansată.
Mi-a revenit în minte o întâmplare oarecum
similară, petrecută în urmă cu treizeci de ani în Do-
brogea. Cosmina, fata mea, dobândise gustul aventurii
în peșteri inundate, își procurase echipamentul necesar
scufundărilor și se pregătea de antrenamente. Aflase
de existența unor asemenea peșteri în Dobrogea. Eu nu
eram tentat de astfel de aventuri. Am însoțit-o, într-o
zi de vară, până la gura unei astfel de peșteri. Las
amintirea să-și depene firul.
Ce se întâmplase? Cei doi băieți, George, care
împlinise 12 ani și fratele său Ionuț, care avea doar
nouă, descoperiseră în hălăduiala lor cu caprele pe
care le pășteau prin aceste locuri stâncoase și aride,
caracteristice Dobrogei, o intrare verticală într-un gol
subteran. Prin gura acestei peșteri care se deschidea
vertical, dacă ar fi căzut un bou mare ar fi dispărut în
adâncuri. Copiii au început explorarea, în reprize repe-
tate, pătrunzând tot mai adânc, puțin câte puțin, în
lumea subterană. Aduseseră de acasă și o frânghie pe
care o păstrau, bine ascunsă, în apropiere. Înarmați cu
lanterne obișnuite, , au coborât de mai multe ori până
la nivelul apei care le interzicea mersul mai departe.
Imediat deasupra nivelului apei se deschidea însă o
galerie laterală prin care, mergând ne-a-bușilea, se
ajungea într-o încăpere cam cât o odaie mare a unei
case de țară. Aceasta era încăperea lor de taină. Nu
aflaseră însă, aici, nici o comoară și nici alte semne că
140
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
cineva mar fi mai trecut pe acolo. Aici era locul lor
secret. În ziua respectivă veniseră fără capre,cu gândul
să coboare din nou în încăperea lor secretă. Un nor
negru-vânăt, slobozind fulgere, a întunecat dintr-odată
cerul. De frica trăsnetelor, băieții s-au gândit să se
adăpostească în camera lor secretă . Aici, bubuiturile
tunetelor se auzeau ca din depărtare, copiii se simțeau
la adăpost. A urmat o rupere de nori cum rar se mai
văzuse. Un torent de apă se prăvălea în puțul de intra-
re și curând galeria orizontală de acces în încăperea lor
a fost inundată cu totul. , apa acoperind și podeaua.
Ionuț începu să plângă: aici murim și nimeni nu știe de
noi. Se așternuse liniștea. Părea că ploaia torențială
aven încetase. Calea de ieșire le era însă blocată. Ge-
orge, mai curajos , care știa și să înoate un timp pe sub
apă, se gândi să încerce să străbată cei doi-trei metri de
galerie orizontală și să răzbată în porțiunea verticală a
intrării, unde va avea cu siguranță aer, iar odată ajuns
afară,putea alerga după ajutor. Pentru Ionuț, care nu
știa deloc să înoate, o astfel de tentativă nu putea intra
în discuție. Bateriile lanternelor mai funcționau, dar
sub apă ar fi încetat imediat să funcționeze. Ionuț,
refugiat deasupra podelei pline cu apă, păstra lanterne-
le pe care urma să le economisească pe cât posibil. Le
aprindea doar când spaima îl depășea. Cei doi băieți se
îmbrățișară , George trase adânc aer în piept, pentru o
rezervă cât mai mare și porni prin galeria inundată,
asigurându-și înaintarea cu mâinile care căutau puncte
de sprijin pe pereți. O întoarcere ar fi fost imposibilă.
Răzbătu în puțul vertical și scoase capul deasupra
apei. Pe pereți șiroia încă apa, dar ploaia torențială
încetase. Sub apă, nu fusese departe să-și piardă cu-
noștința și să sfârșească înecat. Se cățără pe pereții
alunecoși ai avenului , fără prea multă greutate, ieși
afară, și fu cuprins pentru o clipă de bucuria imensă a
celui care trecuse pe lângă moarte. Fratele lui rămăse-
se însă captiv, în pericol. Trebuia să ceară ajutor, dar
drumul spre sat era lung. Îl cuprinse disperarea. Se
simți privit din spate. Se întoarse și văzu o tânără, mai
mare binișor ca vârstă decât el, alături de un bărbat în
putere, probabil tatăl fetei. Îl priveau ca pe o arătare
ciudată, ieșită de sub pământ, ud și plin de noroi cum
era, cu părul năclăit și cu spaima întipărită de față.
Brusc, fața copilului se lumină.: avea cui să ceară aju-
tor.
– Fratele meu este prins în peșteră, are aer în
camera subterană, dar drumul de acces este blocat de
apă. Salvați-l, vă implor!
La incursiunea subacvatică urmau să participe,
împreună cu Cosmina, doi tineri bine antrenați și cu
echipament corespunzător. În cazul unei ploi puterni-
ce, totul se amâna pentru ziua următoare, cu întâlnire
la aceiași oră, deoarece torentul apei făcea periculoasă
coborârea prin aven iar mai jos vizibilitatea ar fi fost
compromisă de tulburarea apei. La acea vreme nu
existau telefoane mobile. Era clar însă că nu se mai
cobora în ziua respectivă, expediția fiind amânată pen-

tru ziua următoare, dacă ploaia nu ar mai fi pus pro-
bleme. Pe timpul ploii torențiale ne-am adăpostit într-o
căsuță – colibă cu ziduri și acoperiș de piatră, așa cum
construiesc ciobanii din Macedonia, unde lamele de
piatră așezate cu artă asigură acoperișului impermeabi-
litatea olanelor . Am ajuns la gura avenului. Apa încă
mai șiroia căutându-și calea spre adâncuri. Cosmina
vroia doar să probeze calitatea echipamentului, etanșe-
itatea măștii și conductelor, funcționarea lămpilor fără
de care ai putea rămâne în beznă, gradul de umplere a
buteliilor de oxigen și alte detalii, regula de aur spunea
că niciodată să nu pornești în peșterile subacvatice de
unul singur. Fără îndoială, Cosmina nu s-ar fi abătut
de la această regulă. Dorea doar un mic exercițiu, pe o
distanță foarte scurtă. Cât despre mine, trecând peste
faptul că echipamentul necesar deplasărilor subacvati-
ce avea un preț destul de pipărat, nu eram tentat să
înfrunt riscurile unui astfel de sport în cazul unor peș-
teri neexplorate. Se făcuse destul de cald, se însenina-
se, dar era limpede că expediția fusese amânată. Deo-
dată, în gura avenului se ivi o făptură ciudată care se
dovedi a fi un băiat cam de 11-12 ani, ud, rebegit,
speriat, părea epuizat, căci se așeză pe o piatră, își luă
capul în mâini și începu să plângă. Probabil că s-a
simțit privit că se întoarse spre noi, nu ne observase
până atunci deoarece eram de partea soarelui și încre-
menisem din cauza surprizei. Când a dat cu ochii de
noi, după un moment de spaimă, fața i se lumină de
speranță.
– Frățiorul meu este blocat în peșteră, în ca-
mera noastră secretă, calea de acces este acum blocată
cu totul de ape, el nici nu știe să înoate, salvați-l, vă
rog din tot sufletul…
Am înțeles repede despre ce este vorba. Cos-
mina cu prilejul explorării anterioare remarcase gura
galeriei laterale care se deschidea chiar deasupra nive-
lului apei. Nu știa însă cât e de lungă. Copilul vorbea
de cinci sau șapte sau zece metri, poate mai mult. Nu
se putea înainta însă decât ne-a-bușilea. Cosmina, cu
îndrăzneala caracteristică firii sale, s-a hotărât într-o
clipă. – Copilul trebuie salvat. Voi rămâneți afară,
cobor singură, de altfel nici nu aveți echipamentul
necesar. În câteva minute era complet echipată și a
început să coboare. Am intrat în vorbă cu copilul.
– Cum te cheamă?
– Pe mine mă cheamă George, iar pe fratele
meu Ionuț.
Nu l-am mai întrebat nimic. Asta a fost tot.
De-acum priveam amândoi spre gura neagră a avenu-
lui, îngrijorați, cu inima bătând. Va reuși, oare? Copi-
lul trebuia trecut printr-un culoar îngust și inundat pe o
distanță destul de mare, poate zece metri, după cum
spunea George, dar apa se ridicase cu siguranță și în
porțiunea verticală a avenului. Va reuși să-l extragă?
Dacă-l găsea înecat, resuscitarea nu putea fi încercată
decât afară. Ar fi trecut însă prea mult timp, iar creie-
rul lipsit de oxigen se deteriorează. Timpul se scurgea
cu o încetineală vâscoasă. Tâmplele îmi zvâcneau. De
141
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
jos nu răzbătea niciun zgomot. În dreapta mea, Geor-
ge, ghemuit, cu genunchii la gură, înlănțuiți de brațele
lui firave, palid, își mușca buzele cu privirea ațintită.
Ceva s-a mișcat , destul de aproape, în stânga. Din
crăpătura dintre doi mari bolovani de calcar se ivi
capul unui șarpe. Ne privea cu ochii lui mici și negri,
în timp ce limba bifurcată culegea informații numai de
el descifrate. Își înălță capul spre a dobândi mai multă
perspectivă. Cafeniu – verzui – gălbui pe spate, albu-
riu - gălbui pe burtă, era unul din acei șerpi neveninoși
de Dobrogea, care ating în medie un metru și jumătate
și au lățimea cam de două degete nu groase. Peste
câteva clipe se făcu nevăzut, strecurându-se fără zgo-
mot printre pietre și buruieni . Cum pot oare unii oa-
meni să ucidă astfel de făpturi minunate, incriminate
însă în mitica poveste a pomului cunoașterii? Repro-
dus în toată iconografia ilustrativă a păcatului biblic!
George nu-l văzuse, iar acum își mișca buzele după
care își făcu cruce: cred că se ruga pentru salvarea
fratelui său. Din nou tăcere și încremenire de timp,
după care deslușirăm un fel de clipocit însoțit de zgo-
mote nedeslușite ce se ridicau din adâncul peșterii. Ne
apropiarăm de buza golului întunecat fără să putem
desluși nimic înăuntru. În câteva clipe își făcu apariția
o mână de copil și apoi capul cu părul ud și noroit.
Încerca să se agațe de ceva. Îi prinsei mâna, era rece,
umedă și nu strângea cu putere. De-acum, l-am scos
afară fără prea multă caznă. În urma lui venea Cosmi-
na. Scăpaseră! Erau salvați!. Cosmina își scoase masca
de oxigen. Fața ei radia de bucuria victoriei, dar se
puteau citi cu ușurință și semne de epuizare. Băiatul
era într-o stare jalnică. Buzele îi erau vinete, dinții
clănțăneau, părea confuz, nu putea vorbi l-am întins pe
iarbă și am început să-l examinez, operație la care s-a
asociat curând și Cosmina, care ieșise din costumul
termoizolant și lepădase buteliile de oxigen. Pielea
copilului era rece, palid – cenușie. Șoc hipotermic?
Ce se întâmplase în acest răstimp în adâncul
peșterii inundate?
La mai puțin de un metru de la suprafața apei
tulburate de scurgerile de ploaie, Cosmina găsi intra-
rea în galerie. Nu permitea decât trecerea unui singur
om, dar mai apoi se lărgea în mod neregulat, asemeni
culoarelor multor peșteri. Înainta cercetând pereții ca
nu cumva să se ivească ramificații în care s-ar fi putut
rătăci. Nu puțini scufundători în astfel de peșteri cu
apă s-au rătăcit, n-au ai găsit drumul înapoi, iar termi-
narea oxigenului din butelii însemna moartea. În astfel
de cazuri este necesar un fir de reper pentru întoarcere.
Din fericire, cotloanele galeriei erau oarbe și, după
circa șase metri, deasupra capului se deschidea golul
unei încăperi. Proiectă fasciculul destul de puternic al
lămpii de scafandru și-l descoperi pe copil. Îi făcu
semn, iar acesta ridică brațele. Probabil că se gândea
că a fost, în sfârșit, salvat, dar aceasta era doar o iluzie
deoarece ieșirea era inundată, iar un nou puhoi de apă,
în cazul revenirii unei ploi torențiale, ar fi inundat și
încăperea în care se refugiase. Cum să-l scoată de aco-

lo? Începu să-l instruiască. „Uite, îi spuse, prin galeria
inundată nu putem trece decât unul după altul. Tu nu
ai echipament, va trebui să-ți ții respirația și încă des-
tul de mult. Eu voi merge prima, iar tu te vei ține
strâns de piciorul meu pe care eu nu-l voi folosi la
înot. Acum, trage adânc aer în piept, să vedem cât
reziști.” Copilul, care nu știa să înoate și nu avea exer-
cițiu, nu părea să treacă prea bine această probă. Dacă
își pierde cunoștința sau se îneacă, îl pierd, își zise
Cosmina, bună înotătoare, dar care, în galeria strâmtă,
nu se putea întoarce spre a-l împinge înapoi, în caz de
nevoie. Îi veni o idee posibil salvatoare, așa cum se
întâmplă în astfel de cazuri limită. Scoate cureaua!
Copilul se execută. Din fericire era destul de lungă.
Legă un capăt de încheietura pumnului drept, strâns,
iar celălalt de glezna ei dreaptă. În felul acesta l-ar fi
putut trage după ea, viu sau mort. „Pornim! Trage aer
adânc în piept, asta e rezerva ta. Rezistă!” Împingân-
du-se cu mâinile de reliefurile pereților și trăgând co-
pilul după ea, reuși să iasă la suprafața apei. Copilul
nu putea să iasă la aer, cureaua era scurtă și-l ținea sub
apă. Cosmina se ghemui și ridică piciorul scoțând
astfel brațul și capul copilului afară. Îl văzu că respiră.
Dezlegarea curelei strâns înnodată nu s-a dovedit o
operațiune prea simplă, dar copilul era ținut în tot
acest timp cu capul afară din apă. Nu părea însă în
stare să se cațere pe pereții alunecoși ai puțului vertical
de acces. Cosmina îi făcu semn să o ia înainte, copilul
se agăța cum putea cu mâinile, iar Cosmina îl împin-
gea dindărăt. S-au temut să nu cadă, să alunece, să se
rostogolească, să se accidenteze, o lovitură la cap i-ar
fi fost fatală. Deasupra lor, ca printr-un ochean amplu,
lumina cerului albastru parcă îi atrăgea, le dădea pu-
teri. Gata! Ultimii centimetri! Copilul se simți apucat
de o mână care-l trase afară. Nu vedea nimic, lumina îl
orbise, nu-și putea ține ochii deschiși, nici picioarele
nu-l mai ajutau. Se lăsă, moale, pe iarbă. În urma lui,
nu fără greutate, ieși Cosmina.
George nu s-a apropiat de fratele său, pe care-l
credea de-acum salvat. Stătea ghemuit și plângea. Ce-
o fi fost în sufletul său? Numai Dumnezeu știe! Fratele
lui fusese salvat.
Noi însă, ca medici, nu eram nicidecum liniș-
tiți, dimpotrivă, puteam pierde partida tocmai acum.
Aveam experiență de reanimator, cunoscusem succe-
sul, dar și înfrângerea. Iarna, în munți, am salvat oa-
meni găsiți în stare de hipotermie, după cum și în Spi-
talul de Urgență unde lucrasem o vreme îndelungată.
Culoarea marmorat-lividă a feței era un semn
rău. Îmbrăcămintea udă și rece a fost rapid îndepărtată.
Examinare rapidă. Foarte bine, nu intrase apă în plă-
mâni, asta ar fi atras și complicații infecțioase ulterioa-
re. Corpul rece, pulsul foarte slab, filiform, ilustrau
amenințarea șocului hipotermic. Atunci când tempera-
tura corpului scade, poate surveni stopul cardiac. Am
început operațiunea de reîncălzire. Obrajii s-au recolo-
rat, dar clănțănitul dinților a mai continuat o vreme.
De-am fi avut niște ceai fierbinte!. Totul se terminase
142
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
cu bine. Tricoul și pantalonașii, storși bine și întinși la
soare aproape se uscaseră. Am mai însoțit copiii, o
scurtă bucată de drum. Ținându-se de mână, mergeau
acasă, hotărâți să nu spună nimic din cele petrecute, de
frica bătăii, cu adevărat ruptă din rai în cazul acesta.
Bătaia era, pe atunci, principala metodă educativă și,
drept să apun, rareori dădea greș.
Nu le-am reținut numele de familie. George și
Ionuț, atâta tot. Nici Cosmina, nici eu, nu ne-am simțit
ispitiți să mai vizităm vreodată locurile acelea. Peste
niște ani, Cosmina a plecat în America. Definitiv. Du-
când cu ea, însă, un noian de amintiri.
DACĂ, PRINTR-O MINUNE, CEI DOI BĂ-
IEȚI DE ATUNCI, EROII ACESTEI ÎNTÂMPLĂRI
VOR CITI ACESTE RÂNDURI, SPERĂM CĂ VOR
DORI SĂ NE CONTACTEZE. ADRESA NOASTRĂ
ESTE..NY, Manhattan, 236, 111E street Cod poștal
10029, USA.
Ștefan Doru DĂNCUȘ
Croancele
(Fragment de roman)
La început a fost una. A ieșit șontâcăind din
scara blocului și s-a așezat pe una din cele două bănci
plantate de oarece șefi bezmetici de pe la primărie.
Apoi a mai apărut una. Pe parcurs, de pe străduțele
alăturate li s-au adăugat alte limbute și astfel s-a ajuns
cam la 8-9 babornițe, care de care mai vitează și mai
firoscoasă.
Băteau din gură zilnic, dimineața și după ma-
sa, făcând uneori un zgomot asurzitor care ar fi putut
scoate din sărite și pietrele, nu numai pe maiestuoșii
locatari ai zonei: foști informatori ai fostei securități și
miliției, foști lucrători/oare prin fostele fabrici comu-
niste, iubitori necondiționați de Ion Iliescu și Petre
Roman, bolnavi închipuiți ce primeau ajutoare finan-
ciare de la stat, tot felul de țigani oploșiți pe-acolo
după principiul „sunt fiul ploii, mânca-ți-aș!” și alte
orătănii debusolate.

Inițial, croanca-șefă, cea care a apărut prima,
le-a făcut pe toate „doamne” sau „coane”, dar a venit
Cinga (vreo 45 de ani, primea ceva ajutor de la stat,
trupeșă, cu aere de atotștiutoare) și le-a făcut pe toate
„mamăi”, că era cea mai tânără dintre ele (restul aveau
între 65-70 de ani). Cinga era suspectată că era bolna-
vă mintal și era tolerată în „cenaclu” dar nu se vedea
pe ea, așa că avea gura slobodă, cu motiv sau fără.
Cuța venea de la câteva blocuri distanță, mâ-
nată de o imperativă nevoie de cleveteală; nu s-ar fi
întâmplat așa dacă fiică-sa nu s-ar fi măritat la oraș, n-
ar fi venit „revoluția”, viața tot mai grea și privațiunile
de tot felul și a trebuit să vândă casa; în fond, dacă n-
ar fi vândut gospodăria de la țară și dacă nu s-ar fi
mutat la ea, într-un apartament străin, unde nu-și putea
etala obiceiurile senectuții, n-ar fi căutat-o nimeni.
Frișca nu se știe de la ce venea, era sămânță de
țigancă, stătea în blocurile alăturate și aștepta să moa-
ră, că doar își trăise traiul; fusese măturătoare de scări
de bloc, trăia din pensie, dar și pe aceea i-o păpau
copiii, chiar dacă uneori mai plecau în străinătate „la
produs”.
- Oauălioooooo! zbieră Cuța; îi căzuse o omi-
dă în cap și acum își scutura de zor părul pus de cu-
rând pe bigudiuri.
- Iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii! o secondă Frișca, adu-
nând la geamurile blocurilor învecinate, toată șleahta
de hudubăi ale căror soți lucrau în străinătate.
- Ău! punctă Cinga de pe treptele scării de
bloc.
Și de la asta porni zarva zilei.
Pensionarul de la parter spumega.
Nici scriitorul de etajul I n-o ducea mai bine,
mai ales că fusese lovit de-un accident vascular ce-l
făcuse aproape inactiv.
Vuietul vociferărilor semăna cu unul tip „gre-
vă”, „miting” sau „mișcare populară”. Era de neostoit.
Și nu erau decât 7 mamăi. Brusc se auzi o voce sonoră,
categorică:
- Mițaaaaaaaaaaaaaaaaaa!
Era a Jenicăi, o individă tip „mamaie”, supra-
ponderală, ce nu putea face parte din „cenaclu” pentru
că ocupa 3 locuri pe bancă, nu că n-ar fi avut și ea
destule de spus. Își făcuse o ocupație din îngrijirea
mâțelor de pripas și câinilor vagabonzi. Jenica îi adu-
sese mâncare „Miței”, o mâță ce-și făcea veacul la
subsolul blocului.
Mâța apăru, fericind-o pe deschizătoarea altui
subiect de discuție:
- Ăștia au dat cu substanțe de țânțari și nu mai
pot pisicile să mănânce iarbă...
- Ău! Când au dat? chirăi Cinga.
- Ieri, n-ai auzit avioanele? Au pulverizat sub-
stanțe, întări Jenica pe un ton ridicat.
- Lua-i-ar circu’! Se pot infecta și copiii.
- Păi da! În Micro 8 au dus o fetiță la spital.
143
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
- Dar e mai bine să ne mănânce țânțarii? holo-
boti Cerceveaua, o croancă nou venită în gașcă.
- Nu zic, nu-i mai bine, da’ să dea cu substanțe
care nu afectează omu’, nu se lăsă Cinga, obținând
acordul tacit al celorlalte.
- Uite-o cât e de verde și grasă! se oțărî Cuța,
ce reușise să-și scuture din păr omida scăpată de năva-
la avioanelor cu substanțe.
Mâța Mița părăsi mâncarea Jenicăi și se arun-
că pe ea căsăpind-o, spre deliciul prezenței.
Eroina Cuța trepida; era în centrul atenției.
Cerceveaua interveni:
- Asta da, pisică! Văzurăți?
- Așa era și a lui fiu-meu, urca în copaci și
prindea porumbei, glăsui croanca-șefă. Dar l-au dat
afară de la combinat, că au făcut reduceri.
- Și lucrează undeva acum? se interesă mama-
ia Frișca, oarecum compătimitoare, oarecum bucuroa-
să că e cineva care are probleme mai mari ca ale ei.
- L-au angajat la Baza de Agrement ca electri-
cian, se auzi răspunsul croancei-șefe, dezumflând-o.
Dar mai face și altceva, ce se ivește pe-acolo, ce să
facă, e grea viața, măcar ia un salariu, păi ce, să stea
degeaba?
Cât i-a trăit bărbatul, fost cadru militar, n-a
existat nici o croancă-șefă, că ăla n-o lăsa la bănci; se
zvonea că o și bătea, cât era de bătrână. Vedeta blocu-
lui era madam Sima, ce-și vopsea părul blond și-avea
un râs asemănător ciocănitorii Woody. Apoi s-a mutat
„la curte”. Scriitorul fusese exuberant doar câteva zile,
dar bine și-a spus: „Am scăpat de dracu și-am dat de
tată-său”; se concretiză noul fenomen, croancele.
Acestea erau convinse că madam Sima se mutase de-
acolo din cauza scriitorului căci:
Plicurile numeroase pe care poștărița i le lăsa
pe prag (erau prea mari și nu încăpeau în cutia poștală
standard) dispăreau deseori și nu se știa cine avea o
astfel de curioasă îndeletnicire iar scriitorul i-a spus
într-o seară supraponderalei Jenica, când a venit să
citească contorul de apă (ea se ocupa de asta), că este
vrăjitor din Maramureș și va arunca o vrajă asupra
persoanei vinovate „să-i puște un ochi”.
Jenica a țâșnit de pe scaun, s-a oprit în fața
dulapului de bucătărie:
- Nu sunt eu, domnu’ scriitor, sigur nu-s eu!
- N-am zis că sunteți dumneavoastră, cine-o
fi! O să-l vedeți în curând cu pansament la ochi!
- Poate-s ceva babe de pe scară, a scheunat
Jenica.
- Ce treabă au cu plicurile mele? Poate cred
că-i mâncare... Dar sunt reviste de cultură și cărți, de
aia-s așa de voluminoase.
Câteva zile, Jenica i-a urmărit pe toți locatarii,
atentă la vreun posibil bandaj la ochi, apoi n-a mai
rezistat și a destăinuit croancelor totul. Și-ntr-o seară
s-a luat curentul. Pe întuneric, madam Sima s-a lovit
exact la un ochi, într-o conductă de gaz, urcând scările
spre etajul IV. A doua zi, când au văzut-o cu bandaj la

ochi, croacele s-au împrăștiat, părăsind-o în fața bănci-
lor și ulterior stând departe de ea. Izolând-o. O vreme,
madam Sima a mai putut fi văzută în compania unei
babornițe dintr-un bloc apropiat, bând cafea pe o bor-
dură, apoi s-a mutat și discuțiile croancelor pe temă s-
au atenuat.
Imediat a urmat și partea a doua a poveștii:
fiica scriitorului a adus odată, de la școală, un pisoi
negru și l-a ascuns în camera ei; atât a miorlăit ăla a
jale că începuse să facă „craaaa” - nu „miau”. Într-o zi,
scriitorul a auzit zgomotul și-a purces să caute cioara
prin apartament. Până la urmă a aflat despre ce e vor-
ba, dar cum să-i arunce mâțul fetei? I-a pus nume
„Trișpe”, că era prea lung „Vineri, trișpe” și l-a adop-
tat. Acesta a trecut de la băut lapte la mâncat altfel de
mâncare, s-a obișnuit cu noua familie și a început să
crească, cum fac mâții.
Ideea vrăjilor a alimentat boscorodeala croan-
celor multă vreme, până când scriitorul a coborât
dintr-un taxi și s-a oprit exact între băncile ticsite. A
ridicat privirea spre etajul unu, urmărit de o sumedenie
de ochișori curioși.
- Trișpe! a spus scurt, șoptit.
- Craaaaaaau! s-a auzit din fereastra în care
stătea tolănit mâțul.
Croancele au luat-o la sănătoasa, risipindu-se
care-ncotro și de atunci nu s-a mai discutat de „vrăji-
tor” care, iată, și-a luat o lighioană neagră și i-a pus
nume „13”, să-i iasă descântecele ca la carte, că poate
și-a adus-o din Maramureș.
Trece-o țață. Asta-i altă specie, nu se ridică la
rang de croancă. Nu-i în stare și de discuții „mai selec-
te”. Însoţită de ţaţ, merge să-şi ia medicamente. O
doare capul. „De la căldura asta, făi doamnă!”, „Chi-
ar?”, „Daaa! A anunţat la televizor!”, „Când, că n-am
văzut”, „La ştirile de la ora şaişpe!”, „Da’ mai e far-
macia din colţ?”, “Nuuu, făi doamnă, du-te la aia de la
dig că-i deschisă”, “Şi câinele îl mai ai?”, “Nu, făi
doamnă, fata, fata”, “A, da, că era căţea”, “Hă, hă, hă -
uite prostu’ cum s-a dus - Marceleeee! - hai-bă-napoi-
că-s-a-nchis-acolo-mergem-la-dig! - uite prostu’ cum
se uită”, „Hai, făi-doamnă, că ai stat cu el din inte-
res!”, „Da’ ce, tu nu tot din interes stai?”, „Ba da, vă-
zuşi la televizor ăla cu „Noră pentru mama”?, că de
mi-ar face fata mea aşa ceva...”, „Vine Marcel, pa şi
pusi, ai grijă de fată, dă-o de purici că vara se ia repe-
de”, „Făi-doamnă, ştiu eu cu ce s-o dau!”
Şi-apoi hohotele deşănţate ale croancelor ră-
mase pe bănci. Meliţând continuu despre ceva doamnă
Popa, care şi-a ales pe unul „mai urât decât Colum-
beanu, săraca fată!”
- Mă bate bărbatul! spuse dintr-o suflare Cin-
ga, oprindu-se între cele două bănci. Și o luă repede
din loc.
- Oauăliooooooooooo! țipă croanca Cuța.
144
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
- Iiiiiiiiiiiiiiiii! o secondă Frișca, trezită din
moțăială.
În ușa scării apăru pentru câteva secunde ca-
pul tuciuriu, tuns la zero, al „criminalului”, care apoi
se retrase speriat. În spațiul eliberat năvăli pachider-
mul de Jenica urlând:
- Miiiiiiiițaaaaaaaaaaaaaaa!
- Ău, scânci din colțul străzii Cinga, nehotă-
rându-se în care parte s-o ia.
- Ce bijboacă are și ăsta, comentă ca pentru
sine croanca-șefă.
Dezbaterea dură mult căci se adunară și alte
„mamăi” la sfat, așteptând-o pe Cinga; aceasta veni cu
o mutră spășită, însoțită de un echipaj de poliție. După
o vreme, bărbatul părăsi apartamentul calmat dar nu se
abținu să nu le arunce croancelor:
- Scroafelor!
- Bilborocule! reacționă pe loc croanca-șefă.
În acel moment își făcu apariția pensionarul
nea Ghiță:
- Ce-o fi ăla?
- Ce te interesează pe tine? se oțărî croanca-
șefă. Apoi, văzând că pleacă, pentru celelalte:
- Ce tot vrea și zgrăbunțul ăsta?
Pensionarul era micuț și durduliu, poate de aia
fu blagoslovit cu „zgrăbunț”. Dar acolo se desfășura
un eveniment important, că venise și poliția, întreru-
pându-le cotidiana cotcodăceală, ce se tot băga în
seamă cheliosul de zgrăbunț? Acesta reveni cu o con-
servă de carne și zise:
- Că tu nici caluna cestina nu știi ce e, și intră
în bloc.
- Zgrăbunț prost, bine că știi tu! trânti în urma
lui croanca-șefă.
- Dar oare ce-o fi? întrebă cu timiditate o
croancă grasă.
- Lasă că-l întreb pe nepotu-meu, că-i student
la anatomie, interveni anevoie o baborniță nădușită.
- Și eu îl întreb pe scriitor, spuse croanca-șefă
cu aplomb și se ridică de pe bancă, dând de înțeles în
acest fel că e vremea să se retragă toată gloata până
după masă.
Întâlnirea dintre scriitor și pensionarul nea
Ghiță trebuia musai să aibă loc, așa că într-o zi, cel de-
al doilea îi bătu la ușă, întinzându-i o hârtie:
- V-a căzut când ați coborât din mașină.
- Da, e o senzație de când m-am întors de la
Pitești, de la doctor, îl lămuri scriitorul, aruncându-i o
privire fugitivă.
- Am citit-o și eu, prinse curaj pensionarul. De
mai multe ori. O știu pe de rost. Așa-i că-i poezie?
Și spuse fuguța:
Când plopii sunt galbeni și fânu-i cosit
O roată de moară se-aude în noi
Un drum cât o viață de mers ostenit
Ne-alătură sieși – estetic convoi
După un moment de reculegere, continuă:
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

- Și eu scriu poezii. Am motiv. Ceaușescu le-a luat

- Intrați înăuntru, se opri scriitorul lângă frigi- Proaste, de prin ceva sat
der. Și în fabrici le-a băgat
Puse pe masa bucătăriei două beri și-și aprinse Ele-acolo au lucrat
o țigară: Și-n croance s-au transformat.
- Ce poezii scrieți, cu rimă sau fără?
- Cu rimă, mai clasice, se dezvinovăți parcă, Plouă ca și altădată
pensionarul. Despre croance. Nici o croancă nu se-arată.
- Despre ce? ........................................
- Despre croance. Astea care melițează toată
ziua sub geam. Chiar, nu vă deranjează? Dar ploia s-a terminat
- Ba da, dar ce le pot face? Croancele s-au adunat
- Așa-i, n-avem ce le face, că-s pe domeniul Iar sub geamul meu la sfat.
public. În alte țări, alea dezvoltate, cred că au stabili- S-au apucat de strigat.
mente speciale pentru astfel de adunări, că și acolo
trebuie să fie croance. Sau nu? La noi, Ceaușescu le-a Croacelor, al meu coșmar
pus bănci în fața blocurilor și-așa a rezolvat problema. A venit soarele iar
- Dar cum v-a venit denumirea de „croance”? Și nu mergeți la brutar.
Că și eu taman la asta m-am gândit!
- Păi așa fac, ca ciorile, nu le-auziți? Aici, scriitorul începu să râdă. Pensioarul
- Poate le provoacă pe cele ce și-au făcut cui- sorbi aprobativ din pahar.
buri în podul blocului vecin.
- Le provoacă, le provoacă, se însufleți nea
Ghiță. Încep și alea, spre seară, când se opresc pe sâr-
me. E o hărmălaie ca la balamuc.
Scriitorul tăcu, ascultând vociferările ce intrau
pe geamul deschis. Era amiază.
- Mă duc până jos să aduc foile cu versuri,
spuse brusc pensionarul și se ridică, îndreptându-se
spre ieșire. Apăru precipitat, se așeză la masă și-l lăsă
pe scriitor să parcurgă scrisul inegal, versurile care
aveau trecute și data, ca la jurnale.
Croancele-s afară, locatari zdrobiți
Fug în „n” direcții de vacarm loviți.

Croancele când croncăneau

Nori de ploaie se-adunau.

O, voi, croance preaspurcate

Melițând sârme ghimpate.

O, voi, croance paralele

Slabe ca niște surcele
Ne faceți zilele grele.

Croancele croncăluiesc Colegii târgovișteni l-au numit „Un om cât o instituție”

O iau la goană. Firesc.

O, voi, ceaușiste croance

Semănați cu niște zdroange.
Lectura devenea interesantă. Scriitorul conti-
nuă să se delecteze și pensioarul să se trateze, nerăbdă-
tor, cu bere.
Croancele nicicum nu pier
Chiar de le dai cu piper.

145

Florin ANGHEL VEDEANU
Doxologie pentru glorificarea lu Marin
a lu Clâțu.
Rugăciunea dreptului Simeon la umbra
lui Athanasie cel Mare
– slavoslovie –
Oamenii au trăit liniștiți până când, la televi-
zor, au început să apară vești care se încrucișau, se
contraziceau… diavolul se strecura în oameni… în toată
lumea… multă cum era ea… mai ales în soldații cu drag
de împușcături în ziduri… se încrucișau certuri zbierate,
prezentatori speriați, cu bâlbele gata pregătite, femei
bărbate, babe reanimate, urâți de unii singuri, gavroche
cu părinții, lacrimi de tot felul, morți stingheriți de
atâtea priviri, profeți rătăciți cu drag de avere, decrete și
legi marțiale, spioni și teroriști deghizați în babe cucer-
nice, otrăvuri strecurate în apa de băut, dispariții miste-
rioase… fragmente de știri de la BBC News, CNN, Al
Jazeera… dar și de la Radio-Șanț-Local prin purtătorii
de bârfe poleite cu imaginația prolifică a bârfomanelor
legate cu cimberul strâns sub barbă…
Asfel, bravul, iubitul, cîrmaciul, soarele, nemaipome-
nitul, minunatul, nemuritorul Niculae salvatorul, ferici-
torul neamului, Tovarășul… a fost împușcat, în fiecare
seară… și zi de zi după Crăciun, de câte patru-cinci
ori… lucru văzut pe viu de toți… priveau uimiți cum se
tot chinuiau împușcăcioșii de fiecare dată, ca apoi să o
ia de la capăt… câte vieți avea Tăticu?... mai ceva ca o
mâțărie… cotoi bătrân cum era… sau erau mai mulți
Tătici?! eeee… asta e! poporul avusese resurse… își
făcuse mai mulți dumnezei locali cu aprobarea Dumne-
zeului Mare, desigur… unii le ziceau „sosii”…
În marea zăpăceală, uitase lumea de rostul ei… televi-
zoarele funcționau zi și noapte ca niște uzine cu foc
continuu… fabricile înlocuiau directorii cu Revoluțio-
nari… la sate păsările și animalele cârcâiau, crăoneau,
gâgâiau, măcăneau, grohăiau, zbierau, lătrau, mieunau, -
ca în Ferma Animalelor a lui G. Orwell - după care se
culcau flămânde… oamenii înșiși uitau să mănânce, de-
abia de mestecau câte ceva din mers, cu ochii mijiți,
pironiți, în sclipiciul ecranelor care aduceu vorbe și
oameni mulți… dar nu zicea niciunul „noapte bună!”
146
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
țineau lumea de vorbă zăpăcind-o cu vești! Timpul
plângea de sărbători!
– ‘Mneața fa Mario! Las-o fa dracu dă mătu-
ră… la tilivizor la voi nu-i dă p-ăștia cu… p-ăștia fa
cu… n-ai văz’t cum vine toți dracii dă spune toate alea?
ne-a zăpăcit dă cap… barem Aguda… i s-a roșât ochii-n
cap… nu mai poci s-o mișc dă lângă cutia asta a dra-
cu… i-am zis ieu: fă o să ia dracu foc… hai s-o mai
oprim, uite cum s-a încins! știi ce-mi zise afurisita? cică
„lasă măi Ioane, e bine că nu mai băgăm lemne pă foc!”
Ptiu drace!
- Păi nu vezi bă că parcă sântem dăscântați? ne-a loat
mințili… ieu nu înțeleg ce e nebuneala aia… cine șî ce
vrea… mi-e să nu dea șî piste noi, p-acilea… că uite,
doar cu vorbe șî ne-a stricat rostu’… c-ai dracu altă
treabă n-are… dăcât să orotească!...
– Făi fată, veni pă la noi asta, a lu Stan a lu
Buciman, aldă Strănutu fa… Petra… e! dac-o asculți p-
asta nu-ți mai trebuie tilivizor… e mai a dracu ca cu-
tia… d-aia ișîi afară că-mi vâjâie capu’… șî ea, șî Agu-
da și ăștea… Auzi ce spuse? că cică Marin a lu Clâțu
aldă ăsta… a lu Clăpăcitu, dă stă pă linia cimitirului fa,
lângă Mitică a lu Beregată, auzi tu… cică Marin samănă
fix cu pingelitoru, ca-n poză… când erea mai tânăr…
acu, ieu mă gândeam mereu că-l asemuiesc cu cinevașâ-
lea… da uite că nu știam iczact cu cine… auzi tu a
dracu Petra… i-a găsit tiparu! Cică Marin erea pregătit
pă furiș dă ăștea dă la București… să fie loat la ceceu…
ce te uiți fa mirată? îî? păi dacă zicea el într-o diminea-
ță: făi muiere, vezi fa că plec la piață la Smărdioasa…
e?! erea plecat, șî gata! cine-l mai cunoștea pă el când
ișa la tilivizor? așa șî cu ăialanții… Șî mai ceva, că până
să plece, să știi că cică s-a vorbitără mai mulți să-l puie
premar acilea, în locu… adică să-l dea jos p-alu ăsta, pă
Radu a lu Ion Jumară… că toți e cu curu spre el dă când
îl bătu p-alu Bufancea dă-i scoase ochiu’… Că cică
dacă-l pune Premare pă Marin acilea… o să puie ăștea
asfalt taman până-acilișa, și pă liniili noastre… chiar o
pune fa, tu ce’șci, aaaa?!
– O pune, dracu știe?! Băăăă… da ce le știi șî
tu… da Petra dă un’e le știe, ăăă?
– Știe… că ea dă tot satu la răscol, d-aia zi-
sei… e mai a dracu dăcât tilivizoru… zău!
După mai mulți ani, Marin a lu Clâțu alde
Clăpăcitu era, încă, primarul ales cu majoritatea de
voturi fiind singurul candidat. Radu a lu Ion Jumară nu
mai candidase, considera că îi ajungeau patru manda-
te… avea de toate în casă, pe lângă casă și… copiii la
facultate ultimul an… a votat și el cu Marin.
Vestea că există o sosie, mai tânără, a conducătorului
iubit, s-a răspândit ca fulgerul de august… reporteri cu
care de reportaj și echipe întregi, alții doar cu reporto-
foane modeste, se aglomeraseră în comuna care cu grijă
păstrase o copie, - sau cine știe… poate originalul-
unicului și neprețuitului exemplar pe care savanții
omiseseră să-l cloneze… iar împușcăcioșii să-l împuș-
te… Mioara Dolly și purcelușa Peggy își duceau genele

clonate prin televiziuni celebre… Marin a lu Clâțu alde
Clăpăcitu le făcea, - fără să-și propună - , concurență…
se urcase pe val descoperit de… Petra! Era mai impor-
tant decât CPUNeul, mai tare decât Guvernul Provizo-
riu, decât minerii din valea Jiului, decât carnea care a
umplut galantarele și OUGeul care înapoia Părțile
Sociale… ce mai… era mai tare decât Gelsorul sau…
Caritasul… UNESCO se agita pentru a-l declara Mo-
mument de Unicitate…
BBCul, CNNul, Al Jazeera, Allgemeine Zei-
tung au fost primele agenții de presă care au venit cu
chartere de nu mai aveau loc pe islazul comunal… mare
forfotă… interes major… Marin a lu Clâțu era limbut!...
și nici clasele nu se așezaseră la locul lor toate… dar
avea Marin acel ceva pe care numai oamenii speciali
puteau să-l aibă! Putea fi EL Grande Comandante!... Si
dincolo de asta, era charismatic! Știa să tacă filosofic…
Pentru a se putea dedica treburilor obștii, Ma-
rin a lu Clâțu, divorțase amiabil… doar cu două–trei
reprize de bumbăceală… muierea lui, Fănica fiind o
făptură plăpândă!...
Au apărut propuneri de înfrățiri cu diverse localități
din alte țări, chiar cu orășele și orașe porturi, de prin
Anglia, Franța, Spania, Portugalia… și chiar din Ameri-
ca și Australia…
Marin le semna, cu litere mari, pe toate… ca
mai mare, ca primarul! Grija pentru ținerea de minte a
frățiilor cu străinii o avea Sița Pistrița, steno-
dactilografa, secretara cea nouă… care o rupea colțuri
din engleza rătăcită pe uliță… mai mult de când făcuse
pe sora la dispensar, cam un an, unde venise doctor un
negru necăsătorit…
Au apărut investitorii. S-a construit un aero-
port. S-a săpat un canal de la Dunăre până la marginea
comunei pe traseul râului… forfotă! Locuri de muncă!
Bunăstare! Fabrică de bulion ecologic! Fabrică de
pufuleți bio! Comerț maritim! Calea ferată s-a prelungit
peste noapte până lângă Port. Turme de oi, cirezi de
vite, milioane de rațe, gâște și găini plecau vii sau
abatorizate… fabricile de mezeluri și preparate din
carne au fost solicitate la maximum fiind nevoite să-și
mărească permanent capacitatea… prosperitate maximă!
Prin Decret Unic, Primărial, Biserica veche a
fost declarată muzeu. Au răsărit patru catedrale. Popii
bătrâni au fost detașați în Brătianca unde oamenii mai și
mureau. Era prevăzut în Decret ca cei care vor muri de
fericire, sau din cauze necunoscute, să fie zidiți întru
trăinicia zidurilor… știa legenda ce știa… În Conțești,
de când cu fericirea, nu mai voia nimeni să moară… se
puseseră lacăte la cimitir să nu cumva, să iasă morții să
mai ia pe careva… era nevoie de toți… și încă de mai
mulți… femeile nășteau la foc automat… s-au adus
popi, potropopi, epitropi… până când unul mai popos
decât toți s-a proclamat… Preafericit! Un frate al lui, tot
popă, a găsit de cuviință că trebuie și un Papă având în
vedere populația diversă… în consecință adventiștii,
penticostalii, greco catolicii, protestanții, musulmanii,
hindușii, budiștii și… și multe alte alea… au venit la
147
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Primarul-Președinte să ia aprobări de ființare și de liberă
practică… în Sala de Consiliu, Petra a lu Stan a lu
Buciman alde Strănutu ducea toate tratativele, Sița
Pistrița făcea procesele verbale și aducea cu brațul acte
internaționalizate, mondializate, la semnat. Multe reli-
gii. Dacă s-ar face una singură? Chiar așa! Decret!...
Marin a lu Clâțu, alde Clăpăcitu, Primarul-Președinte, a
chemat toți reprezentanții credincioșilor și cu autoritatea
conferită de funcții, le-a expus planul său religios. O să
fie un dumnezeu Local. Un Dumnezeu care știe locurile,
obiceiurile, nevoile și… păcatele oamenilor. Cine vine
trebuie să i se închine… dacă nu din credință, măcar din
respect! O să se facă toate bisericile cu turle cubice și
vor fi obligatoriu cu fața spre sud… să nu se mai muce-
găiască… lumânările vor fi electrice, tămâia va fi înlo-
cuită cu bețișoare chinezești… sfinții și îngerii nu vor fi
nici albi, nici negri, nici galbeni, nici grași nici slabi…
vor fi invizibili, așa cum sunt ei… bilbliile se vor con-
topi sau dacă nu se poate… se vor desființa!... Se va
face o altă Biblie, Nouă, în care Moise, Iisus, Dumnezeu
și Sfântul duh se vor întrupa în Marin a lu Clâțu alde
Clăpăcitu… lumea se va închina cu patru dește! Sfânta
Fecioară va fi baba Gherghina, mama Primarului care-l
făcuse pe Marin cu Sfântul-Duh, jucându-se prin...
Flori! În vechea biblie erau prea multe povești, de aici și
atâția necredincioși… cum să învețe oamenii atâtea
alea... cu nume întortocheate?… oricum, muriseră toți!
ce mai… morții cu morții, viii cu viii!
Decret de Mare Importanță! Steagul Republi-
cii Sud să existe! și să fluture zi și noapte! pe toate
casele, instituțiile, fabricile, mașinile și în cocardele
agățate fiecărui cetățean sau vizitator pe timpul șederii!
Marin se simțea epuizat. Mai angajase prin concurs
patru secretare tailandeze, asistente de manager, pe care
le rânduia cu dragoste… le educa zi și noapte cu toate
forțele… le sprijinea în carieră vorbindu-le graseiat cu
particularitățile specifice ale arhaismelor locale promo-
vate și în actele oficiale pentru a putea fi semnate în
Limba Locală, de EL… Unicul… Domnul Doctor
Președinte-Primar, Marin a lu Clâțu alde Clăpăcitu!
Presa Mondială vuia! Agențiile de știri obosiseră de
atâtea Breaking-Newsuri…
Un Mare Fost jurnalist la Scânteia Tineretului,
Victoriannus Athanatos, venea cu mașina de lux a
celebrului, acum, cotidian, - mai tare decât Le Monde și
Le Figaro la un loc, vestitul și dărâmătorul de firme și
instituții, de guverne și alianțe politice și militare, de
persoane, personalități și personaje, ghimpe în somnul
de frumusețe al găinilor negre, pestrițe, roșii și albe…
ziditorul de lume heteroclită, nouă, expolozivul și
implozivul, expansivul, novativul… - Evenimentul
Zilei!... Lumea ființa doar pentru că acest ziar veghea la
liniștea ei… cu armata lui de jurnaliști și reporteri
celebri, năimiți pe măsură, - „foarte celebri și foarte
năimiți” - precum vârful de lance inspirațională, Victo-
riannus Athanatos… care era Șeful-Șefilor, Abilitat
World Press cu Promovarea Celebrităților și Autentifi-
carea Recordurilor Masculine, Femenine și Transexua-

le… Rurale sau Urbane… Noaptea sau Ziua… Cu sau
Fără Aprobare… Stocator de vești pentru Guinness
Book.
La intrarea pe teritoriul Republicii Sud, Popa-
sul Hefaistoșeanu se lățea peste o zonă mlăștinoasă,
lăcoviște, smârcuri sulfurogene, ochiuri tulburi de apă
rogozite… În fața stabilimentului, din spinarea a două
statui gigantice de bronz… doi măgari, - aproximativ de
zece metri înălțime fiecare, unul de o parte și altul de
partea cealaltă a șoselei -, țineau în spate, aruncată peste
șosea, în semn de graniță cum era… o mare arcadă cu
înscrisuri, în șapte-opt din limbile locale, care gâlgâiau
în babilonul rudimentar. Raiul paludismului era ornat cu
berze, stârci albi și cenușii… cârduri de rațe și gâște…
dar și cu turme de porci mistrețiți, moștenitori ai stră-
stră-strămoșilor lor în care se ascunseseră înfricoșați
diavolii! Cu obiceiuri grohăitoare, stră-stră-străurmașii
își așteptau râmând… rândul la grătar… întru pedepsi-
rea necuraților! Se asigura la vedere imaginea jertfelni-
cului de ispășire… purificarea prin foc, pârlirea, au-
topsierea cu amănuntul și frigerea… evitându-se arderea
de tot… Bunăstarea invita vizitatorii să primească
ofrandele ritualice la mese pantagruelice… prin mirosul
de fleici grase cu seu berbecos încins, frecat pe grătar…
fumul sacrificării pleca peste dealul Frumoasei, ca peste
muntele Ararat… și Dumnezeu râdea până seara!...
Limuzina a oprit cu stil de mare vedetă în
parcarea verde, fără parcagiu, lăsând să se vadă ieșirea
la lumină a siluetei cu nas subțire, de diplomat grec,
plăsmuit de Fidias, care stătuse sechestrat după geamu-
rile fumurii… inconfundabilul urcat în pantofii cu scârț,
lustruiți, cu toc italian și cioc de rață leșească… Cuceri-
torul de suflete nubile, Victoriannus Athanatos! Idolul
femeilor gravide, vindecătorul de patimi juvenile trecă-
toare, vrăjitorul cu chip angelic dar cu sufletul înrobit de
șerpoaica fertilă a păcatului… satirul în trup și chip de
Zburător… Marele Victoriannus… „in person”, călca
sigur pământul virgin sfințit de investitori, cu dreptul
celui ce știe că este întregitorul ideii de mai bine! Con-
deiul lui fericea cititorii Ziarului… El fericea femeile pe
unde trecea… cu vorbe meșteșugite, cu promisiuni rupte
din raiul darnic al iluziilor prospere… din amorul pe
furate… Geniul își intra în rol!...
Terasa hotelului era populată ca în zi de sărbă-
toare, dar nimeni nu observă acel țunami al respirației
de semizeu coborât în mijlocul simplirespiratorilor… La
recepție o blondă cu toți dinții la vedere, cu trăsături
suedeze, i-a urat bun venit cum și clădirea avea pe
frunte un: „Welcome!” nemțit… De unde să știe blonda
că Victoriannus era francofil prin tradiție… și francofon
prin vocație?! El băuse însetat apă din Sena! în zori…
cu două parizience flotante… spaima paturilor… și a
taluzurilor… dar nu se conformase bunei tradiții dacice
de a lua o piatră în gură înainte să intre în hotelul palu-
dic de opt stele, în spatele căruia se adunase o colină
înaltă ca o piramidă conică care-l strivea pe Keops…
tainică precum muntele sacrificiului Moria… pe care sta
încă înarmat cu un cuțit lung, nehotărât dar amenințător
148
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
asupra fiului său Isac… bătrânul Abraham!… muntele
ridicat numai din pietrele scuipate de noii veniți se
înălțase cu celeritate… acum făcea umbră turnului
hotelului… Spiritul Muntelui era agitat… un afront? era
vizibilă greșeala! Ghinion sec. Ghinion de ziarist cele-
bru!
– Mademoiselle… sunt Ziarist… de la E
punct, V punct, Z punct… și doresc să mă cazez aici
pentru trei nopți și, mai vedem… Aș dori ceva, „Lux”!
cu „L” mare vă rog!...
– Da. În Pavilionul Roșu… cu all inclusive…
privirea ei de suedeză în concediu a avut darul să-l
provoace… sânii incitanți se uitau și ei curioși de după
decolteul generos… ecusonul era formal… aproape
nebăgat în seamă… dar începea cu „Doctor de Protocol
Filica Fănica Floarea Fleașcă!…”
– Ceva cu servicii exclusive aș dori… tailan-
dezii au „tailandeze”… aici ce-aș putea admira? ceva
exotic… care să meargă cu trufe de pădure, de Dună-
re… sau de …mlaștină… adică niște picioare lungi care
să plimbe doi sâni sălbatici cu rouă de seară, un abdo-
men plat și o zonă fierbinte… cu igienizare completă…
– La bară, sau la pat?! cu… sau fără partener?
Permanent, sau episodic?
– La pat… permanent… fără animator, și…
vreau două începând cu orele 16.oo! clar? poți veni și tu
după program… te vei alege cu o poză șic în EVZ…
Parcarea din fața primăriei era plină. Un par-
cagiu în uniformă de general de Geniu și-a scuturat
eghilleții salutând Mercedesul cu geamuri fumurii…
enigmaticii ochelari de soare ai mașinii cu număr de
Capitală, și cu permis de liberă trecere, impuneau pre-
cauție și un maxim respect… Șoferul a coborât și,
conform uzanțelor, a deschis protocolar ușa personajului
prețios, Victoriannus! acesta l-a abordat frontal pe
generalul purtător de ecuson cu înscrisul de „Doctor în
Parcare Gogu Gheorghe a lu Ghiță alde Ghergheață”…
avea și poză în capul gol!
– Doresc să merg la primar! Acum!... Mă gră-
besc „dom’le… doctor”…
– Se poate… da nu se poate!
– Și cum se poate, ca să se poată?... zise bă-
gând sugestiv mâna în buzunarul de la piept hainei.
– Păi cu aprobarea Doamnei Profesor Doctor
Docent Petra a lu Stan a lu Buciman aldă Strănutu…
treceți mai întâi pe la Cabinetul dânsei și dacă dânsa
consideră că este cazul… o să vă programeze la Unicul,
Honoris Causa, Domnul Doctor, Președinte-Primar
Marin a lu Clâțu alde Clăpăcitu…
– Doamna Petra… în ce domeniu și-a luat
doctoratul? pare oarecum… așaaa…
– În Comunicare. Este Profesor Doctor Docent
în Comunicare și Arta Cauzală… dar pentru a fi primit
la dânsa, treceți mai întâi pe la Comisia de Drepturi și
Priorități, care se întrunește după ce pleacă delegația
NATO și cea a UE… este mare fierbere și cu instalarea
ambasadelor, în legătură cu locurile cele mai… centrale!
Știți… este un milion de dolari metrul patrat chiria pe

lună… Dar știe Dânsa… este și Ministră de externe…
d-aia zic… o să mai așteptați o săptămână… două
chiar… da, măcar aveți ce vedea… aici e toată lumea
Lumii… toți ne vor… China și Rusia, Iranul, Afganista-
nul… toți!... insistă să facă tratate de neagresiune…
delegațiile lor stau aici de mai bine de trei săptămâni…
ne-au consumat tot orezul și vodka! au dat-o pe sarmale
și RDVeu… d-aia zic… e dă stat!
– Domnu Doctor în Parcare… doamna Pe-
tra… n-are timp liber?
– Vă atrag respectuos atenția că eu sunt : Doc-
tor în Parcare Gogu Gheorghe a lu Ghiță alde Gherghea-
ță… iar Doamna Profesor Doctor Docent în Comunicare
și Arta Cauzală, Petra a lu Stan a lu Buciman, aldă
Strănutu… îmi e superioară… cu respect precizez:
Titlurile și cum ne cheamă… toate, da toate!... e cu
Litere Mari! Rețineți?! Așa e la Noi! Scuzați-mă, dar am
treabă!...
– Dar nu e nimeni… ce treabă…
– Presimt că va veni! Trebuie să elaborez o stra-
tegie adecvată!...
Generalul Doctor… … … a redevenit statuie… parcă
gândea!
Străzile asfaltate păreau linii groase trase cu
tuș de un geometru tipicar. Victoriannus se aștepta să
vadă oameni forfotind, umblând ca oriunde în lume…
cu sau fără treabă. În Republica din Sud oamenii fie
erau invizibili, fie o molimă lucrase cu poftă! Nimic.
Ordine. Liniște. Pustiu. Rai.
Din partea dinspre port se deslușeau zgomote specifi-
ce… porturilor… pescăruși, sirene răgușite care spu-
neau pe limba lor că vin sau pleacă… scurt-lung-scurt-
scurt-lung! totul rămânea pitit după perdeaua pomilor
dintre case. Mercedesul a plecat șovăitor pe una din
șoselele netede și îmbietoare. Ieșind în câmp, Victorian-
nus a avut senzația unei eliberări din cămașa de forță…
vastitatea verde făcea bine ochiului, imaginației și, mai
ales, sufletului. În liniștea însorită, stoluri de ciocârlii
cântăcioase trilureau o simfonie divină… pitpalacii
aplaudau când și când octavele căzute între ei… Pe
marile tarlale lucrau de zor, ca-n desenele animate,
utilaje nemțești, olandeze, italiene, franceze, america-
ne… „iată de unde bunăstarea!” Din loc în loc, umbrare,
corturi cu aer condiționat, automate cu bere, cafea, alte
băuturi… și gustări… cabine de dușuri la margine de
drum… nori artificiali, deasupra fiecărei tarlale, cu
telecomandă senzorială sectorială… drone harnice
survolau silențioase măreția mării verzi și raportau
existența intruziunii unei autovehicul conținător de doi
umanoizi curioși, nedumeriți, care privesc totul ca pe o
fantasmă… Ca trezit din vrajă peisajul s-a schimbat…
Brusc șoseaua asfaltată s-a prefăcut în drum plin de
gropi, având de o parte și de alta mărăcinișuri, ciulini,
scaieți, tărtălaci, cucută… pământ întărit de secetă…
câmp dezolant… o turmă de măgari bătrâni își masau
burțile cu măciuliile date la maxim, la comandă, arătân-
du-și dinții pătrățoși… au dat ora exactă! Era ora patru.
149
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
– Oprește măi maestre. Ne-am minunat destul.
Privește măgarii și oftică-te că nu faci parte din gașca
lor… nu la noi râdeau nemernicii… se masturbau… era
o măgăreață peste drum… Oprește și întoarce că se rupe
mașina, vrei să plecăm pe jos? Hai la hotel…. cel puțin
acolo găsim… oameni! Dacă ți-e dor de „Boema” poți
să pleci… să vii să mă iei peste trei zile. Spune-i lui T.J.
că-mi lipsesc înjurăturile lui… cum și lui, ale mele! Să
aibă grijă de nevasta „noastră” până mă întorc!... Nu
cred că ești atât de dobitoc să-i spui toate astea! Spune-i
ceva care să-l bucure, să-i dea speranțe… și de nevastă
și de reportaj. Clar? Aici va fi foarte greu, ai văzut cum
se pune problema… concurenței? Singur o să mă strecor
mai ușor prin labirintul ăsta demențial.
Hotelul, asemeni unui castel din povești, aș-
tepta leneș, ca un balaur sătul la siestă prelungită, visa
cu ușa deschisă… să i se aducă un transport de Ilene-
Cosânzene pentru așteptătorii Feții-Frumoși neconven-
ționali din depravatele-i intestine. Ruși cu bărbi patriar-
hale și kalașnicoave pe masă lângă pădurea de sticle cu
vodkă dezvirginată; Arabi în albul tradițional cu turbane
albe sau în mătăsuri colorate, cu turbane idem, dotați cu
săbii și pumnale încovoiate de atâtea bătălii prin deșer-
turi; Nemți cu dreapta-n aer, spilcuiți, cu ochi de pește
fiert, scorțoși cu fălcile încleștate… mein herz! mein
gott!!!; Englezii distanți, aroganți la maximum în redin-
gote, sfidând fracul… cu meloane și lulelele reci, gen
Sherlok Holmes… ; Francezii cu horboțele și gesturi
specifice dansatorilor de menuet și gavote, fanfaronarzi
și plini de lumina Ludovicului XIV, și a Ludovicului
Cel Mult Iubit, (le Bien-Aime’) vestit pentru mobilele
sale.. cu umbra Imperialului Napoleon agățată în cuiul
istoriei… Generalii și Mareșalii, în frunte cu Mareșalul
Michel Ney, duce de Elchingen, Prinț de Moskova și
Pair al Franței triumfând prin fumul și flăcările atacuri-
lor sale dezlănțuite… toți visau și își zăngăneau decora-
țiile, și-și fluturau eghileții; Americanii își purtau cu
mândrie trabucele, de captură, cubaneze! și pălăriile de
texani… chinuindu-se să meargă în blugii prea strâmți și
cu ciocatele cu pinteni… mulți americani, de operetă,
așteptând să înceapă spectacolul de… rodeo; Italienii
care deja pustiiseră lacurile, bălțile, mlaștinile încât
poporul batracian ajunsese pe lista UNESCO a rarități-
lor protejate… fabricile locale de macaroane lucrau la
foc continuu și benzi rulante deversau producția direct
în oalele gigantice unde tomatele fierbeau clocotind…
pizzeriile duduiau iar curierii rapizi se încrucișau, ne-
contenit, tamponându-se în graba lor de a se face utili
pofticioșilor; Chinezii cu zâmbetul lor larg, cu plecăciu-
nile lor, pe care europenii le luau drept slugărnicie, cu
pașii lor mărunței… purtau pe dedesubt spiritul lui
Confucius, Lao Zî, Zhuang Zhou… ochii lor înguști nu
se lăsau cercetați… țineau în siguranță secretul medici-
nii naturaliste și al prolificității în progresie geometri-
că!… Tot acest iarmaroc mondializat a amuțit ca la
comandă, și, ochii aceia, atât de diferiți, priveau spre
același om: forma elegantă de viață numită Victorian-
nus! Se privea cu proprii săi ochi… pentru că toți puteau

fi copiii drumurilor sale… se privea cu proprii lui ochi
dinspre posibilele odraslele maturizate anticipat… parcă
avea un deja-vu programat, o reluare din tinerețea
năzbâtioasă plimbată pe strada Crucea de Piatră, privind
clădirea, acum decrepită, care avea pereții îmbibați cu
povești de dragoste plătite cu mărunțiș… dragostea
răstignită a disperării… dragostea rănii pentru o altă
rană… plăcerea la suta de grame… blenoragii rebele…
povești neterminate... ofițeri cu pistolul la tâm-
plă…patimi ce se voiau înecate în fluidele sterile ale
curtezanelor sterpe… parcă privea prin cei adunați la
Babilonul ocazionat de comuniunea ad-hochiană și se
simțea topit de măreția plăcerii… se mișcase pe dinlăun-
tru șarpele puterii stăpânitoare… Delimitarea Eu-lui de
lumea exterioară devenise incertă… se externalizaseră
unele percepții, - gânduri, sentimente -, și reveneau
străine, degringolate cu tendința negării originii… Eul
se altera iar limitele lui deveneau inconstante…
– Ave Victoriannus! moriturii te salutant! se
simțea cotropit de propria victorie, emoția degaja o
căldură de vulcan ce da semne de erupție… trebuia să
spună ceva pe măsura situației speciale. Observă că pe
pereți erau puse postere cu portretul lui, din urmă cu
zece ani, pe care se lăfăia urarea Welcome home! Inima
i s-a potolit, a revenit la pulsul normal al ziaristului-
crocodil, la 40 de bătăi pe minut… oxigenul necesar
rațiunii s-a lăsat absorbit prin hilurile conectate la bran-
hiile obrajilor rămași impasibili așa cum stă bine marilor
personalități. Știa lecția. Cine vorbește mult spune și
prostii… trebuia ceva scurt… ceva de substanță și de
efect… bine ar fi fost să le fi cunoscut slăbiciunile… dar
nu cumva ele erau afișate? Privirea lui tăcea numărând
pașii rămași până la cer…
- V-a ispitit un diavol? Vă iartă un om!... Vă
împrumut cu norocul meu… Amin! Generozitate.
Colocvialitate. Clinchete generalizate. Solouri răzlețe…
Coruri răgușite. Gălăgie!... O pereche de iepurașe… cu
picioare luuungi… lungi și goale, de alergărețe rasate pe
meridianele amorului liber, cu codițe semețite și urechi-
ușe antenoase… - Dinescu le-ar fi numit „icoane cu
picioare lungi!…” - l-au încadrat conducându-l la o
masă aproape de Orchestra Lăutărească Simfonică
Locală, „Arcușul”, în al cărei repertoriu erau incluse
toate melodiile posibile din reprtoriul internațonal…
coveruri… muzici tribale… gipsi, solicitatele și solici-
tantele manele!... un aspirator „Taifun” trecea grăbit și
umplea două-trei tomberoane, standard, cu dolari în
hârtii de 100 dollars sau echivalent, bacnote locale de 10
Marrins!... în fața cărora Rubla se înclina cu mare
deferență, Lirele și Francii făceu temenele cu respect…
one Marrin, împreună cu one Yuan, tocmai înghesuiau
într-un colț mai umbros o zăpăcită de Marcă… care în
graba ei de a ceda, se devalorizase la prima atingere…
Victoriannus privea toate acestea cu înțelegerea omului
superior… deja Articolul Celebru prindea contur…
Can-Can-ul ritmuia pasiunile, aducea speranțe și… mai
ales iluzii alunecoase în, și printre, depravații de servi-
ciu chemați matern de viciile internaționalizate, unde
150
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
termenii nu trebuiau studiați, traduși, adaptați, omolo-
gați… ci doar tranzacționați negustorește între păcătoși
și păcătoase prin intermediul codoșilor de lux care taxau
deopotrivă, cu aceleași tarife, plăcerile dar și dezamăgi-
rile… Cassa avea doar cărți câștigătoare!... Orgia gene-
rală se fragmenta, dar, arareori se mărunțea până la
perechi… omul rămânea și în dragoste o ființă socială,
și… sociabilă… regnul inferior nu-și retrăsese toate
instinctele… reflexele jubilau! Marea Pace, între nații,
se plămădea din ADNeuri tari!
Victoriannus, un mare timid, își ascundea
slăbiciunea bravând!… experimenta pe viu metodele
elevate ale evantaiului cuprinderii în domeniul socialu-
lui… pentru el amorul încorona existența! Gregaritatea
amoroasă? împreunarea fără prejudecăți? defineau
relația umană, era apogeul frumosului… natura! Păca-
tul? doar o barieră socială artificială...
Lumina roșie făcea corpurile să pară ireale.
Trei trupuri de naiade unduioase pline de șoapte sexoa-
se, de multe ori neinteligibile, cu nurii dați la maximum,
îl ispiteau cu sex-apealul din dotare la cel mai profesio-
nal mod… Masculul feroce din el le devora cu privirea,
le gratula cu un zâmbet reflex, tremurat… arareori le
atingea ușor, ca o adiere… cu reținere, extaz și dezerta-
re… peisajul se lărgea cu ajutorul imaginației care
comanda noi și noi desfătări… biciul de catifea drapa în
surdină și făcea deliciul artei amorale!
Soarele a pătruns intempestiv în raiul iadului
dând la o parte decorul butaforic și dezvelind până la
real personajele… Victoriannus se simțea teleportat în
mijlocul unui coșmar.. Un interior primitiv… o laviță și
două scaune joase, cu câte trei picioare, păreau fixate de
rogojina tocită… pe care el, gol complet, întins, mângâ-
ia trei brunete țigănatice, reprezentante a trei generații…
universul făcuse implozie!
– Unde sunt?! Ce caut aici? privea disperat
după hainele pierdute…
– Ești acasă gagiule, frumosule… mincinosule
șî vrăjâtorule!... ne-ai promis o viață dă iubire… numai
noi șî raiu… păi aici e… niminea nu face dragoste ca
rudăresili…
– Și Marin a lu Clâțu? Primarul-Președinte…
unde este… este real? eram la Hotel, ce caut aici, cum
m-ați adus aici?
- Păi… gândul tău te-a adus în fugă… era să
ne dărâmi ușa… cât e Marinică acasă, toată lumea vede
ce vrea… doar ce vrea Iel, Marinică, să arate… când
pleacă, cum a plecat acuma la București, își ia cu Iel șî
puterea… că să ține dăpă Iel, ca cățelu… unde este Iel
acolo să mută șî frumușațili închipuirii… e dăruit… e
vrăjât, a băut apă dân lacul Rudarilor la miez dă noapte
cu lună plină, când umblă strigili… atunci ori… ori!
…păi altfel cum?! Da ce nu-ți convine, ăăăă? că t-am
omenit, t-am iubit pă rând șî cu migală… că miroși
frumos cocoșălule! Las’că să-ntoarce Marinică… noi îi
facem dăscântice dă viață lungă… Dumnezău să-l
țână!...

– Și „suedezele”… cum de s-au evaporat?!
Vreau să merg la Doamna Petra… Profesor Doctor
Docent în Comunicare și Arta Cauzală…. adică nu!...
mai întâi la Comisia de Drepturi și Priorități să mă
înscriu, că timpul trece… eu trebuie să scriu despre…
– Ce e aia „timpu trece”? dă când e Marinică
Premare nu să mișcă timpu’… n-a mai murit niminea…
e Trumesu dă Sus… cică să pregătește să învie toți
morții dân cimitir, da mai întii să vază cum îi cazează,
că e vechi cimitiru’… ieu te văz om cetit… știi că să
iczistră Dumnezău, nu?!
– Tu vorbești serios sau mă iei de prost?! Cum
dracu să faci oameni din putreziciunile alea? Ori aici
sunteți toți demenți, ori eu am un coșmar și nu știu cum
să mă trezesc… vreau la Comisia…
– Nu să iczistră nicio Comiție, nimica… Ma-
rin, Petra șî cu Sița… atâta… restu’ Dumnezău! Iel pune
toate alea la locu lor… uite, pă tine t-a pus la locu
potrivit amorelule...
– Dați-mi hainele că plec! Gata cu aiureala
asta, ajunge! Victoriannus gesticula, defilând gol, cău-
tându-și hainele în admirația totală a pofticioaselor
rudărese care-l sorbeau din priviri, îl și mângâiau din
mers ca pe un sfânt… cu supunere, cu evlavie...
– Eeeee! păi nu e așa vânosule șî amorosule…
t-oi fi săturat tu bogatule, da’ noi nu! s’tem abia la
început cu poftili… hai fa să-l dăscântăm… ia stăi tu
colea, că nu pleci până când nu lași acileașa câțiva
puradei să samene cu tine… dăștepți șî fromoși! hai că
mai aducem nește rudărese… că sântem neam mare…
pregătește-ți daravela că ai dă cioplit! O să ne pome-
nești… ia nește fiertură… să tă pomenim șî noi, tot
neamu’!...
– Auziți, da voi n-aveți bărbați?... țiganii
voștri ce au? sau n-au…
– Țâganii e oameni dă afaceri. Mai pân străi-
nătățuri… mai pân pușcării… da noi tre’să facem copii
dăpă obicei, să ni să bucure sufletili… mai ales dă
cân’cu Marinică… ni s-a luminat dînaintea! nici cân’
fumam cânipă nu erea așa bine! Marinică e Dumnezău
Viu! Hai! ia dă bea dăscântătura… toată, toată!… mai
încolo o să mănânci scoici șî raci pă săturate… face bine
la dragoste… vei fi harmasariu’ nostru… doar atâta
tre’să faci! Rudăreasa cea mai tânără îl îmbia, apleca-
tă… își plimba sfârcurile bonțate atingându-i ușor gura
întredeschisă… toată mirosea a iarbă, a rogoz, a dragos-
te și a uitare de sine…
Marincă se apropia de casă… radiația lui divi-
nă se propaga… și lucrurile intrau în normal. După
câteva evadări în necunoscut, Victorianus s-a trezit gol
pușcă în mijlocul unui pat imens, șifonat la maximum…
sfinte-mirosurile izvorâte de la subsuorile Domnului se
înstăpâniseră dominatoare… cu arome de mosc și
lămâiță, micșunele și trifoi cosit, bețișoare chinezești și
briză de mare spumată… alături, căzute la datorie,
”suedezele” invitau la amorul matinal în poziții incitan-
te… diferite… chemătoare fertilitatea era un dar de
nerefuzat… ficțiune sau realitate?! Chiar vis de-ar fi
151
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
fost, și tot merita trăit cu maximă intensitate… Un
reportaj unic despre trăiri unice… T.J. va face pauză de
un fum de țigară pentru a zâmbi în colțul gurii lui spur-
cate, conform obiceiului… odată pe an! asta va însemna
și o primă specială cu care să achite nota de plată la
Boema într-o seară de sâmbătă… o sâmbătă de sfântu-
așteaptă… Marele Victoriannus A. se gândea să ceară
cetățenie… sau chiar azil politic dacă altfel nu se putea!
De jurnaliști, de oameni ai vorbelor, este mereu nevo-
ie… un consilier, un purtător de cuvânt… de ce nu?
Meșteșugul vorbelor întrece orice alt meșteșug. Nume-
rele sunt cărămizi, vorbele sunt liantul. La primărie
locurile ar putea fi ocupate, dar la Cabinetul Doamnei
Petra… sau chiar la al dactilografei Sița… nici Parcagiu
nu era rău! Pe când pe altarul ziarului, pentru o seară la
Boema… lua în cur, un an întreg de șuturi cu bombe-
ul… și câte priviri ucigătoare… T. J. era un monstru
creat pentru funcția de șef… să rămână singur… așa!...
să se alerge prin birou și să-și dea singur șuturi în turul
lustruit al pantalonilor locuiți de Păroșenia Sa… Cur-
Șef!
Muzica spațială pătrundea vaporoasă pe holuri
parcă venită din altă lume… era caldă, liniștitoare,
mângâietoare, menită să readucă treptat sufletele, pleca-
te în țara viselor, la locul păcatului neimpozitat…
Victoriannus redevenise omul de lume, omul
de succes, omul etalon… arbitter elegantiarum… pre-
cum Gaius Petronius la curtea lui Nero! Urmele nopții
se închideau fără semne în acest matinal Dorian Gray.
Gladiatorul condeier avea în față o lume de cucerit!
Palatul Prezidențial, - ca toate bisericile, clădi-
rile, casele -, avea fața spre sud… și era scăldat de
lumina soarelui prietenos. La geamurile și balcoanele
generoase, valurile de flori colorate, strigau simbolul
Drapelului Național și înviorau peisajul chemând la
zâmbete și voie bună… dar oamenii păreau a nu se fi
inventat încă… totul era într-o armonie desăvârșită…
inclusiv fluturii zglobii cu jocul lor de dragoste, ca o
tornadă nebunească… Victoriannus credea că s-a rătăcit
într-n vis profund… „cum să nu fie măcar un portar?!”
nici nu și-a terminat gândul, când un general ceremoni-
os a răsărit ca de când lumea în capul scărilor… „cum
să apere un singur om ditamai Instituția?!” …observă
că de-a lungul fațadei erau din trei în trei metri, Pretori-
enii… soldați din Trupele Speciale echipați de parcă
urma un asediu… Armonia Gândului... atributul Divini-
tății… „…și a zis să se facă și s-a făcut!” Victoriannus
s-a ciupit de mână… da, era real! Ca într-o joacă a
imaginat o scară rulantă de-a lungul aleii, pe scări, până
la intrarea în Palat …și scările, în mișcarea lor, deja,
aruncau reflexe metalice ca o invitație într-o aventură
unde se putea orice, unde nu erau limite în a imagina…
chiar nu erau limite?! Asaltat de uimire a constatat că
era potrivită zicerea „…ai grijă ce-ți dorești!” ! Totuși…
era prea mult!… cum putea realitatea să se rupă brusc…
ca și cum s-ar da pagina unei cărți?… Ca în Alice în
Țara Minunilor! Victoriannus pășea spre scara rulantă
imaginând holul… bonsai cu flori, bonsai de interior,

varietate mare de bonsai… - cu precădere ginseng - și
asparagus, - plante ornamentale -, lămâi înfloriți… iar
pereții populați cu mari personalități ale istoriei, savanți,
oameni de cultură, gânditori și artiști, oameni care au
schimbat soarta lumii, sub fiecare portret cu un înscris
vizibil numele și prenumele… și neapărat cu cifre
mărite, anii în care au fost vii… aproape că nu s-a mai
mirat când intrând în clădire, holul era exact cum presu-
pusese… larg, primitor, cu aerul de grădină botanică a
raiului în care portretele iluștrilor lumii așteptau…
Învierea! Mergea încet inspectând cu satisfacție expozi-
ția propriei imaginații. Din loc în loc, uși masive de
stejar făceau holul mai misterios… cu atât mai mult cu
cât rămâneau cu ostentație, închise. În capătul holului
un spațiu de formă circulară, ca un sens giratoriu, se lăsa
străjuit de trei Portaluri… cel din centru, între doi
Sfincși… cel din stânga, între două Bufnițe… iar cel din
dreapta între doi Atlași… Victorianus a vrut să intre
printre cei doi sfincși, dar s-a lovit cu fruntea de un
perete transparent… pipăia ca într-o pantomimă obsta-
colul-gardian… era clar o barieră! A încercat la portalul
dintre Atlași, același rezultat! A mers, ușor dezamăgit,
descumpănit, spre Bufnițele gemene, gigantice, care se
prefăceau a nu fi observat că erau luate în considerație
ultimele… s-a apropiat, ușa s-a deschis fără zgomot și
un interior primitor a fost lăsat la vedere. Pe un ecran
luminat era configurată o palmă, deasupra scria: AICI!
Victoriannus s-a conformat. După câteva zeci de secun-
de s-a afișat: Intrați la Cabinetul nr. 6! Ușile capitonate
erau într-adevăr numerotate cu cifre romane. Instinctul,
și curiozitatea de ziarist, erau date la maximum. „Sub
orice banalitate se află o semnificație!” suspiciune
profesională… căuta cu privirea camere de luat vederi,
găuri făcute în pereți, în uși, în plafon… nimic! cine
cărase atâta tehnologie aici? …și era o curățenie fără fir
de praf, totul pus în ordine… ori fără oameni, cum să fie
posibil?
Ușa Cabinetului nr. 6 s-a deschis larg, primi-
toare… peretele de fundal era decorat cu picturi suge-
rând progresul societății umane… un lanț fără pauze,
secvențe de timp alăturate cu îndrăzneală… mai mult
schematice decât artistice, sau o artisticitate a la’ Picas-
so, o pictură de atitudine și reprezentativitate gestuală,
cu abundențe coloristice din familia roșu-ocru, conturate
cu negru. Un birou, de o lungime excesivă, era decorat
cu boluri de cristal în care pluteau petale de trandafiri…
fiecare bol cu altă culoare… La distanțe împărțite egal,
pe lungimea biroului trei busturi vii, generoase… de
doamne tinere cu sex-appealul în clocot, cu feromonii
dați la maxim… vâjâind prin spațiu, decorau și umani-
zau interiorul creând o atmosferă de relexare ca o muzi-
că de tango la care domnișoarele urmau să invite...
Surprins, Victoriannus, făcea eforturi de con-
centrare pentru evaluarea frumuseților … îi era greu de
a alege… între Gigliola Cinquietti, Gina Loloobrigida și
Ursula Andress… dar și mai greu de a renunța! „A
alege… înseamnă a renunța la restul!” îi șoptea Goet-
he… desigur, nu acesta era obiectul vizitei, dar circum-
152
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
stanțele veneau să completeze o cazuistică cu perspecti-
ve de suplimentare a scopului în sine… Cum putuse
Atoateziditorul să creeze amatorii de părți dosnice și
solitarii… cum putuse să accepte degenerescența…
până și la Curtea Regală… când avea asemenea frumu-
seți făcute pentru dragoste? De ce să fi dat cu banul și,
mai ales, de ce să fi căzut banul așa!… când putea să
cadă cum voia Creatorul? Făcuse o glumă… dar tot răul
spre bine… se micșora concurența, rămâneau doar cei
cu simțul consumatorilor de frumos… lumea se micșora
pe măsură ce universul se expanda… dilema e gata…
simțurile se degringolează… ochii trebuie să se obișnu-
iască… chiar trebuie?... percepțiile adevărului emoțional
sunt singurele care vor trece depărtarea riscând ca
îndrăgostiții să devină contemplativi… Pentru cine se
consumă frumusețile? …mulți aleargă să-și prindă din
urmă sicriile… mai ales cei care au făcut un pact cu
bătrânețea… majoritatea locuiesc pe o navă hidrografi-
că, albă, și toată viața îi freacă alămurile cu periuța de
dinți… fără grabă… fără pauză… fără speranță…
fără…! Unde este prezentul pierdut? „Aici!” răspund în
cor cele trei întrupări zeiești… Acum zâmbeau cuceritor
Ava Gardner, Monica Bellucci și Sophia Loren… „Noi
suntem prezentul tău! Încearcă să te concentrezi. Stabi-
lizează-ți preferințele! Bine, în locul Avei Garder… uite
Sofia Vegara!... Pofticiosule iei tot Hollywoodul acasă!
Nu-ți căuta vorbele… nu e nevoie… vom comunica
numai cu gândurile, e mai rapid și mai sincer… mai
mereu între gând și vorbă intervine… ipocrizia! Omul
gândește ceva, spune altceva și face cu totul și cu totul
altceva! Să rămânem la gând!” Victoriannus era cu
gândul încolțit… ca un șoarece de trei pisici! Trăia un
atașament nevrotic cu secvențe nereale… ca și cum ar fi
primit o carte poștală de la străurmași… lângă el apăru-
seră încă doi „Victoriannus”… identici până la confu-
zie! Se suprapuneau gândurile, de fapt, era unul în toate
cele trei capete… lucrau simultan… percepuse gândul
celor trei forme de viață, trei grații în vacanță; și ele
identice cu: Gigliola Cinquietti, Sofia Vegara și Gina
Lollobrigida… numai că Gigliola se metamorfoza în
Claudia Cardinale… privirile făceau lucrurile să se
întâmple… Victoriannus constata că are tendința să
atribuie femeilor calitățile pe care el ar fi dorit să le aibe
fiecare… Un drum în doi rezolvă realitatea dintre două
realități! dar în contextul dat mai putea fi valabil? îndo-
ială sau temere, oricum s-ar fi numit avea iz de rahat…
Gigliola/Claudia avea un identificator pe o plăcuță de
bronz scrisă cu pantograful: SIȚA Pestrița Doctor în
Stenodactilografie Mondializată. „Te afli în fața Comi-
siei de Drepturi și Priorități… timpul nu contează;
motivul, da! Articolul pe care vrei să-l scrii va fi redac-
tat de comunicatorul nostru robotic de presă și îl vei lua
fără să schimbi nicio virgulă, îl vei trimite redacției spre
publicare ca articol de fond. Nu-ți face griji va fi de
nivel… senzaționalul este specialitatea noastră!... Scopul
vieții este fericirea. Ea trebuie lăsată să vină la noi…
pentru a facilita relația, tu vei fi în trei exemplare pentru
a te ajuta să percepi toată esența unei trăiri cu înlătura-

rea peliculei protectoare atenuatoare de senzualitate…
vei trece dincolo de iluzii… realitatea va depăși ficțiu-
nea… rămâne doar să-ți recunoști iluzia ca pe un punct
de referință inițial… uite, ateii, - libercugetătorii, aurul
iadului -, își caută independența față de soartă privind-o
ca pe o multitudine de holograme cu creierele legate la
un computer central care transmite realitatea de servi-
ciu… - un punct pe care l-a marcat și Biserica Sciento-
logică -, cu țintă directă pe frumosul care inspiră simțu-
rile și impresionează percepția… eroare sau adevăr? Ce
răspuns dă religia scopului vieții? Simplu. Ne naștem
pentru a-L iubi pe EL! Se scurtează drumul spre fericire.
Se simplifică totul… dispar zbaterile, grijile… în El stă
tot ce ne trebuie, ce căutăm, ce ne definește… Pari cam
vexat! Este necesar să punem bazele unei înțelegeri. Te
solicităm să rămâi atașatul permanent de presă al EVZ,
cu sediul în World Trade Centerul nostru. Ai dreptul să
refuzi sau ai libertatea de a ne fii alături.” Victoriannus,
în postura sa de trei exemplare, normal, privea minunea
din trei puncte… insuficiente însă pentru a realiza
dimensiunea întâmplării. Gândurile ce-i erau transmise
le percepea în tonalități joase, ca un tors molcom de
pisică mulțumită care-și lingușeșete stăpâna… Dacă
formele și numărul doamnelor erau create de puterea
gândului… de ce nu și partea de comunicare… să fie și
aceasta rodul aceleiași stări de părăsire a normalului?
,,Ciudat! gândi Victoriannus, parcă nu erau îndeajuns
dilemele obișnuite… sunt asaltat și de una din lumile
paralele… ce-o mai urma?”
Sița Pistrița Doctor în Stenodactilografie Mondializată
își continua cameleonizările pliindu-se pe imaginația
Celebrului Ziarist cu o viteză care devenea amețitoare...
ca un film dat pe f.f. repede înainte… Cutremur! Urlete
animalice! Cădere în prăpastia fără fund!…
– Victoreeee!!! Confunzi redacția cu hotelul?
Lumea așteaptă s-o informăm! Cu ce?! Cu somnul tău
de frumusețe?! Unde trebuia să fii tu acum? Știi că te
așteaptă nebunii ăia care au declarat Republică o amărâ-
tă de comună… sat, cătun ce dracu o mai fi… dacă mai
întârzii pleacă și primarul cu dactilografa și femeia de
serviciu în Spania la căpșuni, nu mai găsești pe nimeni!
Victore! Pleacă oamenii Victore, noi despre cine dracu
mai scriem?
– T.J. … ce dracu dom’le… țipi de parcă ai
putea opri lumea… ești violent și încă la un mod total
gratuit… parol! Ziaristul e intelectual… nu doarme
niciodată! EL concepe!
- Gratuit zici? dar de indolența ta nu amintești
nimic? tinzi să devii iresponsabil!... atâta ai în cap!
femei, femei, multe femei... și băutură… ce lume fru-
moasă ți-a dat Bunul! Concepi?! Bineeee!
– Boss, tu as raison… atâta tapaj… zău! Într-
un ceas, un ceas și jumate ai articolul de prima pagină…
succes garantat! Hai că vin după aceea să semnez pentru
prima… aia…
– Viiiictooore! Până unde…
– T.J…. nu-mi mai consuma timpul… trebuie
să rezerv și masă la Boema!
153
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Florentina TEACĂ
Totu-i drum și numai drum…
Cinci, poate spre șase sute de oițe se scurg
cuminți, domol după baci. Nu-i cărare, nici drum de
care nu-i, dar moș Barbu știe încotro merge pentru că
de mulți ani trece printre aceste dealuri. Lângă el,
nepotul Ilie.
– Oaia mănâncă din mers, măi copile, că de stă pe loc
îi putrezește copita! Nici norii, nici stelele, nici
oamenii nu-s făcuți să zăbovească, mereu trebuie să
trudească: să facă ploaie, să facă noapte, să facă bine...
Mai pe laturi și în urma oilor vin feciorii lui
Barbu. Patru bărbați cu chimire largi, cu câte-o bâtă
strașnică în mână și cu ochii pe turmă. Mai lungă
bătaie decât bâtele li-s dulăii. Mocăniți: arși pe bot,
coada și câte o ureche scurtate, zgarda cu țepi de gât;
ursuzi cei bătrâni, cu șagă cei tineri. Măgarii – cinci de
toți, merg printre oi, cum e și vorba. Ei duc în spinările
însemnate de Iisus cu cruce, desagii cu de toate: oale,
ceaune, cojoace, făină, slănină și apă. Și altceva...
Și merg, merg de săptămâni. De vreo șase.
Aproape că de la Mare vin, de la Marea cea mare. Au
vărat în Dobrogea. Către sfârșitul lui Răpciune au
trecut Dunărea prin Vadul Oii, au străbătut Bărăganul
și acum lasă Buzăul în urmă privind înspre munți, să
răzbată către Întorsura Buzăului, spre Covasna.
Bătut îi Doamne, bătut, drumul Bărăganului
Nu-i bătut de car cu boi, ci de ciobănaş cu oi,
Căci de-aici pân’ la Focşani, numai turme de ciobani
Căci de-aici pân’ la Ploieşti, numai turme mocăneşti,
Şi-s cu câni d-ăi mustăcioşi și cu ciobănaşi frumoşi
Ciobani cu căciulă neagră ce păzesc o turmă întreagă.
Dumnezeu niciodată nu e la fel: odată dă
ploaie, odată arșiță, odată nea. După o toamnă lungă și
blajină, cu ploaie la vreme, cu iarbă încă bună și cu
locuri de adăpat din loc în loc, iată că acum, prima
dată se vânzolește cerul. E vânăt tot și supărat. Barbu
îl citește îngândurat.
– Măi feciori, o să ningă. O să vină viscol și vreme
mare. Țineți oile aproape! Hai, că vine și seara!
Mai către feciori zice, nu către nepot. Și caută
din ochi un loc de oprire. Către dreapta se închide
dealul cu o pădure de mesteacăn și carpen. Nu-i nici
panta mare, nici locul prea înalt.

– Aici ne oprim! Adunați turma! Puneți-vă roată și
luați câte un cojoc, de pe măgari! Iliuță rămâne cu
mine, voi uitați-vă de oi! Doamne ajută!
Și începe frumos, cu fulgi mari, ușori, limpezi. Ilie
fură câte unul din zbor, scoțînd mâna de sub mițe.
Rămân ceilalți însă; tot mai mulți, tot mai înghesuiți și
mai grei. Oile s-au așezat una-ntr-alta, ciobanii au pus
acoperiș cojocul, dulăii s-au încovrigat și toți așteaptă
întroienirea. Cei mai bătrâni au mai prins-o, tinerii
sunt curioși. Și ninge, ninge potop. Ninge ca-n vremea
de apoi, ca-n Apocalipsă ninge; ninge cu ură. Dâlme
de pământ alb sunt și animelele și oamenii, cotropiți
de troian. Vântul războiește pe afară din greu, urlă,
rupe tot. Tot pe afară, căci sub mormanul lucitor
aproape că se face liniște. Și cald. O căldură
înșelătoare: Ilie a adormit și visează ghiocei, ciobanii
aud cântec de iele, oile simt miros de iarbă crudă.
Ghiulășăl, vătaful turmei, se vede pui, în față cu vălăul
plin de zăr. Lipăie cu zgomot. E cald și bine. Cântă un
cuc.
Cum sunt lupii
Numai bătrânii nu au somn. Barbu stă și cu-
getă cu copilul în brațe, iar Ursa chinuie. E cățeaua cea
bătrână și nu mai are multe de trecut pentru că deja a
trecut destule. Nu doarme, e cam bolnavă, dar păzește
pe toți cu urechile ei năpârlite, cu nasul care o mai
ajută încă. Știe că atunci când straja e subțire, piz-
mașul cutează. Așa de multe a văzut la viața ei încât e
sigură că urmează... Nu chiar știe cât de repede, dar
știe precis cum anume. Așteaptă.
– Vin! Vin, măi ciobanilor! Ham și hauuu!
Ursa leapădă furioasă cojocul de omăt și cu urlet săl-
batic se repede către întuneric. Lupii! Moș Barbu
strânge furios bâta în pumn și lasă cojocul pe copil,
sculându-se repede. Feciorii, buimaci, prind a chiui,
chiar de nu știu încotro e răul. Sar dulăii.
-Ia-l, Ghiulășăl! Rupe-l, Dumane! Uăi, măăă! Lupu’,
băăăăă!
Urmează infernul: prin vălătucii de zăpadă,
oameni și câini se reped către sălbăticiuni. Chelăituri,
șfichiuituri, vorbe grele. Bâte rotind prin aer, colți ce
rup oase, mânie și frică, vălmășeală, behăit. Mai mult
de cinci minute n-au fost, dar nimeni n-ar reuși să
povestească în ore. Dar acum s-a potolit furia. Lupii au
plecat
. – Gata, tată, am scăpat! S-au dus!
– Vasile, Gheorghe, Mihai, Ioane, cercetați
turma! Mai asmuțiți odată câinii. Copile, stai pe loc!
N-a fost așa cum au crezut cei tineri: lupii au fost mai
mulți; doi de către pădure, cu momitul. Alții, mai
mulți, au venit pe viroagă, de dinjos, au rupt șapte oi și
au cărat trei. Tot nu-i rău... Mereu e loc și de mai mult.
– Moșule, uite-o pe Ursa! Horcăie!
Ursa e cu picioarele-n-sus, spintecată pe burtă.
Ruptă toată. Ea, singura, a rămas să se bată cu grosul
154
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
haitei, ceilalți dulăi s-au lăsat ademeniți către pădure.
Oituz are un picior zdrobit, în rest sunt bine.
– Se fac azi-mâine opt ani de când am luat-o
de la unchiul vostru, Ieronim. Strașnică! Săraca, a știut
rânduiala mereu și a făcut câini buni. Uite că și
Dumnezeu o iubește, că o îngroapă singur...
Ninge mereu.
– Moșule, de ce-s așa de răi lupii ăștia?!
– Nu-s așa de răi, nepoate, sunt rele și mai
mari! Sunt dobitoace, caută de mâncare. Nu ară, nu
seamănă, nu le pune nimeni în traistă, ceva trebuie să
mănânce. Răi, cu adevărat, pot fi doar oamenii...
Numai lor le-a fost dat să aibă minte și unii s-au
tâlhărit la belșug, dobitoacele vor doar să se sature.
Oamenii vor și fală.
– Hai să facem un foc!
Cum sunt oamenii
Nici minunile, nici relele nu țin mult. Lumea-i
făcută să fie așezată și bună, de la bun început așa e
lăsată. O mai stricăm, noi, oamenii, dar nu avem chiar
mare putere să facem asta. După ce iarna a dat buzna
cu tot alaiul ei impetuos, toamna i-a spus că-i devreme
încă și, după târguială, a fost iar toamnă. Turma lui
Barbu – că de la „barbă”, „bărbos”, „bărbat” vine
numele acesta, se prea poate – merge iar, cuminte, pe
cărările știute. Vede munții care sunt pe alocuri
oacheși: au și albeață, au și verzeală. Vine vama.
Vama cu Țara Ardealului. Ilie e călare pe un măgar;
rar se urcă, pentru că-i este milă de cărăușii aceștia
blânzi – se urcă doar când nu-l mai țin deloc
picioarele. Răsfoiește o carte. Cam groasă, cu slove
multe, înghesuite. Pe câteva le știe – îi sunt prietene.
Celelalte, pizmașe, se ascund de rostul minții lui.
– La iarnă o să-nvăț să citesc, negreșit! Mi-au
promis și tata și bunicul. Tata poate o să aibă mai mult
de lucru pe afară... Ori poate la biserică să ne învețe?
– Copile, bagă cartea în desagă, îi strigă
unchiul Mihai, nervos.
– Bine, acum! Numai că se mai întorc câteva
pagini cu slove. „Mare mister, mare meșteșug! Cum
poate omul să pună niște semne tăcute să vorbească în
locul lui... Să vorbească atunci când vor alți oameni să
dea drumul vorbelor scrise de el...” gândește Ilie.
O baracă din bârne de brad, lutuită, cu pietriș
în jur; cam zece cătane ar putea găzdui. De lângă ea se
manevrează bariera, meșterită dintr-un brad doborât
din pădure. Era frumos, verde, înalt. Acum scârțâie
când e ridicat sau coborât, scârțâie ca un batrân
urâcios, ce se plânge din te miri ce...
– Stai! Vama!
– Stăm, stăm, că doar n-om fugi...
Moș Barbu scoate din chimir cartea de trecere.
Adjutantul o citește cu luare-aminte ca și când ar
vedea întâia oară așa ceva. Se uită la ciobani, se uită la
turmă, se uită iar la ciobani. Dă din cap că „da”.

– Domnʼ comandir, sunt în regulă valahii! Îi
las?
– Fă-le vama și dă-le drumul! Și zi-le să vină
mai rar, că-i mai bine așa...
– No, bine, câte capete aveți? Le putem
număra, nu de alta...
– Nici șase sute n-avem, dar lăsăm șase oi, să
fie bine. Și-un cârlan, să-l faceți diseară.
– Bine așa. Altceva?
– Altceva nimic. Ce ducem noi de obicei,
pentru trai... A... tot pentru trai, o glajă de rachiu, să ne
știm și altă dată.
– Treceți! Și ați auzit ce a zis domn coman-
dant: mai răruț cu drumurile astea, că nu ni-s pe plac.
– Bine, bine, om vedea noi... Sănatate!
Turma trece, trec și măgarii, trec, cu ei, și
desagii. Bine că au trecut!
– No, hai, oameni buni!
Oamenii și animalele trec pe lângă stâlpul
barierei ridicat. Parcă de spânzurătoare e stâlpul! Cel
mai tare, inima a bătut în copil: nu știa de ce, dar
mereu la vamă și când întâlneau cătane ori poteră, știa
că nu are voie să răsfoiască acele cărți din desagi. Nu a
priceput de ce anume, dar știa sigur că vor rămâne
sigur fără ele dacă sunt descoperite. „Mare putere
trebuie să aibă slovele astea, de trebuiesc ascunse!”
Și duși au fost și se apropiau de casă. „Ce dor
mi-e de mama...”. Nu o mai văzuse de pe vremea
ghioceilor pe care-i visase sub noianul de omăt. Și-o
zugrăvea în gând cosând; mereu cosea câte ceva...
săraca, își stricase și ochii deslușind drumul acului la
lumină de lampă cu gaz, târziu... „Și de frații mei mi-e
dor.” Era al șaselea, cel mai mic. Cei mari deja erau cu
rost, pe la casele lor. „Și de băieții din sat mi-e dor. Și
de Ilenuța, chiar dacă mereu se strâmbă la mine...”.
De-a buzduganele
Satul! Uite-l! Cuibărit ca-ntr-o căldare, cu
case mai mici și mari – cu temelie de piatră, ziduri de
bârne și acoperișuri șindriluite, cu uliți șerpuite, cu
căruțe, cu felurite animale, cu oameni, cu povești. În
lături străjuiesc livezile dealurilor și mai departe brazii
munților. Și mai străjuie o cetate, veche – nimeni nu
mai știe ce crai o fi ridicat-o, dar toți spun că alta mai
de demult nefiind pe acolo, de bună seamă a fost a
celor dintâi ce-au sălășluit locurile Voineștilor
Covasnei. Neștiind cum să numească pe acei strămoși,
oamenii au pus locului numele de Cetatea Zânelor – că
și ele mult dinaintea noastră au trăit.
Cetatea - cel mai iubit loc de Ilie și prietenii
lui: pentru joacă. Mai ales pentru jocul „De-a
buzduganele” – nu se poate un loc mai cu potriveală
decât cetatea de a pune în scenă povestea lui Dan
Buzdugan. Acum ceva ani, moș Barbu îi citise istoria
sa din una din cărțile ascunse în desagii cu care
treceau vama. În carte, istoria nu era prea lungă – pe o
pagină doar era scrisă, dar așa mare căutare a avut
155
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
printre tovarășii de joacă, încât Ilie a povestit-o și
repovestit-o, mereu adăugând, de a ajuns o poveste cu
multe personaje, cu episoade descrise exact, cu largi
descrieri, cât ar fi umplut o carte. Cartea din desagă
spunea că Dan Buzdugan era un căpitan de oaste de-al
lui Mihai Vodă – cu vreo două sute cincizeci de ani
mai demult domnise acesta, cam peste toate locurile
unde trăiau românii. Și, după cum îi zice numele, Dan
era tare priceput în mânuirea buzduganelor – niciodată
nu lupta cu unul singur, mereu avea în ambele mâini
câte unul. Ba, dacă era nevoie, le și arunca către
dușmani. Cărare printre ei făcea în lupte și de aceea
Vodă ținea la el.
– Băieți, noi șase suntem românii. Ne lungim
ascunși după ziduri și păzim. Fiecare să-și țină
buzduganul aproape și să-și pregătească câțiva bulgări
de pământ. Pe toate părțile să ne uităm, să nu pățim că
vedem târziu că au venit. Și, dacă-l putem prinde pe
Matei și să-l legăm cu curpen, chiar că trebuie să
recunoască – nu ca data trecută – că i-am bătut! No,
aveți grijă! Uțule, tu nu te bați deloc, numai lângă
steag stai și dacă răzbat printre noi, îl iei și fugi pe
munte în sus cu el.
– Data trecută am ieșit destul de prost, chiar
dacă i-am cam bătut. N-am luat nici steagul și încă mai
am umărul roșu de trebuie să-l ascund de mama...
Acum schimbăm: urcăm către ziduri prin viroaga cu
brazii uscați. Nu strâmbați din nas: mai bine câteva
zgârieturi decât să ne vină în cap toți bulgării ăia! Și
doar știți că numai pe acolo zidul lipsește și că pe
acolo nu se așteaptă că venim, că-i greu. Da, mă, și eu
vreau să punem mâna pe cetate. După ce le luăm
steagul, facem schimb: să mai fie și ei turcii, iar noi să
stăm să-i așteptăm mâncând corcodușe!
Nici respirația nu se aude, înțelegerile se fac
din ochi. Turcii se strecoară dibaci către cetate. Au
mâinile încleștate pe câte o sabie din brad, pe câte un
arc din alun. Cămeșile cam suferă când dau de
crengile uscate ale brazilor – pielea nu simte nimic,
nu acum, în încordarea asta. Pentru cămeși, caprele
vor fi cele ispășitoare: vor spune acasă că au trebuit să
le scoată de prin spini și cum se mai întâmplă și asta,
n-o să fie chiar toată povestea minciună...
Românașii așteaptă, s-au cam plictisit, se uită
pe cer după nori, toți cu forme mai interesante decât
așteptarea lor.
Și dintr-o dată, cu disperare, cu vacarm crunt
de război din norii blânzi, molcomi și pufoși, cade
potopul, grindina și pieirea!
– Vin turcii! Săriți!
– V-am prins! Steagul, luați steagul!
Se-ncinge lupta: proiectile de pământ și săgeți
zboară prin aer, buzduganele ghiaurilor parează săbiile
păgânilor. Ilie are două, ca Dan Buzdugan. Chiar dacă
nu-s ghintuite și cu țepi ca ale lui, chiar dacă-s din
lemn de salcie ca să fie ușoare și să nu lovească tare,
își fac treaba ca cele din poveste. Ajunge față în față
cu Matei. Dintr-o scurtătură de priviri se-nțeleg: Dan

Buzdugan și Ali Pașa aruncă armele la pământ și se
iau la trântă – iese cu mai puține vânătăi așa.
– Așa, ghiaure, hai la luptă dreaptă! Și dreaptă
și egală a fost trânta până când mai vin doi copii cu
câte o cârpă înfășurată pe cap – cum poartă turcii – și
sar să-și ajute căpetenia.
Uțu nu ajunge departe cu steagul, pentru că
doi îl iau pe sus cu steag cu tot. Se mai aud câteva
zbierete, câteva pocnituri de lemn izbit și cetatea cade,
totul e pierdut.
– Gata! Nu sunteți mai tari, numai că mai
mulți și că ne-ați păcălit. Mâine nu o să vă fie ușor!
Mai vedem noi...
Toți se lasă la pământ și nimeni nu mai e
dușman când încep să râdă unul de altul de cum de
boțiți și cu câte cucuie au ieșit din bătălie.
– Băi, oile!?
Sunt bine, mănâncă. Și caprele-s la frunzele de
salcâm. Doamne... iar prin țepi... Hai să le dăm la apă!
Lumina din carte
Acum iarna e peste tot: pe dealuri, prin sat,
ba, dacă nu faci focul bine, se furișează și în casă. Mai
sunt câteva zile până la hram: se face ziua de Sfântul
Nicolae. Biserica din Voinești, lucind a nouă ce este,
așteaptă să fie sărbătorită – tot satul vine, cei mai mulți
ascultă slujba de afară, pentru că nu-i așa de mare să-i
cuprindă pe toți. Preotul – Din Codreanu, tinerel, școlit
pe la Sibiu, are gânduri mari și bune pentru sat, dar
mai ales pentru viitorul satului. Nici barbă nu prea are,
dar așa bine vorbește și atâtea și-a programat, încât
oamenii se uitau la el ca la un drapel.
-Iubiți credincioși, gata, nu mai lăsăm timpul să
treacă peste noi: de mâine toți copiii din Voinești, la
ceasul zece, să vie la școală, în tinda bisericii, negreșit;
numai în ziua Sfintei Duminici să nu vie! La unu le
dau drumul acasă, să vă ajute la treburi. Cum am zis,
pe luni, miercuri și vineri vin jumătate, ceilalți în
celelalte zile. Să nu care cumva să lipsească: până la
primăvară toți trebuie să citească și să socotească așa,
mai încetișor, mai cu ajutor!
– Apăi, părinte, ne-o fi greu să-i trimitem
mereu... Eu gândesc că or mai aveʼ timp de carte și
iernile ce-or veni...
– Culiță, grăiești cu păcat! Timpul a trecut
demult! Dacă noi românii nu știm a scrie, cine să ne
scrie cărțile, cine să le citească, cine să vorbească
pentru noi, cum să fim noi români?! Puterea noastră
stă în mintea fiecărui copil de-al nostru care va învăța
carte. Ca să fii liber trebuie să știi ce spun cărțile,
trebuie să știi mai multe decât poți vedea, trebuie să
știi ce știu alți oameni, din toată lumea. Mereu
cuvântul scris are putere mare! El dă oamenilor
cunoașterea, îi învață ce e drept!
Și oamenii dau din cap că așa este. Au încredere în
preotul cel tinerel pentru că-l văd că atunci când
vorbește despre copiii lor devine aprig ca o acvilă de
156
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
munte, i se aprind ochii din cap parcă, înalță vocea și
nu lasă treburile să meargă cu de la ele voie.
Douăzeci și șapte de copii, încotoșmănați,
înghesuiți pe băncuțele de lemn din podișorul bisericii,
ascultă cu luare aminte la preot. Părintele Din ar vrea
să râdă de bucurie că au venit atâția, pentru că adunați
cu cei ce fac școala în alte zile, cam sunt toți din sat.
Dar se ține sobru, cum văzuse la profesorii lui de
seminar. Abia când rădăcinile amare ale învățăturii vor
face roadele cele dulci va putea spune tuturor că e
mulțumit.
– Acesta-i „Legendariu pentru clasele întâi
primare” – din el vom învăța. Fiți cu luare aminte
copii, nu pierdeți ce vă zic, ce vă arăt! Care vrea să
zică ceva, ridică o mână sus și după ce-l întreb eu,
numai atunci zice. Acum, mâinile la spate și ascultați:
am cumpărat de dincolo de munte, de la București,
tăblițe pentru fiecare și una mai mare pentru toți. Și
cretă. Veniți de acasă cu câte o cârpă de șters. Tot pe
spatele măgarilor de la oi am adus cărți, multe cărți.
La fiecare zi vom face câte o slovă și tot așa, socoteli.
O să le scriu eu pe tăblia mare și voi le copiați pe ale
voastre. Mai încolo o să scrieți și singuri. În ziua când
treaba merge bine, o să vă spun câte o poveste. Când
nu, o să vă citesc la Sfânta Liturghie de Duminică, să
vă știe satul pe cei ce nu vă aplecați la învățat.
Și uite așa, mai de voie, mai de nevoie, copiii
voineștenilor au deslușit litere, cifre, înțelesuri
școlărești, de în primăvară oamenii erau mândri de
buna tocmeală ce-o începuse preotul-dascăl în sat.
Primăvara, copiii au lăsat școala și au ținut de treburile
ogrăzii, cu părinții lor. Dar fiecare avea, dat acasă, câte
un Legendariu, după care să citească până la iarna ce
vine, când vor începe iar școala.
Șutu
Șaisprezece nepoți avea moș Barbu. Mulți
lăsaseră deja jocurile copilăriei pentru cele cu viața,
dar toți ascultau la lumina unei lumânări de seu în
multe dăți, seara, cum e viața. Bătrânul începea
povestea uitându-se către copii, dar după câteva vorbe
și-o spunea numai lui. Oameni, locuri, întâmplări
vechi coborau în odaie și nici măcar focul din sobă nu
cuteza să se stingă până povestera nu era gata. Nicio
întrebare, niciun foșent – nimeni nu îndrăznea să
desigileze istorisirea întrerupând-o; mereu rămânea
închisă în timpurile trecute, fără vreo legătură cu cele
de acum. Numai ochii se înflăcărau, se încruntau, se
luminau sau se umezeau. Atât.
– Măi copii, ce să vă mai povestesc eu, că le
știți pe toate, doar…
– Pe aia cu berbecul, moșule!
– Hmmm... Da...
Nu cu mult peste doisprezece ani aveam când
m-a dus tata a doua dată, pe toată vara, la oi. Vreo
două săptămâni am stat cu toată turma, cu toți
ciobanii. Nu era chiar rău: mai povesteam, mai

lucram, trecea vremea. Pe Goru eram. Numai că anul
acela a fost cu puțină ploaie. Și a hotărât baciul ăl
bătrân, unchiul Cățui, să despărțim oile de muls de
cârlani: să nu mănânce cârlanii iarba din fața celor
cu lapte. Nu mai mult de 30 erau mieii ăștia, cârlanii.
Și s-a lipit la ei și un berbec. Era bătrân, mare, voinic,
mai mare decât două oi la un loc. Avea nasul strâmb,
așa, coroiat tare. Tot am chemat câinii să vină cu noi,
dar nici măcar mămăliga nu i-a convins – știau ei că
la cârlani nu-i rost de nimic.
Și am plecat eu și cu vărul Mihai cu cârdul mai sus,
către vârful Gorului. Dacă strigam tare ne auzeau cei
de jos, dar de văzut până la noi nu vedeau. Era acolo
o stână veche prin care bătea vântul. Nici țarcul nu
era mai bun – parii mulți putreziseră, erau găuri mari
prin el. Dar cum cârlanii nu aduceau vreun folos
imediat, ciobanii ziceau că încă e prea bine să fie
ținuți acolo. Aveam un săcotei de mălai și câțiva
burdufi de brânză, hainele de pe noi și clopot la
berbec – cam asta. Îl chema Șutu pe berbece, că așa
era.
– Eu mă culc, zice Mihai, rămâi tu de pază.
– Bine, zic eu și am ieșit din stână. M-am
rezemat de un brad de lângă ocolul mieilor și am
ațipit cu bâta în mână. Mare încredere aveam în ea:
era din corn, deja îngălbenită de lustru și îmi era
dragă că era toată dungulițe – vara de di-
nainte,întreagă, am cioplit la ea cu o custură. Știam
că atâta vreme cât o am la îndemână nu trebuie să-mi
fie frică de nimic – așa spuneau toți ciobanii.
Cu nesomnul zilei întregi adunat, cu reazămul bradu-
lui și cu focul licărind tot mai stins, am adormit de-a
binelea. Visam că mâncam struguri acasă, de pe vița
de după cotețul porcilor. Grohăiau mulțumiți mestec-
ând un braț de iarbă aruncat în bătătura cocinii.
Numai că grohăitul mi s-a părut deodată
nefiresc, strugurii mi s-au strepezit în gură și când am
deschis ochii am văzut cu groază doi tăciuni; nu de
foc erau, că focul se stinse
. – Ursul! Din plămâni a pornit strigătul, dar
s-a oprit în gâtlej - mi s-a uscat gura, s-a împietrit.
Genunchii îmi erau moi, bâta îmi părea subțire în
mână. „Ursul” am gândit, fără să pot striga. De la
stânga mea, de lângă brad, s-a ridicat o altă namilă.
„-Ursul!” aș fi vrut să strig, dar iar nu m-am auzit
deloc, măcar șoptind ceva. Frica mă paralizase și
vedeam acum din exterior, ca într-o poveste, ce mi se
întâmpla. Dar măcar vedeam acum clar: era Șutu cel
de lângă mine. Cu capul lui mare, cu botul lui urât s-a
repezit înainte. Ursul întoarse spatele între timp,
plecând cu prada subsoară. De-a berbeleacul s-a dus
când l-a plesnit berbecul, dar nu a scăpat mielul.
Furios, a rânjit câteva clipe către mine și păzitorul
meu și a plecat laș, apoi. Șutu îl măsura din priviri,
dar nu ca să-l atace iar, ca să vadă dacă trebuie sau
nu și el să fugă.
„Am scăpat, Doamne-ți-mulțam! Să-l trezesc
pe Mihai. Sau nu! Mai bine fac focul. O fi fost mare
157
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
cârlanul?” Și până când a dat roua dimineții nu am
mai adormit deloc. La Luceafăr a început să plouă
mărunt. Mi-am pus gluga pe cap. Dârdâiam de frică și
de frig. „Doamne, adu soarele!” După ce s-a luminat,
mai trecându-mi din sperietură, mi-am dat sema că
era doar un pui de vreo doi – trei ani, ursul.
– Cam așa a fost, măi copii! Așa-i ciobănia:
cojoc greu, dar fără el nu faci nimic!
Ilie-Sântilie
– Doamne, mai mare sărbătoare ca Sântilia
nu-i! E vara, în iulie, când turmele-s plecate din sat și
când, fără să mai fie vreodată așa, plecăm de la ele
vreo trei zile, să mergem în sat. E sărbătoarea noastră,
mocănescă! Tot o veseleală și tot o chiuială!
Era la anul 1877, al 23-lea al lui Ilie. De vreo
patru îl tot căutau cătanele să-l ia la oastea crăiască.
Știa că unii feciori din sat au ajuns prin Galiția, alții
prin Tirol, alții prin Voivodina: aiurea, împrăștiați prin
lumea mare. Și-a zis că el NU! Dar dacă nu era luat în
cătănie, în sat s-ar fi zis că are vreun beteșug, că nu-i
citov... Norocul lui era cu cărțile din desagile
măgarilor pe care le știa de când era copil. Citise acolo
despre români – că sunt mulți și că au un cuvânt de
spus în lume, chiar dacă unii-s sub stăpâni ce altă
limbă vorbesc. Mai mult, auzise românește cale de
luni de umblat cu oile, la munte, la deal, la câmpie și
la mare. Cărțile acelea, pe care le treceau munții
ciobanii și într-o parte și în cealaltă, erau de mare folos
românilor ca să afle unii de alții – știa asta de la
părintele din sat, de mic.
– Matei, eu mă duc la armată dincolo! Trec
munții și Dunărea și merg să mă bat cu turcul!
– Bine, măi Ilie, tu crezi că-i joaca noastră
„De-a buzduganele” de când eram mici?, îl lua mereu
peste picior Matei. Numai că și în ochii lui Matei
ardeau aceleași flăcări când venea vorba de acestea.
– Chiar așa fac: merg mâine în sat, îmi iau
rămas bun de la Ilenuța și a doua zi, în zori, dus mi-s!
Din copilărie, la început cu tărie, mai apoi ca o
senzație doar, simțise că are ceva special el, o legătură
specială cu Sântilia. Păi, nu? Cui îi mai spuneau toți,
chiar de nedeie „-Să trăiești, Ilie, la mulți ani!”? Lui!
Cui altuia?! Deci era sărbătoarea lui și se vedea a fi în
mijlocul ei mereu.
Și ce frumos era: se întâlneau cu rudele din
satele din jur, chiar cu unele de peste munți, din
Vrancea; se încingeau jocuri de sărea praful și vuiau
locurile de cântece; se luau flăcăii la trântă ori se
întreceau la ridicat pietre ce numai cu căruța puteau fi
aduse acolo; se făgăduiau dragostele între tineri; se
juca rolul de-a nunta: cu miri, nași, vornic și nuntași
închipuiți. Era și târg: veneau români cu caș și brânză,
cu lână, cu felurite unelte din lemn. Veneau și sașii cu
fierătanii și pălării. Veneau din Regat cu țesături și
mirodenii. Era singura dată în an când copiii mâncau
zaharicale – mare sărbătoare era!
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

– Hai, Ilenuță, să te joc!

– Bine, no... hai! Numai că tu ești plecat mai
mereu...
– Așa mi-e viața, dragă. Dar, uite: mâine
înainte de răsărit merg iar – stau acum mai mult, nu
știu cât; nici nu-ți spun de ce anume, dar să știi că trec
munții. Și-ți promit că după ce m-oi întoarce nu mai
plec: te iau și ne facem stâna noastră!
– Ioi... Bine... Să ai grijă de tine, Liuță, să fii
bine! Hai să jucăm!
Strigăturile umpleau poiana:
M-a făcut mama la stână
Uşurel şi bun de gură.
M-a făcut lângă coşar Nicolae ADAM
Tocmai bun de căluşar. Franța
Mândri-s feciorii la noi
C-au crescut pe lângă oi.
Ş-au crescut pe lângă stână
Pictorul și "nebuna"
Ş-au mâncat brânza cea bună.
Poporul! De fapt clasa muncitoare! În realitate
Și:
o mână de semianalfabeți îndoctrinați fanatic! Ei por-
Pe la noi, pe la mocani,
niseră la luptă pe viață, pe pușcării și pe moarte! Duș-
La trei case, cinci ciobani,
manii răsăreau de peste tot, poporul trebuia educat,
Pe la noi, pe la oieri,
uman, secole de fericire!
La o casă, feciori, trei,
Pictorii erau și ei înrolați! Muncitori doborând
Toţi înalţi şi subţirei,
norme, activiști dându-și viața pentru cauza partidului
Mor fetele după ei.
– subiecte mărețe care-și așteptau cântăreții cu pensu-
Tot așa:
la!
Joacă mândruţa mea bine,
Furduiescu întârziase la apel, el avea un tablou
Şi mă-nvaţă şi pe mine,
cu cer mohorât de fum și de funingine și în prim plan
Că de când eu am plecat,
o siluetă fragilă de efort, dar , era "făcut" peisajul in-
Am uitat şi de jucat,
dustrial prin anii 1940-1941! Și cei care întârziau erau
Am jucat doar lângă stână,
trimiși pe stadioane LA LOZINCI! Partidul avea ne-
Când făceam brânza cea bună.
voie de cuvinte înălțătoare scrise pe pânză de culoarea
Am jucat doar cu măciuca,
luptei proletare-roșu, sau pe cartoane sau, cele mai
Lângă oi doar cu tătuca.
importante, pe foi de placaj, ”Trăiască în veci Partidul
Și către dimineață Ilie urcă muntele, cu o
Muncitoresc Român!”
tufănea de busuioc în sân – ca să-i amintească de Ile-
– Hai, tovarăși, clasa muncitoare
nuța, iar Ilenuța avea pe masă o păpușă din caș făcută -
depășește norme și voi dormiți pe o literă?
făgăduiala de cununie de la Ilie.
Si pictorii care nu prinseseră trenul cu munci-
– Hăi, hăi! Băi, stai așa, că acuʼ pun mâna pe
torul în prim plan trăgeau la lozinci si era o cinste să
tine!
ajungi la placaje!
Cu o mână pe cuțitul din cingătoare și cu ceal-
Nicolae Furduescu străbate acești primi ani la
altă pe busuioc, Ilie sare după un bolovan, scrâșnind
lozinci, are o expoziție din fugă în 1950 si dispare în
din dinți. Numai pentru o clipă scrâșnind, pentru că
anonimat și în moarte, în 1954, la vârsta de 46 ani! Și
imediat s-a pomenit râzând de bucurie, de-i plesneau
pictura? Furduescu are culori vii , atât de pronunțat vii
fălcile râzând: era Matei, venea și el să intre la oastea
de parcă ar fi trecut ploaia și natura s-a colorat proas-
românească.
păt!
– N-ai zis niciodată că o să vii, dar mereu am
Între 1946 , când colonelul din armata ameri-
am știut că așa o să fie! Hai!
cană i-a cumpărat aproape tot ce pictase, aproape! și
Și drum înainte aveau de acum a face românii
1954 , în opt ani, ultimii trei în suferință, el pictează,
noștri, numai drum…
își trăiește colorat viața!
Și dacă astăzi știm de acest artist de excepție, datorăm
Fragment din „Poveste din Voineștii Covasnei”
omagii și recunoștință soției sale Patricia Furduescu!
Ea a bătut la toate porțile de unde porneau aprobările
și a reușit, după 21 de ani, să organizeze o expoziție
itinerantă pornind de la Craiova și după un ocol de opt
orașe să ajungă, în 1975, la București!

158

Am scris atunci despre el, ziceam că doar la
Petrașcu mai găsim aceeași siguranță a desenului,
Furduiescu având și culorile de după ploaie! Și aceas-
tă expoziție itinerantă a fost adăpostită în apartamentul
de la etajul 3 dintr-un bloc de pe Șoseaua Viilor din
București! Bloc vechi, trecut prin cutremurul din
1940! Dar la cel din 1977 s-a despărțit în două și tre-
ceai de o parte în cealaltă peste o scândură-punte!
Expoziția lui Nicolae Furduiescu rămăsese de
o parte, unde se ajungea trecând peste scândura-punte!
Și soția lui, Patricia, a trecut de câteva ori pentru a
salva tablourile din partea care s-a și surpat câteva zile
mai târziu la o replică a cutremurului!
Se oprise tramvaiul 26 și pasagerii au coborât
că era o somnambulă la etajul 3, care tot trecea
dintr-o parte în alta a blocului și scândura se încovoia
la întoarcere, ce Dumnezeu tot cară nebuna aia?
Și Patricia povestește mai târziu: cum, să se
piardă viața lui încă odată?… Că toată tinerețea trecu-
se Oceanul în bagajele colonelului care-i cumpărase în
'46 și expoziția și ce mai avea prin atelier! Și la refor-
mă din '47 cu banii de atelierul mult visat ,pe care îl
cătase mai bine de un an, putea să-si cumpere trei ca-
dre și culori pentru trei tablouri!
Pictorul și "nebuna" sublimă!
Doina ALEXANDRESCU
O după-amiază de vacanţă
Ortigia, Siracusa
Mergeam printr-o lumină albă, orbitoare...
Cerul era albastru, un albastru ceruleum.
Ca în Judecata de Apoi a lui Michelangelo.
Întotdeauna mi s-a părut o culoare ireală.
Întotdeauna am văzut cerul albastru cu o tentă
de lavand...
Şi totuşi, aici, uite-l: exact aşa cum îl pictase
Michelangelo.
Mda, trebuie să vii în Italia ca să vezi culorile în
lumina de aici.
Avea dreptate Tante Liolia...
159
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Şi eu nu înţelegeam cum putea lumina să fie
altfel. Cum să fie lumina altfel?! Stateam ore întregi
uitându-mă la ea fascinată când povestea. Avea o
lumină în ochi care parcă îi schimba vârsta. Se
îndrepta de spate. Se uita in jur descriind cu mâna
dreaptă ca şi când ar fi pictat in tuşe groase, toate
personajele şi peisajele despre care vorbea. Şi vorbea
în română cu un accent destul de greu – se cunoştea că
e rusoaică - şi condimenta cu termeni sau propoziţii în
rusă, în franceză, în engleză, în italiană, traducând
când simţea că nu înţeleg.
Avea dreptate. Lumina e altfel. Căldura e altfel.
Marea miroase altfel...
Căldura se separa în voaluri care se mişcau în
jurul nostru lent când ajungeam în dreptul unei
străduţe care dădea cu ambele capete în mare. Mirosea
a sărat. Ne apropiam de capătul insulei.
Piatra albă de pe case era încinsă şi o simţeai
cum iradiază intens căldura, dacă era în soare...
La umbră era caldă şi dacă o atingeai cu
speranţa că te răcoreşti, simţeai dezamăgirea cum îţi
îngreunează mişcările, de parcă se schimba gravitaţia
în jurul tău...
Lungomare... Briza după-amiezii parcă te lăsa
să respiri mai confortabil.
– Ne intoarecem dupa o cafea?
– Da. Şi ceva de sete...
M-am întors către străduţa cea mai apropiată.
– Mergem pe-aici?
– Da. Ai vreo idee?
– Nu, dar trebuie să găsim ceva.
De-abia intrasem pe străduţă că m-am trezit
apucată de genunchi de două mânuţe.
Mă uit în jos: mă priveau serios doi ochi mari,
negri şi lucioşi ca nişte măsline scoase din ulei. O
feţişoară rotundă, frunte înaltă, bombată, nas cârn,
guriţa întredeschisă, ca şi când aştepta să îmi dea
replica, daca eu aş fi spus ceva. Era aşa de serios si
nemişcat că un moment nu am ştiut ce să fac. Şi m-a
umflat râsul! Un pui mic aşa serios, se ţinea de
piciorul meu şi aştepta – intrigat, de data asta – să zic
ceva sau să fac o mişcare. Râsul meu nu intrase în
calcule, înţelegeam eu...
Nu rezist. Mă aplec şi îl iau în braţe, făcându-i
loc între aparatul de fotografiat şi rucsac.
Nu putea avea mai mult de trei ani. Era un
băieţel brunet, încă cu fălcuţele de bebeluş, cu gene
lungi care îi adumbreau ochii atât de expresivi. Îşi
lipise mânuţele de pieptul cămăşii de pichet. Mă studia
cu atenţie.
– Al cui e?
– Nu ştiu. M-am trezit că am dat peste
el... sau el a dat peste mine. Nu mi-e clar.
Râdeam. Eram cucerită de figura cercetătoare a
copilului care mă acceptase fără ezitare.
Strada era adormită şi pustie. După vreo patru
sau cinci case, se făcea un unghi obtuz care putea să

ascundă o pereche de părinţi îngrijoraţi. Arăt cu
degetul spre unghiul mort şi întreb:
– Mama?
S-a uitat în direcţia indicată şi pe urmă s-a uitat
la mine. A aplecat capul într-o parte şi a zis încet:
– Mama.
– Bine, hai să mergem la mama.
Radu se uita la mine nedumerit.
– Ce faci?!
– Ce sa fac? Hai să o găsim pe mama. Nu pot să
îl las pe Lungomare singur.
Strada de contur a Ortigiei, Lungomare, era
fortificată de pe vremea spaniolilor – sau mult înainte -
şi diferenţa de nivel până la mare era considerabilă.
Nu mi se părea o zonă în care să laşi un pui de trei ani
să se plimbe singur. Mă uit la puşti şi îi spun zâmbind:
– Hai să o găsim pe mama!
– Crezi că ştie româneşte? - întreabă Radu.
– La trei ani nu contează. Precis ne înţelegem.
Radu începe să râdă încetişor.
– Hai, atunci...
Ajungem după ultima casă care ascundea restul
strazii: se făcea un largo cu un restaurant-cafeteria la
parterul şi în curtea unei case elegant restaurate. În
spatele celor trei mese cu umbrele albe aliniate la
faţadă, se vedea o grădină incredibil de verde cu iarbă,
leandrii înfloriţi şi palmieri. Ascunse parcă, alte mese
cu acelaşi fel de umbrele.
– Uite şi cafeaua noastră – îi spun lui Radu.
– Stai să o găsim întâi pe mamă şi pe urmă
vedem ce facem cu cafeaua.
Din restaurant apare un bărbat tânăr, înalt,
brunet, cu ochi albaştri. Cămaşa albă cu papion îl
recomanda ca ospătar al locului. Îl vede pe băieţel în
braţele mele, zâmbeşte şi îi spune:
– Unde ai fugit iar? De ce o superi pe doamna?
Mă priveste cu curiozitate şi mă întreabă:
– Cum de l-aţi luat în braţe? Fuge de oricine.
Mă priveşte cercetător. Vorbiţi italiana?
– Da. Dar cu el am vorbit româneşte şi ne-am
înţeles foarte bine.
– Cum aşa? - nedumerirea din tresărirea
sprâncenelor m-a făcut să îl privesc cu atenţie.
– L-am întrebat dacă încoace o găsim pe mama
şi a spus “mama”, aşa că am venit.
Se încrunta neîncrezător. Ridică puţin bărbia şi
spune parcă special să îl înţeleagă copilul:
– Dar el nu vorbeşte.
Eu zâmbesc. Mă uit la pui, îl pup pe obrăjor şi îi
spun la ureche în româneşte:
– Auzi, zice că nu vorbeşti...
Puştiul zâmbeşte şi întinde picioarele în semn
de “vreau jos”. Îl aşez cu grijă în picioare, îi aranjez
pantalonaşii scurţi bleu-marin şi cămăşuţa albă de
pichet. Pe buzunăraşul de la piept are brodat un
“A” mare, de mână, arcuit elegant, în aceeaşi culoare
cu pantalonii scurţi. Fuge tropăind cu pantofiorii albi
şi dispare în interior.
160
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
– Ado, unde fugi? Ai mulţumit doamnei? Vino
şi cere scuze!
Îi fac un semn cu mâna:
– Nu e cazul. Ne-am înţeles foarte bine. Se
poate bea o cafea la dumneavoastră?
– Cum să nu?! Vă rog, poftiţi!
– În grădină se poate? Arată foarte frumos şi nu
sunt multe gradini aici...
– Desigur. Poftiţi. Să vă aduc două cafele?
– Da, un espresso şi un americano, vă rog.
Mă uit la Radu. Clipeşte a încuviinţare. Îl întreb:
– Care masă îţi place?
– Cea de la care se vede cel mai bine!
Am zâmbit: întotdeauna masa se alegea în
funcţie de ce se putea vedea din locul acela. Masa din
extremă se uita la toate casele din piaţetă şi era în
curentul de aer cu iz de mare care venea dinspre
grădină, ducându-se în continuare printr-o stradelă lată
cât un culoar. Probabil spre malul celălalt. Parfumul
cald de leandri venea spre noi. Ce noroc! Să găseşti o
masă la umbră, într-o gradină şi cu ventilaţie naturală!
– Crezi că mă lasă să pictez aici?
– Nu ştiu. Să-l întreb?
– Stai să bem cafeaua mai întâi.
– Mai vrei şi altceva? Mie mi-e sete. Aş bea o
apă plată cu o felie de lămâie.
– Ca tinerele manechine?
Încep să râd. Îmi aşez aparatul de fotografiat şi
rucsacul pe scaunul de lângă mine. Radu deja se
aşezase după ce făcuse pentru el acelaşi aranjament.
Amândoi ocupam o masă de patru persoane cu
“bagajele”.
– Sunt putin dezorientată, nu ştiu exact unde
suntem.
– E grav?! - clasicul ton ironic...
– Nuuuu... aşa, de curiozitate... Ce mă intrigă
este grădina asta şi senzaţia de confortabil pe care o
am... de parcă am mai fost aici. Lăsând la o parte
palatul baroc de vis-a-vis, care nu-mi spune mare
lucru... Dar, barocăraia e pasiunea ta, aşa că îmi pare
bine că am gasit ceva sa te intereseze într-un eventual
cadru. Mie îmi place terasa de la ultimul nivel, uite ce
fier forjat superb are balustrada.
– Nu se prea potriveşte cu restul. Probabil e o
adăugire ulterioară.
Cafeaua a venit adusă pe o mare tavă ovală,
cândva impecabil argintată, alături de două pahare
mari de cristal faţetat cu apă rece, deja aburite. Toate
sunt aşezate în faţa noastră, cu mişcări elegante şi
măsurate, toată aglomeraţia de porţelanuri, şervete de
damasc şi argintarie patinata, toate piesele care ar face
o servire perfectă pentru o cafea de ora 6 seara...
Fursecuri mici incărcau două farfurii ovale suprapuse,
ţinute laolaltă de o structură metalică graţioasă care se
termina cu un mâner din acelaşi porţelan.
Ne-am uitat unul la celălalt... Unde nimerisem?

E-adevărat, blaturile meselor erau de marmură albă,
dar mobilierul de grădină din fier forjat era vechi,
reparat, vopsit îngrijit. Pernele erau îmbrăcate în huse
albe de pânză matador.
Hm... şi totuşi... Cleştişorul de zahăr aşezat
peste cuburile maronii, linguriţele mici, de moca –
după cum le numea tata, porţelanul alb strălucitor al
ceştilor şi farfuriilor cu margini şi monograme argintii
aproape şterse.
– Am senzaţia că am venit în vizită la rude
îndepărtate, discret scăpătate, care însă ne tratează cu
aceeaşi eleganţă şi atenţie de parcă nimic din epoca de
glorie nu s-a schimbat.
– Şi îţi place! Radu zâmbea urmărindu-mă cu
atenţie cum pun zahărul în ceaşcă şi amestec fără să
ating porţelanul.
– Din Portugalia, de la Guimarães nu am mai
vazut o masă pusă ca în anii '30. Mai ţii minte cuţitul
de unt?
Am izbucnit în râs amândoi. Gazdele puseseră
cuţit de unt lângă untieră şi noi nu mâncaserăm unt
deloc... Ce dezamăgire...
Cafeaua agreabil dar străin parfumată începuse
să îşi facă efectul. În boarea cu miros de mare şi de
leandru parcă începeam să mă simt mai înviorată. M-
am uitat întrebătoare înspre Radu.
– Ei, cum e?
– E foarte bună. Şi fursecurile sunt bune:
pricomigdale.
Am început sa râd:
– Dezmăţ!
– Mhm...
Ospătarul se apropia zâmbind.
– Totul este bine?
– Desigur.
– Mai doriţi ceva?
Dupa o scurtă privire de verificare, răspund:
– Nu. Mulţumim. Poate încă un pahar cu apă?
Se poate cu o felie de lămâie, vă rog?
– Desigur.
Până aici toate bune şi frumoase, mă gândesc...
Chiar suspect de frumoase...
Oare ce cal vor ăştia sa ne fure?! Şi unde-o fi
puiuţul simpatic? Nu mai fuge pe nicăieri?!
Am început să mă foiesc pe scaun şi să cercetez
toate detaliile pieţei şi ale grădinii.
Radu deja scosese caietul de desen şi schiţa cu
mişcări rapide si sigure palatul baroc din faţa noastră.
– Vrei să îl rog să strângă de pe masă, să ai loc
de acuarele?
– În nici un caz. Mă descurc. Ai sa vezi.
Schiţa şi din când în când înclina capul spre
stânga, micşora ochii, privea desenul cu atenţie,
îndrepta capul, verifica cu imaginea din faţă, strângea
puţin din buze şi continua.
Mă fascina să îl văd cum schiţează cu mişcări
rapide şi sigure o imagine pe care eu n-aş fi putut să o
desenez niciodată. Mi se părea întotdeauna o minune.
161
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Şi mă distra şi succesiunea de faciesuri la adresa
rezultatului... Atent, concentrat, critic, iritat, gânditor –
cu privirea întoarsa înăuntru de parcă ar încerca să
caute în amintire un artificiu care să îl ajute... I-aş fi
făcut poze cu fiecare schimbare de dispoziţie dar mi-
era teamă că îl agasez, aşa că după ce m-am mai foit
puţin pe scaun, am deschis “materialele de studiu”;
citeam şi făceam note pe contrapaginile lăsate albe
înadins; încercam să-mi imaginez cum au trăit oamenii
în locul ăsta, ce îi făcea fericiţi, ce ştiau să facă mai
bine, ce îi ţinea în viaţă?
Se terminaseră şi ultimele pahare cu apă. Parcă
aş mai fi băut... parcă tot îmi era sete...
– Tu mai vrei apă?
– Nu. Merci. Mi-a ajuns.
– Eu mai vreau.
– Păi, mai cere!
– Nu-l văd.
– O să vină.
– Ştii ceva? Mă duc să mă spăl pe mâini şi pe
faţă. Cred că o să îl văd înăuntru. Precis nu mai vrei
nimic...
– Deocamdată nu. Pricomigdalele astea au căzut
foarte bine.
Am zâmbit.
– Îmi pare bine că ţi-au plăcut!
M-am ridicat cu grijă să nu ating masa să
zdrăngăn tot aranjamentul şi “să mă compromit”, cum
ar fi zis tata zâmbind... Dragul de el... remarcile lui
semi-acide...
Lumina se mai îndulcise. Umbrele se lungeau.
În restaurant, sala ajungea din stradă până în
grădina din spate. Încăperea nu era rectilinie, avea
nişte jocuri de direcţie, ca şi când ar fi fost 4 camere
succesive, deschise special ca să facă o singură piesă.
Pavimentul era vechi, cu dale uzate pe traseele cele
mai folosite, dar în rest, se vedeau ca noi desenele în
majolică în stil spaniol: cu roşu închis, auriu, albastru
şi alb. Ce-or fi căutând...?! A, da! Aici au fost spaniolii
câteva sute de ani... Au avut timp să îşi aducă şi
lucrurile lor, să se simtă acasă. Mobilierul vechi, vreo
trei garnituri de sufragerie, era expus cu gust şi piesele
erau cu pricepere puse în valoare. Sculpturile,
intarsiile, tapiţeria făcută cu brocard sau mătase de
moda veche, toate restaurate atent. Bufetul şi servanta
fiecăruia erau mobilate cu porţelanuri şi arginarie care
se potrivea cu fiecare epoca si stil. Mesele erau
acoperite toate cu damasc alb, greu. Aveam senzaţia că
umblu prin casa cuiva fără să îi cer voie...
A apărut lînga mine, dintr-o uşă laterală o tânără
subţire, brunetă, cu ochii negri, ochii pe care îi
văzusem mai devreme, parcă... Zâmbea.
– Va rog?
– Baia...
– Desigur, poftiti...
Se mişca fără zgomot, mergând înaintea mea. A
deschis o uşă spre un culoar şi mi-a indicat altă uşă în

dreapta. Pe jos, tot gresie cu majolică dar alb cu
albastru. Siciliană. Pereţii erau vopsiţi albastru lavand
cu ancadramente albe la uşi şi pe contururi. Un discret
parfum de flori de portocal. Şi era răcoare. Ca într-o
casă veche, cu pereţi groşi, unde temperatura nu
variază mult între vara şi iarna din clima siciliană.
– Îmi venea să mai stau in casă. E răcoare. Ar
trebui sa te duci să vezi interiorul restaurantului. E
foarte interesant.
– Mhm...
– Serios. Numai la Cracovia, în cartierul
evreiesc am mai văzut mobilier aranjat aşa. Ne-a dus
Maria la un restaurant într-o casă obişnuită, casă în
care s-a locuit, restaurată exact aşa cum a fost făcută,
unde ne-au servit cu mâncare evreiască. A fost puţin
ciudat, de parcă eram acasă la cineva dar toate
camerele erau aranjate cu mobilier de sufragerie. Aici
lipsesc perdelele grele de macrame şi draperiile de
catifea... altfel... Mă auzi?
– Mhm...
Din nou, se opreşte un moment, înclină capul
spre stânga, micşorează ochii, evaluează rezultatul,
distanţează şi apoi apropie caietul de desen, inspiră
adânc, îl pune pe masă şi ridică privirea spre mine.
– Camere cu sufragerii distincte? Interesantă
abordare. Mă duc să iau apă în păhărelul de acuarele şi
vin. Face doi paşi şi se întoarce spre mine:
– Unde mă duc?
– Din camera în care intri, treci în urmatoarea şi
pe peretele din stânga ai o uşă care se deschide într-un
culoar. Uşa din stânga te intereseaza pe tine. Uită-te şi
la pavimente.
De parcă n-aş fi ştiut că vede toate detaliile şi le
reţine mai bine decât mine...
Pe scaunul lui rămăsese blocul de desen cu
palatul baroc desenat în detaliu, gata să primească
culoarea. Am ridicat din sprâncene şi am oftat. Dacă aş
desena şi eu aşa... Am zâmbit. Ei, lasă, că eu scriu...
M-a umflat râsul. Auzi... eu scriu... Nu mi s-a părut
niciodată că poeziile pe care i le-am scris lui contau la
capitolul “scris”. Da' las' că o să mă apuc eu serios de
scris!!! Oricum fac note de vacanţa... Nu?!
M-am cuibărit mai bine în scaun şi am început
să mă uit în jur. La masa de lângă noi, incomplet
ascunsă de o tufă de leandru cu flori de un roşu
vişiniu, în lipsa mea apăruse o doamnă în vârstă,
subţire, elegantă, îmbracată într-o robe manteau negru
de in, cu gulerul şi reverul ridicate, dublate pe
deasupra de un guler alb de batist. La gât avea un şirag
de perle unic, scurt. Purta o pălărie neagră de pai cu
borul lat. Dacă avea chef, înclina puţin capul şi nu îi
vedeai faţa deloc. Era aşezată în acelaşi fel de scaun în
care stăteam şi eu dar poziţia era dreaptă, elegantă, cu
antebraţele sprijinite de marginea mesei, cu mâinile
îmbracate în mânuşi albe, scurte. În faţa ei, un serviciu
complet de ceai din porţelan argintat pe exterior dar cu
o singura ceaşcă. Ospătarul – acelaşi - îi turna ceaiul
162
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
cu mişcări lente şi exacte, adaugând lapte, zahăr, o
feliuţă transparentă de lămâie.
M-am îndreptat în scaun şi mi-am aranjat
cămaşa albă de in, cam ciufulită după o zi de tropăit
prin Siracuza. Că la pantalonii bleumarin de in, nu mai
aveam ce să le fac. Am strâns genunchii şi am înclinat
gambele în acelaşi sens, am încrucişat gleznele sub
scaun; nu puteam să stau picior peste picior, masa era
prea joasă pentru mine... Am oftat... Să sperăm că nu
arăt ca culeasă de pe gârlă. În fine! Asta e! Sunt în
vacanţă...
Mi-am adus aminte de privirea rece a bunicii:
“Şi acesta este un motiv sa arati debălăzată?”
Desigur, nu termina niciodată fraza dacă era şi
tata de faţă. Se oprea cam la nivelul “motiv”, dar
privirea ei spunea totul foarte amplu, numai dintr-o
discretă strângere a pleoapelor şi două secunde de
imobilitate a pupilelor.
Am scuturat capul ca să alung imaginea.
Am tras cu ochiul să văd ce făcea Doamna in
Negru.
Ridicase ceaşca de ceai şi o ducea la buzele date
cu un roşu vişiniu sorbind fără sunet. Atunci am văzut
că avea manşete albe de batist peste mânecile negre,
manşete închise cu butoni bărbăteşti cu rubin vişiniu
faţetat mare pe rotund.
În momentul următor a întors faţa spre mine şi
m-a fixat cu o privire de un albastru închis.
Prinsă că trăgeam cu ochiul, mi-am luat inima
în dinţi şi i-am susţinut privirea cu o jumătate de
zâmbet, înclinând capul.
A zâmbit şi ea şi a repetat gestul de salut.
Radu se întorcea cu paharelul cu apa. Am
respirat adânc.
– Ce e? Puţin încruntat, puţin circumspect, a
citit din ochi că se întâmplă ceva.
– Nimic, tocmai m-am salutat cu doamna pe
care o spionam discret - credeam eu - şi ea m-a prins.
Zâmbeam vinovată.
– Şi?
– Şi nimic. M-a salutat şi ea şi bine c-ai venit tu
cu apa!
Zâmbea deja:
– Dacă ştiam, aduceam mai multă!
– ?!
Am început sa râdem amândoi. Se împraştiase
momentul...
– Ce faci? Te apuci sa colorezi?
– Da.
Deschisese cutiuţa de acuarele, extrăsese
pensula din etui şi cu o picătură de apă, prepara un test
de gri bej pentru fondul faţadei baroce.
Ţinea caietul de desen cu mâna stângă, cu care
ţinea şi mica cutie de acuarele în al cărei capac
combina culorile. La mică distanţă de masă, pe un

genunchi, picta.
– Vrei să îl rog pe nenea să strângă de pe masă?
– Vrei să ne dea afară?
– ?! Crezi tu?
– Nu ştiu. Zic şi eu...
– Mda, şi nu vrem să aflăm până când nu
termini de colorat. Bineee...
Mă durea spatele. M-am lăsat pe spătarul
scaunului, imaginându-mi ce bine ar fi fost să pot să
mă întind. Am râs încetişor.
– Ce e?
– Mă gândeam să mă întind că mă doare spatele.
– Păi, întinde-te!
– Şi să mă compromit definitiv şi iremediabil în
ochii aristocraţiei locale?!
Mi-a aruncat o privire neîncrezătoare.
– Dar de când îţi pasă?!
– Ei, de când am văzut-o cum stă şi bea ceaiul
pe doamna din direcţia leandrului roşu închis. Şi
singura de altfel... Şi de când am fost serviţi de parcă
am ajuns în vizită la bunica.
– La bunica... bunicaaa.... bunicaaaa... Râdea
încetişor, complice. Mda, nu se face.
– Da. Pfffff!
Ospătarul a venit să ne întrebe dacă mai dorim
ceva. M-am întors catre Radu.
– Mai dorim?
– Mai dorim! Apă!
– Tot cu lămâie?
– Mhm...
– Vă rog, încă două pahare la fel?
– Desigur.
Dă să plece dar Doamna în Negru îi face un
semn discret şi îl deturnează de la traseu. Şuşotesc
ceva. El se întoarce şi se uită către mine. Ea ridică
sprâncenele şi îi indică direcţia către mine cu bărbia.
El se îndreaptă, îşi compune un zâmbet mai amabil
decât cel dinainte şi vine spre mine.
Îmi trece prin cap rapid:”Ce-oi fi făcut?!”
Ospătarul ajunge lângă noi, se înclină către
mine şi spune:
– Dacă vă face plăcere, doamna vă invită la o
ceaşcă de ceai sau de cafea, după cum doriţi, până
termină domnul de pus culoarea...
– ?! - Fac ochii mari. Mă întorc spre Radu.
– Ce zice?
– Că doamna mă invită la ceai până termini tu
de colorat.
Se uită intrigat la ospătar şi apoi la mine. Ridică
dintr-un umăr:
– Păi, du-te dacă vrei. Aşează-te cu faţa spre
mine şi dacă văd că faci o figură disperată, îl trimit să
te aducă înapoi! Sau te salvez! Zâmbea...
– Mh... Bine. Mă duc... Respir adânc. Mă
gândesc: “atenţie, să nu strângi mâna ca mitocanu' că
nu e o întâlnire tovărăşească... asta, numai dacă dă ea
mâna, dacă nu, degetele pe vipuşcă!” Tata, drăguţule,
comentariile tale... Bunica îi răspundea: “urlă Liceul
163
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Militar în tine, dragul mamii...”
Mă ridic de pe scaun şi încerc un mers elegant
în adidaşii mei de vacanţă.
Ajunsă la masa Doamnei în Negru, ospătarul
îmi ţine scaunul să mă aşez. În dreapta ei. Îl văd pe
Radu. E bine. N-a întins mâna, am scăpat. Na! Întinde
mâna şi zice clar şi cu dicţie – am auzit toate
consoanele duble:
– Donna de Reggi!
Îi iau mâna uşurel şi zic şi eu clar şi cu dicţie -
da' ce? eu nu pot?!:
– Alexandra Vereanu!
– Alexandra?!
– Da! Versiunea română la Alessandra.
– Înteleg. Frumos nume.
– Mulţumesc.
Aşteptam. Încercam o faţă relaxată – eram în
vacanţă, nu?! - şi discret surâzătoare. Nu cred că ieşea
mare lucru. Asta e. De ce m-a invitat la ceai?! De ce-oi
fi venit?!?
Se uita la mine cu ochii de un albastru intens, cu
un vag interes şi parcă intrigată...
Na! Ce-am făcut?! De unde interesul?
Ospătarul apare cu o cană de ceai pe farfurioara
de acelasi fel şi cu ceainicul pântecos – evident, baroc!
- cu ceai proaspăt, pe acelaşi fel de tavă demult
argintată, acum - după ani de venerabil serviciu.
Întreabă:
– Lapte? Zahăr? Lămâie?
– Nu! Da, unul! Da! Îl privesc în ochi şi îi
mulţumesc cu o jumătate de zâmbet. Se retrage.
Linguriţa, mai mare, de ceai. Amestec cu grijă
să nu fac scandal.
Mă urmăreşte zâmbind, aşteptând să termin.
Pun linguriţa alături, în farfurioară, gândindu-
mă ce faţă ar fi făcut dacă o scuturam de ceai de
margine... îmi reţin cu greu un zâmbet.
Mă uit la ea.
Coada sprâncenei din stânga i se ridicase uşor:
mă văzuse că gândisem o mişelie...
Aştept sa deschidă conversaţia: vremea, căldura,
de unde suntem – că era clar că suntem turişti – când
am venit, cum ne place, ce-am văzut...
– De câti ani sunteti căsătoriţi?
– ?!
Mă uit la Radu şi-mi aduc aminte de noaptea
când m-a întrebat: “Când vrei să ne căsătorim?”
Probabil că zambesc. Şi îi răspund:
– De treizeci şi trei de ani.
– Şi întotdeauna aţi fost aşa... complici?
– Da.
A facut o mişcare din mână ca şi când ar fi vrut
să acopere mâna mea.
– De foarte multă vreme nu am vazut o astfel de
pereche. Îmi face mare plăcere să vă privesc. Sper că
nu vă supără.
– Nu. Nici nu am observat că ne priviţi.
A zâmbit fin. Curentul dinspre mare se

accentuase. Am dat o şuvită rebelă după ureche. I-am
urmărit mâna în mănuşa alba cum apucă o
pricomigdală şi o duce spre gură. O ronţaia deşi era
mică, atât cât să fie o îmbucătură. A urmat o gură de
ceai. Mi-a făcut semn să iau şi eu un fursec. Am
refuzat mulţumind. Pe masă, lângă un caiet şi un
stilou, avea o poşetă plic neagră. Şi-a scos din poşetă o
tabacheră şi o brichetă de argint. Acelaşi desen. Cu
monogramă D şi A suprapuse. Ţigările erau făcute de
mână, cu filtru şi cu foiţa foarte subţire. Mi-a oferit
tabachera deschisă cu un gest simplu, de parcă
fumasem împreună dintotdeauna... M-am uitat cu
tristeţe...
– Multumesc, m-am lăsat.
– Când?
– De un an... şi-mi pare rău...
–?
– Nu îmi mai face plăcere... Nu mai au acelaşi
parfum... Nu ştiu, lipseşte ceva...
– Înţeleg...
Îşi aprinsese ţigara cu greutate. Când făcea
efort, se vedeau mai pregnant articulaţiile deformate
ale degetelor. Probabil din cauza asta purta mânuşi...
Câţi ani o fi având?
Tragea din ţigară şi dădea drumul fumului pe
nas şi pe gură savurându-l într-un expir uşor. Tutunul
avea un discret parfum de vanilie. Faţa cu osatura fina
şi trăsăturile elegante era estompata de un voal gri
neuniform. Probabil că a fost o frumuseţe fenomenală
în tinereţe – mă gândesc. Sau letală...
Era fardată cu discreţie dar cu meşteşug. Tot ce
era de pus în valoare, frapa: ochii de un albastru închis
neobişnuit, ca ai nou născuţilor înainte să vireze în
căprui, arcadele graţioase pe care sprâncenele albe
erau date cu un creion negru-gri, un rimel la fel care să
coloreze genele... Buzele arcuite desenate cu creion
roşu şi date cu un ruj roşu vişiniu care mergea atât de
bine cu tenul, ochii, rochia... şi un parfum subtil,
floral, pe care nu îl puteam identifica.
Nu că m-aş pricepe grozav la parfumuri, dar
părea cunoscut şi în acelaşi timp de nearticulat...
Fuma în continuare şi scutura ţigara într-o mica
scrumieră de argint cu unic suport, o scrumieră de o
persoană.
Mă fascina. Era ca un roman plin de mistere şi
pasiuni desuete scris între cele două războaie
mondiale, legat în piele de Cordoba de un proprietar
colecţionar şi aşezat într-o bibliotecă cu uşa de sticlă.
Expus dar interzis.
Tăcea... De ce m-o fi invitat la ceai?
– Cum l-ai făcut pe Ado să vorbească?
– ?! Eu... L-am întrebat unde e mama. Şi el a
spus “mama”. Nu l-am făcut să vorbească.
Avea o figura fără expresie, cu o privire
interesată parcă de o curiozitate irelevantă.
Începea să mă irite.
– Nu te enerva. Nu l-a auzit nimeni vorbind
până acum, doar mama lui susţine că vorbeşte. Am
164
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
vrut să ştiu dacă vorbeşte.
– M-aţi întrebat “cum l-am făcut să
vorbească”... S-ar putea să nu vorbească cu oamenii pe
care nu îi place.
– Şi tu ai avut o bunică cu care nu ai vorbit?
– Eram prea mare ca să pretind că nu pot vorbi.
Probabil că nu-i plăcea ce auzea.
– Spui tot timpul ce gândesti?
– Da, e o boală cronică de-a mea... Dacă nu mi-a
trecut până acum, de-acum încolo, slabă speranţă...
Deşi nu spun chiar totul, tot timpul...
– Da, într-adevăr. Dar e bine să spui ce gândesti.
Nu te încarci cu ipocrizia altora. Am văzut că scrii. Şi
el desenează şi pictează. Ce scrii?
– Am început cu poezie. Am trecut la proză
scurtă. Şi m-am lăsat. Când eram mică, visam să mă
fac scriitoare. Dar alţii - care m-au convins - mi-au
schimbat visul. N-a fost rău noul vis. A fost un vis bun
şi generos. Nu am suferit din cauza lui decât când a
trebuit să îl sacrific. Pe urmă m-am înpotmolit în tot
mai multe lucruri pe care trebuia să le fac şi scrisul a
rămas pe altă dată... M-am mai distrat cu
corespondenţa la birou... Pentru cine pricepea şi gusta.
Nu erau mulţi care să merite efortul.
Un tropăit de pantofiori l-a anunţat pe Ado.
Puţin somnoros, cu două dungi de la pernă pe faţă dar
îmbrăcat la fel de corect şi elegant, se apropia fuguţa
de marginea grădinii. Lângă tufa de leandru s-a oprit
brusc. Mă privea cu curiozitate dar şi cu un fel de
îndoială. Şi se uita numai la mine. Parcă nu mai eram
prieteni. Probabil vecinatatea nu îmi făcea bine...
I-am zâmbit. Nici o reacţie... I-am făcut cu
ochiul. A devenit brusc curios. S-a apropiat de mine cu
prudenţă. Am distanţat scaunul de masă şi m-am
aplecat ca să ne putem vedea faţă în faţă.
A întins un deget şi mi-a atins pleoapa care se
închisese singură. Am clipit cu ambii ochi şi a părut
mai liniştit, totul era in ordine. Am întins mâinile cu
palmele în sus înspre el. L-am întrebat în româneşte:
– Vii la mine?
Mă privea gânditor. A întins mânutele şi le-a pus
prudent în palmele mele. Nu era tocmai gestul de “ia-
mă în braţe” dar era un început. M-am aplecat şi l-am
pupat pe antebraţe. Se uita curios la mine. Şi dintr-o
dată, s-a apropiat şi a început să se caţere la mine în
braţe. L-am ajutat să se aşeze. S-a cuibărit şi şi-a lipit
obrazul de pieptul meu. Se uita în sus la mine.
Remarcasem că se aşezase cu spatele la doamna de
lângă mine, dar m-am făcut că nu înţeleg nimic. M-am
lăsat pe spate şi s-a aşezat şi el mai comod cu un
suspin de satisfacţie. Număram. Când am ajuns la
nouă a început să se mişte, s-a ridicat şi a început sa
cerceteze în jur. Nimic nou şi interesant. Atunci l-am
întors încetişor şi i-am arătat butonul cu rubin al
doamnei de lângă mine. Se uita la piatra roşie şi la
mine întrebător.
– Hai să punem un deget pe el. Vrei?
Tentaţia era mare, dar pumnii erau strânşi şi

ascunşi la spate. I-am luat încet un pumnişor şi am
desfăcut arătătorul. Cu arătătorul întins l-am făcut să
atingă piatra rosie. A chicotit încântat. Am ridicat
privirea către Donna. Se uita la el cu uimire si cu o
nesfârşită durere. M-am speriat că o să înceapă să
plângă. I-am dat drumul lui Ado pe jos, l-am luat de
mână şi l-am dus lângă leandrul roşu. I-am arătat
floarea, l-am pus sa o miroase. M-am uitat pe furiş la
Donna, reuşise să îşi revină. Am luat o floare de
leandru şi i-am pus-o în palmă lui Ado, l-am întors
către Donna şi i-am şoptit la ureche în timp ce îi
arătam manşeta:
– Hai sa îi dăm floarea ei. Vezi, se potriveşte la
culoare cu butonul.
De mână cu mine a mers încetişor cu palma
întinsă şi i-a oferit floarea. Statea cu ochii pe floare, nu
se uita în sus. Donna a luat floarea din palma lui şi a
mirosit-o. I-a spus:
– Multumesc.
– Vezi, i-a plăcut. I-ai dat o floare frumoasă.
Acum ce vrei să mai faci?
L-am mângâiat pe cap şi i l-am arătat pe Radu.
– Nu vrei să vezi ce face Radu acolo? Cred că
desenează ceva frumos.
A plecat tropăind, fără să se uite în spate. Când
a ajuns lângă Radu, l-a tras de pantalon şi i-a arătat cu
degetul că vrea să vadă desenul. Radu l-a luat în braţe
şi a continuat să deseneze uitându-se din când în când
înspre noi. Ado era încântat. Îşi muta privirea din caiet
spre noi şi înapoi în caiet.
Am început să număr. Când am ajuns la zece,
Ado a întins picioarele in semn de “dă-mă jos” şi Radu
l-a lăsat să alunece uşor pe iarbă. A început să alerge
spre restaurant. S-a oprit brusc, a ridicat mâna şi mi-a
arătat uşa:
– Mama.
Şi a dispărut.
Donna privea in gol.
– Am pierdut un copil când era de vârsta asta.
Mi s-a strâns stomacul. Doar nu voia să fac
vreun comentariu... Ce-aş fi putut să spun inteligent?
– L-a luat şi l-a dat. Altcuiva. - avea un ton egal
şi neutru de parcă spunea ceva anodin despre vreme.
– Nu am putut să fac nimic. Nu m-a dus
mintea... Şi nu m-a lăsat sufletul... Acum, dacă aş
putea să mă întorc, aş omorâ-o. Fără să clipesc. Acolo.
- a indicat din bărbie spre capătul grădinii dinspre
mare fără să îşi mute privirea din punctul fix din faţa
ei, unde numai ea ştia ce vedea...
– Atunci m-am jurat că nu o să mai iubesc
niciodată pe cineva aşa.
A întors capul încet şi m-a privit cu o faţă
complet lipsită de expresie, ca moartă. A respirat
adânc. Şi a prins din nou viaţă. A zâmbit.
– Sunt o gazdă penibilă. Dar trebuia să îţi explic
de ce se fereşte Ado de mine. L-am evitat întotdeauna.
– Ado? De unde vine...
165
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
– Alessandro. Dar mama lui îl strigă Ado: aşa
spune el că îl cheamă. Am încercat să mă izolez de el.
De frică. Complet iraţional... Ridicol...
– O să revină. L-am făcut curios. Poate o să vină
după buton.
– Crezi?! Ado e ranchiunos... Nu uită.
– Poate îl facem să uite.
– Cum?
– Aveţi un caiet şi un stilou pe masă. Ştiţi să
desenaţi?
– Da.
– Desenaţi-i ceva. Jucăria lui preferată. Rapid,
nu stă mai mult de 10 secunde pe loc... Nu cu mare
detaliu. Îi dati hârtia şi îi spuneţi să se ducă să i-o arate
mamei. Sunt multe lucruri de făcut şi dacă îl
convingeţi să fie atent la ele, o să fie preocupat. N-o să
mai fie atent la altceva.
– Adică la mine... Eşti sigură?
– Nu. Dar orice câştig e mai mare decât nimic.
Acum suntem la zero.
– Ai lucrat în vânzări? Avea o privire curioasă.
– Nu numai... am tras aer în piept, m-am
îndreptat. Mi-a părut bine de cunostinţă. Multumesc
pentru ceai. Felicitări pentru locul superb. - am pus
şervetul de damasc împăturit pe aceleaşi dungi pe care
fusese pliat de la început lânga farfuria cu cana de
ceai. M-am ridicat.
– Mulţumim pentru vizită. Dacă mai staţi in
Siracusa si mai vreţi să faceţi o pauză de o cafea, vă
aşteptăm cu mare plăcere.
– Desigur. Mulţumim. - am apropiat scaunul de
masă.
Ce grabă mă apucase sa scap de ea? In fine, am
venit in vacanţă să stau cu Radu! Asta e!
– Ce-ai păţit? Ce nu-ţi place?
– Nimic. Nu ştiu. Îmi place puiul mic. Şi
grădina. Şi cafeaua. Are o aromă ciudată, ai remarcat?
Zâmbea... Zâmbea a “ce nu spui tu? Că nu spui
- că nu vrei să spui...”
– Ce-ai desenat?
Mi-a întins caietul. O acuarelă: palatul baroc şi
o schiţă: Donna şi cu mine la masă, două siluete
acoperite de umbrela albă şi înconjurate de plante. În
spate, o clădire cilindrică de piatra cu acoperiş conic.
M-am dus lângă el şi m-am aplecat să văd de la acelaşi
nivel. Da, era un turn cilindric destul de mare... Nu îl
remarcasem. Fără ferestre. Nu arăta a campanilă.
Oricum era mult prea mare pentru asa ceva... Avea
diametrul unei abside zdravene de catedrală...
– Ce e asta?
– Nu ştiu. Probabil o parte veche dintr-o
structură care nu mai există. Sau a fost atât de
modificat totul aici încât nu se mai recunoaşte nimic.
Turnul e de piatră tăiată şi fasonată bine. De aici nu
văd nici o deschidere. Poate a fost o depozitare.
– Siloz?
– Nu ştiu.

– Întrebăm!
– Nu întrebăm noi, întrebi tu. Deja râdeam
amândoi de dupa „întrebăm”...
Din nou, o tropăială cunoscută. Ado venise iar
in vizită. Se căţăra la mine in braţe de parcă făcea asta
dintotdeauna. Se uita după desene. I-am pus in faţă
schiţa cu două siluete la masă în grădină. I-am luat din
nou degeţelul arătător şi l-am pus pe desen plimbându-
l între cele două personaje:
– Donna şi Alex!
– A?
– Da, Donna si Alex!
S-a întors să se uite la Donna. Am văzut-o
desenând cu mişcari rapide şi hotărâte în caiet. Ado s-a
întors spre mine şi mi-a arătat cu degetul din nou
silueta Donnei din desen.
– A?
– Donna!
Îşi freca încet mânuţele, îngândurat... S-a lăsat
să alunece jos şi a făcut câţiva paşi spre Donna. S-a
oprit. S-a întors. M-a tras de mână arătându-mi masa
la care fusesem.
– Bine, hai la Donna.
Când am ajuns langă masă, Donna deja îi
întindea o foaie din caiet pe care era desenat un ursuleţ
cam ciufulit şi cu un ochi mai sus şi unul mai jos. Faţa
lui Ado s-a luminat.
– Du-i ursuleţul mamei. Hai!
Ado îi zâmbea cu ochi cu tot. A luat hârtia
delicat, cu doua degeţele, şi a plecat tropăind.
Ne întorceam agale spre apartament. Nu era
departe. Înserarea se lăsa schimbând culorile de pe
străzi. Casele albe ziua acum erau bej-roz. Şi tot
calde...
Mă gândeam cu oarecare durere la cele trei etaje
de urcat pe jos... Dar, dacă vrei terasă la mare...
– Pffffff, toate se plătesc pe lumea asta...
– De ce? Nu vrei să urci?
– Mă duci în braţe? - am zâmbit şăgalnic.
– Nu astăzi. - a zâmbit bonom.
– Bineeee... Da' faci tu salata!
– Şi tu ce faci?
– Pun vinul şi fac îngheţata!
Râdeam amandoi. Nu era nimic de făcut, dar era
o promisiune impresionantă, nu?!
Uşa veche de lemn, restaurata, te lăsa să intri
într-o cameră destul de mare care în alte vremuri avea
intrări spre alte spaţii, acum zidite. Rămânea accesul la
scara cu balustrada de piatră gri, o pietra serena străina
de loc, scară destul de generoasă pentru o soartă mai
bună... Toate zidurile erau albe. Acoperişul de
deasupra era o structură metalică cu sticlă, singurul loc
prin care intra lumina naturală. Acum lumina
amurgului colora totul în portocaliu-gri. Era o fostă
curte interioară, acum acoperită.
Apartamentul pe care îl închiriasem fusese
construit pe acoperişul-terasă al casei, între nişte ziduri
166
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
vechi. Nu puteam să îmi imaginez ce fusese acolo, dar
acum intrai într-o cameră care era şi sufragerie şi
living şi bucătărie, din care puteai să treci în dormitor
şi în baie sau să ieşi pe terasă... Foarte confortabil
pentru două persoane.
Am ieşit pe magnifica terasă cu privire spre
apus peste golf şi spre muntele îndepărtat... o masă
rotundă cu blatul din mozaic în culori vesele: o
ghirlandă de flori şi fructe, două scaune cu braţe cu
perne confortabile sub o umbrelă albă şi două paturi de
soare cu saltele îmbrăcate în huse în dungi alb cu
bleumarin cu o măsuţă între ele. Nici nu era mare
magnifica terasă, dar atmosfera dintre decor şi peisaj
te făcea să vrei să leneveşti vacanţa acolo... Soarele se
topea în apă. Briza dintre cele două maluri te putea
convinge că eşti pe puntea superioară a unui vapor.
Între cer şi ape.
Radu adusese vin alb în două pahare cu picior.
Le pusese pe masă şi depărtase scaunul de masă să mă
pot aşeza comod.
– O altă zi superbă! Merci! Mi-a plăcut
grozav!!! Clinchetul paharelor şi gustul rece-acrişor,
parfumat... Briza proaspătă... Se făcuse noapte...
– Esti obosită?
– Nu prea. De ce? Vrei să mergem la o cină?
– Nu. Avem aici tot ce ne trebuie... Nu?
– Da. E perfect. - m-am aşezat în scaun şi mi-am
întins picioarele cu un suspin de uşurare.
– Cisternino deci... Interesant.
– Da, aşa a zis, că a fost o cisternă mică, aşa -
am făcut un mare arc de cerc cu tot bratul stâng întins
- pentru palatul de vară al Ducelui de Toledo y Ortigia.
Un copil din flori locale al unui Vicerege de Neapole.
O poveste nebună, nu?
– Da. Cam nebună...
– Ca în filmele cu rochii lungi şi cămăşi albe cu
mâneci bufante şi colanţi negri... Îţi dai seama ce
groaznic era să fii bărbat cu picioare nasoale?!
– Da, e ca acum la gagici: ai picioare nasoale,
ghinion major. Nu mai există rochiile lungi cu
crinolină să ascundă tot!
M-am încruntat:
– Bate cineva la uşă?
– Cum sa bată la uşă?! Cine are cheie să treacă
de uşa de jos?
– Proprietarul?
– Nu ştiu, stai să văd.
– Vin şi eu.
Radu deschise uşa larg. Aşa făcea întotdeauna,
ca omul care are încredere în lumea asta...
În prag, proprietarul care respira precipitat, într-
o mână cu o valiză de piele cu cusătură veche şi în
cealaltă mână cu un buchet de flori vişinii de leandru...
– Mă iertaţi, dar am un comision urgent pentru
dumneavoastră. Signora de Reggi a trimis doamnei
valiza şi florile acestea. M-a chemat special şi mi-a dat
instrucţiuni precise. Aveţi şi o scrisoare.
– Poftiţi, nu vreţi să luaţi loc un moment? Un

pahar cu apă? - nu îmi plăcea să îl văd aşa agitat.
– Nu vreau să vă deranjez. - era preocupat şi
părea uşor îngrijorat. Dacă tot am venit până aici, este
totul în ordine? Vă lipseşte ceva?
– E perfect, multumim. Nu avem nicio
problemă!
I-am văzut faţa că se destinde. Şi-a întreptat
umerii şi a zâmbit.
Radu preluase valiza - destul de grea după cum
îi căzuse mâna - şi florile.
– Dacă aveţi nevoie de ceva, să mă sunaţi. Stau
alături, stiţi. Aveţi numărul de telefon pe frigider.
Oricum, mâine după ce plecaţi o să vină fiica mea să
pună ce trebuie în frigider şi să facă curat.
– Desigur, multumim pentru tot. Sunteti foarte
amabil. Curăţenie nu cred că e nevoie.
– Ea ştie ce trebuie. - tonul era împăciuitor dar
categoric. Noapte bună. - a zâmbit multumit şi a
plecat.
– Noapte bună. - am respirat uşurată. Îl
trimisesem acasă relaxat. De ce-o fi fost aşa
îngrijorat?!
Am închis uşa. M-am întors catre Radu.
– Ce e asta?
– Habar n-am. Citeşte scrisoarea şi uită-te în
valiză. Pun eu florile într-un pahar cu apă.
Am desfăcut plicul şi am scos scrisoarea: un
scris de mână îngrijit, cu litere ovalare, în aranjament
în pagina în stil vechi: cu locul, data, cu aliniamente,
paragrafe... Am început să citesc cu voce tare:
“Lungomare del Duque
Ortigia, Siracusa
Septembrie 2, 2015
Stimată Doamnă,
Am văzut că scrieti. Mi-aţi spus că vreţi să
scrieţi. Că e un vis dintotdeauna şi îmi permit să vă
ofer un vast material care să vă stârnească şi să vă
tulbure închipuirea.
Ce aţi fi făcut dacă făceaţi parte din familia
mea?
Cum ne-aţi fi văzut şi cum ne-aţi fi judecat?
Cândva, am crezut că pot face eu ceva cu toate
acestea... Dar eu am scris destul. Şi în alt scop, unul
curativ. Nu mai vreau să scriu istoria familiei mele,
atâta cât se poate însăila din aceste vechi documente şi
jurnale. Au fost vremuri tulburi şi destine dramatice
care mă dor prea mult ca să mai am forţa să o fac.
Nu pot să scriu cum ar trebui: “sine ira et
studio” - fără ură şi patimă.
Încă nu am uitat şi încă nu am iertat.
Nu ştiu dacă o să pot ierta şi uita vreodată.
167
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Văzut dinafară, poate totul arată într-adevăr
altfel.
Las la latitudinea dumneavoastră ce veţi face
mai departe cu materialele.
Nu am nici o pretenţie viitoare asupra lor sau
asupra orice veţi scrie în legătură cu ele sau despre ele.
Povestea vă va aparţine în exclusivitate pentru că aşa o
vedeţi şi aşa o întelegeţi.
Pot să spun cu sinceritate că simt o mare
eliberare că pot să le dau mai departe.
Departe de mine şi de ai mei, cei care au rămas.
Dacă vă face plăcere, sunteţi oricând bineveniţi
în casa noastră.
De astăzi, de când am primit cadou o floare
vişinie de leandru şi am făcut cadou un desen cu un
ursuleţ, faceti parte din familie.
O vacanţă frumoasă în continuare,
Donna de Reggi
PS – florile sunt de la Ado.”
– Ce-i asta?!
– Tu vorbeşti serios? Ne uitam unul la celălt mai
mult nedumeriţi decât uimiţi...
– Hai să deschidem valiza.
Legată de mâner, cu un lănţisor scurt cu
închizătoare, era cheiţa celor două încuietori. De
partea cealaltă a mânerului, prins cu o cureluşă cu
cataramă cândva aurie, atârna un plic din aceeaşi piele
ca a valizei, decupat pe o parte, care conţinea sub o
foaie de celuloid o carte de vizita ivorie scrisă cu litere
de mână ovalare: “Mariam Cortes”. Pielea groasă
castanie cu pete şi zgârieturi de la atâtea călătorii,
cusută în pas mare cu aţă aurie, lucioasa, era fină la
atingere. Încuietorile au ţăcănit sec. Înăuntru,
contrâstând cu căptuşeala de moire bej erau plicuri de
piele roase pe margini şi la colţuri, caiete de diverse
formate şi grosimi legate în piele cu modele şi
monograme gravate elaborat şi tuburi de piele legate
cu şireturi ciudate. Mirosea totul a ambră şi paciuli, ca
în dulapul de haine al bunicilor... În buzunarele
capacului valizei, teancuri de plicuri de hârtie legate
cu panglici vechi, decolorate... Toate organizate
evident pe criteriul dimensiunilor, să încapă cât mai
compact şi mai eficient.
Stăteam turceşte în jurul valizei şi studiam
imprimeurile ştanţate şi monogramele compuse din
mai multe litere suprapuse. Era şi o biblie legată în
piele neagră, destul de subţire... Pe margini, paginile
erau aurite. Am luat Biblia în mână şi am răsfoit-o.
Pagini foarte subţiri, scris cu caractere foarte mici,
două coloane pe pagină. La sfârşit, mai multe pagini
albe conţineau un lung şir de nume şi intervale în ani.
Acelaşi scris de mână, cu litere ovalare, egale...
– Dacă sunt şi spanioli în familie, numele o sa

fie foarte lungi si complicate...
– De ce?
– Pentru că pot să cumuleze numele de familie
ale ambilor părinţi... şi când ajungem şi la bunici
importanţi... nu cred că mă descurc în asta...
– Nu îti cere nimeni să te descurci în nimic. Nu
eşti obligată să faci nimic. De ce te încrunţi?
– De... Am oftat... Nu stiu...
– Închide valiza şi hai pe terasă. Mai bem un
pahar de vin şi ne uităm la cer. Suntem în vacanţă. Nu
trebuie să facem nimic şi nu avem nici o obligaţie.
Nici nu ţi s-a impus vreo obligaţie.
– Crezi?
– Sunt sigur!
Cu un pahar de vin în mână şi cuibărită comod
în scaun, mă simţeam de parcă aşezasem un vis sa
doarmă pe canapeaua din living. Radu ma privea
cercetător.
– Ce-ai de gând?
– Nu ştiu... Mă tentează... Dar mă sperie...
– Putem să ne gândim şi mâine la asta. Sau
peste 10 zile, când plecăm de-aici. Dacă nu vrei, poţi
oricând să îi trimiţi valiza înapoi.
– ?! Nu cred că pot... Ea vroia să scape de ele.
Nu pot să-i dau înapoi toată greutatea asta care nu o
lasă să respire...
– Mai vedem...
– Mai vedem...
------------------
Doina Alexandrescu. S-a născut la 9 mai 1959, in
Bucuresti, intr-o familie de intelectuali.
În 1978: a absolvit Liceul de Filosofie - Istorie –
fosta Scoală Centrală din București.
A publicat în revista scolii, Spații, sub indrumarea
profesoarei de Limba și Literatura Romană, Filoteea Sto-
ian.
În 1985: a absolvit Facultatea de Medicină și Far-
macie Dr. Carol Davilla - Facultatea de Pediatrie, București
Între 1985 – 1993: Medic pediatru, iar între 1994 -1996: a
urmat cursul postuniversitar ASEBUSS: Master in Adminis-
trarea Afacerilor (EMBA), program al Academiei de Studii
Economice București în cooperare cu Universitatea Was-
hington, Seattle, Statul Washington, SUA.
Între 1996 – 2008: a lucrat la Reuters Romania, iar
între 2009 – 201, la SAS Institute. Din 2011 se află la Crea-
tive Archstudio.
168
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
George TERZIU
O zi din viața unui editor sărac
6,30. Mă trezesc, îmi dau seama ce multe aş
putea realiza dacă m-aş trezi, mereu, la această oră.
Toaleta de dimineață. Un punct bifat.
7,10. Ei bine, dacă m-aş fi trezit la ora 6,59,
puteam vedea știrile la TV, integral. Aşa voi vedea
doar o parte din ele, dar mai bine le văd de la 8 la 9
Mă pun pe burtă cu mâinile încrucişate, mă
rog lui Dumnezeu. Este foarte important! Apoi, fac
planul meu pe ziua de azi… Fără ajutorul Lui? Nici
vorbă!... Termin pe la â 7,45, cred că am şi aţipit puţin.
Ce bine e să aţipeşti în vreme ce te rogi lui
Dumnezeu... E un sentiment dulce, simţi prezenţa Lui
lângă tine...
Dau drumul calculatorului (până intră în
funcţiune trec câteva minute) şi concomitent pun
cafeaua la fiert. Cea mai bună idee pentru a face cât
mai multe lucruri deodată. Am citit un articol de
curând, cu efectele negative ale cafelei; m-am îngrozit
și cinci zile nu am mai băut de loc cafeaua de
dimineață Dar m-am obişnuit cu ideea că nu doresc să
mor sănătos, aşa că am revenit la vechiul obicei.
Trec peste faza cu spălatul pe dinţi şi pe față.
Ca să fiu operativ, am decis să mă spăl din două în
două zile. Aşa pot lucra mai mult!
8,10 Putin sport nu strica, mă trezesc greu,
alerg prin cameră şi fac de asemenea câteva flotări.
Am o dilemă: să pun muzică la calculator sau nu?
Muzica simfonică nu atrage atenţia. Nu ştiu ce să fac,
aşa că pregătesc două bileţele, cu DA şi cu NU. Caut o
şapcă, o găsesc cu greu, amestec cele două bilețele,
fiind de hârtie se lipesc de marginile şepcii. Mă chinui
şi până la urma iese bilețelul fără muzică. Asta e, a
decis destinul…
Trebuie să fiu foarte activ, să fac multe. Planul
de muncă e ca şi făcut. Am vreo douăzeci de foi pline
cu tot felul de idei, care le scriu când am vreuna care
merită făcută. Trebuie doar să parcurg cele 20 pagini
şi să extrag ideile interesante. Pe cele mai importante
le trec în planul zilnic.
9,10. Sună telefonul. Asta e o mare problemă.
Am clienți care au chef de vorbă, mai ales femeile şi
nu pot refuza nicio discuţie. Mi-am făcut însă un bun

obicei ca după 5 minute să spun că sună soneria:„e
cineva la uşă și trebuie să închid!” Pentru asta am
cumpărat o sonerie de 35 de lei şi când e cazul o pun
la mică distantă s-o audă cel de la telefon.
9,46. Am decis că circa o oră să iau contactul
cu facebookul şi să răspund celor care îmi pot deveni
clienți. Dacă nu azi, în curând. Fac notiţe conştiincios
după fiecare discuţie, din păcate acum 4 persoane mă
tot întreabă detalii, fără nici o finalitate. Nu se ştie
când şi cum, aşa că discut cu cât mai mulţi. Sunt
editor, le trimit şi eu diverse materiale informative.
Deşi banca mea de date are în ea cam 400 scriitori, nu
refuz discuţie cu nimeni. Vorba latinului “multo,
melius” adică “mult, e mai bine”. Teoria
probabilităţilor, vorbeşti cu multă lume ai mult mai
multe şanse de reuşită.
11,14. Parcă mi-e puţin foame. Vreau să
mănânc puţin, pentru ca să pot lucra mai bine. Dacă
mănânc mult mă moleşesc şi se duce naibii munca. Nu
aţi văzut cum oamenii mari din istorie ţineau post şi
erau mari creatori ?. Dacă mănânci mult corpul se
leneveşte şi cauţi patul. Oauuuu, iar am uitat buletinul
de ştiri, nu ştiu nimic ce se mai întâmplă în ţară, la
naiba! Voi fi mai atent la 12.00. .Acum mă voi
concentra asupra muncii. Sunt surprins dar încă nu ştiu
ce idei din cele selectate de dimineaţă să le aplic
astăzi! Am intrat în tirania urgentului? Nu ştiţi ce este
asta? Păi uite, să vă explic. Noi oamenii avem în faţa,
zilnic tot felul de activităţi, planuri, idei. Unele sunt
urgente şi altele importante.De fapt TOATE sunt
importante dar nu toate sunt URGENŢE.Şi aici
intervine marea decizie. Cum putem separa lucrurile
urgente de cele importante? Acestea din urmă se pot
reporta pentru a doua zi. Primele, NU!.
Acum timpul s-a scurtat edeja ora 11,59, încep
stirile şi voi alege mai puţine lucruri urgente. De fapt
obişnuiesc să fac planuri mari, foarte mari, pentru a
avea de unde alege. Puţin nu ai de unde, Mult, ai de
unde. Multo melius! Dacă aţi uitat traducerea
românească: e mai bine! Deci, stirile, Dragnea, baronii
locali, timpul, incendiu, accident, indice robor, etc,
etc, etc. E de rău. Nu contează. Eu am planuri multe că
numai din 20% dintre ele şi déjà sunt plin de bani!
12,30 ajunge cu ştirile, sunt ordonat până
diseară pe la ora 20 gata cu stirile. Nu sunt ca alţii care
ora de oră sunt cu nasul la tv! Deci am ales 10 lucruri
urgente din cele 62 importante. Trebuie să sun la
potenţialii creatori care au zis că luna asta fac (posibil)
o carte la editura mea. Am luat un eşantion de 10
creatori. Şi îi voi lămuri: faceţi o carte, faceţi acum o
carte, mai aveţi vreo ofertă, cartea e gata, aveţi
corector, ilustrator copertă, etc??? Noi vă oferim
gratuit toate astea! DOAR DACĂ FACEŢI MINIM
300 CĂRŢI. Aaaa, faceţi 100? Atunci doar coperta
gratuită! Restul pe bani! Avem şi varianta: plătiţi cu
10% mai mult decât primiţi şi primiți din cele 300
comandate 100, deci plătiţi pentru 120. Dacă refuzaţi
restul de cărţi veţi pierde cele 20%în plus. Deci nu daţi
169
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
banii acum şi deşi aţi comandat 300 (bine, dvs aţi vrut
100+servicii gratuite) plătiţi doar 100. Punem termen
2 luni şi nu aveţi treabă!!! Vedeţi ce simplu e? Aşa am
făcut de doi ani. Şi acum am déjà maşina şi casa! Sunt
tare la afaceri! E drept că la fiecare din cele de mai
sus, am doar câte 3 rate dar ce contează?!
Am sunat la cinci scriitori, fiecare mi-a promis
că va face (posibil) o carte peste 3-4 luni. Scriu
conştiincios că trebuie să îi sun, şterg la fel de
conştiincios cei care între timp s-au răzgândit sau au
făcut cu alte editură. Discuţii cu 3-4 luni înainte.”
quod est vitae“vorba latinului, adică “asta e viaţa”.
Este ora 14,10, iar mi-e foame, şi constat că nu
am pâine. Ies după pâine şi aşa nu e rău să faci
mişcare. Încerca să alerg, puţin sport, da. Apoi vin şi
prăjesc nişte chestii mâncabile. Este déjà ora 15 şi
pentru că am prins ora fixă, să mai văd la ştiri dacă
sunt ceva noutăţi. Nimic decât un accident în plus.
Meditez că în accidentele de maşina au murit mai
mulţi oameni decât în al 2-lea război mondial şi îmi
dau seama că acest guvern este format din puşlamale.
Măcar câteva măsuri simple se pot lua! De ce nu pun,
domnule, indicatoare acolo unde lipsa lor a dus la
accidente? De ce nu fac autostrăzi să nu moară atâţia,
de ce, de ce?
Am citit undeva că suntem ţară unde oamenii
pun cele mai multe “deceuri” din Europa. Interesantă
statistică... DDeja sunt enervat şi pe faptul că aproape
la toate ministerele se pot face lucruri deosebite şi nu
se face nimic! Oare dacă aş fie eu în Parlament sau
Camera deputaţilor aş fi mai bun? Dar cei ce mă trimit
acolo, m-ar mai trimite dacă ar afla că eu chiar vreau
să fac ceva bun în ţară?
De la revoluţie nu am fost niciodată membru de partid
cu acte în regulă, niciodată!
Simpatizant da, dar membru, NU!
Într-o seară cu o zi înainte de alegeri eram la
sediul partidului preferat.Cu o săptămână mai devreme
eram toţi în mare verva şi eram plin de abnegaţie
proletară să convingem oamenii pentru a nu vota cu
PSD-ul, să nu lăsăm comuniştii să vină la putere! Şi,
în seara respectivă, numai ce văd cum domnii din
partidul meu, cu care mă mândream (fără a fi membru
pe acte), numai ce dau telefoane la liderii altor
partide.Si la PSD. Ca să vezi, îşi dau întâlnire la sediul
unui partid opozant, toţi şi subiectul nu e nimeni altul
decât împărţirea funcţiilor din administraţie după
alegeri!!!. Ei, nană, nu crezi că urgent am dispărut de
acolo?
Oauuuuuuuuuuuu, în vreme ce vă povestesc s-
a făcut ora 16.00, am mai trimis nişte mesaje, uite
domnule cum trece ziua! Aş putea merge la tv să mai
văd ceva ştiri, oare îl arestează pe Ponta? Nu mă duc
nici mort, sunt ocupat, am mare treabă! La naiba, nu
ştiu ce am azi, dar nu prea am spor la treabă!
Acuma, ce să fac? Nu am nici sâmbătă şi nici
duminică, muncesc mereu! Şi dacă nu muncesc şi ies
la o bere când mă sună cineva textul meu e acelaşi:

Sunt la treabă, chiar acum definitivez 2 coperţi, ce să
fac...
Toată lumea e impresionată sunt singurul din Satu
Mare care parcă nu mai fac pauze de loc.”Asta e!” în
limba latină:” Quod ut 'eam!“
Ies deja la o bere. Am ieşit la o bere. Vai, dar
nu am stabilit pe dimineaţă departajarea lucrurilor
importante faţă de cele urgent! Fac dimineaţă, asta!
Mă scol la ora 6 fix şi totul va merge strună!
Noi să fim sănătoşi!
Cleopatra LUCA
Alzheimer
Cam vreo trei luni, Constanța a supravegheat
o doamnă destul de bolnavă. Îi ducea câte ceva de
mâncare… Bolnava vorbea vrute și nevrute, avea
obsesii și halucinații, uita, încurca perioadele din pro-
pria-i viață și din a altora, sărea peste etape de timp,
era supărată că adeseori se întâmpla să nu i se rezolve
situațiile așa cum ar fi dorit... Ca de obicei, în astfel de
cazuri, și ea era negativistă. Orice intervenție verbală a
acesteia începea cu… nu, nu, nu vreau, nu-mi place, n-
a rezolvat, nu m-a ajutat, nu-l cunosc, n-a venit, ame-
nința cu „să vadă el! Egoistă și egocentrică. Așa se
arăta. Prostiile pe care le făcea erau imediat aruncate
în spatele altora, fie și în acela al Violetei, fiica ei cea
moartă de curând. Era geloasă chiar pe strănepoata de
numai un an și jumătate, că i s-ar oferi acestui copil
mai multă atenție decât ei, femeie bătrână... Realiza
raționamente, dar nu din cele care ar fi avut nevoie.
Dormea profund. Ușa de la dormitor era închisă pe
dinăuntru cu un foraibăr. Nu răspundea la niciun fel de
apel: telefon, interfon, sonerie, bătăi în ușă, apeluri
verbale. N-o trezeai nici cu tunul din somnu-i adânc,
iar dimineața era foarte obosită pentru că o munceau
demonii din vise, care-i mișcau lucrurile prin casă,
folosindu-se chiar de ea. Îi rămâneau semne pe mâini,
din cauza numeroaselor împotriviri. Se urca somnam-
bulic pe o scară, umbla prin sertare, prin frigider,
pierdea obiecte uzuale, mai ales cheile apartamentului,
banii, cremele de față, ascunzându-le inutil în poșete
170
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
scoase din uz, în minibar, în cămară... A pierdut defi-
nitiv camera de luat imagini care îi urmărea mișcările.
Poate a aruncat-o intenționat la gunoi. Până una-alta,
în felul acesta aflase nepotul ei din Germania cât de
agitată era, mai ales noaptea.... A doua zi, simțea ne-
voia să spună cuiva ce i se întâmplase în coșmarurile
pe care le credea realitate, uitând complet despre piti-
rea lucrurilor, dând vina pe vizitatori nocturni. Câteo-
dată era atât de speriată, încât se ascundea sub patul de
unde nu mai putea să iasă decât foarte greu destul de
târziu. Avea aceleași nemulțumiri ca și atunci când era
aproximativ validă pe plan mental, dar i s-au accentu-
at în ultima perioadă, prin repetarea la infinit a acelo-
rași neplăceri. În rest, la cei opzeci și șapte de ani era
foarte sănătoasă și cu o putere „de nebun”. Nu lua
niciun medicament, decât antinevralgice pentru orice
afecțiune. În schimb, n-avea hipertensiune ori poate
vreo boală a sistemului digestiv. Nimic. Inima îi era
intactă, deși suferise, plânsese, își sfâșiase sufletul...
Mergea corect, rapid, dreaptă și fără abateri, dar era
mereu nervoasă pe orice și pe oricine, pe oamenii care
mai sunt sau nu mai sunt în viață, găsiți cu vreo vină
sau fără...
Unele supărări păreau reale: era singură, în
special, de când nu mai știa să circule prin oraș, decât
până la un anume magazin ceva mai aproape de blocul
ei; era distrusă că nu mai locuia în casa din centru, ci
într-un apartament de două camere, într-un cartier
obișnuit, nu-și trimitea mintea decât spre necazurile
care au încercat-o de-a lungul timpului și cel mai grav
dintre toate neajunsurile era acela că îi murise de can-
cer singura ei fiică. Bătrâna era nedumerită: de ce să se
fi întâmplat nenorocirea acolo, în Germania, țara mul-
tor posibilități, și, mai ales de ce nimeni nu-i spusese
adevărul în legătură cu decesul Violetei căreia, după
treizeci de ani de când emigrase ea, în perioada inter-
zisă, i s-a declanșat boala necruțătoare. A aflat târziu
că tânăra ar suferi de diabet. Doar atât. Toți, inclusiv
bolnava, au evitat să-i divulge mamei pericolul în care
se găsea de ceva vreme fiică-sa. Sfârșitul ei a survenit,
de fapt, din cauza altei boli a secolului extrem de răs-
pândită – cancer. Așa că și motivul plecării fetei din
lumea asta i s-a transmis mamei în mod eronat. În
schimb, nu i-au ascuns că a fost incinerată. Iată că
aceea care a supraviețuit suferea și din această pricină.
N-avea pe mormântul cui să plângă, să-și verse focul,
deși, fie vorba între noi, nu s-o fi dus la biserică decât
la nunți și la botezuri... Era nevinovată în ceea ce pri-
vește cunoașterea, înțelegerea, durerea... Plângea de
sărea bluza de pe ea, spunând: „Ce mi-ai făcut tu mie,
Violeto, fata mamei!” Prea multe scene de acest fel îi
distrug și pe cei din jurul bolnavului de Altzhaimer,
mai ales când aceștia nu sunt instruiți din punct de
vedere medical, totuși voluntariază pentru a-i suprave-
ghea cât de cât pe cei care și-au pierdut direcția vieții.
Numărul debusolaților crește îngrijorător.
De bătrână se interesa nepotul ei de la Nȕr-
nberg. Deși era foarte departe unul de celălalt, el îi

telefona zilnic, o urmărea prin internet cu camera de
luat vederi, cât s-a putut… Ea nu mai realiza cum e cu
distanțele, cu țările, cu orașele, cu plasarea în spațiu –
e îndoielnic faptul c-ar fi știut vreodată – deși văzuse
destule locuri în lumea asta diferită. Fusese condusă de
soțul ei sau de fiică. Se lăuda cu suficientă răutate.
Făcea un titlu de glorie din hăulita ei prin lume, pentru
că nimeni n-o pusese vreodată în dificultate, între-
bând-o câte ceva, să-i arate cât este de... simpluță, să-i
mai taie din ifose. I se părea normal să plece găină și
să se întoarcă, eventual, cocoș... Se plimbase pe Bule-
vardul Champs Elysees din Paris, între Place de la
Concorde și Place de l`Etoile mai mult decât între
Televiziunea Română și Academia de Studii Econo-
mice pe Calea Dorobanților în București. Coasta de
Azour exista în vorbirea-i curentă ca și când Franța îi
era patria-mumă. Orașele Rivierei Franceze – Nisa,
Cannes, Monaco și Saint Tropez ori Monte Carlo – îi
erau cândva, probabil, mai cunoscute decât Eforie
Nord, Eforie Sud și Mamaia, stațiuni de pe Litoralul
Mării Negre, la noi în țară. Însă... Drame. Peste tot,
drame. Și boala cu nume nemțesc este punctul de por-
nire al multora dintre ele... Moderne. Boala Alzheimer
se manifestă și la persoane care și-au exersat mintea,
darămite la cele cu doar două clase primare. Curios
este faptul că din patru surori toate plus o nepoată au
suferit de aceeași boală. Cine știe dacă i se va găsi
remediul unei astfel de suferințe... Ea este de durată,
iar bolnavii devin o povară pentru familie.
Constanța avea o influență benefică asupra
Elenei, dar invers, nu. Când vezi atâta durere și atâta
urâțenie în jurul tău, pui sufletul alături de cei afectați.
Urmașa lui Barbu Constantinidis era predispusă spre
suferință. Chiar dacă își da seama de influența răului
asupra ei, nu reușea să-l evite. Așa se va fi întâmplat și
cu doamna care „a plecatără” de pe malul Dâmboviței
și s-a „plimbatără” pe litoralul Mării Ligurice și, mai
departe, pe cel al Mediteranei, spre Italia. De la un
timp nu și-a mai amintit de râul în preajma căruia și-a
făcut sălaș cu oile lui Bucur, ciobanul, cu mai bine de
șapte sute de ani în urmă. Conform legendei. mai târ-
ziu, așezarea aceea devine capitala Țării Românești și,
mai târziu, a întregii Românii. Cu atât mai mult, i-a
dispărut din memorie Sena, fluviul care traversează
Parisul. Prin vagi sclipiri ale minții punea câte o între-
bare naivă: „ Ați fost la Veneția?!” Pe mai departe nu
explica ce a determinat-o să se îndoiască de faptul că
nu oricine își permitea să se plimbe cu gondola pe
Canal Grande într-o perioadă când românii n-aveau
acces nici să vâslească puțin să se plimbe cu barca pe
un lac din salba de ape a Bucureștiului. Nu uita să se
pronunțe: «N-aveam bani, făceam economii. Lăsam
fata în țară. Mergeam în afară doar eu cu bărbatu-meu.
» Câți n-ar fi vrut să meargă până la Ruse, în Bulgaria,
așa, soț și soție, să-și lase și ei copiii cu bunicii măcar
două zile, dar nu primeau viză... Iar dintr-un singur
salariu, fie el și de flautist, nu puteai să mănânci tu,
171
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
darămite să faci excursii internaționale cu încă o per-
soană și să te scalzi în lux.
Bunissima Lianei avea și dureri morale, nu
doar fizice, deși nu mărturisea nimic... Față de austeri-
tatea în care trăise ea, traducătoarea din prozatorii
francezi, când avea ca spațiu locuibil doar podul-
mansardă, deși toată casa fusese a familiei, purta un
loden cumpărat pe cartelă și nu-și putea ține copilul
lângă ea din variate motive, în aceeași perioadă, viața
doamnei căreia i s-a manifestat mai târziu boala minții
părea a fi fost de vis, deși, sărmana, nu avea nici cele
mai simple noțiuni de cultură. Plecată dintr-un sat de
munte, imediat după cel de al doilea război mondial,
pe când era adolescentă, s-a căsătorit cu un bărbat mai
vârstnic, spre binele ei. I-a prilejuit una dintre surorile
mai mari. A scos-o din primitivismul satului. Bărba-
tul a fost foarte bine intenționat în privința ei. Destul
de capabil. Cânta la flaut la Opera Română. În scurtă
vreme a devenit dirijor de balet și, în același timp,
secretar de partid al instituției ( Hopa! )... Tânăra ță-
răncuță avea „origine sănătoasă”, era de o frumusețe
frapantă și cu o inteligență aproximativ adaptabilă.
Aici multe erau discutabile, dar nu-i nimic. O condu-
cea cum credea el, în funcție de înțelegerea ei. O îm-
brăca în rochii de seară și-i spunea să tacă, pentru a nu
zbura porumbelul. Aceasta nu lucrase nimic niciodată,
nici nu gătise în casă, pentru a i se păstra mâinile fine.
Când întindea mese fastuoase, o chema pe una dintre
surorile robace și făcea muncile minuțioase, iar ea era
amfitrioana. A luat din ceea ce i se oferea doar ce-i
convenea: să se îmbrace luxos, să se plimbe, să nu
muncească, să asiste dintr-o lojă la spectacolele Operei
Române, fără a reține nici cel puțin titlul spectacolului
ori numele autorului sau al vreunui intrepret... Întreba-
rea este: de unde atâția bani?! Dar ce mai contează?
Câți erau din speța asta? Nu știau de unde le vin banii,
în timp ce alții mâncau un colț de pâine și învățau să
devină medici sau altceva în viața lor săracă.
Constanța culesese unele date din vorbăria
dezlânată a interlocutoarei. Înghițea mult timp. Când
ascultătoarea obosea, pleca, dar i se vorbea chiar și
când ajungea deja pe scări.
Femeia bolnavă nu prea avea vreo vină deoa-
rece mintea ei era alterată. Își dorea s-o asculte cine-
va. Chiar credea că are merite. Își bruftuluia nepoții
prin telefon, semn că mai făcuse acest lucru și altădată.
În același timp suferea pentru ei, dacă îi mărturiseau
că au vreo afecțiune. Săraca, ajunsese să aștearnă pe
hârtie niște semne chinuite care să aducă puțin cu
literele ce-i compuneau numele și prenumele, parcă ar
fi fost desene rupestre, dar avea locuința ca un muzeu.
Nu, nu chiar așa, ci ca o vitrină de prost gust. De la un
timp, nu putea s-o mai sufere deoarece culorile șterse,
moarte o indispuneau, galbenul o irita și-l învinuia pe
un personaj imaginar care i-ar intra în casă în timpul
nopții să-i mănânce din frigider și să-i vopsească lu-
crurile în floarea soarelui... Cărțile o înrăiau, îi provo-
cau indispoziție. Aveau pe ele un strat considerabil de

praf. Nici nu-și dădea seama cine i le-a așezat în bibli-
otecă, chiar întreba: aveți și dumneavoastră cărți aici?
Același lucru se întâmpla și cu fotografiile de familie.
Nu se mai recunoștea pe sine în pozele din tinerețe...
Se pare că soțul ei fusese un om trecut bine pe lângă
cultură și pe ea o adorase pentru că o plăcea și încerca-
se s-o cizeleze. Nu avea o ținută stridentă. Întregul
comportament era natural și bine strunit cândva de
bărbatul care se descurcase minunat în viață. Doar
vorbirea pupilei lui scârțâia pentru că-i lipseau atâtea
noțiuni! Era prea târziu să i le mai adauge și prea greu
s-o ia de la capăt. Când marii tenori mureau de foame,
el și soția mâncau zilnic la restaurant pe Calea Victori-
ei. Ăsta flautist, nu glumă! Manierele ei în societate i
se inoculaseră chiar și pentru perioada bolii de import,
dar nu erau de ajuns. Locuința lor dinainte de plecarea
fetei în Germania se afla alături de cele ale unor per-
soane cu nume sonore în pictură și sculptură. Meritul
lui era cu atât mai mare cu cât își investise câștigurile
în obiecte valoroase. Sau, oricum, mobile, tablouri,
covoare, draperii ajunseseră a fi ale familiei Elenei
atunci când unii evrei au plecat definitiv în Israel în
condiții dezavantajoase pentru ei. În schimb, soțul
femeii din Carpații Meridionali ( doar nu era frumoasa
din Troia! ) se găsea totdeauna pe-aproape și le „sal-
va” mobila, tablourile, tacâmurile, vesela, cristalurile,
lenjeriile fine, pianina... Omul lui „a avea”!!
Se pare că soția, la rândul ei, l-a apreciat foar-
te mult pe bărbatul care o scutea de orice efort. El este
personajul reconstituit de propria-i nevastă, așa cum îl
văzuse ea de-a lungul timpului: la Opera Română, în
relațiile lui cu directorul aceleiași instituții, adică la
mese festive, la marile magazine din străinătate pentru
a-i achiziționa soției o haină de blană sau pantofi din
piele de crocodil, la pescuit... Găseai și în ultima peri-
oadă în locuința ei două tablouri semnate: Ion Pacea,
plus diferite obiecte aurite aduse de la Teheran, iar
pereții cădeau de-atâtea goblenuri veritabile, de patri-
moniu... Amintirile bătrânei erau furnizate mai ales de
perioada în care anturajul îi era format de familia șa-
hului. Hm... Era bine că niciunul dintre arabii aceia nu
cunoștea limba română, altfel, până și ei s-ar fi
,,minunatără” de ,,corectitudinea” pronunției acesteia.
Eee... de-asta erau afectate simțirea și mintea
doamnei provenită dintr-un sat din apropierea orașului
Câmpulung Muscel. Urcase pe o anumită scară cât
reușiseră să se bârâce picioarele ei puternice de mun-
teancă. Atunci când stâlpii de susținere s-au frânt,
mama Violetei s-a dezechilibrat și a început să se cla-
tine. I-a apreciat pe cei ce au făcut parte din viața
personală: soțul, acela care o copleșise cu daruri, și
fiica, modelată din carnea și sângele lor, care-i spunea
cu dragoste: „Vino la noi, Pamponino, să vizităm Al-
sacia și Lorena sau altceva!” Îi repeta termenii până
reușea bătrâna să-i învețe. La rându-i îi plasa în con-
vorbirile cu alții pentru a-i uimi pe aceia cu superiori-
tatea ei (!) Mai ales când amintea de inadaptabilitatea
172
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
la schimbarea fusului orar, că, vorba ceea, unul era:
de ici până colea...
Cu greu, a găsit unul dintre nepoții ei pe cine-
va care s-o însoțească permanent pe bunica sau mătușa
lor temperamentală. Persoana care a acceptat locuia
cu ea chiar și noaptea, pentru că bolnava devenise
foarte agitată și agresivă. N-au dat însă atenție diabetu-
lui care i se manifesta prin orbire, deși au dispus să-i
pună cristalin artificial la fiecare ochi, pe rând. În-
seamnă că medicii n-au cerut să i se facă analize înain-
te de operație... Apoi i s-au cangrenat picioarele. Încet,
încet s-a potolit definitiv, mai ales când, la insistențele
ei, au dus-o la țară, acolo unde s-a născut. În mintea-i
puțină avea impresia că originile îi aparținuseră Ede-
nului însuși. Și poate chiar așa era când „fost-ai, lele,
cât ai fost”, însă totu-i trecător... De-acolo avea cele
mai frumoase amintiri, dar, după atâția ani de absență,
a rămas neplăcut impresionată de ceea ce a găsit. Casa
părea mult mai mică, pomii părăsiți se uscaseră, fântâ-
na secase, nu se zărea nicio floare prin curte, iar bise-
rica de-alături devenise liliputană, parcă se-
ngheboșase. Exista un nou preot, al patrulea după cel
pe care-l cunoștea Elena. Slujea la un lăcaș mai nou,
ridicat cu patruzeci de ani în urmă. Nici vorbă să apară
de pe undeva măicuța femeii care avea nevoie de aju-
tor. Obosise de-atâta căutare. A intrat în casă. S-a așe-
zat pe-un pat care nu i se mai părea atât de elegant, a
privit în jur, a poruncit însoțitoarei să i-o aducă pe
mama până se odihnește ea puțin, s-a liniștit privind
spre o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul în brațe
agățată pe peretele din față, și-a încrucișat brațele pe
piept zicând coerent:
– Cât de bine mă simt! Și mai ușoară... Iartă-
mă, Doamne, că n-am mai trecut de mult pe aici. Am
vrut să fug, dar nu știam pe unde s-o iau. Acum m-au
lăsat să trec, mă chemase mama. Cu ea merg oriunde.
Văd că s-a întâlnit cu fata mea. Vin, Violeta, vin! Da,
mamă!
A închis ochii și a oftat cam ciudat. Așa și-a
dat seama îngrijitoarea încotro plecase bătrâna și că
pentru a i se duce sufletul împăcat, Elena avea nevoie
de lumânare. A găsit-o într-un sertar. Da, a aprins-o cu
o brichetă și a fixat-o într-o cană pe masă. Muribunda
n-a mai vorbit. Își găsise într-adevăr liniștea veșnică.
Preotul a venit mai târziu, când a fost chemat și a făcut
slujba necesară. Au înmormântat-o lângă mama ei...
Constanța le sugerase nepoților de ceva timp
s-o mulțumească pe bolnavă, prilejuindu-i o vizită
acolo unde se afla cel mai aproape de pământul din
care am provenit cu toții. Când mosorul vieții era pe
cale să nu mai aibă ață, i s-a îndeplinit dorința. Bătrâna
a murit printre ai ei. Făcuse valuri multe, dar nepro-
ductive. A umblat destul pe-atâtea căi, însă locul veș-
niciei îi era hărăzit pe plaiuri muscelene.

Veronica BACIU
În albia zilei
Se trezi cu dificultate, zăbovind îndelung în
pat, deși știa că era deja târziu și nu-i plăcea să-și în-
ceapă ziua fără ritualurile obișnuite. Leneveala asta în
pat până mai târziu nu era o obișnuință a ei, nu-și
pierduse antrenamentul de pe vremea când mergea la
serviciu și în plus, acum de când era pensionară cu
acte în regulă, timpul devenise și mai prețios, nu-i
plăcea să i se scurgă printre degete. Numai că în dimi-
neața asta se simțea obosită, cu mintea vraiște și avea
nevoie să și le ordoneze măcar pentru ziua care avea
să înceapă. Și dacă le las pe toate de-a valma, așa cum
vin ele, ce-ar fi ? se întrebă Emilia, trăgând draperiile
și inspectând ce se întâmplă dincolo de zidurile supra-
încălzite ale dormitorului. Îi veni în minte ce-i spunea
mereu vecina, madam Stoicea: ce te perpelești Emilio
pentru toate ? Vine cineva să-ți facă controlul ? În
locul tău, fără bărbat, fără copii...
Deschise geamurile larg pentru a împrospăta
aerul, deși afară se simțea deja fierbințeala a încă unei
zile de caniculă, strânse așternuturile și se grăbi să iasă
pe terasa micuță, plină de flori și verdeață, pe care-și
petrecea fiecare dimineață. Erau toate la locul lor:
mușcatele, azaleele, begoniile, trandafirul japonez,
dracena și celelalte cărora nici nu le știa numele. Alese
să facă întâi cafeaua și până aceasta se mai răcea, să-și
stropească florile cu apă proaspătă. Era momentul cel
mai plăcut al zilei, când sta pe terasa umbroasă și își
savura prima cafea a zilei rumegând câte în lună și în
stele... așeza lucrurile și întâmplările în mintea ei, își
făcea planuri și își croia tot felul de strategii pentru a
le duce la îndeplinire... ce-ți mai trebuie ție, fată dra-
gă? Nu fi proastă că cine o să vină după tine doar o
să huzurească, o cană de apă, cât trăiești, sau o lumâ-
nare, când n-oi mai fi, n-o să vezi, dacă nu e sânge din
sângele tău...ascultă la mine! Știa că madam Stoicea
avea dreptate, dar nu se gândea atât de departe. Deo-
camdată era ocupată cu prezentul și acesta era plin
de posibilități pe care nu le-ar fi ratat pentru nimic în
lume. Ce nu înțelegea mai vârstnica ei vecină, de altfel
173
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
o femeie plină de intenții bune și pricepută în toate, era
nevoia ei de-a recupera timp, ani, senzații, întâmplări
nepetrecute, amânate sau ascunse adânc în sufletul ei
pentru că nu era timpul pentru ele.
Printre glastrele cu flori sădite găsi mănunchi-
ul de flori culese de la munte, de pe vălurimile verzi
sau cenușii ale crestelor și poenilor pe care le cutreie-
rase însetată de atâtea minunății câte oferă muntele.
Trase aer în piept și simți aroma de brad, de soare și
de pămînt reavăn amestecate peste amintirea clipelor
de extaz petrecute cu doar câteva zile în urmă în zona
munților Șuhard. Își făcuse un obicei ca-n fiecare vară
să petreacă măcar o săptămână în răcoarea muntelui,
alături de prietenii ei dintotdeauna - Ioana și Dan -
alegând când ei, când ea, destinația. Aceasta nu trebuia
să fie mereu alta, căci de la o vreme nu mai ai plăcerea
lucrurilor noi, cât o ai pe cea de-a revedea locuri știu-
te, de-a regăsi amintiri dragi. Anul ăsta aleseseră de
comun acord zona Lacul Roșu cu toate împrejurimile
ei și nu le păruse rău. Închidea ochii și vedea fuioarele
de ceață ce se ridicau dimineața dintre crestele munți-
lor și limpezimea aerului după ploaie, când tot ce cu-
prindea privirea se închidea ca-ntr-o retină a veșniciei.
Știa că sunt clipe neprețuite când încerca să înregis-
treze tot, orice culoare, orice adiere, prin toți porii să
simtă vibrația aia a momentului, s-o păstreze cât mai
mult . Stai tu, ce stai, dar și când ți se face de ducă,
apăi nu mai stai pe gânduri ...așa îi spunea de fiecare
dată Stoiceasca, neînțelegând nevoia ei constantă de
evadare. Și așa era, fiecare anotimp venea, pentru
Emilia, cu nevoile și evadările lui care se repetau an
de an. De la o vârstă încep să nu te mai deranjeze
repetițiile, sunt o măsură de siguranță.
De când rămăsese singură își construise viața,
cu migală și îndârjire, pe alte temeiuri, privirile-i cău-
tau mereu spre alte zări și timpul căpăta o nouă semni-
ficație. Timpul era tot ceea ce-i mai rămăsese să admi-
nistreze, cel mai de preț dar. Dacă tinerețea i-a fost
împănată de pierderi și despărțiri, de mult doliu și
lacrimi, acum la cei aproape șaizeci de ani, doar moar-
tea putea fi limita libertății ei. Cum moartea nu-i da
nici o atenție, fiind, slavă domnului, lipsită de interes
față de ea, Emilia își îndeplinea cu seninătate și echili-
bru ritualurile zilnice, împărțind timpul între obligații-
le firești ale oricărui om și lucrurile care–i făceau cea
mai mare plăcere.
De la fereastra bucătăriei în care trebăluia de
zor, madam Stoicea îi făcu discret semn cu mâna,
ceea ce însemna că nu era singură și deci scăpa, pentru
moment, de o conversație care i-ar fi mai răpit puțin
din momentele astea de desmeticeală. Se gândi ce și-ar
putea pregăti pentru masa de prânz, fără să fie nevoită
să facă aprovizionarea. Nu era genul de pensionară
care la prima oră a dimineții își ia troler–ul și merge
la piață cu gândul la posibilele chilipiruri cu care se
poate apoi lăuda la o cafea cu prietenele. Ea mergea la
cumpărături când nu avea încotro, cu excepția cumpă-
răturilor de Paște, Crăciun, care erau ele însele un

festin cu tot felul de trimiteri, mai fericite sau mai
puțin fericite, la trecut. Rezolvă nesperat de ușor, în
gând, problema mesei de prânz, inventariind ce știa că
mai are prin frigider. Pentru astăzi se descurcă, dar
mâine, după ce-și bea cafeaua, va trebui să-și ia traș-
caleta de piață și să înfrunte realitatea: mâncăm ca
să trăim! Asta era un fel de antrenament în vederea
sezonului murături - zacuscă - gemuri ce urma să
vină. Nu făcea multe, ci cât să aibă din fiecare câte
puțin. Departe de a fi o gurmandă, îi plăcea să savure-
ze o mâncare bună și chiar să-și încânte puținii oaspeți
cu preparatele ei. Între Crăciun și Anul Nou o vizita
întotdeauna nepotul ei cu soția, singurul pe care-l mai
avea, vara și în preajma Paștelui o vizitau când priete-
nii de la Oradea, Ioana și Dan, când prietena de la
București, cu toții foști colegi de facultate. Sărbătorile
le petrecea singură, fără să simtă angoasa lor, dar în-
deplinind aceleași ritualuri de pe vremea mamei ei.
Uneori plângea liniștită și resemnată, convinsă că așa
trebuia să se întâmple, dar îi trecea repede căutând să-
și ocupe timpul cu lucruri care-i făceau plăcere sau
uneori chiar ascultând liniștea din jurul ei. Fiecare zi
avea rostul ei, culoarea ei, mirosul ei... Singura zi fără
rost era duminica... era ca o baltă stătută în care toate
gesturile, gândurile dormitau obosite, prăfuite. Avea
gust de leșie și timpul vibra altfel decât în zilele cele-
lalte, dușmănos și batjocoritor, parcă ajuns la un liman
la care avea să se răzbune, îndemnându-te la tot felul
de lașități și perversități. În astfel de duminici, Emilia
accepta uneori să meargă în vreo vizită, pe la vreo
fostă colegă de serviciu, care nu contenea cu insisten-
țele ei din care răzbătea curiozitatea, nevoia de știri,
mai ales negre, uneori compasiunea pentru singurăta-
tea din jurul ei.
Fiecare lucru la timpul lui... așa știa Emilia.
Lumina blândă, ce învăluia totul cu puteri sleite,
dădea semne că vara s-a dus și în locul ei își face loc
toamna. O apucă un dor nesfârșit de întinderi, de mare,
de alte evadări. Toamna se asocia în mintea ei cu ma-
rea. Măcar o zi ar putea să meargă... Vorba vine, că
după ce faci atâta drum până la mare, nu te poți mul-
țumi doar cu o zi, n-ai cum...! De fapt, i-ar fi de
ajuns să-și plimbe ochii prin volbura valurilor până
când albastrul se face verde, iar verdele se face ne-
gru... până când mirosul de mare se face totuna cu
toamna și amintirile încremenesc la malul mării ca
niște statui de sare...
Nobody
Se trezi în bâzâitul unei muște care se izbea
besmetică de geamul vagonului. Încerca s-o alunge și
ea revenea, atrasă ca de un magnet, pe mâna ce atârna
ca o cârpă abandonată. Buimăcită și fără vlagă îi tre-
bui câtva timp până să-și dea seama unde se află și ce
e cu ea. Era într-un compartiment de tren, după toate
informațiile pe care încerca să le sintetizeze într-o
imagine unitară retina ei și, după amintirile recente,
174
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
călătorea de mult timp. Așa se explică starea de sfâr-
șeală de care se simțea cuprinsă, inhibiția ce pusese
stăpânire asupra activității ei mentale și care-i dădeau
o lentoare teribilă, neputința de a-și pune întrebări, de
a căuta răspunsuri cu privire la destinația și scopul
călătoriei sale. Călătorea dintotdeauna și asta era sta-
rea ei naturală, asta ar fi zis!
Ce mare chestie să nu știi sau să nu te gră-
bești să afli ce-i cu tine și încotro te îndrepți! Prea
mult timp toate au fost planificate și analizate, sub
control, cum s-ar zice... ce-ar fi dacă m-aș lăsa așa ca
o apă fără început și sfârșit, care curge oriunde o
duce vântul, valul...?
Închise ochii fără nici o dorință, dar pradă
primelor gânduri care încercau să-și ocupe locul în
mintea ei. Stătea cu o mână sprijinită sub cap și cealal-
tă atârnând inertă, peste corpu-i chircit, în spațiul din-
tre cele doua locuri, ale banchetei îmbrăcate în piele
maro. Călătorii erau puțini, aerul era gros și prăfos și
peste tot domnea lâncezeala. Nu-și amintea cum ajun-
sese să se întindă direct pe banchetă, nu-și recunoștea
astfel de gesturi, poate că o ajunsese oboseala în așa
măsură încât somnul îi paralizase orice discernământ
sau, date fiind condițiile în care trenul devenise a doua
ei casă, nimic nu mai conta, nu făcuse decât să se
adapteze, să supraviețuiască.
Uneori ca să uit mă arunc în somn. La început
e bine, amorțire completă, dar mai pe urmă, după ce
somnul avansează și se întinde în mine ca o apă mlăș-
tinoasă, intervine neliniștea, teama fără obiect. Nu te
întreabă nimeni atâta timp cine ești, ce trecut ai în
spate, ce lucruri ai lăsat neterminate, ce dezamăgiri,
ce pierderi ai și dintr-o dată totul revine, totul se tre-
zește în tine și începe să răscolească, să doară. Cauți,
cauți mereu în tine, alteori în afara ta, puncte de spri-
jin, dar ele nu sunt decât paleative, situații tranzitorii.
Aerul stătut din compartiment era împărțit, nu
fără destulă indiferență și apatie, cu alte două persoa-
ne: o tânără, frumoasă și mândră de chipul ei, însoțită
de mamă sau mătușă... nici un pericol, se gândi, ce s-
ar fi făcut dacă ar fi trebuit să facă față, în starea în
care era, nu știu căror situații, așa că, ignoră privirile
cam înțepenite ale celor două doamne și încercând să
evalueze situația, începu prin a-și face puțină ordine în
lucruri. Era primul pas, fără doar și poate, într-o situa-
ție de supraviețuire așa cum părea cea de față. Încercă
să se ridice și totul se învârtea în jur. O stare de rău,
amorțeală, vlăguire. Știa că totul urmează să se ampli-
fice în momentele următoare pentru că toate astea
antrenau panica.
Își căută rucsacul. Acolo trebuia să fie salva-
rea ei pentru că acolo își punea toate cele trebuincioase
unui drum și nu pleca niciodată fără el. Căută telefonul
ca să afle cât e ceasul și medicamentele. Era ora 17.23,
așa se explica zăpușeala care persista în aer. Era târziu,
era devreme, nu știa deocamdată pentru ce, dar trebuia
să afle cât mai repede. Găsi sticla, pe jumătate goală,
în care apa se apropia de punctul de fierbere, ceea ce
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

indica timpul îndelungat de expunere la temperatura îndepărta de o durere, de o pierdere grea, pentru a se
din aer și înghiți mecanic cele două pastile care îi asi- refugia acolo unde poate uita…Obosită, pierdută, nu
gurau, dacă nu confortul fizic, cel puțin pe cel psihic. mai știa dacă locul ăsta există.
Oricum, cu medicamentele la ea, era în zona de sigu- Trebuia să se întoarcă acasă, să-și tragă sufletul, să
ranță. tragă zilele după ea și să aștepte, ca într-o gară…
O carte, tocul de ochelari, niște hârtii care
reprezentau bonuri de casă de pe la vreun magazin,
resturile unei gustări aruncate într-o pungă de plastic...
Femeie cântând
Abia se crăpase de ziuă. Negreala nopţii arăta
îi era foame sau, mai degrabă, nu era neapărat o senza-
totul ca-ntr-o fotografie alb-negru. Călătoream într-un
ție, dar se gândea la mâncare în măsura în care ar fi
troleibuz care ar fi trebuit să mă ducă din gara marelui
putut să-i diminueze starea de rău. Mânca pentru a
oraș spre o destinație precisă. Totul era știut dinainte,
elimina un posibil motiv de rău fizic. O banană, un
dar se petrecea ca-ntr-o orbecăială, printre oameni,
sandwich cu pâinea deja uscată... n-avea încotro, fără
mașini, amintiri, intuiții străfulgerate. Mă întrebam
să se gândească dacă are chef sau nu, trebuie să le
dacă se petrecea cu adevărat sau era doar un film
înfulece cât mai repede, să se asigure...
vechi, stocat de o minte obosită, depășită de realita-
Trenul se opinti din greu, lăsând-o cu privirea
te…
agățată de imaginea unui câmp pârjolit de arșița unei
Urcam în troleibuz, se crea spațiu. Oamenii,
veri ce-și arunca în luptă ultimele puteri. Și ăsta ar fi
puțini la ora aceea, nu aveau chipuri și troleibuzul se
fost un motiv de teamă și insecuritate, în alte condiții,
punea pe neașteptate în mișcare înainte de a mă asigu-
adică nu acum, ci probabil imediat ce se va dezmetici
ra că știu unde merge. Vedeam clădiri, totul se lumina
– nevoia de securitate va crea motive noi de insecuri-
și recunoșteam silueta marelui oraș. Totul se derula
tate, amenințări noi la adresa echilibrului ei. Înainte ca
repede, lentoarea nu exista decât în întârzierea cu care
trenul să se oprească, după ce se foiră puțin cu bagaje-
percepeam, recunoșteam, realizam lucrurile din jurul
le la vedere, doamnele din compartiment se strecurară
meu.
pe culoarul trenului personal, pregătite să coboare. Nu
Am văzut cum bulevardul se despica în maluri
apucase să întrebe numele stației, poate nici n-ar fi
de pământ, se căscau tranșee pline de zgură și no-
îndrăznit să întrebe, nu avea convingerea că putea fi o
roi…nu-mi era teamă, nu mă gândeam la vreun peri-
prezență de luat în seamă pentru cineva. Părea o ciuda-
col, nu aveam timp să gândesc pentru că ceea ce se
tă, o insinuare a unei vieți ce ar fi putut să fie. Chiar nu
întâmpla mi-o lua înainte. Troleibuzul, plutind ca o
avea nici o ambiție în a părea altcineva. La ce folos ?
mașinărie inteligentă, condusă de gândul cuiva, căci
Pe fereastra murdară a compartimentului abia
nu văzusem pe cineva care să-l conducă, șerpui fără
putu să deslușească numele stației: Roșiori de Vede.
nici o dificultate pe lângă Cișmigiu, sau ceea ce știam
Nu-i spuse nimic, o stație ca oricare alta, în fond nu
a fi Cișmigiul, prin vechea parcare ca un mic pasaj.
era treaba ei cea mai urgentă, putea să meargă oricât,
Acum pasajul dezvăluia accesul spre lumea din spatele
oriunde, dar până unde ? Privea foiala oamenilor care
blocurilor impunătoare care asigurau vechea fațadă a
așteptau să urce sau așteptau cu privirile fixate pe fe-
bulevardului.
reastra vagonului, urmărind mișcarea călătorilor. O
Mi-era frig … Era prima senzație prin care
agitație confuză și pestriță din care reținea surprinsă
luam act de corpul meu. Troleibuzul dispăruse și eu
nerăbdarea, glasurile stridente ce se amestecau odată
străbăteam un gang cu tarabe încărcate de mărfuri,
cu gesturile lor grăbite și dezarticulate. Toți păreau că
mă intersectam cu oameni, femei grăbite care știau
știu dintotdeauna ce au de făcut. Niciunul nu părea
încotro merg și care este rostul lor în acel loc. Le invi-
dispus să amâne ceva, să se lase furat de o neliniște,
diam pe ascuns, fără să știu exact pentru ce, încercam
de o spaimă, să întârzie gândul cu care veniseră…
să citesc povestea lor din expresiile feței, așa cum
Într-o zi o să mă mut într-o gară, să stau și să
făceam deseori în adolescență, dar trăsăturile lor se
privesc trenurile care vin și pleacă fără să aștept ni-
diluau și dispăreau mult prea repede. Mi-era frig și
mic, fără să am bilet de călătorie… pur și simplu pe-
în mine se aduna frustrarea.
trecând zilele, așa cum vin ele, cu arșiță sau cu ploi,
Eram preocupată din ce în ce mai mult de
cu vânt sau cu ninsori. N-am fost niciodată într-o
mărfurile de pe tarabe – haine ușoare, de vară, colora-
gară când ninge, n-am fost niciodată într-o gară pus-
te, stivuite cu grijă de vânzători ambulanți care pentru
tie, după ce pleacă ultimul călător…
o clipă, exact clipa asta, își părăseau tarabele lăsând
În compartimentul ei n-a intrat nimeni, puținii
totul la cheremul întâmplării. Am cumpărat, așa cre-
călători care urcaseră treceau grabiți mai departe, fără
deam, dar nu aveam de la cine, așa că am luat grăbită
să se oprească în dreptul ei. Asta îi mări și mai mult
câteva haine, n-am rezistat, dar mi-am pierdut imedi-
starea de nesiguranță. O cuprinse panica ca un clește
at interesul pentru ele.
care aștepta de mult să muște. Încerca să-și amintească
Nesiguranța, teama au început să-și arate col-
date recente ale călătoriei ei și senzația de greutate și
ții. Aveam nevoie să mă adăpostesc, realizam că sunt
durere pe care o simți, gândindu-se la trecutul cel mai
singură, știusem unde trebuia să merg, dar între timp
apropiat cu putință, o încredință că plecase pentru a se

175

tot ceea ce știam, toate intențiile dispăruseră. Prezent
era sentimentul de nesiguranță: trebuia să am ceva , să
fiu a cuiva, deși știam că are și singurătatea siguranța
ei. Încă mai credeam, ca-ntr-o amintire, în capacitatea
de autodeterminare. Așa că, nu știu cum mi-a încolțit
ideea unui adăpost. După ce-mi luasem haine, le pur-
tam cu mine, le țineam strâns, știam că, deși aveam
bani pe undeva, nu plătisem pentru ele. La un mo-
ment dat, am găsit un loc, un adăpost sau el mă găsise
pe mine… într-un subsol, acele subsoluri curate, ame-
najate, cu tot felul de grilaje ce serveau la tot felul de
dependințe sau chiar mici apartamente prin fereastra
cărora vedeai doar încălțămintea și pașii grăbiți ai
trecătorilor. Am regăsit totul din amintire: locul um-
bros, mirosul greu de mâncăruri gătite în casă, un gri-
laj solid din fier forjat și în spatele lui un animal de
talie mare, un câine neplăcut surprins de o prezență
străină.
Trăiam într-un univers din care oamenii încă
nu dispăruseră, așa că la un moment dat au apărut și
doi bărbați care mă priveau cu tot ce aveau bărbătesc
în ei și care din priviri au îndepărtat grilajul prin care
trebuia să trec și m-au eliberat de teama animalului.
Până la urmă m-am adăpostit într-un aparta-
ment. Am intrat, nu mai știu cum, prin efracție. Mă
târam peste tot hăituită de incertitudinea propriei mele
situații, mă teroriza aceeași nevoie de ordine și sigu-
ranță. Aveam nevoie să văd cum stau, pe ce mă bazez,
aveam nevoie de-o strategie pe termen scurt. Și atunci
am început să privesc în jur: era o sufragerie mică,
învăluită într-o lumină lăptoasă, o canapea și un dulap.
Îmi amintesc…era multă ordine, era foarte curat. Fără
nici un rost am început să-mi fac ordine printre lucru-
rile cumpărate, pe care le purtasem după mine. Le
așezam, le triam, aveam nevoie să știu ce am…
Mă temeam, știind că această locuință este a cuiva, de
venirea unui posibil proprietar și tocmai intrasem în
panică gândindu-mă cu groază la acest moment și cum
l-aș putea evita – unde să mă ascund, cum să supravi-
ețuiesc unei astfel de situații, când în cameră își făcu
simțită prezența un bărbat, sau fusese de la început
acolo și doar pândise în ascuns devoalarea infracțiunii
mele …
Dacă aș fi avut timp să gândesc aș fi crezut că
am să mor de rușine, de neputință, de frică, dar n-a
fost așa … nu știu de ce am încercat să mă salvez bol-
borosind cuvinte… Erau multe cuvinte pe care le
iroseam și, din când în când, se desprindeau și propo-
ziții cu sens prin care încercam să explic că era sin-
gura mea soluție și că până la urmă nimeni n-are nimic
de pierdut, e o simplă întâmplare și foarte ușor putem
șterge pentru totdeauna din memorie acest fapt.
Percepeam un bărbat nu tocmai bătrân care mă
învăluia subtil cu aerul lui de bărbat ușor amuzat, dar
îndepărtat și străin. Mintea era încă cea a unui animal
ce căuta subterfugii, se încurcă în lașități. Aerul în
cameră devenea tot mai greu, îmi anula orice inițiati-
ve, nici măcar retragerea strategică n-o mai puteam
176
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
încerca. Poate mi-a venit în gând să bolborosesc niște
scuze, nu mai știu …știu că deodată mi-era bine, era
cald și totul era învăluit într-o insinuare obscură.
Se așezase indecis și totuși netulburat alături,
pe canapea. Nu mă privea, nu întreba, dar părea că știe
tot ce se-ntâmplă, era chiar ușor plictisit că nu poate
trece la ceea ce-l interesa. Eram oarecum liniștită și
oarecum pierdută într-o seducție despre care nu știam
dacă venea dinspre bărbatul de lângă mine sau din
ființa mea inconștientă care se relaxa la gândul că
lucrurile se legau și începeau să vibreze în jurul nos-
tru.
Îi evitam privirea pentru a nu spulbera starea
de bine în care mă așezam, pentru că nu eram convinsă
că totul se întâmpla în afara noastră sau este numai
emanația minții mele. Întorcând capul, de partea cea-
laltă a canapelei, descopăr o femeie destul de bătrână,
probabil mama lui, am gândit fără să-l privesc spre a-i
surprinde reacția. Dar știa, știa că este acolo, știa că
respiră același aer cu noi. La un moment dat îmi spu-
ne grăbit și fără noimă convinge-o să stea la baie! Îmi
dă de înțeles că-i era inutilă prezența ei, chiar inopor-
tună, că ar fi vrut să nu fie acolo.
Am privit-o cu nedumerire, fără intenția de a
da curs rugăminții lui. Femeia începuse să cânte ab-
sentă, pierdută în lumea ei. Părea că nu știe care este
rostul ei și nici ce se poate întâmpla în lumea în care
intrase.
Pierdută în visul meu aud și acum femeia
cântând…
Ziua de Crăciun
Ziua se ivea limpede, cu hotarele încălzite de
raze primăvăratice. Silvia se trezi buimăcită și speriată
de niște zgomote ritmice de tobe și-o amestecătură de
voci și cântece, sau ce-or fi fost... Se concentră puțin,
cu ochii pe fereastră, și realiză că nu erau decât frân-
turi scâlciate dintr-un colind. Se ridică și privi în curte.
Înțelese...Ștefan stătea înconjurat de niște colindători
întârziați și cam veștejiți de vârstă care nu mai găsiseră
drumul către casă din Ajun. Probabil se proptiseră la
vreo cârciumă din drumul lor și nu mai plecaseră.
Tocmai își terminaseră repertoriul și așteptau recom-
pensa care nu putea fi decât un pahar cu băutură. Ște-
fan nu se putea eschiva... Era ziua de Crăciun. O zi pe
care o petreceau în ritmurile pe care satul le mai păstra
încă, poate mai apropiate de lumea celor duși, decât a
celor vii. Lumea celor vii se strică din ce în ce mai
mult. Curățenia vechilor obiceiuri era înlocuită, ames-
tecată cu obiceiuri mai noi.
Silvia se primeni cu multă migălă, privi chipul
senin al bărbatului ei și se grăbi să săvârșească prima
îndatorire a zilei. În ziua de Crăciun femeile mergeau
cu coșul plin de bucate la biserică, să fie binecuvânta-
te, să se poată ospăta din ele și să poată da din ele de
sufletul morților. Totul era pregătit de cu seară. Trebu-
iau doar așezate în coșul încăpător pe care Silvia îl

păstra special pentru astfel de momente: pâinea rotun-
dă, unsă cu ou și coaptă în cuptorul aragazului, sticla
de vin, prăjiturile și cozonacul, friptura și sarmalele,
așezate cu grijă într-o caserolă, portocale, mere, prin-
tre care așeză câteva crenguțe de brad și acoperi totul
cu ștergarul de borangic pe care-l păstra cu sfințenie
de la mama ei. Era printre puținele lucruri pe care le
putuse păstra. Ștergarul și câteva poze înnegrite de
timp din care răsăreau chipurile cu priviri înțepenite
într-un timp pierdut definitiv.
Drumul spre biserică nu era prea lung, avea
pentru ea o semnificație aparte, îi dădea prilejul să se
gândească la viața ei, la Crăciunurile trecute, la bucurii
și suferințe vechi și noi. Privea casele, curțile, da bine-
țe oamenilor cu care se întâlnea. Era încă liniște, forfo-
ta nu începuse. Crăciunul începea în rânduiala fiecărei
case și se împlinea în tinda bisericii. În biserică era un
aer călduț, mirosea a tămâie și a pâine coaptă în casă.
Lumânările licăreau ca niște dorințe vii ce vibrau și se
înălțau prin rugăciunile noastre către cei plecați dinco-
lo. Preotul înălța glasul lui către cerul nevăzut al dum-
nezeirii și glasul lui era întărit de cel al țârcovnicului
și al corului format din câțiva bărbați. Din partea stân-
gă a naosului, le răspundea corul de femei. O clipă își
opri gândurile și se lăsă în voia glasului frumos al
preotului Vasile. Parcă o clipă timpul stătu în loc și se
împăcă în sufletul ei cu toate. Ăsta era Crăciunul ei. Se
gândi pe rând la toți cei pe care-i petrecuse pe ultimul
drum, se gândi la Ștefan al ei, la ceea ce pierduse
când hotărâse să-și lase viața ei începută lângă părinții
lui Ștefan, în Ardeal și să se întoarcă în satul în care
se născuse. O neliniște îi răscolea sufletul din când în
când. Poate era starea ei naturală, așa cum îi spunea
Ștefan: mă, fată, tu nu te simți bine dacă nu găsești
motiv de îngrijorare, când de una , când de alta...
Ștefan era un om mai degrabă tăcut, domol.
Om cu destulă carte și în plus, priceput la toate, îi plă-
cea să facă totul în ritmul lui, în tihnă și cu multă mi-
gală, de parcă ar fi avut tot timpul din lume pentru
orice, spre deosebire de ea care era o repezită și de
multe ori, era superficială în anumite treburi ale casei.
Le dai peste ochi, Silvie, și pe urmă mă omori pe mine
cu zile că ai făcut și ai dres, o taxa imediat Ștefan
atunci când nu era mulțumit. Iute era și la supărare, se
aprindea de ieșeau scântei, dar Ștefan o lăsa, aștepta,
avea răbdare până se ostoia tot zbuciumul ei și abia
apoi se gândea să ia o atitudine. Și atitudinea lui în
ultimul timp o îngrijorase, parcă era mai abătut, parcă
nu mai făcea nimic cu bucurie, ca altă dată... Diminea-
ța zăbovea mai mult în pat și se trezea morocănos și
indispus, alteori îl auzea ocărând găinile prin curte,
ceea ce nu-i sta în obicei. Uneori avea impresia că-i
căuta nod în papură din orice: că nu știe să închidă o
ușă, că vorbește prea mult, că dă televizorul prea tare
... S-a gândit la toate, le-a luat la rând: o fi bolnav și
parcă i-a trecut un fier încins prin inimă , s-o fi săturat
de mine? uneori recunoștea că exagera, i-o fi dor de
cineva, de ceva, de cine, de ce ? credea că Ștefan nu
177
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
avea secrete față de ea. Când l-a surprins într-o după-
amiază, vorbind la telefon cu una din surorile lui, a
înțeles : lu’ Ștefan al meu îi era dor de-acasă, de nea-
murile lui. Uitase, în iureșul zilelor și al anilor, cu grija
și nerăbdarea de a-și face un rost aici, că are și el par-
tea lui de lume, de viață care-i aparține, așa cum avea
și ea.
De fapt, lucrurile se schimbaseră de când ac-
ceptase postul de bibliotecară la una din școlile din sat.
Stătea mai puțin cu el acasă, își împărțea altfel timpul
și era preocupată de alte lucruri, inclusiv de ținută și
de modul în care arăta. Era foarte mulțumită, în sfârșit
făcea ceva apropiat de meseria ei și slujba asta, chiar
dacă nu știa pentru cât timp, îi venea ca o mănușă.
Ștefan la început se bucurase, veniturile care intrau
regulat în bugetul familiei se rotunjeau, dar mai apoi a
devenit tot mai posac, mai irascibil. Silvia a stat de
vorbă cu el și împreună au hotărât, cu vreo două-trei
săptămâni înainte de Crăciun, că e cazul să plece în
Ardeal, să-și vadă sora, să-și caute fratele cu care nu
era în relații foarte bune.
Cât a fost plecat, mai mult cu două zile decât
stabiliseră și fără s-o anunțe de întârziere, Silviei i-a
fost greu, au trecut-o toate apele tulburi ale îngrijoră-
rilor, dar a rezistat, nu l-a sunat, doar l-a așteptat până
l-a văzut din nou acasă. Și-a venit Ștefan, încărcat cu
de toate de la neamurile lui.
Nu l-a întrebat nimic. L-a lăsat să răsufle, să-l vadă în
ce ape se scaldă. Și așa, cât ai clipi, a venit Crăciunul
peste ei și-au fost luați de pregătiri, că de fapt frumu-
sețea sărbătorilor stă în febra pregătirilor, fără de care
sărbătoarea în sine ar fi mult prea puțin. Slujba fusese
balsamul care o mângâia acum pe drumul de întoarce-
re. Soarele încălzea nefiresc, pentru o zi de Crăciun,
topind parcă pentru câtva timp dureri, frământări, urâ-
ciuni ale zilelor adunate. Când deschise ușa bucătăriei,
Ștefan, deja rânduise totul pe masa din bucătărie pen-
tru a le împărți de sufletul morților. Aprinseră lumână-
rile, se închinară și Silvia începu să spună șoptit nume-
le celor pentru care se rugau de iertarea păcatelor și
odihna lor veșnică. Pacea unui timp suspendat se co-
borâse peste sat.
În sfârșit se așezară la masă, ciocniră din vinul
lor rubiniu și aromat, cu care Ștefan se lăuda peste tot,
producție proprie ! Telefoanele, așezate în apropiere,
marcau fiecare mesaj primit. Erau mesajele obișnuite
cu urări de Crăciun de la prieteni și cunoștințe mai
vechi și mai noi și ei se bucurau că lumea se gândește
la ei, că nu sunt atât de singuri.
Ziua era pe sfârșite. În sat lumea se așezase
care pe unde... Peste tot vedeai lumini și brazi împo-
dobiți, ornamente, în ferestrele caselor stăteau Moși
Crăciuni din carton colorat sau gonflabili, undeva
departe se auzeau pocnitori și muzică de petrecere,
semn că încă un Crăciun trecea și ei se lăsau cuprinși,
ani la rând, în aceeași convenție. Așa cum făcea de
câteva ori pe zi, Silvia ieși în stradă, în fața casei sale
și privi satul strălucind în apele înserării. Se gândea la

timpul care șterge alt timp și la ninsorile ce împodo-
beau altădată Crăciunul...
Timpul cel repede
Afară se ițește de primăvară. Zăpada s-a topit
și-a lăsat câmpurile înnegrite și murdare de resturi
vegetale. Peste sat e un timp incert în care începe să se
dezmeticească tot ce-a stat sub iarnă. Trebuie să plouă
mult, să spele zoaiele adunate sub zăpezi toată iarna,
să lase loc verdelui crud și proaspăt să se întărească.
Silvia se trezi obosită și năclăită de aburii
somnului. Transpirase, se zvârcolise când pe o parte,
când pe alta, fără să se simtă confortabil nici o clipă,
nici în pat, nici în somnul ei. Deși dormise mai mult
decât de obicei, se simtea obosită, fără chef de a înce-
pe o nouă zi. Lumina pătrunse peste apele reci și tul-
buri ale unei zile ce urma să semene, probabil, cu mul-
te altele. Chiar așa, de ce trece timpul ăsta, unde se
duce, de ce nu putem să ne oprim la o zi, la un timp,
de ce nu putem alege?
Privi în jur. Lucrurile erau toate la locul lor.
Lângă ea, așa cum se aștepta, locul era gol. Bărbatul ei
își făcea probabil de lucru pe undeva prin curte, prin
garaj. Și îi spusese de atâtea ori să nu mai iasă devre-
me din casă că și așa se vaită de oase. Prima discuție
în fiecare dimineața asta era: pe cine, ce-l mai doare.
Și se văitau amândoi, slavă domnului! Poate Ștefan a
făcut deja cald la bucătărie, se gândi și atunci nu tre-
buie să-l lase să aștepte, că altfel bodogănește toată
ziua. Mai zăbovi scurt timp încercând să facă un in-
ventar al lucrurilor pe care le are de făcut și care nu
mai suportă amânare. Nu avea nici un elan. Din ce în
ce mai mult elanul ei se împuțina, doar curtea, întinde-
rea grădinii, câmpul i se păreau largi, nesfârșite, exact
ca atunci când era copil. Timpul însă i se părea altul,
mai dușmănos, mai repede, ca lama unui cuțit care
sticlește și taie .
Ridicându-se anevoie din pat își aminti crâm-
peie din ce visase... la un moment dat o văzuse, ca prin
ceață, pe mama ei plecând pe un drum subțire și apos,
ce se îngusta tot mai mult, ca o apă ce se pierde unde-
va... parcă aștepta o veste de la ea, dar nu s-a întors
când a plecat și la un moment dat ținea în mână o hâr-
tie prin care era înștiințată că a murit, acolo unde a
plecat. Urma partea cea mai buna a zilei, cu aroma
primei cafele pierdută prin camerele mici, dar cu fe-
restre mari, prin care puteai vedea până departe. Iarna
deschideau televizorul din bucătărie pentru că la adă-
postul lui puteau să-și pună ordine în gânduri, să-și
facă planuri sau pur și simplu să-și simtă mâinile, bu-
zele, corpul că sunt ale lor.
Venise acasă după ce ai ei nu mai erau, pentru
că la un moment dat simțise cum o cheamă rădăcinile,
simțise că ăsta trebuie să fie locul pentru un nou înce-
put liniștit, după atâtea rătăciri, speranțe irosite, zvâc-
niri neîmplinite în marele oraș. Nu dusese o viață rea
acolo. Oamenii pe lângă care trăise, familia de bănă-
178
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
țeni a soțului era o familie de oameni cumsecade și cu
stare bună. Și-a iubit soacra, cumnata, le învățase felul
de-a fi, făcuse eforturi de adaptare, chiar se simțise
într-o familie bună, statornică, iubitoare. În vremea
asta au avut un rost, ea și Stefan, s-au căsătorit cu nun-
tă, și-au luat un apartament, și cu ajutorul socrilor, au
avut locuri bune de muncă și chiar nu le-au lipsit banii,
au avut un trai îndestulat și plin de speranțe. Marele
eșec, și pentru ei, dar mai ales pentru familia care-și
dorea nepoți, cât mai mulți, a fost faptul că n-au putut
avea copii. Apoi suprasolicitarea de la locul de muncă,
pierderea serviciului pentru Ștefan imediat după Revo-
luție, neputința de a se adapta la marile schimbări, la
deruta de după și, în cele din urmă, moartea soacrei,
Alzheimer-ul socrului, care în 2-3 ani a evoluat atât de
mult încât au fost nevoiți să-l mute într-un sanatoriu,
toate astea au influențat decizia lor. O decizie de co-
mun acord. De la ivirea unei decizii până la înfăptuirea
ei au mai durat niște ani, tulburi, grei. O familie fru-
moasă, întreagă, cu bunici, cu nepoți mai mari și mai
mici, unchi, mătuși și multe rubedenii, începea să se
destrame, să se vânture prin locuri cu verdeață sau
plecați, care pe unde, după un trai mai bun, în afară.
Noi am rămas acolo, nemișcați, pentru că nu
aveam copii, eram blestemați să vedem sfârșitul, să
trăim degradarea vieții din jurul nostru, degringolada
lumii în care trăiam. Oamenii erau dezorientați, își
pierdeau locul de muncă, casele. Copiii lor renunțau
la școli și plecau în străinătate sau începeau să facă
politică. Ura, înșelătoria, delațiunea, putregaiul
uman, cu întreaga lui înfațișare, ieșeau la iveală. Lu-
mea își pierdea vechile repere și la orizont nu apărea
nimic stabil în care să poți avea încredere. Prinși în
vârtejul ăsta, zvârcolindu-ne să ne menținem la supra-
față, cu mijloace puține – trăiam din salariul meu de
profesor de gimnaziu, făcând zilnic naveta între Timi-
șoara și Giarmata - am stat acolo până în 2003.
În martie a murit tatăl lui Ștefan, după ce
pierduse complet contactul cu realitatea. N-a fost
ușoară desprinderea de lumea de acolo, deși în jurul
nostru nu mai erau multe rude. Mai ales pentru Ștefan,
dar și pentru mine... În planurile mele, deși mama
rămăsese singură din prima mea clasă de liceu, nicio-
dată nu mă gândisem c-o să mă întorc acasă.
Când ți-e greu și nu mai ai soluții te întorci
acasă. Acum știa c-o să moară aici, cu privirea pierdu-
tă între cei doi salcâmi ce despărțeau curtea lor de cea
a vecinilor. Era liniște. Când mai grea, când mai tulbu-
re, îți auzeai toate gândurile.
Își trase halatul pe ea și păși în bucătărie.
Ștefan, contrar așteptărilor ei, băuse deja cafeaua și
studia acum niște schițe înșirate pe masa din bucătărie.
Era ordine. Ordinea cu care se obișnuise și din care
avea să plece cândva.

Filoteea BARBU STOIAN
Punţi peste timp
Convorbire cu Cella Delavrancea
(înregistrare din mai, 1976)
În dorinţa de a reînvia ce era trainic şi frumos
în peisajul învăţământului românesc tradiţional, am
început, în toamna lui 1975, pregătirile pentru
sărbătorirea a 125 de ani de la înfiinţarea primei şcoli
de fete din Ţara Românească (1851).
Planul urmărea, în primul rând, restaurarea
unei construcţii din 1890 unicat în arhitectura
românească aflată pe domeniile Odobeştilor,
construcţie a lui Ion Mincu şi acţiuni culturale care să
apropie personalităţi ce datorau şcolii ceva din fiinţa
lor spirituală. Profilul filologic favoriza afirmarea
talentelor literare capabile să redacteze revista „Spaţii”
ce oglindea în paginile ei aceste preocupări.
Mare i-a fost surpriza gazdei din str. Mihai
Eminescu, nr. 151, Cella Delavrancea, când m-a văzut
însoţită de nouă eleve despre care nu-i spusesem, de
teamă că voi fi respinsă.
- Îmi faceţi o farsă, doamnă profesoară ! Nu mi-
aţi spus nimic de copii.
- Priviţi-le cât sunt de frumoase! Discuţia cu
dumneavostră va rămâne o amintire dragă.
În salonul spaţios, inundat de lumină, privirea
fetelor s-a oprit asupra pianului pe care era portretul
scriitorului Barbu Delavrancea, încât cu mare sfială s-
au aşezat pe scaune. În atmosfera de linişte
emoţională, într-o stare inhibitorie, îmi făceau semne
că le era frică să pună întrebări.
Casa veche, tablourile cu semnături celebre,
cărţile, partiturile - toate vorbeau de o lume unde în
ambianţa familială s-au format şi au continuat tradiţia
culturală cele două surori: Henriette, arhitect, şi Cella,
pianistă cu studii la Paris, cunoscută în lume - a cântat
alături de marele Enescu, „când a avut un succes
nebun” - ne spunea sora cea mică.
Cum fetele rămăseseră cu privirea la portretul de
pe pian, Cella a intervenit:
179
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
- În copilărie, când exersam, mă uitam la
portretul lui şi nu ştiam dacă era tata sau Beethoven.
Începutul seriei de întrebări l-am făcut eu ca să
dau curaj de reporter colaboratoarelor mele.
- Numele Delavrancea se leagă de literatura pe
care o studiem. Ştim că Bursierul şi Hagi Tudose au
fost scrise când familia locuia în incinta şcolii, înainte
de primul război. Am dori să ne vorbiţi despre
Delavrancea-omul, în mijlocul familiei, în relaţiile cu
prietenii.
- Tata era o fire practică. Când plecam în
vacanţe, obişnuia să ne întrebe, pe rând, ce pom e
acolo? ce plantă e aceea?, dorind să ne apropie de
ştiinţele naturii.
- Tata desena frumos, ar fi fost un bun pictor -
îşi aminteşte Riri, completată imediat de sora cea
mare.
- Era şi foarte muzical. La concertele mele se
aşeza în loja din dreapta.
- Alegerea carierei de pianistă a fost influenţată
de familie?
- Eu m-am născut şi am crescut în muzică.
Odaia de culcare dădea în salon, unde în fiecare seară
mama cânta tatei. Adormeam în armonii de
Beethoven, Mozart şi Chopin. Apoi pianul este un
balaur pentru care violoniştii ne invidiază, fiindcă
fiecare deget este o personalitate. Cere foarte multă
muncă, cel puţin patru ore pe zi.
Desigur că nu toate amintirile din copilărie erau
din str. Icoanei, pentru că în 1912 Cella era destul de
mare. Directoarea Maria Delavrancea a locuit la
Şcoala Centrală de Fete patru ani înainte de primul
război mondial şi a revenit după moartea scriitorului,
până în 1928.
- Tata iubea foarte mult copiii. Pentru că ne era
frică seara, în grădina mare, ne făgăduia lucruri
atrăgătoare ca să mergem până la zid şi să aducem
crenguţe de liliac. Primăvara, săream gardul în curtea
vecinului să furăm cireşe, cu toate că aveam destule
acasă. Vecinul s-a plâns tatei, care - am aflat noi mai
târziu - s-a oferit să-i plătească şi să ne lase plăcerea
de a lua câte vrem. La atâta dăruire şi indulgenţă,
mama recunoştea cu dragoste şi mândrie: „Tu eşti un
geniu! Ţie ţi-e permis orice!” Ea, însă, trebuia să fie
severă. Folosea şi un procedeu stimulativ pedepsitor:
în fiecare săptămână ne dădea o „leafă” de 70 de bani,
dar pentru fiecare greşeală ne punea un punct negru
încât la sfârşitul săptămânii leafa era serios diminuată.
Mama avea un caracter sublim. Era inteligentă, bun
pedagog, egală, iar în momentele cele mai grele îşi
păstra calmul. Lipsită de egoism, era atentă şi
primitoare cu toţi prietenii tatei. Citea mult, cunoştea
franceza, engleza şi italiana. Făcuse parte din prima
serie de absolvente de la filozofie şi matematică, deşi
preda limba franceză.
Ca profesoară şi directoare era autoritară, dar şi
apropiată de fetele care erau obligate să stea în
internat, cu toate că familia lor locuia în Bucureşti.

Seara, lua tava cu bomboane şi făcea inspecţia prin
dormitoare.
- Ştiindu-vă şi o sensibilă scriitoare, spuneţi-ne
ce a determinat preferinţele pentru scris?
- Am fost o elevă foarte cuminte, o elevă
model. Caietele mele erau o perfecţiune. Datorită
scrisului frumos pe care îl păstrez şi azi - deoarece,
dacă nu-mi recunosc scrisul, mi se opreşte, parcă,
gândirea. Mama îmi urmărea caietele de latină. Şi,
apoi, încă de mică îmi plăcea să scriu. Scriam mamei,
chiar dacă ne aflam doar în camere diferite.
- Mai târziu, intervine Henriette, se organizau
adevărate competiţii, ajungând să rivalizeze cu Ionel
Teodoreanu.
- Spuneţi-ne, doamnă arhitect, pentru
dumneavoastră a avut vreo importanţă prietenia
familiei cu Ion Mincu?
- Nu ştiu. Poate puţin, da. Când aveam şase ani,
mama a înscenat un examen cu o falsă comisie din
care făcea parte şi Mincu. El punea întrebările. Mi-a
dăruit, mai târziu, un pupitru şi o planşetă.
- Tu de mică aveai aplicaţii practice. La
treisprezece ani mi-ai construit o casă de lemn
pirogravată pentru o păpuşă japoneză Yokohama,
pentru care ţi-am dat cincisprezece lei. Am ţinut-o pe
pian până ne-am refugiat la Iaşi.
Amintirile de la „Şcoala Centrală de Fete” au şi
imagini triste, din primul război mondial, când Barbu
Delavrancea a fost apărător al intereselor naţionale,
împotrividu-se intrării României în război alături de
Germania şi refuzând să părăsească Bucureştiul.
- De-abia la insistenţele prietenilor care i-au
explicat că mai este nevoie de el, a acceptat şi ne-am
refugiat cu ultimul tren, reuşind să salvăm tablourile
dăruite de Nicolae Grigorescu, iar şcoala s-a
transformat în spital.
- La primele lovituri de tun, lumea s-a ascuns.
Am rămas cu Bebe, doctorul Gerota şi un student la
medicină, povesteşte Riri, iar Cella adaugă:
- Biblioteca tatei a fost devastată în timpul
ocupaţiei. Cărţi şi manuscrise au fost aruncate pe
geam. O servitoare devotată a reuşit să adune, noaptea,
unele dintre ele, ascunzându-le la prieteni ai familiei.
Ne-a impresionat patriotismul scriitorului şi
devotamentul prietenilor despre care ni se vorbea cu
mândrie:
- În casa noastră veneau Caragiale, Vlahuţă,
Teodoreanu cu Ştefania Velisar, Goga etc.
Caragiale a fost foarte apropiat familiei noastre.
Nu se purta tandru cu copiii. Când venea cu Matei şi
Luca, obişnuia să-i prezinte: „V-am adus microbii
mei”. În schimb, dacă sufereau de ceva, Caragiale
aproape că se îmbolnăvea de frică. Pe mine mă iubea
mult, poate şi pentru că îi plăcea muzica. Înainte de
„bună-ziua” îmi zicea: „Aghiuţă, cântă-mi ceva!”
După ce asculta în linişte se apropia, îmi săruta mâna
dreaptă zicând: „Adă şi mâna stângă că e mai inteli-
180
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
gentă”. Era o tulburătoare onoare pentru mine. Îi mai
cântam din zeul lui-Beethoven şi din Bach.
Ionel Teodoreanu era un băiat inteligent, fermecător,
cu darul vorbirii.
După trei ore, convorbirea s-a încheiat cu
promisiuni: pianista ne invita la un concert (pianul era
dezacordat) pentru altă dată, iar eu că îi voi continua
intenţia de a scrie mai mult despre satul cu nume
italienesc (palauo = palat) numele dat satului meu de
la „vila veche” unde îşi petreceau vacanţa surorile
Delavrancea şi Vlahuţă, pe malul Siutghiolului,
Palazu-Mare.
Pitorescul acela natural şi uman, descris în
cartea „Dintr-un secol de viaţă” creează pentru mine
punţi peste timp de a regăsi pe cea care de un an a
plecat departe...
(din vol. Trasoare de gânduri, 2010)
Nică D. LUPU
Purgatoriul
Aventurile nechibzuite îi ghidează pașii
lui Tibru până la limita prăpastiei.
Este prilejul trecerilor dintre moarte
și viață și al schimbărilor modului său de a fi.
Scobitura muntelui, plină ochi cu apă, s-a bu-
curat în timpul nopții de năvala unei formații noroase
care a fost purtată peste aceste ținuturi de zmeul locu-
rilor, ce își are sălașul într-o genune din apropiere.
Cabana Bâlea apare ca o căsuță din povești, în care
neastâmpărații pitici se hârjonesc fără încetare. Acea
construcție, care pare nefirească în acest spațiu lugu-
bru, lasă impresia că plutește pe suprafața găvanului
cu apă. Ținuturile dinspre miazăzi au perspectivele
mărginite de culmile care au fost ridicate cândva de o
forță colosală. De pe întinderile acestora pot fi admira-
te deschiderile cu orizonturi îndepărtate, atât spre me-
leagurile ardelene din nord, cât și spre cele valahe
dinspre Mănăstirea Argeșului, în sud.
De câteva zile, prin această împărăție vremea
este mai mult nefavorabilă pentru drumeții și doar

nechibzuiții se iau la trântă cu Măria Sa Întunecimea
Norilor. Se întâmplă uneori, ca vântul și ceața să intre
în ațipire pentru o perioadă nu prea îndelungată.
Atunci apar posibilități tentante, pentru a porni încre-
zători pe potecile trasate în lungul culmilor, cu scopul
de a cuceri teritoriile bine baricadate în răstimpuri
defavorabile. Cei obișnuiți cu rapidele schimbări me-
teorologice, alpestre știu că acele manifestări ale repa-
usului timpurilor respingătoare sunt doar simptome
himerice pentru a ispiti pe cei neștiutori și, mai ales,
pe inconștienți. Este posibil ca, după un scurt timp de
odihnă, balaurul nemilos să se trezească din încreme-
nire și să închidă până la întunecime fiecare pleoapă a
norilor, prin care se furișează lumina și speranțele.
Un grup de studenți ieșeni stau de două zile în
așteptare, la adăpostul cabanei. Sunt montaniarzi cu
vechime, buni cunoscători ai capcanelor muntelui, de
aceea au echipamente potrivite pentru asemenea aven-
turi prin regatul negurilor. Ei știu că pe creasta Făgăra-
șului se poate merge numai pe vreme luminoasă și
liniștită. În primul rând, din cauza multiplelor pericole
care te pândesc la fiecare pas, iar, în al doilea rând,
pentru că norii întunecoși îmbracă toate peisajele ului-
toare cu veșminte ce baricadează privirile și le împie-
dică simțirile celor care doresc să savureze farmecul
zonei.
Grupul lui Nițescu a ajuns la cabană în după
amiaza zilei trecute. Au venit foarte hotărâți să calce
dintr-o parte în alta poteca de pe creastă și să lege
ispititoarele prelungiri făgărășene, dinspre răsărit, cu
spectaculoasa vale a Oltului, dinspre apus. Printre ei
este și Andrei, cel mai priceput în tălmăcirea semnelor
alpine și îmblânzirea muntelui. El mai călcase anul
trecut pe acest itinerar cu un alt grup și a fost nemai-
pomenit de încântat de tot ce i s-a oferit ca-n palmă.
De fapt, de la el a pornit ideea acestei expediții. N-a
fost dificil să constituie grupul, deoarece avea un ad-
mirabil talent oratoric atunci când povestea despre
povârnișuri amețitoare, prinse în chinga norilor și
stânci ciudate, creste zimțate, asemănătoare cu dinții
unui fierăstrău colosal, circuri glaciare și ochiuri de
apă cum nu se poate mai limpezi, despre satele transil-
vănene, care se văd de la acele înălțimi ca niște căsuțe
cu jucării. Uneori, pe povârnișuri sunt pâlcuri de nori
spânzurați în cine știe ce stane de piatră, iar localitățile
și ținuturile din sudul ardelean se văd în zare pe dea-
supra norilor ca și când ar fi admirate de la înălțimea
unor aparate zburătoare.
După ce s-au cazat în cabană, noii sosiți au
pornit într-o scurtă incursiune de recunoaștere a împre-
jurimilor. În păienjenișul de cărărui trasate pe versan-
tul apropiat, au identificat cu ușurință poteca pe care
vor porni la drum a doua zi, dacă vremea muntelui îi
va onora cu un dorit bilet de voie. Dacă nu, vor rămâ-
ne și ei în așteptare până când va fi să fie o chemare
spre înalturi. În caz că nu vor găsi îndurare, sunt hotă-
râți să continue drumeția pe serpentinele Transfăgără-
181
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
șanului spre complexul Capra și în lungul Lacului
Vidraru.
A doua zi, ceața a acaparat cu mai mult nesaț
toată regiunea de la o anumită înălțime. Nici măcar din
ușa cabanei nu există vizibilitate până la marginea
lacului iar platoul parcării din partea cealaltă și creste-
le vecine sunt pierdute în inexistență.
-Vremea ține cu leneșii! Încearcă șeful grupu-
lui să închege o conversație tematică. Deocamdată,
trebuie să mai așteptăm. E bine să profităm de purifi-
carea aerului, care ne este dat din abundență și ne ajută
să facem curățenie prin străfundurile plămânilor sunt
sufocați de funingine, de diferite fragmente de zgură și
de alte pulberi toxice din complexul urban.
Spusele lui Andrei sunt întâmpinate cu dez-
amăgiri, chiar dacă lui nu-i găsesc nicio vină. Nu pen-
tru așa ceva au venit ei încoace, nu pentru numărat
picioarele la paturile cabanei și nu ca să asculte sere-
nadele și văicărerile vânturilor. Dar, e de înțeles și n-
au ce face. Încă de la plecarea din oraș, au fost averti-
zați că ar fi posibil ca muntele să nu-i întâmpine zâm-
bitor și să nu se aștepte să aibă la deschidere un braț cu
flori, însă ei au mers înainte. Acum își dau seama că
visele frumoase sunt până una –alta doar speranțe la
care trebuie să mai viseze.
Dintre toți membrii grupului, cel mai nemul-
țumit și răzvrătit este Nițescu. Se așteptau la el să aibă
asemenea manifestări, dar sperau ca, în fața pericolelor
care sunt presărate în calea lor la tot pasul, să fie și
dumnealui mai îngăduitor.
-Eu n-am venit la munte cu niște fricoși pentru
a dormita în înghesuiala cabanei! strigă el din toate
puterile. Dacă voiam să dorm fără nicio teamă, găseam
eu un pat în tot Bucureștiul. Trebuia să vă interesați
înainte de a ajunge prin asemenea pustietăți și să aflați
dacă avem sau nu cale liberă pentru cuceriri erotice.
Conducătorul grupului își dă seama că acest
neisprăvit poate fi un ghimpe primejdios în cale înde-
plinirii planurilor lui, dar, acum, e prea târziu pentru a
schimba ceva.
Supăratul a lăsat impresia că s-a mai liniștit,
atunci când a observat, cu surprindere, că nimeni din-
tre ceilalți colegi nu este de partea lui. Nici măcar
Eleonora, pe care ar fi dorit-o alături de poziția sa, nu i
se alătura. Dacă nu acum, atunci când o să vină îm-
preună cu mine?
-Ai și tu un pic de răbdare! încercă să-l tempe-
reze Andrei. Spun cabanierii că munții din această
parte a se bucură de o îngrozitoare reputație în ceea ce
privește înhățarea de vieți omenești. Mai spun dânșii
că este posibil ca, de mâine după-amiază, să urmeze o
perioadă de aproximativ o săptămână cu vreme fru-
moasă, numai bună de expediții.
-Nu mă interesează păcălelile lor! Eu am venit
să fac mișcare și să lupt cu îndărătnicia muntelui, așa
să știți. De aceea, continuă el, din ce în ce mai înfier-
bântat, acest personaj care sunt eu, am să plec pe
creasta visurilor cu sau fără voi.

Toate încercările celorlalți colegi de a-l potoli,
atât cu vorba bună, dar și cu unele amenințări, n-au
avut niciun efect concret. S-au ivit din nou la suprafață
manifestările lui de ușurință, de huligan dus cu pluta.
În loc să-l liniștească, se pare că aceste tentative de
temperare a zelului, l-au înrăit și mai mult. El o ține
una și bună: Eu am să plec singur. Singur, singurel am
să-mi iau picioarele la spinare ca să vă demonstreze
băiatul cine-i renumitul Tibru Nițescu. Am să vă aștept
cu o berică rece pe Valea Oltului, probabil, la Turnu
Roșu.
După un timp, și-a dat seama că-i o mare pros-
tie ce are de gând să facă. Însă nu vrea să lase impresia
că primul impuls a fost eronat și că acum, ca un speri-
at, o întoarce ca la Ploiești, pentru a îngroșa convoiul
sperioșilor. Mai ales, cum va apărea el în fața fetelor?
În viața lui a făcut numai ce a crezut rânza sa de cuvi-
ință și nu s-a lăsat influențat de nimeni. O asemenea
încăpățânare, de cele mai multe ori, l-a ținut la distanță
de majoritatea tinerilor din generația lui. Dar, a fost
încântat că este original de fiecare dată și nu s-a lăsat
păcălit de alții în pornirile lui. Știe că nici pentru
această drumeție unii n-au fost de acord să-l primească
în grup, dar promisiunile sale că nu le va face greutăți,
i-a înduplecat. Le-am promis eu, răspunde el unor
gânduri indignate, dar nici ei să nu-și bată joc de
priceperea, potența și îndrăzneala mea.
Acum, încercările unor colegi de a-l opri cu
forța, s-au izbit de un mare zid al încăpățânării.
,,Buldozerul” s-a zbătut, i-a împins cu neobrăzare în
lateral, ca pe niște trestii înlăturate de o lotcă agresivă
și a plecat fără ca măcar să-și ia rămas bun. Este mo-
mentul culminant al unui curaj nebunesc, s-au gândit
cei rămași.
-Să știi că noi te vom aștepta să revii! I-a stri-
gat Barbu. Te considerăm că vei fi prezent la masă, că
vei avea o porție mare la ospățul nostru bâlean!
-N-aveți decât să nădăjduiți! Puteți de pe acum
să dați porția mea la câinii cabanei, pentru că pe mine
nu mă veți vedea prea curând la aceeași masă cu voi.
Nici el nu bănuia câtă dreptate are când afirmă
că va absenta de la masa lor.
În momentul când rebelul a început să escala-
deze versantul pe poteca stabilită în seara precedentă,
pânza de nori s-a spart în câteva locuri. Prin ochii se-
nini vin îndemnuri de curaj, care-i stimulează dorința
de înaintare. În același timp, sunt dezvelite panorame
uluitoare care vin să-i întărească convingerea că a
procedat cum nu se poate mai bine. Lasă proștii să
putrezească în așternuturi! a țipat el cât l-au ținut pu-
terile de pe vârful unei stânci vineții.
După aproximativ o jumătate de oră, ferestrele
despicate spre soare-lumină au început să se închidă.
În scurt timp au fost ferecate ermetic iar vântul a înce-
put să se zbată, urlând printre grohotișurile din apropi-
ere. Excursionistul s-a oprit un timp. Își dă seama că
nu mai este de joacă, dacă în continuare va fi tot așa.
Poteca susținută de marginile superioare ale versanți-
182
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
lor dinspre nord și sud abia se distinge până la trei,
patru metri iar strâmtorile sufocante, din unele locuri,
îi dau fiori de moarte. Se oprește din nou pentru a
stabili ce are de făcut. Nu mă întorc nici dacă ar fi să
mă pice cu ceară, că doar nu-s nebun! a hotărât încă o
dată. Ce, am ajuns să râdă ceilalți de mine că nu am
cuvânt? Nici vorbă, domnilor! Nici să nu vă închipu-
iți! S-a aruncat iarăși în vârtejul norilor și înaintează
mai mult cu viteza melcului, stabilindu-și halte foarte
dese. Pe lângă răceala aerului, firele unor fiori de
groază i se preling pe șira spinării și în adâncurile sim-
țurilor, înfiripându-se în rațiune ca supărătoare presim-
țiri funebre. Oare până aici mi-a fost să-mi fie? Nu se
poate așa ceva…Nu se poooateee! …Într-o răsuflare
de o clipă și-a dat seama că moralul făcut ferfeniță îl
trage spre străfunduri mai mult decât tot frigul atmos-
feric.
O puternică rafală de vânt a răbufnit, ca scăpa-
tă din gura tunului și l-a prins dezechilibrat și insufici-
ent de atent în zona unor suprafețe cu șist umed și
lucios. Piciorul drept, care era în aer, a călcat alături,
în gol. Instantaneu, toată greutatea corpului l-a împins
pe direcția piciorului fără sprijin. Nici n-a avut timp să
stabilească faptul că s-a răsturnat și a pornit rostogo-
lindu-se în lungul pantei foarte puternic înclinată. To-
tul se rotește și se dă peste cap cu mare repeziciune, de
parcă ar fi o nevolnică jucărie în mâinile acelui zmeu
necruțător al ținuturilor alpine, despre care, în mai
multe rânduri, auzise numai cuvinte de rău. După un
număr de secunde a ajuns pe buza unei văgăuni aproa-
pe plină cu zăpadă, de unde a plutit timp de o clipă
până la aterizarea pe plapuma catifelată.
Prezența omătului la acest sfârșit de iunie nu
mai este o surpriză. Au văzut încă de ieri că pe la aces-
te altitudini mama-iarnă și-a mai adăpostit câțiva pu-
ișori pe care i-a pus bine, la adăpost, în unele adânci-
turi care, dacă sunt sănătoși și vor scăpa nevătămați
din încleștarea cu razele solare, vor putea fi un pat
binevoitor pentru primii soli ai nămeților care vin,
purtați de valurile toamnei apropiate. Dacă ar fi sufici-
ent de lucid, ar trebui să ridice în acest loc un minunat
templu în cinstea divinității care i-a scos în cale aceas-
tă saltea de amortizare. În caz că, în loc de moliciunea
zăpezii, aici s-ar fi aflat un bolovan cu colții ascuțiți pe
care să-l fi deranjat cu moalele capului, acum peisajul
locului ar fi fost mai bogat cu o fostă persoană încre-
zută. Dumnezeule! A căzut lat și a rămas întins în
adâncitura apărută sub greutatea corpului său. Un timp
s-au simțit câteva urme din fișierul trăirilor conștiente.
Primele lucruri care au zgândărit poarta raționalului au
fost să vadă unde se află și să-și dea seama dacă toate
părțile corpului sunt prezente la locul lor.
Cu privirile iscoditoare a observat marginile
ridicate ale văgăunei cu zăpadă care îi dau impresia că
a poposit într-un uluc larg, protector. Ceva mai jos, în
lungul pantei, se ridică două vârfuri de stâncă asemă-
nătoare cu două turnuri gemene, ca două lumânări
uriașe, înghețate. Cât privește prezența tuturor părților

componente ale organismului său, se pare că totul este
în regulă. Totuși, în urma acestei pățanii nenorocite, a
ajuns să se mire cum de încă mai trăiește și dacă, cel
puțin deocamdată, mai viețuiește cu adevărat.
Pentru a constata eventuale deranjamente în
organism, a început să-și facă inventarul. În primul
rând e bine că mansarda este la locul ei și continuă să
protejeze o judecată cât de cât normală. Până aici e
perfect. Este ea cam zdruncinată și se prezintă la apel
cu câteva denivelări cucuiete și cu unele mici fisuri,
dar e prezentă. Prin acele locuri s-a dat frâu liber
unor firișoare de sânge, care au pornit să zugrăveas-
că, cu nuanțe trandafirii, un chip cu multe vânătai,
însă e acceptabil. Mâinile sunt la locul lor, numai că
dreapta este bine amorțită. Picioarele? Stângul răs-
punde la încercări. Dreptul încă nu, deoarece este
îndoit și prins sub corpul meu ca într-o menghină, de
unde se pare că, deocamdată, este imposibil să-l eli-
berez. Doar unele înțepături ca date de vârfurile unor
săgeți trecute recent prin foc, îmi înspăimântă simțuri-
le. În rest? S-ar părea că lăcrimează și niște fragmen-
te de coaste. Dar, în final, e bine că trăiesc, și-a zis el
un pic satisfăcut. Ce este defect vom repara, dacă se
va ajunge la un atelier de îndreptat oase rupte și de
încopciat piei zdrelite.
Singurătatea din pustiul muntelui, prin care
răzbate doar bocetul și plânsetul tăios al vântului, pe
tonalități diferite, îl înspăimântă mai mult decât valul
de dureri ce se zbenguie prin firele organismului său.
Un fior al rânjetului morții înaintează ușor în lungul
șirei spinării iar simțirile îi sunt complet oripilate.
Ceața s-a îngroșat și mai mult, de aceea universul lui
se limitează acum la circa doi, trei metri de jur-
împrejur iar sonoritățile sunt date de zbuciumul înfio-
rător al vântului care se cațără cu îndârjire spre creasta
din apropiere. Frigul muntelui se furișează prin toate
deschiderile lăsate de îmbrăcăminte. Și nu numai. La
aceste temperaturi care, pentru această perioadă sunt
considerate normale pentru acest loc, se adaugă răcoa-
rea zăpezii de sub el care se insinuează pe direcția
oaselor.
A ajuns la concluzia că trebuie să-și calce pe
infatuarea dată de orgoliul plin de neghiobie și să-și
anunțe colegii de cabană în legătură cu ultimele peri-
peții nițesciene. Dacă va trăi până la înserare, e bine,
dar este sigur că peste acel prag nu va mai trece singur
, așa că nu mai e loc de rușine și dezonoare. Însă, în
buzunar a dat doar peste câteva bucăți din miraculosul
aparat de sonorizare care ar fi trebuit să facă legătura
între el și lumea largă. Asta era ultima speranță prin
care să țină cu dinții de firele vieții. Tensiunea psihică
a atins cote alarmante, în timp ce pâlpâirile vieții sunt
din ce în ce mai firave.
După puțin timp, fața și urechile, mâinile dez-
golite și tălpile picioarelor din adidași au mărit regis-
trul nesimțirilor. Oare voi mai scăpa de aici? De miș-
cat singur, se pare că-i imposibil, iar ca să fiu descope-
rit de vreun salvator sunt slabe speranțe, deoarece nu
183
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
cred că în acest moment mai sunt și alți nebuni care să
o facă pe grozavii și să cutreiere prin infernul munților
pe o asemenea vreme. Mai mult decât atât, eu sunt în
lateralul potecii și nu voi mai putea fi observat de
eventualii trecători prin zonă.
-Ajutoooor! Ajutooor!....Oameni buuuuni!
Din când în când, dă drumul la anemice strigă-
te de ajutor cu tentă disperată. Dar secătuirea puterilor
permite penetrarea sunetelor firave doar până la mar-
ginea râpei, care constituie pentru el refugiul momen-
tului și patul cel de toate minutele pe care le mai are
de ființat.
Doar gândurile i-au rămas un timp treze ca în
situațiile normale. Cât am fost de inconștient! Au avut
dreptate colegii și cabanierii care m-au avertizat că,
după primii pași prin împărăția muntelui, voi fi la
cheremul naturii. Dar cum era să arăt în fața Eleono-
rei că sunt și eu un mare laș? Nu, domnilor,
nuuu....Sunt sigur că m-ar fi privit cu alți ochi, dacă
această încercare mi-ar fi reușit. Chiar dacă îmi vor
rămâne oasele pe aici, fata mă va admira, fiind con-
vinsă că am făcut-o mai mult pentru ea. Așa cred....
Mirosul de piatră acră și de vânt turbat, ce vi-
ne din adâncul muntelui tulburat pe o asemenea vreme
de intrusul ajuns până aici din ceruri, l-a răzbit în firele
viețuirii. În scurt timp, l-a paralizat până la irațional și
i-a zbârcit pielea ca, după o îndelungată dăinuire în
saramură. După puține minute simte că prin unele părți
ale organismului au pătruns unii colți ascuțiți, care-i
aduc cu ei mușcătura fioroasă a morții.
Pe valurile gândurilor negre care îi dezarmea-
ză speranța și-l lasă gol în brațele destinului, ochii i s-
au închis și a fost acaparat în scurt timp de aripa in-
conștientului. Nu știe cât timp a stat leșinat, dar dureri-
le date de îngheț și de dezmorțirea fracturilor, l-au
readus la poarta lucidității. În fața ochilor semi-
deschiși i-a apărut o nemaipomenită namilă de urs cu
mărime asemănătoare unui bivol care se tot apropie cu
limba scoasă. Dihania vine și tot vine, ca și când are
noroc de un ospăț ispititor cum numai la o masă împă-
rătească se poate arăta. Când a ajuns în apropierea lui,
a început să miroasă și să împrăștie pe chipul extenuat
șuvițe de aer cald. Probabil, își face planul care parte a
corpului să fie considerată aperitivul. Auuu....., i-a
scăpat din adâncul plămânilor omului adânc înspăi-
mântat. Asta îmi mai trebuie acum, i-a trecut rapid
prin rațiunea fierbinte. Să ajung hrană pentru lighioa-
nele muntelui! În clipa următoare, din desișul neguri-
lor, s-au ivit încă trei umbre insuficient de clare ce s-
au aruncat pe direcția lui. Puiii....atât a reușit să gân-
dească și a leșinat din nou.
(fragment de roman: „Metamorfoza”)
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

desfășoară normal, cu treceri prin filtre și legitimări

succesive, cu băieți în uniformă portuară, ce se oferă
să-ți ușureze pasajul pentru doar 20 de dolari, ca apoi
să se mulțumească doar cu un sfert sau cu o jumătate
din sumă. Cele trei clase ale unui vaporaș rapid
(comun, expres și royal) îți oferă confortul călătoriei,
preț de vreo trei ore, până la legendarul port din
Zanzibar, cu un bilet între 40 și 70 de dolari americani.
Treptele mai alambicate ale vaporașului alb mă
conduc din greșeală spre secțiunea royal, unde un
Radu ALEXANDRESCU domn cu mustață îmi spune zâmbind ironic:
– Governer, locul dumneavoastră este mai jos
Spre Zanzibar, insula misterioasă cu un nivel!
Soarele sclipește ca un diamant roșu printre
valurile ce leagănă vaporașul nostru care, după un
Întotdeauna când explorez ținuturi noi, tolba
timp, își urmează cursul doar în voia unui computer
mea de povești devine un sac mare, neîncăpător, de
aflat în cabina piloților, doi bărbați masivi ce-și
care nu pot scăpa dacă nu aștern totul pe niște foi albe,
servesc liniștiți câte un cheeseburger și o cafea.
spunându-mi neîncetat că trebuie din nou să aflu ceva
Pe măsură ce oceanul își recapătă formele
nemaivăzut, ce este și pe partea cealaltă a dealurilor
monotone, am timp să mă gândesc ce vor fi simțind
sau a munților care-mi stau în cale. Plec din Tanzania
primii exploratori aib Zanzibarului despre care Mark
cu toate culorile și aromele Africii, cu zumzetul
Twain spunea că aceștia, la fel ca și misionarii, țineau
străzilor, cu dorință oamenilor de a începe o altă zi
mitraliera și biblia în aceeași mână, că străbăteau
într-un creuzet încălzit de flăcări și cu farmecul
insula întâlnind triburi care le percepeau drept taxă de
dansurilor tribale în suflet...
trecere stofe englezești, animale, sclavi și aur. Că,
Este ora 8 dimineața, februarie 2018. Mă aflu
străbătând grozăviile unei insule sălbatice, în care șefii
pe țărmul Oceanului Indian, în portul Ad Es Salaam,
de trib își beau nectarul din țeasta dușmanilor,
locul de unde voi porni pe urmele doctorului
Livington și Stanley mai umpleau revistele vremii cu
Livingstone, marele explorator englez, spre o insulă în
reportaje exotice și nume noi pe harta lumii..
care istoria a fost distorsionată de câteva fapte ce au
schimbat soarta lumii. Acolo, s-au aciuit, pentru prima
dată, perșii prin secolul al 12-lea, ca apoi, indienii și
arabii să-și descopere noua patrie peste două-trei sute
de ani. Au urmat câteva secole de sultanate care și-au
negociat propria domnie și țară, cu portughezii,
germanii și englezii. În preajma anului 1500, pentru
prima oară sultanul Majin bin Said și-a dat mâna cu
cei mai păguboși oaspeți ai Africii, portughezii, când
în Orașul de Piatră (Stone City), inima Insulei
Zanzibar, devenit cel mai adulat centru turistic din
zonă, a căpătat un renume fatidic pentru omenire. Un
loc în care oameni ca noi, care aveau pielea de culoare
închisă, au devenit obiecte de negoț pentru semenii lor
albi, chiar acolo, într-o piață centrală.. Arta naivă a pictorilor locali
Triburi întregi din Tanzania, apoi din toată
Africa, ca și din insulele mărunte din împrejurimi, au Dacă din depărtare, Zanzibarul se vede ca un
fost înconjurate și triate pe alese, cu părinți despărțiți nor negru de fum, pe măsură ce te apropii de
pentru totdeauna de proprii copii, pentru a fi vânduți și destinație, insula apare ca o oază de verdeață în
trimiși spre Anglia, Europa, Statele Unite, America mijlocul unui pustiu, străjuită de cocotieri semeți pe o
Latină, locuri în care omul și animalul concurau la adunătură de nisip. Apoi, cea mai frumoasă împărăție
preț. Mzungu! (Omul Alb) este semnalul de alarmă pe a apelor pline de recif, corali și vietăți cu solzi colorați
care îl vezi licărind în ochii celor pe care îi întâlnești capătă nuanța verde-gălbuie. Aproape pe nesimțite,
pentru prima dată pe continentul negru. Chiar dacă mă printre câteva sute de batistuțe albe, cu catarge
aflu pentru a doua oară în Africa, sentimentul meu mâncate de ploi, având pânzele umflate, se strecoară
rămâne același: că le voi împărtăși suferința și voi clădiri și palate cu un aer arab, din frumoasa
pleca, luând o parte din durerea lor cu mine. Șeherezada. Printre casele cu firide adânci, pline de
În portul din Ad Es Salaam, traficul de pasageri, unde acareturi lucrate în filigran și printre cocioabele
vezi un Mzungu la cam cinci sute de africani, se înghesuite una în alta, se înalță steagul roșu de la
Palatul Sultanului și ale câteva clădiri coloniale sau
184
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

consulate cu drapeluri naționale. Mă uit cu emoție la ceilalți veneau cu un anumit know-how despre
acest Istanbul al Africii, care, odinioară, tria tot ce era afaceri.
mai valoros în materie de fildeș, piele, lemn, lichen Drumul spre Pădurea de Mirodenii mi se pare
roșu, mirodenii, copal cu rășina aromată și sclavii din o adevărată aventură în necunoscut. Îmi imaginez un
întreaga zonă. câmp întins de floricele aromate și arbuști ce-și
Din primele minute îți ia ochii amestecul de răspândesc miresmele la kilometri distanță, cu pomi
culturi arabe, indiene și africane, începând cu zonele ale căror fructe îți lasă, așa cum și citisem, gura apă.
limitrofe și continuând cu cele rezidențiale din partea Mă refer la fructe ca mango, banane de tot soiul,
centrală. Bărbații și femeile, fie că poartă turbane, fructul Jack, papaya, ananas, lychee (nucă kitchi) și cu
șalvari, tunica sau burnusul (mantie albă, cu glugă), au animale rare ce asigură echilibrul ecologic al acestui
mersul mult mai sigur, privirea mai hotărâtă și un Mecca Vegetal, spre bucuria turiștilor dornici de
tonus mai bun. Valul de turiști (cam trei milioane pe senzații unice. În sfârșit, plutea un parfum de plăcere
an) ce le invadează țara lor cu statut semi- în căldura monotonă din Zanzibar.
independent, dornici să vadă Orașul de Piatră și
faimoasele păduri de mirodenii, își lasă serios
amprenta asupra nivelului de trai al localnicilor.
Numele de Zanzibar (Orașul Negru) ar proveni de la
cele două treimi de oameni de culoare ce domină
insula.
Întrebarea care mă subjugă, chiar când încerc
să trag câteva impresii la cald, este cum și de unde vor
fi venit părinții lui Freddy Mercury, tocmai aici, în
sălbaticul Zanzibar, înainte de a da naștere unui rock
star genial... un motiv în plus să ajung la casa lui
memorială.
Multă lume îi spunea doctorului Lvingstone că
drumul prin Zanzibar nu îi va fi presărat cu trandafiri. Imagine din Orașul de Piatră
Respectând proporțiile și imensul decalaj
istoric, după primii pași alături de ghidul meu, Ahmen, – Zanzibarul are un sol potrivit pentru
primele flori care îmi atrag privirea prin parcuri sunt mirodenii și ierburi unice iar poziția sa geografică, la
violetele africane, delicate și cu sclipiri de diamant răscruce de drumuri comerciale între Europa și Asia a
albastru, în mijlocul unui pustiu. adus mirodeniile noastre la așa popularitate, încât
scorțișoara, coriandru, piperul negru, turmericul sau
nucșoara se echivalau cu greutatea lor în aur pe la
Povești țesute în Pădurea de Mirodenii începutul secolului al 18-lea, îmi spune Admeh,
din Zanzibar vorbind, de data asta, în calitate de fost horticultor.
Mirodeniile, fildeșul, fonta brută și transportul
sclavilor au identificat locul și importanța insulei
„În numele lui Dumnezeu și al mirodeniilor”,
noastre în lume. Imaginați-vă că, la un moment dat,
își intitula Vasco da Gama expediția din zona
orașul era atât de înfloritor, încât America și-a
tropicelor prin secolul al 15-lea, după ce europenii au
construit prima ambasadă din Africa în actualul
aflat că părțile uscate și foarte aromate ale unor plante
Tembo Hotel din Zanzibar, la mijlocul secolului al
ca nucșoara, piperul scorțișoara sau ghimbirul,
19-lea.
antioxidanți dar și cu efect tonic asupra corpului, s-ar
– Noi, europenii adesea nu facem diferența
găsi în zona Indoneziei și pe insulele de pe Coasta de
dintre mirodenii și ierburi...
Vest a Oceanului Indian. Încă nu se știau multe despre
– Da, este aproape necesar să le explic tuturor
minunile lor culinare, ci doar că egiptenii își dopau cu
grupurilor de vizitatori că ierburile provin din părțile
asemenea ciudățenii de produse muncitorii care
frunzoase ale plantelor și că ele cresc bine în regiunile
construiau Piramida Keops și își îmbălsămau morții cu
foarte calde. Mirodeniile, în schimb, sunt extrase din
acele plante aromate aduse tocmai din Asia și
toate părțile plantei în afară de frunze. Ghimbirul, de
Zanzibar, în timp ce împărații chinezi își căutau
exemplu, este extras din rădăcină, cuișoarele din bulbi
nemurirea folosind amestecuri de ierburi provenite din
de floare, chimionul este din coajă, cardamonul este
aceeași parte a lumii.
păstaie și semințe, șofranul este format din stigmate,
Deși mirodeniile din Zanzibar s-au folosit ca
chimionul este un fruct, asafoetida este o gumă...
marfă de schimb pe ocean, cu țările învecinate, a fost
-- Ce ierburi mai cunoscute aveți în plantațiile
nevoie de știința omul alb, Mzungu, pentru a lua
din Zanzibar?
amploarea comercială din zilele nostre. Sau, mai pe
– Cele mai cunoscute ierburi, pentru care s-au
românește, unii aveau darul de la Dumnezeu iar
purtat războaie, s-au făcut și s-au pierdut averi, sunt

185

șofranul, brusturele, pelinul, piretru, gălbenelele,
coada șoricelului, cicoarea, păpădia, mușețelul. Unele,
de dată mai recentă, aduse de portughezi din America
de Sud și aclimatizate la noi, cum ar fi camforul,
cassia, mirtul, eucaliptul sau scorțișoara, ușor
aclimatizate noului mediu. Atât mirodeniile cât și
ierburile fac minuni în bucătăria fiecărei case din lume
dar au și multe întrebuințări medicale sau industriale.
Impact cu piticii negri
Trecem printr-o suburbie ce nu arată diferit de
alte suburbii africane, ne întâlnim pe drumurile pline
de praf, cu un fel de căruțe cu două roți mai mari decât
căruța trase de câte o văcuță cu coastele ieșite din piele
și cu coarnele ca de cerb, transportând unelte și saci
mari de mirodenii dinspre plantații. Ici și colo,
grupulețe de muncitori angajați ai fermelor,
majoritatea tineri, așteaptă un mijloc de transport spre
casă, cu privirea în gol și cu o umbră de tristețe peste
căldura pornită să usuce tot ce întâlnește în cale.
Doar după vreo douăzeci de minute de mers,
se vede linia de un verde întunecat al pădurilor ce se
pierde în orizont-o lume a unei împărății vegetale
nesfârșite, în care plantele par a-și face singure legea.
Mai întâi, trecem pe lângă niște ghemotoace de tufișuri
peste pământul crăpat de secetă iar minutele se scurg
în valuri verzi, cu mirosuri ce se topesc în bătaia
vântului, apoi pe lângă câteva statui vechi ce au în
priviri sensul vag și înțelept al zeităților antice. De
undeva, din vest, se aude oceanul ascuns după două
lanțuri muntoase. Ahmen mă smulge din visarea mea
leneșă.
– Te avertizez că vei vedea una din cele mai
frumoase armonii create de Dumnezeu pe pământ, un
loc în care cele câteva zeci de mii de arbori, flori,
plante, ierburi și arbuști, insecte, animale și păsări,
depind atât de mult una de alta, încât nu ar putea
supraviețui fără vecinii lor, îmi spune Ahmen.
– Îmi sună ca un fel de democrație a naturii în
care fiecare beneficiază de drepturi, datorii și libertăți,
suficiente încât să nu strice echilibrul ecologic, încerc
să-l completez eu.
Deși pare amuzant, chiar așa este! Oamenii ar
putea învăța multe de la plante...
186
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
–Câteva drumuri numerotate ne ajută să
ajungem la o primă oprire, unde sper să ating cu
degetele mele cât mai multe crenguțe, sâmburi, flori,
fructe sau coji de copac, să le gust și să le aspir
aromele ce umplu aerul răcoros și proaspăt din
Pădurea de Mirodenii.
Când să cobor și să-mi iau niște pantofi care
să-mi protejeze gleznele de surprizele nedorite din
iarba vrăjită a pădurii, mă văd înconjurat de câteva
zeci de capete de pitici negri mititei ce rostesc cuvinte
care imită sunetele păsărilor din copaci, dar ochișorii
tuturor mă întreabă oare ce caut eu, cu toată pielea
mea vopsită în alb, prin povestea lor. În spatele puilor
negri ai pădurii, șade, pe un jilț de nuiele împletite, un
domn îmbrăcat după un rafinament vechi, cu un dothi
lung, plin de broderii budhiste, cu turban violet și o
barbă lungă unde-și ascundea câteva ghemotoace de
secrete, un om costeliv, cu ochii cenușii adânciți în
orbite dar blânzi- o ținută adevărată de marijah indian,
venit și el dintr-o lume de mult apusă...
.
Viorel DIANU
Târnosirea
S-a mirat o lume cât de repede a răsărit şi s-a desă-
vârşit Biserica Adormirea Maicii Domnului de pe
Strada Sergent Câmpeanu, din Panduri. În doi ani de la
sfinţirea locului de temelie s-a zidit şi într-un an s-a
zugrăvit. Iar în anul cât s-a zugrăvit, s-au oficiat deja
slujbe în ea. S-au simţit un pic stânjeniţi enoriaşii cât a
durat pictura, pentru că stăteau printre schele, dar cât
se mai minunau când vedeau duminică de duminică
apărând Pantocratorul, sus, în turlă, frescele cu Naşte-
rea Domnului şi Învierea deasupra absidelor, Răstigni-
rea şi Schimbarea la faţă pe arcadele pronaosului,
Sfânta Treime pe bolta altarului, iar de jur-împrejur
sfinţii şi mucenicii. Catapeteasma din lemn de nuc
traforat, cu icoanele împărăteşti şi ale proorocilor şi
apostolilor, a încoronat pe urmă interiorul. Iconostasul,
tetrapodul, scaunele din strane şi de pe laturi încântau
şi ele ochii. Totul era gata. Părintele Casian a anunţat
că în duminica dinaintea Sfintei Marii va avea loc
târnosirea.

Punând la socoteală chiar tustrei anii, de la început
şi până astăzi, tot era puţin. Biserica de pe Teliţa a fost
pornită cu mult înainte şi încă se aşteaptă să fie gata.
Şi câte alte lucrări nu se împotmolesc pe drum şi sunt
lăsate de izbelişte. De aceea, oamenii s-au mirat cum
de aici au mers treburile strună. Şi au ieşit vorbe: că
povestea cu banii donaţi ar fi cu cântec, iar în ce-l
priveşte pe Zamfir Prunaru, ctitorul, istoria e de ase-
menea controversată… Nu tace lumea. Ba, după ce a
fost pictat pe zidul din stânga uşii de la intrare, vizavi
de patriarh, chipul lui Zamfir Prunaru a fost acoperit la
o săptămână cu o floare decorativă, să nu se mai va-
dă… În fine, toate astea vor fi uitate. De rămas va
rămâne biserica. Iat-o cât e de frumoasă, cu turlele
zvelte şi acoperită cu tablă de cupru, strălucind ca
soarele. Trecând omul prin dreptu-i, va avea la ce se
închina.
Vreme de optzeci şi cinci de ani, credincioşii din
parohie au asistat la slujbe într-o capelă pricăjită,
scundă şi strâmtă, care abia se zărea din stradă. Se
înghesuiau oamenii înăuntru şi se călcau pe picioare,
iar preotul îşi croia anevoie cărare pe mijloc să cădel-
niţeze, sau nu-şi mai croia deloc. Acesta era locaşul.
Totuşi, se zice că părintele Iosif, ctitorul capelei, s-ar
fi angajat încă de atunci ca în grădina din incintă, foar-
te largă, să ridice curând şi o biserică adevărată. Ve-
nind însă războiul şi apoi regimul ateist, promisiunea
s-a năruit. Şi uite cum, după atâta amar de timp, încât
îşi luaseră toţi gândul, grădina s-a împodobit ca prin
minune cu lăcaşul râvnit.
Când s-au mutat Cezienii acum cincisprezece ani în
Bucureşti de la Curtea de Argeş, unde aveau acea
splendoare de mănăstire, şi au văzut cum arată biseri-
cuţa de pe strada lor, au luat drumul Patriarhiei. Aici,
Alexandru s-a împrietenit la cataramă cu bărbaţii din
strană, iar Caterina şi-a găsit şi ea prietene printre
doamne. Şi-au ales totodată amândoi ca duhovnic pe
cel mai vârstnic dintre preoţi, să-i spovedească şi să se
împărtăşească la sărbătorile mari de peste an. Alterna-
tiv, mai frecventau şi alte biserici: Sf. Elefterie,
Domniţa Bălaşa, Sf. Gheorghe… Iar când au început
lucrările la Catedrala Mântuirii Neamului, din apropie-
re, s-au bucurat şi mai tare că după terminarea ei vor
merge acolo. Nici nu visau că, între timp, vor avea
parte de biserică impunătoare la doi paşi.
Încet-încet, în ultimul an au început să-şi rărească
drumurile la Patriarhie şi să vină dincoace, iar ca să fie
hotărârea definitivă şi-au cumpărat două scaune în
strane. De altfel, după întronizarea actualului patriarh,
au avut loc schimbări şi în Catedrală. Credincioşii care
ocupau naosul şi stranele au fost împinşi peste cei din
pronaos şi între cele două spaţii s-a întins cordon de
restricţie. În strana din dreapta s-au statornicit numai
cântăreţii şi cameramanul care transmitea slujba pe
canalul religios al televiziunii, iar în strana femeilor,
rămasă goală, şi-au luat îndrăzneala, cu timpul, să se
strecoare unii dintre bărbaţii din partea cealaltă. Res-
tricţia fiind însă instaurată, Alexandru nu a mai cutezat
187
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
să facă acest pas şi se aşeza în preajma icoanei Mântu-
itorului din paraclis, iar Caterina s-a amestecat şi ea
printre femei. După ce duhovnicul lor a fost mutat şi el
la Biserica Sf. Spiridon cel Nou, au optat pentru un
preot mai tânăr. Dar mai era ceva: odată cu trecerea
anilor, drumurile la Catedrală şi orele de stat în picioa-
re acolo deveniseră obositoare. Astfel că zidirea lă-
caşului de pe Sergent Câmpeanu s-a întâmplat să vină
când trebuie.
Sfinţirea bisericii se aştepta să fie întâmpinată ca o
mare sărbătoare de locuitorii cartierului, plus că la ea
puteau participa credincioşi de pretutindeni. În acelaşi
timp se aştepta să fie şi o zi solicitantă, cu un ritual
cumulat, durând şase-şapte ore, iar socotind şi trecerea
prin altar, momentul cel mai jinduit de oameni, cere-
monialul se prelungea până seara. Cezienii ştiau sea-
ma, fiindcă mai asistaseră la asemenea evenimente,
între care chiar resfinţirea Catedralei patriarhale, din
urmă cu aproape un deceniu. Nu sperau să reziste toată
vremea, dar aflându-se lângă casă îşi ziceau că vor da
fuga să se mai odihnească. Nu au luat-o deci cu zorul
de la prima oră, s-au îmbrăcat şi au pornit-o spre bise-
rică după ceasul nouă şi jumătate.
Se gândeau că vor găsi lumea de pe lume, strada şi
curtea ticsite, să nu poţi răzbate. Nu era chiar aşa. În
curte se strânseseră oameni destui, dar nu prăpădenie,
unii veneau, alţii plecau, iar înăuntru nici lăcaşul nu
era arhiplin. Nu avea cum. Înaintând, constatară cu
mirare că se întinsese şi aici cordon restrictiv, ca la
Catedrală, între pronaos şi nava centrală, de care tre-
cuseră puţini inşi: în centru, stând de strajă, un om
îmbrăcat în costum popular, iar mai la stânga câteva
femei, două tot în straie ţărăneşti. Şi ele şi el, străini de
loc. Pe scaunul său din strană, primul din dreapta alta-
rului, şi pe un taburet alăturat, Alexandru observă in-
stalate nişte aparate pe care le mânuia un bărbat aşezat
în faţa lor. Se mai aflau în jurul tetrapodului şapte-opt
cântăreţi tot din afara parohiei.
Când Episcopul-vicar patriarhal Filimon ieşi din
altar să binecuvânteze lumea, Cezienii înţeleseră că
slujba era oficiată de ierarh şi ajutoarele lui, iar preoţii
bisericii doar asistau. Pe episcopul-vicar îl cunoşteau
bine, încă de pe vremea preoţiei, şi Alexandru era
cumva deziluzionat, fiindcă se aşteptase la mai mult,
ca liturghia să fie patronată de însuşi Preafericitul,
precum anunţase părintele Casian, altminteri ceremo-
nialul era acelaşi, cu derularea succesivă, cunoscută, a
momentelor: Apostolul, Evanghelia, Predica… Cezie-
nii îşi mutau greutatea trupului de pe un picior pe altul
şi trăgeau cu ochii zadarnic la scaunele laterale, toate
ocupate, iar la cele din strane, plătite, nu aveau acces.
Mulţi dintre cei care dăduseră buzna la sfinţire nu
urmăreau slujbele săptămânale sau nu călcaseră prin
biserică, încât Cezienii încercau sentimentul că sunt
nişte intruşi acolo.
Alexandru cercetă lumea: enoriaşii cunoscuţi pă-
reau şi ei întru câtva stingheri, pentru că nu-şi ocupa-
seră locurile obişnuite. Dintre prietenii apropiaţi sau

vecinii de strană nu zări decât vreo doi-trei şi se salută
discret cu ei. De ce n-or fi venit cu toţii? Sau, poate,
nu reuşea să-i descopere.
Cu Darurile ieşiră trei preoţi invitaţi. Cezienii îşi
ascuţiră urechile să distingă pomenirile şi să se închine
îndeosebi la cele care îi priveau. Le ştiau, nu-i vorbă,
pe toate pe dinafară. Deci către sfârşit, când unul din-
tre preoţi se rugă să fie pomeniţi „cei adormiţi din
neamurile noastre”, spuseră amândoi în gând numele
lui Şerban, băiatul cel mare. Caterina scrisese acasă un
acatist pentru el, dar cum să-l dea?... La ectenia urmă-
toare încercară două femei să treacă de cordon, însă
bărbatul în costum naţional le ţinu stavilă şi, înţele-
gând ce vor, le arătă să ducă pomelnicele preotului de
la masa de lângă agheasmatar, de la intrare. Părintele
Iulian era acela, se treziră Cezienii, cum de nu-l obser-
vaseră? Caterina se uită mustrător la Alexandru, el era
de vină, şi se luă după cele două femei. Cumva îngri-
jat, el o urmări să vadă cum se descurcă – bine, normal
– şi o aşteptă să se întoarcă. Era împăcată că se achita-
se de o datorie importantă. O îndeplinise în timp util,
până să-şi încheie diaconii cererile către Domnul. Că,
apoi, secondându-i şi pe ei şi pe cântăreţi, tot poporul
din biserică declamă tare şi sacadat Crezul.
Le plăcea oamenilor, era slujbă arhierească, la care
nu asistau prea des dacă nu mergeau la Catedrală, şi
sigur nu mergeau, iar unii dintre ei poate că nu asistau
la slujbe defel. De aceea, acum luaseră ei în stăpânire
biserica. Enoriaşii statornici deveniseră minoritari,
înăbuşiţi prin colţurile pe unde se retrăseseră. Şi, mai
cu seamă, intimidaţi de năvala celor străini de parohie,
care veniseră special la această slujbă de sfinţire, cum
se duceau şi la altele, ca să impună comanda şi ordinea
pretinse de ierarh.
Cezienii, care cunoşteau regulile, nu erau surprinşi,
decât că se aflau la strâmtoare şi nu aveau loc de
mişcare. Astfel, Alexandru se învinovăţi în sine că la
Sfintele Taine, când corul începu să cânte imnul Pe
Tine Te lăudăm şi Episcopul îngenunche în faţa mesei
din altar, el nu putu să-i urmeze exemplul şi rămase
drept, ca toată lumea. Caterina porni să ţină isonul
corului la cântarea „Cuvine-se cu adevărat …” Clopo-
tele de afară înălţau sunetele spre slavă.
Fiindcă pomelnicele se primeau la uşă de părintele
Iulian, culoarul de pe centrul bisericii dispăruse, nu
mai avea de ce se perinda lumea în sus şi-n jos. Nu
mai rămăsese loc să intre nimeni şi nici de ieşit nu
ieşea cineva. Încetase orice mişcase. Doar în naos se
succedau preoţii să cădească icoanele şi diaconii să se
roage. Credincioşii încremeniseră în poziţii statuare,
aproape lipiţi unii de alţii.
Caterina îl cercetă pe Alexandru: mai stau, ori se
retrag să se odihnească un răgaz? Aveau două ore de
când veniseră, destul pentru prima parte, le înţepenise-
ră genunchii. El răspunse tot pe muteşte că nu puteau
pleca încă, trebuiau să mai reziste până după Tatăl
nostru, nu mai era mult.
188
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
La Tatăl nostru rostiră rugăciunea la unison cu toţi
dinăuntru. Apoi cântăreţii începură să intoneze prices-
nele. Se derula concomitent ceremonia de împărtăşire
a slujitorilor din altar. Lumea se dezmorţi şi Cezienii
îşi făcură loc, dimpreună cu alţii, spre ieşire.
Dacă prima dată crezuseră că efectele pauzei fugi-
tive ce şi-o îngăduiseră se vor resimţi prea puţin, mai
apoi îşi dădură seama că ea fusese întru totul binefăcă-
toare, ţinându-i zdraveni pe picioare încă două ceasuri.
Bine, cu ajutorul Domnului. Încât, Caterina nici nu-i
mai mărturisi lui Alexandru că o clipă o bătuse gândul
chiar să rămână acasă şi să-l lase pe el să se întoarcă
singur la biserică pentru a urmări ce se mai petrece, iar
după aceea să-i povestească şi ei. Însă răgazul scurt de
odihnă se dovedi suficient ca să-i remonteze. Un răgaz
altminteri presant: dacă întârzie acolo, dacă pierd ce e
mai interesant din slujba de târnosire?...
Nu pierdură. Liturghia duminicală se sfârşise după
plecarea lor şi oamenii fuseseră invitaţi afară cu toţii,
să se golească biserica. Deci găsiră trotuarul şi curtea
pline ochi. Intrând pe poartă, în tăcerea care domnea
recunoscură plăcut surprinşi vocea patriarhului citind
din Cartea a treia a Regilor rugăciunea lui Solomon
către Domnul, la Înălţarea Templului: „Şi să fie ochii
Tăi deschişi ziua şi noaptea la casa aceasta, în acest
loc pentru care Tu ai zis: <Numele Meu va fi acolo>.
Să asculţi strigarea şi rugăciunea cu care robul Tău se
va ruga în locul acesta.” Vasăzică venise totuşi să ofi-
cieze slujba specială de sfinţire, după cum anunţase
părintele. Cezienii înţeleseseră greşit: că Preafericitul
va săvârşi ambele slujbe şi, fiindcă lipsise până în
prânz, va lipsi şi după-amiază… Îşi făcură loc mai în
interiorul curţii şi, înaintând destul, îl zăriră cu Cartea
în mână în faţa unei mese aşezată pe un covor persan
şi acoperită cu o pânză albă brodată, pe care se aflau
Evanghelia şi crucea, vasul cu apă sfinţită cu sfeştocul
de busuioc, două sfeşnice cu lumânări şi două vaze cu
flori. În dreapta îi stătea Preasfinţitul Părinte Filimon,
Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, cel
care slujise liturghia de mai înainte, iar un diacon,
retras mai în spate, îi ţinea microfonul la gură. De-a
stânga, alte ajutoare, atente să sară la o privire sau un
semn. De-o parte şi de alta a covorului roşu, care se
întindea de la masă până la intrarea în biserică, se ali-
niase soborul de doisprezece preoţi şi diaconi, între
care şi preoţii parohiei, în odăjdii galbene, strălucitoa-
re, şi în ordinea rangurilor, ţinând fiecare câte ceva în
mâini. Pe treptele bisericii urcaseră bărbatul în costum
naţional cu femeile însoţitoare, dar mai apăruseră şi
două fete îmbrăcate în straie maramureşene: ii cu două
rânduri de volane, baticuri şi fuste înflorate. E probabil
că ele îl întâmpinaseră la sosire pe patriarh cu pâine şi
sare. Cezienii nu prinseseră scena, dar o văzuseră la
sfinţirea bisericii din Drumul Taberei. Toată lumea
avea privirile aţintite spre înaltul ierarh, care sfârşi de
citit primele paremii ale slujbei.
Soborul de preoţi, cântând tropare, le creă arhierei-
lor cărare prin mulţime să înainteze către latura de

miazăzi a bisericii. Prin mişcarea survenită, Cezienii
se pomeniră scoşi mai în faţă şi Alexandru se ciocni de
prietenul său, Petre Marina, care îi oferea totdeauna la
slujbe scaunul său pliant să stea pe el, până a fi monta-
te stranele.
– Să trăiţi, domn profesor! îl salută acesta radios.
Sărut mâinile, doamnă! o gratulă şi pe Caterina.
Câteva capete se întoarseră să ia seama cine e
domn profesorul. El era; se bucură de întâlnirea cu
prietenul.
Dându-i prioritate Caterinei, ca s-o protejeze din
spate, o porniră cu oamenii în urma alaiului atraşi ca
de un sorb. Totuşi, un vlăjgan, şef cu ordinea, le potoli
elanul şi le ceru să păstreze distanţa. Chiar şi aşa, când
ierarhii se opriră la mijlocul bisericii, în dreptul naosu-
lui, iar soborul făcu cerc larg dinaintea lor, cei din
frunte profitau de o bună vizibilitate.
După ce diaconul principal, responsabil cu protoco-
lul, care îl însoţea pretutindeni pe patriarh, citi din
Epistola către Evrei a Sf. Apostol Pavel – din aceeaşi
Epistolă va selecta versete şi la opririle următoare –,
Episcopul-vicar se apropie cu Evanghelia de pupitrul
aflat deja acolo şi citi din Evanghelistul Matei: „Şi eu
îţi zic ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi
Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.” Întâ-
istătătorul stropi cu apă sfinţită din vasul ţinut la în-
demână zidul bisericii, după care, cu miruitorul înmu-
iat în aromate – untdelemn de măsline, vin natural,
ceară, tămâie, smirnă, aloe –, făcu însemnul crucii în
jurul ferestrei din absidă, cu vitraliul reprezentându-l
pe Sf. Cuv. Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor,
rostind cu solemnitate:
– Se târnoseşte biserica aceasta, cu Hramul Ador-
mirii Maicii Domnului, prin stropire cu apă sfinţită şi
ungere cu Sfântul şi Marele Mir, în numele Tatălui, al
Fiului şi al Sfântului Duh.
„Amin!”, pecetlui soborul.
În cântece de tropare, o luară în jurul bisericii spre
răsărit. Oamenii, la distanţa impusă, după ei. Ceata se
subţiase însă. Mulţi rămăseseră în curte ori se îngră-
mădiseră pe scări, ţintind alt scop: să apuce o poziţie
favorabilă în biserică mai târziu, ca să treacă primii
prin altar.
La oprirea din dreptul altarului, diaconul citi iarăşi
din Apostol, iar un preot din Evanghelia lui Luca, întâi
pericopa cu Marta şi Maria, apoi pe aceea despre feri-
cire: „Fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumne-
zeu şi-l păzesc.” Episcopul stropi el acum zidul cu
agheasmă şi Patriarhul îl unse prin însemnul crucii cu
mir, rostind formula de târnosire.
La a treia oprire, în partea dinspre miazănoapte,
ritualul se repetă, diferind doar pericopa evanghelică,
aleasă de data aceasta din Evanghelia lui Ioan, care
spune că Dumnezeu le dă viaţă veşnică oamenilor
ascultători lui, iar din mâna sa nimeni nu-i va răpi.
În faţa biserici, bărbatul în costum popular şi consi-
lierii ţinuseră piept oamenilor, încât treptele de la in-
trare să rămână degajate. Se stropi şi aici zidul cu
189
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
agheasmă şi se unse cu mir fresca de pe frontispiciu,
Adormirea Maicii Domnului. În exterior, biserica nu
fusese zugrăvită, poate în ocniţele de jur-împrejur, de
sub streaşină, să apară cândva chipurile unor sfinţi,
precum apăruseră la Catedrală, la resfinţire.
Preafericitul citi în genunchi rugăciunea: „Doamne
Dumnezeule, Mântuitorul nostru, ne învredniceşte în
ceasul de acum să săvârşim fără de osândă sfinţirea
acestei biserici, care s-a zidit spre lauda slavei Tale şi
spre a noastră mântuire.” Apoi, ridicându-se, în faţa
uşilor închise rosti Rugăciunea intrării: „Doamne, fă
ca împreună cu intrarea noastră, să fie şi intrarea
Sfinţilor Îngeri.” Bătu cu crucea în uşă:
– Ridicaţi, căpetenii, porţile cele veşnice să intre
Împăratul slavei!
– Cine este acesta, Împăratul slavei!
– Domnul Cel tare şi puternic, Domnul Cel tare în
război, acesta este Împăratul slavei.
De trei ori se repetă ceremonialul solemn, urmărit
cu gravitate de întreaga suflare.
Uşile se deschiseră şi arhiereii, înconjuraţi de so-
bor, intrară în biserică. Înaintea uşilor împărăteşti,
arhiereul citi altă rugăciune: „Primeşte-ne acum pe noi
cei ce ne rugăm Ţie…”, după care intrară în altar. Nici
oamenilor nu li se mai puse stavilă. Ţinându-se îndea-
proape de clerici, Cezienii pătrunseră printre cei dintâi
în locaş. Avuseseră amândoi minte că între slujbe dă-
duseră fuga până acasă pentru a se odihni un sfert de
ceas. Iată-i acum, vajnici, stând în picioare: el pricop-
sit cu o blândă sciatică, ea cu o drăguţă de poliartrită.
Se umpluse biserica până la refuz, adică până la
cordon, de care trecuseră aceiaşi oameni de ordine.
Strana cânta stihiri şi tropare. Un preot cădelniţă lo-
caşul, iar Întâistătătorul ieşi în faţa uşilor împărăteşti şi
binecuvântă lumea. Reîntors în altar, îmbrăcă peste
veşmintele sale orbitoare savanonul, o cămaşă albă,
lungă până la poale. Primi de la un preot sfintele
moaşte într-o casetă de argint, sfinţite dimpreună cu
agheasma de episcop la utrenie, şi le unse cu mir:
„Veşnică pomenire ctitorilor acestui sfânt locaş!” In-
troduse caseta cu moaştele şi un tub cilindric nichelat,
cu Hrisovul de sfinţire, printr-o fantă decupată în bla-
tul de marmură al pristolului, în piciorul de dedesubt,
vărsând peste ele praf de marmură cu ceară topită. Se
astupară cu capacul, peste care turnă iarăşi ceară. În-
cepea ritualul spălării şi acoperirii Sfintei Mese, care
simboliza Cina cea de Taină, Mormântul Mântuitoru-
lui, Tronul lui ceresc. Arhiereul turnă apă caldă peste
masă şi, ajutat de preoţi şi diaconi, spălă masa şi o
şterse cu prosoapele. Udă cu apă de trandafir masa
curată: „Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi, spăla-
mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi.” Luând
vasul cu mir, turnă şi din el peste suprafaţa mesei:
„Slavă Ţie, Treime Sfântă!” În cele patru colţuri ale
mesei se lipiră cu ceară icoanele Evangheliştilor Ma-
tei, Marcu, Luca şi Ioan. Se acoperi întreaga masă cu
prima îmbrăcăminte, măsăriţa, cămaşa ţesută din in a
Mântuitorului, apoi cu a doua îmbrăcăminte, mai lu-

minoasă, hainele lui. Deasupra lor se chiti antimisul,
imprimat cu scena punerii în mormânt, peste care se
aşeză Evanghelia. Alături, crucea. Spre colţurile mai
depărtate, chivotul şi sfeşnicul cu lumânare. În partea
dinspre răsărit a mesei se aduse Sfânta Cruce a Răstig-
nirii, în faţa căreia se aşeză o candelă. În proscomidiar
se duseră potirul, discul, steaua, acoperăminte, co-
pia… În toată vremea asta diaconii citiră versete din
Psalmi. Patriarhul îşi spălă mâinile şi dezbrăcă sava-
nonul. Cădelniţă altarul şi toată biserica, mergându-i
înainte diaconii cu dicherul şi tricherul. Dând cădelniţa
diaconului, aprinse candela de pe masa altarului şi
îngenunche dinaintea ei: „Ne rugăm Ţie, Doamne, să
se sfinţească biserica aceasta. Umple-o pe ea de lumi-
na Ta cea veşnică, alege-o ca locaş Ţie, fă-o scaun al
slavei Tale, împodobeşte-o cu darurile Tale. Fă-o li-
man celor înviforaţi, lecuire celor pătimitori, bolnavi-
lor scăpare, diavolilor înfricoşare.” Diaconul îi aduse o
lumânare cu ştergar, pe care şi-o aprinse de la candelă.
Ieşind pe solee, binecuvântă poporul:
– Lumina lui Hristos luminează tuturor!
Întinse lumânarea spre clerici, care îşi aprinseră de
la aceasta propriile lumânări, după care ei aprinseră
sfeşnicele şi candelele din faţa iconostasului. În cânte-
ce de stihiri, Patriarhul sfinţi proscomidiarul cu
agheasmă şi mir, apoi absida altarului.
Secondat de episcop, continuă ceremonia şi în afara
altarului, sub ochii şi spre bucuria enoriaşilor, înce-
pându-se cu catapeteasma. Femeile din Consiliul pa-
rohial făcuseră o treabă minunată împodobind icoanele
împărăteşti şi iconostasele cu ghirlande de flori: cri-
zanteme, rozmarin şi lămâiţă. Ierarhii le sfinţiră pe
rând cu agheasmă şi mir. Urmară frescele. În partea
dreaptă, repetând de fiecare dată „Se sfinţeşte biserica
aceasta…”, Preafericitul unse fresca Deisis, cu Iisus
Hristos în veşminte împărăteşti, avându-i de-o parte şi
de alta a tronului pe Maica lui şi pe Sf. Ioan care l-a
botezat. Înălţând tija miruitorului, ajunse şi la Sf. Ghe-
orghe din mijlocul absidei. Trecând în partea stângă,
se opriră în faţa frescei Sfintei Treimi, cu Maica Dom-
nului pe tron ocrotită de Arhanghelii Mihail şi Gavriil.
Patriarhul unse cu mir mâinile Preacuratei. În centrul
absidei, la Sf. Împăraţi Constantin şi Elena, făcu în-
semnul crucii chiar pe Crucea pe care fusese răstignit
Mântuitorul, iar Împăraţii o ţineau înălţată între ei.
Oamenii se dădură în laturi să facă loc pentru a se
sfinţi şi pronaosul. Pe zidul dinspre miazăzi se unse cu
mir Sf. Parascheva, iar pe zidul dinspre miazănoapte
Sf. Ecaterina. Alexandru îi strânse mâna Caterinei,
care privea şi ea la sfânta al cărei nume îl purta. Patri-
arhul se îndreptă apoi spre intrare, făcând însemnul
crucii cu mir deasupra uşii, iar la miazănoapte deasu-
pra frescei Martirilor Brâncoveni, Domnitorul cu cei
patru fii ai săi.
Bucuria credincioşilor crescu peste măsură când
Preafericitul Părinte îi boteză cu agheasmă, rostind:
„Această casă Tatăl a zidit-o, această casă Fiul a întă-
rit-o, această casă Duhul Sfânt a înnoit-o şi a sfinţit
190
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
sufletele noastre.” Alexandru îşi luă ochelarii, să-i fie
udaţi ochii şi se rugă lui Dumnezeu să-i dea vedere
bună, iar Caterina îşi expuse faţa, pe care nu a fardat-o
niciodată şi o avea tot fără riduri. Amândoi fură
stropiţi din belşug, dar nu se şterseră.
Rânduiala de târnosire se apropia de încheiere.
Diaconul principal ieşi pe uşa Arhanghelului Mihail şi
se opri sub policandrul din mijlocul naosului. Citi din
Apostol: „Iar Iisus a fost credincios ca Fiu peste casa
Sa. Şi casa Lui suntem noi, numai dacă ţinem până la
sfârşit, cu neclintire, îndrăzneala mărturisirii şi lauda
nădejdii noastre…” Un consilier parohial luă pupitrul
pliat, care stătea între scaunul lui Alexandru din strană
şi sfeşnicul mare cu trei lumini, tricherul, şi îl duse
dinaintea uşilor împărăteşti. Îi aranjă acoperământul,
decorat la ambele capete cu crucea. Alt consilier aşeză
un sfeşnic cu lumânare aprinsă în stânga pupitrului.
Preasfinţitul Părinte Filimon, Episcopul-vicar, ieşi cu
Evanghelia şi citi din Evanghelistul Ioan: „Şi era
atunci la Ierusalim sărbătoarea înnoirii templului şi era
iarnă. Iar Iisus se plimba prin templu, prin pridvorul
lui Solomon.”
În omilia sa, Patriarhul comentă această pericopă,
dar mai cu seamă o interpretă pe aceea din Evanghelia
lui Luca, a fericirii. Adevărata fericire, spuse, vine din
legătura omului cu Dumnezeu, din fapta cea bună, din
cuvântul frumos şi din milostenie, care acoperă o
mulţime de păcate. Spre încântarea enoriaşilor, lăudă
apoi biserica, pe care o găsea mare şi frumoasă. Cezi-
enii, şi alţii cu siguranţă, se minunară aflând că părin-
tele paroh Casian era la a patra biserică pe care o
înălţa. Ei, asta mai da! Jos pălăria! Vor şti de acum ca
lumea cine îi păstoreşte.
Înainte de momentul festiv al acordării distincţiilor,
patronat tot de patriarh, cucoana preoteasă le făcu
semn unuia şi altuia din mulţime, mai avansaţi ce e
drept, să treacă de cordon şi să vină în faţă. Curând se
văzu că aceştia erau Unul şi Unul. Recompensarea
începu, cum era firesc, cu părintele Casian, căruia i se
conferi Ordinul „Sf. Împăraţi Constantin şi Elena”
pentru clerici. Părinţilor Iulian şi Maxim li se acordă
Ordinul „Sf. Gheorghe”. Ctitorul bisericii, Zamfir
Prunaru, dobândi Ordinul „Sanctus Stephanus Mag-
nus” pentru mireni. Acelaşi Ordin îl primi şi pictorul
bisericii, Ilarion Trandafir, care trecuse mai devreme
de cordon şi nu-l ştiuse mai nimeni. Alexandru căscă
ochii să vadă bine Omul, propunându-şi să-l cunoască
personal. Merita distincţia cu asupra de măsură. Di-
plome omagiale „Anul Omagial al Sfintelor Icoane şi
al Pictorilor bisericeşti” şi medalii primiră paracliserul,
Consiliul parohial şi alţi enoriaşi vrednici. La rândul
său, părintele paroh Casian îi dărui patriarhului Icoana
Maicii Domnului cu Pruncul.
Mai luă cuvântul părintele ca să mulţumească Prea-
fericitului pentru serviciul religios oficiat astăzi şi să-şi
exprime bucuria că a văzut această biserică înălţată şi
sfinţită, precum şi altele ar fi mai fost de spus, dar
fiind în final, momentul era cam ingrat şi oamenii nu

mai aveau răbdare să-l asculte după cuviinţă. Fuseseră
cuprinşi de febra cea mare: să treacă prin altar.
Patriarhul, dar şi părintele Casian, precum şi diaco-
nii rămaşi în urmă rugară lumea să stea liniştită şi să
păstreze ordinea: să treacă bărbaţii mai întâi prin altar.
Însă de cum li se dădu la o parte cordonul dinainte,
femeile năvăliră în faţă şi ocupară într-un minut toată
absida din stânga şi soleea până la uşa Arhanghelului
Mihail, gata-gata să răstoarne iconostasul cu Maica
Domnului, încât cei doi-trei bărbaţi care se încumetară
într-acolo fură înghiţiţi de şuvoi. Încă nu se retrăseseră
toţi preoţii şi diaconii care îi însoţeau pe ierarhi la
masa cea de obşte şi frământul devenise general. Ni-
meni nu mai asculta de nimeni.
Cezienii, chiar dacă stătuseră în timpul slujbei într-
o poziţie avantajoasă, nu-şi puseseră în plan să intre în
altar de îndată, deci nu dădură buzna să se amestece în
acel frământ, ci se întoarseră să iasă din biserică. Prin
uşile blocate abia se strecurară afară. Şi pe scări se
crease mare înghesuială, doar lumea din curte era mai
potolită şi părea resemnată.
Ajungând acasă, îşi potoliră mai întâi foamea care
le dădea ghes. Trecuse de ceasul două după-amiază şi
nu rezistaseră până acum decât cu o înghiţitură de
agheasmă şi o fărâmitură de anafură pe care le luaseră
de dimineaţă. După ce se sculară de la masă, Caterina
puse mâna pe telefon să-i sune pe copii.
– Alo!
– Da, mama, îi răspunse prompt nora.
– Andreiana, îmbrăcaţi-vă şi voi şi veniţi încoace,
cum am vorbit, ca să mergem la biserică şi să trecem
împreună prin altar.
– Acum?...
– Păi, ce fac bărbaţii tăi?
– Dorm. V-am aşteptat telefonul mai devreme şi…
– Atunci mai lasă-i, dar să nu depăşiţi de ora patru.
Şi dacă mârâie vreunul, îi spui că aşa am zis eu. Şi le
mai spui că nu e o treabă uşoară, s-o faci cât ai bate
din palme, ci e de răbdat.
– Am înţeles.
Întorcându-se spre Alexandru, îl întrebă, informân-
du-l totodată:
– Ai auzit?... La patru.
Până atunci, numai bine că îşi mai trăgeau şi ei un
pic sufletul după oboseala acumulată în timpul celor
două slujbe. Se întinseră unul pe canapeaua din sufra-
gerie, celălalt pe patul din dormitor. Caterina, în came-
ra de zi, deschise televizorul să mai prindă ceva din
serialul de după-amiază, iar Alexandru, dacă auzise că
băieţii dormeau, se gândi să tragă şi el un pui de somn.
Dar nici ea nu apucă să vadă cine ştie ce din film, nici
el să-şi închege somnul, că zbură timpul şi, cât ai clipi,
se făcu patru. Se pregătiră un-doi de plecare. Era a
treia oară pe ziua de azi când mergeau la biserică.
– E trecut de patru şi copiii ăia tot întârzie… Să-i
mai sun o dată?
– Iartă-i. Lor nu le-a intrat punctualitatea în sânge
ca nouă, care am trăit toată viaţa după ceas: când suna
191
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
soneria, intram în clasă, când suna soneria, ieşeam din
clasă…, zi de zi…, patruzeci de ani.
– Andreiana nu lucrează şi ea cu studenţii, tot după
ceas?
El tăcu: ceasul de acum nu se mai potriveşte cu cel
de altădată… La patru şi jumătate auziră ciocănituri în
uşă.
– Of, nu mai veneaţi!...
– Dar ce, mamă, suntem programaţi să ne prezen-
tăm acolo la o oră fixă?
Nu, adevărat, ceremonia intrării prin altar se pre-
lungea până la miezul nopţii dacă era cazul, până tre-
cea prin năuntru ultimul om. Dar trebuiau să fie ei
ultimii?... I-ar fi pomenit lumea. Fiindcă se aflau gata,
nu-i mai primiră pe copii în casă, nu veniseră în vizită,
ci doar la o întâlnire, să meargă într-acel loc cu toţii.
Spre mirarea lui Alexandru şi a Caterinei, când
ajunseră la biserică nu mai dădură de vacarmul pe care
îl lăsaseră la plecare, ci de o coadă frumos formată,
lungă ce e drept, care se întindea pe trotuar din dreptul
bisericuţei vechi până la intrarea celei noi, asta însem-
nând că înăuntru se instaurase ordinea.
– Tocmai aici ne aşezăm? se arătă uimit Ciprian.
Cât o să aşteptăm?
– Ssst! îl potoli Andreiana. Cât va fi nevoie…
Nu apucase mititelul cozile de odinioară, să ştie
cum stă treaba. Caterina nu se abţinu să nu zâmbească.
– Dar noi ce să mai zicem, puiule, că am participat
la două slujbe până acum şi am venit aici de dimi-
neaţă, la ora nouă şi jumătate.
Copilului nu-i păru o argumentaţie convingătoare;
bunicii aşa trebuiau să facă, dar el?... Îşi dădu seama
Caterina şi începu altă poveste.
– Tu ai mai fost dus în altar o dată, când te-a bote-
zat părintele Silvestru în bisericuţa asta veche. Şi,
atunci, pentru că erai băiat. Dacă ai fi fost fetiţă, nu.
Acum intri pentru prima oară pe picioarele tale şi vei
mai intra de multe ori; bărbaţii nu au oprelişte.
Fetiţele, în schimb, şi noi, femeile, nu avem voie decât
numai la sfinţirea bisericii. Întreab-o pe mama ta dacă
a intrat vreodată?... Şi ar fi ratat şi ocazia asta, dacă nu
stăruiam eu.
Ciprian se uită de-a lungul şirului de oameni: într-
adevăr, fetiţe erau mai multe decât băieţi – totuşi, nici
o colegă de-a lui –, precum şi femei mai multe decât
bărbaţi. Teama că vor sta câteva ore la coadă se risipea
văzând cu ochii. Rândul se scurgea lin pe lângă grila-
jul gardului, chiar dacă, din când în când, se mai ali-
peau, în ciuda vociferărilor, oameni la el, rude sau
cunoştinţe de-ale celor veniţi de la început. La uşa
bisericii străjuia un consilier parohial care permitea
accesul în grupuri mici, dar des, după cum vedea că se
înaintează înăuntru Şi pesemne că înaintarea era cursi-
vă.
– Dar despre biserică nu ne spui nimic, tată? îl
stârni Sebastian pe Alexandru, când ajunseseră în
apropierea porţilor.

– Ba vă spun. Când o să intrăm în altar, o să ni se
pară că trecem ca fulgerul. De aceea să fiţi cu ochii în
patru, pentru că sunt multe de văzut. În stânga, imedi-
at, e proscomidiarul, loc de rugăciune pentru preoţi şi
unde sunt citite pomelnicele în timpul slujbei, iar pe
măsuţa dinaintea lui, odoarele sfinte. Pe masa cea ma-
re se află Evanghelia şi crucea. Să le sărutaţi pe amân-
două, dar şi îmbrăcămintea de pe masă…
– Te lăsăm pe tine primul, îi zise Caterina, şi noi te
imităm.
– Să vă închinaţi şi la Crucea Răstignirii Mântuito-
rului, care e scoasă o singură dată pe an din altar, în
Vinerea Mare a Patimilor, purtată pe umeri de părinte-
le paroh şi aşezată în centrul bisericii. Credincioşii
numai atunci o sărută… Ştiţi ce e crucea? Vi s-a spus
la şcoală, Cipriane, la orele de religie?
– Ni s-a spus, zise el nesigur şi fără să dea răspun-
sul.
– Braţul vertical al crucii este Părintele Preaînaltul,
iar braţele orizontale – Fiul şi Sfântul Duh. De aceea,
când ne închinăm spunem…
– În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh!
rosti automat băiatul.
– Exact. Candela de pe masă, din faţa Crucii Răs-
tignirii lui Iisus, închipuie Biserica. Untdelemnul din
candelă – Mila lui Dumnezeu. Tămâia – Duhul Sfânt.
Jarul din cădelniţă – Dumnezeu, care e foc mistuitor…
O să mai vedeţi pe absida altarului pe ce Trei Ierarhi
Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare şi Grigore Teolo-
gul…
Intrară pe portiţă. Pe scară, la uşă, Alexandru se
salută şi îşi strânse mâinile cu consilierul Preda.
– S-a potolit înghesuiala? îl întrebă Alexandru.
– Da… După ce aţi plecat dumneavoastră nu am
mai lăsat pe nimeni să intre până nu s-au perindat prin
altar cei dinăuntru.
– Bine aţi făcut… Noi ne-am întors cu întăriri…
Consilierul zâmbi şi le permise să intre, Alexandru
dându-le întâietate alor lui şi rămânând ultimul. Bise-
rica goală părea mai largă decât în timpul slujbelor şi
mai rece. Pe lângă zidul din stânga se prelingea un şir
subţire de oameni, păstrând tăcerea. Pe copii îi frapă
din primul moment pictura, pe care n-o mai văzuseră,
şi porniră s-o admire. Alexandru nu le mai oferi nici
un fel de lămuriri, ca să nu conturbe liniştea, lăsându-i
să vadă şi să înţeleagă singuri ce pot. După cum stăru-
iau să cerceteze frescele, demonstrau că sunt impresi-
onaţi.
Intrând în altar, păstrară ordinea pe care o adopta-
seră mergând în biserică: în frunte Andreiana cu Ci-
pria, urmaţi de Caterina şi Sebastian, iar Alexandru
încheietor de pluton. Trecerea prin altar decurse într-
adevăr rapid, dar încercară să ia toţi aminte la cât mai
multe. Se închinară şi sărutară pe rând Evanghelia,
crucea şi pristolul. Îi mirui părintele Iulian, care
schimbă priviri mărinimoase cu Alexandru. Paraclise-
rul Stoica le întinse câte o fâşie galbenă de târnoseală.
O ţinură în palmă până ieşiră pe uşa exterioară a alta-
192
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
rului, dinspre miazăzi, tânjind să le spună Alexandru şi
despre ea ceva.
– E o bucăţică de pânză înmuiată în ceară topită,
smirnă şi tămâie. Poate fi purtată în buzunarul de la
piept, ca odor protector, ori poate fi aprinsă şi să se
afume cu ea casa, pentru alungarea spiritelor rele.
În faţa blocului de la capătul Străzii Sergent Câm-
peanu, Cezienii se despărţiră, cei tineri urmând să
continue drumul spre casa lor. Intrând în bloc şi în
apartament, Caterina cu Alexandru aduseră slavă lui
Dumnezeu pentru duminica aceasta sfântă.
Irina Lucia MIHALCA
Un colţ de rai
Am fost, pentru câteva zile, la Rucăr, o co-
mună situată într-o depresiune intramontană încântă-
toare, din judeţul Argeş, undeva în zona culoarului
Rucăr-Bran, pe vechiul drum comercial al ţării, drum
care făcea legătura dintre Braşov şi vechile cetăţi de
scaun ale Țării Româneşti: Câmpulung, Târgovişte şi,
mai târziu, Bucureşti. Un loc mirific, în care, an de an,
ne întoarcem şi unde aşteptăm, cu dor, să ajungem,
încărcându-ne de frumos, de lumină. Un colţ de rai,
aşa cum zic mereu!
Să stai pe un vârf de deal şi să priveşti pano-
rama pitorească oferită privirii! Să nu te mai saturi de
tot ce inspiri! În fundal, se întind păşunile, dincolo de
care se întrezăresc crestele munţilor, pe dreapta Buce-
gii, pe mijloc, culmile crenelate ale Pietrei Craiului,
Leaota, Iezer-Păpuşa, iar pe stânga, Munţii Făgăraş. În
faţa lor sunt risipite, sate, dealuri şi culmi înverzite; pe
colnice sunt presarate, ici-colo, căsuţe de lemn. În
depărtare, şoseaua şerpuieşte halucinant, iar noaptea,
salba de luminiţe ale maşinilor te hipnotizează prin
ritmul mişcării lor. Pe măguri, curmături şi dealuri
cutreieră turmele ciobanilor.
În partea stângă zăreşti drumul duce la Peşte-
ra Dâmbovicioara. La contactul dintre culmile vestice
ale Munţilor Iezer-Păpuşa şi Culoarul Bran-Rucăr-
Dragoslavele, depresiunea Rucăr este străbătută de
Râuşor şi afluenţii săi.
Să cutreieri potecile, pe drumuri de munte! În
împrejurimi, în diferite excursii pornim spre cheile şi

Peştera Dâmbovicioara, comuna Dragoslavele, Mau-
soleul de pe Mateiaş, spre cheile Ghimbavului, afluent
pe stânga Dâmboviţei.
Să inspiri miresmele care plutesc în aer, un
amestec de flori de câmp, arome de zmeură, fragi,
mure, fân proaspăt cosit, mentă, cimbrişor ori sânzie-
ne!
Să asculţi, pe fundalul atâtor zgomote, ţârâitul
constant al greierilor, legănatul copacilor, adierea vân-
tului printre frunze, trilurile păsărilor, bâzâitul albine-
lor, tălăngile vacilor care pasc în apropiere, pe culmi
şi seara când trec, pe drum spre casă! Sunt sunete noi,
diferite, pentru orăşeanul adaptat zgomotului citadin.
Să stai desculţ în roua ierbii, să te scalzi în ba-
ia de lumină a dimineţii, să adormi pe iarbă, în adierea
vântului şi-a razelor soarelui, după-amiază, citind, iar
seara, să priveşti cum apare luna şi apoi, una câte una,
puzderie de stele! Să simţi că eşti aproape de cer, atin-
gându-l!
Să te încarci de-atâtea culori, culori care se
schimbă, ceas de ceas, în funcţie de lumină!
Să priveşti cerul întins şi norii care trec, în viteză,
aproape de tine! Un nor mare şi pufos mi-am ales.
În pragul zborului sunt alături de ceilalţi. Sar din loc în
loc, într-un nor mă ascund. Mă prinzi?
Să vezi, odată trezit, dimineaţa, aburii ceţii
care se ridică uşor! Să te pătrundă, seara, frigul serios,
la care nu te aştepţi, neadaptat fiind, venit din canicula
Bucureştiului!
Să mănânci atâtea bunătăţi, oferite de gazdă;
eu, adepta brânzeturilor, fructelor, legumelor, cu gust
autentic, bulz cu mămăligă şi alte specialităţi locale,
brânză de burduf, brânză de oaie în cetină, caş afumat,
urdă, jintiţă, brânză de vacă, lapte, slănină de casă,
cârnaţi afumaţi, pastramă, ouă de ţară, fructe, miere de
albine, hribi... ce poţi să mai spui?!
Că pleci cu părerea de rău că ziua nu are mai
mult de 24 de ore sau că timpul nu-ţi permite să stai
mai mult decât ţi-ai dori, dar cu dorinţa de a reveni
mereu şi mereu.
Am fost acolo, an de an, încă de când erau fe-
tele mici. Aşa au descoperit că se pot rostogoli în iar-
bă, pornind de pe deal, că pot să stea desculţe în iarba
care te mângâie, în roua care te spală, că pot simţi
contactul real cu natura... chiar şi când au fost înţepate
de albine.
Binenţeles că şi acum, culegând flori de câmp
şi plante medicinale, o albină m-a înţepat, e şi normal
când intri în spaţiul lor... iar câinii proprietarilor, care
mă cunosc de atâta timp, mi-au sărit în braţe, încă de
la deschiderea portierei maşinii, nedesparţindu-se de
mine, cât timp am stat acolo.
Nu ştiu cum se face, dar oriunde merg, câinii
mă îndrăgesc. Reciprocă e iubirea.
O amintire de neuitat, păstrată adânc!
193
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Atingerea Cerului
Legănată pe umerii tatălui, ca-ntr-un dans
uşor, în ritmul paşilor, privea cu ochii mari bolta ce-
rească şi stelele care se aprindeau rând pe rând. Aştep-
ta cu atâta nerăbdare şi bucurie clipa asta.
Sâmbătă seara era ziua când urma să vină s-o
ia de la cămin (o formă de grădiniţă cu program pre-
lungit, de luni până sâmbătă, de la doi la şase ani, op-
tată de părinţi pentru că nu aveau cu cine-o lăsa atunci
când mergeau la serviciu). De la distanţă, când îl ză-
rea, cu viteză alerga în braţele lui:
– Tati, tati, ce dor mi-a fost de tine!
Înalt de aproape doi metri, frumos, puternic,
cu părul negru şi pielea albă, tatăl o ridica pe umeri,
după ce-o-mbraţisa la pieptul lui, sărutând-o, privind-o
cu atâta iubire. O simţea firavă, slăbuţă ca un fuior, un
fulg. Doar ochii îi sclipeau de parcă de acolo viaţa-şi
trăgea seva, de acolo-şi continua firele.
Cu mânuţele ei îl strângea tare-tare de gât de
parcă nu i-ar mai fi dat drumul, ca, apoi, într-o clipă,
să ajungă pe umerii lui. Atunci era cea mai înaltă,
atunci atingea cerul.
Un cer întins şi ea, acolo, atât de aproape!
Cânta cântecele noi învăţate, privind tot se
vedea de la înălţimea ei. Tot drumul vorbea, nu se mai
oprea, de parcă ar fi vrut să afle tot de lumea zărită
prin ochii ei, recuperând nevederea de-o săptămână.
O mirau stâlpii înalţi, postaţi din loc în loc şi
felinarele lor, clădirile, copacii, dealurile din zare,
oamenii care treceau grăbiţi, adânciţi în gânduri, cu
capu-n pământ parcă.
Cu mâna, una câte una, desprindea câte o stea
de pe cer, lăsând-o în urmă, spre-a le lumina trecători-
lor drumul în noapte.
În palme, fulgii mari de nea se topeau, iar în
jur feeria zăpezii reda o lume din poveşti. Obosită, în
dulcele balans, ajungea adormită acasă. Era uşor luată
şi aşezată-n pat. În surdină, la difuzor, un cântec repe-
ta refrenul: "opriti timpul, clipă noastră minunată...".
Ca prin vis simţea căldura şi parfumul mamei,
mângâierea şi şoapta ei dulce:
– Dormi, puiule, dormi, îngerii să te vegheze!
Prin ochii copilului, fulg în devenire. Coborâtor
din stele, îngerul luminii - copilul! O inimă rebelă spre
marea regăsire. Cheia timpului Ei, acesta-i misterul!
De dincolo de timp zâmbeşte Ea. Pe urmele visului -
povestea, emoţia, visul! Tu, eu... poem plutind în(tr-
un) vis!
Priveşte cu înţelegere totul în jur. În fiecare
floare, stea, frunză, piatră, ascunse lecţii!
Povestea nu se opreşte aici! Asculţi?
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

Privirea Cerbului Înstelat spre Lumea e o continuă devenire, trebuie să înveţi

să eliberezi ce este curat din capcana care întinează, să
nepătrunsul tainei ... redai zborul păsării înlănţuite.
Descântecul schimbă faţa lucrurilor, folosind forţa
Ceas de seară, prin munţi călătoare,
vicleană a Răului o întoarce către Bine, prefăcând într-
liniştea cade, sevă de frunze-cascade,
o clipă orice legătură întunecată în libertate.
Rouă, aburi şi ceaţă, drum şerpuit printre nori,
– Cel care mai presus de sine pune binele tutu-
galbena toamnă scaldă roşietic apus.
ror, acela este vrednic să deschidă Poarta ce duce spre
adevărata Împărăţie!
Un Cerb argintiu, înstelat, se-opreşte în mijloc
O probă şi o nouă învăţătură. Adormise de-
de drum în pădure, adânc mă priveşte, clipe ce trec,
atâtea întâmplări ostenită. Privirea lui NIM-rahd îi
simfonie divină, paşi în oglinda de tainic-Adevăr,
alunecă pe brăţara împletită din flori stelare. “ Oare-ar
Lumina-vârtej spre nepătrunsul din noi, şapte peceţi
putea-o pierde vreodată? Vei uita totul, chiar şi pe
prin şapte chei deschid Poarta spre Infinit ce-opreşte a
Selma! ” Pe Pământ va trebui să înveţi să te naşti şi să
Timpului roată, Axă de Lumi, punte prin care suflete-
mori; să înveţi să alegi între realitate şi iluzie; să înveţi
le trezite trec.
cum să treci printre două porţi ale naşterii şi ale morţii,
– E bine aici la tine!
pentru că altfel vei rămîne pe tărâmul umbrelor, ase-
– Vei rămîne cu mine?
meni multora. Dar, cel mai cumplit lucru, este Uitarea.
– Desigur, doar sunt o parte din tine şi dorul
Va trebui să uiţi: să uiţi cine eşti, de unde vii,
tău m-a chemat! Dar, pentru început trebuie să-mi dai
să uiţi de ce ai coborât pe Pământ.
un nume.
Pentru că te naşti mânat de dorinţă vei uita
– Un nume...Tu singură-l ştii, Selma!
Împărăţia şi va trebui să ţi-o reaminteşti, singur, fără
– Da, Selma, spuse ea, luându-l de mână. De-
alt ajutor. Iar lucrul acesta este cel mai greu. Nu vezi
acum fi-vom mereu împreună, NIM-rahd, ‫נִ ְמרֹ ד‬, hotărî
cât trudesc oamenii, câte vieţi irosesc până reuşesc să
ea.
întrezărească scânteia aprinsă în propria lor fiinţă,
Nimic mai frumos, glasul şi zâmbetul fetei!
unica realitate? O singură primejdie ar fi fost... Groapa
Mergeau împreună, călăuză îi este pe cărările cerului,
Neagră! Nimeni nu ştie ce se putea întâmpla dacă te
sufletele lor stăteau de vorbă.
înghiţea gura ei, nici unul din cei care căzuseră acolo
– Priveşte! De ce curcubeul are atâtea culori?
nu se mai întorseseră. Groapa Neagră e Poarta prin
– Sunt doar şapte, Selma. Fiece culoare e-o
care trebuie să treacă cei care vor să crească. Fiecare
poartă către-o altă lume, un nou univers, o treaptă mai
naştere este doar o treaptă pe care o urcă către Lumină.
aproape de Lumina Luminilor.
Să fi uitat oare Selma totul?
Tăcută rămâne, adâncindu-se în privirea lui
Nu, NIM-rahd! Selma nu poate cunoaşte Ui-
nesfîrşită. Împreună au mers prin grădina cu îngeri ce-
tarea cu care sufletele vin pe pământ la naştere. Atâta
n dar îi dădură muguri de floare, rochie- fir de stele şi
doar că îi va fi foarte greu, nespus de greu să găsească
două brăţări.
drumul înapoi. S-ar putea să rătăcească mii de ani.
– Acum nu o să ne pierdem niciodată. Brăţări-
Cum ar putea Iubirea să uite începutul ei?! Fără Selma
le noastre surori au să ne ţină mereu împreună!
viaţa nu-şi mai are rostul. Pe ea am cioplit-o din lumi-
El îi zimbise, îmbrăţişând-o: cum s-ar putea
na sufletului meu. Dorul meu de ceva mai frumos
pierde, când nu se despărţeau niciodată?
decât Frumuseţea însăşi a adus-o la viaţă!
– Îngerii ştiu atât de multe!
Mă voi naşte pe Pământ, indiferent de preţul
M-au învăţat frumuseţea din orice lucru şi
plătit, chiar dacă la naştere voi uita totul. Voi primi
două poteci de taină: poteca binelui şi poteca râului.
trupul pe care va trebui să-l îngrijesc după legile vieţii
Pământul e oglinda Cerului. Legea-i aceeaşi
pământene, să-mi reamintesc singur cum să respir,
oriunde-ai fi...
cum să merg, cum să mă înalţ...
De la 12 bătrâni din Sfatul Bătrânilor aflase
Întunericul este o altă formă a luminii. Prinţii
despre libertatea sufletului: - Nu uita!
Nopţii sunt slujitorii Luminii ce-apar atunci când fiinţa
– Doar cel care face bine e liber. În fiece fi-
este pregătită să vadă. Întotdeauna acolo unde apare o
inţă se află sădit binele. Aşa cum izvorul împarte tutu-
umbră, există şi-o mare lumină. Leacul se află în inima
ror apă curată trebuie doar să-l laşi să dea roade şi să-l
Răului şi fiecare bătălie te face mai puternic!
împarţi cu ceilalţi.
“Cum să transformi bezna în lumină? Cum?”
De la Baba Cloanţa, desfăcătoarea de farmece,
Lacrimi fierbinţi îi inundară ochii Selmei.
învăţă Descântecul de Lumină, cu care se dezleagă
Oglinda este uşa prin care vei intra singură în labirin-
orice vrajă.
tul întunecat al peşterii. Nu te lăsa cuprinsă de frică,
– În lumea în care te afli, Selma, umbra
foloseşte fiecare cuvînt spus.
însoţeşte lumina, noaptea se plimbă în urma zilei,
Dacă eşti gata intră acum în oglinda din faţa
noroiul trăieşte ca să hrănească floarea.
ta, găseşte Calea şi fii fericită! Totul stă în puterea şi
credinţa ta! Respiră adînc, păşi în cleştarul oglinzii,

194

bezna o înconjura. Nimic după care să se ghideze...
Începu să păşească pipăind pereţii cu mâinile. De sute
de ori fu nevoită să se întoarcă din înfundăturile în
care ajunsese. Îşi simţi picioarele alunecindu-i în gol.
Avea impresia că se mişcă în cerc. Se luptă cu dispera-
rea, cu deznădejdea care-i îngrozea sufletul.
"Nu te lăsa pradă lor, altfel or să-ţi secătuiască
puterile. Fii mereu tu însăţi!”
Fata se oprea, respiră adînc şi pornea mai departe.
"Caută Lumina în tine, nu în afară ta, Selma,
dacă vrei cu adevărat să o vezi şi niciodată să nu o
pierzi!"
În interiorul sufletului ei ceva tainic începu a
se desface trudindu-se să iasă afară, căutările o chinu-
iau încât pe obrajii feţei începură să curgă lacrimi şi
deodată... văzu Lumina! Fusese mereu cu ea, dar ochii
ei nu reuşiseră să o vadă pînă acum. Între ea şi Lumină
stătuse frica, descurajarea, spaima. Abia acum îşi dădu
seamă că propria ei fiinţă era purtătoarea Luminii,
pentru că fusese făcută din această Lumină ce se re-
vărsa în cascade vii, triumfătoare, alungând spaima şi,
odată cu ea, întunericul. Cel ce-şi vede Lumina zidită
în propria inimă nu poate fi înfrânt de nimic! Şi pereţii
labirintului se luminau, fără obstacole i se deschise
calea în faţa ei. Fiecare plantă pe Pămînt a primit harul
tămăduirii. Cel care le cunoaşte taina poate face mult
bine. Cuvântul poate clădi lumi şi poate nărui împă-
raţii.
El este viaţa dacă ţâşneşte din inima Adevăru-
lui. Preţuieşte-l ca pe un dar sfînt, pentru că el susţine
Creaţia. Învăţase cum să păstreze cuvântul în Tăcere
până se umple cu putere şi apoi să vindece sufletul
celui în suferinţă şi, vindecându-se sufletul, trupul pe
dată se întăreşte.
Singura taină rămasă ascunsă: taina trecerii
prin Poartă dincolo de care se află Eternitatea. Axa
Lumilor, puntea pe care trec sufletele trezite! Poarta
are şapte peceţi ce se deschid cu şapte chei ale curcu-
beului. Fiecare pecete reprezintă un gând al Universu-
lui, o virtute, fără de care nimeni nu poate atinge Îm-
părăţia Cerească.
Prima este Ordinea, care menţine frumuseţea
lumilor. A două Voinţa, fără de care nu există realizare.
A treia este Înţelepciunea, fundamentul pe care se
înalţă Universul. A patra este virtutea Înţelegerii, a
cincea este Răbdarea, a şasea este Adevărul, unicul
scop al devenirii, iar cea de-a şaptea pecete este Milui-
rea, coroana celor puternici. Când vei deschide ultima
pecete, Păzitorul Pragului vă va cere cuvântul de trece-
re.
– Şi care este acest cuvânt?
– Ca şi lumina, acest cuvânt este în tine!
– Îl ştiu.
Cuvântul de trecere este Iubirea! Şi numai ce
rosti fata cuvântul că totul în jur îşi schimbă înfăţişa-
rea.
– Aceasta este iubirii! Cine i-ar putea rezista?
Este cea care vindecă, rodeşte, înalţă ţelul şi călauza!
195
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Când au ajuns în cerul împodobit cu râuri de
luceferi, lacrimile îngerilor s-au transformat în roua
de lumină care a acoperit pământul.
Secundele clipei intense trecură,
cerbul argintiu uşor traversă drumul
la câţiva păşi doar se-opri, câteva clipe în urmă privi
şi-apoi nevăzut în desişul pădurii dispăru...
foşnet de frunze, nostalgice umbre,
în palma ei, a stelei lumină din fruntea Lui, privi,
ştia că cerbul mereu în vis o va însoţi.
Fata din vis
Noli foras ire, in interiore homine veritas!
(Nu vă duceţi în afară, în omul interior locuieşte ade-
vărul!)
„Fiecare este o oglindă pentru celălalt, în care se
vede pe sine însuşi.”- Shakespeare
"Visul pe care îl visezi singur rămâne doar un vis,
visul pe care îl visezi cu alţii devine realitate"
din scripturile antice tibetane
În serile calde de mai, prin fereastra camerei
lui, aerul e plin de miresmele dulci de regina nopţii,
suave arome de levănţică, parfum de iasomie, tranda-
firi, caprifoi şi mentă.
În faţa casei un tei îşi răspândeşte grăbit flori-
le, corcoduşul şi-apleacă ramurile încărcate în adierea
vântului printre crenguţele zvelte de liliac. Miroase a
linişte şi a fluturi de vis. Dinspre marginea oraşului
năvăleşte noaptea şi ţârâitul greierilor.
Adolescentul prefera nopţile astea pentru lu-
mina mistică reflectată în tăcere. Câte un ţipăt pierdut
în depărtări. Citea, citea enorm pentru vârsta lui. Un
tânăr, diferit de ceilalţi, îşi crea propriul univers prin
cuvinte ce nu trebuiau rostite decât pentru sine. Găsea
imposibilă calea de a-şi face prieteni şi chiar o iubită.
Aplecat la masa din cameră încerca să-şi scrie gându-
rile prin fragmente de romane începute.
Să fie vis sau aievea glasul ce răzbătea tângui-
tor din grădina casei? Să fie vis sau realitate?
Se ridică, din câţiva paşi ajunse afară. Nedumerit,
încercă să afle de unde venea acea chemare abia şopti-
tă. În curtea casei, cumpăna fântânii despica luna pli-
nă.
Încet, un glas suav îl chema: "Vino, hai vi-
no!”.
Înaintă mirat, pe urmele glasului fetei, pe aleea
ce ducea spre fântâna din care se răcorea încă de mic.
Aplecându-se, în oglinda ei se reflecta chipul melan-
colic al unei fete de o fermecătoare inocenţă, luminat
de razele lunii.
La vederea lui schiţă un zâmbet şi-i spuse: "Ai
venit! Sunt eoni de timp printre timp de când te caut.
Nu-ţi fie teamă, hai cu mine, hai vino, vino în Oraşul

Solar, Heliopolis, păşeşte aici, ai să-l recunoşti, ai să-
ţi reaminteşti.”
Fata îi făcu un semn cu mâna, îl chemă încă o dată.
Pâlpâiri de lumină irizau prin pletele ei, pe chipul ei
frumos. I se părea cunoscută, nu-şi amintea cum şi de
unde.
O mai văzuse, era sigur, simţea asta intens,
dar unde şi cum, căci totul părea un vis real, încă ne-
înţeles. Ca în transă, începu să coboare treptele ce
duceau spre adâncul fântânii, spre oglinda apei.
Păşi prin oglinda apei trecând printr-un tunel
la capătul căruia printr-o lumină albastră se deschise
Poarta Stelară spre o lume paralelă scăldată într-o lu-
mină neobişnuită, intensă şi pură.
Fata cu trăsături asiatice îl luă de mână, îl privi
adânc. Zâmbindu-i îi spuse: ” De când te-aştept,
Chanchala Sarvaga, tu ştii asta, priveşte şi-ncet vei
recunoaşte totul de când ai plecat de Acasă. Bucură-te
de această călătorie prin timp! ”
Ciudată senzaţie de linişte, un sentiment de
pace interioară şi încetinire a curgerii timpului!
Ce ciudat, îşi aminti numele fetei, Shanti
Ramya!
Din văzduh se apropie, plutind inefabil, o pa-
jură de o rară frumuseţe. Pasărea Phoenix, cu aripi
învăluite într-un cerc de azur, cu pene strălucitoare ca
flacăra, cu pete de purpură şi aur, iar în ochi îi scânteia
o tainică lumină. Privindu-i adânc, le transmise mental
să se urce pe aripile ei, spre ţinutul Soarelui-Răsare al
Templului de Aur.
Cu viteza gândului trecuseră peste ţinuturi cu o magni-
fică natură tropicală, peste câmpii întinse şi păşuni,
peste vegetaţii luxuriante brăzdate de fluvii şi râuri ale
căror maluri erau mărginite de palmieri şi ferigi uriaşe.
Ajunseră într-o frumoasă grădină cu fântâni
arteziene. La mijloc, străjuită de arbori ornamentali, o
alee pornea spre Poarta Principală, asemănătoare unui
văl, care odată deschisă reda din curtea interioară "o
lacrimă pe obrazul timpului", un templu magnific aşe-
zat pe o terasă de marmură albă, o bijuterie ce strălu-
cea în lumina soarelui înconjurată de construcţii impu-
nătoare.
Templul n-avea acoperiş pentru ca razele Soa-
relui-Ra să pătrundă în el. Pasărea îi lăsă în faţa tem-
plului şi dispăru tot aşa cum apăruse.
Era templul alb din visele ce i se succedau pe-
riodic prin timp. Cu paşi mici, Shanti Ramya porni
spre templu însoţită de tânărul cu ochii negri, străluci-
tori.
Intrară în templu, aprinseră okoro, beţişoare
parfumate de tămâie, smirnă şi santal, priviră fuioare
de lumină ridicându-se în încercarea de a îmbuna zeii
prin rugăciuni înmiresmate, depuseră ofrande de flori,
simţiră pacea şi albul liniştii lăuntrice, făcură câţiva
paşi în faţă şi îngenuncheară, ţinându-se de mână.
Privind, prin ochii ei, se derula trecutul unei
poveşti, povestea vieţii lor.
196
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Ştia că a mai fost aici, o recunoştea ca fiind
sufletul-pereche, ştia aceste locuri şi viaţa prin care a
mai trecut cândva, asemeni unei pelicule derulate in
viteză.
În inimă simţi o durere sfâşietoare, un dor
imens, un ţipat lăuntric, golul pe care nu-l putuse um-
ple cu nimic. Lacrimi îi inundară ochii, îşi revedea
întreaga acea viaţă, totul, inclusiv despărţirea care le-a
fost dat să fie, ruptura firului lor de teama lui în faţa
iubirii, de oscilaţia şi neîncrederea lui.
[Omul înfruntă moartea după o durată foarte
mică a vieţii sale, iar viaţa lui pare să nu fi valorat prea
mult. Chiar nimic! Slăbirea vederii ne face să credem
că soarele, luna şi stelele sunt mai palide. Timpul
zboară, experienţele triste urmează una după alta, norii
se întorc după ploaie. ]
Ieşiră din templu scăldaţi de lumina blândă a apusului
de soare. Totul căpătă un farmec aparte atunci când se
lăsă seara. Porniră spre aleea de unde veniră, ca Pasă-
rea de Foc să reapară din văzduh, ducându-i la capătul
Porţii Stelare.
Cu lacrimi in ochi, Shanti Ramya îl îmbrăţişă
strâns, îi mângâie chipul şi-l sărută, redându-i gustul
tuturor primăverilor, acel dor nedesluşit după care
tânjea.
"- Ne vom reîntâlni, nu plânge, nu te-ntrista,
hai zâmbeşte, Chanchala Sarvaga. Ştii doar că ţi-
am înţeles frica, te-am înţeles şi te-am iertat, doar tu
trebuie să reuşeşti să te ierţi, să fii liber, dar singur va
trebui sa descoperi paşii pierduţi. Ai repetat lecţia
prin atâtea vieţi şi-o vei repeta până o vei parcurge.
Eu te voi aştepta, voi avea răbdare. Nu plânge, ne vom
reîntâlni!”
Tânărul trecu prin oglinda apei fântânii şi, fără
să-şi dea seama, se trezi la masa de lucru, în camera
sa.
Să fi fost totul un vis atât de real? Atunci de
unde durerea lăuntrică, de ce simţi lacrima curgându-i
pe obraz? Şi parfumul ei, şi chipul, şi gustul ei, totul sa
fie doar vis?
Pe masă o floare albastră de nu-mă-uita şi-o
foaie de hârtie în care, caligrafic, era pictat cu cernea-
lă, asemeni unei ideograme:
" Ne trezim amândoi
dintr-o altă realitate
încercând să oprim clipa,
continuarea unui alt timp,
în acest timp. ”
iar dedesubt el completase:
Oare ne vom întoarce?
Oare ne vom regăsi, mai tineri
decât moartea ce ne-a chemat,
despărţindu-ne,
mai curaţi decât cerul primăverii?
Copil plutind în lacrima timpului,
ţipând după mireasma gândului tău!
Oare ce-naltă iubire ne-a pedepsit cu uitarea?

Te văd alergând lângă mine
cu surâs de mărgele,
cu privirea ta caldă,
întinzând mâna să-mi prindă suflarea,
să-mi alunge întristarea...
Oare vom mai fi NOI?
.....................................................................
Oare visele, trăirile avute, pot fi visate de două
ori, precum scăldatul în acelaşi fluviu de două ori sau
va trebui să renunţi la ele?
Amintirile, temelia pe care poţi zidi înscrisurile culese
de-a lungul întâmplărilor, preţioase fragmente, cu care
poţi întregi tot!
O coloană trunchiată, un capitel sfărâmat,
treptele pe care încerci sa le urci îţi amintesc de splen-
doarea unui templu Toate alcătuiesc comoara de abso-
lut necesară unui suflet.
Viziunea, oricât de puternică ar fi, doarme dacă nu e
deşteptată prin întâmplare de un lucru de nimic, care a
concretizat-o... şi, când nu le mai ai, toate acestea, e
greu să te regăseşti.
Ca-ntr-un obscur subteran, trebuie să cobori în
sufletul tau proiectând lumini, ca să poţi afla ceva. Te-
apleci asupra inimii şi-asculţi cum bate în ea trecutul,
ca şi cum ai pune urechea la pământ, ca să auzi din
depărtare un zgomot surd.
Inima bate, mintea nu poate uita câte a adunat,
culori, arome, sunete şi forme; văzul şi auzul urmează
să le păstreze; scânteia aceea ce a dormit, o clipă, sub
cenuşa parfumată, scânteia aceea mică, energia, iar
odată cu primăvara, cu vântul care bate, simţi că va
renaşte.
(povestea, poate, va continua)
Biblioteca Rotonda valahă
197
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Emilia PLUGARU
Chișinău
Bătrânii noștri...
Se coceau cam pe vremea asta. Erau niște me-
re lunguiețe, nu prea mari, jumătate roșu-portocaliu,
jumătate verde-gălbiu. Erau mustoase, dulci, acrișoare,
mustul țâșnea din carnea mărului, se prelungea pe
bărbie, pe degete, lingeai degetele, nu voiai să pierzi
nicio picătură din licoarea aia nemaipomenit de gus-
toasă, care ți se părea că e predestinată îngerilor…
M-am trezit cu mărul în mijlocul grădinii. Ni-
meni nu știa precis când fusese sădit. Ai mei, după ce
buneii de pe tată au stat fugari prin pădure, ca să nu fie
ridicați și duși în Siberia, atunci când s-au întors și nu
mai aveau nici casă, nici masă, au hotărât să le cedeze
casa lor, cumpărându-și o alta în care, mai târziu, m-
am născut eu și surorile mai mici. Mărul din mijlocul
grădinii, încă de pe vremea aia, dădea roadă. L-am
cunoscut cu tulpina groasă, ramuri viguroase, înalt,
aproape ca un nuc. Primăvara, când înflorea, cu florile
lui roze, se ridica deasupra celorlalți copaci, ce păreau
niște pitici pe lângă el. De pe șosea, de departe, dacă
priveai în direcția școlii Roșii , îi vedeai podoaba,
fluturand singuratică, mândră de frumusețea ce i s-a
dat.Uneori, mergeam special pe cealaltă parte de sat ca
să-mi privesc mărul în floare. Mă mândream, îl iu-
beam. Iubeam un copac, nu știu de ce. Pur și simplu. Îl
simțeam ca pe cineva viu, frumos și foarte bun.
Fiind copil, deseori alergam în grădină să văd
ce îmi face mărul. Îl îmbrățișam, mă lipeam de el și
mai ales, sub impresia poveștilor citite, mă uitam sus,
spre crengile-i puternice, credeam că acolo, în fiecare
noapte, își face cuib o pasăre măiastră. Voiam să o
prind, voiam să o văd. Dar bineînțeles, toate astea erau
doar în închipuirea mea de copil. Aveam albine, când
era mărul în floare, probabil nu zburau în altă parte.
Ieșeau din știubei și tăbărau asupra lui. Să-i soarbă
nectarul. Ce zumzăit, ce cântec, ce horă de albine în
liniștea din jur... Tare frumos mai inflorea, mirosul de
flori de măr se împrăștia prin toată mahala. Nimeni în
sat nu mai avea asemenea pomi. Meri de tot felul, dar
ca al nostru-nu. Tata zicea că fostul stăpân îl adusese
de pe undeva, de pe la codru, asta însemnând că de
prin părțile Mileștilor. Satul nostru se situa la poale de
codru. Nu mai dădea alți pui, mulți cereau puieți, dar
nu făcea, nu voia să aibă urmași. Veri la rând le-am
petrecut sub poalele mărului. Pe zăpușeală toți se re-
trăgeau în casă, eu măturam sub măr, făceam curat,
așterneam țolișoare, aduceam perna, luam creioanele
ca să desenez. Sau o carte de citit. Și mărul mă acope-
rea cu răcoarea sa. Îmi șoptea ceva, vorbea, se sfătuia,
își zicea păsul și nu de puține ori mă gândeam că el,
bătrânul meu măr văratic, mi-e un al treilea părinte,

sau poate un bunel tăcut, care mă iubește, negreșit mă
iubește, așa cum îl iubeam și eu.
Crescusem, mersesem la institut, dar vacanțele
de vară tot sub măr le petreceam. Când veneam acasă
alergam în grădină să văd ce face copacul. Îmbătrâni-
se. Nu mai înflorea ca mai înainte, nu mai avea forța
de altădată. Dar nu voia să se dea bătut. Acum, în fie-
care primăvară își acoperea cu floare doar jumătate din
coroană. Stiam, la cealaltă primăvară, va da în floare
cealaltă jumătate. Avea mere mai puține, în schimb
erau mai mari, mai mustoase. Îmi îmbrățișam mărul, îi
șopteam în gând: Ai îmbătrânit, bătrâne, bătrân, bă-
trân, dar ține-te, ești încă viguros, mai ai puteri, ești
mărul meu, vreau să te găsesc încă mult timp aici...
Avea unele crengi uscate, vântul le dădea jos,
părinții le foloseau pentru foc. Într-o iarnă i-am auzit
pe ai mei vorbind... Aveau de gând să-mi taie copacul.
Nu mai dă roadă, se usucă, cât poate să stea să țină loc
în grădină? Din pricina că face umbră, nu rodesc tufele
de vie din preajmă. I-am rugat foarte mult să-l mai
lase, se ținea bine, nu era uscat, câteva crengi, acolo
nu înseamnă nimic. Face mere, mai puține în schimb
asemenea mere nu mai sunt nicăieri. Mi-au promis că-l
mai lasă. Primăvara următoare, când am venit acasă,
am privit de pe șosea cu gând să-l zăresc. Nu mai era...
Ajunsă în ogradă am aruncat valiza, am alergat spre
mijlocul grădinii. Din pomul meu rămăsese doar cio-
tul...
Nu i-am numărat aniii... Nu voiam să știu cât a
trăit, eram convinsă că încă ar mai fi putut să trăias-
că... Am plâns, l-am bocit ca pe o ființă vie...
Acum, când îmi amintesc de el, mă gândesc la
bătrânii noștri... Fiind bătrâni, cine se gândește că ar
mai trebui să trăiască, că e devreme să plece, că medi-
cina e obligată să-i ajute, indiferent de câți ani au?
Cum se procedează, de exemplu, în țările civilizate...
Bătrânețea nu e o sentință. Bătrânețea e doar o încer-
care. Pentru orice om ce a atins o vârstă și mai ales
pentru cei care îl înconjoară...
Omida
Mizi e o omidă mică, verde, lucioasă, pânte-
coasă cu o mulțime de piciorușe care o ajută să alerge
rapid. Își duce veleatul într-o împărăție de frun-
ze, printre crengile unui dud. E tare mandra când vede
un copac puternic, cu rădăcinile bine înfipte în pă-
mânt, cu ramuri viguroase, cum se opintește să scape
de ea. Degeaba. Mizi se înfige cu mulțimea de picioru-
șe în crenguțe, sau frunze, nici vânt rece nu o ajunge.
Stă toată ziulica și roade mustul dulce, până când din
frunză nu rămâne nimic. Bietul dud aproape că rămâne
fără îmbrăcămintea lui de smarald. Omiduței îi este
mila un pic, dar e fericită, se bucură, ea, o prăpădită de
omidă e în stare să doboare un munte de copac.
Și totuși o mulțime de primejdii o pasc peste tot. Cea
mai mare e vântul. Vine uneori ca un nebun, zgâlțâie
198
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
dudul, mai să-l scoată din rădăcină și atunci Mizi se
pomenește aruncată la pământ. Iar acolo e vai și-amar.
Foiesc orătăniile, ființele alea groaznice, gata oricând
să o ciugulească, să o înghită. Și nici măcar nu acest
lucru e cel mai rău. Mizi e ageră, reușește să se ascun-
dă, dar trebuie să auzi, să rabzi cum astea o insultă :
– Unde e scârboasa aia de omidă? Cât de urâtă
și rău mirositoare e! Pocitanie! Se poate oare ca natura
să facă asemenea arătănii? Măcar bine că sunt gustoa-
se... La cât de frumoși sunt fluturașii, la cât de fru-
moși... Ptiu, ce pacoste de omidă! Unde e?
Tot aude despre ei, despre fluturasi, dar Mizi
nu a văzut niciodată un fluture mai in de aproape. Îi
zărește pe jos, acolo, deasupra florilor, nu le trage
atenție, mereu e ocupată să roadă frunze de dud. Mare
lucru, fluturașii... O fi frumoși, nu zice, dar și ea nu se
crede urâtă. Nu-i pricepe pe cei care strâmba din năsuc
atunci când o văd. Se privește uneori în luciul frunzei
și rămâne încântată de ceea ce vede. Are ochii mari,
curioși, mereu strălucitori, gene lungi, piciorușe și
corpul verde, e grațioasă, da, un pic pîntecoașă, dar
acest lucru, crede ea, anume acest lucru îi dă un șarm
aparte. Nu, nu, nu! E frumoasă. O să plece într-o zi să-
i întrebe pe fluturași, va face cunoștință cu unul din ei,
apoi îl va întreba. V-a zice așa:
– Dragă fluturaș, tu, cel pe care toată lumea îl
crede minunat, nu e așa că și eu sunt minunată?
Mizi stă și visează, ore, zile în șir. Dar e lenoasă, e și
fricoasă, se teme să coboare printre flori. Totuși, într-o
zi, se hotărăște. Își anină în vârful capului o fundiță
croită din frunze, se chitește cum știe mai bine, apoi
șerpuiește, având mari emoții, spre rădăcina pomu-
lui.Se târăște până-n grădiniță, privește speriată prin
părți, nu e nicio orătanie, ajunge cu bine la tulpinița
unei floricele albastre.. Se ascunde sub pălăria florii și,
cu inimă bătând, așteaptă sosirea unui fluture. E dimi-
neață, soarele se înalță, încep a roi albinele și Mizi are
impresia că îi place lumea de jos. Stă cuminte, inspi-
rând aerul parfumat. În sfârșit vede minunea care se
apropie. Fâlfâind ușor din aripioare albe, străvezii, de
mătase, adevărată mătase, cu picățele roșii și galbene,
tivite pe la margine cu aur, fluturele sărută floarea fără
să o observe pe Mizi.
– Doamne, ce frumos e! rămâne cu gurița
căscată omida, scoțându-și căpșorul.. E întâia oară
când vede o asemenea perfecțiune. Nu poate să mai
existe altceva mai frumos. Nici chiar florile nu sunt ca
el.
E atât de emoționată încât nu-și poate reveni.
Nici vorbă să-l întrebe pe fluturaș ceva despre dansa..
Se îndrăgostește pe loc. Pentru prima dată se îndrăgos-
tește. E un sentiment puternic, parcă e paralizată. Uită
de cloște, de primejdie. Doar să-l privească, să-l pri-
vească necontenit... Nu se va mai întoarce la dud, va
rămâne pentru totdeauna aici. Să fie aproape, cât mai
aproape de el, de acest fluture minunat.
Se trezește din visare când aude un fâlfâit ner-
vos de aripiore, brusc deslușește clar niște cuvinte pe

care le rostește fluturele și cu greu își dă seama că
acesta vorbește chiar pre limba ei și despre ea:
- Au! Strigă frumosul cu aripi fine, de unde această
oribilă omidă?! Luați-o, să o ia cineva, îmi va distruge
floarea, e atât de urâtă! E dezgustătoare, unde e cloș-
ca? Să vină să o înghită! De ce stă cocoțată tocmai pe
floarea mea albastră?! E de neimaginat, e de neimagi-
nat cât de urâtă poate fi o omidă! Auzisem, dar iată că
mi-a fost dat să văd cu propriii ochi! Aici, aici, striga
frumosul fluture și abia când Mizi aude cloncăit supă-
răcios de orătanie își dă seama că zilele sale se apropie
de sfârșit.
Își adună rapid puterile, sare de pe floare și
spre norocul ei nimerește într-o crăpătură de pămant.
După ce toate se liniștesc, cloșca pleacă, fluturele
zboară spre alte flori, Mizi iese din ascunzătoare și
merge grăbită, în salturi, spre dud. Se urcă pe tulpină,
până-n vârf, se lipește de ultima frunză rămasă verde,
apoi plânge nestingherită, mult timp. E urâtă, e foarte
urâtă, e rea, e foarte rea. A distrus un pom, care ori-
cum, întotdeauna a fost bun, a răbdat-o. A primit-o de
fiecare dată înapoi și aici , la sânul lui s-a simțit întot-
deauna în siguranță. Acum îl aude cum îi zice, o roagă
și se căinează:
– Mizi, îi zice dudul, te rog, nu-mi roade și ul-
tima frunză... Lasă-mi neatinsă măcar una, măcar
una...
– Bine, îi răspunde omida, ștergându-și la-
crimile. Din clipa asta nu mă voi atinge de nimic ce e
verde. Din clipa asta nimeni nu mă va mai vedea. Nici
tu, bunule pom. Mă voi ascunde de toți. Nu credeam
că sunt atât de urâtă, fluturele m-a convins. Iartă-mă,
dudule, iartă-mă... Vreau să dorm, să dorm și în vis să
visez că sunt frumoasă, foarte frumoasă... mai frumoa-
să ca acel fluture îngâmfat...
Și Mizi părăsește dudul. Merge în căutarea
unei crăpături unde să se dosească. O găsește în des-
chizătura unei uși. Se ascunse acolo, apoi, scoțând din
guriță un firicel subțire de mătase albă, pornește să se
învălătucească, așa încât să nu mai vadă pe nimeni,
nici altcineva să nu o vadă pe ea. Nu observă cum se
pomenește în interiorul unui cocon strălucitor. Adoar-
me.
Nu se știe cât va dormi și ce va visa, dar când
se va trezi va fi... fluture. Un fluture alb, cu aripioare
fine, subțiri, colorate cu picățele galbene, roșii, tivite
pe margine cu aur adevărat. Acest fluture nu va ține
minte că a fost cândva... omidă. Una urâtă și dezgustă-
toare. Dacă va fi un fluture-EA, se va îndrăgosti de un
fluture-El, iar rodul dragostei lor vor fi niște... omidu-
țe. La început mici, apoi măricele, verzi și pântecoase.
Dar nici acest lucru nu-l va cunoaște. Căci un fluture e
ferm convins că viața îi este dată doar ca să iubească
florile și că înainte de el nu a mai existat nimic altce-
va...
199
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Ion NETE
Un om bântuit de iluzia sfântului
scăpătat din calendar
Pagubă Drăgulin. Om de la țară. Așa se pre-
zintă oricui. Cu zâmbetul veșnic pe buze, vădește bu-
curia de a se afla înconjurat de lume. Prilej potrivit
pentru schimburi de păreri. În căutarea lămuririlor ce
țin de viață. Pe tipicul târgoveților, la tărăgănarea toc-
melilor și băutul adălmașului. Pagubă Drăgulin se
simte în siguranță numai înconjurat de lume. Ferit,
surprinzător, de aceeași lume. Presimțirea îi spune că,
de-o fi să i se întâmple ceva, din altă parte nu i se poa-
te trage. Ca fire, e întruchiparea cumsecădeniei. Atent,
interesat să asculte orice. Asemenea unui elev silitor,
întreabă când nu înțelege ceva. Nu umblă cu scara de
valori după el, să facă nazuri Indiferent cu cine se
întâlnește, se și dedă risipei de vorbe. Or, de bine or,
de rău, după cum devine cazul. Sporovăiala îi cade
bine, însuflețindu-l. Dibaci în mânuirea vorbelor, e
aidoma preotului cu har. Întețește verva ca, din în-
tâmplare, să tragă de limbă pe cei cu care stă la taclale.
Întors acasă, primul lucru pe care îl face e să aștearnă
pe hârtie tot ce a auzit. Istorisindu-le, ca pe niște în-
tâmplări din viața lui. Astfel, a găsit modalitatea să-și
omoare timpul. Nu simte când trece de pe o zi pe alta.
Aude pe alții plângându-se de plictiseală și se miră.
Pentru că nu știe despre ce e vorba. Aprins de vervă,
tâlcuie o sumedenie de pilde și parabole. Legate de
mentalitatea capului plecat. Singura vinovată, după el,
de năpastele căzute pe capul oamenilor. Mentalitatea,
ca lespedea sarcofagului pecetluit, face ca, de mii de
ani, oamenii să dea, tot înapoi. Pagubă Drăgulin șchi-
oapătă de piciorul stâng. Îl are mai scurt, din naștere.
Da nu-l împiedică să fie mereu în mijlocul drumului.
Stavilă, în fața trecătorilor. Cu ochii-n patru, nu-i sca-
pă unul netrecut prin ritualul spovedaniei. Având grijă,
mai înainte, să-i miruie cu tradiționalele binețe. Fire
blândă, îngăduie până și aluziile răutăcioase pe seama
defectului său. A reținut una care îl unge la inimă. Al
naibii de inspirată. Nici de și-o făcea singur, n-ar fi
brodit așa de bine. Să se situeze în rândul ființelor cu
puteri supranaturale. Fermecat de ea, cum și-o aduce
aminte, se întoarce spre poveștile de demult, cu vesti-

tul Jumătate de om călare pe Jumătate de iepure șchi-
op. Ascunde un tâlc, căruia numai el i-a dat de capăt.
Se insinuează c-ar avea nevoie, pe puțin, de zece vieți,
să culeagă cât semănase. Pagubă Drăgulin, cu mersul
lui șchiopătat se asemuie semănătorilor, stăruind în
bătătoritul pământului cu călcâiul peste cuibul în care
au pus boabele de porumb. Așadar, are asigurate me-
rinde până la adânci bătrânețe. De-acum, poate lâncezi
în tihnă, ce grijă mai duce! E-he, de-ar fi ca să se hră-
nească omul din închipuiri, alta i-ar fi viața, oftează
Pagubă Drăgulin, cu gândul la cele scrise în Biblie
despre păsările cerului. Ușor de spus, greu de făcut, se
vaită. Uite, că pe noi ne-a pricopsit, nu știu cine, cu
viața asta hapsână, care, pe unul ca mine, îl obligă să-
și caute adăpost în lume. Unde mă îndeletnicesc cu
orice numai să uit de necazuri. Noroc că oamenii pri-
sosesc și am cu cine schimba o vorbă.
O umbră îi alunecă peste chip. Nu pentru mult
timp. Pagubă Drăgulin se luminează la gândul că oa-
menii dimprejur s-au obișnuit cu obiceiul lui de a-și
jeli soarta cu plânsul lui Păcală. Un motiv temeinic, îl
face să tăinuie șoapta Duroaicii, care îl moșise, deși
avea faimă de neîntrecută vrăjitoare. Probabil, îi dădu-
se o veste sumbră, că fusese însemnat cu voia Domnu-
lui! Nedumerit, nu pricepe de ce? Să fie deosebit, les-
ne, la Judecata de apoi? Faptu-i fapt, nimic din cele
întâmplate pe lume nu e fără voia Celui de Sus!, mur-
mură, spăsit, Pagubă Drăgulin. Având grijă să se tân-
guie, doar, când e sigur că nu-l aude nimeni. După
care-și vede mai departe de trăncănit, adăpostit în mij-
locul lumii. Iscodește, în dreapta și-n stânga, să afle
câte mișcă în lună și stele. Ca, apoi, să le aștearnă pe
hârtie.
***
Totul decurgea în matca firească până la
brambureala stârnită de ziua sfântului cu gură largă,
ponegrit c-ar fi scăpătat din calendar. Oricum, întâm-
plarea căzuse ca un trăsnet peste lume. Lovindu-l, din
plin, pe Pagubă Drăgulin. Se trezise martor principal
la cea mai fulgerătoare rătutire a lumii care, la iuțeală,
își schimbase fațada, rămânând, în esență, aceeași. O
prefacere de pomină, eclipsând până și uimitoarea
metamorfoză suferită de Gregor Samsa. Nu degeaba se
spune, conchisese Pagubă Drăgulin, că viața bate fan-
tezia. Da, câte alte preschimbări nu se mai petrecuseră.
Cam greoi, ieșise la suprafață și adevărul că soarta
fiecărui om depinde de dosar. Prin brambureală, avu-
sese loc un fel de aducere la același numitor a ceea ce
se experimentase cu mult mai înainte. Naiba știe cum,
unde și din ordinul cui se fabricau dosarele, da, abia,
apărea omul pe scenă, recomandat c-ar fi o mare spe-
ranță, curat ca lacrima, pentru ca să treacă abia câteva
zile ca să se afle că e încondeiat într-un camion de
dosare. Important era că, în pofida derutei generale,
viața își urma cursul. Când mai drept, când alandala,
uneori, aventurându-se în niște volute care o întorceau
la parametri pe care îi depășise cu mulți ani înainte.
200
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Din toate, moda vorbelor sforăitoare, impusă
cu abilitate, pretutindeni, i-a înnegrit viața lui Pagubă
Drăgulin. Bezmeticii, nici pe nume nu-și mai spun,
auzi numai „domnule” în sus și în jos, bombănea, Pa-
gubă Drăgulin care nu mai îndrăznea să iasă în drum.
Întâmplările trăite, laolaltă, se topeau în norii iluziilor.
Iar paginile pline de însemnări, în fața cărora avea
impresia că trece pe tărâmul de vis, îi dau o senzație
ciudată lui Pagubă Drăgulin. Se simte de prisos. Un fel
de bob zăbavă, pe care, de voie, de nevoie, îl invocă
ghicitoare, când i se încuie descântecul.
Locul de baștină, în care Pagubă Drăgulin se
mișcase în largul său, îi pare ca sălbăticit. O vreme, nu
prea dăduse atenție la ce se întâmplă. Mărginindu-se
să se învârtească, de ici, colo, prin curte. Cum nu-și
găsea locul, părea ca picat din lună. Tulburat peste
măsură de noul fel de a fi al oamenilor. Adoptat peste
noapte, de parcă ar fi fost obligați să se primenească,
umblau nestânjeniți. Atât de bine la convenea, făcân-
du-i să creadă că erau așa de când se știau. Înlănțuiți în
hora brambureli, nu-și mai găseau timp de irosit pe
schimburi dezinteresate de vorbe sau să se bucure, unii
de alții, ca în vremurile de odinioară. Pe nesimțite,
întâlnirile ajunseseră de domeniul trecutului. Povești
de adormit copii, ce mai. Obiceiul, considerat trainic
de Pagubă Drăgulin, fusese dat uitării, la un semn,
venit de nu se știe unde. La fel cum se întâmplase cu
multe altele. Problema fiind că Pagubă Drăgulin nu
mai avea cu cine schimba o părere. Cât despre sfa-
turi, de mult nu-i mai bătea nimeni în poartă. Era oco-
lit, ca un nesuferit, imposibil de suportat. Schimbarea,
bruscă, îi dăduse, îndelung, bătaie de cap lui Pagubă
Drăgulin. Se tot întreba: Cum de se prefăcuse totul
într-o enigmă, de neînțeles? De neexplicat. Cu atât
mai mult, cu cât, laolaltă, trecuseră prin vâltoarea
vremurilor. Vitregit de bucuria întâlnirilor, Pagubă
Drăgulin suferă din greu. Da, cui îi pasă? Încă, trăia cu
microbul în sânge că oamenii sunt parte a vieții lui. Și
tânjea după tăifăsuirea până în târziul nopții…
Arar, de mai trece câte unul. Fulgerând, ca
șarpele. Pagubă Drăgulin îl însoțește cu privirea, ne-
dumirit că-și ține capul plecat în pământ. Parc-ar avea
o ghiulea atârnată de gât. La fel, se întâmplă cu orice
rătăcitor. Pagubă Drăgulin bănuie că au ceva pe suflet.
Împotriva lui. Dar, cum să ghicească? Înclină să ia de
bun faptul că le greșise. Cine mai ține minte câte se
petrecuseră în brambureala iscată în ziua sfântului cu
gura largă, scăpătat din calendar! Și-amintește că mai
și râsese, pe motiv că-n căzătura din calendar, sfântu-
lui izbăvitor i se lățise gura, până la urechi! Asta, ar
putea fi o pricină plauzibilă să-i poarte pică? Ascun-
zându-și chipul? Neputând să-și dea un răspuns, în-
drepta privirea pe urma rătăciților„ amuțiți” din senin.
Pagubă Drăgulin vedea și nu-și credea ochilor că se
întâmplă aievea. Încolțit de fiori, gândurile o luau raz-
na și se închipuia bolnav, bântuit de iluzii. C-atâtea
zvonuri se mai lansau! Despre fel și fel de boli și mi-
crobi fără leac. Ca date în vileag de marea bramburea-

lă. Omul putând cădea pradă unor zăpăceli cumplite,
ca lozitul sau aprinderile de febră.
Arătările fugare, răsărite pe drum, din când în
când, îi răpuneau și amintirile. Atât îi mai rămăsese.
Comorile sale de preț. Puse la păstrare în scrinul min-
ții. Vorba ceea, la naștere nu venise cu nimic pe lume
iar când o fi să fie, Pagubă Drăgulin, ca oricine, n-are
să ia nimic. Amintirile îi încălzesc sufletul, ca un foc,
mocnind, pe vatră. Pe zi ce trece, prin capul lui Pagubă
Drăgulin se învârtejesc tot mai multe iluzii zumzăitoa-
re. Fără să-l ajute cu ceva. Dimpotrivă, îi sporesc ne-
dumeririle. Nici mort, n-are să priceapă cum dispăruse
vremea când oamenii se buluceau în jurul lui! Ce se
întâmplă la scoaterea moaștelor era o nimic toată față
de ce trăia el. Hărmălaia îi stăruie, vie, în auz. Oameni
în puterea vârstei, bătrâni și tineri, îmbulzindu-se, care
mai de care, să ajungă mai aproape de Pagubă Drăgu-
lin și implorându-l să le dezlege anume semne, vise și
pățanii. Agerimea minții îi adusese faima de om nema-
ipomenit. Adesea, auzise localnici mulțumind, în cor,
Domnului, că-i blagoslovise cu o asemenea ființă. Față
de Pagubă Drăgulin nu pregetau să-și arate prețuirea
slăvindu-l ca Pagubă cel isteț. Proslăvirea lăsa să i se
subînțeleagă noima. Prins la sfat cu ei, pe Pagubă Dră-
gulin îl prindea și miezul nopții.
Acum, e înconjurat de pustiu. Cu părere de
rău se gândește cât îl bucurau luminițele care le scă-
părau în ochi, întărindu-i încrederea că n-are seamăn.
Vorba îi era ascultată cu sfințenie. Mare minune că se
depărtaseră!, se miră Pagubă Drăgulin. Disperat și
înfuriat mai mult de năravul pe care îl luaseră să um-
ble cu capul plecat în pământ. Parcă o făceau, anume,
să-i de-a cu tifla pentru pildele pe care li le tălmăcise.
Se înșeală, cel care crede că se face nevăzut!, îi venea
să strige. La fel, cu fereala, ca necuratul de tămâie!
Zărindu-l, o rupeau și la sănătoasa. De n-
aveau încotro, se foloseau de șiretlicuri. Ca și cum își
aduceau aminte cine știe ce, făceau calea întoarsă. Prin
orice tertip, cătau să n-ajungă să dea față în față cu
Pagubă Drăgulin. Multe își mai schimbaseră, odată, cu
felul de a fi. După ziua sfântului gură largă, scăpătat
din calendar, nu se găsea unul care să nu fi pus la cale
o afacere. Înființând o firmă, o casă de amanet, un bar
sau un chioșc de înghețată. În care, cât e ziua de mare,
vindeau și cumpărau te miri ce. Brambureala, amintind
de timpul potopului, nu-i împiedica să mănânce și să
bea, să se însoare și mărite, numai că totul se făcea
după alt tipic. De tot ce le încăpea pe mână, s-alege
praful. Ei nu se sinchiseau, nu-i durea, nu le păsa.
Parcă le primiseră de pomană. Sau moștenire. Ba, mai
și hăhăiau, asigurându-se cu câte un respectuos„
Domnule,” de astă dată nu ne mai lăsăm păcăliți.
Adio, joaca înlocuitului firmelor, preferată în lumea
trecută. La toate le venim de hac. Poate, miliției o să-i
spunem poliție, da-n rest, totul zboară. Și curvele,
odată, cu paturile! Nu rămâne picior din ce a fost.
Uneori, adunați grămadă, Pagubă Drăgulin îi aude
sfădindu-se, ca chiorii, cu mânecile suflecate peste
201
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
coate. Apoi, uitând de încăierare, se întrec în lăudări
cu câștigurile și sumele pe care le mai au de încasat
prin obiceiul devenit legendar al mișmașului returnării
de tva. Într-o întrecere pe viață și moarte, n-au ochi de
văzut și urechi de auzit. În urma lor, dezastrul. Con-
tează, să supraviețuiască. Principalul plătitor de polițe,
evident, nu poate fi decât statul. Vaca tuturor de muls.
Pe spinarea căreia tocmesc, din cuțite și pahare, nu
planuri ci fraude de s-ar cruci lumea, aflându-le. Statul
e socotit aprigul dușman pe care, în sfârșit, ca hienele
hămesite, l-au îngenuncheat. N-au timp de pierdut cu
tranșatul și-l hărtănesc, de-a valma. Gâlcevitul lor din
orice îi amintește lui Pagubă Drăgulin de povestea
popii din localitate care, după ce pierduse tot pămân-
tul, cuprins în patrimoniul g.a.c.-ului, nou înființat, își
mustra enoriașii că-și împovărau, cu bună voie, sufle-
tul. Cum, mă, tocmai voi, care n-ați pierdut totul ca
mine, faceți pe supărații? Mai ieri, vă secau ochii după
pământ și nu pregetați să scoateți cuțitul de la brâu.
Na, acum aveți, cât se vede cu ochii! Păi, care e moti-
vul de sunteți tot nemulțumiți?, se răstise popa, arun-
când patrafirul în mijlocul bisericii. De atunci nu mai
fusese văzut în biserică.
Pagubă Drăgulin, închipuindu-se blestemat să
repete soarta popii, cumpănea, în fel și chip ce are de
făcut. Deodată, înfigând, zdravăn, picioarele în pă-
mânt, cu un nesperat curaj, își impune să dezlege, nea-
părat, misterul care depărtase oamenii de el. Bizara lor
sucire se putea datora neroziei pe care o făcuse, chiar,
în ziua sfântului gură largă, scăpătat din calendar?
Pagubă Drăgulin, după cât își amintea, nu-l găsise
scris, cu litere roșii, în calendar. Și se frământase
noaptea întreagă. De-ar fi rămas prima noapte albă, nu
era nimic, numai că, de atunci, se țin lanț. Se perpelise
zadarnic, să-i descopere menirea. Pierzându-și cumpă-
tul, abia așteptase zorii să iasă în drum. Să mai des-
coase pe careva. Tatonând, subtil, să vadă ce crede.
Întrebase, fără a se adresa cuiva, anume. Chiar, e posi-
bilă înlocuirea lumii ăsteia cu alta? De-o să se întâm-
ple, cea nouă iasă pătată, ca sfântul dalmațian care o
patronează? Și are să întreacă în strâmbătate pe cea
veche?
Pagubă Drăgulin avea nevoie, ca de aer, de o
altă părere. Să și-o verifice pe-a lui.
Simțea nevoia să știe ce se întâmplă! Încercase
pe toate căile să afle un răspuns credibil. Neastâmpărul
nu-i dădea pace. Îl înfricoșa și presimțirea morții. În
orice moment îi putea suna ceasul. Or, trebuia să fie cu
sufletul împăcat că știe ce ordine rămâne. Doar, era
Pagubă istețul, cu o agerime căreia nu-i scăpa nimic.
Probabil, acesta să-i fost și ghinionul. Curiozitatea îi
jucase festa. Zbbătându-se, își dăduse de gol slăbiciu-
nea. Arătându-și adevărata față. Tocmai lor, care îl
recunoșteau drept„ istețul”, ca să constate că, la urma
urmei, era și el, un biet om, ca ceilalți. Slăbiciunea
fusese de ajuns pentru dărâmarea idolului la care se
închinaseră. Revanșându-se, lumea, pe loc, îl prefăcu-
se în nimic. A, uite că-și amintește un amănunt intere-

sant. În vâlva de pe drum, careva, îl luase la rost, scurt
pe doi, apropo, de împrejurările tulburi. De partea cui
se dă? De partea mea, ca-ntotdeauna, răspunsese,
prompt, fără a se gândi că vorbele lui aveau să ajungă
în auzul tuturor. Cum s-ar spune, Pagubă Drăgulin își
provocase prăbușirea cu gura lui. Era cam târziu, când
și-a dat seama. Deja, se lepădaseră, de el, ca de Satana.
Lui Pagubă Drăgulin, nu-i mai rămânea decât să se
consoleze cu ispita de a face rămășag cu sine c-au să-
și blesteme zilele pentru ușurința cu care i se înclinase-
ră, onorându-l cu denumirea de Pagubă cel isteț! După
marea grabă cu care îl dăduseră de-o parte. Așa se
întâmplă, uneori, cu nestaornicia. Interesându-se cine
poate fi sfântul gură largă, scăpătat din calendar, Pa-
gubă Drăgulin o făcuse boacănă. Singura dată avusese
și el nevoie de părerea lor și drept răsplată, îi legaseră
tinicheaua de coadă. Să-l poată ocoli. Greu putuse
conta acel răspuns, dat instinctiv, că are să fie de par-
tea lui! Le mai greșise, amăgindu-i, într-un moment
nepotrivit, cu tălmăcirea prevestirii biblice. Bine inten-
ționat, mizase pe faptul că, de le băga frica de Dumne-
zeu în oase, au să i se mărturisească sincer. Cu gândul
acesta, pomenise de căile Domnului, că sunt atât de
necunoscute, încât, oamenii, ajunși la ananghie, au să
strige ca din gaură de șarpe. Neinspirat, adăugase că, o
asemenea grozăvie, se petrece în ziua unui sfânt cu
gura largă, scăpătat din calendar. Adecvase, oarecum,
prezicerea la împrejurări, lăsându-i să ghicească unde
țintește. Plictisit că geaba se căznea să le șteargă po-
somoreala întinsă pe chipuri, răbufnise. Are careva
știre de sfântul gură largă, scăpătat din calendar? Nu
se sinchisiseră, stând cu gândurile în altă parte. Atunci,
făcuse o ultimă încercare să-i trezească: Mai ieri, aler-
gați după sfatul meu. Acum, vin eu, spunându-vă:
Vedeți-vă de treburile voastre. Mergeți acasă, la mu-
ieri și copii. Dați mâncare la animale! Bâlciul s-a ter-
minat. Ca orice chestie păcătoasă, nu pricopsește pe
nimeni. Un fel de lepră, de te-atinge, n-ai scăpare în
vecii! Și e păcat, c-aveți, mai toți, viața înainte!
Bine ar fi făcut de tăcea. Să nu iasă la iscodit
sau la dat pilde și îndemnuri. Da, cum se zice, se vede
că nu te poți împotrivi la ce e scris să fie. Scos de neli-
niște în drum, pățise ca șarpele, lovit de durerea de
cap. Pagubă Drăgulin o făcuse lată, tocmai în ziua
sfântului gură largă, scăpătat din calendar. Întrebase,
ca un naiv, de nu li se părea că, împrejurările, ar fi
semnul adeveririi prezicerii biblice? Nu auzise să-i fi
răspuns cineva. Tăcerea lor trebuia să-i dea de gândit.
Și n-ar mai fi persistat, lansând probabilitatea că
schimbarea lumii se petrecuse în lăsatul serii, abia,
scurse. În zori, oamenii trezindu-se de-a dreptul în
devălmășie, al cărei sol era sfântul gură largă, scăpătat
din calendar! Bag seama, îi mai și luase în derâdere că,
printre voi, nu e nimeni care să vadă în împrejurările
tulburi semne de devălmășie. Rostise, sentențios și
apăsat, ca pe vremea când, cei între care se afla îi
recunoșteau prestigiul, numindu-l Pagubă cel isteț.
202
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Grozavă încurcătură, oftează, deznădăjduit,
Pagubă Drăgulin. Mai pot să ies?
Amărât, Pagubă Drăgulin, are vie în minte
neliniștea pricinuită de faptul că nu cunoaștea rostul
sfântului gură largă, scăpătat din calendar. Cinuri caut,
de chinuri am parte, așa, îmi trebuie, oftează, adânc.
Să mă învăț minte că, semnul rău aduce răul. M-am
ales cu ceea ce nici prin minte nu-mi trecea! Izgonit în
afara lumii! Ajuns de izbeliște!
Nu-și putea astâmpăra durerea că nu-l mai
bagă nimeni în seamă. Pagubă cel isteț, fără de care nu
era de conceput să se pună ceva la cale, nu mai exista.
Murise de viu.
Om cu firea de o cumsecădenie proverbială,
își suportă greu inutilitatea. I se duce pe apa sâmbetei
faima de om fără seamăn. De-ar ști, de ce e ca îngro-
pat de viu!
Pagubă Drăgulin, sufocat de chingile izolării,
cade pradă iluziilor. Îi e indiferent că-l pot duce în
derivă. Arată ca o umbră. Nesigur de nimic, n-are ha-
bar că trăise cu adevărat. Își petrece timpul urzind
plăsmuiri care-i deschid ușile unui labirint în care și-ar
dori să-și piardă urma. Așa, cum, altora, li se întâmplă
să-și dorească, cu orice preț, moartea. Peste extazul
omului fără de care nimic nu era posibil, se abătuse
agonia.
Nesuportând traiului singuratic, Pagubă Dră-
gulin pripășise, pe lângă casă, un câine. Fără nume. Îl
chema, simplu„ cuțu, cuțu, câine”. În sinea lui, miza
pe ceva. Anume, că, vrând, nevrând, oamenii au să
spună: câinele lui Pagubă. Și, își va auzi măcar numele
rostit. Indirect, îi obliga să nu-l uite. Urmărit, pas cu
pas, de credinciosul animal, Pagubă Drăgulin face, în
continuu, rondul curții. Renunțând la ispita de a ieși în
drum. Pândește trecătorii prin rosturile gardului. Cu
speranța că, odată și odată, apare, precum solul din
povești și străinul cel nerăbdător să-i afle povestea.
Amarnic îi mai macină sufletul râvna de a se auzi vor-
bind. Neputând-o face, simte cum moare, pe zi ce tre-
ce. Înaintat în vârstă, capul îi puiază, laolaltă, iluzii,
bazaconii și tot felul de păreri. Amestecate, într-un
maldăr, din care, cu toată agerimea, nu mai poate ale-
ge ce e real de ireal. Ce bine i-ar prinde să mai poată
schimba o vorbă cu cineva. La ceas de seară, se roagă,
îndelung, să nu se pomenească, peste noapte, părăsit și
de minte. În locul vorbelor de duh, să bălmăjească
răsteli spontane, cum auzise că se întâmplă cu chiriașii
de prin aziluri. Strădania de a-și abate gândurile spre
ceva practic e zadarnică pentru că nu-i dispare din
minte preschimbarea ciudată suferită de lume și faptul
că îl dăduse de-o parte, ca pe un gunoi. Din ce trage cu
urechea la spusele oamenilor, deduce că se preocupă
numai de ei. Nici prin închipuire nu-i trecuse lui Pa-
gubă Drăgulin c-are să fie martor la întoarcerea vre-
murilor pe dos. Făcând totul posibil. Putea proba prin
ștergerea legăturilor dintre el și lume. Pierite, în van,
ca fumul de tămâie din cădelniță. Până mai ieri, de
făcea un pas în drum și era strigat: Pagubă, Pagubă?.

Întruna, era cchemat să-și dea cu părerea. Odată, spu-
să, rămânea sfântă! Așa a spus Pagubă Drăgulin, auzea
și, fiori înfierbântați, îi răscoleau sângele înălțându-l în
al nouălea cer.
Și, dintr-odată, se așternuse o liniște de mormânt.
Nici pomeneală de vociferările care îl asal tau.
Abia, se mai întâmplă să zărească vreunul, zorind, cu
capul atârnând în pământ. Oaie, răzlețită de zăpuc, îl
muștruluia Pagubă Drăgulin. Da, uite că și ăsta se ține
de noua povață, cu ce îi e îngăduit și ce nu. Schimbul
de vorbe cu Pagubă Drăgulin aflat între păcatele de
neiertat. Regulă pe care nu se încumeta unul s-o încal-
ce. Și-o asumaseră, ca normă de viață. Pagubă Drăgu-
lin, prin încercări timide caută să-și apropie vreun
străin. Poate, prinde, pe careva, într-un schimb de vor-
be. Mai trage nădejde să afle în ce fel fusese ponegrit
și ce povară îi puneau în seamă. Putea fi blamat ca
apostat. Să fie ținut cât mai la distanță.
Pagubă Drăgulin e apasat, deopotrivă, de
îndepărtarea oamenilor și de roiul nedumeririlor care
se împreună cu iluziile, făcându-i-se ghem în cap.
Simte că-și iasă din minți..
Într-un timp, era cât pe ce să recurgă la un
tertip. Postându-se, ca un milog, în marginea drumului
să-și bombănească jelania. Deșirând-o, ca pe-o mo-
meală, poate prinde vreun străin în mreje. Atras de
delirul lui, în dodii, ca posedații. Fără să scape o vorbă
despre ce i se întâmplase, de-adevăratelea. Putea în-
cropi plăsmuiri, ca bocitoarelor care scot, până și din
pietre seci, întâmplări stranii. Străinul, căzut în mreje,
uluit de ce-ar auzi, avea să ducă, sigur, mai departe.
Nefiind exclus ca viața lui Pagubă Drăgulin să se
schimbe. Întorcându-se la vechea matcă. Își pusese în
gând să înjghebe istorisiri numai cu mărturisiri strâm-
be. Făcându-i lumii pe plac că, și așa, pofta ei e numai
să fie mințită. Pe adevăr nu dă două pițule. Pagubă
Drăgulin era atât de pornit s-o facă, chiar, de știa că
orice mărturisire strâmbă e ca o piază rea, aducătoare
de nenorociri. Își asuma riscul, curios să vadă ce iasă.
Că, și-așa, pentru el, viața nu făcea decât să-i împovă-
reze sufletul. Prefirase mai multe variante prin închi-
puire și i se păruse potrivit să pretindă că n-ar fi de
prin partea locului. Adică, rătăcește, fără loc de baști-
nă. I se părea c-ar fi dat bine, să-și plângă amarul, că
nu mai poate îndură neagra străinătate. Fiind ocolit de
toți. N-avea să-i lase străinului răgaz să-l compăti-
mească. Degrabă, îngropa în blesteme întâmplarea
care făcuse să fie luat în concentrare la capătul pămân-
tului. Pe terenul, astfel, pregătit, pomenea, ca din în-
tâmplare, frontul invizibil. Provocat de sfântul gură
largă, scăpătat din calendar. Atât, fără a da amănunte
dacă e și el înrolat. În plină tulburare a dubiilor, brusc,
și-ar fi dezvăluit identitatea de cercetaș. După care își
relua jeluirea of-ului care îl bagă în mormânt: Dorul
după vremea când lumea se îmbulzea să-i ceară sfatul.
Proslăvindu-l ca Pagubă istețul! Un fel de Dumnezeu
al lor! Nici de umbla cu ursul, nu s-ar fi strâns atâția
curioși în jur. În anii petrecuți în mijlocul mulțimii,
203
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
simțise, cu adevărat, că trăiește. Nu era om care să se
descurce fără sfatul lui. Fără el, erau niște neputinci-
oși. Nu știau cum să înceapă ziua. Pizmașii, probabil,
îl urmăriseră de departe și și-or fi spus, între ei: Bă, da,
deștept mai trebuie să fie ăsta, de i se uită atâta lumea
în gură! Și-i puseseră gând rău. Mai departe or, lăsa
străinul să spună ce crede or, intra și mai mult în
amănunt, arătând că nu-i vine să creadă ce zile putuse
trăi. De putea ieși în drum strigând„ Veniți și luați
lumină! C-am scos ursul la plimbare”! Imediat, era
înghițit de forfota mulțimii. Care urs, omule, s-ar fi
găsit, sigur, câte unul să facă pe cârcotașul. Cum, care,
l-ar fi contrat, Pagubă Drăgulin. Apoi, voios, nevoie
mare, arunca replica: Uite, de ții neapărat să vezi, urs
mare și tare, ca mine și ca tine! Cată, încoa, nu cumva
să te împingă naiba să spui c-ai o poftă nebună să
mori, c-atunci nu mă mai arăt cu ursul niciodată pe
aici!
În urzeala plăsmuirilor plănuise să strecoare
întâmplări specifice milităriei. N-ar fi fost mare greu-
tate să născocească. Cum i se apreciase devotamentul
cu care făcuse de gardă în post și după ce oamenii
începuseră să-l ocolească. Înaintat în grad, i se făgă-
duise că, de are să vestească, primul, apariția inamicu-
lui, urma să fie, din nou, avansat. Abia, după aceea,
intra în discuție lăsarea la vatră. Deci, mai avea de
petrecut mult și bine pe-aici. Și se gândea că, între
timp, oamenii, dezbărându-se de năravul de a umbla
cu capul în pământ, socotindu-l pe Pagubă Drăgulin ca
inexistent ar reveni la obiceiul perindării, în cârd,
zglobiu, împresurându-l. Deocamdată, se considera
concentrat pe viață.
Plăsmuirea a rămas, așa, însăilată pentru
Pagubă Drăgulin.
Timpul își vede, mai departe, de mersul lui.
Nepăsător la ce i se întâmplă lui Pagubă Drăgulin.
Neliniștit, iuțește învârtitul prin curte, croind cărare
după cărare. Nu rămâne o ulucă spre care să nu se
îndrepte una. Se destrămase și ultima spranță, pusă în
străinul.
Odată, i se năzărise o umbră. A alergat, șontâ-
căind. Să-i rețină atenția, comandase, speriind câinele,
din răsputeri: Pluton, cu cântec, înainte marș! A tot
strigat până ce instinctul i-a dat de înțeles că se înșela.
Șchiopătând, a urmărit umbra, bănuind că e unul de-al
locului, care uitase să țină capul plecat în pământ.
Printr-un rost mai larg dintre uluci, a apucat să-i vadă
o parte din îmbrăcăminte. Aducea cu a bunicului său,
la înmormântare. De acel bunic se zicea că, ridicându-
se în capul oaselor, le spusese celor de față la înmor-
mântare: Ce frumos a fost în viața, nu-mi pare rău
după nimic. Se mai știa că murise, spre mirarea tutu-
ror, cântând. Pagubă Drăgulin privea lung, în urma
străinului, bolborosind pomelnicul părerilor la care,
mai mult ca sigur, ar fi primit lămuriri. Din păcate,
beteșugul piciorului stâng îl împiedicase să alerge.
Data viitoare, promite c-o să fiu mult mai iute de pi-
cioare.

Între părerile pe care le putea lămuri cu străi-
nul, pe primul loc era cea legată de Catalina Presură.
Lumea pretindea că stârnise un miracol. Ologită, se
lăsase călcată de urs pe șale și-apoi, ridicându-se în
picioare, începuse să meargă ca nou născută. Ursarul,
răsucindu-și mustățile stufoase, îi mustra pe localnicii
neîncrezători în leacul pe care li-l pusese la îndemână,
ieftin ca braga. În loc de a profita, vindecându-și dure-
rile care îi potopea, îndeosebi după muncile câmpului,
se ținuseră la distanță de urs. Șarlatanie goală, după
Pagubă Drăgulin, suspicios că, între ursar și Catalina
ar fi fost o înțelegere. Apoi, venea rândul la lămurit a
of-ului care îl toropea. Nărăvirea oamenilor de a-l
ocoli, umblând, cu capul în pământ, în pofida pildelor
cu mentalitatea pe care le tălmăcise. Se întreba dacă
nu-i scosese careva vorbe defăimătoare c-ar suferi de
cine știe ce boală încât oamenii trebuiau să-l ocoleas-
că, să nu se molipsească. Pagubă Drăgulin mai înclina
să creadă că putuse fi învinovățit de îndeletnicirea cu
practici de șaman. N-ar fi fost mare lucru pentru el să
se priceapă în farmece și descântece, după cum îi scă-
păra mintea. De-aia, îi și ținea, ca o cloșcă, în jurul lui.
Demult, întâmplător, chiar, discutase cu unul care se
pretindea șaman și, pe înserat, ieșise cu țestoasa la
păscut pe lângă stâlpii de iluminat. Se recomandase
cu-n nume stâlcit, greu de ținut minte, parcă Dălute,
fălindu-se cu fundarea unui club secret, care să-i
poarte numele. De fapt, atâta timp trecuse că, Pagubă
Drăgulin n-ar mai băga mâna în foc că-l întâlnise, de-
adevăratelea, pe acel pretins șaman. Mai degrabă, pu-
tea fi o fărâmă de amintire dintr-un vis. Înaintase atât
în vârstă, încât, nu prea mai era în stare să spună dacă
n-o luase razna. Își vorbea, adesea, de peripețiile de
care se zice că au parte sufletele, după moarte. Auzise
c-ar colinda pământul, ca și câinele care a pierdut
urma vânatului. Nu-și găsesc liniștea, până n-ajung la
locul de baștină. Oare, și sufletul lui Pagubă Drăgulin
va pătimi la fel? În veșnică rătăcire?, de vreme ce uita-
se de unde e! Mai să-și plângă de milă, gândindu-se la
neliniștea pe care o va împărtăși, negăsind loc de
odihnă. Pagubă Drăgulin aflase și alte amănunte des-
pre perpelirea sufletelor. Convoaie de suflete, în beje-
nie, căutând drumul la lumina lumânărilor aprinse,
purtate în căucul mâinilor. Pe înserate. Suflete de os-
tași morți pe front. În încheiere ar fi pus pe tapet o
întâmplare din care să se vadă cât sunt de săritor oa-
menii, când vreun semen de-al lor strigă după ajutor.
Nu se hotărâse să-l întrebe sau nu dacă, atunci, când o
fi să moară, își întâlnește mama. Ezista, s-o facă, pen-
tru că, de-ar fi aflat că o întâlnea, primul lucru pe care
l-ar fi făcut ar fi fost s-o ia la rost de ce l-a adus pe o
lume nestatornică. Poate că, mai înainte, ar fi iscodit-o
dacă și pe acolo se schimbă lumea ca pe aici. Nu prea
era sigur ce vrea presimțind că, oricum ar fi făcut, tot
în înfundătură ajungea. Lumile, indiferent care, de aici
sau de dincolo, par a fi un șir de vămi fără rost.
Pagubă Drăgulin își mai petrece odată privi-
rea pe urmele străinului care se pierduse în zare. Cu
204
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
strângere de inimă că nu-i putuse spune povestea. Își
închipuie cum i-ar fi îmblânzit trăsăturile chipului.
Arăta, cât apucase să vadă, cam abătut. Poate i-ar fi
căzut mai bine și călătoria. Cine n-a călcat un pas, nu
știe câtă oboseală se adună pe un drum lung.
Deodată, sufletul lui Pagubă Drăgulin se înmoaie și
găsește înțelegere pentru tot ce se întâmplă. Convins
că, nimic nu e la voia întâmplării. O dată petrecut, nu
se mai poate schimba. Ca blestemul care l-a ajuns să
nu mai intre nimeni în vorbă cu el. S-a zbătut îndelung
să afle de ce, apoi, s-a împăcat cu gândul că, și așa, n-
ar avea cum se împotrivi. Peste cât îl duc puterile, n-
are cum trece! Îi compătimește pe cei care, zărindu-l,
fac pe n-aude, n-a vede, n-a greul pământului și ușorul
vântului. Crezi, nu crezi, își asigura câinele, n-au să
treacă doi ani și oamenii din ațara asta au să meargă
numai pe drumul tribunalelor, răstindu-se unii la alții,
ca-n Turnul Babel. Aș putea să-i zic balamuc da, nu
vreau să am bătăi de cap. Zic să așteptăm. Om trăi și
om vedea. Pagubă Drăgulin își mută privirea de la
câine, încrezător că timpul e cel mai bun judecător.
Totul depinde de intuiție. Asculți de ea, te descurci,
indiferent de ce încurcătură e vorba. În roba Judecăto-
rului suprem, numai timpul e menit să adeverească ori
să tăgăduiască. Nu știu de-ai observat, își îndreaptă,
brusc, Pagubă Drăgulin, privirea, înapoi, spre câine,
da, eu așa procedez. Îmi pun de acord orice mișcare cu
învârtirea timpului. De-aia îmi iasă unele păreri mai
prăpăstioase, altele mai blânde. Am răbdare s-aștept
în ce parte înclină dreptatea!
***
Pagubă Drăgulin, cu capul proptit în ulucă,
bombăne ca vorbind în somn. Din ce spune se înțelege
că obligații urgente îl cheamă la oraș. Nu mai poate
aștepta, în voia hazardului. Trăgând nădejdi în gol. În
privința faptului că e îngropat de viu și cu atât mai
puțin al sosirii străinului. De ce să nu mă duc eu după
el? Răscolit de întrebare, ghemul întâmplărilor care-i
dau de furcă se încurcă și Pagubă Drăgulin repetă,
întruna: Fii cu ochii-n patru, Pagubă Drăgulin. Ai grijă
că se întâmplă ceva în neregulă cu tine.
Apoi, trecut pe tărâmul de vis își întrerupe
bombănitul.
Mirat, vede c-a izbutit să se strecoare prin
spărtura gardului deși nu intenționase așa ceva. Ia în
mână un creionul roșu, lat, de tâmplărie și înconjoară
cifra din calendarul atârnând în față, pe peretele ce
pare aievea. O botează, evlavios: Ziua crucială, a Sfân-
tului gură largă, scăpătat din calendar! Odată, semnul
marcat, devine sinonim cu punerea unei pietre de ho-
tar. După care Pagubă Drăgulin să știe de unde pleacă,
șontâcăind. Continuu se îmbărbătează: N-ai a te teme
de nimic. Toți de ocolesc, ferindu-se să stea de vorbă
cu tine. Așa că, n-ai încotro. Fie ce-o fi, încerci marea
cu degetul. Nu e moarte de om. Cineva trebuie să cu-
noască tâlcul înstrăinării. Și, cel mai nimerit e să cauți
la oraș. Acolo, de regulă, se adună înțelepții. De-ai
noroc, dai de un binevoitor și ești ca împăcat cu viața.

Încetează bătutul pasului pe loc. Afli de ce-ai fost pus
deoparte! Scos, cum te simți, ca un gunoi, în afara
lumii. Și vina pentru care ești ocolit.
Pagubă Drăgulin e voios c-a sosit sorocul să le
afle pe toate.
Copleșit de entuziasm, Pagubă Drăgulin se abando-
nează, alunecând în adâncul nopții din el. Pentru ca,
apoi, să se pomenească într-un autobuz, călător de
ocazie, care îl scoate la lumină. I se pare normal, dacă
a ales să se îndrepte spre sfatul înțelepților. Oricât de
greu o să-i fie, nici prin gând nu-i trece să se mai dea
bătut. Îngăduința i-a adus destule suferințe. Ori viața
lui, de om cumsecade, merită altă să fie altfel răsplăti-
tă. Are să aștepte cât o să fie nevoie. Trebuie să dea,
neapărat, de un meșter mare. Instinctul îi spune că nu e
enigmă, pe lume, care să n-aibă dezlegare. Doar, că, e
nevoie de insistență! Ar fi păcat ca, în loc să întreprin-
dă ceva, să se socoată vinovat din capul locului.
Autobuzul oprește în stația lăturalnică a unui
platou central.
Nu are idee de când călătorea. Avea impresia,
mai degrabă, că plutise, ieșind și intrând prin geamuri-
le mijlocului de transport. Ca un joc la care participau
și ceilalți pasageri. Pagubă Drăgulin, ca orice om cum-
secade, de la țară, binevoitor, îi lasă pe toți să coboare.
Încântat că, în sfârșit, își luase inima în dinți să por-
nească la drum. Nu de alta, dar, neajunsul de a fi bă-
trân îl face să simtă tot mai mult apăsarea anilor. Plus
că i se mai năzărise boala, aia, necunoscută, cu iluzii-
le. Nu avea bănuială cum se manifestă. Agale, își face
loc printre ultimii călători. De un lucru e sigur că dis-
pune de timp berechet. Așa, că-și poate îngădui un
popas. Pe care îl folosește pentru desfătare a ochilor cu
forfota mulțimii. De când tânjea după așa ceva. Nu știe
încotro să se uite mai întâi. Oamenii mișună peste tot.
Surprins, observă că merg cu capetele plecate. Precum
rarii trecători pe care îi zărea prin rostul gardului. S-or
fi adunat și ei aici? Clădirile impunătoare îl împiedică
pe Pagubă Drăgulin să-și închipuie că autobuzul luase
o viteză prea mare, trecând călătorii pe tărâmul fanto-
melor. Umbrele i se insinuează în cap ca o obsesie.
După traiul retras, pe care îl dusese multă vreme, într-
un fel era de înțeles. De multe ori îl muncise gândul
că, în viața de pe urmă, locul omului e între fantome.
Și-abia, de-atunci, încolo, începe, viața cu adevărat.
Tânjea să aibă parte de așa ceva. Apoi, abătându-și
gândurile spre supărarea și preocuparea oamenilor
pentru câștig, își închipuise că fantomele ar putea fi o
soluție profitabilă, ca atracție turistică. Mană cerească,
în zilele de după brambureala sfântului gură largă scă-
pătat din calendar, când o grămadă de oameni mor de
foame neavând de ce să se mai apuce. Numărul celor
fără rost fiind în creștere. Nu li se mai potrivește o
meserie. În cazul ăsta, fantomele ar fi o pleașcă! Ni-
meni n-ar ieși în pagubă, zâmbește, dându-și seama
că-și folosise, instinctiv, propriul nume, pentru a de-
veni convingător. De mirare cum, dintre cei care se
dădeau mari diriguitori ai vieții civice, niciunuia nu-i
205
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
trecuse prin cap să pună pe picioare o asemenea aface-
re. Slavă Domnului, în țară, numai de fantome nu se
poate spune că se duce lipsă. Case părăsite, la tot pa-
sul, altele, în ruină sau într-o rână, gata să pice în pa-
ragină. Pe unde te duci, vezi, ditamai căsoaiele, putre-
zind din picioare. Cărămize puse în ziduri cine știe de
când se macină, prăfuind buruienile. Născocind o mă-
soriște specială, Pagubă Drăgulin, dă, ca sigur că, pe
cap de locuitor, se stă atât de bine, încât, băte spre
primul loc. Doar atât ar trebuie, trâbițarea veștii că s-a
dat dezlegare la văzutul fantomelor! Potop de turiști ar
năvăli, ahtiați după bizarerii și curiozități, de prin toate
colțurile lumii. Întrecând coloniile de omizi migratoa-
re, pornite în căutarea frunzelor de dud. Și, după ce le-
ar fi dat să vadă, ca urmele de vampiri, strigoi, moaște,
duhuri curate și necurate, dărâmături de mii de ani,
Pagubă Drăgulin garantează că-n mare parte, roiul
turiștilor s-ar perinda pe coclauri, făcându-și aici vea-
cul. Ar cheltui o groază de bani. N-ar fi de mirare ca
țării să-i aducă faima, o nouă zicală: Unde stafiile pu-
iază, banii se adună cu lopata! Pagubă Drăgulin, repetă
zicătura, mândru că mintea lui ageră încă se ținea bine,
zămislind o perlă. Îi pare rău că nu mai e și altcineva,
să-i rețină zicala. Ducându-mi gloria peste veacuri,se
împăuneză Pagubă.
Brusc, îi vine în minte că, așa cum stabilise, e
ziua crucială. Un gând trăsnit îl face să se întrebe dacă
suferise destul să ajungă sfânt? Îndoieli obscure îl fac
să se teamă c-are să se vadă fantomă. Așa, că, prelun-
gind popasul, întârzie să treacă la acțiune. Avea nevoie
de timp de gândire. Bănuiala că în deplasarea lui sunt
implicate forțe supranaturale îi învolburează tulburări-
le. Îndoieli stranii îl iau în primire, încât, iarăși, se
pomenește că nu mai știe ce să creadă. Adormise,
cumva, cu capul rezemat de gard și visa? Nu i se mai
întâmplase să se simtă atât de istovit. Bun, visase totul,
călătoria, dar, parcă mai aștepta să se întâmple ceva?
Avea să fie în câștig? Dacă, da, cine se milostivea de
el?
Veșnica nesiguranța îl ține în cumpănă. Își
preumblă privirea pe chipurile trecătorilor care forfo-
tesc pe platou. Dar îi e imposibil să vadă dacă e vreu-
nul cunoscut. Cu toții umblă cu capul plecat. Mișună,
orbește, dintr-o parte în alta. Ca un furnicar întărâtat.
Se învârtesc, care încotro. Din iuțeala cu care se învâr-
tesc aprooape că trec unii prin alții. Pagubă Drăgulin
le suspectează alergatul lor, fără noimă. O fac numai
de dragul de a alerga? Surâde, încântat, de agerimea
minții. Iată, cum, putea da la iveală un nou secret.
Care, la o adică, ar putea atârna greu în definirea oa-
menilor.
Ispitit de ce îi trecea prin gând, Pagubă Drăgu-
lin e sigur că agerimea minții îi fusese hărăzită în
compensarea scurtimii piciorului stâng. Motiv să mai
prelungească popasul, bucurându-se de mulțimea care
se prelinge, întruna, pe lângă el. Apropierea îl face să
se simtă răsfățat, într-un mod ciudat. Parcă vor să-l
atingă, se dau aproape pentru ca în cele din urmă să nu

îndrăznească. Parcă le-ar fi îndeajuns gestul! În mijlo-
cul vârtejului, Pagubă Drăgulin rezistă ca un zdravăn
pilon de pod. Mulțimea năvălește aaidoma capului
unei viituri, adusă de ruperea norilor. Înaintea lui se
spintecă în două, pentru ca, după ce trece, să se îmbi-
ne, din nou, laolaltă, făcându-se un șuvoi. Pentru pri-
ma oară Pagubă Drăgulin se simte de parcă ar fi piatra
unghiulară, într-o alcătuire, aidoma, prevestirii lui
Iisus.
Mi se pare că mă avânt prea sus, își înfrânea-
ză Pagubă Drăgulin tentația înălțării între cele sfinte.
Nu sunt eu cel chemat să măsoare cât am pătimit! Da,
e ziua crucială și poate aflu. Temperându-și entuzias-
mul, îl apasă părerea de rău că e ocolit. După cum
aude, oamenii o țin una și bună că, datina și plecatul
capului le-a salvat viața! De necrezut, după câte pilde
le-a tălmăcit.!
Pe platou, sporesc valurile oamenilor prinși în
preumblarea bezmetică.
Soarele e în dreptul prânzului. Pagubă Drăgulin n-
are încotro, așa, că-și face curaj să treacă la fapte. Să
nu-l prindă scăpătatul, că n-are unde mâne peste noap-
te. C-o fi albă, c-o fi neagră, trebuie să se lămurească.
Stoluri de porumbei se mută de pe coama
unui bloc pe alta, în căutarea locurile însorite. Păsări
ale cerului, le invidiază Pagubă Drăgulin. N-au, alta, a
face, decât să zboare și să coboare, ciugulind iarba să-
și umfle gușile. Apoi, se giugiulesc, mutându-se de pe
un acoperiș pe altul. Ce fericire, să nu-ți pese de grija
zilei ce vine. Mâine, din zori, o iau de la capăt, ca și
cum azi nici n-ar fi existat!
În dreptul soarelui care își revărsa razele pe
Pagubă Drăgulin se așează un om între două vârste,
băgându-l în umbră. Se simte ca înaintea pornirii în
călătorie cu autobuzul. Străinul e îmbrăcat ca un spor-
tiv, poartă și rucsac. Pe cap are tras un chipiu de pân-
ză, cu cozorocul lung, ferindu-i fruntea și ochii.
Bată-te, Dumnezeu, să te bată! După îmbră-
căminte, cât p-aci să te confund cu bunicul meu, încli-
nă capul, a salut, Pagubă Drăgulin. Ai auzit, c-a încetat
din viață cântând! Mare vâlvă, de-aia presupun c-ai fi
auzit. Pagubă Drăgulin descoperă sticlirea ciudată
aprinsă în ochii străinului. Nu cumva se destăinuise
cui nu trebuia? Acum, o făcuse, n-avea cum să mai
dea îndărăt. Întârzie, stânjenit, expunându-și chipul
spăsit, încât, străinul, să vadă ca printr-o oglindă. Ne-
cunoscutul, se pare că asta și așteptase. Îl măsoară din
cap până în picioare. Cu ce gânduri, rămâne taina lui.
Apoi, își înlătură scamele invizibile de pe piepții că-
mășii de madipolon cu care e îmbrăcat. Pagubă Drăgu-
lin mai să se mire că-n ziua de azi se mai poartă astfel
de pânză. O crezuse scoasă din uz. Să vezi și să nu
crezi, încearcă, mai abil, să lege vorba: Îmi pari atât de
cunoscut, așa-i, sau mă înșel?
De-ar fi așa, ce-i?, cade, sec, replica străinului.
Aș zice ceva, da, mă tem că nu brodesc. Am
rețineri, nu intru în vorbă cu nimeni…
Ți se pare că m-ai mai văzut?
206
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Mă îndemni de bine?
Altfel, putem lămuri, de ne cunoaștem, au ba?
Nu prea sunt sigur de nimic. Aci, pare că nu
ne-am văzut, aci, pare că da!
Curios că eu țin ochii numai pe tine. De-aia
am trecut prin dreptul porții, să nu te slăbesc din ochi.
Ia, fă-te, oleacă, mai aproape. Poți să-mi spui pe nume.
Ei, na, acum arăți cam uimit! Așa-i că te simți rău
singur? Uite, eu sunt dispus să stăm de vorbă. Ce te
apasă? Sau, mai întâi, să lămurim, de ne cunoaștem, au
ba. Păi, e simplu. Cumva, îți zice Pagubă? Pagubă și
Drăgulin. Atât de neliniștit și însingurat. Ai habar că
nu din vina lumii ci a ta? Ți-amintești, în prima noapte
de frământare, ai visat urât! Un coșmar în toată regula.
Strigai din răsputeri, cine sunt, până ți-ai înghițit lim-
ba. Și n-ai mai putut scoate o vorbă. Din ce ți se pare
că se întâmplă, nimic nu e adevărat. Închipuirile tale.
Acum, înțelegi cine sunt? Mă, Pagubă, eu sunt unchiul
tău. Întocmai cum ți s-a părut, când m-ai văzut tre-
când prin dreptul porții. Îmbrăcat, la fel ca acum, spor-
tiv. Ăla, de care ziceai c-a murit cântând. Mă întrebai
dacă am auzit, păi, cum să nu, dacă e vorba de mine?
Mare bairam a fost. Ca la nuntă. Numai că, după cum
vezi, nu m-am dus de tot. Mi-a fost milă, să te las sin-
gur. Opăcit, așa, de picior. Îi făgăduisem și soră-mi,
Dodanica. A înnebunit, sărmana și și-a luat lumea în
cap, văzând că te-a născut șchiop.
Străinul îi ia seama, amănunțit, micșorând
ochii de tot. Pagubă, Pagubă, îngână, să fi vrut și nu
puteau să-ți spună altfel. Cu ce ocazie pe la oraș?
Pe la oraș?, ce vrea să zică, e gata să-și arate
nedumirirea Pagubă Drăgulin. Încurcat, nu știe pe ce
lume e. Nu mai e sigur nici dacă plecase și nici de
călătoria cu autobuzul.
Bănuiam că un blestem necunoscut a făcut
oamenii să mă ocolească și tu vii să-mi spui că eu sunt
de vină, pentru că mi-am înghițit limba de sperietură!
Numai un meșter mare, cum, altul, pe lume nu e, ar
mai fi în stare să dezlege harababura în care am intrat!
O întorci ca-n legendă, fir-ai, tu, să fii, de
afurisit, tot scriind, ți-o fi intrat în cap că ești voinicul
din basm, pornit în căutarea merelor de aur sau apei vii
și, ajuns pe tărâm necunoscut, vrei să intri în legătura
cu cineva ca să ceri ajutor?
Chiar, mi se întâmplă, uneori, să cred, așa. N-
am spus nimănui, pentru că trecătorii mă ocolesc, nu
intră nimeni în vorbă cu mine. Umblă cu capetele ple-
cate în pământ. Fac în fel și chip să nu mă vadă. De-
aia, am iluzia că plutesc, rătăcind, între vis și lucrurile
pământești. Mă pierd de mine. Uneori, nu durează
mult. Alteori, nici nu știu când se termină plutirea în
gol. Acum, și de m-ai omorî, nu putea spune ce e cu
mine. Sau, măcar, în ce stare sunt. Ce bine, bunicule
că, nu m-ai uitat… Da, cum te cheamă, că nu-mi amin-
tesc…
Închipuie-ți că sunt meșterul cel mare, pe care
îl căutai. Cu ce-ți pot fiu de folos? Numai să nu mă iei
cu povești despre Catalina Presură, practicile de șaman

ale lui Dălute sau rătăcirea sufletelor. Spune-mi cinstit
ce te doare?
Mă ocolește lumea, i se plânge Pagubă Drăgu-
lin, de parc-atunci l-ar vedea prima oară.
Bănuiești de ce?
M-au dat la o parte!, se plânge Pagubă Drăgu-
lin, ca și cum n-ar fi auzit întrebarea.
Acum, că m-ai întâlnit, liniștește-te. O să te
ajut!
Poți, dacă ești mort?
De data asta, închipuie-ți că eu n-am fost atent
la ce zici.
Îmi spui și de ce umblă oamenii cu capul
plecat în pământ?
E ceva fără importanță, n-ar merita să te fră-
mânți. Închipuieți c-au legat de gât-un dosar. Am vă-
zut că ești la curent cu lectura, ai aflat și de metamor-
foza lui Gregor. Fantezia, nu stă pe loc, merge și ea
înainte. Acum, un om, fie și de la țară, n-ajunge la
Poarta Legii cu mâna goală. Neapărat, trebuie să aibă
un dosar. Care atârnă, ca piatră de moară. În așteptarea
semnului pe care nu se știe cine îl face habar când, să-l
scufunde… Acum, ți-e limpede de ce umblă cu capul
plecat? Și, n-ai să mă crezi că totul e din vina ta.
Chiar, așa?
Amintește-ți când te căutau. Pentru ce? Să-ți
destăinuie secretele. Care au fost puse, laolaltă, în
dosar.
N-am suflat o vorbă nimănui!
Asta, s-o crezi tu. Fiecare loc e împânzit cu
urechi care aud…
Înseamnă că s-a terminat, n-o să mai
fiu niciodată cu ei?
Cam așa îi. Știi vorba, aia, c-a trecut baba cu
colacii… Fiecare se alege cu ce merită.
De-ai ști cât mă doare, văzându-i că se feresc
de mine…
Să le afli tainele nu te durea. Ia, să aud și eu
câteva, n-am să te dau de gol…
O-ho, nu mi-ajung deștele de la mâinile mulțimii care
mișună pe platou, de-ar fi să le număr. Îți închipui că
unele din ele sunt ieșite din comun? Auzi, unul mi se
plângea că n-a reușit să intre la o academie! O școală a
mărimilor, obligatorie, pe vremuri. Unde se învăța un
anumit scris, citit și socotit! Cei mai mulți, cum au
intrat, așa, au ieșit, vorba poetului. Am auzit multe
amuzante. De pildă, careva îmi mărturisea că un prie-
ten l-a invitat la un coniac. Bineînțeles, a mers, că nu
era prost să refuze. Insul, a comandat, au băut și tăcea
mâlc. Într-un târziu, a întrebat dacă să mai ceară un
rând. Cum de nu! Și s-a reînnoit comanda. După care,
în sfârșit, i s-a dezlegat limba. Uite, zice, am fost pe
teren și-am întâlnit o femeie. Puțin băuți, și ea și el,
nici una, nici două, s-a culcat cu mine. De ce presupui
c-a făcut-o? Mă, își dă cu părerea invitatul, nu poate fi
decât una din două: ori te iubește ori e curvă! Și, ca
prins de friguri, adaugă: de unde puteam să știu că
prostului i-a fost convenabil să ia de bună prima vari-
207
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
antă? Aflu, c-au ajuns la divorț! Și socotesc că am o
parte de vină. Sau, un altul, a făcut-o și mai de pomi-
nă. Ajuns ocotogenar și-a aducs aminte că, la însură-
toare, mireasa, adică soția, n-a fost fată mare. După o
viață în care amândoi fuseseră preocupați de creșterea
copiilor, pentru a fi în rândul lumii, a intrat dihonia
între ei. Dorm cu cuțitele sub cap! Printr-un fel de
minune a trecut o femeie care a visat că asupra famili-
ei sale e în curs să se abată o nenorocire. A doua zi,
îngrijorată, s-a dus mai devreme, ca de obicei, la lucru.
Șeful a pus mâna pe ea. Fără a se împotri, s-a lăsat în
voia poftelor lui, gândind că, dacă tot e să îi lovească
familia cine știe ce năpastă, mai bine se sacrifică ea…
I le-am povestit și câinelui, mărturisește Pagubă Dră-
gulin amețit de bucurie că de mult nu mai vorbise atât
de mult. Și, ce să vezi, animalul, de animal, după cum
ciulea urechile, parcă-i părea rău că nu poate să râ-
dă….
Nu-ți dai seama că te bântuie iluziile? Des-
chide, repede, ochii. Vezi, nu poți!
De mă iei, așa, nu mai vreau nimic. Vezi-ți de drum.
Ce bunic nu oprește la poartă?
Uite, că-ți vin și gânduri bune. Dintr-o viață
de om n-ai cu ce să te lauzi, decât cu amintiri, mai are
rost să cauți după cai verzi pe pereți? Hai, să ți-o spun
pe-a bună. Întâmplarea cu sfântul gură largă, scăpătat
din calendar, s-a petrecut de-adevăratele. Toți, în afară
de tine, au crezut-o. Și-au luat-o ca ucenicii, pe urmele
lui. În timp ce, tu, te-ai arătat mai voinic, spunând
răspicat că ții tot cu tine! Și-atunci, tot tu te miri de ce
te-au dat de-o parte și te ocolesc ca pe un gunoi?
Mare noroc pe mine să întâlnesc un om cu o
inimă așa dreaptă, izbucnește Pagubă Drăgulin. Tot ce
aude i se pare firesc. Așadar, oamenii umblă ca uceni-
cii, plecând capetele, pe urmele sfântului scăpătat. Ca
să vezi! O să mai vorbim și altă dată, și-asigură, împă-
cat, bunicul, da, nu uita, ca la înapoiere să oprești în
dreptul porții.
Sfârșește ce se simțise ispitit să-i spună. Are
sufletul împăcat. A dispărut povara care îl apăsa. Parcă
nici n-ar fi fost ocolit, vreodată, de oamenii. I se păru-
se că se fereau ca de naiba. Ce ți-e și cu viața, șoptește
Pagubă Drăgulin. Căile Domnului par încurcate, să
pună omul la încercare. De te predai, ești pierdut. Lup-
tând, ajungi la liman. Apoi, te poți odihni, c-ai făcut ce
trebuia. Destins, Pagubă Drăgluin alunecă pe lângă
uluca gardului, în căutarea unui loc mai comod, să se
întindă. Nu vrea decât să doarmă. Întruna…

Zinica IONESCU
Mareşalul şi franţujii
Sunt zile vara în Bărăgan când arşiţa produce
miraje, şoseaua se confundă cu un luciu de apă, iar
rotundul pământului tremură la îmbinătura cu cerul
răscopt. Ţărâna, în uliţe, ridicată în aer de roţile că-
ruţelor, devine o pleavă de mătase caldă şi moale, care
se absoarbe odată cu aerul fierbinte şi face nămoloasă
apa când o bei. O simţi aşternută pe piele, crăpându-ţi
buzele şi îngroşându-ţi firul părului până rămâne într-o
dâră neagră şerpuind pe fundul căzii, atunci când, în
sfârşit, reuşeşti să faci primul duş al zilei.
Sunt astfel de zile, după sfârşitul cursurilor,
când te uiţi cu jind la puştii care-şi savurează vacanţa
cea mare în vreme ce tu, profesorul lor, eşti încă în
activitate, adică nu ai concediu şi vii la lucru, eventual
de la o distanţă de o sută de kilometri, aşa cum mi se
întâmplă mie săptămâna asta, suficient să mă întreb cu
ciudă: „de ce, Dumnezeului, nu i-am lăsat eu corigenţi
pe toţi ăştia?”
Aşa meditând, mă preumblu haotic prin cori-
doarele goale ale şcolii, singurul loc unde răcoarea
umbroasă îmi dă o stare de bine aproximativ atâta cât
să uit de setea cumplită, de neostoit, care mă torturea-
ză, căci în cana adusă de mareşalu’ de peste drum, din
fântâna cooperaţiei, apa coclise şi se mocirlise. Ochii
îmi cad pe caişii plini de rod în grădina interioară pe
care o ţine încuiată directorul şi mă gândesc la o com-
binaţie cu tanti Floarea. În fond am putea face ce do-
rim: suntem doar noi două în aşa numita activitate,
lucrăm: eu, spre exemplu, am terminat de citit Băieşu,
tanti Floarea, mareşalu’ adică, fiersese ciorba de do-
vlecei, săpase un pic în grădină – asta pentru că ea are
casa peste drum nu ca mine la o sută de kilometri – şi
acum cred că avea acelaşi gând neclar în legătură cu
caişii. În ce mă priveşte, de cîţiva ani mă tot întreb la
ce e bună activitatea asta, din ce e făcută, cui foloseşte,
căci eu straşnic ce mă plictisesc exersând-o în miezul
verii aici, în Bărăgan. Probabil că e foarte importantă
pentru formarea mea profesională, de vreme ce
directorul socoteşte necesar să parcurg suta asta de
kilometri zi de zi, spre a mă perfecţiona la locul de
muncă.
208
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Deci, straşnic ce mă plictiseam când, iată, în
colţul şcolii, lângă monumentul eroului necunoscut
căruia, anul trecut, i-am făcut un gărduleţ cu două
sticle de votcă la schimb, opreşte o măgăoaie de
autocar de ultimul tip, adică de tipul care nu se vede
niciodată prin Dragoş-Vodă. Ieşim pe prispă, locul
preferat de fumători, eu cu ţigara, mareşalu’ cu mătura
ei favorită:
- Ai, don’şoara Zina, ce să fie cu ăştia? – îşi
exprimă tanti Floarea curiozitatea cu nerăbdare.
- Ce să fie, bre, zic, „innastranâie turistî”,
turişti adică, nu e asta şoseaua Bucureşti-Constanţa?
Pe unde altundeva să treacă spre capitală?
- Păi da, da’ de ce să oprească ei la noi? - se
scarpină ea în batic.
- Deşteaptă întrebare dar nu am cum să-ţi
răspund la ea decât cu presupuneri.
- Apăi, eu presupun că s-o fi stricat maşina,
face mareşalu’ pe iluminata.
- E bine că presupui, bre, că, dacă ştiai sigur,
te angajau clarvăzătorul şcolii, nu personal de
îngrijire! – încerc să i-o tai şi să intrăm în clădire.
- Nu, nu e lucru curat!
- Amin, mareşale!
Brusc uşa din faţă se deschide, un tânăr înalt,
uşor bronzat, coboară şovăielnic, se întinde
dezmorţindu-şi picioarele şi se îndreaptă spre noi pe
poarta şcolii. Cu surprindere îl recunosc pe fostul meu
coleg Petre, de la grupa de franceză, cu care făcusem
împreună cursurile mari în universitate. Petre este ghid
ONT de mulţi ani, aşa că iată-l aici, în carne şi oase,
exercitându-şi rolul. Mă vede şi i se luminează ochii
de bucurie:
- Bună, tu aici? Ce faci, măi, ce cauţi tu aici?
- Iaca, eu! vie şi încă verde la minte! mă bat
cu Fata Morgana în Bărăgan!
Ţoc, ţoc, ne pupăm; realizez că voi fi subiectul
buletinului de ştiri rurale cam jumătate de an de aici
înainte, pentru pupăturile astea pe prispa satului şi cum
Petre urma să mă pupe şi pe obrazul stâng, mi se pare
normal să-l avertizez cinstit:
- Petre, dacă mă mai pupi o dată va trebui să
mă iei de nevastă, azi, pe loc, aşa e în Bărăgan!
- Hai că eşti tare! Deci lucrezi aici?
- Repartiţia, Petre, aia pentru premianţi, pe
linia ferată!
- Da, ştiu mitul, să-ţi iei post pe calea ferată ca
să poţi face naveta, dar eu, cu media mea abia am
prins ceva prin Vaslui: nu m-am dus, mi-au dat
negaţie.
- Mai există aşa ceva?
- Ei, cu proptele mari; acum am suplinire la o
şcoală generală prin Drumul Taberei.
- Poate chiar lângă blocul meu, nu? îl ironizez
cu uşoară ciudă. Dar ce cauţi aici, cu autocarul?
- Of, am un grup de copii francezi, vin cu ei de
la tabăra internaţională: numai probleme am avut cu
ei, s-a stricat şi autocarul .

- Am zis eu! exclamă victorios tanti Floarea.
- Ce fel de probleme?
- De tot felul, pe doi i-am pierdut la ultimul
popas, i-am găsit cu miliţia, sunt nişte aiuriţi!
- Sunt dificili?
- Puţin spus, habar n-au pe ce lume trăiesc şi
vin cu tot felul de pretenţii.
- Poate se simt ca acasă, la asta nu te-ai
gândit? mă amuz pe seama lui.
- Mi-au scos peri albi; colac peste pupăză, mă
mai bate la cap şi coordonatorul de grup!
- Păi de ce? Ce are?
- Are pe umăr, mi-arată discret cu două degete
spre un epolet imaginar.
- Bine, bine, dar de cînd e Dragoş Vodă
obiectiv turistic pentru cetăţenii străini, ca să opriţi voi
în gardul şcolii autocarul plin cu micii napoleoni?
- Domnule, nu mai avem apă, sucuri, mă rog,
nimic de băut, pe căldura asta! Au nevoie copiii şi de
toalete, de grupuri sanitare!
- Iaca! Două probleme fundamentale pentru
sud-estul Europei, ca să mă exprim eufemistic, cât
despre Africa, pot să treacă secole până vor găsi so-
luţii.
- Ce vrei să spui cu Africa? nu auzi că trebuie
să-i duc urgent la toaletă? Petre pare nedumerit.
- Aud. Înţeleg că mă consulţi în această
privinţă, îmi ceri sfatul, silabisesc rar cu gândul la cele
trei găuri în pământ care închipuiesc „grupul sanitar”
al şcolii.
- Da, am oprit la şcoală pentru asta, nu se
poate să nu aveţi grupuri sanitare, doar e şcoală, nu v-
ar da avizul sanitar! zice convins.
- Şi în altă parte decât în Drumul Taberei ai
mai predat? întreb încercând să-l iau pe de după cireş,
cum s-ar zice.
- Nu, ce legătură are?
- Niciuna, hai să le luăm pe rând: apa;
coboară-i din autocar şi adu-i în şcoală, e mai răcoare!
- Bine, îi cobor.
Copiii încep să coboare ameţiţi, ţopăind
veseli, încântaţi să calce pe iarba din şanţ. Odată cu ei
se prăvale în şanţ, pe două picioare scurte, ceea ce
bănuiesc, după aerul agitat, a fi coordonatorul de grup,
precipitat se îndreaptă spre noi, scuturând braţele.
- Cine eşti, dumneata? îmi strigă de la poartă.
- Hello to you too! Eu, Ionescu, profesor de
serviciu! mă îmbăţoşez.
- Vreau să vorbesc cu directorul, unde e direc-
torul?
- Directorul sunt tot eu, preţ de o săptămână,
ghinion, dar dumneata, cine eşti?
- Coordonatorul de grup, dom’ne, aveţi şcoală
de protocol? Sunteţi în programul de reprezentare?
- Pfui, hai, bre, fugi de-aici! Izbucneşte în râs
mareşalu’ care până atunci admirase, literalmente cu
gura căscată, caroseria modernă a autocarului sclipitor.
209
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
- Dom’ne, avem o şcoală, zic ţepos, puteţi să-i
aduceţi pe copii în incintă, am spus deja ghidului să-i
invite.
- Nu! ţipă disperat coordonatorul, dacă nu e
şcoală de protocol nu aveţi permisiunea să interacţio-
naţi cu elevii din alte ţări! Nu aveţi voie cu străinii!
- Ce e ăla protocol, dom’ne? pune mareşalul
mâinile în şold, proptind mătura de zid, dacă vrea să
intre, să intre, că eu am măturat şcoala azi, e curat, ce
are?
- Repet, ca să vă fie clar: dacă şcoala nu înde-
plineşte standardele de reprezentare, nu-i puteţi lăsa pe
copiii francezi înăuntru!
- Da’ ce-are, dom’ne, şcoala noastră, de nu e
bună! sare mareşalu’ indignată, că poţi să lingi sare de
pe jos de curată ce e!, totodată înaintează ameninţător
spre coordonator.
- Cam ce standarde ar fi de îndeplinit aici, în
Bărăgan, tovarăşe coordonator? mă interesez dulce,
atât cât pot eu.
- Păi, confort modern, mobilier, condiţii
igienico-sanitare…
- Aha, apă curentă, caldă pe-un robinet, rece
pe celălalt, toalete cu lanţ ca să tragem apa! mă arăt pe
deplin iluminată.
- Bineînţeles, aveţi aşa ceva?
O îndelungată practică a relaţiilor cu
reprezentanţii forurilor superioare veniţi în vizite
fulger mă îndreptăţeşte să cred că aerul ăsta naiv,
întrebător, mă prinde de minune şi rezolvă
răspunsurile autocritice în manieră favorabilă, deci,
mă întorc spre tanti Floarea:
- Avem aşa ceva, tanti Floarea?
- Hă, hă! se hlizeşte mareşalu’ dându-şi
baticul pe ceafă bărbăteşte, ca pe-o pălărie.
Coordonatorul aşteaptă.
- Apă, mareşale, n-auzi că trebuie apă, ia
fuguţa găleata şi adu repede apă proaspătă pentru
musafirii însetaţi! de peste drum! comand cu voce
fermă iar mareşalu’ se supune veselă.
- Acu’, don’şoară!
- Scuzaţi, mă adresez mieros coordonatorului,
luăm apă de la vecini, căci în fântâna noastră, cu
avizul sanitar la zi, există o cioară decedată de vreo
doi ani, în condiţii neelucidate încă…
- Cum, nu aveţi apă la robinet? aduceţi cu
găleata? nu se poate! francezii n-or să bea apa asta! de
unde luăm nişte apă minerală, sucuri reci, ceva de
genul acesta?
- Întrebarea corectă este: cum, nu aveţi
robinete? ţin să-l aduc la realitate cu blândeţe.
- Poate e un restaurant în apropiere, adaugă şi
Petre, moale dar cu un început de speranţă.
- Sigur, e bufetul comunal, dar trebuia să fiţi
aici la şapte dimineaţa, la opt se închide din cauză de
campanie agricolă…
Tipii se uită la mine, neîncrederea începe să
sclipească şi în ochii lui Petre, probabil, consideră că

anii de Bărăgan au urmări asupra modului în care mi
se ordonează în minte componentele realităţii, în
momentul de faţă.
- … deci, cine ţine morţiş să se abţiguiască nu
pierde vremea aiurea-n tramvai, ci la şapte dis de
dimineaţă se înrădăcinează la bufet cu un vermut
Mamaia sau un „coneac” Drobeta în faţă şi-şi umflă
buzunarele salopetei cu votcă Săniuţa să-i ajungă pe
toată ziua, îi lămuresc amabilă spre a nu mai lăsa loc
de analize psiho-socio-nuştiucum, meniul se cunoaşte
după sticlele rămase în şanţul din faţă!
Coordonatorul ţine fălcile lipite strâns,
motivul e dincolo de înţelegerea mea, pe frunte i se
zbate o vână puternic pronunţată:
- Bine, dar măcar să aduceţi nişte pahare
curate, devine concesiv sau cooperant, nu-mi dau
seama, să nu se îmbolnăvească francezii!
- Tanti Floare! pahare curate! mă reped la
mareşal.
- Uite colea cana! am spălat-o bine! mareşalul
agită pe deasupra capului cana roşie de tablă cu
fundul înnegrit.
- Nu se poate aşa ceva! se tulbură
coordonatorul; sunt cetăţeni străini, ne facem ţara de
râs!
- Asta e, admit cu un aer de fatalitate, însă aşa
cum stau lucrurile, se pare că ţara ne face pe noi de
râs!
În timp ce tovarăşul coordonator trece prin
chinurile iadului de Bărăgan, tanti Floarea aşezase
lângă autocar cele două găleţi pline cu apă; copiii,
după ce i-au dat târcoale preţ de câteva secunde, cu
inventivitatea vârstei, au găsit o soluţie practică şi
plăcută în acelaşi timp; îşi umplu sticlele lor de voiaj
chicotind şi împroşcându-se veseli; între ei mareşalu’
râde glorios, cu mâinile în şold, îmbiindu-i, chipurile
pe franţuzeşte: „na, mă, poftim! e de băut”şi făcea
semnul cu mâna la falcă, pe care copiii îl descifrează,
probabil, într-un registru hilar, căci se prăpădesc de
râs.
Coordonatorul disperat se repede în mijlocul
lor, încercând să-i oprească, la timp să primească în
faţă o cană plină ochi cu apă; în câteva minute începe
o bălăceală colectivă, toţi folosindu-şi recipientele ca
pe stropitori, ţipând şi chiuind în jurul autocarului.
Mareşalul pricepe că e de lucru, înhaţă găleţile deja
golite şi porneşte să le umple din nou, mândră de
succesul ei şi foarte importantă. Petre râde şi se prinde
în jocul copiilor, lăsându-se fugărit de un puşti blond
care găsise undeva un imens pistol galben cu apă!
Mareşalul revine cu găleţile pline în mijlocul grupului.
- Totuşi, trebuie să-i duc la o toaletă, revine
Petre cu puştiul aţă după el, copiii au probleme!
- Cum este wc-ul, unde e? se iţeşte
coordonatorul în spatele lui; pe tricoul lui chinezesc de
bumbac, ud leoarcă, se vede bine acum o pată mare de
grăsime, pe piept.
- Este wc de ţară, în curte; îl lămuresc.
210
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
- Şi este civilizat? că nu putem să-i lăsăm pe
francezi acolo dacă nu e în ordine, mă înţelegi!
- Mi-e neclară noţiunea de civilizat în
condiţiile rustice de bărăgan, ca să spunem doar atât,
insist să clarifice.
- Vă daţi seama că ne facem de râs!
Obositoare chestia cu râsul şi total inexactă,
căci locul acela poate să inspire reacţii de tip horror,
nicicum de râs. Încerc să-i descriu „grupul sanitar”,
adică încinta zidită în curte, cu trei orificii unul lângă
altul, fără pereţi despărţitori şi având în loc de uşă, un
fel de gărduleţ care să oprească diversele animale ce
străbăteau curtea şcolii, în transhumanţă. Nu înţeleg de
ce crede individul că îl persiflez. Insistă să obţină ade-
vărul, presupunând că eu îl ascund cu obstinenţă:
- Cum trei găuri una lângă alta?
- Am spus orificii, încerc să evit vulgaritatea,
fireşte aici se face mult pentru socializare; şcoala
adună copii din patru sate.
Stupefiat, omul nostru schimbă priviri cu Petre
care preferă o absenţă totală, convins că există undeva
o băşcălie grosieră, se hotărăşte să mă prindă asupra
faptului:
- Vreau să le văd! să mergem!
Pornim în şir indian prin grădină, spre curtea
şcolii unde se află locul cu pricina.
Rup cu mâna pânza de păianjen, groasă, pâcloasă,
ţesută chiar la intrare şi le dezvălui priveliştea
platformei de ciment cu cele trei orificii rotunde
frumos aliniate pe mijloc.
- Poftiţi: eficienţă, siguranţă, comunicare şi
într-ajutorare, toate într-un singur loc: încăperea poate
fi folosită simultan de trei indivizi care pot schimba
impresii sau tema la matematică, desigur nu riscă să
rămână blocaţi în interior câtăvreme nefiind pereţi
despărţitori nu există un interior distinct separat de
exterior, aşadar, siguranţă maximă, protecţie, bla, bla,
bla, cum spuneam un proiect inteligent al
constructorului, le explic serios, fără pic de şovăială.
- Deci există, nu glumeai, îngaimă pierit Petre.
- E în afară de orice discuţie, îşi revine brutal
coordonatorul, copiii francezi nu pot intra aici!
- De acord, vă conduc la autocar şi pa!
- Bine, dar ce facem cu problema copiilor, au
şi ei necesităţi, se agită Petre.
- Să se abţină! le interzic să se apropie de
locul ăsta! Coordonatorul se proţăpeşte în uşa
stabilimentului cu braţele deschise alcătuind o barieră
vie în calea unei imense gloate dezlănţuite.
- Hotărâţi-vă! C’est la vie, c’est la guerre!
citez eu aproximativ, presupun că să meargă prin
gospodăriile oamenilor este de asemenea interzis!
- Sub nicio formă!
- Atunci singura soluţie este să-i aduceţi în
livada de caişi propunîndu-le jocuri rustice la
chemarea naturii, explicându-le cum se pot folosi de
boscheţi.

- Dumnezeule! exclamă coordonatorul de tot
învins în faţa slăbiciunii firii omeneşti, şi cu nici un
chip nu aş fi crezut să fie acest cuvânt în vocabularul
său minimal.
- În livadă, deci! se hotărăşte Petre.
Petre apare în fruntea grupului de copii, tanti
Floarea, cu nelipsita-i mătură mărşăluieşte alături;
observând cât sunt de uzi îmi imaginez cum şi-au
consumat tot acest timp petrecut de noi în deliberări
privitoare la avantajele şi dezavantajele traiului rustic.
Separând fetele de băieţi, Petre explică delicat acestora
motivul pentru care intrăm în livadă; ferindu-se de
firele de iarbă, călcând cu atenţie printre brusturi,
copiii nu se dumiresc de loc ce caută ei acolo, cer
ghidului lămuriri: jenat, Petre începe un discurs
frumos structurat, mai pricepeam şi noi un pic de
franţuzească, nu? despre viaţa la ţară, unde oamenii
simpli trăiesc natural, ecologic, respectă cadrul
natural, pământul, pomişorii, bla, bla, bla, aşa încât să
priceapă micii capitalişti ce au de făcut. Cum aceştia
nu păreau de loc lămuriţi, tanti Floarea, îndatoritoare,
devotată pe deplin partenerilor ei de joc de până
atunci, sare în ajutor:
- Lasă, bre, că le arăt eu!
Zis şi făcut: se lasă pe vine la rădăcina unui pom spri-
jinindu-se în mătură:
- Uite aşa se stă, ce e greu? na, mă! Poftim! se
corectează ea, considerând că „poftim” e sigur un
franţuzism mai uşor de înţeles de copii.
Exemplificarea serveşte destul de bine, oricum
mai bine decât ceea ce le oferea Petre în maniera sa
doctă, căci, în chiote şi strigăte vesele fetiţele încep să
alerge printre caişi.
Dărâmat, cuprinzându-şi capul cu mâinile,
coordonatorul nostru se îndepărtează cu sentimentul
unui cataclism naţional din care nu îşi poate reveni.
Mă gândesc să îndulcim totuşi acest dezastru
oferindu-le copiilor prilejul să culeagă ei înşişi caise
pentru drum, la plecare. Petre le traduce încântat invi-
taţia. Copiii nu se ating de crengile încărcate; le
privesc şi aşteaptă, convinşi că, până la urmă, cineva
are să vină să cântărească, să pună în pungi , să steri-
lizeze, să capseze, aşa încât caisele pe care le vedeau
prinse de crengi prin peduncul să poată fi consumate
în deplină siguranţă, exact ca cele cumpărate din ga-
lantare. Mareşalu’ se erijează iar în maestru de cere-
monii, rupe o caisă frumoasă, o şterge pe mâneca
stângă, apoi muşcă din ea demonstrativ, cu sete,
îmbiindu-i aşa cum învăţase ea recent că se zice pe
franţuzeşte: na, mă, poftim! mâncă!
De data asta nu are succesul scontat, adoles-
cenţii par oripilaţi de gândul că ar putea atinge fructul
nespălat sub şuvoiul de la robinet; coordonatorul
hotărăşte ca trupa să se îmbarce pentru plecare.
- Mareşale, ia pune mâna, dumneata şi culege
pentru copii ceva caise, îi propun. Tanti Floarea
îmbrăţişează ideea cu bucurie şi începe pregătirile.
Suflecă mânecile, scuipă în palme, apucă o prăjină
211
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
enormă şi începe să otânjească pomii cu sete. Copiii se
sperie mai întâi, foarte surprinşi de bătălia începută şi
neînţelegând pentru care vină sunt pedepsiţi caişii. Cei
care îşi revin mai iute pun mâna pe aparatele de foto-
grafiat să prindă instantanee cu mareşalul în poziţie de
atac copleşind caişii cu o ploaie de lovituri.
- Na, mă, poftim, adunaţi-le acu’ îi îndeamnă
ea tot pe „franţuzeşte”.
Francezii nu reacţionează, niciunul nu se
apleacă să culeagă caisele revărsate sub pomi, desigur
nu din reavoinţă, ci pentru că nu li s-a permis niciodată
să mănânce de pe jos. Tanti Floarea adună în locul lor
şi îi bombăne:
- Apăi, de, franţuji fandosiţi, vă cade rangu’
dacă adunaţi! las’ că adună Floarea, poftim!
Copiii însă, sunt prea ocupaţi cu aparatele
foto: „madame, une photo, s’il vous plaît!”
- Zâmbeşte, bre, mareşale, o încurajez, că
mâine ajungi la Paris, imortalizată pentru veşnicie în
poziţia de vajnic luptător cu prăjina în livada de caişi
din Bărăgan!
Mareşalu’ se opreşte, ia poziţie de drepţi, pune
stânga în şold, apucă prăjina cu mâna dreaptă şi o pre-
zintă ca arma pentru onor; mă surprinde precizia cu
care execută mişcarea de parcă ar fi făcut serviciul
militar la infanterie. Micuţii sunt extrem de încântaţi
de eroina lor, învingătoare în bătălia cu pomii fructife-
ri, aparatele ţăcăne întruna, „madame” zâmbeşte şi
pozează ca un fotomodel cu experienţă; singurul dis-
perat până-n pragul sinuciderii este coordonatorul;
oricât s-ar strădui, alergând de la unul la altul, nu
poate opri aparatele care colectează mărturii pentru
eternitatea neagră a dosarelor. Chinuit de gânduri
sumbre, greu îi adună în autocar, pe chipul lui albit
aventura turismului în Bărăgan se scrie cu litere de-o
şchioapă, spre amintire de coşmar.
Cu semne de „rămas bun!” copiii îşi clincăne
aparatele pe ultimele cadre din care zâmbeşte lătăreţ
eroina lor de Dragoş Vodă, România, lângă prăjina de
luptă.
Deja îmi imaginez albumul pe care îl vor duce
la şcoală în prima zi după vacanţă, relatând colegilor
apetenţi, poveştile din spatele fotografiilor: iată, vor
spune ei, un sat tipic românesc unde oamenii toţi beau
apă din acelaşi mare recipient în care fac şi duşul zil-
nic; întreaga comunitate foloseşte o singură cană;
necesităţile se săvârşesc în livezi, la rădăcina pomilor
sau în spatele tufişurilor, deoarece se trăieşte ecologic,
de neînţeles este însă de ce în grupuri destul de nume-
roase; adesea lucrătorii obişnuiţi se defulează lovind
cu năduf pomii din livezi; nu se pune mare preţ pe
igienă, probabil din cauza lipsei de apă, iar pe locatari
nu-i deranjează să consume ceea ce rămâne pe jos; cu
toate acestea, băştinaşii sunt prietenoşi şi serviabili,
dornici să socializeze, chiar dacă par să sufere un
anumit retard în gândire; utilizează cuvinte puţine,
însă destul de sugestive, uşor de reţinut; spre exemplu,
vor spune ei cu mîndrie, bucuroşi de a fi reţinut un

cuvânt românesc, cu sensul de a oferi folosesc
„namăpoftim” mai tot timpul. O experienţă „tres inte-
ressante, au revoir!”
Invocatio Veneris
Eu sunt profesoară de limba latină, de limba şi
literatura latină; îmi spun asta în fiecare zi de luni di-
mineaţa, la ora 7.30, când mă aflu pentru două ore în
faţa clasei a XII-a; în special în sezonul rece, atunci
simt cel mai mult nevoia de a-mi revizui rostul pro-
fesional, social etc. Pentru că atunci predau eu Lucre-
tius, Catullus, Vergilius. Încep cu Lucretius, „Poemul
naturii”, într-o ceţoasă şi mohorâtă şi ploioasă zi de
toamnă. Odată ce am scandat textul, l-am şi tradus
anevoie în orele anterioare, mă gândesc să zăbovim o
vreme asupra conţinutului unui fragment celebru, In-
vocatio Veneris şi solicit elevilor să descifreze iposta-
zele zeiţei Venus, pornind de la atributele create de
poet, desigur, oral, nu-mi imaginez că s-a preocupat
cineva acasă să scrie un comentariu original.
- Cine doreşte să comenteze prima sintagmă
Aeneadum genitrix? îndrăznesc să lansez provocarea;
fireşte se aşterne o linişte profundă pe care o tulbură
numai scrijelitul ritmic al pixului domnului Popescu,
centru înaintaş în echipa de fotbal a liceului; domnul
Popescu scrie; lucru absolut surprinzător şi contrar
obiceiurilor sale, şi mă întreb, cu îngrijorare, ce-ar
putea scrie domnul Popescu la ora 7.30 dimineaţa, în
timpul orei de latină, dacă nu un comentariu la poemul
lui Lucretius?
– Domnul Popescu, doreşti să intervii? Mă
îndrept spre banca elevului cu speranţa că, pentru
prima dată, din dorinţa de a explora necunoscutul,
tânărul îşi pregătea argumentele pentru discuţie, de
altfel, toate capetele sunt aplecate asupra cărţilor, cuîntrebare?
vădită preocupare studioasă şi nu am altă posibilitate
de alegere.
Domnul Popescu nu-mi răspunde: cu fruntea
gânditoare sprijinită în palma stângă, continuă să scrie
cu zel, mâna dreaptă aleargă harnică pe foaie cu
iuţeală de dactilograf. Ajung lângă bancă fascinată de
sârguinţa elevului, încerc sa citesc ce îşi notează
domnia sa cu atâta pasiune: pe foaie se încalecă semne
informe, zigurate precum semnele produse de aparatul
electrocardiograf sau al detectorului de minciuni.
Observ că, sub ochelarii rotunzi, ochii domnului
Popescu sunt foarte închişi şi realizez performanţa sa
deosebită de a dormi profund în acea poziţie
incomodă, lăsând totodată impresia că își notează
totul, în ciuda disconfortului creat de pupitru. Mă
aplec spre urechea lui şi strig cu toată energia:
– Domnul Popescu!
Băiatul sare vertical din bancă, scaunul se
rabatează, picioarele, încă somnolânde, nu înţeleg că
trebuie să se activeze şi domnul Popescu se prăbuşeşte
masiv sub bancă. Bufnitura îi trezeşte şi pe ceilalţi,
câţiva icnesc în râs, unii se sperie, se aud întrebări
212
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
timide „ce-i? ce s-a întâmplat? Am pierdut faza!” şi
obţin comportamentul de atenţie pe care mi-l doream
de la începutul orei.
Explic etimologia cuvântului Aeneadum,
discut cu eficienţă sensurile lui genitrix şi le propun să
analizăm sintagma hominum divomque voluptas.
– Cu ce semnificaţii utilizează poetul termenul
voluptas- întreb eu - dacă ne gândim la Epicur?
Privirile alunecă în jos, văd iarăşi o grupare de
creştete înclinate spre bancă; o singură excepţie: în
ultima bancă, Elena mă priveşte cu atenţie:
– Elena, doreşti să răspunzi, ai o idee?
– Încă nu, doamnă.
Încurajată de atenţia Elenei, încep o disecare a
sintagmei, lămurind mai întâi despre teza lui Epicur,
plăcerile naturale şi cele nenaturale. Elena mă
urmăreşte concentrat. Continuu amintind rolul
mitologic al zeiţei, dezvoltat hiperbolic de autor. Elena
e singura care pare atrasă de digresiunile mele şi nu
mă scapă din ochi. Eu, ca oricare profesor, de altfel,
mă adresez, desigur, întregii clase, dar focalizez
asupra elevului care mă ascultă şi împărtăşeşte nevoia
mea de comunicare. Ating, în sfârşit, ipostaza de
principiu germinativ universal a zeiţei, descifrând
atributul alma mater. Elena îmi cere prin semne
aprobarea să vină mai aproape, în banca a doua şi-i
îngădui cu plăcere, când o văd cum îmi soarbe
cuvintele de pe buze. Nu mai pretind că vorbesc
întregii clase căreia îi dau libertatea să doarmă în
linişte, îmi centrez atenţia asupra Elenei. Aceasta, cu
obrajii sprijiniţi în palme, nu-şi dezlipeşte privirea de
pe buzele mele. Desfăşuram cu patos elementele
alegorice ale imaginii zeiţei biruitoare când Elena,
nerăbdătoare, mă întrerupe:
– Doamnă, mă iertaţi, pot să vă pun o
– Sigur, cu multă plăcere, îi zâmbesc
încurajator, văzând prima expresie coerentă de interes
din partea clasei, spune:
– Doamnă, de unde aţi luat rujul acesta năuci-
tor, e absolut super! Ce marcă e?
După o clipă de tăcere, demnă, ca să nu spun
buimacă, pentru că tot suna de recreaţie, i-am oferit
Elenei datele care o interesau, fiind convinsă că nu voi
mai beneficia de aceeaşi atenţie în ora următoare, dacă
nu voi veni cu un ruj cel puţin la fel de „năucitor” și
„super”.

Ioan BARBU
Buchetul cu
trandafiri albi
În cele patru săptămâni petrecute în uriașa me-
tropolă americană a fost liniște. Doar într-o noapte,
când mă întorceam de la un concert, am auzit, la câte-
va sute de metri, rafale de armă. Apoi, vaiete ale mor-
ții. Atât! A doua zi, în marile cotidiene a apărut un
apel prin care gangsterii erau rugați să fie cuminți. Era
„Luna Păcii” și nu se cădea să se întineze imaginea
orașului.
Ca să fac ceva economii, trag la motelul unei
spaniole. Interior auster! Într-una dintre dimineți, ies
la o plimbare. Las, neglijent, biletul de avion, pentru
întoarcere, pe noptieră. Am revenit aproape de prânz.
Constat că biletul dispăruse. Fereastra, deschisă,.mi-a
lămurit misterul. Îl luase vântul, aruncându-l pe bal-
con, de unde femeia de serviciu, socotindu-l netrebu-
incios, l-a tras cu aspiratorul. „Am aruncat gunoiul…”
mi-a spus, degajată. Unde? Este o rudă de-a patroanei,
aflu. Așa că am luat-o cu binișorul. Glasul îmi pierise
de necaz. Mai mult prin semne, am rugat-o să-mi caute
biletul. Mi-a explicat că s-ar putea să am noroc, dacă
gunoiul din dimineața aceea n-a fost incinerat. A co-
borât în catacombele hotelului, de unde, leoarcă de
sudoare, s-a întors victorioasă. Trecuse cam jumătate
de ceas. Am deschis portofelul și am scos cinci dolari.
A clătinat din cap… Aducea cu al unei iepe ieșită din
iernat. „No, no te preocupes por mi!” Cu un rânjet
amar pe o față creolă, și-a aruncat mâna direct în por-
tofel, alegând o bancnotă de 20 de dolari.
Mi-am numărat hârtiile rămase. Destule să
trăiesc o săptămână în condiții de bancher. Mă hotă-
răsc pe loc. Abandonez sumbrul hotel și închiriez o
cameră boss în ultramodernul TripAdvisor, despre
care se vorbea numai la superlativ. Am dus-o regește
săptămâna următoare. Nimerisem chiar în compania
unui viitor rege. Pe tânărul ben Salman, un prezenta-
bil prinț din Arabia Saudită, îl întâlneam zilnic în res-
taurantul de la etajul 23,. Ca și mine, admira panorama
metropolei, adusă chiar în farfurie prin uriașele feres-
tre ale elegantei săli care se rotea lent sub cupola ce-
rului. După desert, prințul juca poker cu trei inși, unul
din ei un baron englez, cam buhăit, dar mai tot timpul
cu ochii după fuste.
Era în preajma zilei de 1 decembrie. Știa că
mă aflu în oraș consilierul cultural de la ambasada
noastră. Ne-am întâlnit la Târgul Internațional de Car-
te de la Montreal și îmi cunoștea agenda. M-am po-
menit cu o invitație la recepția organizată de ambasadă
de Ziua Națională a României. Am confirmat prezența.
Zborul spre casă era a doua zi, dar după-amiază.
213
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Decor modest, iluminație săracă, bufet suedez,
zâmbete crispate. Gazdele sunt și nu sunt invidioase pe
plecarea mea. O ambasadă rămâne visul oricărui di-
plomat. Doar depărtarea de țară își spune cuvântul,
mai aprigă cu fiecare zi ce trece. Și atunci, „pour com-
bler la vide”, diplomații se avântă în ocupații compen-
satorii. Nicidecum în vizite la muzee sau la târguri de
carte, nici la slujbe religioase, nici la întâlniri cu stu-
denții noștri care învață în universitățile americane.
Singura îndeletnicire în care excelează e câștigul.
Când se umplu de bani se plictisesc. Dar tot n-ar vrea
să plece. Se tem c-o să fie rechemați „în centrală”, să
cedeze locul altora, mai tineri. Și n-ar fi bine. „Ce-aș
putea face, să nu se întâmple așa ceva?...” Simplu.
„Găsesc o legătură să fiu mutat într-o altă țară.” Intriga
e cea mai la îndemână. Se toarnă unul pe altul în ama-
ra competiție de a se ține cu dinții de un post de am-
basador în care au prins mucegai.
Am părăsit recepția pe la unsprezece și ceva.
Noaptea explodase într-un oraș alb. Zi în miez de
noapte! Taximetristul înoată printr-un monstruos am-
buteiaj. Mai toți se îndreaptă spre case. Înaintăm agale
printre magazine, hoteluri, restaurante, cafenele, cu
mesele răvășite până pe carosabil, locante pestrițe,
diverse, disperse, alcătuindu-se totuși, printr-un secret
care-mi scapă, într-un ansamblu coerent. Știam, înain-
te de a da un colț de stradă, ce voi vedea.
„Ce-ar fi – îmi arde dintr-odată în gând ideea
– să petrec într-un loc de vise? Măcar cât cuprinde
adierea unei iubiri fulger! Insist să fiu dus la un caba-
ret. Șoferul clatină nesigur din cap, dar se înduplecă
până la urmă. Ajungem la Broadway' s Cabaret. Paz-
nicul, într-o ținută de mareșal, ne respinge politicos:
– Domnilor, localul este ocupat. Se celebrea-
ză nunta unui cuplu gay din oraș. O familie de vază.
Ca să ajungem mai repede la hotel, tăiem un
uriaș cartier unde numărul secțiilor de poliție a crescut
simțitor în ultimii ani. E încă treaz. Străduțe luminate
pal, Atmosferă de târg de provincie românească, poe-
zie desuetă, plictis cât cuprinde. Case cu verande din
care curtezanele, fără să se uite la trecători, așteaptă,
parcă, ziua de ieri. Un bătrânel chel aține în calea taxi-
ului. Șoferul oprește brusc. Coboară geamul și-i trage
o înjurătură. Bătrânul îl îmbie: „Come in, come insi-
de!” Cu zâmbet imposibil își dezvelește dinții cariați.
A doua zi m-am trezit dis-de-dimineață. Am
servit doar cafeaua. Cu câteva ceasuri înainte de deco-
larea avionului, o scurtă raită în zona pescarilor, înspre
marginea de nord a metropolei. Îmi vorbise de ea
șoferul taxiului. „Domnule, dacă n-ai văzut partea asta
a orașului, n-ai văzut nimic!...” M-a așteptat în parca-
rea hotelului, cum ne înțelesesem.
Într-o jumătate de oră eram acolo. O lume
neobișnuită. Ulițe noroioase, colibe, șarpante, unelte
de pescuit, întinse pe garduri și câteva fete de-o fru-
musețe și grație cum încă nu văzusem în oraș. Înși-
rau peștele prins peste noapte pe niște stelaje impro-
vizate, așezate în bătaia soarelui.
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

– Dintre fetele de-aici mi-am ales și eu ne-

vasta, se laudă șoferul. Socrul meu este pescar și unul
dintre cei mai cunoscuți cuceritori ai apelor.
Așa aveam să aflu de ce a ținut, morțiș, să
La New York se scrie în limba română
vizitez acest „orizont pierdut”, singura – și ultima – „Lumina Lină”/ „Gracious Light”
zonă turistică neexploatată a uriașei metropole, atât de
aproape de ea și, totuși, atât de departe .
Avusesem grijă să iau bagajul cu mine, pre-
dând camera înainte de a pleca să vizitez cartierul
îmbrăcat în haină de cromolitografie. În drum spre
aeroport, îi fac semn șoferului să oprească într-o piațe-
tă în care se vând flori. O rog pe florăreasă să-mi
aranjeze un buchet frumos cu trandafiri albi.
– Costă 40 de dolari!.
Scormonesc prin portofel. O hârtie de-o sută.
Nu mă ating de ea… Pentru taxi, cred că-mi ajung.
Mai dau peste o bancnotă de douăzeci de dolari. și
peste una de zece. Plus câțiva cenți. Încep tocmeala
Șoferul e vizibil stânjenit. Mă privește cu ochi mari,
dojenitori. Florăreasa îmi întinde buchetul.
– I give it to you! spune ea.
Mi-l dăruiește?! În viața mea nu m-am simțit
atât de umilit…
În aeroport, mi-am luat la revedere de la ta-
ximetrist și i-am întins buchetul cu cei mai frumoși
trandafiri albi.
– Este pentru soția ta.
Revistă de spiritualitate şi cultură românească
– Domnule, gestul acesta mă copleșește…
(bilingvă) - apare trimestrial sub egida Institutului
Știam prea puțin despre români.
Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă, Capela
Sf. Apostoli Petru şi Pavel din New York. Este mem-
(Din volumul în pregătire America mea)
bră a Asociaţiei Revistelor, Publicaţiilor şi Editorilor
(ARPE)
Directorul Colegiului de redacţie: Theodor
Damian, DamianTh@aol.com; Redactor şef S.U.A.:
M. N. Rusu, vichiro7@hotmail.com; Redactor şef
Romania: Mihaela Albu, malbu_10@yahoo.com.
Revista este distribuită în USA, România,
Moldova, Ucraina, Rusia, Canada, Austria, Germania,
Belgia, Olanda, Italia, Franţa, Eleveţia, Spania, Sue-
dia, Norvegia, Danemarca, Grecia, Cipru, Serbia, Un-
garia, Israel, Australia.
Scriitori valoroşi din ţară sau din diaspora
semnează în paginile revistei materiale literare ori
culturale. Cel mai recent număr, iulie-septembrie
2018, cuprinde capitole de mare interes: Teologie,
Anul Centenar, Eminesciana, Sapientia, Proză, Cărţi în
Agora, Universalia, Antologie de Cenaclu, Punctul pe
i, Profil, Recenzii, Reportaje, Galeria Spiritus. Câteva
nume de autori: Theodor Damian, Anca Sîrghie, Aurel
Sasu, Mihaela Malea Stroe, Nicole Smith, Passionaria
Stoicescu. Revista conţine şi un interesant fotoalbum.

Emillia DĂNESCU

214

Filoteea BARBU STOIAN
Scriitori pe care i-am cunoscut…
De când între scriitori şi ziarişti? Este o poves-
te cu şcolari care în orele de curs îşi citeau scrisorile
pe sub bancă: unul la un liceu constănţean, altul la o
şcoală tehnică bucureşteană.
O colegă îmi dăduse ultimele timbre valabile
încă o săptămână după Reforma Monetară din 1952:
„Ia plicurile astea şi scrie unui băiat din ziar cum a
făcut Veronica.” Am scris unui elev din Timişoara
premiat la olimpiada de limba română şi altuia criticat
în Scânteia tineretului. Al doilea mi-a răspuns pe do-
uăsprezece pagini dictando începând cu aprecierea:
„Eu, drept să-ţi spun, te invidiez că eşti la o şcoală
pedagogică şi în curând vei deveni învăţătoare. Este o
mândrie să ai o asemenea profesie gândindu-te că ele-
vii tăi vor deveni ingineri, medici sau scriitori...” (1
februarie 1952).
Doi ani, m-am bucurat când poştaşul îmi striga
numele de botez înaintea celui de familie. De ce mă
oprisem la acel articol de ziar în care se comentau
poeziile unor tineri precum Ştefan Iureş, Zizi Muntea-
nu, Florin Mugur şi alţii, nu ştiu. Poate pentru numele
semnatarului: Dan Barbu?
În corespondenţa cu Lucreţia Lustig mi se ce-
reau materiale despre viaţa şcolii în loc de poezii. Ce
puteam să scriu despre modestia şi plictiseala unor fete
din internat? Totuşi, plicurile cu antet făceau impresie,
se adăugau scrisorilor de la Şcoala de Literatură unde
era şi Nicolae Labiş, poet îndrăgit de noi, citit în ziare-
le de pe bănci, abonamente obligatorii.
În vacanţa de vară am lucrat în biroul Gospo-
dăriei Agricole unde am învăţat să bat cu un deget la
maşina de scris: adeverinţe, rapoarte, liste după carne-
tele pontatorilor. Normele mele le treceau familiei.
Într-o zi, preşedintele m-a rugat să primim la
noi o noapte pe un scriitor venit în documentare pentru
o carte. N-am refuzat, era o onoare.
Acasă, am discutat cu Dumitru Mircea despre
corespondenţa mea cu un băiat din Bucureşti care pu-
blică versuri. Oaspetele nostru îl cunoştea: „Este bru-
net, nu înalt şi slab, slab... ambiţios, îndrăzneţ.” Îl
întâlnise apoi la examenul de admitere la Şcoala de
literatură, ceea ce aminteşte Stoian într-o scrisoare:
„P.S. Buc. 18 septembrie 1952
Draga mea, pentru faptul că înainte de a-ţi tri-
mite plicul am aflat unele chestiuni, am vrut să ţi le
comunic. Este aici un coleg din Constanţa care zice că
te cunoaşte, că a învăţat la Şcoala Medie Financiară de
lângă voi, îi spune Niki. El e Nicolae Motoc. De ase-
menea Dumitru Mircea (asistent la noi) mi-a vorbit
despre tine şi familia ta. Îmi pare rău că tu nu mi-ai
215
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
scris nimic de asta. Pe viitor te-aş ruga să scrii pentru
că mă interesează foarte mult.
Aştept răspunsul tău cu nerăbdare (bineînţeles
şi fotografia).
Cu drag, Nicu.”
Despre el am aflat că era orfan din 1943 când
îi murise tatăl în luptele de la Cotul Donului. Mama
recăsătorită (5 copii trăiau în condiţii materiale de o
impresionantă sărăcie). Mă ruga să-1 înţeleg, să-i fiu
aproape.
Într-o duminică geroasă, din luna decembrie,
la poarta şcolii, mă aştepta băiatul din scrisori. Reuşise
să obţină o adeverinţă de la Miliţie pentru intrarea în
zona de frontieră controlată de armata română şi cea
rusească. Venea în documentare pentru Scânteia tine-
retului.
L-am însoţit până la Casa de cultură, Cazinoul
refăcut după război, să-şi vizeze adeverinţa, am mers
împreună la cofetărie, la filmul „Primăvară la Saken”.
Impresiile unuia despre celălalt erau diferite.
Nu avusesem nici un prieten declarat, doar simple idile
fară întâlniri programate. Dobrogenii erau mai simpa-
tici, străinul nu mi-a plăcut. Scrisorile lui deveneau
insistente în continuarea acestei amiciţii începute în
mod original din vina mea.
De Anul Nou mi-a trimis un pachet de cărţi în-
tre care „Desfăşurarea” de Marin Preda, „Pâine Albă”
de Dumitru Mircea şi un caiet dictando pentru un jur-
nal pe care scria: „Da, eu aş vrea ca-n anul care vine /
Mai mult să-nveţi în fiecare zi / Şi-n munca ta să-ţi
aminteşti de mine / Precum şi eu cu drag mi-oi
aminti”..
Într-o vizită de-o zi la Bucureşti i-am cunoscut
pe Mihaela Monoranu şi Ovidiu Zotta. Ea mi-a răs-
puns la o scrisoare din vacanţa de iarnă. Şi pentru că
mai păstrez unele rânduri scrise acum jumătate de
veac, voi presăra din loc în loc, ilustrări de gânduri ale
vârstelor care întreţineau relaţii prieteneşti şi care îmi
readuc bucurii de altădată datorită cărora mi-am pără-
sit locurile natale.
Îţi scriu din Boroaia
pe data de 25 ianuarie 1953
Draga mea Filofteia,
Cum nu sunt eu tocmai formalistă îmi permit
să încep cu scuze pentru faptul că-ţi scriu pe asemenea
hârtie şi cu cerneală-doliu. Dar dacă te gândeşti mai
bine numai din dragoste o fac, pentru că aş vrea să nu-
ţi răspund folosindu-mă de asemenea material ar în-
semna să întârzii cu răspunsul măcar două zile - pentru
a mă duce la oraş să cumpăr materiale poştale de lux;
dar uite că eu dau mai mare importanţă fondului spiri-
tual decât formei.
M-a mirat scrisoarea ta, mai ales că atunci sea-
ra te arătasei foarte rece; eu din contră, ţineam la tine,
înainte de a te cunoaşte după spusele lui Stoian. Eu
înţeleg multe prin prietenie. Asta s-ar putea să se în-
tâmple dacă vor fi condiţii prielnice. În tot cazul seara
aceea va fi o amintire plăcută pentru noi toţi mai ales
dacă ne-om ţine de acea promisiune - adică să fim în

vară în august toţi patru la mare. Dacă nu, ne-om în-
tâlni şi în Bucureşti şi tot bine va fi.
Acum să-ţi spun şi din cele ce te interesează
mai mult pe tine. Fetele care au intrat atunci în cofetă-
rie, s-au întors pentru că nu erau nici acolo prăjituri
bune, de altfel ca peste tot locul - văzuseşi şi tu, că v-
au văzut pe voi, e adevărat. Nuţi, îţi spun doar aşa, că
n-o cunoşti - a avut o impresie plăcută despre tine.
Fira-nici pe ea n-o cunoşti. În sfârşit, nu contează im-
presiile din fugă. Draga mea, te rog frumos să-mi scrii
imediat după ce ajung la Bucureşti (adică după 1-2
Februarie), să-mi scrii multe, multe.
Acum, dacă vrei, te sărut cu dor.
Mihaela Monoranu
De ce nu se găseau prăjituri bune în toate cofe-
tăriile? În unele nu se găseau deloc. Ţara toată facea
economii până la înfometare. În august '53, România
avusese onoarea să găzduiască Festivalul Mondial al
Tineretului, exact ce ne lipsea în vremuri grele după
război.
S-a anunţat la 4 martie o excursie cu reducere
de preţ în capitala ţării. Urale, veselie pentru elevi şi
profesori constănţeni!
După ce am vizitat Marea Expoziţie Industria-
lă de la Herăstrău şi am făcut o plimbare prin parc, am
luat două colege cu mine până la Şcoala de literatură
să-1 găsim pe încartiruitul Nicolae Stoian. Mihaela
Monoranu şi Valentina Sima ne-au spus că un grup de
băieţi a fost trimis la o şedinţă în Calea Victoriei 115.
Tocmai ieşeau: Gheorghe Tomozei, Nicolae Labiş,
Ovidiu Zotta... Am mers împreună până în Kiseleff,
ne-am despărţit, Stoian ne-a condus la tren. Tulburat
de surpriza zilei, îmi cerea insistent să-i scriu imediat
cum ajung la şcoală. Nu mi-am ţinut promisiunea. Mă
răsfăţăm, când şi alţi băieţi îmi acordau atenţie. Am
primit apostrofarea:
„Buc. 18 martie 1953
După ce m-ai amărât atâta timp cu tăcerea ta
indiferentă cine dracu te-a pus să-mi scrii aceste
groaznice rânduri. Cred că ar fi bine să-ţi precizezi tu
atitudinea şi nu eu dacă mai crezi că suntem prieteni.
Deşi aş avea foarte multe necazuri de spus, le
înăbuş ca să nu iasă cine ştie ce din asta. Totuşi eu îţi
doresc succes în treburile tale şi îţi dau cuvântul să
grăieşti precum simţi, precum gândeşti. Atitudinea
mea a rămas aceeaşi despre care am discutat cândva,
pare-se.
Salutări, N.S."
Scrisori, scrisori de toate felurile, în proză, în
versuri: de mulţumire, iertare, informare, amendare...
Ce putea gândi în faţa unei scrisori un om supărat? M-
a consolat o plimbare cu colegele până la Cazino la
Acvariu unde fauna marină cu zeci de specii amuza cu
diferite forme şi culori: crustacei cu ghimpi, moluşte,
stele de mare adormite în nisip, homari, scoici... Dacă
o scrisoare era începutul, alta putea fi sfârşitul. Mai
târziu am descoperit şi scrisori printre rânduri ca să-mi
recunosc duşmanii sau iubirile nedeclarate.
216
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Oraşul de la malul mării cu aspect patriarhal;
case la curte cu pomi şi flori, grădini cultivate, străzi
largi, dar şi înguste, se moderniza cu cinematograf de
vară în parcul mărit după demolări. Văzusem acolo
„Anna Karenina” cu o mare actriţă Mareţkaia, dar prea
bătrână pentru tânăra eroină a lui Lev Tolstoi. Am
văzut persoane nemulţumite de acest rol plecând mai
devreme.
Se apropia bacalaureatul şi era simplu ca să
neglijez corespondenţa cu un băiat de a cărui iubire mă
convinsesem. Dar s-a întâmplat ca la 13 iunie să am un
accident. Fetele i-au scris lui Stoian că sunt în spital.
Când a venit la şcoală, a aflat de externare şi l-au în-
soţit la Palazu-Mare.
După război, nu puteam fi altfel decât nişte ti-
neri serioşi: ne pregăteam pentru o profesie, vedeam
filme modeste, ascultam radio la difuzoare, mâncam o
savarină la cofetărie, făceam câte o plimbare la Casi-
no, ne lăsam înfioraţi de ipostazele mării şi de imagi-
nea unei iubiri veşnice. Ne îngheţau mâinile când
mângâiam marmura rece, lunecoasă, sculptată de Os-
car Hann pentru bustul lui Mihai Eminescu. Recitam
versuri sau unele dintre noi cântau romanţa cu final
dumnezeiesc: „Tu trebuia să te cuprinzi de acel farmec
sfânt şi noaptea candelă s-aprinzi iubirii pe pământ”...
Cu puritatea celor şaptesprezece ani, trăiam
prima mea gelozie pe versuri dedicate unei femei mă-
ritate, Veronica Micle, statuie întreagă lângă bustul lui
Eminescu.
Mă uit la scrisorile primite din capitală pe
când primele impresii erau hotărâtoare în relaţiile de
prietenie.
Iulie 1953 Buc.
„Ştirea că în urma celor întâmplate pe mare
eşti internată în spital m-a lovit şi pe mine tot atât cât
şi pe Stoian care de atunci nu-şi mai află locul de în-
grijorare.
Cu vreo câteva zile înainte de asta, am primit
scrisoarea ta din care am putut afla cât de omeneşte ai
stat în faţa morţii, ţi-ai pus viaţa în pericol pentru a
împiedica să piară altă viaţă.
Crede-mă că respectul care ţi l-am purtat până
acum a crescut înzecit. Îmi pare rău că nu-s de faţă
să-ţi sărut mâna, dar îl însărcinez pe Stoian s-o facă şi
din partea mea. Cum te simţi?
Însănătoşeşte-te curând, curând, să ne vedem
puternici şi voioşi în zilele Festivalului.
Zotta
P.S. Îţi mulţumesc mult că nu mă uiţi în nici o
scrisoare. Fii aşa mereu. Zotta”.
Promisiunea cu întâlnirea din august s-a îm-
plinit în timpul Festivalului Mondial al Tineretului
Democrat când Stoian era în cantonamentul dele-
gaţilor din ţară.
Mă plimbam cu o fată din Târgovişte venită ca
şi mine mai devreme la nişte cursuri de pregătire gratis
în vederea examenului de admitere de la 1 septembrie.
În faţa Palatului, i-am văzut pe Mihaela şi
Ovidiu Zotta. Ne-am aşezat pe iarba din acel părculeţ,

iar când am plecat mi-am uitat gentuţa cu buletinele, al
meu şi al Claudiei. Ne-am întors, am întrebat, nimic.
Zotta s-a încruntat: „Fatalitate! Pe tine te ur-
măresc ghinioanele. Înecul la Mamaia, acum pierderea
buletinului. Poate are să vi le pună într-o cutie poşta-
lă”.
În primele zile ale lunii următoare am dat
examen la cinci materii: Limba română, Limba rusă
(scris şi oral), Istoria României, Geografia României,
Constituţia României, oral. Am fost a şasea pe lista de
la Facultatea de limbă şi literatura rusă. Mai era o fa-
cultate de traducători şi alta înfiinţată atunci de doi ani
pentru profesori numai la ciclul doi. Am primit bursă
de învăţătură 50 de lei şi cealaltă 180 ca fiică de colec-
tivişti. În timpul examenelor am întâlnit-o pe colega şi
prietena mea de la liceul constănţean Marioara Roman
care dădea examen la Teatru şi Cinematografie cu
Stela Popescu care inspira numai voie bună tuturor.
Au căzut amândouă şi au venit în octombrie la faculta-
tea de doi ani de la noi. Pe Marioara am luat-o în ca-
meră cu mine. Nu mai erau locuri. Şi aşa am stat un
an, apoi, eu m-am măritat.
Mergeam cu Nicolae şi colegii lui: Gheorghe
Tomozei, Nicolae Labiş, Doina Ciurea, Mihai Negu-
lescu, Elena Dragoş, Doina Sălăjan, Anastasie Toma,
Alexandru Ovidiu Zotta, Ioana Zamfir, Gh, D. Vasile,
Florin Mugur, Horia Aramă, Rusalin Mureşanu, Du-
mitru Carabăţ, Ştefania Popovici, fraţii Ion şi Florian
Grecea, Marin Ioniţă... la unele activităţi ale lor.
Cursanţii erau interni, bine supravegheaţi să
nu se risipească energia tinerească decât într-un pro-
gram orientat şi stabilit de organizaţia de partid a pro-
fesorilor şi elevilor mai în vârstă, membrii de partid.
Acolo în Kiseleff toţi beneficiau de cazare şi masă în
condiţii excepţionale. La sfârşit de săptămână, se or-
ganizau seri dansante cu momente poetice. Într-o epi-
gramă a lui Stoian şi Zotta, am simţit aluzia din final:
„Iar X să danseze în gândul său”. Asta pentru că Nicu-
lae fiind ocupat cu diverse, băieţii nu mă lăsau să stau
pe scaun lângă perete, erau politicoşi, mă invitau la
dans.
La cenaclul tineretului din capitală în str. Ta-
che Ionescu îmi trimiteau bileţele pe care le păstrez şi
acum. Zotta: Pentru Filofteia Barbu „Adio mamă, adio
tată”, Tomozei: „Te iubesc, moia podruga” cu litere
slave. Erau în hârjoană cu colegul lor care mă neglija-
se în timpul Festivalului când eram la cursurile de
pregătire pentru facultate şi nu putea pleca din canto-
nament. La o altă şedinţă, în strada Negustori, l-am
ascultat pe Grigore Hagiu interpretându-şi
versurile ca un actor. Numai câţiva ştiam de ce fusese
exmatriculat de la I.A.T.C. Ţin minte un Revelion
extraordinar, 1954. Peste noapte am rămas cu fetele în
dormitor. Doina Sălăjan plângea în pernă că Labiş
dansase numai cu Doina Ciurea (plăcerea băieţilor să
necăjească fetele. Mai multe dintre noi îl plăceau pe
băiatul-geniu.)
Pentru sesiunea de examene din vară, îmi lu-
am caietele şi învăţam în grădina unde şi ei se îm-
217
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
prăştiau care încotro la umbra copacilor. La materia-
lismul dialectic şi istoric aveam nevoie de explicaţiile
şi notiţele lor pentru că eu aveam o asistentă cam
neşcolită, era activistă la Comitetul orăşenesc. Mă uit
la cele câteva fotografii de atunci şi-mi amintesc de ce
lipsesc Labiş şi Mureşan. Au văzut că nu era nimeni la
poartă şi au zbughit-o în oraş. N-avuseseră răbdare ca
Toma să schimbe filmul din aparat. Răsfăţat de colegi
şi de presă, Lae era un nonconformist din fire. Condu-
cerea şcolii îl considera indisciplinat. Când duminica
erau chemaţi la muncă voluntară el răspundea somno-
ros: „Dacă e voluntară, eu nu merg. Lăsaţi-mă să
dorm!”. Probabil că au mai răspuns aşa mulţi în ţară că
n-a trecut mult până să devină „patriotică”. Cât despre
îngâmfare nu era vorba la 17 ani. Fiul de învăţători,
sigur pe el, cu pregătire superioară multor colegi, pre-
fera compania celor mai în vârstă decât noi. A doua
mea gelozie. Iubeam talentul. În această şcoală neates-
tată de Ministerul Învăţământului, nici ei nu ştiau cum
să-şi zică: studenţi, elevi... pentru că unii aveau 15 ani,
fară să fi terminat liceul, alţii peste 25 de ani cu facul-
tatea terminată sau cu şcoli militare, oameni cu fami-
lie, copii.
După sesiunea de iarnă, în vacanţă, am prins la
Constanţa una din rarele înzăpeziri. Am întârziat trei
săptămâni până să vin cu primul tren. Stoian trimitea
telegrame disperate: „Întârzierea ta m-a înnebunit!
Vino cu primul tren!” părinţilor mei nu le-a plăcut un
tânăr atât de nestăpânit. Cum să scrie astfel în văzul
tuturor?
De atunci a început să se manifeste nervos, ge-
los pe orice, cu o neîncredere care mă deranja. În vară,
la examene, fugea din Kiseleff să mă aştepte pe culoa-
re, nu m-a lăsat să plec gratuit într-o tabără stu-
denţească. M-am supărat, dar l-am ascultat că nu rezis-
tam certurilor. A insistat să vină la ai mei să vorbim
despre o logodire.
Mama a venit cu ideea: „Logodnă, logodnă,
dar cu acte. Aşa era pe vremea mea, pe urmă căsătoria
la biserică şi nuntă mare, că nu suntem oricine. Anul
acesta n-avem posibilităţi că ne-a luat colectivul tot.
Eu nu vreau să-mi faci copilul de râs, dacă vă certaţi!
Ai tăi ce dau?”
Ai lui? Nimic. Mama mereu mi-a reproşat că
trag a sărăcie. Lui Stoian i-a convenit propunerea ma-
mei, în august am făcut actele, în septembrie, am venit
în anul al II-lea la facultate, am stat la căminul stu-
denţesc, apoi, Ada Pistiner ne-a găsit o săliţă în casa
unde locuia ea la o proprietăreasă pe Cheiul Dâmbo-
viţei.
Tata care era mândru că în stagiul militar
ajunsese sergent, tânăr cu şase clase primare, ar fi fost
încântat dacă m-aş fi măritat cu un ofiţer fie şi de ma-
rină, nici pe băieţii macedonenilor nu i-ar fi respins,
mai ales că le cunoştea familiile.
Din experienţa lor se declanşau energia, per-
severenţa, răbdarea în aşteptarea izbânzii, iniţiativa
practică, riscuri asumate, zgârcenie, reacţii imediate,
uneori, chiar violente. Copiii lor munceau, respectau

ordinea, cumpătarea, ţineau la familie, rudele se ajutau
între ele, se menţineau valorile morale.
Îngrijorarea profesorului Papahagi că „secolul
al douăzecilea înseamnă stingerea graiului aromân”,
fenomen despre care vorbise şi Gustav Waigand în
1893, este în legătură cu dispariţia dialectelor sud-
dunăre ale limbii române comune. Cunosc copii de
aromâni care nu ştiu mai multe cuvinte decât ştiu eu
de la dialectologie sau de la macedonenii din satul
meu. Moderni în îmbrăcăminte şi comportare, ei refu-
ză să folosească un dialect cu arie foarte restrânsă. Au
nevoie de limba română literară şi limbi străine utile în
relaţiile şi pregătirea lor profesională. Eu cred că au
dreptate, sunt practici.
În anul I, mă luase cu ea constănţeanca mea
Steliana Bileca să o însoţesc până la unchiul ei Tache
Papahagi pe splaiul Dâmboviţei să ia nişte cărţi. Eram
primele studente din sat şi trei băieţi: Nicolae Pitu,
student la Fac. de Petrol şi Gaze, Constantin Aghior-
ghesei la Construcţii şi Andrei Dima la A.S.E.
Şi după căsătorie, bărbatul meu continua să
mă gelozească pentru orice. Era ca un fel de egoism.
Încă din septembrie '54 când a aflat că apărusem într-
un jurnal care se dădea înaintea filmului cu imagini
din satul meu şi comentariu: „Studenta Barbu Filofteia
îşi ajută părinţii în vacanţa de vară”, Stoian a refuzat
să mergem la cinema. Pe culoarul institutului mă
aştepta să ies de la cursuri. La gazeta de perete unde
eram în colectivul de redacţie, apăruse o proaspătă şi
reuşită caricatură cu fetele de la cam. 54 din căminul
de la Izvor. Colega mea de liceu Florica Costov cânta
la vioară, celelalte dansam. Sub noi, locatarele de la et.
3 susţineau cu mătura tavanul. Am râs, mi-a plăcut
talentul băiatului cu doi ani mai mare, probabil mi-am
spus gândul că vreau să-1 cunosc. Stoian m-a făcut
inconştientă, numele apărea în două locuri: în redacţie
şi sub caricatură...
În iunie 1955, la balul organizat de uniunile de
creaţie la sala mare a Sindicatelor de lângă Cişmigiu
aveam toţi costume împrumutate de la diferite teatre.
Spre miezul nopţii, scriitorii au citit epigrame, şi-au
făcut daruri satirice. Lui George Mihăiescu de la „To-
mis” i-au dat un top de coli albe, pentru că nu mai
publicase nimic în ultima vreme şi îl îndemnau la
scris. Lui Nicolae Labiş i-au oferit un pachet cu lenje-
rie intimă feminină în amintirea unor şotii pe când era
la Şcoala de literatură şi se plimbase cu băieţii la şosea
îmbrăcat în haine de fată. Cineva din sală a strigat:
„Foarte bine! Are să le poarte Marga!”. Ea era în anul
I la Filologie. Din seara aceea am o fotografie cu Al.
Oprea, Ion Gheorghe, Marin Ioniţă, eu şi Stoian, Ada
Pistiner, trăind din plin aceste bucurii tinereşti, deşi
condiţiile de viaţă erau din cele mai grele.
După război, capitala nu era pregătită să pri-
mească atâţia dezrădăcinaţi din provincie veniţi la
studii sau repartizaţi în diferite locuri ale suprastructu-
rii în formare după model rusesc. Cantina de la Casa
Scriitorilor şi de la Fondul literar din str. Romană asi-
gurau un minim de trai la preţ mic.
218
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Vara, îmi petreceam vacanţele la părinţi. I-am
întâlnit pe operatorul Jean Michel de la Studioul „Al.
Sahia” cu soţia în gazdă la noi. Se filma pentru un
jurnal cinematografic cu aspecte din viaţa satului.
Mergeam cu doamna Michel la plajă. O rugasem să nu
spună mamei mele că eram însărcinată că s-ar fi supă-
rat dacă voi abandona cumva facultatea la care nu mă
lăsaseră să plec, pentru că era în limba rusă.
S-ar fi gândit şi să nu fac gemeni având ante-
cedente în ambele familii. Mama născuse în '41, în
refugiu la Dumbrăveni, pe Constantin şi Elena, tatăl
bărbatului meu era din gemeni, avea două verişoare
gemene. Să fi fost atracţie între familiile cu gemeni?
Trăiam dintr-un salariu din 440 lei şi bursa
mea. Uniunea Scriitorilor plătea foarte puţin redactori-
lor de la revistele literare cu tiraj mic. Ion Lăcrănjan
avea 600, iar soţia lui la o revistă germană avea dublu.
Era drept?
De la naştere şi până a făcut copilul patru ani,
am locuit într-o cameră cu acces la bucătărie, pe strada
Nicolae Beldiceanu, nr. 3. La nr. 1 îl vedeam uneori pe
Steriade pictând la parter, iar pe Camil Petrescu îl
vedeam, vara, dimineaţa, la cafea sau seara cu prietenii
pe mica terasă a vilei din intrarea ce îi poartă numele.
În condiţii de mare sărăcie, mi-era foarte greu.
A venit sora mea să aibă grijă de copil cât eram la
cursuri. Într-o dimineaţă a venit plângând şi cu o mână
bandajată. Stând la rând pentru ulei, zahăr şi săpun, în
marea înghesuială, i-au prins mâna la uşa alimentarei.
A fost dusă la farmacie. S-a întors acasă cu sacoşa
plină. Asta era capitala pe care n-am multe motive s-o
iubesc.
Ne vizitau şi doi prieteni, colega de liceu con-
stănţean şi de facultate Marioara Roman cu soţul ei
Titi Ciupe, student la Arte Plastice. Într-o zi dobroge-
nii mei au venit cu un bilet pentru filmul „În genunchi
mă-ntorc la tine” cu Giani Morandi. La întoarcere,
băiatul meu cu ochii roşii de plâns dormea în pătuţ şi
în două schiţe în acuarelă.
Pictorul văzuse cartoane, creioane, acuarele,
pensule şi le folosise. Seara, altă mare bucurie. Invi-
taţia lui Gheorghe Tomozei la ziua lui (fusesem şi cu
un an în urmă) la părinţii lui la marginea Bucureştiu-
lui. Era invitat şi Labiş. Trebuia să vină soacra mea
pentru cumpărături. Voiam să stea cu copilul de două
luni ca să mergem la petrecere. Ea însă s-a grăbit să-şi
ia arpagicul, răsadurile şi să plece. Nu ne-a înţeles. Eu
am rămas acasă, Stoian s-a întors ameţit. Mi-a spus că
de supărare. După căsătorie, Tomozei a primit o came-
ră cu acces la baie şi bucătărie. La ei veneau şi alţi
tineri, jucam maroco, se aprindeau discuţii pe diverse
teme. Atunci în 1956 am văzut şi eu revistele pe care
le scria de mână într-un exemplar şi unde pusese două
fotografii ale mele sub care scrisese: „Filofteia Stoian
înainte şi după căsătorie”. Era adevărat. O imagine mă
arăta la 16 ani cu funde-n cozi, cu un guler mare mari-
năresc şi dedicaţia: lângă tine oriunde şi oricând
(1952, Fili), iar alta mică de când schimbasem buleti-
nul cu noul nume.

Începeau băieţii noştri să tipărească primele
lor cărţi. „Puiul de cerb” poartă dedicaţia: „Prietenului
Nicolae Stoian, îi ofer cu prietenie aceste stihuri uşure-
le scrise pe când eram colegi, în vremea unui scandal
neplăcut la care am participat amândoi pe poziţii dife-
rite. Pentru amiciţia noastră prezentă, Nicolae Labiş,
21.05.1956”.
Iar în vară, Tomozei ne trimitea o vedere de la
Casa de Creaţie (pe o creangă, două rândunele):
„Salutări de la Bălceşti, aveţi-vă ca pe plic şi
luptaţi contra idilismului. Stop. Trăiască TÂNĂRUL
SCRIITOR! Stop. Aici, mitinguri înflăcărate, sprijinit
revista, Stop. Fiecare ţăran făcut două abonamente.
Stop. Ministerul a declarat revista Manual. Stop. Ma-
nual de chimie. Stop. Salutări şi sărutări! Al vostru.
Tom”
În decembrie, accidentul lui Nicolae Labiş ne-
a îndurerat pe toţi. La spital, l-au vizitat toţi colegii pe
rând după cum le permiteau medicii ca să nu-1 deran-
jeze, să nu-1 tulbure sufleteşte, fizic era în amorţie.
La înmormântare, în ajunul Crăciunului am
fost şi eu purtând o bentiţă neagră pe cap de au crezut
unele persoane că sunt rudă mi-au pus întrebări.
Aşa crezusem eu că erau sentimentele mele
lovite de tristeţe, poate obicei din zona mea la pierde-
rea cuiva foarte apropiat. Mai trăisem asemenea stări
pe când eram la liceu la pierderea unei prietene.
Continuam să mă pregătesc pentru terminarea
facultăţii pentru examenul de diplomă, mergeam la
film, la piese de teatru cu interpretări celebre: Lucia
Sturza Bulandra, Al. Giugaru, George Calboreanu,
Fory Eterle, George Vasiliu Birlic, Irina Răchiţeanu...
la „Boema”, cu Maria Tănase.
Lui Stoian îi apăruse primul volum de versuri
„Fierul dracului”. Cu unele posibile modificări nu
fusese de acord, nu îmi lua în seamă părerile, în
schimb m-a publicat cu traduceri şi recenzii în „Tână-
rul scriitor" ca să pot spune acum că am debutat în
presa literară în iulie 1957. Tot pe atunci era mare
agitaţie în redacţie pornind de la propunerea ca să se
schimbe revista şi conducerea. Se căuta alt titlu şi alt
format, dar nu scriitorii hotărau, pentru asta erau Mi-
nisterul Culturii şi Secţia de cultură de la C.C. al
P.C.R.
După absolvirea facultăţii, am mai publicat un
material la rubrica Recenzii din nr. 10 al revistei Tână-
rul scriitor (1957). În Novâi Mir se scrisese mult des-
pre un tânăr poet rus mort la 23 de ani, fapt consemnat
şi în monografia revistei (2005) de Răduţ Bâlbâie,
lector la universitatea bucureşteană.
În anul acela am stat acasă, nu găseam ore în
Bucureşti, pentru navetă nici vorbă, aveam copil mic.
Până la urmă, vecina mea de apartament care lucra în
Ministerul Învăţământului a obţinut 6 ore libere la
Şcoala 40. Inspectoarea Valentina Georgescu, o minu-
ne de om, mi-a mai găsit încă 9 ore la alte trei şcoli cu
orar răspândit pe toată ziua. Şi aşa am rămas în raionul
1 Mai să mă bucur peste un an de încadrări la liceele
despre care am scris în acest eseu memorialistic.
219
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Nu mă adaptam condiţiilor grele din capitală,
mi-era dor de-acasă, de satul meu de lângă Constanţa.
După ce treceam podul lui Anghel Sallygny,
inima mea bătea mai repede.
Plecase armata rusească din ţară, la noi, hi-
droaviaţia de pe uliţa a doua s-a desfiinţat din motive
foarte serioase, strategice. Într-o noapte neagră, un
pilot aventurier a trecut peste mare drept în Turcia
unde şi-a pierdut libertatea, iar avionul a fost capturat
după legile altei ţări. Ce crezuse el că averea naţională
îi aparţinea? Mama povestea toate astea cu împăcarea
religiosului că Dumnezeu nu i-a ajutat, nelegiuirea
fusese pedepsită ca şi trădarea care şi pentru păgâni tot
trădare rămâne. Foarte repede s-a construit aeroportul
de la Kogălniceanu.
Maturizat în gândire şi comportare înaintea ce-
lor care mai purtam masca lui Nicolae Labiş, poetul
ardelean Ion Brad era privit şi ascultat ca pe un frate
mai mare. Avea opt cărţi tipărite, primise Premiul
Academiei, ocupa funcţii redacţionale şi politice, se
afla într-o altă etapă a creaţiei sale, dar cu o biografie
asemănătoare cu a celor veniţi la studii, în presă, la
radio. Ion Brad aminteşte de colegii din bulevardul
Ana Ipătescu unde la etajul al doilea a trăit bucurii
mari. „Arghezi ajunsese cu greu sus, la cucurigu, unde
l-am întâmpinat cu aplauze, noi toţi, imberbi literari:
Tiberiu Utan, Teodor Balş, Niculae Stoian, Valeriu
Râpeanu, Aurel Martin, Haralamb Zincă, Ion Dodu
Bălan, Gheorghe Achiţei... (Monologuri paralele,
1999)
În urma unor călătorii, Ion Brad deschisese
orizonturi spre geografia lumii după cum anunţă şi
titlurile: Florile Bosforului, Fanarul, Topcapî, Flo-
renţa, Coreea de ziua morţilor, Urbe etruscă, Theba,
Mikene, Ulisse, Orga de mesteceni, Finlanda... Din
ultima, unele versuri: „Lângă Cercul Polar / La orga
de mesteceni / A lui Sibelius / Las gândurile să cân-
te...” Aveam un prieten comun Sepo Siren din Finlan-
da care învăţase limba română la universitatea bucu-
reşteană ca să fie apoi legătură culturală cu ţara noas-
tră şi ţările scandinave. I-am cunoscut soţia. Cu mama
lui ne-a vizitat când stăteam lângă Hala Traian.
Sunt bărbaţi care impresionează cu înălţimea,
vocea, privirea puternică. În faţa lor, îţi găseşti greu
cuvintele, parcă ţi-e frică. La aspectul exterior se ada-
ugă personalitatea intelectuală cunoscută. De această
aură beneficiază în literatura română contemporană
prozatorul Fănuş Neagu şi poetul Adrian Păunescu pe
care i-am cunoscut în redacţia Luceafărului. Noncon-
formişti, mereu în atenţia celorlalţi cu replici neaştep-
tate.
În vara deceniului al şaptelea, alt bal al uniuni-
lor de creaţie, de data asta în Victoriei 115 cu lume
multă, elegant îmbrăcată. În atenţia tuturor, Mihnea
Gheorghiu şi Ioan Grigorescu cu soţiile.
De la o masă din restaurant priveam spre sala
unde se frângeau firesc câteva fete, probabil balerine,
conduse de bărbaţi pricepuţi la dans modern. Vis-a-
vis, a apărut tânărul cu ochii clar albaştri, Fănuş Nea-

gu, care cu o voce voit îngroşată, m-a speriat: „Dacă te
pup eu acum?” „Şi dacă te alegi cu două palme şi un
scandal cu bărbatul meu?” A râs posnaş şi a plecat
gândindu-se probabil la o posibilă încăierare între doi
balauri la un moment penibil în public. I-ar fi făcut
plăcere, mie, nu. De câte ori intram în restaurantul
scriitorilor şi se nimerea Fănuş pe-aproape, el
punea palma lată pe umărul meu şi mă întreba priete-
neşte: „Ce mai faci mă?” bineînţeles cu apelativul
numelui întreg ca în buletin, îi răspundeam cu obişnui-
tul „Bine” trăgându-mă tot mai aproape de bărbatul
meu care se făcea că nu vede. Celălalt mustăcea con-
vins că frica veche mai funcţiona.
Într-o iarnă, scriitorii au ajuns cu şezătorile la
Constanţa. La Liceul Pedagogic unde printre gazde a
fost şi colega mea Geogeta Zamfir Popescu, eminentă
învăţătoare la şcoala de aplicaţie a liceului. Fănuş şi
Stoian i-au vizitat pe ai mei la Palazu-Mare.
Venise vremea ca şi familia mea să fie încer-
cată de unele nelinişti, gelozii, respingeri motivate sau
nu.
În caietul de corespondenţă de pe masă îmi
scria: „La-ntrebarea ce-i cu tine / Eu îţi spun că e de
bine / Numai tu de când cu boala / Le vezi toate alan-
dala” (26 feb. 1959). Venea fericit din Oltenia (Adaka-
le, Dăbuleni, Calafat) unde poeţii fuseseră primiţi de
bătrânii satelor pe cei mai frumoşi cai, cu mese la care
cântau balade tinerele învăţătoare ca pentru marii cân-
tăreţi ai patriei. Ce mai! era important! iar eu alergam
răcită, bolnavă, la trei-patru şcoli să fac trei sferturi de
catedră, să iau 600 de lei. Cum să nu-1 invidiez? Şi
cred că asta voia, mai ales că începuseră să-i facă ochi
dulci nişte colaboratoare din provincie.
Theodor Balş îmi zisese: „Vino mai des să-1
iei de la redacţie până nu vine alta”. Tomozei încerca-
se o reparaţie colegială: „Uite! cum în glumă se poate
transmite un adevăr”. Mai venea şi elevul Adrian Pău-
nescu recitându-i versurile lui Stoian apărute dimi-
neaţă în vreo revistă. Era propus să candideze la alege-
rile C.C. U.T.C. şi primisem repartizare pentru un
apartament cu scară interioară (incomod şi caraghios
la et. 7 imitaţie de vilă, ieftină eleganţă) în Piaţa Pala-
tului. Pe fondul unei situaţii tulburi sentimentale şi
financiare, am plecat cu băiatul la Constanţa. După ce
am aflat de la redacţie, telefonic, că ei au o săptămână
de şezători la Brăila-Galaţi, nu ştiu ce mi-a venit şi am
plecat, într-o aventură spre necunoscut. Am luat trenul
de Tulcea pentru vaporul de Galaţi.
Vaporul plecase de zece minute. Nu ştiam ce
să fac. Am căutat-o pe Aurora Conţescu, colaboratoare
a Luceafărului. Am stat la ea până a doua zi când am
sunat la Casa de Cultură să mă aştepte Stoian la debar-
cader. Curajul meu 1-a năucit, vorbea mult, necontro-
lat, spunea parcă supărat că o poetă care n-a venit, a
renunţat în ultimul moment, nu ştia de ce. Eu bănuiam
că prezenţa mea ar fi deranjat-o. Spun acum toate as-
tea cu o detaşare scriitoricească: „Au mai păţit-o şi
alţii”. Astfel, am avut parte de o săptămână între scrii-
torii: Radu Boureanu, Maria Banuş, Mihu Dragomir,
220
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Nicolae Tăutu, Constanţa Buzea şi Ion Crânguleanu
alături de cei locali. Am văzut cât de greu le era în
crame, pe malul Dunării la o ciorbă pescărească sau în
jurul focului cu peşte la proţap, în spectacolul naturii
pe canalul Filipoiu.
Pe vapor, Radu Boureanu a venit lângă mine,
îmi recita versuri, le apreciam, mă credea vreo poetă
din zonă venită între cei din capitală. Mai multe priviri
îmi făceau semne să mă las curtată, dar lui Stoian nu-i
convenea asta. Mi-a zis în rusă să fiu prudentă, jocul
amuzant pentru alţii nu era şi pentru el. Până la urmă i-
am spus lui nea Radu cine sunt şi s-a bosumflat, iar
Mihu Dragomir m-a certat blând: „Ce fel de nevastă
de scriitor eşti? Trebuia să-1 laşi pe Radu să creadă
până diseară că a făcut rapid o cucerire. Ne pare rău.
Ar fi fost distractiv”. Da, însă lui Stoian nu i-ar fi tre-
cut uşor supărarea.
În octombrie, Stoian a plecat la Suceava să or-
ganizeze alte şezători. N-aveam telefon (în '63 vom
avea primul telefon cuplat). Mi-a zis că peste două zile
mă va suna la Palatul Telefoanelor, la şapte seara. N-
am bănuit nimic, pentru că nu ştiam că Juna va pleca
din Oradea spre Suceava în acelaşi timp cu el. Am
aflat de la el că i-a fost teamă să nu repet surpriza de la
Galaţi. Îşi asigura liniştea pentru două zile de iubire.
Frica lui trebuie să fi fost mare să creadă că voi pleca
de la şcoală unde aveam de ţinut alegerile pionioreşti
şi de alcătuit cu Anda Călugăreanu „Glasul unităţii”,
foaie volantă pe care am continuat-o şi la Spiru Haret
câţiva ani.
După ce am primit locuinţă nouă, am crezut că
bărbatul va sta mai mult acasă să se pregătească pentru
examenele de liceu, apoi de facultate. Cu toată iubirea
pentru mine, nu-i plăcea viaţa casnică, avea un mare
neastâmpăr: tren, avion, maşină... numai drum să fie!
În nopţi nedormite îl chema ţara! Mereu în altă parte.
Poate că elevii mei aflau de la redactori, de la
părinţii lor unele date despre viaţa mea, pentru că de-
veneau atenţi, politicoşi, deşi la începuturi predasem
un obiect respins de unii. Se şi întâmplase la alte licee
precum la „Petru Groza”, la şosea, că îi dăduseră unei
rusoaice, de mărţişor, trenuleţ, papucei. Ea nu s-a
plâns direcţiei de simboluri, bănuia că elevii ar fi insis-
tat pe valoarea argintului ca să nu se interpreteze ca
obrăznicie sau naţionalism. Mai ales că acolo învăţau
mulţi fii de ştabi. Pentru cei de la Dimitrie Cantemir
conta tinereţea mea, stilul serios de lucru, cu tact şi
înţelegere pentru fiecare. Într-o după amiază pentru
numai două ore am luat băiatul cu mine. În clasa a IX-
a A (cu Florin Silviu Ursulescu - compozitor), linişte
neobişnuită. Ascultam la tablă după metoda veche.
Când l-am văzut pe Nicuşor desenând în ultima bancă,
am zâmbit şi elevii, la fel.
Ei văzuseră în recreaţie că lăsasem băiatul de
4 ani să se joace cu mingea în curtea şcolii şi îl dusese-
ră în clasă în ultima bancă, îi dăduseră hârtie şi culori.
De la Suceava bărbatul meu s-a întors mai de-
vreme cu două zile. Era nefiresc de supărat pe femeile
necredincioase. Persoana ale cărei declaraţii le luase în

seamă se orientase spre poeţii cu funcţii în conducerea
revistei şi de la care spera un ajutor tovărăşesc: să
intervină pentru mutarea în capitală, într-o redacţie.
Mihu Dragomir şi Dan Deşliu îi doreau tot binele. Ion
Crânguleanu, tânăr frumos şi talentat, făcuse o criză
alcoolico-amoroasă. A fost trimis acasă cu primul tren,
iar Stoian a făcut şi el un fel de criză jignind-o pe iubi-
tă pentru cele întâmplate. S-a pedepsit singur pornind
spre familie. Pentru cele scrise nu mă va contrazice
nici unul dintre cei prezenţi acolo.
Cum păcate reale sau în gând avem toţi, tine-
reşte era să răspund cu o privire primitoare la salutul
nevinovat plăcut şi important pentru mine în momente
delicate. Enigmele tinereţii! Lipsa exprimării de atunci
a devenit literatura de mai târziu, a mea, a altora...
Deşi aveam puţine lucruri în casă, o bibliotecă
mică, am făcut ordine între materiale vechi păstrate
după opt ani de căsătorie. Am aruncat la ghenă jurna-
lul din ultimul an de liceu neştiind că nu trebuie să
arunci unele materiale întregi precum scrisori, vederi,
fotografii, însemnări pe care alţii le recuperează prin
femeile de serviciu din blocuri. Mai târziu am aflat că
se căutau diverse secrete de familie, relaţii particulare.
Pe cine să fi interesat nişte notiţe ale unei fete de 17
ani? Am aruncat atunci şi o parte dintre scrisorile mele
trimise lui Stoian la „Şcoala de literatură” 1952-1954.
La începutul anilor şaizeci eram supărată pe bărbatul
meu oarecum îndrăgostit. Încerca să fie atent, venea să
mă ia de la şcoală, stătea cu mine la serile de dans
organizate la sărbători religioase. În vinerea mare din
'61, veneam pe jos spre casa din Piaţa Palatului, ca o
plimbare nocturnă prin cartier. Dinspre Scala venea o
doamnă în vârstă cu nepoţelul de vreo 8-9 ani care
cânta de mama focului: „S-au scuturat toţi trandafirii /
în seara când ne-am despărţit”... Ceva din cântecul
copilului ne-a tulburat o clipă, dar am izbucnit în râs
când se mai auzea pe Iulius Fucik glasul băiatului cu
inflexiuni triste ale cuiva din familia lui: „La nuntă n-
am să pot să vin. Şi de-aş putea la ce să vin...” În si-
tuaţia noastră nu ne era simplu să retrăim tristeţea
celui părăsit, desigur, fiecare în felul lui. Ştiam eu ce
ştiam. De ce biletele de tren erau de la Oradea când el
spunea că venise de la Satul Mare?
Idila bărbatului meu se destrămase, iar îndră-
gostitul nu reuşise să scrie versuri emoţionante despre
această încălcare a promisiunilor faţă de mine, în
schimb, tânăra poetă şi-a declarat renunţarea la iubire,
eliberându-se onest de povara ei: „În inima mea Circe-
aduna buruieni şi cânta /... Am privit în casa cu gea-
muri luminate / înălţându-mi gândurile pe jumătate /
Femeia tăia pâinea pe masă / cu bărbatul alături vorbea
potolit / semnele vorbelor nu s-au risipit / în căutări
fară nume. / El i-a dat îmbrăţişarea simplă şi calmă /
sărutându-i bătăturile din palmă / Iar ea, soţie şi mamă,
şi om ridicat peste teamă, / ardea de dorinţa de-a fi /
mai demnă de-ncrederea lui cu fiece zi. (...) În
inima mea Circe, învinsă, pieirea/”. (Luceafărul, 1961)
Versurile acestea lipsesc din poemul publicat
în volumul ei, debut editorial.
221
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
După cum se vede, cei doi n-au putut să mă
ignore. De atunci şi până la despărţirea finală, sufletul
meu a purtat o umbră, deşi în multe privinţe el îşi ma-
nifesta afecţiunea unui temperament coleric greu de
stăpânit. De multe ori râdeam spunându-i că el este
nereuşita mea educativă. Răspundea încruntat: „Apli-
că-ţi didactica la şcoală unde-i este locul”.
Pe o vedere de la Braşov scria: „Păcat de zi; e-
atâta de frumoasă / Dar cum nu eşti ca să-i simţim
aroma / Duc gândurile toate către casă / Ca drumurile
antice la Roma”.
Femeii îi făcuse plăcere să fie obraznică cu un
bărbat însurat: „Ştiam că am să te dezgust!” a răspuns
la reproşul lui de infidelitate. Replica din doxuri de
cinci lei citite cândva într-un oraş transilvan îl făcuse
să-mi vorbească de înţelegerea mea şi de o comparaţie
în avantajul meu. Parcă mă pregătise în vară chemân-
du-mă de la Constanţa unde eram cu copilul în va-
canţă: „Vino mai repede acasă că altfel încalc morala
proletară!” Era un avertisment? Mă pregătea pentru
eveniment? Într-o zi liberă îmi propusesem să termin
nişte treburi gospodăreşti amânate. Pe seară, l-am
aşteptat cu toate gata, frântă de oboseală. A intrat cu
Luceafărul proaspăt din tipografie şi cu un plic flutu-
rat: „Uite, nici o scrisoare nu eşti în stare s-o iei de la
cutie!”
Eu am aşteptat cu calm ca el să-şi dea exame-
nele de liceu, să tremure pe culoarele de la Zoia ca să
nu-1 întâlnească pe elevul Adrian Păunescu proaspăt
afirmat în presa literară centrală. Fusese îndărătnic,
nu-şi continuase studiile după moda revoluţiei cultu-
rale, îi era ruşine să se întoarcă la anii de liceu. Nu se
putea intra la facultate altfel. Era penalizat la salariu,
era membru al Uniunii Scriitorilor. I-am spus că în
facultate câţiva colegi nu aveau liceul, ci numai doi
ani de şcoală muncitorească şi au fost eliminaţi dacă
între timp nu-şi completau studiile.
La Pelişor, lucrau sub comanda vremii mai
mulţi membri ai uniunilor de creaţie, câteva luni pe an,
în condiţii excepţionale, într-o plăcută ambianţă natu-
rală şi artistică. Acolo aveau loc conversaţii prelungite
după miezul nopţii: critici, îndemnuri, încurajări, re-
nunţări.
În câţiva ani, câte o săptămână în vacanţe,
obţineam şi eu o cameră modestă să merg cu băiatul.
Între scriitori, muzicieni, plasticieni, actori, regizori...
am petrecut Anul Nou 1964 de excepţie.
Stăteam la masă cu Mihu Dragomir, Nicolae
Tăutu, Alexandru Andriţoiu, Corneliu Leu, Eugen
Mandric, regizorul Haralambie Boroş şi soţiile lor.
Am aflat că după amiază când se făceau pre-
gătirile şi se puneau cartonaşe cu numele partici-
panţilor, sosise Marin Sorescu cu Virginia. Se uitau la
locurile rezervate, Marin a exclamat: „Bă, ăştia au
oprit locuri şi pentru morţi!” în dreapta mea scria Ion
Barbu, fratele meu venit de la Constanţa să fie cu noi.
După douăsprezece noaptea, i-au făcut loc lui
Sorescu lângă nevasta foarte tânără a lui Boroş. Marin
a trăit o clipă plăcerea de a fi lângă o actriţă liberă,

puţină conversaţie, îmbujorare, dar Andriţoiu uitase de
şuşotelile de mai înainte şi i-a spus numele. Sorescu a
plecat la masa cu Virginia.
A doua zi, s-au dus în grup la casa lui Leu, la
Poiana Ţapului. Eu am rămas cu fratele meu şi Ni-
cuşor în complexul Pelişor. Peste câteva zile cineva de
la Peleş ne-a condus până în turnul cu ceas, se vedea
splendida Vale a Prahovei. Am rămas în extaz şi în
faţa unei minuni de artă orientală: o scrisoare a şahului
din Iran trimisă regelui pe un bob de orez scrisă cu
cerneală roşie. Era în interiorul unei lupe cât un ou
aşezat într-o casetă închisă în spinarea unui elefant de
abanos înalt de vreo 60 cm. Fantezie, discreţie, ele-
ganţă, valoare.
Pe Mihu Dragomir l-am cunoscut la „Tânărul
Scriitor” în 1955, unde peste doi ani am debutat cu
articole şi traduceri. Fire romantică, îşi trăia sentimen-
tele în efuziuni lirice cultivate în lectura poeziei uni-
versale care domina viaţa literară între cele două răz-
boaie. Evoca adesea pe Edgar Allan Pöe, Francis
Jammes, Verhaeen, V. Maiakovski. Poezia lui era la
graniţa dintre modernitate şi tradiţional într-o perioadă
de exagerări proletcultiste. Când la redacţie s-a anunţat
că Mihu Dragomir a făcut accident vascular, au plecat
câţiva scriitori la Giurgiu unde lucra cu Alexandru
Bazavan la un libret de operetă. Poetul era în comă, pe
noptieră, ultimele versuri „Când ne uram / Ne mai lega
ceva.”
Cu trei săptămâni mai înainte, ne invitase cu
ziaristul Ion Andreiţă să plecăm de la Casa Scriitorilor
la el acasă. Ne citise versuri pe tema morţii, noi res-
pingeam ideea. El ridica tonul neobişnuit pentru noi:
„Da' ce n-am voie să scriu despre moarte?”
Era la vârsta când opera sa devenea o cronică
lirică. Stăpânea o pedagogie a formării altor poeţi.
Pasiunea aceasta şi-a exersat-o la cele trei reviste lite-
rare.
La zece ani de la căsătorie, Stoian a publicat în
România literară „Laudă depărtărilor şi dragostei”.
„Binecuvântă-aşadar, draga mea, depărtările, / Trenul
năuc / Viscolul, noaptea de stei, semafoarele, gările - /
câte de tine aminte mi-aduc", iar la Constanţa în au-
gust am sărbătorit în familie şi o seară de pomină la
scriitorul Marin Porumbescu cu locuinţa pe malul
mării lângă Teatru. Era 1964. Toată noaptea, o lună
parşivă aruncase văpăi peste masa şi tinereţea noastră.
Spre ziuă, Ben Corlaciu a plecat să conducă pe actriţa
cu care venise. Peste două ore ne-am îndreptat şi noi
spre gara veche să luăm maşina 9 pentru Palazu-Mare.
Acolo am găsit o carte poştală bătută la maşină de
Corneliu Leu la Poiana Ţapului unde avea o vilă vân-
dută apoi lui Eugen Barbu, iar el s-a mutat pe Zamora.
„Vă urez la mulţi ani, fericire, bunăstare,
linişte sufletească şi nelinişte creatoare, împlinirea
tuturor dorinţelor în acelaşi ritm vertiginos ca până
acum, şi fie ca modesta mea maşină de scris să vă bată
încă multe depeşe asemănătoare de acum înainte.
Fie de asemenea ca, aşa cum, în acest prim de-
ceniu, familia voastră a progresat datorită impulsului
222
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
imprimat de Niculae, acum ea să depăşească această
fază care nu-i mai este necesară, iar următorii zece ani
să se desfăşoare sub imperiul calmului, minţii sănătoa-
se şi al înţelepciunii Filofteii.
Vă doreşte mulţi ani al vostru, Leu.”
De unde atâta bunăstare cum ne urase Leu? În
al zecelea an de la căsătorie cu ajutorul părinţilor mei
cumpărasem un frigider „Fram” şi un televizor Rubin
în rate, un aragaz Carpaţi foarte bun, după care oftez şi
acum.
Stoian a plecat repede să pregătească la Bucu-
reşti numărul festiv, copilul voia să mai doarmă. M-
am dus singură la Modern. Căldura era insuportabilă,
intram mai des în apă.
La un moment, am auzit lângă mine: „Săr'mâ-
na, doamnă X”. Băiatul îmi ştia numele şi unde lu-
cram. M-am arătat surprinsă, nu-1 cunoşteam. Mi-a
spus că era elev la Spiru Haret la seral unde eu nu
aveam ore. Cum mă recunoscuse? aveam pălăria pe
faţă când m-a salutat. „V-am văzut în apă, lucrez la
Salvamar.” N-aveam ce discuta cu el, a plecat imediat.
Ar fi trebuit să-1 fi întrebat de profesorii lui. Ar fi zis
că nu le ştie numele, că era nou în şcoală. Precis îl
trimisese cineva din apropiere. Seraliştii aveau servicii
stabile în diferite întreprinderi de unde primeau adeve-
rinţe şi recomandări pentru continuarea studiilor. N-a
fost întâmplător cum nici peste doi ani n-a fost clar de
ce un activist de la U.T.C. orăşenesc mi-a adus la
şcoală o invitaţie pentru un concert de muzică uşoară
dat de o formaţie din Anglia la Sala Palatului. Activis-
tul îmi cerea să-i spun dacă în preajma mea au bătut
tinerii din picioare, au fluierat după model occidental.
Ce era să-i spun? Locul meu era în faţă, între persoane
serioase, mai în vârstă. De la balcon s-au auzit unele
fluierături de entuziasm juvenil. Astfel, am beneficiat
de un superb spectacol indiferent din partea cui venea
invitaţia cu un singur loc.
A cui fusese cochetăria, curtuoazia ascunsă nu
puteam să aflu şi nu voi afla niciodată, aşa cum nu ştiu
ale cui sunt versurile pe care mi le-a dat o fată, dar să
nu le public în revistă, că sunt doar pentru mine:
Scrisoare de rămas-bun
Să stau în genunchi
în faţa pietrei din tine
şi să sară copiii capra peste
viaţa mea.
Să stau dinaintea-ţi alb şi drept
ca o cămaşă de sărbători pe
pielea unui ocnaş.
Doar încuviinţează-mi
să pot răzbate
unde voi pleca cu roşu odgon de gât
spre neacoperitele prăpăstii de dinţi
peste care doar femeile pot merge
trecute pe braţe
de bărbaţi.

Romanița Maria ȘTENȚEL
Orașul meu e fruntea!
Din când în când, fetița se tot foia pe lângă
Mama, mai ales în bucătărie, o tot trăgea de șorț, doar-
doar va vedea că vrea ceva de la ea...dar nu de-
mâncare!
Ce tot vrei, copilă, de nu-mi dai pace?!
– Pace - e ceva bun sau rău? întreabă micuța, zâm-
bind fericită că i-a atras atenția Mamei.
Păi, dacă-i pace, oamenii sunt bucuroși, liniștiți,
adică nu sunt necăjiți, așa cum tot mă necăjești tu, d-
aia zic „că nu-mi dai pace!”
PACE-PACE...o vorbă care îmi place, se veseleș-
te Miruna. Mami, eu nu te necăjesc, vreau doar să aflu
ce e BUCUREȘTIUL...
Ce să fie, e Capitala României, este orașul în care
trăim și noi, și încă foarte mulți-mulți oameni. Ești
lămurită?
Păi da, că d-aia este Bucureștiul cel mai mare și
de aceea este primul....și celelalte orașe se țin în urma
lui, așa cum am văzut eu la Bunica: gâscanul merge în
față, iar în spatele lui vin toate gâștele! Bucureștiul
este fruntea, și apoi sunt și alte orașe! Uite, ele se
așează, una-după-alta, așa... și fetița imită mersul
legănat al unui cârd.
Mama surâde, își scoate șorțul și e pornită să o
lămurească pe copilă, care o ține una-și-bună, că Bu-
cureștiul e...capul orașelor!
Bine, Miruna, o să-ți fac un desen ca să înțelegi!
Miruna e fericită, Mama și-a găsit timp ca să o
asculte pe ea, și să-i deseneze chiar, Orașul București,
despre care crede ea, e în mijlocul țării.
Mama nu e prea obișnuită cu desenele, se stră-
duiește totuși și face un contur de țară, de Românie,
așa, mai dodoleață în partea din dreapta, acolo unde
este Basarabia, tot pământ românesc, vremelnic trecut
223
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
în altă țară...dar asta nu-i va spune astăzi Mirunei, va fi
o altă poveste!!
Acum să lămurească bine cum e cu București-
ul „fruntea”, după care vin toate orașele țării, în spate-
le lui, ca un cârd de gâște cuminți...se amuză Mama, în
gândul ei!
Uite vezi, asta e România noastră, arată ea pe
desen, iar Bucureștiul este aici, în dreapta, mai jos un
pic...
Miruna dă din cap a negare, ia un creion, face un cerc
mare, în mijloc și zice:
Ți-am spus că aici este locul orașului meu, că
e cel mai frumos, mai luminos și apoi uite, orașele se
așează cuminți, după el, așa în roată...și fetița face
cerculețe- cerculețe în rotundul desenului ce închipuie
România. Așa vreau eu!
Mama aprobă cu un zâmbet larg: da, așa e
acum în România Mare, sunt și alte orașe mari, fru-
moase, cu ele ne putem lăuda și azi și peste încă o sută
de ani...Să-ți mai spun că anul acesta, în decembrie, va
fi sărbătorit un alt oraș, mare și frumos din țara noas-
tră. Se numește: Alba-Iulia…
„Al-ba-iu-li-a” așa? silabisește Miruna cu
simpatie pentru noul oraș despre care vorbește Mama.
De ce ALBA? E un oraș alb?! Dar Bucureștiul meu e
verde-verde-vara, și alb-alb iarna, când ninge.Acolo e
doar iarnă?
Nu, draga mea, numele Alba-Iulia i l-au dat
cei din oștirea romană, care au întemeiat orașul, după
ce i-au învins pe daci, pe locuitorii acelor ținuturi.Dar
e mai greu să-ți spun acum toată istoria asta …
Ba, nu, mi-a citit Bunicul dintr-o carte despre lupta
dacilor cu romanii…care a fost de-mult-de-mult! Și
orașul este foarte vechi!adică e bătrân! Dar Bucureș-
tiul meu e tâ-năr!!
E mai tânăr dar tot are și el o vârstă venerabi-
lă…Să-ți arăt: ia dă-mi mâna ta dreaptă, ai 5 degete,
fiecare să zicem are câte 100 de ani, și tot mai iau de
la cealaltă mână…cam jumătate de degețel, ca să fac
cei peste 550 de ani, adică vârsta Bucureștiului tău!
Așa bătrân este?…cine l-a botezat așa?
Un cioban, care creștea oi, pe malurile Dâm-
boviței, apa care trece prin orașul tău drag! Și cioba-
nul se numea Bucur, de aceea oamenii i-au spus:„
orașul lui Bucur…București! ”. Ai înțeles?
Miruna pare să fie încântată că vârsta Bucureș-
tiului drag se poate număra pe degețele, dar merge iar
în poveștile ei și spune: O să vină un Făt- Frumos, o să
facă el ce trebuie ca Bucureștiul să fie iar tânăr și mai
frumos, să știi, mami!
…Dacă zici tu, Miruna, așa o să fie! ce bine,
se gândește Mama că la vârsta ei totul este posibil, ca
în povești.
Miruna coace o altă năzdrăvănie.
Mami, unde este Alba-Iulia arată-mi…mama
pune degetul arătător al Mirunei, la stînga, pe desenul
făcut, și zice: uite aici!

…aici să mergem și noi, cu mașina, se poa-
te?se roagă fetița.
Îți promit să facem acolo o călătorie, la iarnă,
în decembrie, ca să-l vezi alb, cu zăpadă!
Mama e încântată că fetița ei iubește acum și acest
oraș frumos, cu o mare și glorioasă istorie…
Peste țara asta frumoasă, mai zice Mama, răsa-
re cu bucurie și Soarele. Vezi, uite aici...și Mama de-
senează un soare cu ochi, cu nas și cu un zâmbet larg,
înconjurat de o mulțime de raze, aici răsare el Soarele,
încălzind tot pământul...
Miruna se încruntă și spune hotărât: Ba NU,
nu e cum spui tu, Mami, el Soarele, apare mai întâi la
București! Eu îl văd dimineața pe geam, mie îmi zâm-
bește mai întâi, îmi încălzește fața cu razele și-mi face
, uite-așa, cu ochiul,ca ștrengarii! După aceea, da, el
se duce mai departe, și pe la alte orașe, de le dă binețe,
pe rând!
Mama vrea „să se lămurească” : Și când plea-
că, de la București, în călătoria lui pe cer, noi aici cum
rămânem fără Soare? E întuneric, nu?!
Miruna trebuie să recunoască acest adevăr
despre întuneric...dar are argumente în continuare:
Păi, da, dar atunci vin cu lumina lor stelele și
luna...uneori nu le prea vedem, că sunt nori și le aco-
peră...dar ies ele la vedere după o vreme...hop-țop, ca
să nu fie întuneric rău, să fie ca la Bunica, are ea are
niște felinare de luminează toată curtea, așa fac și ste-
lele...
Măi-măi, te pomenești că acest ghemotoc de
fetiță, nici patru ani n-a împlinit... va deveni astro-
nom/ astronoamă...chiar așa, o s-o întreb ce vrea să
fie când va fi mare...poate chiar asta își doreș-
te!...zice în gândul ei, Mama.
Nici nu și-a dat seama când a trecut timpul
stând la taifas cu Miruna, ținând piept ideilor ei năz-
drăvane...de copil?! Hmm...
Gata, Miruna, te rog să te pregătești de culca-
re, zice Mama hotărâtă, știi tu : spălat, mâncat, închi-
nat, și în pijama plonjat”…
Miruna scoate un scurt căscat,dar știe și ea,
cuvântul Mamei trebuie respectat! Și totuși, mutrița ei
dă semne de nemulțumire, gurița se strânge ca o cirea-
șă coaptă/ supărată, piciorușele se agită pe scaun…
...Ei, lasă că mâine va fi o nouă zi cu soare, iar
eu o să fac pe supărata, uite așa, până la masă, să-i fac
în necaz Mamei, că nu mă ascultă când și cât vreau
eu...eu, eu... da ce mi se întîmplă? Am vorbit, dar
Mama nu m-a auzit ce vreau să fac… Cum așa? eu
am spus ceva, dar ea nu mi-a răspuns...desigur
pentru că nu am deschis gura, nu mi s-a auzit vocea
...adică am vorbit… EU cu MINE...fără să se audă
ce spun!?
224
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
A-ha-ha, așa năzdrăvănie nu am mai pățit...și iată,
pot să vorbesc mai departe doar cu mine, și nimeni
nu mă aude...?
otuși, aș vrea să-i spun despre asta Mamei,
dar sigur ea o să râdă.. Dacă numai eu pot să fac
asta?! și poate că numai mie mi-se întâmplă așa
ceva !?
...Mama deschide ușa, stinge lumina, zice
duios „noapte-bună, Miruna”, dar fetița nu-i răs-
punde ca întotdeauna, ci doar în gândul ei: „Noapte
bună, Mămicuța mea, de-ai știi tu...”
...Și adoarme pe loc.
Vasile SZOLGA
Recreația mare
Era un copil dintr-o familie de oameni săr-
mani, elev în clasa a doua. Nu știu cum se descurcau
cu scurgerea timpului, cu orele. În general, pentru ei,
ziua începea când răsărea soarele și se termina când
apunea.
Într-una din zile a fost pus elev de serviciu pe
școală; o școală cu patru clase, totuși destul de mare,
cu un hol central de unde se deschideau ușile celor
patru săli și ușa cancelariei, o ușă pe care o treceau
numai învățătorii și elevii care erau chemați să fie
pedepsiți pentru cine știe ce năzbâtie. Acea ușă era un
fel de loc sacru, unde elevii nu aveau curajul să se
hârjonească sau să poposească. Atunci când treceau
prin fața acelei uși, își încetineau pașii, tăceau sau
vorbeau în șoaptă și îi aruncau niște priviri speriate.
Ca elev de serviciu pe școală avea datoria să
asigure cârpele ude în clase și să urmărească dacă
tablele erau șterse bine, și aveau cretă, să sune de re-
creație, adică să sune de ieșire în recreație și de intrare
la ore. De obicei, unul sau mai mulți dintre învățători
îl anunțau pe elevul de serviciu când să sune clopoțe-
lul, un clopoțel cu mâner de lemn.
În ziua aceea, el era elevul de serviciu, care
stătea în holul central. Timpul i se părea că se scurge
total anapoda. „Oare, nu trecuse deja timpul de a suna
de recreație?” se gândea și nu știa ce să facă. I se părea
că ar fi trebuit să iasă cineva din cancelarie și să-i spu-

nă să sune, dar nimeni nu se arăta. Îndrăzni să se apro-
pie de ușa cancelariei și, cu multă sfială, ciocăni la
ușă. Auzi un glas care îi spuse „Da” - și crăpă un pic
ușa, atât cât să-i încapă capul prin deschizătură. Înăun-
tru, la un birou, se afla numai directorul, care scria
ceva. Ridică privirea și întebă: „Ce este?”. Elevul,
aproape leșinat de frică, spuse: „Voiam să știu dacă
trebuie să sun de reacreație”. Directorul întinse mâna
spre pendula aflată pe peretele opus intrării și spuse:
„Uite ceasul” - și se aplecă peste foile din fața lui. Dar
elevul nu știa să citească ceasul; așa că, spuse un mul-
țumesc și închise ușa. Era derutat, ce să facă? Se gândi
să mai aștepte puțin. După un anumit timp, care i se
păru o veșnicie, își luă inima în dinți și începu să sune
clopoțelul. Din clase se revărsară elevii gălăgioși, iar
învățătorii merseră în cancelarie. La un moment dat,
ușa cancelariei se deschise și unul din învățători îl
chemă înăuntru.
Ajuns în cancelarie, învățătorul lui îl întrebă:
„De ce ai sunat de reacreație cu zece minute mai de-
vreme?”. Se înroși până în vârful urechilor și reuși să
îngaime: „Așa am văzut eu pe ceasul acela că trebuie
să sun”. Învățătorul, care îl cunoștea bine, se apropie
de el și-l mângâie pe cap, întrebându-l: „Ai mai văzut
vreodată un ceas?”. Apoi, fără să aștepte răspuns, îi
spuse: „Du-te și așteaptă să vin să-ți spun eu când să
suni de intrare.”
Așa avură elevii, în ziua aceea, o reacreație
mai lungă decât de obicei.
Educație suedeză
Eram elev de liceu, într-un mic orășel de pro-
vincie. În oraș sosise o familie de suedezi, tatăl fiind
inginer la fabrica de utilaje. Familia avea și un băiat
cam de vârsta mea care, după ce învăță cât de cât ro-
mânește, fu înscris în clasa noastră. Destul de repede
am devenit prieteni și, pentru că locuiam destul de
aproape, mergeam și reveneam de la școală împreună;
ba, de multe ori, învățam împreună.
Într-una din zilele călduroase de sfârșit de
toamnă, ieșim de la ore mai devreme și ne ducem în
„grădina popii”, un loc liber dincolo de cimitir, să
jucăm fotbal. Aici, deja se aflau câțiva tineri, care
pierd vremea în speranța unui joc. Se alcătuiesc echi-
pele și aranjăm terenul. Porțile se delimitează prin
grămezile de ghiozadane și haine. Prietenul meu, sue-
dezul, își scoate geaca, o geacă frumoasă de piele, cum
nu se văzuse pe la noi, și o pune peste grămada de
ghiozdane. Mă apropii de el și îi spun:
-Ai grijă unde îți pui geaca, pentru că s-ar
putea să ți-o ia cineva.
El se uită cu mirare la mine și îmi răspunde:
-Cum să o ia cineva, doar e geaca mea?
Lui nici prin cap nu putea să-i treacă faptul că
cineva ar potea lua ceva ce nu-i aparține.
Deh, educație de suedez.
225
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Comerț
Am fost de multe ori în regiuni locuite de
musulmani. Când intri într-o zonă comercială, te asal-
tează o mulțime de vânzători care încearcă să-ți vândă
câte ceva, uneori devenind insistenți. Este adevărat că
au o plăcere deosebită de a se tocmi și capeți un fel de
respect din partea lor, dacă și tu te tocmești. Dacă însă
accepți de la bun început prețul propus de ei, cu toate
că ei sunt în câștig în felul acesta, vei fi o persoană
demnă de disprețul lor.
Într-o excursie în Egipt, lângă marile piramide
de pe platoul Ghizeh, am dat de un puști care făcea un
comerț puțin deosebit.
Apăru lângă mine, având în mână un obiect de
alabastru aducând oarecum cu un scarabeu. M-a rugat
să întind mâna și mi-a pus acel obiect (am să-i spun
scarabeu) în palmă, repetând: „cadou, cadou, cadou”.
Am luat scarabeul, m-am uitat atent la el, arăta destul
de bine: un fel de semisferă pe care se vedeau niște
dungi delimitând aripile și picioarele. Apoi el mă în-
treabă dacă am soție. La răspunsul meu afirmativ,
scoate din buzunar un alt scarabeu și mi-l întinde,
repetând „cadou, cadou”. Dau să bag „cadourile” în
buzunar, dar el mă oprește întrebându-mă dacă am și
fiică. La răspunsul că: „da, am așa ceva”, el mai îmi
întinde încă un obiect de alabastru în formă de scara-
beu, continuând să repete: „cadou, cadou”. A urmat
apoi întrebarea dacă am mamă, și încă un scarabeu se
lasă în palma mea drept „cadou”. Sătul de atâtea cado-
uri, încerc să mă întorc și să plec, dar puștiul mă
oprește repetând de data asta: „tu dat cadou mine, tu
dat cadou mine”.
În sfârșit, am ajuns la faza în care trebuie să
plătesc „cadoul”. „Nimic pe lumea asta nu e gratis,
până nici cadourile”, gândesc eu cu un început de
zâmbet în colțul gurii, și întreb: „cât?”. La răspunsul
lui: „patru dolari”, adică un dolar bucata de scarabeu
obținut din cioburi de alabastru rezultate din prelucra-
rea altor obiecte, știut fiind că alabastrul este destul de
ușor de prelucrat, a început tocmeala.
Până la urmă, am luat doi scarabei la un dolar,
o afacere atât pentru mine, cât și pentru puștiul care,
imediat, se repezi la alt turist repetând: „cadou, ca-
dou”.

Adrian BOTEZ
Zalmoxis
misteriu, în trei acte
LISTA PERSONAJELOR
(în ordinea intrării în scenă)
Ciobanul I – VASILE
Ciobanul II – ION
Baba
Călugărul I - PARALITICA CRUCE
Călugărul II – TÀNTALOS, ORBUL
Călugărul III – NEBUNUL/VIZIONARUL
Călugărul IV – TÂRÂTORUL FĂRĂ SU-
FLET/SUFLARE (Fostul LUCIFER)
Bătrânul Mag şi Paznic al Templului Muntelui
Ascuns/KOG-A-ION-ul
Făptura Orbitoare
* văpaie încă şi mai luminoasă şi, totdeodată, şi îmbez-
Când se petrec cele figurate de noi, mai jos? Nu
ştiu…chiar nu ştiu…cândva. Şi unde? Undeva…nu
ştiu exact…acolo unde Muntele Ascuns, KOG-A-
IONUL şi Magul KOG-A-ION-ului, mai sunt îngă-
duiţi - deci , încă, mai sunt întrevăzuţi, de oa-
meni…
Cândva, undeva, deci - în DACO-VALAHIA!
ACTUL I
TABLOUL I
SCENA I
(Primăvară în munţi. Se va lăsa, curând, seara…Pe o
costişă de munte, doi ciobani, aşezaţi la umbră de brad
- ciobani cu turme diferite, dar pe care şi le-au ameste-
cat, acum, ca să stea de vorbă, să le mai treacă de
urât…Departe, în zare, s-a iscat un cer precum un fund
adânc de ocean: albastru-întunecat – iar în mijlocul
împăduritului albastru al zării, se întrezăreşte, ca
printr-o uşă întredeschisă, un Munte grozav de
înalt…dar e-atât de departe şi aşa de copleşitor de
înalt, încât nu i se disting pădurile, de pe poa-
le…Tocmai în vârful Muntelui celui abia zărit, pare că
226
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
s-a aprins o văpaie înaltă, cât o scară…dinspre cer spre
pământ şi dinspre pământ spre cer…).
CIOBANUL I (uitându-se la acea tulburată zare):
Măi, Ioane, oare să vină ploaia?
ION (mai desprins de lumea asta, clocindu-şi proprii-
le gânduri…de aceea, pare cam flegmatic, în compa-
raţie cu Ciobanul I): Di ce să vină ploaia, măi, Vasile?
Ai ceva semne şi nu le văd eu?
VASILE (enervat, în sine, de indolenţa lui Ion): Da'
tu nu te uiţi la zarea aceea, din faţa noastră?
ION (tot aşa de flegmatic): Ba, eu mă uit…da' de ce ţi
să pare ţie că stă să plouă?
VASILE (se înflăcărează, ca să compenseze nepăsa-
rea lui Ion): Măi, da' tu eşti orb? Nu vezi ce s-a întu-
necat cerul, pe-acolo…în departe…?
ION (bătându-şi, c-o vărguţă de brad, vârful opincii):
Nu-s orb eu, tu eşti spărios…dacă-i cerul, colo, în
departe, mai întunecat, asta nu-nsamnă că o să plouă şi
pe la noi…Ceea ce mă miră pe mine-i altceva: tu-ţi
aduci, oare, aminte, ca ieri, când fùrăm cu oile, să fi
fost, colo, în departe, namila ceea de munte…şi cu
focul ăla, ca Scara Lu' Dumnezău?
VASILE (ca trezit din somn): Mă, Ioane, măi, să ştii
că tu ai dreptate, măi! Nu era ieri! Nu! Pe Sfânta Cru-
ce! Dar…Azi o apărutără…câtumai Muntele…de un-
de, Doamne mă iartă…şi di ce?
ION (mulţumit că Vasile s-a trezit la lucruri mai seri-
oase, decât o ploaie prezumtivă…oarecum, o face pe
firoscosul…): No! Asta-i, acu', de mirare şi de mare-
ntrebare, no…! (Apoi, fără nicio trecere, tresărind,
strigă, parcă şi speriat, şi minunat…): Ia, măi Vasile,
ia…, iacătă, mă! (se holbează, mirat la culme).
SCENA II
(Pe scara de văpaie, din departe, pare că se pogoară o
nată, de-a mirare…parcă ar fi un Uriaş, care se pogoa-
ră din ceruri, pe ţuguiul de munte, înalt ca în po-
veşti…)
VASILE (impacientat): Ce-i, mă? Ce vezi tu, mă?
ION (enervat oleacă): Da' tu ce faci, măi, tu nu te uiţi?
Tu nu vezi că o beznă, cu mare lumină într-însa, se
pogoară pe scara aceea, de văpaie, din culmea Munte-
lui…Muntelui ce nu-l văzurăm noi, ieri?
ION (privind, cu luare-aminte, deodată, se holbează
de uimire mare): Da, măi…ai direptate…parcă-i un
urieş, de cei din poveştile baciului nostru, de la stâ-
nă…Mare minune, breee…(rămâne încremenit, pri-
vind, cu ochi mari, Pogorământul Uriaşului Luminii şi
Întunericului…)
SCENA III
(Din stânga scenei, apare, târâindu-şi picioarele, o
biată Babă zdrenţăroasă, gâfâind de drumul înalt şi
întortocheat al Muntelui, unde stau cei doi ciobani.
Baba se apropie de cei doi).
BABA (cu glas tremurat şi cântat…, dar glasu-i e
mult mai tânăr şi mai cristalin, decât fiinţa-i deşirată
şi mizeră…apropiată de ultima-i descompunere): Feţi-

Frumoşilor, dragii babei, face-ţi-vă milă şi pomană, c-
o biată neputincioasă…daţi-i un ban bun babei…(stă
cu mâna dreaptă,-ntinsă şi tremurătoare, precum
frunza plopului).
VASILE (către Ion): Auzi ce zice baba…(întors spre
Babă): De unde bani, bre, în munţii ăştia sâlhui? Hă?
Nu eşti zdravănă la cap, babo?
(Baba dă din cap, a neîncredere, şi numai tremură, din
toate mădularele-i…a mare slăbănogeală).
ION (împăciuitor): Lasă, babo, aşteaptă până mâ-
ne…uite că disară facem, cu baciul, caşii…şi mâne îţi
dăm şi ţie…un caş întreg, fa…nu, aşa…resturi…ori
jintiţă…(baba numai stă şi tremură, apoi o porneşte,
către dreapta scenei…).
SCENA IV
(Baba se pierde printre brazi…iar apare şi iar pie-
re…Deodată, cei doi ciobani scoaseră un strigăt uşor,
fără să vrea: straiele, zdrenţuite, de pe bătrână, când
ajunse ea depărtişor, se aprinseră, dintr-odată, în
flăcări, vesele şi ghiduşe, fără nicio fumegare…parcă
bucuroasă că “feţii-frumoşi” n-o împovăraseră cu
vreun ban…Ion apucă a striga).
ION (smulgându-se de sub brad, de jos – disperat,
speriat, neînţelegător…): Sări, mă, Vasile, că arde
baba…sări, s-o stingem…mă…
(…Dar, chiar în timp ce Ion striga, ca la foc, deh…din
văpăile flăcărilor, în care izbucniseră straiele Babei, se
aleseră două aripi uriaşe, de Foc…cu care Baba, care
nu se mai desluşea, acum, ca trup, ci doar ca o sferă
zburătoare şi străfulgerătoare, de lumini şi bezne
mistice, se înălţa, repede, prin luminile şi beznele
zării, pe muntele cel incredibil de înalt, din zare…).
ION (cu vocea răguşită de uinire mare, la văzul unei
minuni împlinite sub ochii săi nevrednici…): Văzuşi,
măi…? (…şi se înecă de emoţie, tăcând brusc!).
VASILE (la fel de emoţionat, cu glasul la fel de pie-
rit): Văzui, măi…văzui…Doamne, Dumnezăul meu,
apăi, ce-o fi fiind şi asta…ce-o fi însemnând tă-
tă…(deodată, vocea i se întări şi sui în mare strigăt,
de înaltă uimire): Ia, măi, Ioane…ia, baba a şi ajuns,
aşa, înfocată cum e, la scara de Foc! Lucru de minu-
năţie nemaivăzută…
(Focul învăpăiat, care se arătase ciobanilor sub chipul
babei, dispăru…ca prin farmec, unindu-se cu Focul cel
mare, din piscul Muntelui Incredibil de Înalt…şi Ne-
văzut într-un ieri al lumii şi-al oamenilor…Pe Cer,
înaltă şi blândă, răsare, în acest timp al minunii - Lu-
na).
ION (uitându-se, încremenit, pe cer): Iaca, măi, Vasi-
le…a ieşit Luna pe Cer…parcă baba 'ceea s-ar fi
făcut Lună…haida, hai, de-acum, să despărţim şi să
mânăm turmele, la stână şi la dalba mulsoare…
(Cei doi se ridică, cu freutatea minunării în şale…şi
pornesc spre turmele cele amestecate…Din când în
când, şi tot mai des, scutură, amândoi, din cap, a ne-
înţelegere…de parcă simt că nu mai pot să se mai în-
227
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
creadă în simţurile lor, pentru aşa arătări de mare mi-
rare…).
TABLOUL II
SCENA V
(O peşteră întunecat-tulbure, precum înăuntrul unui
mormânt sau al unui pântece de mamă. Patru călu-
gări zalmoxieni, tăcuţi ca moartea, de parc-ar sta sub
jurământul tăcerii, stau în jurul unui foc…şi, din când
în când, câte unul şi grăieşte…
Toţi patru sunt îmbrăcaţi în nişte straie, lungi şi largi,
amintind de rasele călugăreşti creştine – dar, acestea
purtate de călugării zalmoxieni, sunt albe, precum
nişte giulgii funebre. Pe măsură ce ei desfăşoară cu-
vintele – peştera se luminează, tainic – într-o evanes-
cenţă sacră…la fel şi straiele albe-giulgii, încât stră-
fulgeră şi fac uitat până şi în întunericul uterin al
peşterii…).
CĂLUGĂRUL I (murmură o întrebare, cât către
ceilalţi trei, cât pentru sine…): Cum am ajuns noi,
aici, la Mag? Mai ştie, oare, cineva? Îşi mai amin-
teşte…?
CĂLUGĂRUL II (tot cu un murmur surd): Nu noi
am ajuns la Mag…ci Magul ne-a adus la sine…
CĂLUGĂRUL I (tot cu capul plecat, neprivind pe
nimeni dintre fraţii săi călugări): Cum? Cum şi pentru
ce ne-a adus? Mai ştie, oare…?
CĂLUGĂRUL II (nu aşteaptă sfârşitul întrebării
Călugărului I): Pe mine m-a adus prin Crima
mea…eu sunt TÀNTALOS…eu L-am RĂSTIG-
NIT…!
CĂLUGĂRUL III (angajat, parcă, pe post de ecou şi
de traducător): …”Dinţosul”…zis şi BEITHY-
KELAS…
CĂLUGĂRUL I (ca într-o litanie epopeică): …Frate
Geamăn cu Pytha-Goras…
CĂLUGĂRUL III (…la fel de conştiincios, ca ecou
şi translator - dar tot smerit şi capul în jos): “Fiara
Cea Mare”…de la răsărit de Akes-
Samenos…Grădinile Sfinte…
CĂLUGĂRUL II (monoton, dar, se simte că, pe di-
năuntru, îşi arde, cu o durere cumplită, amintirile…):
Eu sunt Primul care L-am auzit pe Magul-Zalmoxe,
când vorbea cu sine, spre mântuirea noastră…El, Ma-
gul-Zalmoxe…
CĂLUGĂRUL III (la fel): …Adică, Apollon-
Lumina din Veci…Stăpânul Tărâmului de VECI!
CĂLUGĂRUL II (nu aude nimic din ce murmură
“ecoul traducător”, Călugărul III, ci rosteşte mai
departe): “Helis, Helis, Almus Aba Tani”…
CĂLUGĂRUL III (la fel): “Doamne, Doamne, mă-
rire Ţie!”…
CĂLUGĂRUL II (ridică vocea, cu disperarea din
urmă): Şi nu mi-a fost milă, şi nu m-am îndurat să
lepăd de la mine SĂGEATA CEA OTRĂVITĂ…şi
L-AM RĂSTIGNIT, CU EA, PE STEJARUL SA-
CRU! EU, EU L-AM RĂSTIGNIT!!! Doamne…
(geme surd…cumplit de îndurerat). ORB am fost, şi tu
AI ÎNVIAT…şi M-ai Înviat, şi pe mine, întru VE-

DERE…şi m-ai adus, aici, la Tine…nesfârşit şi ne-
domolit e OCEANUL ÎNDURĂRII TALE!!! “KIA
NOS DIADIS”…
(Se prăbuşeşte-n genunchi, în hohote de plâns…).
CĂLUGĂRUL III (în mod automat, fără să priveas-
că la cel prăbuşit…): ““ŞTIU ŞI RECUNOSC NOUL
TESTAMENT”!!!”…
CĂLUGĂRUL II (cu voce surdă, înăbuşită de faptul
că îşi bate capul de pulberea de piatră de jos, din
peştera, acum, din plin luminată, precum un nou pa-
lat al zei-
lor):…Iertare…iertare…îndurare…orb…orb…orb…!
…ohhhh…ooo…ooo…! (prăbuşit, fără suflare…apoi,
ca după o grea boală, se ridică, încet…întâi ca o ne-
vertebrată…apoi, treptat, se vertebralizează…apoi, se
smulge din ţărână, şi strigă, ÎNVIAT): IERTAT!
SUNT IERTAT! LIBER! SUNT LIBER DE MI-
NELE MEU OTRĂVIT, DE MINELE MEU UCI-
GAŞ! SUNT LIBER DE NEVEDERE…SUNT ÎN-
VIAT ÎNTRU EL!
CĂLUGĂRUL I (…vorbeşte ca în somn…): El ne-a
iertat, încă înainte ca noi să-L răstignim…dar aici, în
peşteră, ne-a dăruit conştiinţa-giulgiu, a pământeni-
lor…pe care, acum, treptat, ne-o înlătură, luminând şi
absorbind pulberea fiinţei noastre, spre tăriile Ceru-
lui…ce absorbire dureroasă şi dulce…dulce…văd…o,
Doamne, Te văd…îmi văd făptura mea de sărbătoa-
re…! (…se prăbuşeşte, apoi, deodată, se smulge ţărâ-
nii şi ÎNVIE… se smulge de jos, saltă şi strigă): LI-
BER! SUNT LIBER DE MINELE MEU OTRĂ-
VIT! SUNT LIBER DE CRĂCILE ÎNCREMENI-
TE ALE PIERZANIEI! SUNT LIBER SĂ UMBLU
PRIN GRĂDINILE LUI SFINTE…SUNT ÎNSĂŞI
CRUCEA SUIŞULUI MÂNTUITOR, SUIŞULUI
REDESCOPERIRII DE SINE… SUNT CRUCEA
CĂTRE CERURI ÎNĂLŢATĂ, SCARĂ SPRE
LUMINA DIN VECI…LEGĂTURĂ VEŞNICĂ,
ÎMPĂCARE VEŞNICĂ, ÎNTRE PĂMÂNT ŞI
CER, ÎNTRE OM ŞI ZALMOXIS-
HRISTOS…SUNT ÎNVIAT ÎNTRU EL!
CĂLUGĂRUL I (…neluându-i în seamă nici pe Că-
lugărul I, nici pe Călugărul II…parcă recită un poem
vechi, pipăindu-şi amintirile): Eu am fost PARALI-
TICA CRUCE, cu rostul culcat, a STEJARU-
LUI…şi, prin SFÂNTUL SĂU SÂNGE …şi prin
RĂNILE SALE SFINTE, ale Căderii în Mormântul
Învierii…LEDERA-TE…, CHAR-NABUTAS…
CĂLUGĂRUL III (îşi continuă “canonul”) ”Dom-
nul Nevăzut”…
CĂLUGĂRUL I (se ridică de jos şi-şi ridică ochii
spre tavanul peşterii, ca-ntr-o viziune extatică):…Mi-a
dezlegat mădularele…şi m-a înălţat, CRUCE şi
PUNTE… între Cer şi Pământ…între OM şi ZEUL
ASCUNS…şi n-am mai fost PARALITIC DE
ROST, ci m-a adus aici, înălţându-mă spre ROST şi
PURUREA VEGHERE……CRUCE DE ROST, de
228
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
VEGHERE şi de APĂRARE DE SINE, ÎNTRU
MÂNTUIRE…şi-am văzut, în drumul de la Înţepeni-
re la Înviere, Grădinile Cele Sfinte…
CĂLUGĂRUL III (…la fel de monoton, ca “ecou
traducător”…dar, pe măsură ce-şi va spune propria
poveste, vocea lui se va înviora şi învârtoşa): “AKES-
SAMENOS”…aşa se înţelege…da…Dar eu am auzit,
demult am auzit…şi ştiam…de mult ştiam…, că
TÀNTALOS, zis “Dinţosul”, zis şi BEITHY-
KELAS…a fost biruit…şi, cu el, biruitul, MOAR-
TEA a fost înfrântă şi pusă în cui de os…în cui de
foc…în cui de fag…pentru că aşa este MAREA LE-
GE A COSMOSULUI…dacă asculţi, cu ochii în-
chişi, stelele proroace, nu poţi să n-auzi BUNA VES-
TIRE:
“SATOR AREPO TENET OPERA ROTAS”…adică:
“Prea Curata, MUMA MUMELOR DIN VECI,
MUMA MARIA, la scos din pământ, l-a smuls din
pământ, şi L-a Înviat pe Cel Pribeag”…zis şi CHAR-
NABUTAS-APOLLO, “Domnul Luminii Mistice,
Nevăzute de ochii cei ORBI”!...şi tot universul cânta
şi descânta BIRUINŢA asupra VRĂJMAŞULUI
NEBUN…VRĂJMAŞULUI SCOS DIN MINŢI DE
MĂTRĂGUNA INVIDIEI…dragă frate (…şi pri-
veşte, cu înţelegere, spre Călugărul II…):
“…Şi muma purta,
În traistă ducea,
Apă-nvietoare,
Flori lecuitoare
Şi mi-L oblojea
Şi mi-L descânta,
DE MI-L ÎNVIA…”
…Şi, de aceea, mie mi s-a spus NEBUNUL…când eu
încercam, cu tot sângele sufletului meu, să fiu VIZI-
ONARUL…
…”IMNIO IONPAY LASYN VIATTAY LOY SYROY
YPO AIASKO” …- adică: ”Făt Frumosul din CĂ-
DERE şi din MOARTE a ÎNVIAT…Sora lui, DU-
REREA RĂNILOR, i-a lecuit-o”…precum şi: “OR-
PHEOS VAKKANKOS”…adică: “CEL JELIT A
ÎNVIAT”…! Adică, “MAGUL VREDNIC, VITEA-
ZUL ŞI UNICUL ZEU: ZALMOXIS”!
(…şi el se prăbuşeşte în moartea jeluirii şi disperă-
rii…apoi, se smulge, înspre ÎNVIERE): IERTAT!
SUNT IERTAT! LIBER! SUNT LIBER DE MI-
NELE MEU OTRĂVIT, DE MINELE MEU FĂ-
RĂ DE ŞTIINŢĂ ADEVĂRATĂ ŞI VIE! SUNT
LIBER DE PĂMÂNTUL DEŞERTAT DE CU-
VÂNT! SUNT ÎNGER AL PARASHABDEI, AL
ZBORULUI CUVÂNTULUI CELUI ÎNTEME-
IETOR DE LUMI…SUNT ÎNVIAT ÎNTRU EL!!
CĂLUGĂRUL IV (care stătuse, până atunci, în ge-
nunchi, ghemuit, şi se rugase…sau ascultase smerit ce
spuneau şi cum se mărturiseau, unul altuia, ceilalţi
trei Călugări…): Eu am fost, mereu, de când mă ştiu

pe pământ…TÂRÂTORUL…Cel fără de Su-
flet…FĂRĂ DE SUFLARE, CI NUMAI ŞUIE-
RÂND VÂNTUL ALTORA, PRIN LIMBA-MI
DESPICATĂ…, mă târam, mă târam, mă tâ-
ram…fără să ştiu, fără să vreau…fără să văd…dar,
acolo, la IZVOR, am zărit-o, pentru o clipă, pe AL-
MYRIS…
CĂLUGĂRUL III (revenit în genunchi, pe post de
“ecou-traducător”…): “Cea Curată”…CALLI-
RHOE”…”Cea Frumoasă”…ARTEMIS-CEA-
ROŞIE, adică, pre limba noastră de azi, asurzită şi
orbită, din nou…: CHIPUL VĂZUT AL MUMEI
MUMELOR…MARIA…
(Călugărul I şi Călugărul III îi urmează exemplul, ca
lucrare mistică, dumnezeiască…).
CĂLUGĂRUL IV (la fel de surd şi-ndurerat la ecou,
cum fusese şi Călugărul II): Eu mă târam pe pământ,
şi-mi ziceam că sunt…CHER-SONES…CHAR-
ISTOS…dar nu eram, încă, decât un biet făcător de
Tulbure, Tulburată de Orgolii Lumi-
nă…”LUCIFER” mi se zicea…
CĂLUGĂRUL III (tot monoton, smerit…): “Fiul
Cerului”…El va fi, în ultima rostogolire şi arătare,
de FOC, a Duhului Lumii…El se va
numi…HRISTOS!... - …dar, sub vorbele graiului
său, sub lumina chipului său, va arde tot… CHAR-
NABUTAS…”Domnul Nevăzut”…MAGUL-
ZALMOXE, Cel cu DOUĂ CHIPURI: APOLLON-
Cel ALB…SOARELE NOSTRU! - …şi ARTE-
MIS-Cea ROŞIE…LUNA NOASTRĂ! … - …şi,
din vecie pentru vecie, MUMA COSMICĂ, MUMA
FLORILOR CERULUI…MUMA MARIA…:
“DOMNA PLACI DA VALME XIVOTUM”…
CĂLUGĂRUL III (acelaşi joc, mereu): “Doamnelor
le place să se ascundă în flori”…
CĂLUGĂRUL II (frenezie extatică): FLOAREA
LUMII, TU, FLOAREA FLORILOR ŞI-A STE-
LELOR…ŞI A MĂRILOR MUMĂ ŞI REGI-
NĂ!...MÂNTUIE-NE DE CRIMELE FĂPTURII
SĂLBATICE DIN NOI…!!! (…se prăbuşeşte şi,
apoi, ÎNVIE, schimbat, suprem mistic, la faţă…”Făt-
Frumos”).
CĂLUGĂRUL IV (continuă, tot surd la ce se gră-
ieşte ori aude în exteriorul său…): Voi aţi avut
ICHOYS…
CĂLUGĂRUL III (la fel): …”Prevestirea”…adică…
CĂLUGĂRUL IV (surd şi preocupat, tot mai mult,
de propria-i viziune): …dar eu n-am avut-
o…TÂRÂTORUL de mine, FĂRĂ SUFLET ORI
SUFLARE…dar MAGUL-ZALMOXIS m-a înălţat,
cu adevărat, pe CRUCEA ÎMBRĂŢIŞĂRII LUI…şi,
pentru prima oară în viaţă şi-n lume, EU AM
229
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
RESPIRAT SUFLAREA MEA DE VIS SA-
CRU…şi, de atunci, ca şi TÀNTALOS, fratele meu
întru Cer (se adresează Călugărului II), spun, cu sme-
renia Celui Înviat şi învăţat întru TREZIREA
DUHULUI-ÎNVIERE: “KIA NOS DIADIS”…
CĂLUGĂRUL III (ca un automatism, de-acum…):
“ŞTIU ŞI RECUNOSC NOUL TESTAMENT”!!!1
CĂLUGĂRUL IV (îi urmează, cu oarece întârziere,
pe ceilaţi trei, în INVOCAŢIE, în ÎNVIERE şi în
SCHIMBAREA LA FAŢĂ): FLOAREA LUMII,
TU, FLOAREA FLORILOR ŞI-A STELE-
LOR…ŞI A MĂRILOR MUMĂ ŞI REGI-
NĂ!...MÂNTUIE-NE DE CRIMELE FĂPTURII
SĂLBATICE DIN NOI…!!! (…se prăbuşeşte, ca
secerat, ca mort… şi, apoi, ÎNVIE, schimbat, suprem
mistic, la faţă…”Făt-Frumos”): IERTAT! SUNT
IERTAT! LIBER! SUNT LIBER DE MINELE
MEU OTRĂVIT DE ORGOLII DEŞARTE, SUNT
LIBER DE MINELE MEU FĂRĂ DE ŞTIINŢĂ
ADEVĂRATĂ ŞI VIE, ŞI DE TOT ÎNVIETOA-
RE! SUNT LIBER DE PĂMÂNT! SUNT ÎNGER
AL ZBORULUI, SPRE VECIA LUMINII ATOT-
CUPRINZĂTOARE, ATOTLECUITOA-
RE…ATOTÎNFLORITOARE… SUNT ÎNVIAT
ÎNTRU EL!!!
SCENA VI
(Toţi patru călugării se închină, prăbuşiţi la pă-
mânt…şi, printre ei, se prelinge, îi învăluie şi se insta-
urează, definitiv, ca o Lege Divină, precum Mântui-
rea Însăşi… - O CEAŢĂ ALBASTRĂ ŞI LUMI-
NATĂ…).
CĂLUGĂRII (toţi patru): A venit! A venit printre
noi, a venit pentru noi, ca şi noi să ne înălţăm, şi noi să
ne preschimbăm, întru EL! “KIA NOS DIADIS”…Iar
EA ne călăuzeşte spre EL-VEŞNICIA LUMINII
CUNOAŞTERII SFINTE, BINEFĂCĂTOARE…
şi ne veghează, EA, MUMA NOASTRĂ CEA DE
TOATE ZILELE!... şi ne înmulţeşte şi Harul, şi
Duhul…EA…MUMA MARIA…MUMA TUTU-
ROR LUMILOR…POSIBILE, IMAGINABILE ŞI
NEIMAGINABILE!!!
(Călugărul III, pentru prima oară, nu mai este
doar ecou, deci nu mai traduce…extaza l-a cuprins
şi amuţit, ca şi pe fraţii lui întru Duh Izbăvit…).
1
-Toate traducerile textelor dacice sunt preluate din lucrarea
dacologului Adrian Bucurescu – „Dacia secretă”, Editura
Arhetip R. S., Bucureşti, 1997.

ACTUL AL II-LEA
TABLOUL III
SCENA I
(Pe Muntele Ascuns de Cer şi de Oceanul Lumilor,
pe KOG-A-ION, un templu: înăuntrul templului arde,
pururi, Focul Sacru, dar şi înafară arde, pentru vecie,
FOCUL SACRU – cel pe care-l zăriseră Ciobanii…ca
SCARĂ, dinspre şi înspre Cer…
Un Bătrân, uitat de Vreme, cu doi CORBI, de-a
dreapta şi de-a stânga sa (unul NEGRU, altul,
ALB…), stă îngenuncheat, în faţa FOCULUI-
SCARĂ, dinafară, care arde pe un imens altar de pia-
tră. Dinspre Cer, prin stânga, întră o FĂPTURĂ OR-
BITOARE, care, în lumină, este GEAMĂNUL BĂ-
TRÂNULUI…întru înfăţişare şi Har…dar FĂPTU-
RA ORBITOARE nu se apropie prea mult de Bătrân:
parcă se priveşte în făptura şi vorbele Bătrânului, ca-
ntr-o OGLINDĂ CELESTĂ).
FĂPTURA ORBITOARE (…îl priveşte pe Bătrân,
dar privirea ori trece prin Bătrân, ori se întoarce în
Sinea Lui: rosteşte cuvintele şi frazele, de parcă şi-ar
vorbi sieşi, de parcă ar avea un monolog interior,
teribil de frământat, uneori…alteori, uluitor, extatic
senin…cu sine însuşi…): Curând, nu mă voi mai numi
ZALMOXIS… CHAR-NABUTAS…”Domnul Ne-
văzut”…MAGUL-ZALMOXE, Cel cu DOUĂ
CHIPURI: APOLLON-Cel ALB…SOARELE
NOSTRU! - …şi ARTEMIS-Cea ROŞIE…LUNA
NOASTRĂ!...nu…pentru că vremurile se mută, grăbi-
te, în nou vad…
BĂTRÂNUL MAG AL KOG-A-ION-ului şi PAZ-
NIC AL TEMPLULUI (curios şi dezorientat): Nu?
Şi cum îţi vom spune? Cum te vom chema, cum te
vom invoca…şi cum ne vom ruga Ţie?
FĂPTURA ORBITOARE (de parcă nu l-a auzit pe
Bătrân, dar şi-ar fi auzit propriile gânduri, gânduri
coincizând cu întrebările Bătrânului): Voi fi Zeul
Sfârşitului de Rostogolire a Aştrilor…şi mă voi numi
HRISTOS…CHER-SONES…CHAR-ISTOS…aşa
mi se va spune…acestui Sfânt NUME se vor închina
popoarele toate, înainte de Sfârşitul Rostogolirii
ACESTOR Aştri…aşa mă vor chema, mă vor invoca,
în deşertul exasperării Duhurilor lor, popoarele lu-
mii…disperarea lor şi ultima lor nădejde îmi vor purta
numele acesta…de HRISTOS…cum, la începutul
lumii, îmi purtau numele de CHER-
SONES…CHAR-ISTOS……Da, de-acum sunt, şi-n
lucrare-nţeleaptă şi măreaţă, unică şi desăvârşită
lucrare, mă cheamă şi-n mine ÎNVIE întregul uni-
vers, numindu-mă cu numele cel ascuns… -
…numai până acuma, ascuns: mă cheamă şi recu-
noaşte, spre MOARTE-UŞĂ, MOARTE PĂREL-
NICĂ – ŞI, APOI, SPRE ADEVĂRATĂ VIAŢĂ,
ÎNSPRE ADEVĂRATĂ ŞI DE NIMIC ŞI NIMENI
NESTINSĂ ÎNVIERE, drept HRISTOS…“FIUL
CERULUI”…
(Tace o clipă. Apoi)
230
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
FĂPTURA ORBITOARE (murmur): Totdeauna
făpturile din mine, oamenii, fiarele, copacii şi ierburi-
le, chiar şi CRISTALUL! – au simţit, clar, că eul lor
nu-i în făptura lor vizibilă…nu-i în ei-cei-de-aici…ei,
cei care, aici, dispar, unii după alţii: EI AU FOST, EI
SUNT, MEREU, ETERN, NEÎNCETAT…NUMAI
ACOLO, SUS, ÎN CERURI…CA ARHEI
ETERNI!!! ÎN LUMINA CEA DE VECI!!!
BĂTRÂNUL (murmur): Numai orbirea lor, numai
încăpăţânarea lor absurdă, i-au răsfirat şi le-au dat chip
diferit… : TOŢI, TOATE - şi eu însumi! - SUN-
TEM EL!!!
FĂPTURA ORBITOARE (ridicând vocea): EU
SUNT DOI…DOI SUNT UNUL! Eu şi
Ea…ALBUL-APOLLON-SOARELE…şi CEA
ROŞIE-ARTEMIS-LUNA…! Dar şi Soarele, şi
Luna, într-un singur UTER COSMIC stau…se coc,
precum roadele Gândului, ori roadele Visu-
lui…pribegesc demiurgic, semănând lumi, pe unde
trec… “DALBII DE PRIBEGI”…Frate şi So-
ră…Soră şi Frate…: UTERUL-MARIA…MUMA
MARIA, ATOT UNIFICATOAREA…
BĂTRÂNUL (se îndreaptă, plutind, către Făptura
Orbitoare): Primeşte-mă, Doamne al UNULUI, în
Templul Luminii Tale Atotunificatoare…! (Bătrâ-
nul intră în Lumina Orbitoare…Lumină care nu se
mai fereşte de el…Lumină care-l îmbrăţişează, pre-
cum o CRUCE).
SCENA II
FĂPTURA ORBITOARE (care L-a înglobat, ato-
tunificator, pe Bătrânul-Zalmoxe – strigă): Iată, din
nou m-am răstignit! …şi-mi zic, eu, mie: “Helis, He-
lis, Almus Aba Tani”… - … “Doamne, Doamne,
mărire Ţie!”…De fiecare dată când ÎMBRĂŢIŞEZ
CEVA DIN LUME, MĂ RĂSTIGNESC…de fieca-
re dată când mă răstignesc, pironesc, în Măreţia
Luminii Veşnice, pe cei iscaţi din mine…pe cei care
cred, ca orbii, că pot ieşi din Mine, că se pot depă-
reta de Mine!...Durerea RĂSTIGNIRII nu-i a
mea…DUREREA RĂSTIGNIRII este durerea
Orgoliului Absurd, al celui ce constată că nu există
“eu”…cum nici “tu”…şi nici “el”…CI UNUL SUN-
TEM TOŢI ŞI UNA SUNTEM TOATE! I-am îm-
brăţişat, astfel, pe toţi Demonii Orgiastici, pe toţi
Demonii Nebuni, ai Lumii…şi i-am mântuit de Ei
înşişi, prin DUREREA DIN EI ÎNŞIŞI!
(Tace. Apoi, parcă deplin recules şi curăţat de absolut
toate reziduurile alchimice).
FĂPTURA ORBITOARE (murmur solemn, ritua-
lic): …Cumplit doare DUREREA Demonilor Lu-
mii…! (se chirceşte Lumina din el, aproape să se
stingă Cerurile…apoi, se ridică FEŞTILA LUMII, şi
Cerurile Cresc, mai înalte şi încă mai senine; Făptura
Orbitoare este iarăşi dreaptă, viteaz şi drept-
făptuitoare…FĂT-FRUMOS…şi Făptura Orbitoare
şi ATOTUNIFICATOARE suie, cu geamăt de bucu-

rie a împlinirii DURERII…suie, din greu, TREAPTĂ
DE FOC CU TREAPTĂ DE FOC, SCARA PROP-
TITĂ DE FOCUL ÎNALT, de FOCUL SUPREM, AL
MUNTELE ASCUNS….KOG-A-ION-ul…suie, din
greu, SCARA, până la Porţile Cerului…).
(Se aude, de pe fiecare treaptă de FOC, suită-
oferită răstignirii demonilor): SFÂNT, SFÂNT
EŞTI, NEAM AL NEAMURILOR…NEAM AL
DACO-VALAHILOR! SFÂNTĂ FII ŞI SFÂNTĂ
RĂMÂI, ÎN VECI, DACO-VALAHIE – FEŞTILĂ
VEŞNIC APRINSĂ ŞI RĂDĂCINĂ DE DUH, A
TUTUROR NEAMURILOR APUSE…, CELE
GATA SĂ SE STINGĂ!!!
…TĂRÂM DACO-VALAH şi NEAM DACO-
VALAH – să-mi ţineţi, în Lume, locul, până mă
întorc, pentru a doua şi ultima oară! - spre a îm-
brăţişa, în RĂSTIGNIREA DURERII MELE, în
RĂSTIGNIREA MÂNTUIRII VOASTRE, tot ce a
mai rămas, aici, JOS, ca lume…tot ce a mai rămas,
aici, JOS - ORB, şi Demon cu MINCIUNA-DE-
GÂT!!!
(Se trage
CORTINA,
peste acest suiş glorios şi dureros…pe SCARA LU-
MILOR…Zalmoxis-HRISTOS se identifică, desă-
vârşit, cu Muntele Ascuns, al KOG-A-ION-ului…şi
dispare, deplin, din “vederea” orbilor de jos…!).
* de…”Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moar-
ACTUL AL III-LEA
TABLOUL IV
SCENA I
(A doua zi, dimineaţă, tot pe costişa de Munte…şi tot
cei doi Ciobani, ION şi VASILE, cu oile lor, mulse de
Lumina Laptelui…Lumina care i-a îndestulat şi i-a
împuternicit pe Cei Doi Pribegi Demiurgici, în-
făptuind lumile, în Cosmos…”DALBII DE PRI-
BEGI”…).
VASILE (se uită în zare, cu mare uimire…): Ioane,
nu văd eu bine, ori Muntele Cel de Ieri nu mai e…?
ION (privind, şi el, grav): Da, aşa-i…nu mai e…da',
dacă te uiţi tu bine…(îşi mijeşte ochii)…dacă te uiţi tu
bine-bine…
VASILE (nerăbdător): Ei?!
ION (zeflemitor): Măi, tu eşti orb? Tu nu vezi că Sca-
ra De FOC a rămas?…şi, pe ea se suie, îm-
brăţişaţi…mă rog…, uită-te şi tu: Soarele din Cerul
Lui Dumnezeu nu mai e…Soare…ori…numai Soa-
re!!!
(Într-adevăr, în Ceruri, pe zarea unde a fost, ieri, Mun-
tele Ascuns, KOG-A-ION-ul, acum este Făptura
ANDROGINULUI CELEST: Soarele îmbrăţişat cu
Luna!).
VASILE (nedumerit): Ce-i, mă? Ce-ţi căşună? Ai
bolunzit, ori ce?
ION (încremenit de uimire şi cuprins de furia cea
neputincioasă, a “vizionarului neînţeles”…dar şi de
nelinişti mistice): Ba, tu ai orbit şi ai bolunzit di tăt,
măi, Vasile, măi! Dă-o sfinţilor de treabă, măi, Vasile!
231
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Tu nu vezi că Soarele se-mbrăţişează cu Soră-Sa…cu
Luna…? Chiar nu…
VASILE (lămurit, acum, oarecum…devine la fel de
uimit ca ION): Da, mă…ai direptate …zău pi Dumni-
zău că ai…ai direptate, măi, Ioane…pe cer e…nu ştiu
ce e…dar …e…
ION (pe gânduri): Zicea din fluier baciul nostru, acu'
două seri, un cântec…aia e, pe cer: “Soarele şi Lu-
na/I-au ţinut cununa…” - …mai ţii tu minte?
VASILE (…ca prin vis): “Brazi şi păltinaşi/I-am
avut nuntaşi…/Preoţi, Munţii mari…”…(…i se stin-
ge vocea, în visare de tot adâncă…de tot ruptă de
lumea asta……).
SCENA II
(Deodată, Androginul Celest se stinge. Se aude o vo-
ce…dinspre DREAPTA scenei vine: …e Baba)
BABA (…nu i se vede boiul, dar se aude, tânguitoare,
vocea-i de miraculoasă fecioară): “…Paseri, lău-
tari/Păsărele mii…/Şi stele făclii…”…Oameni buni,
să vă dau, de pomană, o lume…o nouă lume? Una
nou-nouţă…o lume proaspăt luminată…cum e caşul
ce l-aţi făcut aseară, cu Baciul Lumilor, dimpreu-
nă…de-aţi zis că-mi aduceţi şi mie, unul ma-a-a-
are…Mare, cât uitarea voastră…ori, cât minciuna
voastră…dar, lasă, că vă trezeşte Baba…vă lecuieşte
Sora voastră, Baba…care ştie şi să cânte, şi să vă des-
cânte de trezire, de luminare… de ÎNVIERE… şi
te”…
(GLASUL BABEI cântă…descântă…şi parcă OR-
PHEU s-a trezit, deodată cu BABA…şi-a trezit stru-
nele de aur ale Lirei Sale Vrăjite…cu viersul căreia
mută munţii din loc şi îmblânzeşte fiarele, din păduri
şi din oamenii, ridicaţi spre Sacra Trezire-Înviere…).
“…Şi MUMA purta,
În traistă ducea,
Apă-nvietoare,
Flori lecuitoare
Şi mi-L oblojea
Şi mi-L descânta,
DE MI-L ÎNVIA…”
Pe fondul Cântecului Mântuirii, se trage…pentru o
tare scurtă vreme se trage CERUL, înapoi… -
…ascunzându-ne, întâi, Sfintele Lucrări Lecuitoare
de Duh…pregătindu-ne şi dezvelindu-ne, apoi, pentru
vecie, Sfintele Lucrări Lecuitoare de Duh… -
…lăsându-ne, în locul său, pe timpul acestei trecătoare
eclipse a sacralului, ca substitut-surogat vremelnic al
trecerii spre LUMINA REVELAŢIEI SACRE
ETERNE,
CORTINA-CEA-UMILĂ-ŞI-ZDRENŢĂROASĂ…

Adrian BOTEZ
Justiţie
dramă... sau tragi-comedie, cum doriţi! – ...dar,
precis, în trei părţi!
LISTA PERSONAJELOR
Judecătorul
Tânărul
Vecinii Tânărului
Gardieni
Gură-cască
* (Acţiunea se petrece într-o ţară...al cărei nume l-am
uitat. O sală de judecată, cu martori, vecini ai acuzatu-
lui, gură-cască...gardieni somnolenţi...câţiva câini,
adormiţi de-a binelea...).
JUDECĂTORUL (sever, către acuzat, care stă, pici-
or peste picior, pe scaunul martorilor – şi fumează,
scoţând „colăcei” de fum...): Acuzat, se pare, după
rezultatele anchetei, că ţi-ai ucis tatăl...aşa este?
TÂNĂRUL (...fumând alene, în boxa acu-
zaţilor...înţolit după ultimul răcnet... ): Da' de unde!
Nici vorbă! Eu am avut grijă de tata, mereu, de hainele
lui...
JUDECĂTORUL (mirat): Păi, cadavrul tatălui dumi-
tale a fost identificat...
TÂNĂRUL (scobindu-se în dinţi, enervat): Cel care l-
a identificat e un mincinos! Aşa se face că, după ce a
minţit atât de oribil, a fugit...acum e în fundul unei
mine părăsite...pe undeva...
JUDECĂTORUL (obligat să urmeze procedura):
Păi, sunt vecini care dau mărturie că dumneata îţi bă-
teai tatăl...cum stăm cu asta? E adevărat?
TÂNĂRUL (a terminat să se scobească în
dinţi...acum îşi suge dinţii...): Onorată instanţă, în
fiecare zi, tata, care este un model de pedanterie, mă
pune să-i scutur hainele...şi, pentru că am nevoie de un
suport, pe care să întind hainele, spre a le curăţa ca
lumea, le pun pe tata...asta-i tot! Ce zic marto-
rii...bah...ca de obicei, exagerări!
JUDECĂTORUL (din nou, încruntat şi sever): Acu-
zat, şi, totuşi, tatăl dumitale este la mor-
gă...electrocutat...În definitiv, care erau relaţiile dumi-
tale, cu tatăl dumitale?
TÂNĂRUL (a terminat şi de supt dinţii...se scobeşte,
meditativ, în nas...): Excelente, cu totul deosebite!
Amândoi practicam, săptămânal, spiritismul...de
232
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
exemplu, acum o săptămână m-a rugat să-i produc o
revelaţie paradisiacă! Am luat föhn-ul şi, pentru că tata
se şi băgase în cada de baie, ca să recepţioneze, mai
bine şi mai comod, revelaţia – i-am azvârlit föhn-ul în
apa din cadă...să-şi procure singur revelaţia luminoa-
să...în intimitate şi...înmuiat...
JUDECĂTORUL (curios): Şi?
TÂNĂRUL (începe să-şi reteze, cu unghiera, tacti-
cos, unghiile): Păi...nimic! Tata e aşa de mozac şi ciu-
fut, că nici măcar nu mi-a mulţumit, pentru crearea
mediului şi condiţiilor de revelaţie...pe înţelesul orică-
rui om...numai a bâiguit ceva...s-a zvârcolit de câteva
ori, în apă...şi şi-a văzut de...revelaţie! Acum, e în
mediul astral, urmărindu-şi revelaţia...morga nu-i adă-
posteşte decât aparenţa de trup fizic...
JUDECĂTORUL (lămurit): Deci, să înţelegem, din
cele relatate de dumitale, nu l-ai ucis tatăl?
TÂNĂRUL (continuând operaţiunea „unghiile”): Păi
sigur că nu! Nici vorbă! Păcat că nu l-aţi invitat şi pe
el, aici...să-l chemaţi din astralitate! Aici e tare nos-
tim...iar domnia voastră sunteţi un tip absolut naşpa,
domnule Judecător...!
JUDECĂTORUL (se pregăteşte de concluzii): În
încheiere, am dori să ştim în ce relaţii aţi rămas, după
terminarea operaţiunii „revelaţia”!
TÂNĂRUL (se ridică, revoltat): Deloc bune! Tata s-a
ridicat din...revelaţie, şi m-a tăiat în bucăţele fi-
ne...felii-felii...asta-i, oare, treabă de om serios?
JUDECĂTORUL (uimit): Păi, te văd teafăr şi în-
treg...cum se face că...
TÂNĂRUL (serviabil): Păi, să vă spun şi asta, tot eu:
am un prieten medic chirurg, care m-a cusut, cu o răb-
dare îngerească...m-a cusut la loc, şi...iată-mă-s, răs-
punzând la întrebările onoratei instanţe! Dar nu am de
ce să-i mulţumesc, pentru asta, tatălui meu, cel auto-
astralizat, cu intensul şi substanţialul meu ajutor...!
JUDECĂTORUL (edificat pe deplin): Am înţe-
les...mulţumim pentru colaborare! Şi...acum, cu toţii,
la...o bere! O merităm, din plin, nu?
TOŢI DIN SALĂ (voioşi): Se face, don' Judecător!
Ura! Trăiască Dreptatea! A triumfat, din nou, Sfânta
Dreptate! Uraaa! Muzica, muzica!!!
(Se îngrămădesc, toţi, claie peste grămadă, către
uşi...dar constată că sunt încuiate. Judecătorul şi Tână-
rul aruncă, în sală, cockteil-uri Molotov, după care, cu
maximă discreţie, ies pe uşa din spate...o încuie cu
grijă...după care, în mod firesc şi logic, izbucneşte,

voios, incendiul, în toată sala! Toţi vecinii, martori şi
ne-martori, ard de vii şi urlă de entuziasm...!
...Rămâne ne-ars doar un panou ignifug, pe care scrie:
„LUPTĂM PENTRU PACE!”).
Peste veselia flăcărilor generalizate, se lasă, solemnă,
CORTINA
***
LISTA PERSONAJELOR
Judecătorul
Procurorul
Un Tânăr Militar Zgribulit
Gardieni
* EL...doar o nefericită pereche de chiloţi, aflaţi, şi ăia,
(Sală de judecată, la Tribunalul Militar. Militari, în
uniforme pompoase şi cu picioarele goale, scaunul
Judecătorului n-are spătar, da-i aurit!).
PROCURORUL (solemn, se adresează Judecătoru-
lui...care este într-o continuă stare de somnolenţă):
Onorată instanţă, acuzatul şi-a trădat Patria! Solicităm
pedeapsa maximă!
(Un tânăr militar stă, jos, pe o bancă foarte joasă...şi
cam
prea ghemuit, suspect de ghemuit...în boxa acuzaţilor,
destul de afectat, curăţându-şi unghiile, murdare, negre
de murdare ce sunt - ...unghii în „mare doliu”... - , de
parcă ar fi arat, nu ar fi ţinut armă în mână...Din când
în când, îşi aminteşte ceva...şi se zgribu-
leşte...strângându-şi haina militară, în jurul mijlocu-
lui...).
JUDECĂTORUL (tresare din somn): Cum? Cum a
trădat...Patria?
PROCURORUL (aceeaşi solemnitate): A dezvăluit
străinilor secretele noastre militare!
JUDECĂTORUL (cu ochii cârpiţi şi urduroşi, vocea
dogită, de beţiv înveterat): Care-s alea? Hă?
PROCURORUL (mereu solemn): Păi, la un restau-
rant, a dezvăluit unor persoane străine, dubioa-
se...precis spioni! – secretele flotei noastre!
JUDECĂTORUL (tot nu-i dumirit): Care, bre?
PROCURORUL (încruntat, şi încă mai solemn): Păi,
faptul că măreaţa noastră flotă are trei bărci de război,
echipate cu bostani şi alte cereale - şi, în plus, o...o
lotcă!
JUDECĂTORUL (în sfârşit, se trezeşte): Grav! Da,
foarte grav! Procurorule, ce propui să-i facem acuzatu-
lui?
233
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
(Tânărul militar n-a scultat nimic din „actul de acuza-
re”...continuă cu curăţatul unghiilor şi cu zgribulitul,
pe banca cea teribil de adâncă şi joasă...).
PROCURORUL (în ultimul hal de solemnitate): Îl
condamnăm să-şi mănânce, aici, de faţă cu noi, pro-
priii pantaloni!
JUDECĂTORUL (sever): Acuzat! Scoală-n picioare!
Ai auzit ce-a zis don Procuror, nu? Sus...hai, drepţi, în
picioare!
(Tânărul se ridică, alene...şi cam ruşinat, de pe banca
cea exagerat de joasă. N-ARE PANTALONI PE
în ultimul grad de murdărie...).
JUDECĂTORUL (şovăielnic): Băi, Procurorule... (se
apropie de urechea dreaptă a Procurorului, în şoaptă
timidă)...Băi, n-are...ăăă?! Ce facem?
PROCURORUL (eroic): Atunci, să-şi mănânce
chiloţii!
TÂNĂRUL (începe să urle, zbătându-se în mâinile
gardienilor): Îndurare! Orice...numai asta,
nu...îndurare...iertare...nu mai fac, mamăăăă...
(Gardienii îl ţin strâns, bumbăcindu-l, pe ascuns...şi-l
vor dezbrăca de...chiloţi, fireşte...dar numai după lăsa-
rea, zornică, a
CORTINEI
***
LISTA PERSONAJELOR
Judecătorul
Procurorul
Baba
Ghiţă Papanaş, om de afaceri şi politician, local...
Ţiganul
Gardieni
*
(Sală de judecată. Judecătorul studiază, în paralel,
două dosare).
JUDECĂTORUL (abia silabisind raportul Poliţiei):
„A ciordit...d...două na-
pol...napoli...ita...tane...napolitane, de p...pe tejghea-
ua vânzătorului din g...g...ga..ară...gară” (îşi ridică
ochii către acuzată...o băbuţă scheletică, abia îndrăz-
nind să şadă, pe muchia tăioasă a scaunului acuzatu-
lui...). Grav, bre, babo! (Procurorului): Domnule
Procuror...e grav...grav tare...cât îi dăm?
PROCURORUL (un cocoş berbant...): Vieţaşă, don'
Judecător...adică, pedeapsă cu muncă zilni...silnică, pe
viaţă!

JUDECĂTORUL (edificat şi absolut convins de
adevărul „procuroral”): Just! Gardieni, luaţi-o! PE
VIAŢĂ, BABO!
(Bătrâna se ghemuieşte, umilă...ar accepta absolut
orice, de la asemenea domni, mari şi tari...Dumnezei
pogorâţi pe pământ, pentru păcatele noastre...Gardienii
o saltă, bumbăcindu-i scheletul, de zor...).
JUDECĂTORUL (nedumerit): Domnule Procu-
ror...am aici dosarul nr...., despre cazul domnului
GHEORGHE PAPANAŞ...cu o delapidare, de la stat,
de 115 miliarde de lei noi...RONI...nu prea ştiu să
transform în euro...ce facem?
PROCURORUL (sigur pe el, după ce tocmai a stat
de vorbă cu un domn înţolit, ceva teribil...chiar de
lângă el...): Păi, tocmai ne-a invitat domnul PAPA-
NAŞ, la restaurantul mare...şi pe azi, şi pe mâi-
ne...toată săptămâna!
JUDECĂTORUL (se plesneşte cu palma peste frun-
te): Da, dom' le, păi de ce n-ai zis aşa, dintr-odată? (se
uită la ceas. Apoi, solemn şi aspru, ca un acuzator
public...ca o dublură de Procuror): Se suspendă
şedinţa, până mâine, la orele zece, antemeridiane...
(Toată lumea din sală se ridică, salutând, cu infinit
respect. Un ţigan din mulţimea de gură-cască):
ŢIGANUL (ofticat, până la rărunchi...): Da' pe ăştia,
adică pe noi...ăştia...alegătorii...nu ne...nu mai
ne...?...nea Papanaş, ce faci cu noi? Ne şi uitaşi, ăăă?
Că, slavă Domnului, de unde-i, să tot ceri, nu?...băi,
alifie de păpădie! Haida, nu fi nasol...bre...fii gagiu
galantom...(îi arată obrazul...dar domnul Papanaş nu
se uită într-acolo...).
ŢIGANUL (şucărit): Nu ne mai cunoşti, hă? Da' anu'
trecut, nea Ghiţă, făceai o chirfosală şi un hai pirande-
lor noastre, şi le mângâiai guşile, a drag mare...şi-i
umflai cu bomboane şi cu ciucalate, pe puradeii
noştri...fi-ţi-ar...crăpa-ţi-ar...(continuă să înjure, sotto
voce, şi să bombănească, umilit...sfârşind cu vestita
incantaţie: „Nais te chirasaimos, te delo del bah da
bule flandăra, andoi gheneral baros, dabule
bacşişul...bre nene, că vin hoţii de păgubaşi...”).
Judecătorul şi Procurorul, în mijloc cu domnul Ghiţă
Papanaş, discută...Judecătorul se uită urât la ţigan...şi,
apoi, îşi continuă „şedinţa de lucru”, cu „acuza-
tul”...Ghiţă Papanaş... - ...în timp ce, plictisită şi ea, de
atâta...Justiţie, se lasă, repede şi igienic,
Cortina – Sfârşitul... a toate nădejdile!!!
234
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Candid STOICA
Doamna Bulandra și Vasilica
(Fragment din piesa „Mircea Șeptilici sau două ore
din viața unui artist”)
Personaje:
Lucia Sturza Bulandra - directoarea teatrului
Vasilica - actriță
Bob Boleslav - regizor tehnic
(Un colț de scenă la Teatrul Municipal. La un difuzor
se aud tot felul de glasuri. Peste toate o voce strigă:
Pauză! A venit doamna Bulandra. Alta voce: Loc, loc,
faceţi loc, ştiţi că nu-i place aglomeraţia. Pleacă de
acolo, nesimţitule, cu ţigarea!)
D-na Bulandra: (într-un căruţ cu rotile împins de
Bob, regizor tehnic): Nu mă duce la birou… şi să vină
la mine Dabija… şi Vasilica…
Bob: Am trimis deja după ei. Dabija doarme într-o
cabină, e cam obosit… Vasilica,vine imediat. Am
găsit-o după trei zile de căutări…
D-na Bulandra:Mulţumesc, Bob! Fii amabil, spune-
mi ce era cu agitaţia de la intrare?
Bob:. Salariaţii au vrut să vă salute şi să vă ureze
sănătate Au fost îngrijoraţi de viaţa dumneavoastră.
Au pregătit un frumos buchet de flori.
D-na Bulandra: Flori nu, încă n-am murit. Vreau să
fiu bine înţeleasă. Nu dispreţuiesc aplauzele. Ar
însemna să fiu ipocrită. Te rog să le transmiţi că le
mulţumesc pentru gândurile lor bune, dar nu tolerez
asemenea manifestări de idolatrie şi mai ales lipsa de
la locul de muncă. Nu uita să le spui că-i iubesc.
(După o mică pauză) Ce mai e? (Gălăgie în culise.
Vocea Vasilicăi Tastaman)
Vasilica: Lasați-mă în pace, brutelor! Ce înseamnă
asta? Ia mâna de pe fundul meu, măgarule! Şi nu mă
ciupi! Au, mă doare! (e împinsă în scenă, cu ținuta în
neorânduială, ciufulită, jumătate dezbrăcată) Ce e
asta? Nu cumva sunt arestată? Nu mă lăsați nici să mă-
mbrac? Fir-ați ai dracului de jagardele, de janghinoși!
O s-o încurcați mârlanilor, o s-o luați în bot și o s-o

îmbulinați! O să fie vai de cojocul vostru! M-a căutat
doamna Bulandra și dacă ajung la ea, să fiu a dracului
dacă n-o să vă reclam! (strigă) Doamnă
Bulandraaaa…
D-na Bulandra: Aici sunt domnișoară Vasilica! Te
caut de trei zile!
Vasilica: (pocăită) Am fost la o mătușă.
D-na Bulandra: Te-au căutat acolo și nu te-au găsit.
Vasilica: Am două mătuși! Am fost la cealaltă!
D-na Bulandra: Te-au căutat și acolo!
Vasilica: De fapt am fost la un unchi, care stă departe,
tocmai în…
D-na Bulandra: Și acolo te-au căutat. Vreau să-mi
spui clar unde ai fost?
Vasilica: (reticentă) Nu pot să vă spun…
D-na Bulandra: Domnișoară Vasilica, începi să mă
enervezi. Vreau să știu neapărat unde ai fost. Te somez
să-mi spui: unde ai fost?
Vasilica: (ca o răsuflare sinceră) Am fost… să mă
f..!
D-na Bulandra: Oho, quelle horor! (Pauză) Scuze!
Am fost indiscretă! (aparte, către Bob): E tânără și are
necesități. (către Vasilica) Te rog să lași la secretariat
o listă cu toți amanți pe care îi ai, cu adresele
respective și orele când efectuzi operația pe care ai
pomenit-o, ca să te putem găsi la nevoie! Şi acum
gata, am terminat cu dumneata!
Vasilica: Doamnă, vă rog să aveți răbdare două
minuțele… Nemernica de mine vrea să vă roage ceva.
Nici nu știu cum să încep… vreau să vă spun ceva ce
am pe suflet și n-am cui să spun, că sunt un suflet
singur și n-are cine să mă povățuiască, cine să mă
învețe ce vrea viața asta de la mine, că nu mai știu să
mă descurc cu …, nu știu cum să zic, ca să mă
înțelegeți! Am o mare amărăciune pe suflet! Sunt o
fată proastă de la Brăilița! Ştiți, am fost un copil fără
părinți, cu puțină școală și dacă n-ați fi fost
dumneavoastră binefăcătoarea mea poate m-ași fi
omorât! Lumea e tare rea, doamnă! Numai
dumneavoastră cu mintea dumneavoastră și cu puterea
pe care v-a dat-o Dumnezeu, dumneavoastră mă puteți
ajuta!
D-na Bulandra: Nu cumva ai rămas însărcinată?
Vasilica: Nu, deloc. Nu știu de ce, dar nu rămân!
Problema ce vream să vă zic este că mai toți bărbați
din teatru cu care mă întâlnesc, cu care repet, și colegi
și mașiniști, și electricieni vor să… ştiţi d-voastră ce…
D-na Bulandra: Mă faci curioasă. Ce vor de la tine, o
biată făptură?
Vasilica: Să se culce cu mine, asta vor! Şi eu nu știu
ce să mă fac… Chiar cu toți nu pot! Nu, că nu mi-ar
plăcea, dar spuneți și dumneavoastră, chiar cu toți? E
just asta? Ce sunt eu, mașină de plăceri? Au născocit
și o poezie despre mine…
D-na Bulandra: O poezie? Bravo, asta-i ceva foarte
frumos…
Vasilica: Ba nu e. E o porcărie!
235
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
D-na Bulandra: Atunci nu vreau s-o aud și te
povățuiesc ca nici dumneata să n-o asculți.
Vasilica: (plângând). N-o ascult, dar ei nu se lasă!
Cum trec pe lângă unii bărbați din teatru încep să-mi
spună poezia… „Vasila Tastaman ciugulea...”
D-na Bulandra: (violent) Te rog, oprește-te, nu vreau
să aud vulgarități. Întodeuna m-am opus cu îndârjire
vulgarităților. Ele sunt o plagă de care orice tânăr actor
trebuie să se ferească… A fost o vreme când un
cunoscut om de teatru a vrut să mă oblige să spun o
replică care suna cam așa: „Puțin îmi pasă de gloaba
aia de armăsar, care se balegă pe blazonul familiei!
Quell horeur! Am refuzat. M-a amendat. Am suportat
cu stoicism amenda, dar n-am cedat.
Vasilica: N-ați spus replica deloc?
D-na Bulandra: Ba da! Dar am îndulcit-o : „Puțin îmi
pasă de armăsarul acela, care stă cu coada-n sus și
nechează pe blazonul familiei”. Nu s-a râs, dar am
păstrat bunacuviința care trebuie să stea la temelia
oricărui teatru. Du-te, draga mea copilă. Pentru prima
problemă îți dau un sfat: căsătorește-te! Pe vremuri
îndemnam tinerele actrițe să aibă un amant cu bani,
pentru a le cumpăra toaletele. Acum le îndemn, având
în vedere noile cerințe ale guvernului și ale partidului,
să se căsătorească. Mărită-te! Dar cu un bărbat solid.
Vasilica: Ca să mă bată?
D-na Bulandra: Nu, care să-i ciomăgească pe ăia care
vor atenta la onoarea dumitale. Pentru a doua
problemă, am să dau dispoziții ca oricare te va mai
apostrofa cu poezioara respectivă să fie amendat. Bob
să ai grijă ca anunțul să apară la gazeta de perete a
teatrului!
Vasilica: Mulțumesc, sunteți într-adevăr
binefăcătoarea mea. Dar cine să mă ia pe mine, o
sărăntoacă, fără părinți, fără casă, știți că dorm într-o
cabină…
D-na Bulandra: Nu te mai plânge. Ai două lucruri de
mare preț.
Vasilica: Care doamnă?
D-na Bulandra: Tinerețe și talent! Nu le irosi. Și
acum du-te!
Vasilica: Mulțumesc, să vă dea Dumnezeu
sănătate!… (Iese după ce face o reverență și sărută
mîna doamnei Bulandra. I se aude vocea către cei din
culise): Aha! Fir-ați ai dracului, de labagii, v-am
aranjat! Ați dat de belea... Dracu o să vă ia dacă vă
mai aud pe vreunul spunând porcăria aia…
D-na Bulandra: Bob, fă-mă să înțeleg, ce ciugulea?
Bob: Banana!
D-na Bulandra: Banana? Banana e un fruct sănătos!
Ca să vezi. Se plânge că e săracă, dar nu-i plac
bananele. Tare ciudat! Acum, în altă ordine de idei,
mi-a spus un vecin că nebunul de Ion Manu iar mi-a
mai făcut o epigramă. Sunt sigură că ai memorat-o.
Bob: Am auzit-o și eu, dar e prea răutăciosă, nu cred
că mi-o mai amintesc
D-na Bulandra: Te rog să fii amabil și spunemi-o,
oricât de rea ar fi.

Bob: Dar n-o să vă supărați?
D-na Bulandra: Promit, dă-i drumul..
Bob: Cu poporul faci pe tandra / Ții grozav să fii
Bulandra / Când poporul lua bătaie / îți plăcea să fii
Sturzoaie / Sturza ești sau Bulăndroaie / După timp și
după ploaie. V-am spus că e deșucheată rău.
D-na Bulandra: Ha, ha, ha… e bună de tot... M-a
înveselit. Du-mă la birou!
(Bob împinge căruțul cu d-na Bulandra ieșind din
scenă)
Zinica IONESCU
Noi... împreună!
Piesă de teatru în două acte, pentru liceeni.
Au contribuit: actrița Ana Maria Carablais (cu idei) și
regizorul Antoniu Vasile Berenyi (cu indicații scenice)
Personaje:
Gabi, Anca, Laura prietene, colege de liceu
Zane, Moxu, Dadi, Lela, Alex
Mihai, prietenul Gabrielei
Mama Gabrielei
Vecina Lili
Tatăl-voce
ACTUL I
Scena 1
La şcoală, într-un loc retras, cele trei fete fac re-
petiţie: Gabi, Anca, Laura, în picioare, cu faţa spre
public, recită versurile unui colaj pe care îl pregătesc
pentru Crăciun; rostesc în cor ultimele versuri; Gabi
recită prost şi fără chief, fetele sunt nemulţumite.
Anca, Gabi, Laura: “Domnul împărăţeşte, să se bucu-
re pământul! Închinaţi-vă Lui! Laudă Lui pe pământ şi
în cer!”
Anca: Gabi, hai să reluăm, nu iese bine şi mai sunt
doar cinci zile.
Gabi (nervoasă): Anca, nu pot să mai stau, e destul de
târziu şi aşa.
Laura: Durează un sfert de oră, hai să repetăm măcar
mişcările.
236
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Gabi: Bine, încep eu prima.
Anca: Aminteşte-ţi să faci pasul acela înainte.
Gabi (monoton, lipsit de nuanţe): “Veniţi să ne bucu-
răm de Domnul nostru şi să strigăm lui Dumnezeu...”
Laura: Opreşte-te! Iese aiurea, doar nu ne chemi la
bucătărie...
Gabi: Nu pot să mă concentrez, n-am dispoziţia aceea
sufletească.
Anca: Gabi, trebuie să transmiţi bucuria...
Laura: Gândeşte-te la iubire, la bunătate, la împărtăşi-
re... şi vezi că uiţi de mâini.
Anca: Da, da, ce faci cu mâinile?!
Gabi(abătută): La iubire, împărtăşire...
Anca: Să mai încercăm...
Laura: Acum spun eu replica mea: “Cântaţi psalmi şi
bateţi din timpane, cântaţi dulce din psaltire şi din
alăută!”
Gabi: “Veniţi să ne bucurăm de Domnul şi să strigăm
lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru !”- e mai bine?
Anca: Ai intonat bine, dar ai uitat să priveşti spre pu-
blic.
Gabi (exasperată): Când?
Anca: Când spui “veniţi” trebuie să te uiţi undeva în
public, apoi la mine.
Laura: Şi nu mai ţine braţele aşa de încordate...
Gabi(cu patos, privind cum i s-a indicat): “Veniţi să
ne bucurăm de Domnul şi să strigăm lui Dumnezeu,
Mântuitorul nostru !”
Anca (bucuroasă): Sigur, aşa trebuie să sune!
Laura(şi ea veselă): Şi ţine minte ce-ai făcut, a fost
foarte bine!
Apare zgomotos grupul Zane, Moxu, Dadi, Lela, îm-
brăcaţi rock, dansând, cântând rap; sunt urmaţi de
Alex care nu participă la jocul lor, se ocupă cu chitara
sa.
Moxu: “Veniţi să ne bucurăm...” Dadi, Lela ! hai şi
voi la bisericuţă, că n-aţi prea fost duse pe-acolo ! ha,
ha!
Zane(insinuant, o atinge pe Gabi pe păr): “Veniţi să
ne bucurăm...” şi cum vă bucuraţi voi, fetelor ?
Gabi(agasată): Nu te priveşte! –către fete - Hai să
plecăm!
Laura: Uite-i şi pe ciudaţii ăştia...!
Anca: Zane, las-o baltă, că nu pricepi tu chestii de-
astea...
Zane: Ha, ha! Cum să nu! Vreţi să vă ameţiţi şi n-aveţi
cu ce!
Dadi: Aţi dat-o pe rugăciuni, ca babele...
Lela(batjocoritor): “Şi ne iartă nouă păcatele noastre”,
se închină cucernic. Ha, ha!
Moxu(imitând glasul preoţesc): “Şi nu ne duce pe noi
în ispită...” Ha, ha!
Gabi: Mamă, ce mă enervează!
Zane: Eşti cam nervoasă cu nervii, fată ! hai să-ţi dau
eu ceva calmante...de care vrei, la plic sau bile? -
scoate din buzunarul stâng un pacheţel, îl arată, apoi,
din cel drept, scoate alt pacheţel, le flutură pe amân-
două ; Moxu, Dadi, Lela se agită.

Moxu: Băi, las-o mai moale! Îl trage deoparte şi îl
pune să ascundă în buzunare pacheţelele.
Alex (intervine în favoarea Gabrielei): Zane, las-o în
pace!
Dadi(impacientată): Moxule, ăsta ne dă-n fapt, ia-l şi
hai să ne tirăm.
Lela(euforică): Luaţi-mă şi pe mine!
Ies toţi patru, la fel de zgomotos, rămâne Alex.
Anca: Alex, nu te înţeleg: de ce umbli tu cu ăştia?
Laura: Vezi să nu ai necazuri mari din cauza lor !
Alex(neutru): Da, nu ştiu... mai mult umblă ei cu mine
decât eu cu ei.
Anca: Tu crezi că-ţi sunt prieteni şi ei te folosesc.
Laura: Te complaci în chestii sub nivelul tău, când ai
putea să faci ceva, realmente.
Alex(încurcat): Poate, nu ştiu, nu m-am gândit... şi ce-
aş putea face eu?
Laura: Ai putea să ne ajuţi la recitalul nostru...
Alex: Dar eu nu recit...
Anca: Nu avem un fond muzical şi tu cânţi la chitară...
Alex : Ar trebui ceva clasic pentru textul vostru.
Anca: Sigur, ceva clasic ar merge foarte bine.
Alex : Am să mă gândesc; către Gabi: Să ştii că im-
presionează ce spui tu acolo...
Gabi: Chiar ţi-a plăcut?
Alex: Mă rog, da, e ceva..., nu ştiu..., îţi merge la su-
flet...
Gabi: Mă bucur, nu credeam că sunt în stare; e un text
foarte greu...
Alex(către fete): Ar merge Händel, da, ceva din Hän-
del s-ar potrivi.
Laura(foarte bucuroasă): Atunci vii?
Anca(la fel): Te aşteptăm luni la două cu chitara.
Se salută şi se despart.
Scena 2
Acasă la Gabi; interior obişnuit, mobilier comun:
canapea, masă, noptieră, bibliotecă, pe masă cărţi, un
telefon. Masa cu două scaune se află în mijloc.
Mama Gabrielei singură, şterge praful fără zel. Se
uită des la ceas, arătând din ce în ce mai neliniştită.
Intră Gabi.
Mama(ironică): În sfârşit, uite-o şi pe domnişoara-
mademoiselle acasă!
Gabi: Păi, am plecat târziu de la şcoală c-am avut re-
petiţie cu diriga.
Mama(ridică tonul): Iar minţi? Vii la cinci acasă în loc
de două, şi vrei să te cred că ai stat la şcoală atâta
timp?
Gabi: Dacă-ţi spun c-am avut repetiţie!
Mama: Da, repetiţie! Şi ce, nu ştiai de repetiţie de ieri,
de alaltăieri, să-mi fi spus dinainte?
Gabi: N-am ştiut; a venit diriga şi-a zis că nu mai
avem când să facem repetiţie, să rămânem azi.
Mama: Da? Şi, mă rog frumos, ce tot repetaţi voi aco-
lo? Spune-mi şi mie, să ştiu şi eu!
Gabi: Dar ştii foarte bine ce repetăm: e un colaj de
versuri din psalmii lui David, pentru Crăciun.
237
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Mama(ironic): Aşa, frumos..., ia recită-mi şi mie câte-
va versuri, că trebuie să fii expertă după atâtea ore de
repetiţii...
Gabi: Mamă, te rog, încetează... e umilitor să mă veri-
fici aşa !
Mama(ţipând): E umilitor, nu? Vezi cum te prind cu
minciuna? N-ai fost la nicio repetiţie! Minţi!
Gabi: Da, atâta ştii: minţi, minţi! Îmi pare rău că m-am
obosit atâta să-ţi explic, că tot nu mă crezi!
Mama: Obraznico! Cine ştie pe unde ai umblat cu
drăgălăul ăla al tău şi mă minţi pe mine, că eu sunt
proastă, nu pricep!
Gabi: Doamne, mamă, cum vorbeşti! Dacă nu mă
crezi pe mine, întreab-o pe Anca ori pe Laura!
Mama: Pe cine să-ntreb? Pe neruşinata aia obraznică?
Aia care-ţi dă ţigări şi băutură că-i faci lecţiile? Şi-
ailaltă? Altă golancă!
Gabi: Bine că le-ai luat pe ele la rând... Nu înţeleg ce
ţi-au făcut...!
Mama: Mie? Ţie ce ţi-au făcut, că mori în fundul lor.
Toată ziua boscorodiţi nu ştiu ce acolo şi fumaţi pe
ascuns... la cât de slabă eşti, ţigări îţi mai trebuie !
Gabi: Da, uite, îmi trebuie ţigări, că sunt nervoasă cu
nervii, ce vrei?!
Mama: Îţi baţi joc de mine? O să-ţi dau eu ţigări să nu
le poţi duce! pentru ţigările tale să scot eu din buzunar
banii de pâine ?!
Gabi: Bani, bani! Doar atât aud! Atâta ştii să spui! De
dimineaţă până seara... mi-e şi scârbă să mai vin aca-
să!
Mama: Ţi-e scârbă, da? Da’ când îţi pun blidu’ pe
masă nu ţi-e scârbă? Scârbă să-ţi fie când ţi-oi plăti tu
mâncarea şi şederea în casa mea!
Gabi: Uite, îţi promit solemn că o să-mi caut de lucru
şi-o să trec la seral să-ţi plătesc mâncarea, e bine?
Mama: Îmi plăteşti tu mie! Găseşti tu, grozavo, servici
când eu şomez de doi ani ? nu mai ştiu cum şi de unde
să scot un ban să-ţi dau ce-ţi trebuie şi asta primesc
înapoi ? îmi plăteşti mie, mama ta, cazarea, ca la ho-
tel ?
Gabi: Tot timpul îmi strigi că-mi faci şi-mi dregi! Ma-
re lucru îmi dai! Am ghetele astea de trei ani...mi-e şi
ruşine cu ele!
Mama(ironic): Scuză-mă, dragă, nu era deschis la
Versace, că-ţi luam azi altele pe gustul tău! Când oi fi
pe banii tăi să ai pretenţii, nu pe banii mei. Eu atât am,
atât îţi dau. Alţii n-au nici atâta şi spun “săru’mâna,
mamă, că m-ai făcut şi mă creşti!”
Gabi: O spui de parcă ţi-aş fi cerut eu să mă faci! Me-
reu îmi scoţi ochii că faci pentru mine ceea ce e nor-
mal să facă toţi părinţii pentru copiii lor. La noi nu e
normal, la noi copiii sunt datori şi că s-au născut ?! e
absurd, e o nebunie!!!
Mama(strigând): Ticăloaso ce eşti, mă faci nebună?!
Din dormitor prin uşa închisă se aude vocea tatălui:
Hei, mai tăceţi, ce-aveţi acolo de strigaţi atâta!!! Reli,

vino să-mi schimbi perna! Şi vezi că trebuie să suni la
sanatoriu!
Mama(scăzând vocea): Poftim, l-ai trezit pe taică-tău,
vrei să-l amărăşti şi pe el, n-ajunge că-mi mănânci mie
zilele! Vin imediat!- ia o cană, un prosop şi iese în
stânga.
Gabi (în urma ei): Aşa, du-te şi pârăşte-mă lui tata,
plânge-te de mine, atâta ştii! – îşi aşează cărţile pe
masă, sună soneria la uşă ; intră Anca.
Anca: Bună, ce-i cu faţa asta pe tine?
Gabi : Asta e, n-am alta...
Anca: Ce, iar te-ai certat cu maică-ta?
Gabi: Normal, cum crezi, la noi nu se poate altfel...
Anca: Ce-a mai vrut?
Gabi: Nu mă crede c-am stat la şcoală.
Anca: Păi, hai că-i zic şi eu.
Gabi : Da, da, vezi să nu te creadă pe tine, mei bine
fereşte-te de ea!
Anca: De ce?
Gabi: Fiindcă-mi dai ţigări şi mă strici...
Anca: Auzi, cred că erai gata stricată... acuma, nu, fără
glumă, ce naiba are? I-ai făcut tu ceva, că nu se poate
...
Gabi: Măi, dacă-ţi spun, i se pune pata aşa, dintr-o
dată şi nu i-o mai scoţi din cap: de câte ori întârzii, mă
suspectează că mă suspectează că mă plimb cu Mihai
şi eu nu l-am mai văzut de două săptămâni.
Anca: De ce?
Gabi: Păi nu ştii, e la olimpiada internaţională de in-
formatică
Anca: Nu ştiam, unde?
Gabi: Tocmai în China!
Anca: În China? Bine, dar spuneai că-i place Mihai.
Gabi : Da, da, asta de faţă cu voi, dar ce-mi aud mie
urechile după aceea nu se poate reproduce. Ei nu-i
place de nimeni. Doar de ea. Punct!
Anca: Gabi, poate şi tu exagerezi; gândeşte-te că are şi
ea probleme, e mai nervoasă, taică-tău cum se mai
simte, tot aşa?
Gabi: Super! Dansează “house”, ce crezi? Fată, tata e
paralizat pe jumătate, realizezi?
Anca: Hai prin parc, vine şi Laura, bem o cola, ce
zici?
Gabi: Nu pot, când o să-i spun că vreau să ies o s-o
apuce iar criza şi o să facă şi mai urât.
Anca: Nasol...hai să dăm o raită, mai ieşi şi tu puţin,
pe urmă vezi ce-i spui maică-tii.
Gabi: În fond de ce n-aş veni? Oricum nu mă crede că
nu fac nimic rău, de certat mă certă oricum !
Anca: Cum adică te ceartă oricum ? chiar şi dacă îi
aduci dovezi că spui adevărul ?
Gabi: Uite-aşa, bine şi frumos!
Anca: Cheamă, nene, Protecţia Copilului!
Gabi : Te-ai tâmpit, las-o baltă, hai să ieşim până nu
vine mama...
Anca: Nu glumesc, am eu numărul de acolo. Suni şi îi
chemi.
238
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Gabi: Baţi câmpii, auzi, Protecţia Copilului! Da’ ce, eu
sunt copil?
Anca: Copilule !
Fetele ies împreună, zâmbind.
Scena 3
Intră mama, o caută pe Gabi, o strigă.
Mama: Gabi, Gabi! Ei, poftim, a dispărut! Nu poţi să
ai o clipă încredere în ea! În loc să stea cu cartea în
mână, umblă! Nu-i stă capul decât la plecat... o fi su-
nat-o vreo panaramă de-a ei. Vai de capul ei, ce-o să
ajungă fata asta, vai de capul ei de ticăloasă, cresc un
şarpe la sân, un şarpe, nu un copil... Of, Doamne, rău
m-ai pedepsit...!
Se aşază amărâtă pe scaun, lăcrimează încet, îşi şter-
ge obrazul; pune mâna pe telefon, o vreme stă pe gân-
duri, apoi formează un număr de telefon. Vorbeşte cu
persoana de la capătul firului.
Mama: Bună ziua! Sunt mama Gabrielei; vă rog să mă
scuzaţi, doamna dirigintă că vă sun, dar, ştiţi, Gabi a
venit foarte târziu acasă azi.... da, aţi avut re-
petiţie?...chiar mă miram că o repetiţie durează atât de
mult şi nu m-a anunţat... nu face nimic, nu trebuie să
vă scuzaţi dar... ştiţi... Gabi minte foarte mult şi eu nu
mai am încredere în ea ... dumneavoastră nu aţi obser-
vat?... vai, dar are toată libertatea... e adevărat, are 17
ani... dar...sunt bucuroasă că a luat premiul întâi anul
trecut, dar acum nu mai învaţă nimic... e adevărat că
are note bune dar nu sunt mulţumită... umblă, doamnă,
pleacă şi nu mai vine cu orele, mi-e şi ruşine, că-mi
spun vecinii, o văd că fumează în parc... dar eu îi dau
voie, poate să vină cu cine vrea acasă... păi nu-i nor-
mal să stau de vorbă cu prietenul ei?... mă tem că şi
chiuleşte... mi-a spus o colegă despre absenţele ei... da,
miercuri am să vin la şcoală... Bună ziua!
Se aude soneria, din dreapta intră vecina, aduce un
borcan cu mălai; poartă un halat de casă înflorat,
lucios, are capul înfăşurat într-un şal colorat viu, se
văd, de dedesubt, bigudiuri mari.
Vecina: Bună, Reli, ţi-am adus datoria.
Mama: Bună ziua, vecină; lasă, nu trebuia ...
Vecina: Cum îţi merge?
Mama: Nu prea grozav, Lili.
Vecina: Bărbatu’, tot aşa e?
Mama: Tot aşa; avem totuşi nişte speranţe.
Vecina: Un medicament nou?
Mama: Mai mult; i-am găsit un loc gratuit la trata-
ment, în sanatoriu. E o fundaţie care se ocupă de ase-
menea boli. Îi plătesc ei şi transportul, are să fie bine...
Vecina: Sigur că da; dar atunci ar trebui să te bucuri,
de ce eşti aşa supărată? Ai fost la cimitir iar?
Mama: Ca de obicei, nu ştii? Dar nu la asta mă gân-
deam acum...
Vecina: Atunci, care-i baiul?

Mama: Fii-mea, vecină. Nu mai ştiu ce să mă fac cu
fii-mea...
Vecina: Gabi, am văzut-o adineauri, pleca cu fetele
alea două.
Mama: Păi da, n-o mai pot opri, nici nu mi-a spus că
pleacă, a fugit ca o hoaţă; Lili, nu credeam c-o să am
aşa o pramatie în casă!
Vecina: Las’ că-i vine ei mintea la cap.
Mama: Să dea Dumnezeu! Te servesc cu o cafea?
Vecina: Dacă-i făcută nu zic ba, sunt cam obosită...
Vecina vrea să se aşeze şi ia de pe scaun ghiozdanul
Gabrielei; curioasă se uită în el şi observă nişte fla-
coane cu medicamente. În acest timp vorbeşte tare cu
mama, ca aceasta s-o audă la bucătărie.
Da’ să ştii că ai dreptate! Eu când le văd cu burta goa-
lă şi cu inel în buric, înnebunesc!
Mama aduce ibricul, toarnă cafea în ceşcuţe.
Mama: Nu i-am cerut nimic, absolut nimic, decât să-
nveţe...
Vecina: Nu se mai gândesc astea la carte, Reli, dragă,
numai distracţii, haine, băieţi! Aia e! Se cred vedete şi
li se urcă fumurile la cap! Să nu te laşi călcată în pici-
oare că ajungi sluga lor!
Mama: I-am luat de toate, cât am putut şi eu, că ştii şi
tu în ce situaţie suntem cu banii: eu şomaj, bărbatu-
meu pensie medicală, de unde mai mult?
Vecina: Lasă, dragă, că fii-ta e bine îmbrăcată. Păi la
vârsta ei noi aveam o pereche de ciorapi şi cu ea fă-
ceam toată iarna, că alta nu mai vedeam. O spălam, o-
mbrăcam! Iar o spălam, iar o-mbrăcam!
Mama: Nu-nţelege, Lili şi nici nu-i pasă câte sacrificii
am făcut.
Vecina: Păi dacă nu ştie ce-i munca şi la vine totul
gratis la nas! Ia să fi trăit la ţară, să fi prăşit la porumb
în vipia mare de la şase ani, să vezi cum ştiau! Da’
aşa...!? mâine, poimâine te dă afar’ din casă.
Mama: Da’ nu o pun decât să-şi facă patul şi atât, doar
să-nveţe!
Vecina: Rău, rău de tot, fată, că fără muncă uite cum
îţi râd în nas ... Da’ fii-ta nu-i cam slabă şi ce s-a găl-
bejit aşa la faţă?
Mama: Păi aşa e la modă acum: să fie slabe, nici nu
mănâncă pâine să nu se îngraşe.
Vecina: Nu ştiu, dragă, da’ nu e bine; uite, tot aşa,
băiatul unei verişoare de-a bărbatului meu, una mai cu
nasul pe sus, că era nevastă de doctor, de; ăsta nu
mânca, slăbise, nu dormea, umbla noaptea pe te miri
unde, se antura cu nişte ăia cu fiare-n sprâncene...
Mama: Ce zici, ce doctor?
Vecina: Nu doctoru’, dragă, fii’su, Bogdan al lui Vio-
leta ...
Mama: Ce-i cu el?
Vecina: Săptămâna trecută, au sunat-o de la poliţie să
vină că l-au prins cu droguri, că se droga adică !
Mama: Vai de mine!...
Vecina: Cu mâinile pline de heroină de-aia, ştii, se-
nţeapă!
Mama: Păi mama aia a lui nu l-a văzut?!
239
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Vecina: Ce să vadă, fată dragă, a-nceput cu calmante,
cu pastile, pe urmă cu ţigări şi uite-aşa s-a distrus !
Mama: Doamne, Lili, mă bagi la idei: păi ştii că i-am
găsit Gabrielei în noptieră tot felul de pastile ...
Vecina: Aşa, şi? De care pastile?
Mama: Algocalmin, emetiral...
Vecina: Asta e: păi ăştia aşa încep; iau calmante cu
alcool ca să se aburescă la cap.
Mama: Dar mi-a spus că i le-a recomandat medicul
şcolii, c-a avut un abces la o măsea şi tot îmi spune că
n-are calciu; am şi dus-o astă vară la doctor şi i-am
făcut tratament.
Vecina: Fii cu ochii-n patru, că nu ştii când începe:
mai întâi e curioasă, pe urmă îi dă unul şi altul şi uite-
aşa, ajunge, vai de capul ei, într-un şanţ! Asta e!
Mama: Numai la asta nu m-am gândit...
Vecina: Ba să te gândeşti, dacă ăla doctor şi nu l-a
văzut pe fii-su că se droga, ce mai ...? Ei, eu te las, că
văd că ai treabă; Mersi de cafea, hai te pup!
Mama: La revedere, Lili, şi mersi, zău, nu ştiu ce m-aş
face dacă nu ai veni să maă stăm de vorbă, aş vorbi la
pereţi, zău aşa..
Vecina: Lasă, dragă, lasă că mai trec şi mâine.
Vecina iese. Mama verifică prospectele medicamente-
lor din sertarul noptierei; caută în ghiozdanul fetei,
găseşte nişte flacoane cu medicamente, se îngrozeşte;
Gabi intră şi o surprinde cu mâna în ghizdanul ei .
Este uluită.
Gabi: Ce faci, mamă? Ai ajuns să scotoceşti în ghi-
ozdanul meu?
Mama: Da’ mult tupeu ai, fetiţo! Vrei să am încredere
în tine când o ştergi ca hoaţa, fără să spui unde pleci,
cu cine, cât stai?
Gabi: Calmează-te, mamă, dacă vrei să vorbim.
Mama: Să mă calmez, când aflu de la vecini că fiică-
mea umblă teleleică cu gaşca de destrăbălate să mă
facă de râs în cartier!?
Gabi: Aha, iar ai băut cafea cu scorpia aia de Ioneasca
...
Mama: Să taci, neruşinato! De ce ai plecat fără să-mi
spui?
Gabi: Să tac sau să-ţi spun, hotărăşte-te!
Mama: Îţi baţi joc de mine? Acu’ te pleznesc ! nu mai
ştii de ruşine, nici de frică ? Şi astea ce sunt ?
Gabi: Ce să fie? Algocalmin.
Mama: Şi astea?
Gabi: Emetiral; gluconolactat de calciu şi magneziu.
Mama: Şi când le iei, le amesteci cu votcă sau cu co-
niac?
Gabi: Doamne fereşte! Ce ţi s-a mai năzărit? Mamă,
spui nişte enormităţi !
Mama: De-asta eşti ameţită şi spui că leşini? Te dro-
ghezi, nu-i aşa ?
Gabi: Dom’ne, dar ştii bine că am spasmofilie, îmi
trebuie calciu injectabil ca să nu mai leşin !
Mama : Şi emetiral ?

Gabi: Am senzaţii de greaţă de la tratament, de-asta mi
l-a recomandat medicul şcolii.
Mama: Şi algocalminul ?
Gabi: Doamne, o luăm de la capăt ? nu mai ştii că am
avut abcesul ăla la măsea? Mamă, nu mai judeci nor-
mal: de când a murit Roxana parcă ai înnebunit!
Mama: Să nu-mi spui tu mie aşa ceva, neruşinato! – o
plezneşte – mă faci nebună pe mine? Te calc în picioa-
re, să ştii! O apucă de păr, îi mai trage o palmă
Gabi: Hai, dă, dă cât poţi, poate te mai linişteşti dacă
mă loveşti! N-am omorât-o eu pe Roxana! N-am con-
dus eu maşina aia!
Mama: Să taci, să taci când îţi spun! Să nu mai vor-
beşti aşa de copilul meu! Nu meriţi tu!
Gabi: Eu nu merit nimic! Roxana merită tot ! din păca-
te cea bună s-a dus şi te-ai ales cu mine, cea rea ! –
strigă înghiţindu-şi plânsul.
Tata, voce: Terminaţi, odată cu scandalul! E ca la ţi-
gani în casa asta, aţi înnebunit de tot? Reli, vino să-mi
deschizi fereastra!
Mama iese, Gabi aruncă în rucsac nişte haine, se în-
dreaptă spre uşă, se întoarce să ia un ursuleţ de pluş,
iese apoi, în grabă, plângând.
Act II
Scena 1
Decorul reprezintă un parc, alei, o bancă. Cele trei
prietene se întorc de la şcoală, poartă rucsacul de
şcoală. Este zi.
Anca: Te-ai mai calmat?
Gabi : Îmi pare rău, am ajuns să vorbesc numai despre
acelaşi subiect.
Laura: Ai făcut o obsesie.
Anca: Dar e normal s-o preocupe; e viaţa ei ... doar
trebuie să decidă ce va face.
Gabi : Dureros este că nu eu decid; decid nişte factori
necontrolabili; mi-e teamă să nu capăt o mentalitate de
copil al străzii ...
Laura: Ai putea totuşi încerca să te întorci acasă.
Gabi: Nu ştiu, nu pot să mă gândesc la asta.
Anca: Aseară, la telefon, mama ta te implora să te
întorci ...
Laura: Regreta foarte mult că a fost violentă cu tine ...
cred că-i era ruşine.
Gabi: Are şi de ce. Tu crezi că un om se poate schimba
de la o zi la alta ? mă refer la sentimente ... azi să-ţi
arate că te urăşte şi mâine să-ţi plângă de dor?! Eu nu.
Anca: Poate că nici nu era vorba de ură; nu ştii anul
trecut, când te-ai operat de apendicită ce se mai agita
pe la spital?
Laura : De când durează de fapt cearta dintre voi?
Gabi : Cam de o jumătate de an. Toată nebunia asta a
început după accident: tata a rămas imobilizat, Roxana
a murit...
240
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Anca : A dărâmat-o psihic povestea asta; cred că l-a
iubit mult pe tatăl tău... de Roxana ce să mai spun, era
fata ei...
Gabi : Da, dar era şi sora mea, înţelegi? Acum parcă i-
a rămas numai tata ... a devenit foarte protectoare cu
el, îl tratează ca pe un copil mic: nu mai are altă ocu-
paţie decât tata; tata, tata, tata! iar eu, în contextul ăsta
nu mai fac nimic bun, n-o mai mulţumesc în niciun
fel...
Laura: E greu să-mi imaginez cum ar fi!
Apare grupul Zane, Moxu, Dadi, Lela; tinerii sunt
îmbrăcaţi rock, multe metale, cercei, gel, machiaj
puternic, gălăgioşi. Fac semne de salut. Fetele răs-
pund în silă.
Moxu: Hy, fiţoaselor, ce faceţi, staţi la caterincă?
Zane: O facem lată deseară?
Dadi(cu căştile în urechi, dansând): E party la Alex.
Laura: Ca ce chestie?
Dadi: Aşa, d-aia, că i-au plecat bătrânii.
Lela: Petrecem şi noi, doar e Crăciunul, nu!
Zane: E moca!
Dadi: Veniţi şi voi!
Lela: Haideţi, băi, c-o să fie super!
Anca: Ne mai gândim...
Moxu: Pe bune, vă gândiţi!? Cu ce? Hai, lasă-te de
glume!
Laura : Poate mai daţi şi pe la şcoală…
Toţi: Ăăă! Şcoală! Mă laşi!
Laura: ...m-am săturat să tot spun că aveţi gripă!
Toţi (râzând, cântând, dansând): M-am săturat de
mine şi de voi ...- pleacă.
Gabi: Cu ăştia ar trebui să mă vadă maică-mea ... Da’,
chiar aşa, ce fel de părinţi or fi având ăştia? O duc tot
într-o vacanţă şi învârt la bani! De unde or avea atâţia
bani?
Anca: N-ai vrea să ştii!
Gabi : Eu sunt premiantă din clasa întâi şi pentru ma-
ma tot nu-i destul; ca să plec pa un bairam mă rog de
ea o săptămână!
Laura: Poate nu ştii cum s-o iei; eşti cam dură şi tu ...
Anca: Aşa este, cum spune Laura, am observat şi eu,
nu eşti deloc maleabilă ...
Gabi(enervată): Semăn cu mama! Cât de maleabilă să
fiu când o văd că-mi controlează toată viaţa; am şi eu
nevoia mea de intimitate ...
Anca: Gabi, eu te înţeleg, mie nu trebuie să-mi explici;
chestia asta să i-o spui ei, dar calm, cu răbdare...
Laura: Pe ea o enervează că nu-i spui unde pleci, că
nu-i povesteşti. Şi maică-mea e la fel, dar eu m-am
adaptat; când ies pe afară, îi spun: “Mami, am plecat
cu fetele, mă-ntorc repede ...”
Gabi: Dar eu nu pot să fac asta ... ea vrea detalii: unde,
cum, când, cu cine, ce, cât ... şi eu mă enervez când
văd că-mi invadează toate secretele.
Laura: E aiurea ... dar e maică-ta.

Anca: Gabi, totuşi, trebuie să-ncerci mereu; comunică!
Nu e altă soluţie!
Gabi : Cum să comunic atunci când ţipă la mine, când
mă insultă sau când mă loveşte! Eu asta nu pot supor-
ta, umilinţa asta!
Laura: Totuşi e mama ta; şi eu mă mai cert cu mama
dar noi nu putem sta supărate mai mult de două ore
una pe alta ...
Gabi: Eu simt cum mi se împietreşte sufletul, ieri am
simţit aşa, un fel de ură, voiam s-o fac să sufere şi ea
...
Anca: Nu te poţi aştepta ca mama ta să înţeleagă asta,
dar dacă aţi sta liniştit de vorbă? Adică să te duci la ea
şi să-i spui: “mamă, ia loc, te rog, să vorbim calm
despre noi două..”
Laura: Da. Şi să-i explici chestiile astea cum ni le spui
nouă, dar calm, ştii, foarte calm ... cu stăpânire de sine.
Anca: Adică să nu te mai jignească, să nu te mai sus-
pecteze, să nu te mai acuze că te droghezi, să aibă
încredere în tine ...
Gabi : Nu ştiu; ne-am dezobişnuit să discutăm pentru
că de jumătate de an ţipăm...
Laura: Gândeşte-te bine, dar eu cred că n-ai altă ieşire:
ieri ai rămas la Anca, azi dormi la mine, dar, Gabi,
există şi un mâine?
Gabi: Să trăim până mâine! O să trecem podul când
ajungem la el...
Mihai (intră grăbit): Gabi, te-am tot căutat ... bună
fetelor, ce faci, de ce nu mi-ai spus?
Anca: Bună, Mihai, vezi ce poţi să faci
Laura: ...că noi n-am reuşit nimic ...Pa!(fetele ies)
Gabi: Bună, nu ţi-am spus nimic pentru că n-am plă-
nuit nimic; trebuia să mă gândesc.
Mihai: Am sunat la tine cum am venit şi maică-ta m-a
invitat să stăm de vorbă ...
Gabi: Ce curios? De regulă îţi închidea telefonul în
nas. Şi?
Mihai: Mă, ce să-ţi spun, era disperată; mi-a spus că
îşi dă seama că s-a purtat îngrozitor cu tine, c-a fost
exagerată...
Gabi: Mama? Nu pot să cred!
Mihai: Da, mi-a povestit tot ...
Gabi: Tot?
Mihai: Da, tot, şi că ... te-a lovit, părea foarte sinceră...
Gabi: Văd că te-a convins să-i pledezi cauza!
Mihai: A şi plâns ...zicea că ea e de vină...îi părea foar-
te rău.
Gabi: Are şi de ce să-i pară rău...
Mihai : Să ştii că suferă foarte tare, te roagă să te în-
torci acasă.
Gabi: Tu crezi că se trece uşor peste chestiile astea?
Mihai: E maică-ta, măi fată! Şi tu te-ai purtat cam
aiurea, i-ai vorbit urât...
Gabi: Da, normal, eu fac toate pe dos…
Mihai : Vezi cum eşti ? imediat îţi sare ţandăra, nu
poate omul să-ţi spună nimic!
241
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Gabi (din ce în ce mai tare): M-am săturat! De două
zile, toată lumea mă educă! Toţi îmi spun ce să fac şi
cum să fiu. Pentru nimeni nu sunt destul de bună !
Mihai: Gabi, nu e adevărat, voiam să spun doar că ai şi
tu partea ta de greşeală … eşti prea rigidă …dar eu te
iubesc oricum !
Gabi (pe ton ridicat, aproape țipând): Toată lumea ştie
mai bine să-mi trăiască viaţa: eu sunt inflexibilă, im-
pulsivă, dură, mincinoasă, drogată!
Mihai : Gabi, revino-ţi, sunt eu, Mihai!
Gabi(pe ton ridicat, aproape țipând): Toată lumea-mi
dă mie sfaturi, dar ştii ceva lume?! Lume, lume, ai
uitat ceva !!! Aici eu sunt victima! Şi victima s-a sătu-
rat! M-am săturat!
Gabi iese în fugă. Mihai o urmează.
Mihai: Gabi, stai ... Gabi… !
Scena 2
Interiorul unui apartament mare, grupuri de tineri
dansează în fundal, semiîntuneric, atmosferă de petre-
cere, în prim plan, aşezaţi pe podea, Gabi şi Alex,
Lela, Dadi se apropie, apoi Zane şi Moxu. Alex îşi
acordează chitara. Lela îi întinde sticla de votcă, Gabi
râde necontrolat.
Gabi (ușor amețită): V-am spus ...v-am spus că eu…
nu beau… nu beau alcool.
Dadi: Păi ăsta se cheamă băut?!
Lela (îi întinde sticl de votcă): Hai, ...ia puţin, că e
bine...
Gabi: Alcool...alcool....ce vis uşor şi ameţitor...
Dadi: Hai că eşti super!
Lela: E dusă măi!
Alex: Simţi cum te ia? Parcă ţi-e cald …
Gabi : şi arde !...
Allex: ...arde şi pluteşti...
Gabi: ...mi-e cald... şi plutesc...
Alex: Eu aşa uit ... cu asta... (bate sticla cu palma)
Gabi : Ce uiţi ?...cum se poate să uiţi!?...
Alex: Iau câte o înghiţitură şi ... paf! Totul dispare!
Gabi: Ce dispare Alex, trebuie să-mi spui!
Alex: Dispare răul...
Gabi: ...adică...
Alex: ...nu vreau să spun…
Gabi: …nu vrei să mă ajuţi ?
Alex : Atunci, uite : mai iau o înghiţitură şi dispare
…dispare…regretul că m-au dat afară de la Enescu,
na, am spus-o…acuma tu !
Iși pasează sticla unul altuia
Gabi : iau o înghţitură şi dispare…dispare...ziua de
mâine!
Dadi: O! ... iau o înghţitură şi dispare…
Lela: şi dispare toată sticla…
Dadi: ...dispare tata care s-a cărat din domiciliu conju-
gal împreună cu zestrea mea de fată mare..
Zane (râzând): ..care fată mare? A... Tu..? Mai aveţi
ceva acolo? Am adus provizii!

Lela: Super! Dă să verificăm Teacher’s! Superbeton!
Ai şi ţigări?
Dadi: Alex, ăştia ţi-au spart barul!
Alex(ameţit): Cool! Super!
Zane(arată către Gabi): Ce are? E dusă?
Gabi: Nu sunt dusă deloc, dar cred c-o să mă duc...
pentru că mi-e greaţă...
Zane (scoate un pachețel, cu fereală): Am eu ce-ţi
trebuie, ia de-aici o pastiluţă! Îi dă Gabrielei o pasti-
lă.)
Dadi: Ce-i dai, Zane, dă-mi şi mie!
Alex: Las-o, Zane, în pace!
Zane: Da’ ce-i fac, frate! Hai, guriţa mare...papa-bun!
Gabi: Ce-i asta, ce-mi dai?
Alex: Îţi taie greaţa, ştii? Hai, încă una, ca să te simţi
bine! Luaţi şi voi câte una!
Alex: E prea mult, las-o! Gabi nu a luat niciodată, nu
ştie!
Alex: Ce să ştiu? Ce mi-aţi dat ?
Gabi : Ceva să te simţi ok şi veselă şi fără grijă…
Fetele râd, dansează.
Gabi : Dar nu mă simt ok… !
Zane : Aşteaptă să-şi facă efectul, mai ia puţin whisky
– îi dă să bea din sticlă, bea şi el.
Gabi : Nu vreau …, nu mai vreau …(clătinându-se)
Zane : Aşa, acum e super …
Gabi: ...mi-e rău ...mi-e tare rău... – leşină. Alex tran-
spus nu observă nimic.
Dadi: Zane, ceva nu e în ordine ... – o atinge pe Gabi.
Lela: E dusă ...- o zgâlţâie şi ea, o strigă – Gabi!
Zane: Naşpa, hai să ne tirăm, ia-i şi pe ceilalţi!!
Toţi pleacă, se închide muzica. Rămân pe scenă Alex
în transă şi Gabi leşinată. Intră Anca, Laura, Mihai.
Anca (speriată, atinge când pe unul, când pe celălalt):
Gabi ! Alex !
Laura : Mihai, nu trebuia să o laşi singură ...
Mihai: N-am avut ce să-i fac ... s-a supărat şi a plecat.
Gabi, ce-i cu tine?
Anca: Doamne, uite-l şi pe Alex!
Laura: Ăştia au luat ceva!
Mihai: Ce i-or fi dat, Gabi?!
Anca: Alex! – îl zgâlţâie – ce aţi luat?
Alex: ...lasă ... nu e nimic ... cool!
Laura(încearcă să-l ridice pe Alex): Mihai, cheamă
salvarea!
Mihai: Nu e timp ... – o ridică în braţe pe Gabi. Un
taxi!
Laura: La urgenţă!
Ies toţi precipitaţi, cu Gabi pe braţe şi Alex, împleti-
cindu-se, sprijinit de fete.
Scena 3
Interiorul unui salon de spital; Gabi este întinsă pe
pat, mama se tânguie încet:
242
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Mama : Gabi, fetiţa mea, ce-ai făcut, copilule, ce ţi-am
făcut ! Doamne, Dumnezeule, nu mă pedepsi, nu-mi
lua copilul !
Apare precipitată vecina Lili Ionescu.
Vecina: Dragă Reli, cum am auzit, am venit într-un
suflet, ce face?
Mama (rezervată): Deocamdată aşteptăm …
Vecina (aproape cu satisfacție): Vai de mine, vai, vai !
Ţi-am spus eu, Reli, ţi-am spus că ajunge rău cu dro-
gurile …
Mama : Da, Lili, mi-ai spus şi mi-ai tot spus ; m-ai
înnebunit cu câte mi-ai spus, de-am ajuns să-mi terori-
zez fata din cauza ta !
Vecina: Din cauza mea!?
Mama: Mi-ai otrăvit sufletul cu invenţiile tale în fieca-
re zi ...
Vecina: Cum din cauza mea? Da’ ce, i-am pus eu ţiga-
rea-n mână? I-am dat eu droguri cu de-a sila?
Mama : Poate că nu-i perfect copilul meu, dar pentru
mine e cel mai bun şi mai frumos.
Vecina (vexată): Ia, uite dragă, cu cine-mi pierd eu
timpul ... ca să-mi aud tot felul de reproşuri ... Nu mă
aşteptam la aşa ceva!
Mama: Oh, nu, nu eşti tu de vină! Eu, eu am greşit,
singură mi-am năpăstuit copilul, iartă-mă !
Vecina : Aşa se-ntâmplă, vrei să faci un bine cuiva şi
tot tu eşti acuzat, poftim! Mai bine lipsă d-aşa prieteni
...
Mama(împăciuitoare): Iartă-mă, totuşi, poate că o să
mai bem cafeaua împreună; poate, dac-o să vrea, o
vom bea şi cu fiică-mea ...
Vecina: Bine, dragă! Nu mai înţeleg nimic! S-auzim
de bine! Iese nervoasă şi buimacă.
Gabi(încet): Mamă!
Mama: Fetiţa mea, Gabi, ţi-e mai bine?
Gabi: Mamă, eu n-am vrut, nu mai ştiu cum s-a întâm-
plat ...
Mama: Şşşt, taci, nu mai vorbi despre asta acum, tu să
te faci bine şi-o să tot vorbim ...
Gabi: Mamă, eu nu mai suport să ne certăm ...
Mama: N-o să ne certăm, o să vorbim normal, ca toţi
oamenii, ca mamele cu fiicele lor.
Gabi: Sunt multe de spus, mamă ...
Mama: Nu sunt prea multe, dacă începi cu “iată-mă”
... Iartă-mă, fata mea, ţi-am făcut viaţa un chin …
Gabi: Nici eu n-am fost tocmai fiica iubitoare ...
Mama: Ai fost mereu un copil bun şi iubitor, dar eu,
copleşită de durerile mele, am vrut mai mult decât era
firesc, am uitat că eşti copil, că eu trebuie să te apăr ...
Gabi: Dar sunt un copil mare, mamă, un adolescent ...
Mama: Da, ... eşti mare; ai crescut mare şi eu n-am
băgat de seamă; m-a lovit prea tare pierderea Roxanei,
paralizie lui tata.
Gabi(cu avânt): Mamă, ce face tata?
Mama: Am vorbit cu el dimineaţă: a început recupera-
rea de ieri; crede că sunt şanse mari să se pună pe pi-
cioare, înţelegi? Ar putea merge din nou!
Gabi: Doamne, mamă! Ştii că m-am rugat pentru el?

Mama: Of, fetiţo, şi eu cât m-am mai rugat!
Gabi: De fapt, pe tata îl vedeam în faţa ochilor când
recitam la serbare: “veniţi să cădem înaintea lui şi să
plângem înaintea Domnului celui ce ne-a făcut pe
noi!”
Mama: Psalmii lui David! Aţi recitat voi aşa minu-
năţie? Trebuie să fi fost tare frumos! Şi tu, Doamne,
când reciţi, parcă mă trec fiori...
Gabi (cu speranță): A fost, a fost frumos şi totuşi ...
mamă, hai să facem noi Crăciunul nostru, când se
întoarce tata!
Mama: Vai, are să fie primăvară!
Gabi: Să fim noi toţi, împreună, familia, ca pe vre-
muri, când era şi Roxana...
Mama (o îmbrățișează): Da, ca pe vremuri, noi împre-
ună ... familia...
Eliza ROHA
Aprinde lumina, mamă!
Personajele:
Profesorul (în vârstă)
Soţia (mult mai tânără).
Menajera (Un al treilea personaj dacă se consideră
nexcesar).
Ea trebăluiește și reacționează doar prin mimică la
discuții. Profesorul se află la masa de lucru, pe care
sunt răspândite manuscrise. Fond muzical, Mozart.
Profesorul ridică ochii către fereastră, apoi închide
aparatul. Muzica încetează.
Profesorul - (ca pentru sine) Ce linişte stranie... Ma-
ma! Mama!
Soţia - (vine în fugă) M-ai strigat, tătuţă?
Profesorul - Aţi închis păsările?
Soţia –Să fii tu sănătos! De la prânz. Ştii că şi-a reve-
nit Moţata?
Profesorul - Vezi? De când îţi spun să le dați picături-
le...
243
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Soţia - Bine că s-a rezolvat! Mi-era teamă că le pierd
şi anul ăsta. Dragă, cel mai bine şi temeinic, omul
învaţă din experienţa personală. Să mă feliciţi. Ca
mâine iau atestatul de fermier!
Profesorul - Fermier european!
Soţia - Păi… Şi vreau să-ţi spun că am terminat la
timp treburile. Sunt fericită, tătuţă (îl ia de gât, îl pu-
pă). Una peste alta, cu toate ghinioanele din primăva-
ră, anul ăsta ne-a mers bine... (arată spre fereastră)
Miroase a iarnă. Mare minune să nu ningă la noapte!
Profesorul - Posibil. E cam albit cerul. Totuşi, nu stri-
ca să fi dat o mână de var şi pe la cotineţe.
Soţia - A dat nea Sandu peste tot, a strâns gunoiul, l-a
depozitat în curtea din spate. Potriveşte scândurile de
la portiţă şi pleacă. Ne ajunge pe ziua de azi!
Profesorul - L-ai plătit... cumva?
Soţia – Hm! Să păţesc ca data trecută? A luat banii şi
nu l-am mai văzut două săptămâni! Una a stat prin
cârciumi şi una la pat. Când vine nevastă-sa, îi dau ei
ce am de dat.
Profesorul - Ei?!
Soţia - De ce te miri? Nu-l cunoşti? Dacă vede un leu
în palmă nu-l mai scoate nimeni din cârciumă! M-am
înţeles cu femeia lui ca în ziua în care îl plătesc să vină
împreună. I-am chemat mai devreme, pe ea la curăţe-
nie, pe el să termine de spart lemnele. Şi gata, poate să
vină iarna.
Profesorul - Ce vreme anapoda... Mai ieri ne venea rău
de căldură şi dintr-o dată a dat frigul...
Soţia - Gerul, tătuţă. Ştii ce-i afară? Nu, nu e-n regulă.
Nici cu ploilea-alea n-a fost lucru curat.
Profesorul - Ce vrei să spui?
Soţia - Ce-am auzit în cancelarie. C-ar fi mână de om,
nu de Dumnezeu.
Profesorul - Adică?
Soţia - Că ar exista nişte rachete meteorologice. Ches-
tii d-astea!
Profesorul - Pădurile, mamă! Au tăiat pădurile, au
distrus sistemele de irigaţii şi lucrările hidrotehnice! S-
a mai construit ceva în ultimii ani?
Soţia - Habar n-ai, tătuţă! Asta-i treabă la nivel pla-
netar. Se topeşte calota glaciară.
Profesorul - Nici o legătură. Topirea calotei glaciare
nu are cum să ne afecteze acum. Sunt alţii înaintea
noastră care ar avea de pătimit.
Soţia - Ba… aşa e. Dacă nu te uiţi la televizor… nu
citeşti presa.
Profesorul - Şi ce să văd? Să fac depresie? Atac de
panică? Brutalităţi, agresiuni de toate felurile!
Soţia - Ăştia suntem, dragă, nu se mai tună la şedinţele
la partid, se tună la televizor. Au vocaţia isteriei, să
atragă atenţia cu orice preţ, să şocheze. În modă, în
televiziune, în muzică, în … ce mai dă Dumnezeu!
Profesorul - Nu-i interesează preţul cu care plăteşte
umanitatea. Să iasă în faţă, să le crească rating-ul sau
cum s-o mai numi. Asta-i apocalipsa, mânia lui Dum-
nezeu!

Soţia - Tătuţă, e treabă serioasă. Ne-a spus soţia unui
fost colonel care a lucrat în cercetare.
Profesorul - Ce fel de cercetare?
Soţia - Pe naiba, cercetare ştiinţifică!
Profesorul - Aha.
Soţia - N-avea nici un interes să mintă.
Profesorul - Dar n-am pus la îndoială veridicitatea
informaţiei. Dacă-i aşa, de ce nu trimit nori în Sahara?
O cumpără pe nimica, apoi o inundă cu ploi şi cultivă
orez. Câte nu s-ar rezolva cu o astfel de armă meteoro-
logică! Ciudat… Ciudată politică…
Soţia - Politica din ziua de azi! Tu nu vezi că politica a
devenit o ... metodă necinstită de a câştiga bani?!
Profesorul – E... e tare întortocheată politica. Încă se
face după ureche. De nepricepuţi.
Soţia - La noi, sigur!
Profesorul - Tradiţia a fost abolită. Cel puţin în părţile
noastre... Cine se nimereşte la interese..., cine trebuie!
ăla iese la vot. Un domeniu în care e un haos total.
Soţia - O lume condusă de nebuni: Nero, Caligula,
Stalin, Hitler, Lenin. Am citit că Lenin suferea de sifi-
lis, fază avansată. Se urcă acolo, sus, nu din iubire ori
măcar puţin respect pentru oameni, ci pentru a-i domi-
na ori a se îmbogăţi.
Profesorul - E vorba şi de imagine şi de conjuncturi, că
doar n-au condus atâtea destine singuri! Omenirea e
clădită din paradoxuri… straturi de paradoxuri…
Soţia - Parcă acum câţiva ani era mai multă linişte. A
înnebunit lumea de la un timp!
Profesorul - Sau nu ştiam noi. Oricum, accesul subit la
informaţie a revoluţionat omenirea.
Soţia - Te referi la televiziune?
Profesorul - Are rolul ei. Revoluţii în direct, sinucideri
în direct, acte teroriste în direct, apocalipse în direct …
Soţia - Mai aflăm şi ce nu vrea puterea ... Aflăm cum e
lumea asta în realitate...
Profesorul – Aflăm toate relele, mai puţin cele bune.
Te mai miră ceva?!
Soţia - Ţi-am spus: a înnebunit lumea! De-aia am şi
vrut să ne retragem aici.
Profesorul – Mamă, televiziunile sunt plătite pentru
ceea ce ne dau. Concluzia: bune, rele, servesc interese-
le cuiva. Internetul să trăiască! Aici ştirile circulă
aproape instantaneu în toată lumea, la nivelul oameni-
lor de rând. Poate că presupune o formă naivă a demo-
craţiei. Un ziar public, interactiv. În afară de faptul că
ne apropiem de zicala “cu iuţela gândului”, pe de o
parte. Pe de alta, multe adevăruri ţinute în umbră ies la
suprafaţă.
Soţia - Ne povestea Livia că în viitorul apropiat vom fi
monitorizaţi, fiecare în parte, cu ajutorul “cip”-urilor.
Profesorul – Prostii, mamă…
Soţia - De ce te repezi? Depinde cum vezi problema.
Te monitorizează prin cip-uri, îţi trimit diagnosticul şi
medicamentele acasă. Nu ţi-ar conveni?
Profesorul – Interesant punct de vedere.
Soţia - Orice deviaţie, orice anomalie ar putea fi în-
dreptată din faşă.
244
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Profesorul - Mamă… Începusem să te cred. Toată
povestea asta are iz de dictatură. S-ar putea transforma
într-o dictatură dezastruoasă.
Soţia - Poate că ideile astea sunt deliberat aruncate pe
piaţă, să testeze aderenţa lor la mase. Se tot vorbeşte
de globalizare, de un guvern mondial...
Profesorul - Poveşti, mamă. Mereu circulă astfel de
cărţi, de autori şi noi ca fraierii le înghiţim. Nişte minţi
agere, comerciale, ne bagă mânuţa în buzunar şi ne
mai scot nişte bănuţi. Globalizarea nu o face nici un
guvern, ea a început de mult! Tehnica, internetul au
revoluţionat serviciile de informare în masă. Ascultă la
mine, globalizarea e zorită de “generaţia internetului”,
de milioane de oameni, mai ales tineri, care corespon-
dează prin internet. Asta e, mamă, globalizarea! Co-
merţul, turismul, internetul... Creştinismul! Religia
este tot o formă de globalizare. Organizarea Imperiului
Roman...
Soţia - Ce noroc am avut cu tine... Eşti aşa deştept!
Profesorul – Mă vezi tu cu ochi buni... Of... Mai de-
vreme, până să vii, s-a aşternut o linişte de-a dreptul
suspectă. Nu ştiam ce s-a întâmplat. Acum mi-e clar,
frigul i-a gonit pe toţi în case.
Soţia - Greşeşti… Se transmite un meci.
Profesorul - De-aia a dat zor omul nostru să termine.
Soţia - Tătuţă, sunt foarte obosită şi mâine am ore de
dimineaţă. Fac un pui de mămăligă?
Profesorul - Pune şi de ceai, mamă. (ÎI sărută mâinile
galant) Ar trebui asigurate pe valută forte.
Soţia - Sincer? Nu regret că ne-am retras aici. (alinta-
tă) N-ai observat c-am slăbit?
Profesorul - (o cuprinde peste mijloc, soţia se desprin-
de graţios) Cum să nu observe tătuţu?
Soţia - Să cred că ai ochi şi pentru mine?
Profesorul - Mamă, întotdeauna ai fost prima în inima
mea. Şi de neînlocuit.
(Sună telefonul. Soţia, care tocmai se îndrepta
spre bucătărie are un moment de ezitare, rămâne în
prag. Răspunde Profesorul.)
Profesorul - Da, eu. (Ascultă la telefon ceea ce i se
comunică. Se schimbă la faţă, soţia îl priveşte insis-
tent, cu reproş. Îi face semn soţiei să plece, dar aceasta
rămâne pironită locului) Îmi pare rău… Vorbim mai
târziu. Oricum ne vedem mâine. (aproape că îi scapă
receptorul din mână. Câteva momente de linişte.)
Soţia - (abia îngăimat) Cine … cine era?
Profesorul - … Coana Mioara. … Nişte probleme cu
calculatorul. (se preface preocupat.) Mă scuzi, am de
terminat ceva. Ne-am luat cu vorba şi mi-a ieşit din
minte.
Soţia - (se întoarce) Mda… Am uitat să-ţi spun. Coana
Mioara a sunat aseară. A terminat lucrarea şi s-a învoit
două zile. Vrea să dea o fugă până la ţară, la maică-sa.
Ţi-a lăsat plicul la secretariat. În concluzie, cine era?
Profesorul - (îşi ţine capul între palme şi coatele spriji-
nite de birou) Mamă… lasă-mă… te rog…
Soţia - (înţepată) Mda… Numai tu nu ai aflat. N-a
îndrăznit nimeni să-ţi spună direct, în faţă. Dar… de

morţi, numai de bine, chiar şi atunci când … (oftează)
A fost un accident stupid de maşină, dacă te interesea-
ză.
Profesorul - (uşor aiurit) Toate accidentele sunt stupi-
de. Pe moment nu le înţelegem rostul. Majoritatea ne
schimbă cursul vieţii. Câteodată, în mod brutal, rup
firul vieţii. Consecinţele pot fi dramatice. Nici nu
vreau să mă gândesc.
Soţia - Dumnezeu să-i ierte păcatele.
Profesorul - Cine n-a greşit, acela să dea cu piatra.
Soţia - Eu n-am dat cu piatra. Şi-a legat singură bolo-
vanul de gât. Dar cum am mai zis, Dumnezeu s-o ier-
te! (Iese indignată. Se întunecă.)
(După câteva zile. S-a instalat iarna. Profesorul lu-
crează la birou. Soţia corectează nişte lucrări. Mena-
jera intră la un moment dat și deretică, șterge geamul,
praful, așează cărțile etc. - poate fi și pantomimă -,
reacționând doar prin gestică la discuțiile care au loc.
În surdină, muzică din repertoriul clasic.)
Profesorul - (priveşte ceasul) Ce faci? E târziu, nu te
schimbi? La ora asta, trebuia să fim la ei.
Soţia - (oftează) Nu merg. Du-te.
Profesorul - Dar oamenii aceia ne-au invitat pe amân-
doi. Nu cu tine au discutat? Cum să mă duc singur?
Soţia - Nu înţelegi că nu e momentul de vizite? Nu
pot.
Profesorul - Iar începi. Credeam că s-a elucidat pro-
blema. Am căzut de acord asupra unei hotărâri, hotărâ-
rea dumitale, doamnă, ţi-am respectat-o, şi acum ne
vedem de viaţă în continuare.
Soţia - Poate. Poate pentru tine lucrurile sunt clare.
Pentru mine, dă-mi voie să-ţi aduc la cunoştinţă, nu!
Profesorul - Ce ţi-a venit? Explică-mi...
Soţia - Nu mai au rost explicaţii la nesfârşit.
Profesorul - Ai o fire tare complicată.
Soţia - Zău, nu ştiu care dintre noi, doi, are o fire com-
plicată. Are disponibilităţi afective, compli-cative,
romanţioase, la un nivel de trăiri superioare...!
Profesorul - Ajunge!
Menajera iese speriată.
Soţia - Nu-ţi permit să ridici tonul la mine.
Profesorul - Ce te mai deranjează? Parcă am lămurit
povestea.
Soţia - E greu să ajungem la un numitor comun. Acela,
de sub linie. Pentru că nu există!
Profesorul - Tu nu-l faci să existe.
Soţia - Ba tu, prin capriciile tale sentimentale. Nu te
mai potoleşti.
Profesorul - (cu glas încet) Ba, m-am potolit. S-au
potolit telegarii.
Soţia - Iar asta nu este o poveste de lămurit în două
vorbe. E o chestiune de viaţă… şi de moarte! Nu mă
simt în stare să trec prea uşor, de aici până aici e albă,
dincolo e neagră, dincolo e roz… Nu pot, înţelegi? E
vorba de viaţa mea! de tinereţea mea! şi în ultimă in-
stanţă de ceea ce va urma în continuare...
245
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Profesorul - Păi, am ales, de comun acord, să ne petre-
cem vârsta … maturităţii … împreună. Tragem linie şi
mergem mai departe. Corect?
Soţia - Mă doare capul. Mă simt de parca-ş sta pe un
butoi cu pulbere. Nu-mi vine să mă mai duc la şcoa-
lă...
Profesorul – De ce?
Soţia – Mda... importantul de tine nu ia în seamă
“fleacurile”... Chiar mă enervezi! Of, m-am săturat!
Profesorul – Şi aici?! Ai vrut viaţă la ţară şi am venit
după tine. Mamă, oriunde ne-am duce scăpăm de nişte
probleme şi dăm peste altele. E-n legea firii. Mă gân-
desc că eşti suficient de matură ca să înţelegi lucrurile
astea. Uite, eu pentru tine, am renunţat la confort, la
… multe, adică la farmecul traiului orăşenesc.
Soţia - De parcă te-aş controla pe unde umbli, când la
o facultate, când la alta, când la institut. Tu ai rămas
cel puţin la fel de liber, iar eu şi mai încorsetată. Şcoa-
lă-gospodărie.
Profesorul - Eşti culmea! Trebuie să-mi câştig pâinea!
Până una-alta, aşa-zisa fermă a ta ne toacă bani. Plus
benzina, plus alte cheltuieli pe care într-un apartament
de oraş nu le ai. Tu ai spus: tătuţă vreau viaţă liniştită
în apropierea oraşului. Ne costă cât nu ne-am închipu-
it. Este sau nu o dovadă a dorinţei mele de a rămâne
alături de tine, respectându-ţi şi susţinându-ţi material
capriciile? De la început am avut o învoială: n-am
timp şi chef de agricultură. Te descurci. Cu (privește
către menajeră, care iese rapid din încăpere)... nea
Sandu, cu cine vrei tu, dar nu-mi complica existenţa.
Să nu mai aduci în discuţie subiecte pe care le-am
convenit tabu.
Soţia – Lasă benzina, practic e o margine de oraş. Am
scăpat de poluarea fonică, atmosferică şi de toate felu-
rile. Parcă erai încântat de noul nostru domiciliu. Nu
înţeleg ce ţi-a venit...
Profesorul – Mie?! Dumneata, cucoană, prezinţi com-
portări ţâfnoase! Nu eu am început...
Soţia - Am crezut că ne liniştim dacă stăm departe de
nebunia oraşului. Dar … “fantomele trecutului” ne
urmăresc cu insistenţă, oriunde ne-am afla!
Profesorul - Avem ce ne spune zilnic unul altuia?
Simţim reciproc nevoia prezenţei celuilalt? Iată o mo-
tivaţie a naibii de straşnică să fim împreună. În rest, e
balast!
Soţia - Da, un balast care s-a prăvălit în abis şi s-a
transformat în gunoi cosmic. Ha! Ha! Numai că şi
acesta gravitează tot în jurul pământului şi mai pică
peste noi, din când în când.
Profesorul - Încearcă să te detaşezi de trecut. Trage
oblonul. Hai! Bucură-te de realitatea înconjurătoare…
grădină, păsări… pomi...
Soţia - Am de corectat lucrările şi simt nevoia de
linişte. Nu vreau să aud nici musca. Chiar te rog să te
duci la sindrofie.
Profesorul - Ori mergem împreună, ori nu merge ni-
ciunul. Acum e un moment în care trebuie să fim îm-

preună. Şi nu de ochii lumii. Înţelegi, mamă? Nici mie
nu-mi e uşor.
Soţia - Mă faci să râd.
Profesorul - Măi omule, această femeie nu mai există
ca atare, iar din viaţa mea a ieşit cam de multişor.
Soţia - Şi copilul?
Profesorul - La mine nu te gândeşti? Încerci măcar o
dată în viaţă să te pui în pielea mea?
Soţia - Pielea ta e cam tăbăcită de cearceafuri.
Profesorul - Eşti sigură?
Soţia - Mă rog, pot fi diferite locuri, cum li se zice azi,
lo-ca-ţii. Poftim: consimt că a fost meteorică în exis-
tenţa ta. Să-i fie iertate păcatele. Problema e copilul.
Profesorul - Mamă, nu are cum să fie al meu, cunoşti
foarte bine acest adevăr şi-n ultimă instanţă n-a mai
avut nici o pretenţie. Nu-mi poartă numele, nu-i dau
pensie alimentară… Unde e problema?
Soţia - Cum crezi că pot să mai calc eu în cancelarie
când cea mai bună prietenă a ei o plânge în fiecare zi.
Profesorul - Să o plângă. O plângem şi noi, ne pare
rău, a plecat prea tânără din viaţa asta...
Soţia - N-am terminat.
Profesorul - Normal. Nici nu mă aşteptam.
Soţia - Nu-i aşa simplu, măi tătuţă. Mi-a făcut o at-
mosferă de groază.
Profesorul – Mamă, tu ai ales comuna, tu ai ales şcoa-
la, trebuia să te interesezi ca lumea, te-am prevenit şi
nu cred să nu-ţi aminteşti.
Soţia – Cum să ghicesc eu că prietena ei cea mai bună
predă la şcoala asta...
Profesorul – După purtările respectivei, aş zice că nu-i
chiar o bună prietenă ci o femeie cu un caracter dubi-
os. O nefericită care-şi găseşte satisfacţii în a crea
altora necazuri.
Soţia - Dacă n-ar trebui să iau catalogul, n-aş mai căl-
ca pe acolo. Nu există minut în care cineva să nu de-
plângă soarta copilului. Rămas al nimănui. Cu ţintă
directă. Toată povestea aia cu paternitatea, ba-i al tău,
ba nu-i al tău, a revenit de parcă s-ar fi întâmplat ieri.
Câştigul de-atunci s-a întors acum împotriva mea!
Profesorul - Nu înţeleg. Tu nu ai niciun amestec.
Soţia - Ba am. Sunt nevasta rea, învingătoare, în con-
flictul major al paternităţii, care a lăsat un copil pe
drumuri.
Profesorul - Măi femeie, să analizăm situaţia la rece.
Am avut o aventură cu ea, acum hăt ani. S-a terminat!
A încercat atunci să-mi arunce în cârcă paternitatea
copilului. Nu a reuşit. Mai bine-zis, subit a renunţat
din proprie iniţiativă la învinuiri. De acord? De curând
această femeie s-a prăpădit. A ieşit cu totul din viaţa
noastră. Care e problema ta?
Soţia - Păi, da, a renunţat la proces, şi-a asumat în
totalitate creşterea şi educarea copilului ca să aplaneze
conflictul cu mine. Care eram… ce mama-naibii
eram? Nevasta egoistă, agresivă, neînţelegătoare! Nu
din alte motive.
Profesorul – Ba! Poate că foarte serioase, care m-au
determinat să nu mă despart de tine şi presupun nişte
246
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
calităţi ale tale. Tu eşti aleasa, mamă, nu aia, nici ailal-
tă. Logica ar împinge către această concluzie. Îţi amin-
teşti ce-ai discutat cu ea?
Soţia - Multe! Multe tătuţă... Cât p-aci să ne păruim.
Te interesează ceva anume?
Profesoul - I-ai spus că nu pot face copii?
Soţia - Printre altele. Ce să ne ascundem după degete?
Probabil s-a edificat şi de la mândrele ce ţi s-au înghe-
suit prin pat, mai să mă dea jos pe mine.
Profesorul - Da’ n-a ţinut, mamă. Te-ai lipit cu aracet.
Soţia - Doamne, îţi arde de glume?!
Profesorul - Mie?
Soţia - (serioasă) Am greşit. Trebuia atunci să mer-
gem până la capăt, să-ţi faci analizele şi să dovedim
adevărul: că nu avea cum să fie copilul tău ! Aşa, a
rămas în coadă de peşte, interpretabil. Prietenele, co-
legele care-i deplâng soarta nu ştiu că tu nu poţi face
copii, că acesta e motivul real pentru care ea şi-a retras
plângerea. Că se făcea de râs, că nu ştia cu cine l-a
făcut! Toată lumea a fost convinsă că s-a retras din
proces din motive de demnitate, că nu suporta ciorovă-
iala cu o nevastă geloasă şi posesivă!
Profesorul - Încă o dată îţi reamintesc: nevastă, de care
eu n-am divorţat pentru ea. Ai fost de acord cu această
soluţie. Atunci ţi-a convenit situaţia.
Soţia - Pentru că ştiam adevărul: copilul nu este al tău.
Cine să prevadă accidentul ăsta nenorocit şi toate în-
curcăturile care, poftim, urmează pentru noi. Pe de altă
parte, am vrut să te feresc, să ne ferim această nereuşi-
tă a noastră de gura lumii. Nu poţi avea copii. Una e,
chiar, să-i zbieri concubinei, între patru ochi şi alta la
difuzorul public!
Profesorul - Eşti sigură că de-aia ţi-a convenit?
Soţia - Cum poţi … să ai asemenea tupeu? (izbucneşte
în plâns isteric, vrea să fugă din cameră, Profesorul o
prinde de mână) Lasă-mă! Din acest moment, orice
formă de dialog între noi a luat sfârşit! La modul gene-
ral, orice a luat sfârşit!
Profesorul - (o ţine aproape) N-ai să pleci... Avem de
discutat... pentru că... pe noi... doar sfârşitul acela,
lăsat de Dumnezeu, ne va despărţi. Ai priceput, draga
mea?
Soţia - Niciodată n-ai să fii în stare să înţelegi! Cu
toată experienţa ta în materie de femei… Mă înţepi ca
un scorpion înveninat!
Profesorul - Zodia, mamă, ce să-i faci. Mai treci şi tu
cu vederea.
Soţia - M-ai înnebunit cu jocurile tale drăceşti, nesătul
de glorie, de … ce ţi-a folosit că şi-au pi… plâns ochii
atâtea după tine. O viaţă de incertitudini şi suferinţe!
Tu m-ai împins…
Profesorul - Recunosc…
Soţia - Ba nu! Habar nu ai ce vreau să spun. Numai
Dumnezeu ştie cât am tânjit, cât am suferit, cât am
visat, cât mi-am dorit să strâng la pieptul meu un copi-
laş... O păpuşă vie... Să-mi gângurească, să-mi cuprin-
dă gâtul cu mânuţele, să-mi zâmbească, să-mi dea un

rost. Un copil al meu! Evident, nu eşti capabil să simţi
acest hău al neîmplinirii!
Profesorul - Eşti convinsă, mamă?
Soţia - Mă laşi să-mi duc ideea până la capăt ori plec?
Profesorul - Am tăcut.
Soţia - Pentru tine femeia este un obiect, o pradă, un
trofeu… Cu cine mi-am găsit eu să discut!
Profesorul - Cu soţul tău care te iubeşte. Ne trece vre-
mea mamă cu discuţii … neconstructive.
Soţia - Un strop de răbdare. Trebuie să-ţi explic ceva.
La douăzeci de ani poate nu-ţi doreşti copii, eşti tu
însăţi un copil, la douăzeci şi cinci poţi fi chiar ires-
ponsabilă, dar la treizeci începi să speri, la treizeci şi
cinci te cuprinde panica, la patruzeci ai da orice să faci
un copil, iar după patruzeci şi cinci te izbeşti de toţi
pereţii că ţi-ai ratat şansa vieţii. Te-ai gândit vreodată
cât am suferit?
Profesorul - Te auzeam noaptea cum oftai. Plângeai în
somn. Credeam că din pricina mea.
Soţia - Şi-mi aduceai parfum… şi flori.
Profesorul - Pentru că ai deschis subiectul, hai să mer-
gem până la capăt, doamna mea. De ce nu ai lăsat
copilul?
Soţia -(înspăimântată) Cum?! N-avem ce discuta!
(vrea să iasă din cameră)
Profesorul - (o reţine, o aşează pe fotoliu, îngenun-
chează) Hai să vorbim ca doi adulţi trecuţi de vâltorile
vieţii. Eşti de acord că nu e cazul unor secrete între
noi? Întreabă-mă orice şi-ţi promit, îţi jur, că-ţi voi
răspunde cinstit.
Soţia - Nu văd rostul … Ce urmăreşti?
Profesorul - Iartă-mă, mamă, iartă-mă. Nu… nu-ţi
reproşez nimic. Dragostea e un sentiment care vine
fără să-l chemăm. Toţi încercăm o dragoste mai mare,
dragostea dintre noi doi, şi câte o codiţă de dragoste,
mai mică. Hai, nu mai plânge. Ştie tătuţu că pe el l-ai
iubit cel mai mult şi pentru el ţi-ai sacrificat … Crede-
mă, nu ţi-aş fi spus niciodată.
Soţia - Toate filozofiile astea de doi bani le purtăm din
cauza ei? Adică ale greşelilor tale? Ale păcatelor tale
care m-au împins la gesturi disperate? E o formă de
şantaj? Nu, dragă, nu ne comparăm! Greşeala mea a
constat în altceva decât vrei tu să insinuezi! Chiar nu
ţi-e ruşine?
Profesorul - Exact asta vroiam să spun. Că n-ai greşit
alegându-mă pe mine (pauză).
Soţia - Eşti irecuperabil.
Profesorul - Sau poate că ai greşit. Poate că ai greşit
draga mea. Aş fi rămas o amintire, “un ex” cam “fus-
tangiu”, mă blamai peste tot, rămâneai cu acel amar al
frustrării, al trădării din prima ta căsătorie cu un profe-
sor mai în vârstă, un seducător notoriu. Momentul era
la fix ales, nu mai reveneam unul la altul, iubirea noas-
tră se stingea, chinuită, bolnavă, şi-aveai acum rostul
acela după care ai tânjit toată viaţa. Îţi aminteşti că era
vorba să plec opt luni la o bursă?
Soţia - Parcă… Da. Chiar în perioada aceea …
247
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Profesorul - Tu nu ai fost de acord să plec. Categoric
nu ai fost de acord. Nu e cazul să adaug nimic în
plus… Explică-mi, de ce?
Soţia - Am crezut că nu te mai întorci.
Profesorul - Ţi-am oferit atunci o şansă.
Soţia - Îmi amintesc. Dar mi-a fost teamă că nu te mai
întorci.
Profesorul - Ai evitat orice discuţie. M-ai evitat pur şi
simplu. Am renunţat pentru tine.
Soţia - Nu a fost vorba de o aventură. M-a cerut în
căsătorie.
Profesorul - Mai întâi a venit la mine macaronarul.
Soţia - Cum?!
Profesorul - Da, da, mi te-a cerut în căsătorie.
Soţia - Şi?!
Profesorul - Mi-a argumentat în fel şi chip. A vrut
chiar să mă recompenseze cu o bursă, cu o promisiune
profesională... Ehe, pe vremea aia însemna ceva două
burse una după alta! Nici acum n-ar fi la îndemâna
oricui. Vrei să mergem în străinătate?
Soţia - Nu… nu regret nimic în sensul ăsta.
Profesorul - Aş putea obţine o catedră în Europa, în
Canada.
Soţia - Nu, nu… categoric, nu! Ştii că nu mă pot aco-
moda. Nu rezist mai mult de o lună, oriunde, în lume.
Eu aici mă simt bine. Sunt o balcanică, o ţărancă-
intelectuală de primă generaţie. Încă n-am deprins
folosirea corectă a tacâmurilor. Asta e şi mă simt bine
în pielea mea! Nici nu-mi doresc un alt profil al perso-
nalităţii...
Profesorul – Ăsta e farmecul tău! Mmm... Acest altoi a
dat o combinaţie reuşită de femei. Sensibilitate, forţă,
tandreţe, agerime ...
Soţia – Pe naiba! În toată şcoala nu-i una orăşancă
sadea. Şi intelectuale şi mame şi gospodine şi la mun-
ca din grădină! Ce mare scofală! Nu-şi văd capul de
treabă, dar la bârfă şi răutăţi nu le întrece nimeni!
Profesorul - Vezi, mamă, ce complicată e viaţa? Mai
eşti supărată pe mine?
Soţia - M-a durut... pentru că am sacrificat, pentru
tine, ceea ce aş fi avut mai scump pe lume, iar tu, cu
atâta uşurinţă ... ai fi acceptat acel copil. Pentru că era
al ei? Pentru ea? Să o salvezi de la ruşine?
Profesorul – Nu. Opreşte-te! Eşti de acord că în cele
opt luni aveai timp să rezolvi orice problemă? De pil-
dă, dacă nu divorţul, înfierea unui copil abia născut?
Prostuţo, te retrăgeai undeva, năşteai copilul şi când
veneam eu găseam un bebeluş ales pentru adopţie. Eu
te credeam şi aveam astăzi un copil al nostru... S-au
scris atâtea romane, s-au turnat atâtea filme cu subiec-
tul ăsta!
Soţia - Nici măcar nu mi-a dat prin cap aşa ceva! Cre-
deam că numai eu ştiu că sunt însărcinată. Ai fi accep-
tat?
Profesorul - Pentru tine, da. Şi eu am greşit cu altele,
iubindu-te, totuşi, atât de mult! Poţi crede că mi-am
dorit acel copil? Pentru că era al tău, din burticica asta
pe care o iubesc atât de mult! Şi-apoi, macaronarii fac

copii frumoşi. Şi, recunosc, s-a purtat bărbăteşte, pu-
team deveni prieteni.
Soţia – Offf.... Eram atât de speriată, devălmăşită,
dezorientată… Alegerea n-am făcut-o între el şi tine,
crede-mă, nici nu se punea problema, ci între copil şi
tine. (plânge, este copleşită de durere)
Profesorul - Aici a fost greşeala. Lipsa de comunicare,
de încredere. A trebuit să aflu de la el?! N-am îndrăz-
nit să-ţi spun că ştiu, dar nici n-am bănuit că vei scăpa
de sarcină fără să consulţi pe cineva..., dacă nu pe
mine, pe el... în sfârşit, fără să aflu într-un fel şi să te
împiedic.
Soţia - E imposibil de înţeles acum situaţia de atunci!
Eram foarte tânără, m-ai rănit de atâtea ori cu escapa-
dele tale. A fost, a trecut, s-a dus...
Profesorul - Asta e, mamă. A fost!
Soţia - Nu reduci subiectul la o simplă sintagmă...
Lămureşte-mă, totuşi. De ce-ai vrut să recunoşti un
copil care nu era al tău? Ci doar al concubinei tale! Tu
ai vrut să-l recunoşti. Dacă nu interveneam, dacă nu-i
spuneam de la obraz că nu faci copii, plăteai pensie
alimentară fără să clipeşti! Şi nu de pensie alimentară
e vorba, ci de principiu. De ce? Să te răzbuni, să mă
umileşti? Ai vrut sau nu să-l recunoşti?
Profesorul - (moale) Da…
Soţia - Am fost distrusă, când am văzut cu câtă
uşurinţă accepţi. Eu am refuzat să dau viaţă unicului
meu copil pentru tine, înţelegi? Care ar fi fost dife-
renţa între copilul … şi al ei. Care?! De ce al meu a
trebuit să fie întors de la lumina vieţii?
Profesorul - (moale) Nu eu ţi-am cerut sacrificiul. N-
am bănuit că vei face această… prostie...
Soţia - Aici ai dreptate, nu am comunicat.
Profesorul - Nu ai avut încredere în mine. N-am pre-
văzut că-ţi poate veni în minte acest gând năpraznic.
Când am aflat, erai la spital cu hemoragie. Îţi amin-
teşti? Prea târziu!
Soţia - Prostia tinereţii, prejudecăţile, panica… Mie-
era teamă c-ai să mă goneşti.
Profesorul - Acela a fost momentul egalităţii între noi,
mamă. Ai înţeles că nu poţi pleca de lângă mine. Şi eu
de câte ori greşeam, mă înspăimânta gândul că, dacă
afli, mă părăseşti.
Soţia - Da’ nu te lăsai…
Profesorul - Tinereţe, haine rele…
Soţia - (pierdută) N-aveam mintea de-acum…
Profesorul - Normal …
(Între timp menajera mai încearcă să intre,
trage cu urechea, apoi se retrage.)
Soţia - Dacă mă gândesc bine, n-a fost să fie. Prin
suferinţa pierderii, am plătit probabil un păcat mai
mare, din altă viaţă. Arunc în tine cu vina mea esenţia-
lă. Prostia asta o puteam face oricum, mai devreme sau
mai târziu, nu neapărat pentru tine, am fost capabilă să
o fac. Cu primul prilej.
Profesorul - Tătuţu te roagă să-l ierţi şi dacă ţii atât de
mult, hai să faci un copil. Eşti încă tânără. (mămos) Ce
zici?
248
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Soţia - După prostia de atunci… era să mor, într-un
moment de nebunie am apelat la mijloace empirice…
acum suntem egali. Nu mai pot face copii. Poate chiar
acest neajuns ne ţine legaţi…
Profesorul - Lasă gândurile negre… Pe noi ne leagă nu
o suferinţă, ci un mister: ne bucurăm unul de altul.
Draga mea, există atâtea metode sofisticate. Mergem
la o clinică. La noi, în străinătate... Nu e târziu. Sunt
femei cu mult peste vârsta ta care au devenit mame.
(Soţia se înseninează la faţă, îşi şterge lacri-
mile, priveşte undeva în gol, surâzând.)
Soţia - Oare, ar fi posibil?
Profesorul - (o mângâie) De ce nu?
Soţia - Nu pot să te iert… Deci eu, între tine şi … ţie
ţi-am dat câştig de cauză. Eşti de acord? Am sacrificat
totul ca noi să rămânem împreună. Eram convinsă că
nu ai bănuit nimic.
Profesorul - E… mamă, nici chiar aşa. Sunt maestru în
domeniu…
Soţia - Zău? … ia-o mai încet, nu e de râs.
Profesorul - Nici un moment n-am râs. Pe cuvânt. Ţi-
am zis ceva până acum? Niciodată! Înţelegi? Niciodată
n-aş fi îndrăznit să te ating cu o floare, darămite cu o
amintire atât de dureroasă... Am socotit că nu e drept
pentru tine. Crede-mă, eu sunt vinovatul. Eu sunt vi-
no-va-tul!… Da? Te-ai liniştit? Mă laşi acum să-ţi
explic? Copilul nu-i al meu, desigur. Ştii al cui e?
Soţia - Vreun coleg, vreun student ori cine ştie ce amă-
rât, de a dat vina pe tine.
Profesorul - Nu. Copilul e al lui Mihai.
Soţia - Mihai… al nostru?
Profesorul - Da.
Soţia - Aaa! Păi, parcă atunci s-a căsătorit… şi nu cu
oricine, cu fata rectorului.
Profesorul - De aceea am şi primit ne-con-di-ţi-o-nat
paternitatea. Apoi s-au complicat lucrurile, ai interve-
nit tu, m-a dat în judecată, şi-a retras plângerea şi s-a
hotărât să-şi crească singură copilul. Aşa a fost să
fie…
Soţia - A lăsat sarcina la gândul că vei divorţa de mi-
ne. A fost convinsă că te poate păcăli.
Profesorul - Nu.
Soţia - Şi-a dorit un copil de la tine…
Profesorul - Probabil.
Soţia - Şi când a înţeles că nu-i al tău, s-a dat la o par-
te. I-a fost ruşine. Care a fost primul? Tu sau Mihai?
Profesorul - Ai, mamă, ce importanţă are? Las-o în
cerurile ei!
Soţia - Ba are. Trebuie să ştim exact cum a fost. Sun-
tem sinceri ori ba?
Profesorul - Consideră că… hai, măi, mamă, poftim, l-
a părăsit pe Mihai pentru mine.
Soţia - Ţap bătrân şi iresponsabil…! Le-ai stricat dra-
gostea...
Profesorul - Mamă! Asta-i viaţa! Mihai, ca orice tânăr
dezamăgit, s-a răzbunat şi s-a căsătorit imediat cu fata
rectorului. Adevărul e că Olguţa niciodată n-ar fi aspi-
rat la o asemenea partidă. Norocul ei. Mulţumită?

Soţia – (ca pentru sine) Femeia asta chiar te-a iubit. În
concluzie, ea era într-o relaţie amoroasă cu Mihai, mă
rog ameţeala tinereţii, când s-a îndrăgostit de tine. S-a
îndrăgostit foarte tare de tine, o vreme probabil că a
pendulat între voi doi, atunci a rămas însărcinată cu el,
bineînţeles, apoi l-a părăsit pe Mihai în favoarea ta. Şi-
a luat leapşă. O lecţie atât de dură, că nu i-a mai trebu-
it alt bărbat!
Profesorul - Mamă… lasă intimităţile.
Soţia - … (ironică) Iar tu nu ai putut s-o ierţi, să-i treci
cu vederea perioada de incertitudine, când a fost şi cu
unul şi cu altul.
Profesorul - Nu, nu despre asta a fost vorba. Nu mă
puteam despărţi de tine. Ai un anume farmec ce mă
ţine legat pe viaţă.
Soţia - M-ai mai înşelat şi după aceea.
Profesorul - Pasagere, mamă, pasagere. Vin, se duc…
Adică au fost. Foost! Oricum, nu se vede din avion.
Crede-mă!...
Soţia - Adică, din avion, mă văd doar eu. În grădină, la
cosit lucerna.
Profesorul – Asta e, mamă!... Lămurită? Hai, mergem
la sindrofie!?
Soţia - Doamne, cât sunt de obosită!
Profesorul - Îţi promit că nu stăm mult. Hai!
(Se întunecă.)
Acelaşi decor, la câteva zile, după prânz. Pro-
fesorul la birou, cu hârtiile în faţă, lucrează. Soția
întocmește niște fișe. Fond muzical, Mozart. Sună
telefonul.)
Profesorul - (răspunde monosilabic, cu mari pauze)
Da … (ascultă) Cam greu, vă înţeleg… (ascultă) De-
sigur… (ascultă) Oricum, problema rămâne deschi-
să…(ascultă) E prea curând să luăm o decizie. (ascul-
tă, voce alintată) Alo? Da… ce mai faci? …şi mie…
şi l-ai bătut şi tu…nu te-a muşcat? …aha… mai vor-
bim… bine… bine… dă-mi-l pe tataie, pa, la revede-
re. (serios) Desigur… nici o problemă …să trăieşti!
(închide telefonul.)
(Apare Menajera cu o tavă: două căni cu ceai
şi aperitive. Îi serveşte, apoi trebăluiește reacționând
la discuțiile celor doi prin mimică).
Soţia - Ce iarnă a dat peste noi… M-am orientat că am
cumpărat lemnele. Numai cu motorina nu ieşeam în
primăvară. Tu îţi mai aminteşti vreun an în care să fi
nins aşa devreme?
Profesorul - Câte ierni am prins eu… cine le mai ştie?
E prea din timp şi n-are cum să dureze. (privind către
menajeră) Sper că păsările n-or să îngheţe la noapte...
(Menajera iese grăbită)
Soţia – (râde, privind în urma ei) Nici vorbă. Ei, n-am
avut de lucru. M-am aventurat într-o chestie la care
depind de bunăvoinţa angajatului. Ţine minte de la
mine: ăsta nu-i capitalism, tătuţă.
Profesorul - E pierdere de timp şi de bani, mamă.
Soţia - Nu. Este producţie ecologică.
249
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Profesorul - Aha. Şi pe când capre, oi, vaci, porci.
Soia? Soia, mamă!
Soţia - “Puţintică răbdare”… Deocamdată ne ocupăm
de viţa de vie, pomii fructiferi şi legumele. Şi ferma de
păsări, bineînţeles. Fără glumă, vinde cineva din co-
mună un hectar arabil. Dacă tot ne-am aşezat aici, l-aş
cumpăra. Nea Sandu a zis că-i chilipir şi merită in-
vestiţia. Se ocupă el. Pământul e bun pentru grâu, dar
mai profitabil pentru noi ar fi porumb şi lucernă.
Profesorul - Măi, mamă, te pricepi tu? Ai timp de-aşa
ceva? Te păcăleşte megieşul ăsta. El ce procent ia din
afacere?
Soţia - Hai, tătuţă… şi tu eşti băiat de la ţară, ar trebui
să-i cunoşti mai bine...
Profesorul - Tocmai, că-i cunosc. Dacă ţii morţiş, fie
ca tine. Dar să nu mă baţi la cap. Nu mă implici cu
nimic şi gata cu banii, s-au cam dus rezervele! Clar?
(Sună soneria de la poartă. Profesorul se
ridică în picioare, priveşte de după perdea.Apare me-
najera care ridică din umeri și arată înspre poartă)
Profesorul - Au venit Vasileştii. Ce facem?
Soţia - Stăm de vorbă, ne odihnim, ce să facem! N-am
chef de musafiri.
Profesorul - Cum vrei. (Menajera iese încuviințând)
Soţia - N-am chef de nimeni. (se ridică, face câţiva
paşi prin cameră. Reapare menajera) M-am săturat de
atâta duplicitate, curiozitate maladivă. E o caţă Vasi-
leasca asta, o caţă nesuferită! Normal. După scandalu-
rile pe care le-a avut cu gineri-su, e fericită să cleve-
tească pe seama altuia. Cu toate blănurile, taioarele
“Steilman” şi fasoanele ei de doamnă, tot neam de
traistă a rămas. Ehe, le trebuie câteva generaţii de “li-
cenţiaţi” ca să-şi şlefuiască gena!
Profesorul - Parcă eraţi prietene...
Soţia - Aşa prietenă!
Profesorul - Au plecat. Linişteşte-te. Cine are copii,
are şi necazuri. (ca şi cum ar fi făcut o năzbâtie, se
cufundă în citit.)
Soţia - (Îi face semn Menajerei să iasă, apoi, ca pen-
tru sine, plimbându-se prin cameră) N-ar strica să mă
transfer la altă şcoală. Cam complicat în mijlocul tri-
mestrului, dar s-au mai văzut cazuri. Au grijă, zilnic,
să-mi picure porţia de otravă. Iar Vasileasca e şefă de
tură. Mereu are o noutate de spus amatoarelor de sen-
zaţii în legătură cu … “micul orfan”… După ultimele
evenimente, copilul urmează să plece cu bunicii la
ţară. A spus tare, să audă toată lumea: “Dacă taică-su
nu vrea să ştie de el, o să ducă oile la păscut!”… Ce
puteam să fac?! Să mă dau în stambă? Să le strig: e
copilul lui Mihai Ionescu, ginerele profesorului cutări-
că, rectorul? Nu ştiu cum să mă mai descurc! M-ai
băgat într-o belea… Auzi?!
Profesorul - Scuză-mă, mamă, n-am fost atent.
Soţia - Normal. Domnul profesor este ocupat, este
important, nu are timp de fleacuri. El doar face poci-
noage şi eu, persoană de rând, le trag. Nu?! Asta-i
menirea mea. De modestă profesoară, policalificată,

mai nou şi agricultoare… Mai bine latru la lună, acu’
se întunecă, ies în bătătură şi latru! Latru!
Profesorul - Mamă!
Soţia - Ce-ţi pasă?! Eşti în sfere înalte, asculţi Beetho-
ven, Mozart, scrii tratate, ce treabă ai tu cu leliţele din
cancelarie, care-mi toacă zilnic nervii. Egoist, comod,
orgolios… Totul pentru tine. Femei, faimă, politeţuri,
grade universitare… Cu ce m-am ales eu din căsnicia
asta?
Profesorul - Cu mine, mamă.
Soţia - Vasăzică, am renunţat la postul de asistentă la
facultate la Iaşi ca să rămân cu tine, unde aveai tu ca-
tedră, să nu-ţi strici rostul. Apoi, am renunţat la cate-
dra dintr-un liceu central, de vază, ca să fiu aproape de
casă, adică de comună.
Profesorul - Stop-cadru. Tu ai ales unde să locuim şi
eu am venit aici, după tine. Suntem chit. Da’ ce comu-
nă, mamă! Ce elită intelectuală are!
Soţia - De parveniţi.
Profesorul - Mulţumesc asemenea şi să nu exagerăm.
Soţia – Cum pot să le numesc altfel?
Profesorul - Aici e vorba de ciorovăială feminină şi nu
cred că toată cancelaria are treabă cu problemele noas-
tre. Înafară de Vasileasca, “prietena ta” şi cealaltă,
prietena ei, te mai sâcâie careva? Nu!
Soţia – De ce nu-şi văd de treaba lor ? De bârna din
ochiul lor?
Profesorul – Mamă, astea sunt studii sociologice. Dacă
învăţai să şofezi, îţi lua tătuţu maşină… şi rămâneai la
un liceu din oraş.
Soţia - Îmi luai maşină… Nu am abilităţi tehnice, me-
canice… Mi-e teamă. Am încercat, e imposibil. Ştii
foarte bine. (pauză) Şi uite-aşa, am ajuns colegă cu
fostele colege şi prietene şi martore ale suferinţelor
fostei tale concubine…
Profesorul - Las-o mamă, Dumnezeu s-o ierte! Am
terminat de mult cu ea.
Soţia - Dumnezeu s-o ierte... Nu sunt eu de vină că nu
şi-a găsit un bărbat sau n-a vrut să se lege la cap. Nu e
problema mea. Vorba e că, potrivit opiniei corpului
profesoral, “nu s-a mai căsătorit din cauză că s-a dedi-
cat cu totul creşterii şi educaţiei copilului părăsit, auzi,
« paternal » …”, copil bănuit a fi plodul tău. Încearcă
şi convinge o cancelarie de femei că nu-i adevărat, că
tu nu faci copii. Şi încearcă să te afli în pielea mea.
Profesorul - Timp irosit. Nu poţi închide tu gura lumii.
Or să vorbească până la primul eveniment notabil şi
care se va produce în curând, îţi garantez. Actualul
subiect o să gareze pe linie moartă şi împreună o să
despicaţi alt fir în patru. “Puţintică răbdare”… Ce
spuneai de copil?
Soţia - Or să-l ia părinţii ei, nişte oameni amărâţi, de la
ţară.
Profesorul - Cum a crescut ea, cum am crescut noi, la
ţară, va creşte şi copilul.
Soţia - Sincer? Nu mai sunt aceleaşi condiţii de afir-
mare ca pe vremea noastră. (pauză, lăcrimează) Am
250
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
făcut socoteala… atunci, nu-mi trecuse încă nebunia
cu … prostia aceea enormă pe care am putut s-o comit.
Profesorul - Am vorbit serios în problema unei sarcini.
Soţia - Doamne, dar nu înţelegi câte riscuri implică o
asemenea aventură? Nu mă simt capabilă, măi tătuţă,
mi-a trecut vremea!
Profesorul - La anii tăi?
Soţia - Psihic vorbind, nu mai sunt capabilă de procre-
are. Ai înţeles? Am vrut să-ţi spun ceva şi mă zăpă-
ceşti mereu cu intervenţiile tale savante. A, da! Legat
de acest copil, s-au întâmplat nişte ciudăţenii. Am
urât-o pe femeia asta, am avut senzaţia că mi-a furat
ceva din karmă.
Profesorul - Poftim?!
Soţia - Nu se poate discuta cu tine.
Profesorul - Te înşeli, sunt interesat. Continuă.
Soţia - Presupusul tău copil, mă rog, copilul …
Profesorul - Băiatul lui Mihai, prietenul nostru. Am
discutat cu Mihai, este băiatul lui, îi seamănă, seamănă
cu fetiţele pe care le are cu actuala consoartă, pentru
mine nu e un secret, nici pentru tine. Doar n-o să stri-
căm acum echilibrul unei familii pentru o aventură a
tinereţii, o conjunctură nefavorabilă. Cinstit, o vezi pe
Olguţa în stare să înţeleagă? Tu, la vârsta ei, ai fi înţe-
les, ai fi acceptat?
Soţia - A, nu, Doamne-fereşte! Nu te pui cu nebuna!
Profesorul - Dacă află, sigur se-ntâmplă o tragedie...
Soţia - Pentru tine era bună o asemenea femeie.
Profesorul - Probabil că am făcut şi bine pe pământul
ăsta de nu m-a pedepsit Dumnezeu şi mi te-a dat pe
tine.
Soţia - Aha, recunoşti.
Profesorul - (pornit, decis) Normal. Draga mea, vor-
bind la rece, noi nu avem copii şi acesta ne venise pur
şi simplu la uşă. Copilul asistentului meu preferat,
discipolul cu care continui să colaborez, pe care tu îl
cunoşti bine, îl simpatizezi, e un om de valoare, nu are
nişte defecte ieşite din comun, ai cunoscut-o şi pe ea,
pe mama copilului.
Soţia - Preferam să n-am parte de asemenea cu-
noştinţe. Sau în altă conjunctură.
Profesorul - Mamă, ca om, trebuie să recunoşti, nu i se
pot reproşa multe. A greşit, şi-a asumat greşeala. Co-
rect?
Soţia - (moale) Da.
Profesorul - Soarta a vrut, acum, să rămână copilul al
nimănui. Numai aşa trebuie să vedem problema.
Soţia - Cum şi este.
Profesorul - Şi atunci nu are cu ce să ne deranjeze
bârfele unor neavizaţi.
Soţia - De ce nu mi-ai vorbit mai demult? Copilul tău
n-avea cum să fie, dar n-am ştiut că-i al lui Mihai. E
cu totul altceva. N-aveam destule pe conştiinţă? Tre-
buia să am şi această culpă, a femeii înşelate şi răzbu-
nătoare?! Bineînţeles, nu e cazul să complicăm lucru-
rile. Am suferit eu destul, nu trebuie să mai sufere şi
alţii, inclusiv această Olguţă. Ai văzut copilul?

Profesorul - Mi l-a adus de câteva ori, evident, ca să-l
vadă de fapt Mihai. O ajuta financiar. Un secret care
rămâne între noi, nu vreau să afle soţia ori socrul său.
E jenant, chiar dacă au trecut nişte ani.
Soţia - Copilul ştie cine-i este tatăl?
Profesorul - Cu riscul c-ai să-mi faci o criză de nervi,
Mihai era nenea, iar eu … mamă, ce să fac, tatăl.
Soţia - Cum?!
Profesorul - Ne-am promis reciproc sinceritate totală.
M-a rugat Mihai. Tu l-ai fi refuzat? L-ai fi refuzat?
Soţia - Deci nu sunt întâmplătoare zvonurile din can-
celarie.
Profesorul - O ştii pe Olga. Fată bună, nimic de co-
mentat, dar cu limite. Îi lipsesc anumite profunzimi şi
înţelegere a vieţii. E prea devreme, total inoportun
pentru căsnicia lor ca Mihai să-i facă o astfel de confi-
denţă: ştii, dragă, eu am un băiat dintr-o relaţie anteri-
oară…
Soţia - (gânditoare) În fond, cu ea are două fetiţe. Le-
ajunge.
Profesorul - Greşeala mea este că nu te-am pus la cu-
rent cu această nevinovată conspiraţie. Am vrut să te
cruţ, la gândul că într-o zi problema se va rezolva de la
sine. Copilul seamănă cu Mihai, e atât de evidentă
asemănarea, încât eu cel mult stăteam pe post de păcă-
lici.
Soţia - Te cred. (dusă) Băiatul este născut în aceeaşi
lună şi decadă în care s-ar fi născut copilul meu, mă
rog, el ar fi fost cu câţiva ani mai mare. Poate că …
Profesorul - (O mângâie patern) Eşti sigură?
Soţia - Ce părere ai despre reîncarnare?
Profesorul - Mamă …
Soţia - (caută febril o carte, apoi cu nervozitate) Am
găsit-o. E o carte veche, nici nu mai are coperţi, scrisă
după primul război mondial de nişte medici, mari spe-
cialişti. (grăbită, febril) S-a dovedit că un făt procreat
cu altul, poate avea caracteristici ale partenerului ma-
mei din timpul sarcinii. Adică nu poate, ci sigur, pre-
zintă asemănări. E verificat statistic. Pe atunci nu exis-
tau metodele ştiinţifice de azi, dar am discutat cu pro-
fesorul Ruianu, îl cunoşti, şi omul mi-a confirmat
această posibilitate. Adică nu e o simplă posibilitate, e
o certitudine.
Profesorul - Adică, e un pic şi copilul meu?
Soţia - Exact. Embrionul fiind în formare primeşte în
continuare influenţa genelor hormonale.
Profesorul - De mult pritoceşti tu în minte naivităţile
astea?
Soţia - E purul adevăr. Este ştiinţă… Citeşte aici nişte
cazuri. Copil din mamă brunetă, tatăl natural brunet,
ambii cu ochi negri, la fel bunicii, străbunicii, se naşte
cu ochi albaştri şi nu li se schimbă culoarea, îi rămân
albaştri! De ce? Însărcinată în câteva săptămâni, feme-
ia este măritată cu un bărbat cu ochi albaştri. Ce părere
ai? Sunt şi alte cazuri. Fă o pauză şi citeşte.
Profesorul - Interesant. Aşa o fi! Dar în cazul meu nu-i
valabil pentru că nu fac copii, deci nu amprentez. Hai
să-l vezi...
251
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Soţia - L-am văzut. Au avut grijă să mi-l aducă…
Profesorul - Seamănă cu mine?!
Soţia – Îîî.. Nu prea. Nu. Dar nici cu Mihai, din câte
îmi amintesc, nu mi se pare o asemănare evidentă.
Copiii se schimbă de la lună la lună, darămite...
Profesorul - Când l-ai văzut?
Soţia – Mai demult. A trecut ea cu el, a avut de luat nu
ştiu ce act.
Profesorul – Pe atunci nu ştiai al cui este. Mihai poartă
barbă, mustăţi. E mai greu să desluşeşti asemănarea la
o primă vedere.
Soţia - Este exclus să-mi fi dat prin cap că-i copilul lui
Mihai, îţi dai seama.
Profesorul - Dacă ne gândim bine, ce vină are copilul?
Mare păcat! În situaţia asta, e greu de aruncat asupra
cuiva o vină. (gânditor) Nici nu ştiu, mamă, cum să-ţi
spun.
Soţia - Ce mai e? Nu te mai feri!
Profesorul - A sunat mai devreme cineva.
Soţia - Cine?
Profesorul - Cineva … are importanţă? Da’ mai bine
ne vedem de treabă.
Soţia - Da’ zii odată, omule!
Profesorul - Copilul plânge… e traumatizat… Vrea să-
l vadă pe taică-su. Ei speră să-l convingă să nu vină
încoace. E destul de frig.
Soţia - Ai fost la … înmormântare?
Profesorul - Nu, Doamne-fereşte! Nici Mihai nu s-a
dus. Ce situaţie pentru copil...! Am auzit c-ar fi ţinut-o
trei zile pe decedată în casă, după obicei. Ce să le
ceri... Îţi dai seama câtă suferinţă pentru părinţi, cât de
traumatizant pentru copil... Nu înţelege, plânge, e prea
mic, iar dezastrul e copleşitor. Mamă, eu … m-a căutat
la telefon cineva mai devreme… Copilul vrea la tata,
nu se mai înţeleg cu el şi … s-au invitat bunicii…
Până să găsesc o scuză, au închis telefonul. Dar prefer
să nu răspundem… n-aş vrea să te mai supăr, să te
enervezi, cumva. Fac şi ei o plimbare cu autobuzul.
(priveşte pe fereastră) Nu-i vreme de ieşit din casă.
Mai mult ca sigur că nu vin.
Soţia - Adică tu acum stai pe post de tată denaturat…
care şi-a părăsit copilul rămas orfan de mamă!
Profesorul - (oftează) Doar ţi-am explicat. Din când în
când, răposata maică-sa îl aducea să-l vadă Mihai, dar
se vedeau la mine în birou, chipurile eu eram … Pen-
tru noi doi e lămurită povestea, nu? Bunicii, veniţi de
la ţară, nu l-au mai adus de când s-a produs nenoroci-
rea. Nu s-a oferit nimeni dintre prietenele alea, care-ţi
mănâncă ţie zilele în cancelarie, să mi-l aducă. În
schimb le-au dat adresa noastră şi telefonul. Ca să fie
lucrurile clare.
Soţia - Nu înţeleg cum puteţi voi, bărbaţii, să trăiţi în
atâta duplicitate. Victima fiind un copil.
Profesorul - Viaţa te învaţă multe. Poate că în asta
constă tăria noastră. Tu nu ai ce să-ţi reproşezi. Ţi-am
adus la cunoştinţă mersul treburilor ca să nu mai avem
noi doi probleme. E... o situaţie pe cât de neprevăzută,
pe atât de încurcată. Pricepi? Am acceptat un joc, pen-
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

tru Mihai, fără să prevăd consecinţele. Acum ce pu-

team să-i spun copilului? Pur şi simplu mi l-au dat la
telefon. Poate că părinţii ei ştiu adevărul, poate nu, dar Cărți care o recomandă pe
unui copil nu poţi să-i refuzi un zâmbet, o iluzie, câte- ELIZA ROHA
va minute la nu ştiu cât timp. în topul celor mai reprezentative
Soţia – Tocmai astăzi n-avem nicio prăjitură... (uitân- romanciere din literatura română
du-se pe geam)
Profesorul – Mamă, grija pregătirilor ne lipsea?!… contemporană
Soţia - Deja se înserează. (dezamăgită) Nu cred că mai
vin...
Profesorul - … Dacă mă mai caută la telefon, o să mă
scuz până se rezolvă problema. Am să stau de vorbă
serios cu Mihai să găsească o modalitate de a-şi prelua
obligaţiile de părinte. Nu?! Ce s-o mai cotim? În felul
ăsta se termină cu bârfele şi tu o să ai linişte la şcoală.
Mare ar fi mirarea să nu fi aflat şi satul!
Soţia – Ce linişte?! nu e una, e alta... În viaţă sunt
lucruri mai importante decât “liniştea” asta.
Profesorul – Repet, mira-m-aş să nu se fi aflat şi în sat.
La urma urmei ne putem întoarce la oraş.
Soţia – Nu asta e problema noastră acum.
Profesorul - Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă. În
situaţia dată, destinul şi-a spus cuvântul. Mamă, tu
hotărăşti! Eliza ROHA a publicat până în acest an 47
Soţia - Ce ştiţi voi, bărbaţii… ce înseamnă un copil. volume: romane, eseuri și povestiri, comentarii
Profesorul – Înţelegi că nu mai vreau să te supăr ? Nu literare, poezie și teatru, povestiri pentru copii.
meriţi, draga mea. M-am decis. Că rămânem, că nu Dintre acestea amintim romanele:
rămânem aici, cu toate riscurile pentru Mihai, trebuie • Tetralogia „Fata din pomul cu mere”
lămurită povestea oficial, să nu mai existe dubii şi (romanele Deceniul obsedat, 2007; Femeia în
interpretări. verde, 2008;
(Se aude soneria de la poartă.) • Zodia proscrişilor, 2009; Destine în
Profesorul - Ei să fie? Înseamnă că erau îmbrăcaţi
derivă, 2009)
când au sunat. Nu s-au mai înţeles cu puştiul…
Soţia - (priveşte de după perdea) O femeie şi un băr- • Formula matematică a iubirii, roman,
bat … cu un copil. (precipitată) Doamne... Pe vremea 2010;
asta! Mă duc să le deschid. • Chipuri de apă, roman, 2011;
Profesorul - Eşti sigură că procedăm corect? Te-ai • Trilogia Zborul (Ultimul om, 2012,
gândit la consecinţe? Măi mamă, copilul îmi sare în Carusel, 2013;
braţe. Dacă-l primim în casă, nu-l pot respinge... (Soţia • Zborul, 2014), Cumpăna destinelor,
a zbughit-o pe uşă) Ia ceva pe tine, nu ieşi aşa... roman, 2015;
Soţia - (i se aude glasul) Schimbă faţa de masă! • Mozaic, roman, 2016;
Profesorul - Poftim, a ieşit doar în halat. Femeile- • Salt în umbra nemuririi, roman, 2017;
astea! Ia ceva pe tine, ai să răceşti! (deschide fereas- • Eclipsa, roman, Ed. Betta, 2018;
tra) Mamă, nu alerga, ai grijă să nu te împiedici! Ce s-
• Locul de lângă icoană, roman, 2008;
a întunecat ... Fii atentă la trepte! … m-o fi auzit?
(tare) Aprinde lumina, mamă! • Să aruncăm timpul peste umăr!, roman,
2014;
Cortina • Aleasa, roman, 2015.

252
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

lustruindu-mi pantofii
și decăzând...
obosit și bolnav
în fața voastră,
afară mai întâi banii
și apoi bomboanele,
apăr vise de trăsuri
ca să-mi iau zborul
și s-o fac în liniște,
tu ești grafitul și eu laurul..

La stele di Ruino
Da fogli sgraziati e ingialliti,
Luca CIPOLLA su cui nube non pone ombra,
Italia gettati là
În traducerea autorului ove manco un randagio dimora,
Il disegno pare che
la divin locusta riservi un banchetto
Una doccia fredda alle Esperidi assorte
di elementi mi pervade che dalla stele di Ruino
e quanto sono sporco il sole fiacca
ora sino a che il fuoco a vite raccolta
pulirà quelle stigmate, nelle sue viridi biglie
un folle che vagola su tornanti esposte,
sperso - barcolla che memoria,
e beve latte di cavalla; un'anfora direi,
all'una i fuochi s'acquietarono soppianta a
ed io ne accettai il principio, ritagli di Moldova.
rischiarato da Deneb lontana,
qui solo la pece mi tratteneva Stela Ruinolui
e di terra ero sostanza,
lustrandomi le scarpe Pe foi pocite și îngălbenite,
e cadendo in basso.. asupra cărora nor nu lasă umbră,
stanco ed ammalato aruncă-te acolo
alla faccia vostra, unde nici un maidanez nu locuiește,
via prima i soldi se pare că
e poi le caramelle, lăcusta divină le da un ospăț
difendo sogni di carrozzelle Hesperidelor absorbite
da spiccare il volo pe ce la stela Ruinolui
e farlo in silenzio, soarele le istovește
tu sei la grafite ed io l'alloro.. ca vița culeasă
în verzile ei bile
Desenul asupra curbelor expuse,
pe ce memoria,
Un duș rece o amforă aș spune,
al elementelor mă pătrunde le înlocuiește cu
și cât de murdar sunt tăieturi din Moldova.
acum până ce focul
va șterge acele stigmate, Frammento
un nebun care umblă
haihui – se clatină Terra di nessuno
și bea lapte de iapă; sorpresa
la unu noaptea focurile se liniștiră a catturare nastri colorati –
și eu acceptai principiul, eccole
luminat de Deneb depărtată, piume sfilaccianti
aici doar smoala mă reținea nell'aere eterna
și de pământ eram substanță, suscettibile,
è solo eterica istanza

253
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

e frammento ___________
lasciato Luca Cipolla – n. 17/11/1975, la Milano. Poet şi
tra i ciottoli traducător din limba română în limba italiană şi invers.
dello spaziotempo.. Prezent în colegiul redacțional al revistei “Amprentele su-
e sì che da lì fletului”. Volume publicate: “Monade/Monadi” - poeme în
limba română şi italiană, împreună cu Melania Cuc, Editura
trasmettono la cura.
Karuna, Bistrița, septembrie 2014; “Exilul” - poeme în
Fragment limba română, Editura Rafet, Râmnicu Sărat, septembrie
2016; “In viaggio per dove/În drum spre unde” - poeme în
Țară a nimănui limba italiană şi română, Edizioni DrawUp, Latina (Italia),
surprinsă septembrie 2017.
capturând benzi colorate -
iată-le Luca Cipolla și marea sa dragoste pentru
pene care se destramă poezia danubiană
în aerul veșnic
susceptibil, Cetățean, prin naștere și trăire, al cetății indus-
numai este o eterică instanță triale din Milano, Italia, Luca Cipolla este prezent într-
și fragment o pleiadă de reviste literare, electronice și clasice, care
lăsat apar în România sau (și) în diaspora românească. Deși
printre pietricelele nu este lingvist de profesie, doar un impătimit al Poe-
spațiu-timpului.. mului, Luca Cipolla trăiește cu o parte a spiritului său
și evident că de acolo rarisim în și prin Limba Română.
transmit leacul. Poet și traducător de poezie din română în
italiană, și viceversa, Luca Cipolla și-a câștigat pe
Emily merit notorietatea în galaxia poeților din țara noastră.
(a Emily Dickinson) Colaborator permanent al revistei Boema din Galați,
Quali occhi tristi e severi dar și publicând cu ritmicitate spectaculoasă în alte
osservava il granato reviste. Este redactor al revistei “Sfera Eonică” din
nulla in cambio di ciò che era Craiova şi colaborator de bază la revista “Boema”,
un filo di corrente “Climate Literare” şi la revista internațională online
attraverso la sabbia “Starpress”. Numele lui apare și în alte reviste serioase
a sollevarmi da nubi din România, dintre care amintim: Oglinda Literară,
equivoche.. Nord Literar, Luceafărul, Ecouri Literare, România
quando verrà Literară, Apostrof, Vatra Veche, Climate literare, Lu-
e ceafărul etc.
come difendermi, Cu abilități de comunicare moderne, el a reușit
forse polvere di stelle să atragă atenția asupra necesității dialogului culturală,
da una grata astrale a ,,trecerii,, operei scriitorilor din România, dincolo de
e immaginare di fuggire fruntariile europei, în speță, în Italia. Un exemplu
da questa casa non mia. excelent în acest sens, este simbioza literară dintre
Luca Cipolla pe post de traducător și micuța poetă
Emily Denisa Lepădatu, fenomen care a determinat ca poe-
(lui Emily Dickinson) mele poetei din Galați să fie primească Medalia de
argint la Premiul Internațional "Giovani e Poesia" de
Ca și ochi triști, severi la Triuggio, ediția a XXII-a. Un alt premiu pentru
observa rodia poezia românească, și care se datorează și traducerii de
nimic în schimbul a ceea ce era calitate prestată de Luca Cipolla, este cel de semnali-
un fir de curent zare pentru poezie în limbă la XVII Edizione del Pre-
prin nisip mio Internazionale "ARTE E CULTURA 2013" din
ridicându-mă din nori Castel San Giorgio (SA) – Italia; Luca Cipolla a obți-
echivoci.. nut, cu poeme personale scrise în în limba română,
când va veni Premiul III pentru poezie la Concursul Internațional de
și Poezie și Proză “Limba noastră cea română - Star-
cum să mă apăr, press 2013”, organizat de revista româno-canado-
oare praf de stele americană “Starpress” cu ocazia Zilei Limbii Româ-
dintr-o gratie astrală ne, pe 31 august.
și imaginându-mi fugar Foarte activ și în sfera editorială. Luca a sem-
din această casă ce nu-i a mea. nat traducerea în limba italiană din cartea “Judecata de

254

apoi”, autor Petre Rău, carte care a apărut în ediție
bilingvă, Editura InfoRapArt, Galați, 2011. dar și a
volumului “Mirajul mamei - cele mai frumoase
poezii despre mamă”, Editura InfoRapArt, Galați,
2012. Datorită efortului său intelectual, a fost onorat
cu premii și distincții, cum ar fi: Premiul I pentru poe-
zie la Concursul de Creație Literară “Visul” - Ediția a
VII-a; Premiul special al revistei “Boema” pentru cel
mai bun colaborator din străinătate în cadrul Festivalu-
lui Național de Literatură “Prietenia cuvintelor” din
Galați.
Construind o adevărată punte de legătură între
poeții celor două țări, Luca Cipolla este încă la începu-
tul drumului său în literatura clasică europeană. Cu un
simț perfect al relației umane, el exemplifică perfrect
intelectualul născut și nu făcut al tinerei generații eu-
ropene, reușeșete să își consolideze drumul de poet și
traducător în paralel cu profesia prin care își câștiga
pâinea zilnică.
Dacă despre calitatea sa de traducător cu vir-
tuți indubitabile, vorbesc premiile enumerate deja de
noi, despre poetul Luca Cipolla vorbesc versurile pe
care le caligrafiază cursiv, într-n limbaj desferecat de
rugina conveninețelor. Deși tânăr încă, nu se lasă atras
de sintagmele mai mult sau mai puțin licențioase,
care, în opinia majorităților scriitorilor juni de pe Ma-
pamond, fac sarae și piperul Poeziei actuale. Luca
Cipolla își convinge cititorul cu talentul său, scrie
versuri cu impact emoțional dublat de filosofia intere-
santă a un ui ins care vede lumea literară dinsrte Vest
spre Est. O comuniune de idei interesante își găsesc
locul perfect în poemele sale, lucrări bine definite și
care reflectă lumea complexă în care trăim azi.
Iată o mostră de poem italienesc contemporan,
semnat de Luca Cipolla, și tradus, tot de el, în limba
română:
Arachne şi eu în aşteptare
Păianjenul ţese pânza lui
şi singura fiică nu mai eşti;
tace sufletul meu în pernă
şi arde tămâie
până la o lentă agonie,
fii prezentă dar în concediu,
strălucitor şi salubru aerul nu vibrează
şi mă emoţionezi,
doar de piatră Sinai.
Acum neruşinată hrăneşti razele
unei pânze
pe care o filezi din zori până-n seară
şi în sarcină
pretenţia să te numeşti viaţă.
Felicitari, Luca Cipolla și, fie, ca și vestitul
Ovidiu, să-ți cânți în vers frumos, iubirile (și) la Pontul
Euxin.
Melania CUC
255
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Un onirosurrealist fantast
Poetul și românistul lombard Luca Cipolla es-
te un onirosurrealist fantast. Textele sale poetice par a
avea un echilibru al modernității, dezmințit însă de
narativitatea oximoronică între absurd amintind de
Urmuz și Virgil Ma-
zilescu și angelismul
marilor orfici ai ado-
rației fără frontiere.
Formal, poeziile
sale, rod al unei in-
genioase ars combi-
natoria, învederează
simultan tonalitățile
contrastive generate
de juxtapunerea unor
versete și premedita-
te notații prozaice.
Autorul se află în
siajul spiritului pos-
tmodern al amanților
dizarmoniilor și al
spulberării bruște a
idilismului: “Ca să disting greșeala mă-ncredințez
oglinzii,/ și totuși dincolo de râu ajunge să mă uit/la
mine și la tine,/ la alții și la alte../Atunci va să-
nțelegem jocurile noastre/ unde se-ascunde soarele
adesea după nori de fosfor./Nici un costum de scenă/în
material/ întregului perceptibil și tăinuit./Iubirea/ să
ne piardă ca versuri/într-un cânt.”. Aparent clar și ac-
cesibil, Luca Cipolla este un poet enigmatic dar plin
de miez ce -și poate revendica fără complexe inutile o
ars poetică de tip Mario Luzi. O poezie a cunoașterii
prin ardoare, a conștiinței că perfecțiunea marmoreană
tip Canova sfârșește prin a obosi cititorul. Compozițți-
le sale preferă premeditat impecabilului eroarea nece-
sară ce dă curaj și undă verde feluritelor interpretări,
unui evantai amplu de opinii. Luca Cipolla nu aduce în
pagină perfecțiunea sferei, ci imperfecțiunea inevitabi-
lă, fragmentul lapidar, dilema, cazualul, cu alte cuvinte
tot ceea ce sporește vitalitatea, ceea ce Nietsche numea
sentimental Ființării.
Poezia lui Luca Cipolla, fără a exclude senti-
mental infinitudinii, pivotează în jurul fenomenelor în
mișcare, immature, în jurul sugestiilor de energie ce
transmite formele nedesăvărșirii, impure, umane, emo-
ționante.
Geo VASILE
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

Dmytro Myhailovyci LAZUTKIN

Prezentare și traducere din ucraineană de
Corneliu IROD
Poetul ucrainean Dmytro
Myhailovyci Lazutkin s-a năs-
cut la Kiev în data de 18 no-
iembrie 1978. Este absolvent al
Universității Tehnice Naționale
a Ucrainei. A lucrat un timp ca
inginer metalurg, apoi ca jurna-
list, realizator de emisiuni tv, antrenor de karate (el
însuși deținător al centurii negre, fost campion al
Ucrainei și medaliat cu bronz la un campionat mondi-
al). Scrie în ucraineană și rusă. Dmytro Lazutkin a
publicat mai multe volume de versuri, între care: Aco-
perișuri (2003), Dulciuri pentru târâtoare (2005),
Vaci sacre burdușite cu iarbă (2006), Benzină (2008),
Cântece frumoase pentru fete urâte (2012), Colinde și
valsuri (2014). Poetul ucrainean este laureat al mai
multor concursuri literare. A obținut Premiul „B.-I.
Antonyci” (2000), Premiul Editurii „Smoloskyp”
(2002), Premiul „Hranoslov” (2002), Premiul „Olim-
pul literar” (2006), „Russkaia premia” (2007) ș.a.
***
Tu, Marta, te-mprăștii în toate părțile
ca țăndările unui geam după explozie –
memoria blochează amintirile,
amintirile-s cioburi de oglindă.
Totul se va petrece rapid,
nu văd altă ieșire,
dar insist asupra detaliilor –
sunt insuportabil de dureroase.
de la paradă la salut
sare săgeata unei cardiograme bete
peștele nu-și depune icrele căci așa a spus comandan-
tul
șoldurile grase se leagănă că așa a vrut comandantul
încă nu-s strînse toate trofeele
în coșul festiv
de aceea bătrînii partizani cu traistele lor
intră în zona pădurii de lîngă oraș
ei zic: ducem în cîrcă prea multă ideologie
rezistăm cu greu în ultimele reprize
după ultimul knockdown lumea s-a schimbat enorm
dar cineva va trebui totuși să spele dușumeaua
după anturajul acesta nobil
cînd fetele vomită după ce-au băut șampanie
vomită după vermut
și-n general vomită din cauza acestei primăveri
de liliac și flori de măr
ia-le, Oli!
Oliver, ia-le tu!
ca să putem spune cîndva că timpul n-a trecut degeaba
donʼt cry for me2, Ucraina!
erecție?
contuzie!
comandantul surîde pentru prima și ultima dată:
liberi cu toții!
victoria va fi de partea noastră!

Aceste replici teatrale, U

epileptice, te bagă-n boală,
otrava lămîielor coapate, în stropi – cerul e mai aproape
înghiți și turbezi. cînd avioanele de două locuri se lasă pe apă
Dar e periculos să te emoționezi în halul ăsta în Golful Vancouver
în timpul stagiunii de iarnă... zeci de mici bondari de fier par că vorbesc între ei: am
Ah, tărîmul zăpezilor! văzut
Ah, frămîntătura de omăt sărat a urbei! spinările balenelor sărind deasupra oceanului
Marta, mi-e cam frig. eu îl scoteam pe snow-board-ist din ghearele disperării
Soarele va adormi la apus, discutam cu vela cînd schimba ea direcția
soarele va topi nordul,
ne va îneca pe noi, numai noi doi nu știm nimic despre ce anume e impor-
dar să știi: tant
ducă-se dracului abdicarea în masă iar uriașii albatroși ne-au furat micul dejun
și alte măsuri sociale, în timp ce noi cu ochii la golful învăluit în ceață
fetele cu coapsele tari ne sărutam pe brazii doborîți
ajung întotdeauna-n rai.
Ziua Victoriei
2
Nu plînge pentru mine (în engl. în original) – din
un soare bun se culcă pe umerii ostașilor de tuci cîntecul Donʼt Cry for Me, Argentina; versuri: Tim Rice,
muzica: Andrew Lloyd Webber. (C. Ir.).
256

păsările au rupt în bucăți mîncarea noastră
căci nu numai cu pîine
respiră timpul care și-a domolit curgerea
nu numai cu cartofi fry3...
la urma urmei
eliberarea
ar putea fi prelungirea strînsorii
iar tatuajul de pe gîtul tău
l-am desenat eu cu vîrful limbii
apoi în decembrie ne-am uitat la voleibaliste
aici iarna e caldă
de aceea ele-s atît de înfierbîntate
pe nisip au rămas doar jachetele lor
iar eu urmăream fiecare minge care țopăia
și te îmbrățișam tot mai strîns
la fel cum îmbrățișează soarele coada salamandrei
cum îmbrățișează privirea cherchelită a pescarului
năvoadele prea uscate
și fumătorii de marijuana se strîngeau lîngă magnolii
ca să tragă în piept să tragă să tragă
aerul rece-al acestui ocean în care toate răspunsurile se
află în cîrligele
întrebărilor noastre
acest vînt liniștit
împinge insulele tot mai aproape de țărm
și serioșii chinezi au încercat să oprească timpul
care li se prefira printre degetele mici
și focurile cafenii îi scoteau pe enoți din culcuș iar la
întrebarea gingașă:
cum se pronunță corect numele țării mele
eu am spus:
ei bine
hai să învățăm
prima literă:
tu
***
ea e sucită și face numai ce i se năzare
ca frunza toamnei sărutările ei cad
rîurile-i spre izvor se-ntorc de prea mult soare
dar eu în ea m-am dizolvat
și-n noaptea trecătoare ca urma vîslelor în apă
fără s-anunțe și fără martorii de ieri
și-acum cînd ea-i pe brațul meu culcată
și-atunci cînd apăru de nicăieri
și-ntotdeauna cînd pasu-i saltă-n întuneric
și-n iarna mohorîtă și-n dimineața care-a fost
3
fry (în engl. în orig.) – a prăji. (C. Ir.).
257
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
păru-i nu m-ascultă îndărătnic
și degetele ei subțiri mă-nvață pe de rost...
se-ascut pe vîrful limbii ei vocalele
și datele atîrnă anapoda în calendar
și-oricît am încercat să-i dibui visele
se risipesc prin cameră – e în zadar
***
străpunși sunt plămînii verii acesteia
și soarele vine de-a dura din deal înspre hău
cartiere-s cuprinse de recile focuri
mai puneți vreascuri mai puneți mereu
noi am schimbat timpul pe spațiu
și rasa murgă am dat-o la toți
așa-i natura celor din est la-mpărtășanie –
din suc de mesteacăn fac spirt niște netoți
și printre strune degetele trec sfielnic
iar cîntecu-n vocale e încins
de răzmerițe timpul e prielnic
de luat ostatici și păduri de-aprins
și te aștepți să-ți spună-n acea clipă
cel mai de seamă lucru cineva
că va fi liniște durerile vor trece
dar că de asta nimenea nu va scăpa
Hryhir TIUTIUNNYK
Traducere din limba
ucraineană de
Corneliu IROD
Sălbaticul
Se dedică amintirii
luminoase
a lui Vasili
Șukșîn
Când Sanko Breus nu se duce la muncă – asta
nu se întîmplă des, poate doar duminică și uneori la
prînz –, îl trage ața între oameni. Nu ca să stea de
vorbă, nu. Sanko e nevorbăreț de mic, de aceea a și
fost poreclit Sălbaticul. Și nici să asculte vorbele cuiva
nu-i place, căci ceea ce se vorbește în sat a fost auzit
de el și răsauzit. Dar și să stea singur în casă se
plictisește, unde doar muștele mai bîzîie și din perete
hîrîie radioul în cutia lui neagră: e stricat de vreun an
sau doi.
Așa că se îmbracă și pleacă. Încălțat cu cizme
noi, model militar (i le-a trimis soră-sa, ofițereasa),
pantaloni bleumarin bufanți cu vipușcă albastră și
tunică de stofă cu guler tare și căptușit cu roșu. Iar pe

deasupra și caschetă militară, ce-i drept, fără cocardă –
tot cadoul soră-si, primit în pachet. Și pantalonii, și
vestonul îi sunt largi la Sanko – probabil că ofițerul
soră-si e mai gras –, doar gîtul îi stă strîns în guler,
tare și congestionat, ca o piele de box roșu, iar în
spinare, cămașa se întinde într-atît, încît tivurile se
cască și se vede ața. Iar pantalonii atîrnă pe el ca o
traistă. Și, îmbrăcîndu-se duminica sau în vreo
sărbătoare, Sanko încearcă de fiecare dată să-și
imagineze cît de lat o fi acel ginere, acel cumnat sau
neam al lui, pe care încă nu l-a văzut pînă acum
niciodată...
Afară, dincolo de poartă, Sanko zăbovește
puțin, aruncînd hăt departe în lungul uliței o privire
sălbăticită de sub cozorocul lucios tras pe ochi și se
gîndește încotro s-o ia: la magazin, la club sau la stația
de autobuz, să vadă cine urcă, cine coboară și încotro
se îndreaptă – spre sat sau în afara lui. Se întîmplă
uneori ca din autobuz să privească pe geam vreo
mîndră care-i în trecere, purtînd ochelari albaștri sau
roșii și atunci Sanko se poate distra puțin: îi face cu
ochiul sau îi arată degetul mare ridicat în sus,
adicătelea, ești o fată frumoasă! Cîte una se întîmplă
că-și scoate ochelarii și se uită mijit la Sank cu ochi
jucăuși și mirați, dar cele mai multe își umflă buzele
și-i întorc spatele: mhî... Ei-ei, vedeți-vă mai departe
de drum spre mhî-ul vostru!
De după casă, din părul sălbatic și de mai
departe – din ariniș pînă spre rîu –, răzbat spre Sanko
trilurile de dragoste ale privighetorilor, triluri pe toate
tonurile și semitonurile, mai de departe și mai de
aproape, din toate părțile, pur și simplu îi picură în
suflet, iar sufletul se face ecou dureros pentru
suferințele privighetorilor.
„Iote ce multe-s anul ăsta, – se gîndește Sanko.
– Cît boabele de grîu într-o căciulă!”
Și-n acest timp, își plimbă ochii de la o casă la
alta, spre vale, pe sub răchitele scunde, de-a lungul
uliței. În zi de lucru, în cutul lor, oricît te-ai uita, nu
vezi pe nimeni, mai ales primăvara, toți sunt prin
grădini, prin curți și la serviciu. Iar duminica, dacă-i
soare, cutenii ies la poartă și stau: care pe banca de
lîngă poartă, care pe un scăunel, iar care-i în trecere și
s-a oprit să stea de vorbă – se lasă pe vine sau se așază
turcește pe troscotul tînăr cu picioarele sub el. Tranca-
fleanca – despre politică, la care nu se pricep, despre
noua vînzătoare care-i puturoasă (orice i-ai cere, se
strîmbă), despre comerțul cu China care se va relua (a
auzit cineva nu-șʼ de unde că lanternele chinezești bat
departe), dar cel mai amănunțit despre cît de bine au
luat-o-n sus zarzavaturile după ploaie.
Uite-l și pe moș Luka cum stă în mijlocul
islazului cu nasul în ziar – tot citește ceva în el! – și
ține vaca de funie. Vaca paște printre ciulini, alungă
muștele cu capul și odată cu funia îl smucește și pe
Luka, încît uneori îi cade șapca din cap pe ziar. Atunci
moșul se uită furios la vacă, dar totuși n-o înjură (doar
258
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
ea-l hrănește), ci își pune șapca în tăcere și-și bagă din
nou nasul în ziar.
– Ce-i, moșule, ai găsit ceva interesant de citit?
– îi strigă Sanko și-i rîd ochii, pentru că, de cînd îl știe,
Luka tot caută ceva prin ziare.
– Păi, uite, – răspunde bătrînul răgușit, – scrie
că nu știu ce rege a sosit în America cu noua regină...
Și nu pricep cu niciun chip: cum adică – cu noua?
– C-ha-ha, – rîde Sanko din piept, din adînc și
îngăduitor. – Daʼ ce-i aici de neînțeles? Pe cea bătrînă
a alungat-o și și-a luat una tînără. Așa că ea e cea
nouă!
– Păi da! – se supără Luka. – „A alungat-o!” La
tine regele-i totuna cu țăranul. Vorbești și tu... – și
iarăși își bagă cozorocul în ziar.
– Regii-s mai pofticioși decît țăranul! – rîde
Sanko și adaugă aspru, în timp ce ochii i se fac ca
două picături de smoală topită. – Dumneata mai bine
te-ai gîndi unde să-ți duci vaca la păscut, că cu ciulinii
ăștia o să moară de foame!
La asta Luka n-a zis nici pîs: ce-i drept e drept,
ce mai tura-vura – vaca-i slabă.
Uite-l și pe moș Hanja, moțăie pe scăunel lîngă
prispă, și-a încovoiat spinarea spre soare, sprijinit cu
amîndouă mîinile în baston și privește cu ochi stinși
undeva peste islaz, dar nu se știe dacă vede ceva.
Așteaptă, zice, să vină moartea. Iarna a așteptat-o în
casă, iar acuma iese afară. „Nu-i vine moartea, pentru
că el nu și-a amintit încă toate păcatele și nu s-a căit
pentru ele. De aceea nu vine! – se gîndește Sanko și
rîde în sinea lui: – C-ha-ha!”
Asta-i ulița – întîlnești ba un moș, ba o babă, ba
nu întîlnești pe nimeni.
E-adevărat, mai e și Sofika Malașkăi cu copilul
în brațe; uite-o, stă sub gardul rar, făcut din bețe
înfipte în pămînt. Acela nu-i gard, e o rușine. Dar altul
mai bun n-are cine să facă: două muieri sunt în casă și
acelea nu-s bune de nimic, toată ziua doar mănîncă și
se ceartă, iar Sofikii nu-i arde de gard: pînă nu de mult
a tot rezemat cu spinarea șurile altora și răchitele – cu
flăcăi din sat și de prin alte părți, iar acum are de
crescut un copil. Măcar o ști al cui e copilul, c-ha-
ha!... Șade, iar în obraji parcă-i înfloresc bujori. Iar
lîngă gard, în spatele ei, se întinde spre soare un liliac
tînăr care a înflorit și el.
Sanko se îndreaptă spre Sofika, sărind peste
șleaurile adînci, pe care le făcuse cu tractorul încă în
primăvară, cînd căra la șosea cisterna cu lapte.
– Hop! Hop! – zice Sanko vesel, sărind ușor
peste șleauri, iar cizmele și ele: scîrț, scîrț! – Bune
încălțări le fac ofițerilor, că alea de cîrpă n-ar scîrțîi
așa.
– Salut, măi fată, sau mai bine zis, măi femeie!
– zice apropiindu-se de Sofika și se așază lîngă ea pe
banca făcută dintr-o scîndură de arin crăpată pe mijloc.
Iar Sofika s-a îmbujorat pe dată. Așa e ea: de cum i se
adresează ei cineva sau ea cuiva, roșește imediat.

– Doarme? – face Sanko semn cu cozorocul
lucios spre copilul care mișcă între buze o suzetă nouă.
– Ia te uită, ai și făcut rost de suzetă...
– Mi-a trimis-o frate-miu Mișko din Donbas, –
răspunde Sofika și-și mușcă buza de jos ca să nu-i
spună lui Sanko vreo vorbă jignitoare pentru felul cum
a salutat-o, căci îl știe iute la mînie, una-două îi dă în
clocot smoala din ochi.
– Iar eu, la dracuʼ, am întrebat de atîtea ori la
raion și n-am găsit nicăieri, – rîde Sanko și e greu de
ghicit dacă glumește sau spune adevărul.
– Parcă te-a rugat cineva... – ridică Sofika din
umeri, încet, să nu trezească copilul.
– Nu m-a rugat, dar aud în fiecare seară cum
urlă. Daʼ ce, e bolnav?
– Nu... Are nervi nu-șʼ de ce, – oftează Sofika.
– Daʼ „tată” nu strigă, c-ha-ha?...
Obrajii Sofikii roșesc și mai tare, sprîcenele
tremură neputincioase, iar ea, ținînd copilul, îi întoarce
spatele.
– Du-te încotro ai pornit-o.
– Daʼ eu n-am pornit nicăieri, am venit să te
văd, – răspunde Sanko pașnic și se uită la spatele
Sofikii, curbat adînc și în rochie ieftină. Un spate
îngust delicat, acoperit cu puf auriu în bătaia soarelui.
Sunt și multe alunițe mărunte, cît bobul de mac. Sanko
își ia ochii de la ele, dar tot mai zărește o parte a
obrazului ei îmbujorat, cîrlionții de după urechi, o
șuviță lungă de păr drept, legat strîns cu cordică verde
– simplu, fără bentiță.
Sanko atinse un cîrlionț cu degetul și întrebă,
mijind ochii:
– L-ai pus pe moațe sau e natural?
Sofika dădu din cap și se feri.
– Hai du-te de-acuma. Se uită toată lumea și as-
ta îmi mai lipsește: să mi te pună în cîrcă și pe tine...
Și se apucă să legene copilul, smucit, neînde-
mînatic, nu-l legăna – îl scutura. Iar Sanko își acoperi
obrajii cu palmele și începu să fluiere încetișor. Fiu,
fiu, – fluiera el nu un cîntec, nu un marș, ci așa, aiurea.
Apoi se opri din fluierat și întrebă:
– E cumva al ăluia care zicea: „N-am mai
întîlnit una ca tine în toată Zolotonoșa!”?...
– Daʼ tu ce, m-ai spionat?... – se încruntă Sofika
și iarăși își mușcă buza, dar nu ca mai devreme,
temîndu-se să nu stîrnească mînia mîndră a vorbelor și
palmelor lui Sanko – văzuse ea odată lîngă club cum
dădea de pămînt cu băieți de două ori mai mari decît el
și cum îi ardeau atunci de furie ochii lui de smoală și
știa că chiar și acelea dintre prietenele ei a căror inimă
bătea pentru Sanko, cum îi bătuse și ei cînd încă mai
era școlăriță, se temeau să audă de la el doritul
„haidem”. De aceea își mușcă buza cu încăpățînare și
se întoarse și mai mult, dînd îndărătnică din cap. Asta
voia să însemne că nu-i e teamă deloc de el, nu vrea și
n-o să vorbească cu el: poaʼ să stea așa de lemn
Tănase.
259
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
– Nu te-am spionat, – răspunse Sanko
nepăsător, – ci mă întorceam tîrziu de la muncă și am
auzit.
Sofika tăcea și acea tăcere era una muierească,
îndărătnică.
Asta i-a plăcut lui Sanko. Așa și trebuie. Că mai
înainte, seara lîngă club, ce vedeai: oricare dintre
băieți se apropia de Sofika, îi și cuprindea mijlocul
subțire și gata – o conducea. Iar ea doar privea în urmă
neputincioasă și mergea. Păi, fată e asta? Cîrpă, nu
alta!
Sanko își împinse cascheta pe ochi, fluieră cu
obrajii în palme și asculta cum dincolo de pini, în cutul
vecin, răsună lovituri de ciocan în tablă, probabil la
cineva se pune acoperiș nou. Iar dincolo de casa
Sofikii, în grădina lui Kramar, lipăie cărțile de joc, iar
jucătorii tac. Pînă cîștigă unul. Atunci, ori rîd în
hohote pînă-i apucă tusea, ori înjură.
– Trah-tah-tah... – răsună dinspre cîmp, de după
pini, lovind în tîmple.
– ...ah-ah-ah, – vine ecoul dinspre pini și careva
dintre jucătorii de cărți mormăie:
– Oamenii nu mai au nici duminică...
– Daʼ ce, ăia-s oameni? E la Iakiv Velykodnyi,
– i se răspunde cu un surîs subțire în glas. – Și-a trîntit
al cincilea hambar și-i pune acoperiș.
– Îhî. Chiar dacă n-are Dumnezeu, are acoperiș
de tablă.
– Ca să vezi ce noroc are omul. L-au bătut ai lui
Denikin4 pentru că furase șaua unui ofițer și de aceea,
de patruzeci de ani, e în rîndul revoluționarilor! Iar
acuma huzurește...
Sanko ascultă discuția și fluieră mai vesel. Îl
știa bine pe Velykodnyi. Ca și Velykodnyi pe el.
Cîndva, demult, cînd Sanko era încă puști, l-a pîndit în
livada colhozului, l-a prins cu cîteva mere în sîn și l-a
bătut. Iar Sanko l-a bumbăcit anul trecut. Pentru toate!
L-a întîlnit pe întuneric între pini cu un sac de pepeni
în spinare (Velykodnyi ieșise la pensie și nu mai fura
ziua, fura noaptea), i-a aprins un chibrit în fața
asudată, schimonosită jalnic de sperietură, și i-a spus
atît de vesel, că și pe el l-a furnicat pe spinare: „A-a,
dumneata ești, Iakiv Opanasovyci! Salut! Daʼ nu tre-
mura așa, că nu te duc la tribunal...”.
Și i-a tras-o.
Iar peste cîteva zile a auzit că Velykodnyi a ple-
cat la Poltava și a locuit acolo cam vreo lună, pînă și-a
pus dinții. Acuma vorbește peltic...
„Și i-am dat numai una! Daʼ dacă i-aș mai fi dat
una, c-ha-ha...” – gîndește Sanko cu inima ușoară și
ascultă cîntecul privighetorilor din luncă.
Pe partea asta se aud mai surd, ca dintr-o
prăpastie adîncă, trilurile lor se unesc într-unul singur
4
Denikin, Anton Ivanovici (1872-1947), general, unul
dintre principalii conducători militari ai albgardiștilor.
Înfrînt de Armata Roșie (1920), a emigrat în Occident. (C.
Ir.).

și curg, curg peste rîu, ca un șuvoi năvalnic de
primăvară.
„Sunt pline luncile de ele, pînă hăt spre Nipru”,
– își zice Sanko. El crede că acel val de cîntec de pri-
vighetori ajunge doar pînă la Nipru, iar mai departe se
întinde o pînză nesfîrșită de apă, că nici cu privirea n-o
poți cuprinde. Iar deasupra ei e liniște și doar
pescărușii se lasă de pe o aripă pe alta... (Sanko, la
drept vorbind, n-a fost dincolo de Myrhorod, iar
Niprul și-l imagina după Gogol, din școală: „Rar care
pasăre ajunge în zbor pînă-n mjlocul Niprului. El e
măreț! N-are egal în lume...”.) Iar dincolo de Nipru, ca
niște nori îndepărtați într-o zi senină, se văd deasupra
apelor dealuri și biserici albe cu turle aurii, strălucind
printre ele. Iar pe dealuri vuiesc codri seculari, și de
aceea acolo nu se aud privighetori, doar vulturi rotesc
în înălțimi, iar potecile întunecoase sunt străbătute de
oameni – cu căciuli de oaie, cu ochi albaștri ageri,
umbriți de sprîncene, și cu toporișcă de aramă în loc
de toiag... Ăia oameni! Iar aici... Niște pigmei. Se tot
ciondănesc, dacă nu pentru o găină, atunci pentru
răzor, pentru soare, că nu luminează numai curtea lui,
dar și pe cea a vecinului...
Deh!
„Atîta a zgîlțîit copilul, pînă l-a scos din
pelinci”, – privi cu coada ochiului spre Sofika:
neîndemînatică, se căznea grăbită să înfeșe copilul în
pelinci noi de stambă.
– Dă să ți-l țin, – zise posomorît și simți în piept
strepezeala unei călduri necunoscute: n-a mai ținut
niciodată un copil în brațe. – Dă-mi-l, dă-mi-l, –
întinse spre Sofika două palme mari, alăturate, ca un
leagăn.
Sofika se uită la acel leagăn, își reținu acolo o
clipă ochii speriați și chinuiți de rușine, ezită – în jur
sunt oameni –, apoi așeză totuși copilul în el.
– Numai ai grijă să nu-l scapi, – și tot îndoia și
îndoia pelincile cu degete grăbite, învelind trupușorul
ușor ca fulgul și – Sanko simțea asta prin stambă –
delicat ca mătasea, pînă îl înfășă ca pe un snop mic și
frumos, încins jur-împrejur cu fașă roșie.
Sanko nu i-a înapoiat imediat acel snop mic,
deși Sofika întinsese mîinile după el, ci și l-a pus pe
genunchi și doar atunci zări doi ochișori – albaștri ca
porumbele abia date-n pîrg, cu diafana brumă pe ele.
Ochișorii priveau pe lîngă Sanko spre cer și erau
liniștiți, curați și blînzi...
– Ei, cum vise pare lumea? – întrebă Sanko acei
ochișori, dar ei nici nu se mișcară – nu era în ei nici
mirare, nici grijă – și priveau cerul la fel de curat, doar
suzeta se mișca mai agitat.
Sanko plescăi din buze, cum era obișnuit să
îndemne calul, dar cu toate acestea ochișorii tot spre
cer priveau – înfloreau și pace.
– Încă nu înțelege nimic, – zise Sofika cu o
umbră de zîmbet.
– Ce e – flăcău ori fată? – întrebă Sanko și
pentru prima dată o privi pe Sofika în ochi. Ei erau ca
260
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
și ceilalți doi – două porumbe mari, albăstrii,
încețoșate spre pîrguire. Sofika îi acoperi iute cu
genele, roșind într-o clipă și spuse încurcată:
– Daʼ nu vezi: are fașă roșie...
– Și ce dacă?
– Cum ce?... Înseamnă că-i fetiță.
– A-a...
– Gata, dă-mi-o.
Sanko îi înapoie copilul, se ridică și de sus mai
privi o dată porumbele nepăsătoare față de el.
– Nu-i nimic, – spuse surîzînd, cu privirea pe
lîngă Sofika, undeva spre cîmp. – o să crească și o să
dea fuga la ferma de vaci s-o ajute pe mama. Așa că
bucură-te.
Și a plecat fără să salute, iar mîinile lui încă tot
mai simțeau prin pelinci trupușorul mic și mătăsos.
Soarele era de-acuma sus, iar în pinul tînăr,
printre rînduri de crengi, strălucea păienjenișul plin de
rouă, căci aici mai stăruia umbra, mirosea a nisip ud și
a lacrimi de rășină, iar pieptul larg ca de cerb a lui
Sanko nu respira – bea parfumul tare de pin. Cărarea
era îngustă, crengile pinilor îl înțepau cu acele lor în
obraz și prin haine, îi lipeau păienjenișul umed și
gîdilicios de frunte, de urechi, de obraji, iar spinarea îi
era răcorită de rouă. Ce bine e să fii singur între
copaci! E liniște, nimeni nu-ți turuie despre necazurile
lui, nimeni nu-ți întunecă privirea, și Sanko s-a gîndit
că bine-ar fi să facă vreo școală de pădurari și să
locuiască în pădure.
Dincolo de pini, chiar lîngă cimitir, pe dealul
nisipos, pînă nu de mult se afla casa bătrînului Hvyl,
dogarul, iar acum a rămas doar cuptorul care se zărea
alb ca o fantomă: Hvyl s-a mutat la fiu-său la raion, iar
casa a vîndut-o „pentru material”. Peticul dintre pini și
cimitir a rămas pustiu. Înainte, se auzea aici tot timpul:
toc și toc, toc și toc – dis-de-dimineață, la amiază, în
serile cu lună – Hvyl meșterea putini. Iar duminica
numai ce-i vedeai pe alde Hvyli ducînd cu căruțul la
tîrgul de la oraș una-două putini albe din lemn de tei.
Dacă le atingi cu degetul, sună ca o cobză... Iar
Hvylyha împingea căruțul din spate.
Pe la amiază, se întorc în sat – toată lumea cu
autobuzele sau cu ocazii, numai Hvylii pe jos, cu
căruțul, și Hvylyha are o basma de-ți ia ochii ca
soarele – floare lîngă floare. Iar Hvyl are curea nouă și
ochii tulburi...
I-auzi. E cineva în fosta curte a lui Hvyl, pentru
că se aude hîrșîit de ferăstrău. Probabil, cumpărătorul
încă nu și-a luat tot lemnul. Pinii se răresc, între ei se
lărgesc luminișurile, se văd de-acum și crucile din
cimitir, și părul lui Hvyl – nici altoit, nici sălbatic, dar
care rodește în fiecare an. Face niște pere rotunde, moi
ca ceara și au miros de cvas5 dulce. N-a crescut nicio
generație de băieți în sat care să nu aștepte cu inima
5
cvas – băutură răcoritoare cu gust acrișor, preparată
prin fermentare: din fruncte sau din pîine neagră, apă și
malț. (C. Ir.).

strînsă îngălbenirea perelor lui Hvyl! Chiar și cei ai
căror părinți aveau livezi bune veneau noaptea din
cimitir ca un stol de vrăbii în părul lui Hvyl.
Sanko ieși dintre pini și-l văzu sub păr chiar pe
Hvyl. Bătrînul stătea în genunchi și tăia cu ferăstrăul.
„Nu cumva părul?!”
Ba chiar așa și era. Sanko simți că i se taie
respirația și strînse din dinți: n-ar fi crezut niciodată că
Hvyl e atît de cîrpănos.
– Doamne-ajută, – îi scăpă lui Sanko, pipăind
încruntat cu privirea spinarea slabă a lui Hvyl cum se
mișca deasupra ferăstrăului, care pătrunsese în păr de-
o palmă.
Hvyl se îndreptă de șale, ridică spre Sanko ochii
bătrîni, apoși, care erau plini de lacrimi: probabil din
cauza încordării.
– Să trăiești, fiule, – Hvyl se uită îndelung în sus
spre Sanko. Încercă să-l recunoască.
– Îl tai?
– Îl tai, fiule. Tu nu cumva ești Sanko al
Odarkii?
– El.
– Îl tai, – oftă Hvyl și ședea nemișcat,
cuprinzîndu-și cu mîini tremurînde genunchii ascuțiți.
– Daʼ nu-i păcat?
– Este, – răspunse Hvyl blînd, – daʼ ce să fac
dacă trebuie?
– De ce trebuie?
– Pentru crucea babei, măi băiete. A murit baba
mea. O ții minte? Aha. Așa că baba Motrea nu mai e.
Pentru ea o să fac din partea de jos, iar pentru mine –
din cea de sus, ca atunci cînd o să părăsesc această
lume să nu dau nimănui bătaie de cap, – și rîse,
arătîndu-și gingiile goale. – Băiatul zice: hai să mă
duc, tată, să-i fac mamei cruce de fier la „Tehnica
agricolă”, dar eu nu vreau. Ce să faci din țeavă?
Țeava-i goală, vîjîie...
Și iarăși se apucă de ferăstrău. Hîrș, hîrș... – din
păr sare rumeguș mărunt, galben aprins. Hvyl nu s-a
mai îndreptat de spinare, și Sanko îl părăsi și plecă
spre cimitir, unde, între crucile vechi, înnegrite, e una
aproape nouă – a mamei lui Sanko. Crucile mamei și a
tatei stau alături, numai că cea a tatei s-a înnegrit, iar a
mamei n-a apucat încă. Sanko își scoate cascheta și stă
așa, cu privirea pierdută la ștergarele legate la cruci:
au devenit scorțoase după ploile de primăvară, s-au
decolorat la soare și vîntul nu le mai flutură.
De la moartea mamei (din cauza bolii ei, pe
Sanko nici nu l-au luat la armată) au trecut patru luni,
de aceea nici crucea ei n-a prins încă nuanță cenușie, și
nici Sanko încă nu s-a obișnuit cu singurătatea, ci își
imaginează în fiecare zi cînd se întoarce de la lucru că,
intrînd în casă, va găsi pe fața de masă curată, sub
prosopul alb, o movilă caldă (mama a copt pîine), în
casă e curat, măturat, iar praful fin ridicat de jos mai
stăruie în bătaia soarelui din dreptul ferestrei... Și din
cauza acestei imagini, se întîmplă nu o dată să pună
mîna pe clanță, uitînd că ușa e încuiată și trebuie să se
261
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
ducă în grajd după cheie. Nici pe tatăl său nu l-a uitat,
dar el era... mai departe. Apărea și el uneori în casă,
mai ales seara, dar nu venea chiar el, ci numai tusea lui
și șuieratul clipocit din piept, de parcă undeva pe-
aproape o apă repede se zbătea sub gheață. Tatăl s-a
întors din război schilod și rănit la piept. Așa a muncit
la colhoz, ba cantaragiu, ba paznic, așa a și murit –
schilod și rănit. Iar mama, cum adesea i se pare lui
Sanko acum, parcă nici n-a zăcut, ci se usca din an în
an, cum se usucă un vișin bătrîn: o creangă înfloreaște,
a doua are doar frunze mărunte, a treia – e mută... Mai
apoi, la înmormîntare, cînd Sanko a sărutat pentru
prima și ultima oară mîinile mamei, a simțit cu buzele
că ele-s uscate...
Mormintele erau curate: acum două duminici,
Sanko le-a curățat pînă la ultimul fir de buruiană. Se
adunase atunci tot satul. Fiecare la ai lui. Și arăta
cimitirul ca o odaie de oaspeți – curat și împodobit cu
ștergare. A adus și Sanko într-o legătură plăcinte – i
le-a copt vecina, baba Skaburka –, vin și rachiu de la
magazin. Oamenii primeau din mîna lui paharele
pline, luau plăcinte fierbinți și așa, cu plăcinta într-o
mînă și paharul în cealaltă, ziceau „Fie-le tatălui tău și
mamei tale, măi băiete, țărîna ușoară și veșnică
pomenire.”. Cu toate acestea, privindu-l pe Sanko în
ochi, nimeni nu îndrăznea să-l compătimească.
Pe ambele morminte, al tatălui și al mamei, au
răsărit stînjenei, încă firavi la culoare, verde palid, dar
– Sanko i-a atins cu degetul – destul de viguroși și
ascuțiți.
Stînjenei, stînjenei... De cînd se știe Sanko, ei
răsăreau în fiecare primăvară lîngă casa lor, sub
ferestre, creșteau pe întrecute, priveau pe geam cu
ciocurile lor albastre și cu crestele lor tot albastre. Și în
fiecare primăvară, erau dimineți, cînd mama intra de
afară în casă cu asemenea vorbe simple și bucuroase:
„Au înflorit, fiule, stînjeneii noștri.”.
Acum n-o să mai înflorească niciodată lîngă
casă. Sanko i-a scos nu demult și i-a adus aici într-un
sac, noaptea, ca să nu-l vadă nimeni – lasʼ să crească
aici, lîngă tata și lîngă mama. Ei îi sădiseră lîngă casa
lor încă de tineri, așa că acum să înflorească pentru ei
și aici.
Sanko se uită la soare. El îi arătă că acuși va fi
timpul să meargă la muncă – să-l hrănească pe Petko,
taurul, și să care laptele la lăptărie. – își puse cascheta
și părăsi cimitirul.
Iar lîngă pini hîrșîia încet ferăstrăul lui Hvyl. Și
pe ulița Novoselivka, dinspre cîmp, răsunau spre
cimitir lovituri stăruitoare:
– Trah-tah-tah, trah-tah-tah... – Velykodnyi
punea acoperișul la cel de-al cincilea hambar.
Și Sanko se gîndi că într-adevăr crucile de fier
nu sunt bune, pentru că bubuiturile lui Velykodnyi ar
ajunge la oameni și pe lumea cealaltă – prin țevi...

Güner AKMOLLA
Șaip, fiul lui Qurtveli
Fragment de roman
În traducerea autoarei din limba tătară crimeeanăde ani stăpânirea otoma-
Șehit bolmaq, trajik kışılıkmen bır mı?
Personajul tragic nu este inclus în eroism?
Perıoada copılărıeı în satul tătar dın Dobrogea
„Deschide valea printre dealuri un sat arhaic tătăresc, lui Bayazid Fulgerul,
Aproape este Marea Neagră, în vale ape izvoresc...”
Pământul Dobrogei aparține unor străvechi
așezări umane, având o suprafață de 15.000 kmp, un
ținut deschis popoarelor turce după venirea aici a pe-
cenegilor. Prima atestare interesantă pentru lumea
turcă-tătară, ne este transmisă de așezarea sciților,
fapt cunoscut din mileniul 1 î.e.n. A doua atestare este
a venirii hunilor, ca turci vestici în anul 375, după ei,
vor veni din Stepa Kîpceaqă sau Cumania, sau imperi-
ul kumanilor până secolul al VI-lea, tot vin avarii
(sec.al IV-lea) , turcii bulgari (din zona Volgăi, în
secolul al VII-lea). În secolele al IX-lea și al X-lea
pecenegii cuceresc ținuturile dintre munții Carpați și
Dunăre, după ei venind și stabilindu-se aici turcii ga-
gaoguzi (turcii cei mari), sau, găgăuzi. În anul 1057,
turcii de vest, kîpcegii sau cumanii îi înving pe turcii
pecenegi, devenind ei stpânitorii și conducătorii terito-
riului. Au fost cu timpul asimilați de popoarele de aici.
Ne este cunoscut numele conducătorului Dobrotici
(chinezii, deci Asia știe forma „Tobîrșa” pentru tc.
Dobrugea), pentru că teritoriul acesta a fost timp de
200 de ani sub hegemonia cumanilor. Odată cu scurge-
rea timpului, ei s-au unit cu bizantinii. În anul 1071,
când a avut loc războiul din Malazghirt, armata forma-
tă din mercenari cumani și pecenegi, aflând că oastea
lui Alparslan era una turcă, au trecut de partea acesto-
ra, bizantinii suferind o mare înfrângere. Aici se găseș-
te locul din care neamurile turce se vor împrăștia în
Balcani la venirea momgolilor (1241), imperiul Oastei
de Aur / Altîn Ordu / Zolotîie Armia/ întinzându-se pe
un teritoriu imens, până la Dunăre. Turcii selgiucizi
din zona Konya sunt semnalați în zona Babadag prin
anii 1263-64.În așezarea acestora aici se cunoaște rolul
avut de către bizantini, este perioada separării creștine
262
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
(vezi Riza Fazîl, istoria tătarilor crimeeni). În anii 300
e.n. neamurile turce și tătare vin din zona Mării Hazar
și din Anatolia și se stabilesc în Dobrogea. Ei sunt
poporul nostru care a pornit din Asia Centrală : ogurii,
utrugurii, kutrugurii, bulgarii, pecenegii, avarii, oguzii
și kumanii ( kîpcegii).Dintre strămoșii tătarilor de azi
kumanii au fost cei mai renumiți. În teritoriile acestea
organizarea lor era mai slabă, ei erau speriați de peri-
colul creștin și de aceea s-au lăsat asimilați.
Al doilea val se va organiza din rândul turcilor
anatolieni, cu menirea de a propaga credința lui Ahmet
Yesevi, activitatea finalizându-se cu stabilirea lor până
în sec.al XIV-lea. În urma valului migrator din beilicul
Aydînoglu în Dobrogea,
se va stabili pentru 460
nă în Balcani.Cu începe-
re din anul 1391, popu-
lațiile din aceste teritorii
plătesc birul către oto-
mani.În România este
cunoscută istoria epocii
care, în anul 1397, la
Nikopole, se va lupta cu
Mircea cel Bătrân.
La venirea oto-
manilor aici, existau
deja elemente turce cunoscute dub denumirea de pece-
negi, kumani, oguzi (gagauzi).Bayazid al II-lea cuce-
rește definitv Dobrogea, încetățenind- ui pe turcmeni,
pe tătarii crimeeni, până la marele val de strămutări de
după anul 1783 (cucerirea Crimeii ), așa încep migră-
rile și surghiunurile. Limbile vorbite erau osmanlîya și
tătara crimeeană. După anul 1878, când România a
devenit independentă, au început marile migrații în-
spre Anatolia, ținut numit „Pământul de drept” sau,
mai simplu, „Pământul făgăduinței”.Strămutările ma-
sive au loc până la 1910, iar în 1935-1937 Dobrogea
rămâne pustie.Rușii și comuniștii au închis drumul
migrărilor, după 23 august 1944. Și azi, există în Do-
brogea și în România, multe toponime, denumiri tur-
cești de ape, munți, păduri, câmpii. Ceangăii și secuii
sunt turci kumani care au trecut la catolicism și s-au
maghiarizat. În zilele noastre, există un număr de
45.000 de tătari și turci, dintre aceștia, 30-35.000 sunt
tătari,3.000 sunt turci, restul, numit „popoare” este
format din romi care au trecut la islam.Tătarii din Do-
brogea sunt creatori de cultură, ei au asociații culturale
de seamă, dintre ei s-au ridicat poeți, scrii-
tori,lideri,eroi. Pentru a înțelege locul popoarelor turce
și tătare din Dobrogea, citez din cartea cărturarului
Alexandru P. Arbore „Etnografia Dobrogei” „În seco-
lele XV și XVI, populația cea mai numeroasă a Do-
brogei era formată de comunitatea musulmanilor tătari
și turci, comunitate care îi conferă un aer specific.”
Istoricul cunoștea bine adevărata istorie a Dobrogei,
de aceea a scris despre așezările popoarelor turce, care

veneau, se stabileau și evoluau aici, lăsând urme isto-
rice, geografice, documentele lui Arbore, călătoriile
sale, relațiile cu vecinii devenind astfel argumente ale
existenței tătarilor în Dobrogea. rintre cele 51 de sate
se număra și satul tătarilor crimeeni numit Aqbaș!
Tabelul lui Ibicini din anul 1902 are un caiet al locui-
torilor, cu aceste sate : Aqbaș, Karikula, Hagilar,
Ilanlîk, Sarighiol. (cifrele redau 7.000 de turci, 22.000
de tătari, proporția fiind și azi aproape la fel, în ciuda
statisticilor!). Termenul „Aqbaș” are următorul sens:
aq= alb, pur, luminat, cult; baș =oameni buni. Dedu-
cem că acești „locuitori din Aqbaș” erau oameni culti-
vați. La cei care au dat denumirile localităților din
zonă am simțit două opinii, ei au respectat numele
satului părăsit în Crimeea, sau, au menținut numele dat
locului de soldații turci poposiți aici! În anii 1911-
1918 satele s-a golit iar, plecările în Turcia fiind cau-
za, satul Aqbaș suferind aceeași situație. În satele din-
tre Istanbul și Bursa trăiesc astăzi copiii celor plecați
din Aqbaș.Între cele două războaie mondiale România
a cunoscut o evoluție economică și socială importantă,
această situație „i-a întors” pe mulți tătari din drumul
spre Turcia! Tătarii au o paremiologie bogată, pre-
cum„dacă ești bogat, mută-te de trei ori”, sau „când nu
avem preot, eu sunt preotul, cînd avem preot, devin
ajutorul lui” ș.a. Astfel, satul Aqbaș a rezistat ca un
sat eminamente tătar până prin 1944, aici stabilindu-se
poporul pe locul fortificațiilor otomane, apoi, muncind
și la golirea satului prin plecări spre Turcia, încărcân-
du-se cu alți tătari veniți aici din alte sate golite...
Locuitorii din Aqbaș/ azi Albești, erau oameni
harnici, credincioși, disciplinați; neuitând Patria Cri-
meea și-au educat copiii în iubire de patrie, angajați pe
calea musulmană. Ei nu încuiau ușile caselor, nu
aveau chei la uși. În schimb, circula peintre ei o vorbă
celebră: „De ce aș încuia? Ce s-ar face vecinul dacă ar
avea nevoie de ceva?”Casele erau simple, atât de sim-
ple, că le putem numi sărace, aveau două camere dintr-
una în alta, ele însuflețind viața satului. După starea
stăpânului, camerele creșteau în număr, odată cu creș-
terea numărului de animale și de tarlale. Ciocoi nu
existau în Aqbaș erau doar doi-trei oameni oarecum
înstăriți, un hoge, preotul satului, adeseori și învățăto-
rul, el primind salariu de la statul român, dacă absolvi-
se seminarul musulman. Viața satului se desfășoară
conform legilor dintotdeauna, în liniște, trâind mirajul
nunților tătărești, al lăuziei, al logodnei, sau al circum-
ciziei, daula și clarinetul răsunând și chemând să fie
laolaltă satul întreg, uneori amintind cu lacrimi și cu
bocet zilele ce au trecut de mult, în imperiu, în statul
Oastei de Aur, în Insula cea Verde, în Crimeea...La
înmormântări, întregul sat Aqbaș se adună, suferă și
plânge împreună în urma mortului purtat pe brațele
bărbaților, spre cimitirul de la marginea de răsărit.
Femeile bătrâne, cele care ne-au dăruit inima lor, bu-
nicile noastre, se străduie să mențină faima satului,
ocrotindu-i istoria: aici trăia Nora Șașne, cândva, apoi,
bunica Șașne, care adesea îl supăra pe soțul ei,
263
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Qurtveli, dăruind unei jumătăți de sat laptele, iaurtul,
untul, brânza dată de vacă, uitând de proprii copii; ne
amintim de vecina, tușa Fatmé, cea care pe limba
noastră populară se numea „Patmabay”, mama care
ani de zile a zguduit satul plângându-și fiii morți la
Stalingrad: VUAP RASÎM-și-VUAP-KIAZÎM.
Deschizând lanțul de dealuri ce se înalță din-
spre Mangalia, ocolind pădurea, drumul coboară încet,
intră în satul tătar crimeean Aqbaș, se lărgește în fața
geamiei construite din piatră albă, bogăția locului,
salută tătarii, pașnici locuitori ai satului. Așa era în
anul de grație 1913... Acest popor numit tătar crime-
ean are un devotament aparte pentru conservare! Ei n-
au uitat deloc tot ce au adus, ca valoare culturală, din
Patria lor, Crimeea! Circulă din om în om o vorbă:
„Noi, frate, plecăm; tu, cel mic dintre frați, rămâi să
îngrijești gospodăria părintească; dacă nu ne vom des-
curca acolo, ne vom întoarce, trebuie să avem aici un
loc al nostru bun, pentru noi sau pentru copiii noștri!”
Așa s-au înțeles frații când s-au despărțit, mutându-se
dintr-un loc în altul, când au așternut batista neagră a
migrării, dezbătând întoarcerea sau neîntoarcerea,
deplângând Patria părăsită!Abia într-o asemenea con-
junctură putem înțelege drama... Ei, plecând și-au
amintind ce spuseseră în Crimeea: „sat fără geamie,
fără fântână, fără școală, nu poate exista”. S-au mutat
cu acest bagaj în Dobrogea! Mai ales, în Valea Largă
„Dere boyî”, unde se găsea satul Aqbaș, locul ales
acum pentru a ocroti valorile neamului, rămănând pe
loc, ori, plecând mai departe, spre Turcia, spărgând
secole, arzând și stingând idealuri...Nevestele lor, de
când erau fetițe de 5-6 ani până la 86 de ani, au tors
lâna, au țesut marama ori ștergarul, ori batista dantela-
tă, ori năframa de mătase pusă la gherghef.Bărbații
neamului au mers după săgeata armei aruncate în țările
vecine din Europa, procurând familiei între două bătă-
lii, războiul de țesut, roata de tors, plugul de arat, după
nevoie. În zone de pietriș ei au înălțat pereți și ziduri
nemuritoare de piatră, pe acoperiș au așezat în loc de
paie cărămizi, abia după aceste eforturi prezentându-se
la chemarea de arme a padișahului... La margine de
sat, uneori, precum au făcut la Aqbaș ori la Hagilar, ei
au săpat lutul galben atât de necesar harnicelor neveste
ce tencuiau pereții caselor, ocrotiți fiind de Alla în
situații de prăbușire a malului de pământ… Bărbați
pricepuți făceau din stuful dulce „balgamîș”„pekmez”
sau magiunul ori siropul natural, când se apropia de
sfârșit magiunul preparat din pepenele galben sau ro-
șu... Poate că acei bărbați au simțit cea mai grea apăsa-
re când au săpat fântâna, unele sate ajungând la stratul
de apă abia după 30-50 de metri adâncime...Meiul
tătar se semăna pe deal uscat, meiul fusese adus pe
aceste meleaguri de mongoli, așa știau bătrânii din
Aqbaș, dar, după cele spuse de nea Kelay, acest mei
asiatic putea să existe în Balcani și în Carpați de mult,
pe dreapta sau pe stânga Dunării...
Strămoșii se hrăneau cu făina acestui mei, fă-
ceau ciorba cu tăiței din coca lui, nelipsind la masa cea

de fiecare zi. Vorba bătrânească„i-au ieșit dinții cu
ciorba de omaș (cocoloș de făină uscată fiartă în supe,
ciorbe, alimentul de bază al omului sărac) a fost mân-
carea răspândită în popor după război, mai ales în anii
de secetă și de foamete... Teritoriul denumit Balkan,
situat în sud-estul Europei, s-a aflat de sute de ani sub
ocupația otomană, opinia generală s-a surpat abia după
1878, nu greșim afirmând acest fapt istoric. În aceste
ținuturi au avut loc atacuri, năvăliri, ocupații, născân-
du-se și stingându-se hegemonii, din vremea lui An-
dreas, de la 1185 până pe la 1330 băștinașiii atrăgând
asupra lor atenția. În interiorul țărilor din vreme în
vreme s-au iscat războaie... la data de 8 octombrie
1912 s-au ridicat contra turcului regatul bulgar, regatul
sârb, regatul grec și al Muntenegrului, reușind să-și
elibereze teritoriile, gonindu-i pe turci la Edirne și la
Qîrqlareli. La 13 mai 1913 , în cadrul înțelegerii de la
Londra, vedem supunerea în fața noilor state. Atunci,
în primul război balcanic, așa cum azi se știe, exista în
armata turcă un număr dr 325.000 soldați și 12.000
ofițeri. Dintre cei care s-au opus turcului, bulgarii erau
cei mai puternici. Avea imperiul otoman 26.000.000
locuitori, dar numai 6 milioane trăiau în Balcani. Da-
că-i scoatem de aici pe creștini, ei nefiind primiți în
armată, erau doar 2,3 milioane, astfel înțelegem noi
situația otomanului, aici trebuie să mai adăugăm răz-
boiul pe care turcul îl purta cu italienii și cu Orientul.
Oricât ar încerca germanii să modernizeze oastea,
Nazîm Pașa este incapabil să se apere de bulgari, iar
Zeki Pașa nu-i poate învinge pe sârbi. Așa dar, otoma-
nii sunt nevoiți să se retragă la Lule Burgaz. Răscoala
albanezilor din 1912, era de fapt o provocare venită
din partea sârbilor.Toate duc la pierderi mari în armata
otomană a anului 1912: 167.312 km 2 p, 6.500.000 de
oameni. Nu putem ști ce s-ar fi întâmplat, dacă Româ-
nia ar fi luat conducerea primului război balcanic!
Doar așa putem înțelege poziția armată și diplomatică
a României. România a devenit țara cea mai puternică.
Disputa dintre români și bulgari a pornit și s-a agravat
datorită problemei dobrogene și a Cadrilateru-
lui.Lumea întreagă știe că populația Dobrogei la 1878
era majoritar tătară și turcă, după ei urmând în număr
redus, românii, rușii, bulgarii. S-a argumentat aici cu
date din 1400, când Mircea cel Bătrân a adăugat terito-
riilor sale Dobrogea și pe tătari. Grosul armatei bulga-
re se organizase la granița română, ei însă s-au predat
fără luptă, cerând pace.După unele documente ale
armatei române, se arată lupta românilor cu femeile
bătrâne, căutând găini și pui, ardei crescuți în grădini.
Iar bulgarii ceilalți, pedepsiți cu împușcarea, se opuse-
seră acestui furt și provocaseră răceala între cele două
armate. Macedonenii (tătarii spun „makidonii”) călăto-
rind prin capitalele Europei, au cerut țară numai a lor
și independentă, dar n-au fost băgați în seamă, unii
dintre ei acuzându-i pe politicienii din București. Ne-
cunoașterea istoriei creează uneori încurcături,bulgarii
cer întreaga Dobroge spunând că este un drept al lor,
cerința continuând până pe la 1940! În perioada inter-
264
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
belică 30.000 de makidoni se stabilesc în România.
Toată truda anilor 1864-1914 se pierde așa. Astfel se
ajunge la cea de a doua problemă a acestor ținuturi,
problema macedoneană, armână sau aromână.Harnici,
gospodari, demni, acest popor, constituie o formațiune
etnică de la sudul Dunării. Ei au apărut în istoria lumii
după anul 1864, am putea spune. Când Cuza-Vodă i-a
avut în vedere și s-a gândit să le creeze condiții de
cultură prin înființări de școli, ei au rămas iarăși uitați
în Valea Timocului! Dar, nu e bine să treceți cu indife-
rență că ar fi vorba doar de un sat, deoarece nu este
vorba de un sat oarecare ce face timpului povară, locu-
itorii din Aqbaș cunosc valoarea satului lor... Câți ani
să fi trecut, oare, de la ultima plecare în Turcia, încât,
cei care au venit anul trecut din Crimeea, s-au așezat
în casele celor plecați, a doua generație născându-se și
crescând aici, la alde nea Refat, în cartierul Koșerem /
Cei care se mută, cu toții calculând vreo 60 de ani de
trăire aici, inspirându-se și după pietrele din vechiul
cimitir, unde sunt scrise în arabă nume și ani...Dacă ne
gândim, poate că s-au mutat zece valuri de migranți
spre „pământul dreptății”; dar aceștia au rămas pe loc,
îndrăgind aerul și apa ținutului. Toată lumea știe cele-
brele vorbe rostite cândva de nea Soyun: Dobrogea
este Crimeea mea... De ce aș merge mai departe?
Malul opus, chiar din fața mea, este malul Patriei me-
le!
-------------------------------
*Acest fragment face parte din cel de al doilea roman al
autoarei despre viața tătarilor trăitori în România. A apărut
în limba tătară crimeeană, în 2017. În 2018, Anul Centena-
rului Marii Uniri, romanul va apărea și în limba română.
Publicăm acest fragmente din istoria satului natal al scriitoa-
rei, Aqbaș, azi Albești, jud.Constanța. Tot în acest an Cen-
tenar Güner Akmolla a tradus două cărți de importanță
istorică: Memoriile lui Mustegep Fazîl – Ulkusal și Axa
Crimeea-Dobrogea Kogeaeli / Turcia, cartea emigrației
legale din anii 1936, 1939.
Biblioteca Rotonda valahă

Ştergând „colbul de pe cronice bătrâne”
„Când privesc zilele de-aur a scripturilor române
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine
Şi în jur par’ că-mi colindă dulci şi mândre primăveri,
Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceànele de stele,
Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,
Cu isvoare-ale gândirei şi cu râuri de cântări”.
Mihai Eminescu
„Biruit-au gândul”…
…Aşadar, Eminescu. Geniul tutelar al români-
lor înclinându-se (şi închinându-se) cu pioşenie în faţa
predecesorilor ctitori de spirit şi de neam; a acelor
sfinte firi vizionare ce făceau valul să cânte, ce pu-
neau steaua să zboare.
…Alătur Măritului Mihai un alt genial poet al
românilor – care i-a închinat Eminescului cea mai
frumoasă poezie din literatura română – Marin Sores-
cu, din care citez:
…”cerul nostru e zugrăvit
Ca Voroneţul,
Cu toată istoria românilor.
Deasupra Posadei e lupta de la Posada.
Deasupra Podului Înalt
E lupta de la Podul Înalt.
Deasupra Călugărenilor
E lupta de la Călugăreni”.
…Mărturisesc că aceste două impresionante
secvenţe din adevărata noastră istorie naţională mi-au
venit în minte citind cele două volume (764 de pagini)
ale cărţii „Pagini vechi şi noi din istoria Lavrei
Neamţului” (Editura Basilica, Bucureşti, 2018) scrisă
de Prea Sfinţitul Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar
al Arhiepiscopiei Bucureştilor.
Mânăstirea Neamţului (a cărei biserică,
„Înălţarea Domnului”, este ctitorită de către Voievodul
Ştefan cel Mare şi Sfânt al Moldovei, despre care tra-
diţia orală aminteşte că venea adesea aici, călare pe
calul său alb) la cei aproape o mie de ani de existenţă,
supranumită şi „Lavra de la Neamţ”, „Mânăstirea Mâ-
năstirilor”, „Ierusalimul Ortodoxiei Româneşti”, care
ar putea da singură seamă de credinţa şi istoria româ-
nilor, este pictată, dincolo de sfinţii tradiţionali şi spe-
cifici, sau alături de ei, cu chipurile nevăzute ale sute-
lor şi sutelor de vieţuitori/slujitori de toate mărimile:
patriarhi, episcopi, arhimandriţi, duhovnici şi, desigur,
monahi de rând. O lume aureolată de nimbul sfinţeniei
palpită în rama acestor pereţi, „în firide şi ocniţe”, în
aerul înmiresmat din preajmă, în cerul de deasupra, în
265
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
stele bune şi veghetoare.
Părintele Cleopa, nevoitor
aici, mărturisea autorului
că, după socotelile lui,
adunate din urice şi hri-
soave, în lavra de la Neamţ
au vieţuit aproximativ
30.000 de călugări. Au fost
socotiţi şi vreo 150 de
stareţi, care au păstorit
turma cum au putut mai
bine, într-un timp în care
nu de puţine ori liniştea
rugăciunii era tulburată de
agresiuni duşmănoase – culminând cu diabolicul De-
cret comunist 410/1959, prin care numeroşi călugări
au fost izgoniţi, nu doar de la Neamţ, ci din toate mâ-
năstirile ortodoxe ale plaiului românesc. Despre toate
acestea – şi multe altele – scrie Prea Sfinţitul în vasta
şi valoroasa domniei sale lucrări, ce poate fi socotită,
pe bună dreptate, o autentică monografie.
O monografie, se ştie, este o cronică despre un
loc şi oamenii lui. Despre viaţa acelui loc şi viaţa ace-
lor oameni. Viaţă adusă adesea din trecutul îndepărtat
şi neguros, până în piscul limpede al zilei contempora-
ne celui ce scrie. Întâmplări, fapte, evenimente, rosto-
golite în caleidoscopul destinului – adesea ordonate,
sistematizate, eşalonate de către cronicar, spre a putea
fi mai lesne înţelese.
A te încumeta la o astfel de lucrare nu este o
întreprindere uşoară. În istorie, cronicarii sunt numă-
raţi pe degete; de aceea, statura gestului lor capătă
semnificaţie de simbol pentru urmaşi. Pentru că gestul
lor este un act de conştiinţă şi sacrificiu. Nu întâmplă-
tor Miron Costin (care, de altfel, a plătit cu viaţa) îşi
începe lucrarea „De neamul moldovenilor” cu o zicere
căreia timpul i-a conferit valoare axiomatică: „Biruit-
au gândul să mă apuc de această trudă, să scot lumii la
vedere felul neamului” (el concretizând, în continuare,
scopul propus: …”din ce izvor şi seminţie sântu lăcui-
torii ţării noastre, Moldovei şi Ţării Româneşti şi ro-
mânii din Ţările Ungureşti – toţi un neam şi odată
discălicaţi sântu”).
Să citim încă o dată pilduitoarea mărturisire:
„Biruit-au gândul să mă apuc de această trudă, să scot
lumii la vedere felul neamului”. Aceeaşi grea respon-
sabilitate apasă şi pe umerii cronicarului modern, con-
temporan, care îşi asumă actul scrierii unei monogra-
fii. El ştie, trebuie să ştie, că, dincolo de orice ispite,
„Coliba din ţarina sa şi bordeiul în pământul său sunt
mai mult decât palatele în străinătate”. (apud Dimitrie
Cantemir). El ştie, trebuie să ştie, că, dincolo de orice
închipuire, „Patria nu e pământul pe care trăim din
întâmplare, ci e pământul plămădit cu sângele şi întărit
cu oasele înaintaşilor noştri”. (apud Barbu Ştefănescu
Delavrancea). P. S. Timotei Prahoveanul ştie aceste
lucruri – cu siguranţă, şi ceva pe deasupra. Şi le-a
asumat pe toate atunci când biruit-a gândul şi s-a hotă-

rât să dea samă de istoria locului în care a devenit
monah al Mânăstirii Neamţ, „când braţele părinteşti i
s-au deschis larg, iar Cea fără prihană îşi trimitea mi-
lostivirea fără margini din bătrâna icoană”. Să dea
seamă de istoria locului şi a vieţuitorilor acestui loc.
De altfel, o şi spune, în chiar „Prologul” cărţii: „Din
dorinţa ca numele unor monahi nemţeni, aflaţi în ve-
chile manuscrise, în mărturiile celor care i-au întâlnit
de-a lungul anilor şi ale celor cunoscuţi de mine per-
sonal să nu fie date uitării, s-a izvodit această lucrare”.
Înainte de a trece la cercetarea acestei osteni-
toare şi nobile întreprinderi, să aruncăm o privire asu-
pra locului de baştină al autorului – acolo unde i-a
hărăzit Dumnezeu să se nască: adică acasă; loc pe care
Nichita Stănescu îl numea, atât de expresiv şi misteri-
os, acasa fiecăruia; căci fiecare trebuie să avem, să fi
avut o acasa lui. În cazul nostru, al P.S. Timotei: co-
muna Rădăşeni, judeţul Suceava; chiar dacă mai târziu
acasa lui a devenit Mânăstirea Neamţ – fără a se înlo-
cui una pe cealaltă, ci subsumându-se într-o acasa
fundamentală.
Omul, locul şi talantul
Dacă România este considerată Grădina Mai-
cii Domnului – şi nu doar de la Papa Ioan Paul II în-
coace, ci cu mult mai demult; încă din zorii creştinis-
mului – plaiul ce cuprinde orăşelul Fălticeni împreună
cu comuna Rădăşeni (un bob zăbavă distanţă) poate fi
numit, fără nici o îndoială, Palma Maicii Domnului. O
palmă ca o fragedă tipsie de argint, atât cât să încapă
pe ea câteva mii de suflete – şi o impresionantă avere
spirituală. O palmă prin nervurile căreia, prin vene şi
artere, ca prin nervurile unei frunze dumnezeieşti,
circulă sevă proaspătă de tinereţe fără bătrâneţe şi
viaţă fără de moarte.
Între Rădăşeni şi Fălticeni există o legătură
ombilicală: Uliţa Rădăşenilor, pe care tinereţea fără
bătrâneţe şi viaţa fără de moarte şi-au aflat popas defi-
nitiv. Uliţă intrată în conştiinţa naţională prin pana
marelui scriitor Mihail Sadoveanu – „Pe Uliţa Ră-
dăşeni” – cel care în chiar piscul acestui traseu şi-a
construit Casa din deal, petrecându-şi aici bună parte
din tinereţe (1909-1918) şi scriind 31 de opere, între
care: „Povestiri de seară”, „Genoveva din Brabant”,
„Apa morţilor”, „Un instigator”, „Bordeienii”, „Nea-
mul Şomăreştilor”; „File însângerate”; aici, între
Dumbrava minunată (pădurea din preajmă, dinspre
Rădăşeni) Nada Florilor (lacul Şomuz) şi Crâşma lui
Moş Precu. (Tocmai de aceea propun noilor autorităţi
locale să se întoarcă la vechea denumire a străzii –
poate chiar aşa: „Uliţa Rădăşeni” – ştergând astfel
inabilitatea celor ce-au rebotezat-o „Strada Ion Crean-
ga”, chiar dacă marele povestitor din Humuleşti s-a
aflat aici pe vremea când urma şcoala de catiheţi din
Fălticeni; sunt atâtea locuri în ţară care-i omagiază
numele şi destule altele în aşteptare).
266
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Fălticenii au ceva vechime în istoria neamului.
Aşezarea este consemnată în secolul al XV-lea, ca
moşie a boierului Foltea (de la care se trage şi numele
locului). Rădăşenii apar la data de 16 februarie 1424,
într-un act emis de către domnitorul Alexandru cel
Bun. Din păcate, o sută de ani mai târziu satul devin
moşie a mânăstirii Slatina, construită de către Alexan-
dru Lăpuşneanu. „Ruşinea” este spălată însă de către
domnitorul Ştefan al II-lea Tomşa, care îl face sat
domnesc. (N-am descoperit de unde îi vine numele de
Rădăşeni, dar o etimologie populară îl bine-apropie de
rădăcini, pronunţat specific graiului local – ceea ce
lasă de înţeles o vechime foarte adâncă).
Uliţa Rădăşeni şi, prin extindere, oraşul Fălti-
ceni („de dorul căruia se poate muri”) şi ceva împreju-
rimi au dat ţării nume ilustre, din toate sferele activi-
tăţii spirituale, tehnico-ştiinţifice, între care – notez la
întâmplare: Matei Millo, Maria Cantacuzino, Nicu
Gane, Nicolae Beldiceanu, Artur Gorovei, Mihai Lu-
păescu, Anton Holban, Lovineştii (Eugen, Horia şi
Vasile) Ştefan Şoldănescu, Ion Irimescu, Aurel Băeşu,
Mihai Gafiţa, Constantin Ciopraga, Jules Cazaban,
GrigoreVasiliu-Birlic, Paul Călinescu, Dimitrie Leo-
nida, Mihai Băcescu; aici a văzut lumina zilei Sofia
Ionescu-Ogrezeanu, prima femeie neurochirurg din
lume; aici a venit să se închine memoriei lui Sadovea-
nu, genialul poet Nicolae Labiş din Mălinii aflaţi şi ei
la o aruncătură de băţ („Eram într-o pădure uluitor de
vie, într-o pădure care şoptea înăbuşit. Şi iată că pă-
durea în iarnă, argintie, cu şoapta ei mi l-a reamin-
tit”…; „Noaptea fluidă a tinereţilor! / Cosma Răcoare
saltă în şea. / Sperie-n goană somnul ereţilor / Cosma
Răcoare, inima mea…// Iată-l, ajunge – zăvoarele-s
sparte, / Cade hangerul sunând pe podea, / Căci peste
noapte-i şi-i peste moarte / Cosma Răcoare, inima
mea”); tot aici vine adesea să depună mărturie de dra-
goste şi credinţă scriitorul Grigore Ilisei (consătean cu
Labiş) care a şi relatat despre acest loc şi oamenii lui
în nişte cărţi importante.
Nici Rădăşenii nu se lasă mai prejos. Un singur
exemplu: în anul 1864 a parcurs Uliţa Rădăşenilor,
spre Piaţa Adormirei, alaiul ţăranilor din Rădăşeni, în
frunte cu luptătorul pentru Unire, consăteanul Toader
Grumăzescu, pentru a-l întâmpina pe domnitorul Cuza
Vodă. Şi: a nu se uita că istoricul Xenopol considera
Rădăşenii drept „cel mai frumos sat din Moldova”.
Cam aceasta ar fi, în mare, identitatea locului
unde i-a fost hărăzit să vină pe lume Prea Sfinţitului
Timotei Aioanei, născut în anul 1966, în ziua de 13
noiembrie, în „cel mai frumos sat din Moldova” –
Rădăşeni, din părinţii Elena şi Miron Aioanei, primind
la botez numele Cristinel-Gabriel. Firesc, locul şi-a
impus amprenta asupra noului născut, în mod deosebit
în ceea ce priveşte dorinţa de cunoaştere şi credinţa în
Dumnezeu – însuşiri pe care le-a dezvoltat, amplifi-
cându-le, toată viaţa. A urmat şcoala generală în Fălti-
ceni, iar după primul an de liceu, simţind chemarea

Domnului, a devenit învăţăcel la Seminarul Teologic
de la Mânăstirea Neamţ – poate cea mai renumită
şcoală teologică de grad liceal din ţară. La Iaşi şi Bu-
cureşti absolvă studiile teologice universitare, urmate
de un Doctorat încheiat cu o teză consacrată Aşeză-
mintelor Româneşti de la Ierusalim; unde, de altfel,
avea să slujească un an de zile – după ce, în prealabil,
învaţă limba greacă la Universitatea din Atena.
În acest context, prinde să se simtă efectul gene-
ros al talantului pe care Dumnezeu i l-a dat la trimite-
rea în lume. O dată, prin urcarea treptelor ierarhice –
din ascultare în ascultare; şi încă o dată, prin scoaterea
la vedere a unor cărţi prin care talantul primit la pleca-
re se multiplică. În ceea ce priveşte treptele ierarhice –
după ce este tuns întru monahism, la 1 februarie 1989,
cu numele Timotei, de către arhimandritul-scriitor
Bartolomeu Anania (viitor Mitropolit al Clujului) –
amintesc: ierodiacon, arhidiacon, ieromonah, proto-
singhel, arhimandrit; îndeplinind în acest timp impor-
tante îndatoriri: secretar, exharh, mare eclesiarh, epis-
cop-vicar – în ţară – iar în străinătate, superior al Aşe-
zămintelor Româneşti de la Ierusalim, Iordan şi Ieri-
hon.
Cum spuneam, talantul dumnezeiesc a rodit în
mai multe cărţi de referinţă în sfera culturii religioase
– şi nu numai. Amintesc, aşadar: „Schitul Vovidenia,
tradiţie şi actualitate”; „Portrete în cuvinte”; ”Vieţui-
tori din chinovia Neamţului în veacul al XX-lea”; „Iti-
nerarii spirituale”; „Lumina din viaţa oamenilor”;
„Schitul Icoana Nouă, poartă deschisă către Cer”;
„Dincolo de cuvinte”; „Pelerin în căutarea luminii”;
„Mitropolitul Antonie Plămădeală şi amintirea unei
prietenii”; „Istoria Aşezămintelor Româneşti de la
Ierusalim, Iordan şi Ierihon”. P. S. Timotei Aioanei nu
uită nici locul unde a văzut primul răsărit de soare.
După „Aduceri aminte despre oameni şi locuri din
ţinutul Fălticenilor”, ochiul se îndreaptă ca un cadran
solar spre: „Rădăşeni, frânturi de istorie sacră”; „Ră-
dăşeni, o grădină a Raiului”; „Biserica Sfinţii Muce-
nici Mercurie şi Ecaterina din Rădăşeni” (ctitorită de
către domnitorul Ştefan Tomşa); „Biserica Sfinţii
Apostoli Petru şi Pavel din Rădăşeni”. Prea Sfinţitul
Timotei a publicat (şi publică, în continuare) în presa
religioasă şi în cea laică, articole, reportaje, eseuri,
recenzii; activitate încununată, pe lângă mai multe
distincţii bisericeşti şi laice, cu calitatea de membru al
Uniunii Scriitorilor din România.
Din acest moment, pornim la cercetarea recentei
cărţi a P. S. Timotei Prahoveanul, „Pagini vechi şi noi
din istoria Lavrei Neamţului” – apărută, după cum ne
avertizează în finalul „Prologului”: „La împlinirea a
30 de ani de la primirea mea în obştea Mănăstirii
Neamţ (1988-2018)”.
267
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Pomelnic de preţuire şi recunoştinţă
Un impresionant pomelnic cuprinzând zeci, sute
de chipuri şi destine închinate slujirii lui Dumnezeu şi
apărării gliei străbune – prin cel mai frumos, mai înalt,
mai liber şi mai eliberator legământ din câte există sub
soare: legământul călugăriei – palpită cu aripi de co-
lumb divin în cartea Prea Sfinţitului Timotei Aioanei.
Un răboj scris cu măiestria artistului şi duioşia fratelui
întru ideal. Nimic de prisos, totul de luat aminte. Chi-
puri de oameni şi fapte – de la vlădică până la opincă –
aduse în lumina razei prezente, cu aceeaşi preţuire şi
recunoştinţă. De la înalta statură a unui patriarh până
la marii anonimi ai stupului dătător de lumină curată
ca mierea – nume adesea pierdute aici, pe pământ; „nu
şi în ceruri”, însă, după cum ne asigură autorul.
Este greu, foarte greu, într-o modestă luare la
cunoştinţă, să despleteşti fir cu fir toate firele (şi taina
lor) ce alcătuiesc aceste vieţi de excepţie. Este dificilă
chiar şi o trecere în revistă a tuturor acestor chipuri,
însoţite de o biografie oricât de sumară – pe care auto-
rul le prezintă pe larg, subliniindu-le pilda şi semnifi-
caţiile, aşa cum le-a înţeles din vechi documente de
arhivă, din relatările unor contemporani ori din propria
sa cunoaştere personală. Mai ales această cale/metodă
– cunoaşterea directă, fără intermediere – pare a fi cea
mai convingătoare (şi expresivă, din punct de vedere
literar). „Amintirile – afirmă autorul – sunt cel mai
preţios tezaur pe care îl purtăm cu noi în drumul
vieţii”. Nimic la simplu, nimic mai complicat. Da,
soarele răsare din acelaşi loc. Soarele apune în acelaşi
loc. Între aceste două fundamentale puncte ale exis-
tenţei, oamenii iau întotdeauna cu ei la drum amintirile
– ceea ce nu se poate uita. Pentru P. S. Timotei, amin-
tirile sunt legate mai ales „de altare, mănăstiri şi bise-
rici, de oameni minunaţi şi de întâmplări sfinte, care
poartă pecetea lucrării Duhului Sfânt”.
Iertat să fiu, aşadar, dacă din această rodie coaptă, ca
un candelabru uriaş iradiind lumină cerească şi plăcută
mireasmă, voi alege doar câteva seminţe, spre a ilustra
bogăţia şi valoarea întregului.
Cartea se deschide – potrivită deschidere – cu
câteva însemnări consacrate Sfântului Cuvios Paisie
Velicikovski, cel născut la Poltava, în Ucraina (Malo-
rusia) şi ajuns stareţ al mânăstirilor Dragomirna, Secu
şi Neamţ, trăind pe pământul românesc 31 de ani. Pai-
sie, cel ce-a făcut din Filocalia orarul cotidian al călu-
gărilor, „îndreptar al credinţei”, „dogmă luminată de
rugăciune şi aducătoare de lumină cerească în mintea
şi în inima celor care se hrănesc cu înţelesurile şi sen-
surile ei”. Paisie, a cărui lucrare continuă şi astăzi, prin
generaţiile de ucenici care i-au succedat.
Personaje ilustre, cu identitate precisă, îi urmea-
ză lui Paisie. Mă gândesc la excesiv de modestul Ioan
Iacob (Hozevitul) cel care, după o etapă de efort cre-
dincios în ducerea la bun sfârşit a unor importante
misiuni încredinţate, în ţară şi străinătate, se retrage în
Pustiul Hozevei, cioplindu-şi chilie în stâncă şi intrând

în dialog direct cu Dumnezeu. Cu o rapidă şi talentată
trăsătură de condei, autorul îi face un portret tulbură-
tor: „La Schitul Românesc de lângă Iordan şi apoi în
Pustiul Hozevei, Cuviosul Ioan Iacob a schimbat dorul
după ţară cu dorul după Cer”. Sunt convins că în con-
vorbirile lui cu Dumnezeu, Creatorul i-a spus şi data
când îl va chema la El, pustnicului nemairămânându-i
decât să-şi pregătească momentul. Liniştit, el îl averti-
zează, la timpul potrivit, pe tânărul student întru
preoţie, care îi aducea săptămânal, drept hrană, puţină
pâine şi fructe: „Zi-i egumenului să vină miercuri să
mă împărtăşească şi apoi să mă îngroape”. Episodul
este expresiv redat în carte: „Când au ajuns acolo au
întâlnit un om îngenuncheat, cu mâinile pe piept în
semnul Sfintei Cruci, care se ruga în faţa unui mor-
mânt deschis. (…) Inima îi bătea cu putere sub că-
maşă; făcând o mişcare epuizantă de a lua binecuvân-
tare de la arhimandritul Amfilohie şi abia a putut să
rostească cuvintele „Iertare, Părinte”. Egumenul l-a
împărtăşit cu Preasfintele Taine. Bătăile repezite ale
inimii au început să se micşoreze, iar după câteva mi-
nute s-a stins definitiv. Sufletul lui se despărţise de
trup şi zburase către ceruri”. Cât de senin a plecat de
această lume Cuviosul născut în Horodiştea Dorohoiu-
lui – ştiind că urcă spre Lumina cea Neînserată a lui
Dumnezeu. Îmi vine în minte o zicere a lui Rabindra-
nath Tagore, nici el departe de această idee: „Moartea
nu stinge lumina; stinge doar lampa, pentru că au venit
zorile”. Altă religie, aceeaşi viziune – dar asta-i altă
poveste. După douăzeci de ani, s-a petrecut minunea:
trupul Cuviosului Ioan Iacob era „întreg, neatins de
stricăciune”, iar locul se umpluse de „mireasmă deo-
sebită”.
Canonizarea Sfântului Cuvios Ioan Iacob a avut
loc „în ziua de 5 august 1992, la Mănăstirea Neamţ, în
cadrul Sfintei Liturghii săvârşită de un sobor de ie-
rarhi, ieromonahi, preoţi şi ierodiaconi, sub protia IPS
Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, în pre-
zenţa obştii mănăstirii şi a unui mare număr de credin-
cioşi”. (Canonizarea Cuviosului Ioan Iacob de către
Patriarhia Ierusalimului a avut loc la data de 18/31
ianuarie 2016, ceremonie la care a oficiat şi autorul
cărţii). Urcat în Calendarul ortodox, Cuviosul ne-a
lăsat şi un manuscris cu vreo două sute de poezii şi
alte cugetări, cu care şi-a desfătat mintea şi sufletul în
timpul nevoinţei sale; publicate post-mortem în mai
multe ediţii, hrană de suflet pentru învăţăceii tainei lui
Dumnezeu.
În continuare, voi evidenţia personalitatea câ-
torva slujitori în haină monahală, aşa cum îi înfăţişea-
ză autorul – fără exagerări şi grandilocvenţă, fără pur-
pura falsă a metaforelor sforăitoare; dimpotrivă: în
cuvinte simple şi sensibile, izvorâte din inima şi cuge-
tul martorului adevărat.
Patriarhul Teoctist: „Monah din fragedă tine-
reţe, şi-a îndreptat paşii la începuturi către Sihăstria
Voronei, solitarul schit sfinţit prin rugăciunile Sfântu-
lui Cuvios isihast Onufrie, unde a învăţat, la început de
268
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
drum monahal, iubirea pentru Liturghie şi pravilă,
iubirea pentru Biserică, iubirea pentru dulcea Moldovă
şi pentru întregul pământ românesc, iubirea pentru cei
din preajmă, cu generoasă măsură”. (…) „Am avut
prilejul şi bucuria să-i fiu alături în anumite momente
ale vieţii şi slujirii sale. La Mănăstirea Neamţ, unde a
poposit de nenumărate ori, l-am văzut grijindu-se de
bătrânii monahi ai istoricei chinovii, cinstindu-i şi
alinându-le neajunsurile şi neputinţele vârstei. Îşi adu-
cea mereu aminte de întâmplări mai vechi sau mai noi,
cu parfum de busuioc şi flori din pădurile de munte”.
(…) „Intra uşor în dialog cu alţii. Cu cei mari şi cu cei
mici, cu oamenii simpli, de care era legat prin obârşia
sa, dar şi cu cei din înaltele dregătorii. Până în ultima
zi a vieţii şi-a păstrat neatinse comoara din inimă şi
înţelepciunea pe care Dumnezeu i-a dăruit-o”.
Mitropolitul Visarion Puiu: „Conflictul mitropo-
litului (de Cernăuţi – n. n.) cu conducerea politică s-a
iscat odată cu scrisoarea deschisă a ierarhului către
Stalin, prin care Visarion îi sugerează să folosească
biserica drept liant între popor şi stat şi să înceteze
opresiunea asupra clerului şi a credincioşilor”. (…)
„Plecat din ţară în vremi tulburi, Mitropolitul Visarion
s-a gândit, adeseori, să revină în locul liniştit din veci-
nătatea mănăstirii mănăstirilor”. (Schitul Vovidenia).
Mitropolitul Nestor Vornicescu: „Am cunoscut
la Mănăstirea Neamţ câţiva călugări care l-au avut
stareţ în perioada 1966-1970, deci, foşti colaboratori,
unul dintre ei era călugărul basarabean protosinghelul
Elisei Slănină. Adeseori, părintele vorbea despre Mi-
tropolitul Nestor ca despre un bun patriot, legat de
pământul despărţit de Prut, pământ în care se născuse
şi el, subliniind că era un om bun, atent la viaţă şi lu-
crarea părinţilor din mănăstire”.
…Şi aşa mai departe: arhierei, arhimandriţi, sta-
reţi, simpli monahi – cu toţii împovăraţi de fapte pil-
duitoare, de iubire faţă de Dumnezeu, de dragoste,
respect şi credinţă pentru mânăstire. Nu mă pot opri,
fără a mai reaminti câţiva astfel de pomi fructiferi cu
roadă bogată şi sfântă, capabilă să stârnească şi să
ostoiască setea de credinţă dumnezeiască a românilor.
Îi prezint tot în „veşmintele vorbirii” oferite de autor.
Preotul Ioan Mareş: „În toamna anului 1985 am
participat la călugăria preotului Ioan Mareş, care a
devenit ieromonahul Ioachim. În Biserica „Înălţarea
Domnului” de la Mănăstirea Neamţ, cu genunchii
plecaţi şi sufletul smerit, şi-a făcut făgăduinţele, in-
trând în ceata monahilor. Viaţa lui a fost, de fapt, ase-
mănătoare călugărilor prin dăruire, slujire, facere de
bine, bunătate şi corectitudine”. (…) „Nu după puţin
timp, părintele Ioachim a fost ales şi apoi hirotonit
Arhiereu-vicar al Episcopiei Romanului şi Huşilor, cu
titlul Vasluianul”.
Arhimandritul Melchisedec Dumitriu: „A stă-
reţit la Mănăstirea Neamţ în trei rânduri…; vremurile
erau potrivnice, mai ales în timpul celei de a doua şi a
treia stăreţii (1946-1950; 1951-1957 – n. n.). A fost
considerat un opozant al regimului abia instalat la

putere” (care, prin nenorocitul Decret 410/1959, l-a
izgonit din monahism, „fiindu-i interzis să mai îmbra-
ce haine monahale şi să slujească cele sfinte”). Într-o
notă a Securităţii, din iunie 1949, este surprinsă o con-
vorbire între stareţul Mânăstirii Neamţ, Melchisedec,
şi Patriarhul Justinian, în care stareţul se plânge:
„Înaltpreasfinţite, ce să ne facem că o ducem foarte
greu, ne-au luat oile, pământul şi acum ne mai cer încă
30 de hectare de teren fâneaţă. Nu ştiu ce să mai facem
cu ăştia, că nu mai putem suporta asemenea greutăţi şi
ne aşteaptă încă timpuri grele”.
Arhimandritul Efrem Chişcariu, al 143-lea stareţ
al Neamţului – „primitor, ospitalier, deschis, milos-
tiv”: „La masa lui i-a primit, deopotrivă, pe cei mari şi
pe cei mici. Punea înaintea pelerinilor şi a oaspeţilor
bucate îndestulate, aşezate cu mărinimie”. (…) „Nu în
ultimul rând trebuie să amintesc că, la 15 august 1987,
arhimandritul Efrem i-a fost naş de preoţie la Mănăsti-
rea Putna actualului patriarh al României”.
Părintele Veniamin: „El, fiu de preot, născut în
Moldova, în localitatea Puhoi, raionul Ialoveni de
dincolo de Prut, a venit asemenea altor tineri din Re-
publica Moldova, ca să înveţe Şcoală de Teologie şi să
ducă cuvintele Evangheliei înapoi acolo, în ţinuturile
lor”. (…) „Legat de Mănăstirea Neamţ, părintele Ve-
niamin a adus în acest loc mulţi călugări din Moldova
de peste Prut, stareţi de mănăstiri, monahi simpli şi
monahi cunoscuţi, care au învăţat din tradiţia acestei
mănăstiri şi care au luat câte ceva din duhul sfântului
stareţ al Lavrei, Cuviosul Paisie de la Neamţ”.
Monahul Trifon face parte dintre rădăşenenii
(deloc puţini) care au simţit şi urmat chemarea călugă-
riei – consăteni şi fraţi întru Domnul ai Prea Sfinţitului
Timotei. Citesc – şi citez: „În comuna Rădăşeni îşi au
începuturile fraţii monahi Neculăiasa”; între ei, „cu-
noscutul arhimandrit Valerie Neculăiasa… protosin-
ghelul Mina Neculăiasa”. Alături de alt consătean,
monahul Gherasim Grumăzescu – şi, desigur, mulţi
alţii, între care numeroase călugăriţe, vieţuitoare la
Văratic, Agapia, Verona. Familia lui Trifon Gavril
(care număra, pe lângă monahi, evlavioşi preoţi şi
devotaţi învăţători) era/este recunoscută pentru ocroti-
rea bisericii din Rădăşeni, binefacerile faţă de semeni,
prin spirit de dreptate şi neîncovoiată demnitate.
„Aproape nonagenar”, Trifon – fost „supraveghetor de
muzeu, cămăraş, trapezar, paracliser” – este văzut de
autorul şi consăteanul său astfel: „Către sfârşitul lunii
noiembrie 2016, mama mea l-a vizitat pe monahul
Trifon la patul de suferinţă într-o chilie a bolniţei Mă-
năstirii Neamţ. Era senin, chiar dacă nu mai putea
coborî din pat, şi un zâmbet curat i-a inundat chipul. A
mai avut puterea să-şi amintească de satul natal şi de
vecinătatea familiei lui cu a familiei mele, chiar pe
aceeaşi uliţă, doar la câteva case depărtare”.
Aş mai stărui încă asupra a două nume, oarecum
insolite în peisajul mânăstiresc.
Arhimandritul Irineu Cheorbeja, „un om atipic”,
singurul stareţ medic de profesie, ba chiar doctor în
269
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
ştiinţe medicale: „La Mănăstirea Neamţ îl vizitau în
anumite împrejurări cunoscuţi profesori de medicină şi
oameni importanţi pe care-i întâlnise cu diferite prile-
juri, între ei ierarhi şi călugări, profesori de teologie,
oameni de cultură, ambasadori, intelectuali de toate
nuanţele”. (…) „În ultimii trei ani ai vieţii sale l-am
întâlnit de multe ori. Cuvintele ce le spunea atingeau
înţelepciunea Filocaliei ori a Patericului şi căuta tot
mai mult comuniunea cu sfinţenia locului”.
Protosinghelul Petru Pogonat: „Venise târziu la
mănăstire, după ce îşi încheiase o carieră strălucită de
avocat şi om politic” (fost primar şi prefect al Iaşului
(1920) deputat de Iaşi (1926). Intră în monahism, la
Neamţ, în 22 ianuarie 1947, când împlinea vârsta de
67 de ani. Urmărit tot timpul de Securitate, considerat
„duşman al poporului”. O dată scapă de condamnare,
la intervenţia lui Sadoveanu (care, când venea în zonă,
„îl chema la cină şi discutau până dimineaţa subiecte
tainice”. Rămâne celebră o întâmplare. La un proces
cu pământul pe care îl avea mânăstirea, pe post de
avocat a apărut un călugăr. Completul de judecată a
zâmbit – şi i-a dat cuvântul. A urmat o pledoarie care
i-a lăsat pe toţi uimiţi. Mânăstirea a câştigat procesul
(cu statul comunist!). În uluiala generală, „Bătrânul s-a
ridicat, le-a dat bineţe şi a plecat spre mănăstire. După
o asemenea lecţie, cei de la tribunal s-au dumirit. Nu-
mai profesorul lor Petru Pogonat vorbea atât de măies-
trit”. Se zice că bătrânul ar fi spus, ceva mai târziu, că-
i cunoaşte „şi că nu au fost studenţi prea străluciţi. Îi
întâlnise cu ani în urmă la Facultatea de Drept, unde le
fusese profesor”.
Autorul nu-l pierde din vedere nici pe monahul
fierar Teofan Donică, prizonier în cel de-al doilea
război mondial – şi care, în aproape patru ani de lagăr
în Austria, a învăţat meşteşugul fierăriei, devenind un
veritabil artist.
O atenţie deosebită acordă autorul în monogra-
fie aşa-numiţilor monahi tipografi – şi nu întâmplător,
el însuşi făcând parte din această obşte de elită a cu-
vântului scris şi tipărit. Alături de tradiţia orală – greu
de verificat, dar sută la sută de crezut – cronica, zapi-
sul, uricele sunt şi rămân documente doveditoare ale
vechimii şi bogăţiei vieţii noastre religioase, şi nu
numai. Capătă valoare – uneori inestimabilă – chiar şi
modestele însemnări de pe o pagină de ceaslov. Un
singur exemplu – din zbuciumata viaţă a lui Mihai
Eminescu. În anul 1886, sfătuit de Ion Creangă, Poetul
merge la bolniţa Mânăstirii Neamţ, unde are parte de o
linişte întremătoare. La 8 noiembrie 1886, de ziua
Sfinţilor Mihail şi Gavril (ziua Poetului!) Mihai Emi-
nescu cere să se spovedească şi să se împărtăşească.
După împărtăşanie, a sărutat mâna preotului şi a spus
– aşa cum reiese dintr-o însemnare a duhovnicului pe
Ceaslov: „Părinte, să mă îngropaţi la ţărmul mării,
lângă o mănăstire de maici, să ascult în fiecare seară,
ca la Agafton, cum cântă Lumină lină”. Cât de săraci
am fi rămas, fără acea pagină de ceaslov?… Sau, mai
exact, cât de mult ne-a îmbogăţit acea pagină de ceas-

lov, aducându-ne această informaţie esenţială despre
personalitatea inegalabilului Eminescu.
Aplecaţi peste teascuri de istorie, tipografii sco-
teau de sub teascurile tiparniţelor cărţile necesare cul-
tului, dar şi cărţi cu teme mai largi, de învăţătură şi
neuitate. L-aş aminti, în mod deosebit, pe ierodiaconul
Petroniu care, în anii ’80 ai veacului trecut, era direc-
torul Tipografiei Mitropolitane de la Mânăstirea
Neamţ; o „casă de editură” cu o vechime de două sute
de ani. „Aici se imprimau calendarele, atât de căutate
atunci, ca şi acum, cărţi de rugăciuni, actele necesare
mănăstirilor şi parohiilor şi câte o carte de învăţătură
sau cultură teologică. Pentru o astfel de lucrare se tru-
dea câte un an sau chiar mai mult, aşa cum au fost în
perioada aceea: Dosoftei – Psaltirea în versuri, Mă-
năstirea Cetăţuia, Mănăstirea Neamţ, Biserica Voro-
neţ, Biserica „Sf. Ilie”-Suceava, Comori ale spirituali-
tăţii româneşti la Putna”.
Cum se formau tipografii? Iată cum îl prezintă
autorul pe un astfel de învăţăcel, cunoscut personal,
Vlad Nica: „După o perioadă de ascultare la Mănăsti-
rea Neamţ, a trecut în aşa-numita obşte a tipografiei,
unde erau muncitori cu experienţă, unii din ei monahi,
alţii civili, dorind să lucreze întru propovăduirea cu-
vântului mântuitor transmis prin cărţile tipărite cu mari
jertfe… A învăţat acolo din tainele tipografiei, deve-
nind şi el călugăr tipograf, aşa cum au fost altădată
cunoscuţii părinţi nemţeni Claudiu Derevleanu, Vla-
dimir Muscă, Gherontie Brustureanu şi alţii”.
Alături de tipografi, ostenesc în mănăstire scrii-
tori, poeţi, pictori – o ceată aleasă, hăruită de Dumne-
zeu cu talent şi sensibilitate artistică. Autorul aduce în
atenţia publică personalitatea protosinghelului Venia-
min Acojocăriţei: „Pe şevalet, în chilia lui, se afla
permanent o lucrare care aştepta să fie isprăvită… În
anul 1979, la un festival cultural organizat la Iaşi, por-
tretul tatălui său, Nicolae, ţăran neaoş din Copălău-
Coşula, judeţul Botoşani, a fost premiat cu argint, fiind
foarte apreciat de critici şi răsplătit de către forurile
culturale din acei ani ai regimului comunist”. A fost şi
un sensibil poet, dar mai ales un bun prozator – aşa
cum reiese din amplul său „Jurnal de călătorie”, scris
cu prilejul unui pelerinaj la Locurile Sfinte, din primă-
vara anului 1975. Au rămas în manuscris „două opere
de mare valoare: Imnul Acatist al Maicii Domnului şi
Psaltirea Prorocului David, ambele miniaturizate
(miniate). Psaltirea a fost versificată de cuvioşie sa în
stil popular, iar în fiecare pagină exista un alt fel de
ornamentaţie inspirată din vechile picturi şi miniaturi
monahale, unele realizate dintr-o fericită inspiraţie a
autorului”.
Unii monahi au darul corespondenţei – gen
epistolar dispărut astăzi, sub zodia Internetului cu e-
mail şi facebook. Este de mare valoare ampla, în timp,
şi bogata, în conţinut, corespondenţă dintre arhiman-
dritul Melchisedec Dumitriu şi protosinghelul Nico-
dim Ioniţă – prezentată (deocamdată?) doar prin scri-
sorile arhimandritului. Ca şi scrisoarea, rămasă în ma-
270
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
nuscris, a Sfântului Cuvios Ioan Iacob Hozevitul,
adresată unei evlavioase şi generoase familii româneşti
de la Ierihon, Constantin şi Elena Samoilă – din care
mi-aş îngădui să citez câteva propoziţii cu valoare de
axiomă, demne de luat aminte şi astăzi: „Traiul răs-
făţat fugăreşte credinţa din inima omului şi răceşte
dragostea cea curată”; „Azi Radioul cântă pretutin-
denea, dar lumea e cuprinsă de frică şi deznădejde”;
„Şi-a pregătit mintea omului scule cari ucid şi trupul
şi sufletul”; „Pocăinţă aşteaptă Domnul de la creştini,
căci preţul lor este mai scump decât cerurile”;
„Preţul creştinilor este însăşi sângele cel scump al
Domnului”.
În sfârşit, Prea Sfinţitul Timotei Aioanei nu-i ui-
tă nici pe profesorii de la Seminarul Teologic de pe
lângă Mânăstirea Neamţ, care i-au îndrumat paşii spre
cunoaştere şi calea aleasă: Mihai Vizitiu, director al
Seminarului şi profesor de Noul Testament; Vasile
Irna, de literatura română şi universală; Constantin
Cojocaru, de la care a reţinut temeinice cunoştinţe de
teologie, istorie, literatură, latină, precum şi pasiunea
pentru pelerinaje, excursii şi drumeţii; Alexandru Ciu-
rea, care a donat bibliotecii Seminarului 3.113 volume;
Anibal Panţiru, cel ce în muzică agrea „stilul irmolo-
gic”; Gheorghe Turcu, al cărui „Jurnal” a fost confis-
cat de Securitate; Alexandru Armand Munteanu, in-
spector şcolar; Sebastian Barbu-Bucur, care, „împreu-
nă cu grupul de monahi prodromiţi, a scos la lumină şi
a valorificat tezaurul manuscriselor muzicale”.
…”o limbă ca un fagure de miere”
Trebuie precizat din capul locului că Prea
Sfinţitul Timotei Aioanei cunoaşte foarte bine regulile
scrisului frumos – fie cronicăresc-istoric, fie reporteri-
cesc, fie strict literar. Cu mijloacele reportajului isto-
ric, el apelează la o formulă modernă: fiecare capitol
este precedat de un scurt şapou, în care personajul
asupra căruia se va face vorbire este prezentat, în câte-
va cuvinte bine alese, cu una din însuşirile esenţiale.
Iată un exemplu de echilibrat stil cronicăresc,
părăsind hieratica letopiseţelor dintâi şi urcând spre
blândeţea povestirii, pendulând între Creangă şi Sado-
veanu – dar cu amprenta sobră şi personală Timotei
Aioanei: „Îmi amintesc cu nostalgie de primul hram la
care am participat în străvechea mănăstire. Era, cred,
în 1978 sau 1979 (la vârsta de 12-13 ani – n. n.). Po-
posisem pentru o seară la Schitul Icoana, împreună cu
bunica şi mama mea, şi apoi am venit la hram, în mă-
năstirea unde erau doi călugări care-şi aveau obârşia în
satul meu natal, Rădăşeni. Am auzit atunci corul Se-
minarului Teologic care mi s-a părut, la vremea aceea,
cel mai frumos din lume”.
Imaginea literară se rotunjeşte din puţine, dar
expresive, cuvinte. Revenind asupra amintirilor – care,
la începutul cărţii, erau motiv şi îndemn spre neuitare
şi transcriere – autorul le evocă mai târziu, într-un ceas

de melancolie, având de partea lui natura din „Sara pe
deal”: „Se aude tainic, pe înserate şi în ceasurile de
linişte, un cântec al amintirilor şi un ecou al faptelor
săvârşite cândva, în vremea urcuşului pământean al
oamenilor către împărăţia cerurilor. Aceste aduceri
aminte constituie… izvoare cu apă limpede din care se
poate ostoi setea la vreme de trebuinţă ori secetă du-
hovnicească”.
Ştiinţa cu care selectează anumite întâmplări şi
modul cum sunt redate ţin, de asemenea, de literatură.
Este surprinzător felul în care este consemnat momen-
tul înmormântării Sfântului Cuvios Ioan Iacob Hozevi-
tul – când, cu siguranţă, s-a întâmplat o minune: „Du-
pă ce Cuviosul părinte şi-a încredinţat sufletul Domnu-
lui, cei doi părinţi şi studentul l-au îmbrăcat şi l-au
pregătit după rânduiala monahală, l-au dus în prima
încăpere a peşterii şi pe la ora unsprezece a început
slujba Înmormântării. S-a păstrat mărturia părintelui
egumen Amfilohie: „Cum am început slujba, un cârd
de păsări sălbatice a intrat în peşteră. Am crezut că au
venit pentru pesmeţii ce-i împărţea cu generozitate
Cuviosul. Am aruncat nişte pesmeţi, însă nu mâncau
defel. Loveau cu aripile deasupra sfintelor moaşte, se
aşezau când pe cap, când pe piept sau la picioarele
sfântului, ţipând fie toate împreună, fie fiecare în par-
te. În orice caz, împiedicau citirea slujbei; stingeau
lumânările, cu bătăile aripilor ne închideau cărţile.
Dumnezeu le trimisese. Veniseră să îşi ia rămas bun
de la binefăcătorul şi părintele lor pământesc. La
sfârşitul slujbei am aşezat Cuviosul trup în mormântul
pregătit de însuşi Părintele Ioan… Am închis mormân-
tul cu scânduri şi l-am lipit bine cu lipici din pământ
cu apă. Atunci au plecat şi păsările”.
Alteori, autorul oferă informaţii preţioase chiar
pentru istoria literaturii. Arhimandritul Efrem Chişca-
riu era renumit pentru glasul său ieşit din comun. „Se
zice că în vremea vieţuirii sale la ctitoria Sfântului
Ştefan de la Putna, istoricul şi criticul literar George
Călinescu a pierdut trenul, ajungând mai târziu în gara
comunei. Motivul? În dimineaţa aceea cântase la stra-
nă, dând răspunsurile la Sfânta Liturghie, părintele
Efrem Chişcariu. Cântase atât de frumos, încât oaspe-
tele şi însoţitorii săi au uitat de toate şi chiar de tren”.
Încărcată de semnificaţii este şi o întâmplare pe-
trecută de către Patriarhul Teoctist, în anii adolescenţei
sale şcolare: …„în anii când era elev la seminar şi
frecventa librăria ce se afla în grija monahului Gamali-
il. Venea mereu şi se uita printre cărţile expuse în li-
brărie. La un moment dat, părintele Gamaliil i-a spus
câteva cuvinte mai puţin pastorale tânărului semina-
rist: „Ce tot foieşti cărţile, hotărăşte-te, cumperi sau
nu cumperi?”. Apăruse atunci o carte de care elevul
sărac avea mare nevoie. Văzându-l că îşi tot caută prin
buzunare banii, i-a dăruit cartea gratis şi i-a spus, prin-
tre altele: „Lasă acum, că nu ai bani, dar când ai să
ajungi vlădică să vii să mi-o plăteşti”. Cuvinte profe-
tice. În anul 1977, Părintele Teoctist devine Mitropolit
al Moldovei şi Sucevei – şi, „de câte ori poposea la
271
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Mănăstirea Neamţ, îl căuta pe monahul Gamaliil ca să-
i achite cartea pe care nu avusese bani să o cumpere”.
Uneori, călugării se ţin şi de şotii; copilăreşti,
parcă desprinse dintr-o amintire a lui Nică a lui Ştefan
a Petrei. Protosinghelul Firmilian Olaru era recunoscut
prin timiditatea sa, prin blândeţe, înţelegere şi iertare.
Odată, „colegii şi prietenii lui s-au gândit să-i facă o
surpriză. În timp ce părintele Firmilian slujea Prive-
gherea, fiind de rând la una dintre sărbători, colegii i-
au tăiat cel mai frumos cocoş pe care îl avea în preaj-
ma căsuţei unde locuia la Mănăstirea Neamţ. Până
când s-a încheiat slujba, au pregătit o masă pe cinste
şi, atunci când s-a întors de la priveghere, l-au invitat
şi pe el la cină. Bucatele aveau un gust deosebit şi
colegii tot spuneau: „Mănâncă de sufletul celor care
au fost în aceste locuri înaintea noastră…”, iar de
fiecare dată când mânca, părintele Firmilian spunea:
„Dumnezeu să-i ierte! Bogdaproste pentru asemenea
bucate minunate!”. La final, părintele Firmilian i-a
întrebat: „De unde aţi avut voi carne pentru a pregăti
atâtea bunătăţi?”. Iar ei au mărturisit: „Este cocoşul
cel minunat care cânta în fiecare dimineaţă”. Părinte-
lui nu-i venea să creadă acest lucru, dar colegii i-au
spus: „De mai multe ori ai mulţumit, ai spus bogda-
proste şi te-ai rugat ca Dumnezeu să-i ierte pe cei
care au fost înaintea noastră pe aici. Nu te mai întrista
de pierderea cocoşului cu pricina”. Câteva zile, părin-
tele Firmilian a lăcrimat…”.
*
…Cuvinte măiestrite, cuvinte izvorâte dintr-o
pană talentată, îmbogăţesc fagurele de aur al limbii
române. Bun şi destoinic prisăcar, Prea Sfinţitul Ti-
motei Prahoveanul îşi îngrijeşte stupina cu dragoste şi
responsabilitate. Şi, din când în când, desprinde câte o
ramă încărcată cu mierea dulce al limbii româneşti şi
ne-o trimite nouă sub formă de carte. Aidoma lui Ar-
ghezi din acel cutremurător vers testamentar: „Robul a
scris-o, Domnul o citeşte”.
Fie binecuvântat, cu o creangă de liliac înzăpe-
zit de dragostea recunoştinţei, robul Timotei Aioanei.
Fie, de asemenea, binecuvântaţi, domnii cititori, către
care se îndreptă această carte.
Ion ANDREIŢĂ

Confesiunea unei scriitoare
Dragostea fierbinte
faţă de Basarabia şi de Ro-
mânia, pe care o doreşte
întregită, străbate ca un fir
roşu relatarea Ninei Gonţa
din cartea REVERBERAŢII
LITERARE (Articole de
autor şi traduceri publicate
în reviste şi ziare), apărută
la Ed. Pim, Iaşi, 2018.
Nina Gonţa s-a năs-
cut şi a copilărit în satul
Pănăşeşti, raionul Străşeni, Republica Moldova. Îşi
face studiile gimnaziale în satul natal, apoi cursurile
Şcolii pedagogice din Călăraşi, Universitatea de stat
din Chişinău, Facultatea de biblioteconomie și biblio-
grafie.
A lucrat mai mult timp la Inspectoratul şcolar
din Străşeni ca inspector - metodist, responsabil cu
probleme de bibliotecă şcolară din raionul Străşeni.
A scris în presa locală, republicană şi unională
articole de specialitate şi politice, fiind consilier în mai
multe mandate, iar din 2000 s-a repatriat în România,
stabilindu-se la Iaşi. Aici s-a integrat repede în viaţa
culturală a Iaşului prin Asociaţii de cultură reprezenta-
tive pe linie literară, prin participarea la diverse acţiuni
specifice, s-a remarcat prin publicarea de articole,
recenzii, versuri în reviste din ţară şi chiar străinătate
colaborând la reviste de profil: Convorbiri literare,
POEZIA, Revista FEED BACK, ProEst, Apollon, Bo-
ema, Noul literator, Scurt circuit oltean, Destine lite-
rare, Surâsul Bucovinei, Moldova literară, Observato-
rul (Canada), Clipa (SUA), Constelaţii diamantine,
MELIDONIUM, Agero (Germania), Lumina (Novi
Sad, Serbia), Revista Unirea (Austria).
În anul 2012, publică prima sa carte În căuta-
rea bărbatului ideal(Pagini basarabene) la Editura
SITECH din Craiova, o amplă proză despre viaţă, a
continuat să publice aproape în fiecare an proză scurtă
şi romane, versuri şi traduceri din limba rusă. A publi-
cat şi-n volume de antologii. A participat cu lucrări
literare şi la diferite simpozioane.
Diana Vrabie, într-o scurtă prezentare de pe ulti-
ma copertă a volumului REVERBERAŢII LITERA-
RE. (Articole de autor şi traduceri publicate în reviste
şi ziare), sesizează că este „structurată în chip previzi-
bil, în două părţi, pentru a delimita între articolele de
presă şi traduceri, cartea îşi relevă paleta tematică
generoasă, revigorată de un registru atitudinal la fel de
variat, surprins între tonalităţi entuziaste şi persiflante,
edulcorate şi revoltate”.
Credem că a fost inspirată autoarea că şi-a în-
ceput cartea cu „Eminescu şi… Basarabia cedată”.
În timpul Războiului de Independenţă Mihai
Eminescu, scria studiul Basarabia, 1812 (carte pe care
o ţin acum în mână), datată 10 februarie 1878, republi-
cată în 1990-1991 cu Prefaţa Basarabia parte din
272
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
viaţa strămoşilor noştri, semnată de Mihai Cimpoi, iar
Ion Creangă, pe alte scrieri narative definitivează Po-
vestea lui Harap Alb. Iată ce făceau aceste două mari
genii ale poporului român. Pe cine simbolizează Arap
Alb, dacă nu pe poporul român oprimat de atâtea vea-
curi de Imperiul Otoman şi pe flăcăul cu chip de băr-
bat român care merge cu veselie şi înflăcărare să-şi
elibereze şi să-l facă independent pe neamul românesc
aşa cum relatează Vasile Alecsandri şi George
Coşbuc, în poeziile închinate Independenţei.
Nina Gonţa dă citate din studiile poetului
naţional şi încheie apoteotic „Mihai Eminescu s-a
născut să reprezinte naţiunea română peste veacuri”.
În Basarabia – pământ românesc, autoarea dă
ample date informative din istoria zbuciumată a Basa-
rabiei răpită pe nedrept de cele două imperii ruseşti
ţarist şi sovietic, ultimul creând şi prototipul homo
sovieticus.
Curge Prutul între noi şi plânge este dedicat
memoriei poetului Grigore Vieru, cel care afirma lapi-
dar: „Dacă visul unora a fost sau este să ajungă în
Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul”.
Nu este uitată Limba română în Basarabia şi
ţin să precizez că subscriu părerilor Ninei Gonţa, des-
pre mareşalul Ion Antonescu- un mare şi adevărat erou
al patriei în opoziţie cu regele, referitoare la actul isto-
ric din 1944.
Nina Gonţa trece în revistă peripeţiile prin ca-
re a trecut când lucra la Biblioteca raională din
Străşeni, iar limba română şi-a intrat în drepturi odată
cu proclamarea independenţei Moldovei şi are o săr-
bătoare specială Limba noastră cea română la 31 au-
gust.
Materialul Gânduri despre Basarabia şi nu
numai este scris în martie 2014, în contextul eveni-
mentelor din Ucraina (Crimeea).
Interesant este articolul O întâmplare absolut
adevărată, unde sunt ample intonaţii despre poetul rus
Evgheni Evtuşenko, pe care Nina Gonţa l-a tradus în
limba română. De fapt este un interviu telefonic pe
care l-a susținut autoarea cu marele poet rus. Este pu-
blicată şi o poezie a lui Ev. Evtușenko - Nimic nu
vreau pe jumătate, dar și o traducere a falsei dispute
dintre trei mari poeţi: Evgheni Evtuşenko, Nichita
Stănescu şi Corneliu Vadim Tudor.
Părerile şi convingerile politice ale autoarei (la
care nu subscriu în totalitate) sunt prezentate în artico-
lele Dreapta românească, Lenin şi România actuală.
Cărţile se fac din cărţi, zice o vorbă din popor,
şi aici am remarcat talentul deosebit al Ninei Gonţa de
a conferi o structură aproape dihotomică cărţilor sale,
prin adăugarea altor păreri, idei, fragmente din alte
cărţi, ceea ce poate face ca lectura lor să fie agreabilă,
comparativă, plină de savoare şi uneori... noutate.
Este de remarcat faptul, că la sfârșitul fiecărui
articol de autor sau traduceri cititorul găsește un scurt
indice bibliografic al revistelor și ziarelor, în care a
fost publicat materialul.
Constantin MĂNUŢĂ
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

Un eseu despre prietenie, despre sufletul noi resurse: „din pântecul ei se ridicau păduri”, deși
„inima ei mirosea a cireașă amară”, deci a suferință.
cuvintelor care ating... Imposibilitatea de a schimba ceea ce este dat, de a urni
destinul, de a ieși de sub semnul sorții, de a își împlini
„La ora la care eu mă
menirea dincolo de nimicurile acestei lumi, o condam-
apropii tiptil de „Sisifa”,
nă pe Sisifa la însingurare, la inadaptare: „doar lumea
ediția I, volum apărut la Ed.
de deasupra rămânea/ un balon uriaș și roz/ unde ea
Rafet, 2018, Mihaela Aione-
Sisifa nu avea loc.”
sei se bucură de un asfințit
Într-o lume a pierderii valorilor, a Sodomei și
superb, undeva pe malul
Gomorei moderne, în care „iubirea se lasă răstignită în
mării, acolo unde cerul pare
fiecare zi”, apare imaginea bisericii, loc de închinare și
mai aproape de pământ și
rugăciune, de implorare a milei divine, a iertării, a
fiecare foșnet al valurilor
mântuirii: „Pe câmpuri iepuri albi fac pârtii largi/ spre
devine poem. Mihaela Aio-
biserici”. Viitorul pare a fi unul sumbru, al împietririi,
nesei scrie „Pentru pietrele
al frigului spiritual: „Curând vom fi un mormânt de
care știu să tacă”, „Pentru
zăpadă/ sub care doar pruncii nenăscuți se mai roagă.”
toamnele târzii cu păsări
„Moartea nu-i ușor de trăit/ nici viața de murit”, ne
mirate”, „pentru cei care se nasc urlând/ pentru ploile
spune autoarea, care se autodefinește simplu, printr-o
întoarse din drum/ și veșnica lor legănare în vânt”.
metaforă superbă: „Iată-mă! O cruce - / Toată numai
Mihaela scrie pentru că așa i-a fost hărăzit, pentru că
muguri.” Tot ce nu poate trăi devine abur, „mâinile
suferința i-a fost dată întru înălțare, așa încât vasul de
care nu se ating/ se prefac în păsări”, „nici un cuvânt
lut al inimii ei să poată fi prelucrat prin harul divin:
nu se ridică/ nu latră/ nu se vaită/ nu mușcă”. Iubirea
„Doar în întuneric pot crede că lumina/ e bula nevăzu-
neîmplinită înseamnă o stingere lentă, o veșnică rană:
tă prin care sângele devine râu”. În lumea ei interioară,
„ Într-un cântec de pasăre/ puțin câte puțin voi adormi/
„caii aleargă dând pinteni zorilor”, cuvintele se des-
într-o zi tu s-o asculți cântând/ și să nu mă uiți/ să nu
tramă și se recompun după formule magice, încărcate
mă uiți”, pe care numai marele final o poate închide:
de taină: „Ca niște ciuturi pline gâtuite de iele rele/
„Și va veni o zi când totul se duce pe sâmbăta apelor/
plâng cuvintele neștiute/ în interiorul pietrei”.
în urmă va rămâne doar/liniștea din umbra acestei
Actul poetic asumat înseamnă acceptarea unei
femei...”
singurătăți constructive, renunțarea la aparențe, des-
chiderea spre adâncimile ființei. E un gest conștient de
Armina Flavia ADAM
introspecție, de căutare a unor resurse motivaționale
intrinseci, capabile să asigure metamorfoza. Doar as-
tfel adevărata identitate poate ieși la lumină: „Nu știi
cum e (...)/ de ochii lumii dimineața să-ți pui/ o bro-
boadă pe față/ să umbli încătușată în femeia/ cea mai
anostă”, doar astfel este posibilă depășirea stadiului de
resemnare și neputință, stadiu devenit o reală capcană:
N.R. Ediția a II-a a acestui volum, revizuit și
„dimineața sunt un păianjen prins în propria lui plasă.”
Completat cu texte noi este în curs de apariție la
Ca o icoană apare în pridvor chipul mamei, învă-
Editura Antim Ivireanul, din Râmnicu-Vâlcea.
luit în parfum. Senzațiile olfactive sunt flash-uri din alt
Coperta realizată de Emil Pădurețu.
timp: „zâmbind îmi amintesc de mama/ și parfumul ei
nemaiîntâlnit.//Toate mamele au un miros dumneze-
iesc”, în timp ce, într-o altă amintire, „mama toarce
lacrimi sub gutui”.
Mihaela a învins boala, și-a învins temerile și este,
la propriu, o luptătoare adevărată. Își iubește țara așa
cum puțini dintre noi o fac, defilând cu steagul în mâ-
nă, pentru libertate și unitate de limbă și neam. Pentru
românism. Iubește pământul românesc, îi recunoaște
glasul și plânsul: „Urechea mea cât un ochi de fluture/
aude lacrimile pământului cum încep să susure”, o
doare fiecare rană a țării, fiecare nedreptate. Poezia ei
este România, poezia ei este Patria.
Despre Sisifa, un alter ego al autoarei, aflăm
chiar din poemul cu același nume, care dă și titlul vo-
lumului. În contextul necesității schimbării, autoarea Coperta ediției a doua a volumului de versuri Sisifa
este un mesager al vieții, al rugăciunii, al nașterii de

273
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

Poezii bune de înrămat pe ușa sufletului rul apropia duminici cu gust de cireșe coapte / pe bu-
zele noastre”, “o pasăre sparge triluri / în cer. Pămân-
tul urlă / de mister. În mine / e toamnă, ba e ger…” și
multe altele.
Mama, acea dumnezeiască făptură, sublimă
prin toată ființa ei, e un subiect predilect al poetei,
căruia îi consacră o bună parte din creația sa poetică,
de-acum, de-atunci, și, sunt sigur, din viitor: Toate
mamele au un miros dumnezeiesc / de lacrimi și rai /
de lut și cireși înfloriți / în crăpăturile din palmele
bărbaților care le-au iubit. (Pridvorul cu lacrimi,
p.13) sau Când ai o măicuță tăcută sub cruce / bat
clopote-n sân / și aripi de lut / se izbesc în trupul mă-
runt,/ mintea e un jgheab / de clipe năuce. (Când ai o
măicuță sub cruce, p.26) ori poemul Semnul crucii
pe de rost (p.66) care poate fi înrămat pe ușa sufletu-
lui fiecăruia dintre noi care ne-am iubit mamele până
Poeta Mihaela Aionesei împreună cu prietena sa, scriitoa- la durere: Unii spun că semănăm leit / că suntem “ca
rea Florentina Teacă
două picături de apă”.// Așa e spun și eu / doar că
dintre noi două / tu ai fost picătura perfectă / eu cea
Poeta Mihaela Aionesei mă încântă din nou cu
care încă te copiază / în gesturi / în ochii ce se scaldă
un volum de poezie intitulat Sisifa (Editura Rafet,
/ în plânsuri morminte / mamă. // De luni de zile mă
Râmnicu-Sărat, 2018), carte premiată la Festivalul
adun / din țărână și din poala bunicii./ De luni de zile
Internațional “Titel Constantinescu”, ediția a XI-a,
mă rog Domnului / să-i aline sufletul / și tremurul
desfășurat la Râmnicu-Sărat, în anul 2018. Întreaga
mâinii, // oricât mă străduiesc / nu reușesc să învăț /
economie a cărții are ca punct de plecare poezia Eu
semnul crucii pe de rost.// În podul casei stă pitită
scriu (p.5) prin intermediul căreia poeta ne destăinuie
coasa. Și nu pot să nu redau încă un catren de o mare
de ce și pentru cine scrie versuri atât de frumoase și de
sensibilitate dedicat de către poetă mamei sale ce-și
sensibile: Scriu pentru mama și uneori pentru tata /
odihnește veșnicia dincolo de ceruri: Mama mea um-
pentru mielul furat de un ochi străin din turmă/ pentru
ple de cântare cerul / Diminețile vin ca păsările / și
nunțile fără de mire și zilele fără lumină./ Scriu pentru
îmi așază lumea pe frunte. / Flacără sunt și ea cu mine
luna ce cade ca o ghilotină/ în fiecare seară când mi-e
e colind. (Replică unui prieten, p.69)
dor / și scriu de tine…
Nu cred că există poet care să nu fie nostalgic
Sunt singurul martor al existenței mele, afirmă
după copilăria sa, după casa părintească, după părinții
dramatic poeta, implicată dureros de mult în diverse
săi duși în ceruri, și să nu exprime în versuri acest
proiecte locale și naționale de promovare a românis-
sentiment duios și peren. Nici Mihaela Aionesei nu
mului, dar și a sentimentului patriotic mult hulit în
face excepție și creează o poezie ale cărei coordonate
epoca postdecembristă. Autoarea, care aude cum pârâ-
se înscriu cu ușurință în tiparele poemelor de mare
ie cerul / când se dezbracă de toamne, simte cum până
valoare și încărcătură emoțională: Picioarele-mi sunt
și dansul, un fapt minor, poate fi izvorul acelui filon
grele de țărâna aducerilor aminte./ Copilăria e un
de simțire națională, pe care poeta îl clamează cu ob-
cocor rătăcit într-un nor plin de bălării / buzele ei nu
stinație ori de câte ori se ivește ocazia: Sunt dansuri
mai ating petalele bujorilor / din grădinița casei /
tainice / care cheamă strămoșii la vatră / și ei vin ca o
cuibul de păsări ostenite de cântat în zadar / s-a mutat
adiere de iarbă / verde și proaspătă./ În inima lor-/ ca
la cer / și mama și tata la fel.// E liniște de păienjeni în
un bob de grâu / umblă istoria / într-o broboadă nea-
jur/ gutuiul bătrân stă într-o rână / dudul-o ramă am-
gră. (Dansuri, p.73) În același context, ți se așază pe
putată / prin care nici vântul nu adie./ În frunza scoro-
suflet un joc de cuvinte-balsam: Când pierd mă așez
jită / iernile se întind cu nepăsare./ Casa stă răstignită
într-o lacrimă / și te decupez pe tine / cum mi-aș decu-
într-o răscruce.// În lună un câine / ascunde un os./
pa / mama din cer / Patrie. (Treime, p.72)
Pământul frige,/ mă strânge…// Și nu pot ieși din co-
Poeta jonglează și mânuiește cu ușurință și
șul de nuiele / rămas la mama în piept. (E liniște de
măiestrie cuvintele, jocul său poetic materializându-se
păienjeni, p.10)
în expresii poetice de o rară frumusețe: “lacrima de
Dumnezeu și credința nestrămutată în El sunt
furnică”, “timpul-cină de taină întinsă pentru toți”,
alte teme abordate de poetă cu o pasiune demnă de
“dragostea se dă în leagăn”, “șoaptele se ucid în liniș-
toată lauda: Acolo în tăcerile ridate / cete de îngeri /
te”. “îngeri somnoroși se agață de încheietura mâinii”,
cos rostul meu./ La fiecare cruce / ridicată cu folos /
“noaptea leagănă păcate”, “ce beată era clipa / urcând
mă ține în brațe/ Dumnezeu…Dumnezeul meu, al tău /
și coborând / din rai în noi”, “duminici închise într-o
al tuturor acelora / care cred în El. (Sufletul meu,
colivie”, “în oameni stau îngeri cu ulciorul plin”, ”ce-
p.50) Și în același context: Îngăduie-mi, Doamne / să

274

sfârtec tăcerea din somnul pietrei / în care cuvintele
stau ca maicile / cu mâinile în rugă.// Îngăduie-mi,
Doamne / să fiu / inima lui-/ un fluture. (Aripă nudă,
p.42)
Și ca orice poet care se respectă, Mihaela Aio-
nesei nu putea omite din preocupările sale poetice
tema iubirii, cântată de aproape toți poeții lumii. Por-
nită dintr-un suflet sensibil și generos, această temă e
abordată de autoare cu un talent remarcabil, concreti-
zat în adevărate bijuterii poetice: Doar ne-am atins /
într-o zi de marți/ și sufletul meu s-a aprins / de rodul
iubirii divine.// Iată-mă!...O cruce-/ toată numai mu-
guri. (Caut un nume, p.33) sau ai un loc?/ lasă-mă să
intru/ ca un ecou/ într-un hău/ trage zăvorul/ și uită-
mă/ în trupul tău. (Cioc, cioc, p.44) și de ce nu Mă
risipesc și mă adun / într-un noian de vise/ când noap-
tea ție mă supun/ arzând văpăi nestinse./ Amant nebun
cu trup de fum/ și ochi de viorele/ amurgul tău e un
parfum/ ce-mi umblă acum prin vene. (Brumarul care
trece, p.61)
Multe se mai pot spune despre poezia emble-
matică a Mihaelei Aionesei, dar cititorului ce-i mai
rămâne de făcut? Las acestuia plăcerea și curiozitatea
să savureze aceste picături de sublim spre delectarea
sufletului.
Ilie GORJAN
Biblioteca Rotonda valahă
Biblioteca Rotonda valahă
275
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Figurine de lemn în cuantele istoriei și
ale destinului
Relația dintre om și timp vă-
zută ca relație cu istoria, pe
ideea repetabilității și a circu-
larității destinelor se relevă în
noul roman al Elizei Roha,
Figurine de lemn, într-o scrii-
tură alertă, cu o plăcere vădită
de a nara și de a medita asupra
eternelor probleme insolubile
ale vieții și existenței.
Motivul central care
face legătura între oameni și
destine, pe de o parte, și isto-
rie, pe de alta, este motivul figurinelor de lemn. Sunt
obiecte cioplite în lemnul singurătății de către Anghe-
lache, retras în fața invaziei istoriei, în râpele copilări-
ei sale, acolo unde, prin această mișcare retractilă, se
apără de furtunile vremurilor. Celălalt motiv, al repe-
tabilității și circularității destinului este sugerat chiar
în titlul ales pentru a doua parte a romanului: Se întorc
vremurile.
Simbolistica acestor titluri alese de prozatoare
evidențiază un fin simț al epicului, determinând alter-
narea planurilor narative, pendularea între real și mitic.
Faptele și întâmplările, marile cutremure ale istoriei,
acelea care implică viețile personajelor, sunt dublate
permanent de sensuri care transcend simplul fapt și
clipa, înscriindu-le în durata irepetabilă.
Pentru prima dată, descopăr în proza Elizei
Roha o ușoară tendință de a satiriza printr-o ironie
subtilă, abia perceptibilă pentru un cititor grăbit. Figu-
rine de lemn ar fi în această perspectivă un mod de a
contracara, prin creație, limba de lemn.
Obligat să se ascundă pentru a rezista istoriei
invadante, pe care o simte acut în toată vitregia irațio-
nală a manifestrilor ei, Anghelache, fost ofițer de cari-
eră, cu o viață împlinită până la acest asalt al vremuri-
lor, asalt în fața căruia se simte vulnerabil, singurul, de
altfel, din fața căruia se retrage, lucrează, pentru a-și
alunga singurătatea, ca un demiurg părăsit, atins de
angoasa singurătății, aceste figurine de lemn, semnul
trecerii lui prin lume, semnul rezistenței sale la limba
de lemn a noului sistem, la sistemul în sine.
Retragerea din lume a personajului este pen-
tru familie, însă, o fugă din fața responsabilităților. Va
afla, ulterior, că soția sa suferise consecințele actului
său. De aceea, aceasta, nu-i mai recunoaște, la reîn-
toarcere, autoritatea. Istoria le-a deturnat destinul, i-a
învins. Amândoi au dreptate, sunt perfect justificați
moral și epic. Familia fericită cândva este acum în
disoluție. Ștefana și Anghelache nu se simt ca niște
străini, sunt doi străini, nemaiavând nimic comun care
să-i unească sub zodia căsniciei, bieți oameni sub
cumplite vremi...Menirea generației lor i-a înscris în

orizontul unei tragedii pentru care nu fuseseră pregă-
tiți, dar care i-a inclus fără ca ei să înțeleagă și, mai
ales, fără să-și afle vina tragică...
Aleatoriul din acest destin perturbat este in-
clus în iraționala relație dintre necesitate și întâmplare.
Raportat strict la modul lor de a-și înțelege relația cu
vremurile, tragedia nu a fost necesară. Dar întâmpla-
rea aceasta – retragerea lui Anghelache în locurile
copilăriei sale, într-un spațiu securizant și într-un timp
al inocenței – timpul copilăriei, le-a consumat viețile.
I-a înstrăinat. Au devenit niște străini, față de tot ceea
ce le fusese cândva familiar. Moartea lor vine firesc în
ansamblul epic, viețile lor consumate intră în neantul
anonimității. Viziunea realist-tragică le integrează într-
o atmosferă tulburătoare care prelungește evenimentul
narat în dimensiunea vieții celei aievea.
Istoria se repetă, mutatis mutandis, cu Angela,
o descendentă a familiei căreia îi aparținuse și Anghe-
lache. Mătușa Visarița este un martor al acestei istorii
insidioase, personaj complex și simbolic, întruchipând
calitățile femeii cu har din comunitățile arhaice: este
asistentă medicală și îngrijește, deopotrivă, rănile tru-
pului și pe cele ale sufletului. Când Angela – nume,
care prin rezonanță și conotații simbolice, se alătură
numelui înaintașului său, sugerând și la nivelul ono-
masticii, cele două perioade istorice, vremuri tulburi,
cu atâtea asemănări – ajunge în casa mătușii în sensul
aceleiași mișcări retractile, o retragere ca a lui Anghe-
lache, Visarița o primește cald, punând întâmplarea
sub semnul unei fatalități care le încearcă periodic
familia: „Așa e scris neamului nostru. (...) Ehei, câți au
stat ascunși prin râpe, pe la neamuri, cu anii! Înainte,
pe vremea tinereții mele. Și o rudă, unul Anghelache,
frate cu Ghitoi, străbunicul tău. Na, că s-au întors
vremurile...” În vorbirea Visariței, s-au întors vremuri-
le devine un laitmotiv care-o fixează în durata unui
timp ale cărui vicisitudini sunt acceptate odată cu tre-
cerea și cu tot ce ține de omenesc, previzibile ca aces-
tea.
Povestea Angelei aduce narația în prezentul
prezentului, prezent marcat de criza socială și morală a
debutului de secol și de mileniu. Eliza Roha are apetit
pentru înțelegerea mecanismelor subversive, acele
mecanisme care pot schimba instantaneu viața unui
om, ștergând granița dintre vinovat și nevinovat, fă-
când din alb negru și din negru alb. Griul acesta moral
se răsfrânge asupra tuturor personajelor și le uniformi-
zează. Angela și Anghelache, nume derivate de la
angelus, care înseamnă înger, par victimele perfecte;
vremurile îi prind total nepregătiți pentru asaltul abjec-
ției și al nedreptății.
Fiind oameni, au, desigur, greșelile lor, dar nu
păcate grele care să le motiveze tragedia. Angela, de
exemplu, îl determină pe Dumitru să divorțeze, des-
părțindu-l de familia lui. Este culpa ei morală. La rân-
dul ei, va fi părăsită pentru o altă femeie. Însă, nu mo-
ralitatea sau imoralitatea acestor hotărâri ale persona-
jelor o interesează pe Eliza Roha. Ea este interesată de
276
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
mecanismele iraționale ale societății care permit și
legiferează frauda, care dau statut social ciocoiului, iar
atunci când evidențele revelează toate aceste practici
ale unui mod inadecvat de a înțelege afacerile, se in-
ventează, cu necesitate, cu legea în mână, vinovățiile
și vinovații.
Imaginea aceasta de junglă socială, de absență
a oricărei ordini care să dea individului sentimentul
securității și al protecției, este fundalul care leagă cele
două povești de viață, dând coerență epică romanului
prin cele două părți care comunică la nivelul semnifi-
cațiilor.
Doar aparent narațiunea este liniară, doar apa-
rent este un hiatus între partea întâi, Râpele, și partea a
doua, Se întorc vremurile. Modul celor doi, Anghela-
che și Angela, de a reacționa și de a medita asupra
propriului rost, îi întoarce, prin inserții retrospective,
într-un trecut revelatoriu pentru a le înțelege, la nivel
epic, viețile și destinele. Și Anghelache, și Angela vor
să știe de ce se întâmplă în acest fel lucrurile, vor să-și
înțeleagă deciziile și, mai ales, alegerile. De aceea,
interogheză și se interoghează, acceptând, fiecare în
felul său, statutul de jucărie a sorții. Deturnați din fi-
rescul destinului, prin moartea injustă, ei intră în di-
mensiunea unui tragic care i-a sorbit, în ciuda tuturor
precauțiilor, pentru a-i salva.
Doar figurinele de lemn, căluți, căprioare, lin-
guri (cioplite de Anghelache și moștenite de Angela),
cioplite, nu sculptate, sugerând graba timpului, un
timp la fel de nerăbdător cu aspirațiile lor, dar și starea
de urgență a personajului în raport cu o istorie irațio-
nală, rămân ca un semn al prezentului trecutului, ur-
mele lor prin istorie și timp.
Căprioara de lemn este figurina cu cea mai
mare încărcătură simbolică. Atrasă irezistibil, Angela
o observă și o analizează, unind la nivelul conștiinței
sale, cele două vremuri – atunci și acum, prezentul
trecutului și prezentul perzentului, în dimensiunea
unui tragic căruia îi aparține fără să-și dea seama: „O
figurină așezată pe policioară îi atrăsese atenția de
când venise. Cioplită și nu sculptată, artistul prinsese
expresia îndurerartă a trupului rănit de o țepușă, prăvă-
lit pe o parte, fără voință, parcă se lăsase în voia sufe-
rinței. Capul era însă lucrat cu migală, finisat, artistul
insistase asupra detaliilor reușind să transmită durerea,
ca simțământ în sine, inspirând privitorului și un ames-
tec ciudat de abandon, iubire, tristețe, poate o vină și
remușcare”.
Cu acest adaos de reflecție și simbolic în di-
mensiunea epicului, Eliza Roha pare a se îndrepta spre
o nouă etapă a creației pentru care, în mod previzibil,
există toate cele necesare altor construcții romanești.
Imprevizibilul, atât cât ar putea exista, poate fi contro-
lat de Eliza Roha, stăpână pe mijloacele sale, dar ca-
pabilă și de mari surprize.
Ana DOBRE

Acțiuni paralele
„Misterul din aju-
nul nunții”, recentul roman
al doamnei Elena Ionescu
Colcigeanni, a apărut la
Editura Astralis, în primă-
vara acestui an, fiind lan-
sat cu succes la Târgul
Internațional de Carte
Bookfest – 2018.
De data aceasta
autoarea a avut ca punct de
plecare în alcătuirea ro-
manului său un proverb
care, probabil, este de aceeași vârstă cu bogăția pare-
miologică a poporului român: „Adevărul iese la supra-
față precum untdelemnul de-asupra apei”. Cititorii
sunt conduși cu măiestrie pe firul narațiunii spre dez-
legarea misterului. În comentarea acestui volum poți
porni din multe unghiuri pentru elucidarea acțiunilor
paralele în centrul cărora se află cele două frumoase
verișoare, fiecare avându-și un traseu pe care-l parcur-
ge conform unei zicători care circulă pe la noi cam de
când e lumea: „Cum îți așterni, așa dormi.” Întregul
eșafodaj al romanului este antrenant, dens, palpitant.
Pe Lidia o găsim a fi dură și tăcută, căreia nu i
s-a văzut zâmbetul pe față până la sfârșitul școlii pro-
fesionale pe care o urmase, după afișarea listelor cu
localitățile în care existau unități textile. Și-a ales un
post cât mai departe de casă. Ea cunoștea un secret de
familie dezvăluit de bunica greu încercată în tinerețe.
Nu știm cât de mult își va fi eliberat conștiința femeia
mai în vârstă, dar copila care a intrat în posesia dure-
roasei povești a rămas marcată pentru toată viața, cre-
zând în ereditatea tristă, în cazul unor urmași din par-
tea ei. S-a căsătorit târziu, doar simțind puternica
atracție față de bărbatul care a acceptat să nu aibă co-
pii, fără a ști cauza acestei interdicții.
Printre ascendenții Lidiei – o tânără foarte capabilă, cu
un viitor clar și luminos, ajungând cadru universitar
prin muncă și inteligență, dar ducând cu ea un trecut
neguros, se aflau: un străbunic criminal determinat de
ceea ce i s-a întâmplat fiicei lui și un violator al aceste-
ia care a născut-o pe viitoarea mamă a minunatei copi-
le ce și-a părăsit plaiurile natale pentru a i se pierde
urma. Inițial, Lidia a fost concepută ca personaj prin-
cipal. Treptat însă a pierdut teren în fața Anicuței,
tânăra de o frumusețe frapantă, acaparatoare, care știe
să profite de orice situație.
Fermității, perseverenței în muncă, dorinței de autode-
pășire și competenței Lidiei, Anicuța îi opune superfi-
cialitate în ceea ce întreprinde, vagi cunoștințe de
cultură, conștiință adaptabilă unui bine conceput de
ea: un soț frumos, cultivat, într-un post conform cu
pregătirea lui, bun, tolerant, de o familie deosebită și
care să-i aducă foloase materiale. Ea este vulgară,
277
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
limitată, impunătoare printr-o naivitate reală sau truca-
tă. Are influență asupra bărbaților prin calități fizice,
dar și prin substitutele trăsăturilor morale pe care le
afișa, până când Alexandru, bărbatul cu care s-a căsă-
torit nesperat de bine a aflat că nu el este autorul copi-
lului pe care l-a considerat fiul lui în ultimii cinci ani.
Anicuța îl concepuse pe acesta cu Marian, primul ei
iubit, după venirea în orașul de pe Bega, cu mulți ani
în urmă. Nici el nu era ușă de biserică. Este construit
pe tiparul comun al bărbaților plăcuți ca înfățișare și,
în general, profitor. După ani de furtișaguri și falsuri
eșuate în cinci ani de detenție, acesta își găsește iubi-
rea vieții lui într-o altă femeie și se stabilește în Serbia
pentru un timp. Iubita soție îi moare într-un accident la
schi, iar bărbatul cumințit face o depresie puternică.
Ajunge, printr-un concurs de împrejurări, să sfârșească
și el în țara de origine, dezvăluind, în final, secretul
paternității lui Mihai Diaconu, fiul Anicuței, cea care-
și pierduse urma prin țara din sudul Dunării, căutându-
l pe el, încurcată până la urmă cu un localnic, fără a-l
fi eliberat matrimonial pe Alexandru. Ceea ce se în-
tâmplă favorabil este aflarea de către Mihăiaș Diaconu
că tatăl care l-a crescut cu atâta devotament este bun,
conciliant, discret și-l iubește pe el peste măsură. Își
cere iertare și cei doi bărbați se împacă. Tânărul nu va
mai avea rețineri și va înțelege corect lucrurile.
Anicuța pătrunde undeva într-o nebuloasă, nu se știe
pe unde mai hălăduiește, iar Lidia rămâne în memoria
cititorilor așa cum a apărut la petrecerea împlinirii a
cinci anișori de viață ai băiatului Anicuței, care abia,
mai târziu, atunci când deja termină facultatea află
cine îl procrease, ce caracter are mama lui, cât de ne-
prihănit este inginerul Alexandru și cât de bună este
doamna profesoară Iulia Diaconu, „bunica”devotată,
care încă nu știe că băiatul pe care l-a crescut mai bine
de douăzeci de ani nu este nepotul ei.
Partea socială a acestei narațiuni ample poate fi găsită
în locul de muncă al celor două verișoare, una la texti-
le, cealaltă la marochinărie ori la Facultatea de chimie,
unde va deveni Lidia cadru universitar. Aflăm despre
căminele de nefamiliști, despre eforturile financiare
ale celor care doreau să aibă o stabilitate locativă, des-
pre unele prietenii sau comportamente necorespunză-
toare umanului.
Există multă narațiune corect dozată în acest roman.
Când povestirea obține mai mult dialog, simțim că
acesta este susținut cam patetic. Dar autoarea are con-
dei și experiență scriitoricească, astfel încât nu-l lasă
pe cititor să respire. Îi oferă atâta acțiune, până, acesta
își dorește și mai mult, dar deja este respins deoarece a
ajuns la fila pe care scrie: „Sfârșit”! Va apărea un nou
roman, în mod sigur...
Cleopatra LUCA

Drumul spre libertate cu… happy-end
Dr. Radu Gabriel Dobrescu îmi face favoarea
de a mă afla printre primii cititori ai cărților sale. Așa
s-a întâmplat și cu„ DIAGONALA CELOR 13”, pe
care o consider drept punct de reper în mărturisirile
evocatoare a asumării de către cei îndrăzneți a aventu-
rării pe drumul spre libertate. O carte de care nu se
poate face abstracție pentru că ar însemna ajustarea
adevărului despre perioada roșie-neagră a istoriei aces-
tui popor. Pe lângă faptul că este scrisă de unul dintre
medicii care au în sânge menirea slujirii omului, ceea
ce presupune cunoașterea corpului uman până la ulti-
ma taină, cartea e o pledoarie convingătoare să nu se
dea nimic uitării, din toate câte s-au pătimit!
Au apucat-o pe drumul spre libertate oameni
deznădăjduiți, dispuși, chiar, și la ultimul sacrificiu.
Singura lor speranță care i-a ținut în viață fiind încre-
derea că se îndreaptă spre locul în care au siguranța
că-și pot împlini visul. Mă văd obligat să mărturisesc,
deschis, că-l invidiez, întreit, pe autorul „Diagonalei
celor 13”. În mod deosebit pentru faptul că s-a dovedit
un om înzestrat cu ochi care au văzut, ca la o radiogra-
fie, pe de o parte realitatea în care trăia, iar pe de altă
parte capacitatea sa profesională! Astfel, și-a dat sea-
ma că șansele împlinirii profesionale sunt zero. Expe-
riențele triste, trăite, convingându-l cu asupra de mă-
sură. Dedându-se risipei de amănunte din viața sa și a
familiei sale autorul limpezește apele, încât, îi este clar
oricui personalitatea sa puternică dar și motivele
determinante în luarea unei asemenea măsuri. Apropo,
de experiențe, e suficient de amintit anul 1978. Anul
de glorie al dr. Radu Dobrescu. Atinsese culmea pro-
fesionalismului, se bucura de dragostea și simpatia
colaboratorilor, pacienților și, în general, a locuitorilor
vâlceni pentru că spitalul pe care îl conducea, din ora-
șul lor, fusese construit prin atenta sa grijă, fiind cotat
între cele mai performante din țară, prin dotare și prin
calitatea personalului medical. Nici gând de părăsirea
țării. Dr. Radu Dobrescu realizase primul film de en-
doscopie digestivă din țară, descriind nu numai norma-
lul și patologicul tubului digestiv, dar care aducea, în
premieră națională, o operație endoscopică din Româ-
278
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
nia de extragere de polipi din intestinul gros. Filmul a
fost înscris pe ordinea de zi a Congresului Asociației
Balcanice de Medicină Internă, numai că refuzarea
pașapoartelor a făcută imposibilă prezentarea acestuia
în fața unor somități în domeniu de pe continent. A se
reține că, în România, filmul deținea două Medalii de
Aur. A fost, precizează, cu amărăciune, autorul cărții,
picătura care a umplut paharul. Din senin (și din răuta-
tea unui conducător cu negură în suflet!) nu i se mai
recunoștea nimic din profesionalismul, energia și fan-
tezia investite pentru a-i da renume spitalului. Dimpo-
trivă, era destituit fără vreun motiv plauzibil. De ce?
Doctorul Radu Dobrescu notează că s-a nimerit să fie
omul nepotrivit într-o vreme în care personalitatea era
supusă, fiind țintuită sub obrocul mai marilor timpu-
lui.
Consider necesar să revin la conștientizarea de
sine, a autorului, fapt de care nu s-au dovedit prea
mulți capabili. Sau, de-or fi fost, n-au avut îndrăzneala
să treacă la acțiune. Din comoditate (și teamă!) au
preferat împăcarea cu situația dată, acceptând ca aspi-
rația deplinei afirmări profesionale să rămână de do-
meniul visului. Fapt de netăgăduit, sub Cortina de fier
viitorul era sumbru. Dincolo de ea, celor îndrăzneți, le
surâdea perspectiva realizării speranțelor. Sigur, pen-
tru desțărare ca și pentru împăcarea cu situația dată,
consecințele sunt greu de estimat. Intră în ecuație câș-
tigarea sau pierderea prestigiului personal, dar și bene-
ficiul societății și al semenilor.
Un alt motiv, de invidie îl constituie dăruirea
sufletească cu care autorul și-a așternut amintirile. La
timpul potrivit, după o fericită decantare a întâmplări-
lor, ferindu-le, astfel, de încărcătura predominantă cu
ură și părtinire. Dacă, ura, totuși se impunea a fi rele-
vată și, chiar, se impunea, atunci, autorul dovedește o
măiestrie de necontestat, direcționând-o către sursă,
nu per ansamblul societății, ci la declanșatorul efectu-
lui desțărării, citez „părăsirea a ceea ce aveam mai
drag, țara, familia, meseria”. În sfârșit, ultimul motiv
de invidiere a autorului „Diagonalei celor 13”, cu ade-
vărat, un titlu semnificativ!, îl constituie abilitatea
presărării suspansurile care „prind bine într-o carte,
fac lectura mai antrenantă, punându-i pe cititori într-o
stare de tensiune provocată de autor, în așteptarea
deznodământului.” Citatul spulberă îndoiala care, o
vreme, l-a reținut pe autor să-și istorisească aventura,
invocând nevoia unei vocații speciale, că, doar, nu
orice om se naște scriitor! Într-adevăr, așa este, dar
Domnul dr. Radu Gabriel Dobrescu, faptic, demon-
strează că e dăruit cu această vocație! Scrie cartea ca o
„deschidere a sufletului către cititori”, făcând din aceș-
tia părtași ai unei lecții, pe viu, despre demnitatea
umană și dragostea de țară. Mărturisește autorul:
„România curată la suflet am luat-o cu noi, tot timpul
am purtat-o în inimi ca sens al nădejdii.”
Prin lectură, sigur, cititorii ajung la numeroa-
se alte episoade în măsură să-i pună pe gânduri. Pro-
vocați să mediteze cum de a fost posibil, ca dintr-un

capriciu, un om rău, sadic, ajuns într-o funcție înaltă,
de decizie asupra vieții județului, să aibă satisfacția
producerii de victime? Oricum, pe firul magic al măr-
turisirii sunt multe și neașteptate surprize care așteaptă
să fie descoperite. Repet, meritul de excepție al cărții îl
reprezintă faptul nu este complet părtinitoare. Cuprin-
de contextul social, în întregul său, cu bune și rele.
Dându-i Cezarului ce e al Cezarului. Capitol în care e
inclus și Teodor Coman, omul rău, predispus să-și
presare urmele și cu victime. Numai pentru a arăta că,
dacă vrea, poate face orice dorește!
Așadar, este exclusă posibilitatea ca, la sfârși-
tul lecturii, cititorii să nu se aleagă cu oarece învăță-
turi. Să vrei și nu poți rămâne indiferent la urmările pe
care le poate avea capriciul unui om, ajuns într-o func-
ție mare! Mie mi s-a întipărit în minte „duminica nea-
gră” cu amenințarea nimicitoare declanșată asupra
vieții doctorului Radu Dobrescu, medic animat de
nobile intenții, interesat să promoveze noul pentru ca
meseria pe care o profesa să fie cât mai performantă.
Încă, alte „amănunte”, sigur, au să țină cititorii cu ră-
suflarea tăiată. Să ne gândim bine. Trecerea graniței, la
vremea respectivă, nu putea fi asemuită unei escapade!
Eventual, jocului la ruleta rusească. Având, ca miză,
viața! „Diagonala celor 13” istorisește asumarea unui
risc. Total! Tocmai de aceea țin, neapărat, să revin,
subliniind meritul Doctorului Radu Dobrescu de a fi
scris o carte nepărtinitoare, care ajută în cunoașterea
mai bună a adevărului acelor vremuri. Încât, cei care
nu le-au trăit, să aibă la îndemână, grație autorului și
Editurii „Antim Ivireanul” din Râmnicu Vâlcea, un
instrument prin care își pot face o impresie adecvată.
N-am nicio îndoială că va isca și multe întrebări, între
care, predominante, vor fi „De ce-urile”! Adresate, la
figurat vorbind, lui Teodor Coman, cel cu slăbiciunea
de a lăsa în urma lui victime, tuturor celor care cu
capul plecat au executat ordine care au născut tragedii,
nerecunoscători pentru ascensiune, doctorilor x, y sau
z, care s-au lăsat pălmuiți sau celor care (puțini) nu s-
au lăsat cel pălmuiți… etc., etc. Și nu pot încheia îna-
inte de a aminti antologica excluderea a autorului din
PCR, pe motiv că se transferă în P. C. German, împre-
ună cu fabula privighetorii triste, dată în judecată de
cioară. Porcul, în robă de judecător, decizând că ea
cântă mai prost decât cioara.
Într-adevăr, cam multe enigme, întâmplătoare și nu
prea, în viața acestui popor, atât înainte, cât și după
1990… Faptul trist este că multe dintre numeroasele„
De ce-uri?” au bătaie lungă…
Ion NETE
279
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Când libertatea e mai scumpă decât viața
Oferindu-mi cartea Diagonala celor 13, apă-
rută la Editura Antim Ivireanul, Râmnicu-Vâlcea, în
2018, directorul acesteia, scriitorul Ioan Barbu, mi-a
dat prilejul să cunosc un OM în adevăratul înțeles al
cuvântului, prețuit și stimat de semenii săi pentru mo-
dul cum a știut să-și croiască drumul în viață într-o
societate nedreaptă, ostilă afirmării adevăratelor valori
umane, chiar dacă era prezentată tot timpul ca fiind
„cea mai dreaptă” dintre toate tipurile de societate
cunoscute până atunci. Doctorul Radu Dobrescu, auto-
rul acestei cărți, este omul care și-a luat destinul în
propriile mâini și, cu un curaj nebun, a părăsit ilegal
țara, alegând calea libertății, atunci când a constatat că
autoritățile județului Vâlcea, în frunte cu Teodor Co-
man, prim-secretar, îi sunt împotrivă și urmăresc cu tot
dinadinsul distrugerea sa prin demiterea din fruntea
Spitalului județean, excluderea din partid și chiar prin
începerea anchetării lui în urma unui scenariu de prost
gust bazat pe delațiuni „montate” special pentru dis-
trugere.
Cartea te cucerește de la prima pagină și te
determină să n-ai liniște până nu ajungi la sfârșitul ei,
fapt cu care m-am confruntat și eu, citind-o pe nerăsu-
flate în ziua când am primit-o. Este scrisă într-un stil
alert, deschis, concret, fără descrieri inutile, ceea ce o
face lesne de parcurs și atractivă în toată economia ei,
mai ales că autorul își descrie faptele și întâmplările pe
care i le-a oferit viața în așa fel încât ai impresia că te
afli în fața unui ecran și urmărești, cu sufletul le gură,
un film de aventuri. Aceasta a fost prima impresie pe
care mi-a produs-o acest roman, că am în mână o veri-
tabilă carte de aventuri, îndeosebi când autorul începe
descrierea fugii din țară împreună cu soția și băiatul de
14 ani. Și de ce să nu recunosc, unele pasaje din carte
m-au dus cu gândul la filmul Mere roșii, turnat la spi-
talul vechi din Râmnicu-Vâlcea, rolul principal fiind
interpretat magistral de actorul Mircea Diaconu.
Te cuprinde indignarea când vezi cum din
cauza unui moft, acel prim-secretar (de altfel respectat
și prețuit de vâlceni, după cum însuși autorul o recu-
noaște la începutul cărții) pune capăt carierei fulmi-
nante a unui medic de excepție, Radu Gabriel Do-
brescu, care trăise până atunci din succes în succes
datorită unei munci stăruitoare și unei pasiuni arzătoa-
re pentru lumea medicală și care făcuse, în câțiva ani,
din județul Vâlcea unul dintre cele mai cunoscute cen-
tre din țară în privința asigurării asistenței medicale a
locuitorilor săi, împletind cercetarea cu activitatea
practică. Am remarcat în urma lecturării cărții obiecti-
vitatea cu care autorul tratează personajele, toate reale,
fără ură și părtinire, sine ira et studio, cum spuneau
latinii, inclusiv pe generalul Gh. Andreescu, șeful
Inspectoratului Județean al Ministerului de Interne, dar
și pe unii dintre ofițerii de securitate din subordinea sa,
care au procedat la anchetarea medicului, sigur cu

altfel de metode decât cele specifice obsedantului de-
ceniu.
M-au uimit, totodată, realizările profesionale
ale dr. Radu Dobrescu, în special în domeniul gastro-
enterologiei și endoscopiei, dar și pe plan administra-
tiv, prin darea în folosință a noului local al spitalului
județean, încadrarea acestuia, dotarea cu aparatură
tehnică de ultimă generație, făcându-l unul dintre cele
mai moderne din țară, grija și preocuparea sa pentru
viața și climatul de muncă al personalului medical din
subordine. Și pe un asemenea profesionist, că ți s-a
pus ție, Teodor Coman, pata pe el, te apuci și-l
schimbi din funcție, îl anchetezi și-l dai afară din par-
tid și-l pui sub urmărire pentru niște închipuite fapte
antisociale, nedovedite nici până astăzi?
Dr. Radu Dobrescu n-a mai putut suporta as-
tfel de șicanări și acuzații nedrepte și a ales, cu riscul
de a-și pierde viața, să fugă din țară și să se realizeze
profesional și social într-o țară democratică, și anume
în Germania de vest. Culmea este că el, deși asistase,
în trecut, la arestarea și condamnarea tatălui și fratelui
său pentru înscenări politice specifice epocii staliniste,
pe care o traversase țara în anii 50, a decis să-și slu-
jească țara și semenii cu omenie și să-și facă meseria
așa cum se cuvine în sprijinul și în beneficiul oameni-
lor. Dar, deși a dorit așa ceva, nu a fost lăsat să-și ducă
la bun sfârșit menirea, fiind șicanat, punându-i-se tot
felul de obstacole, care în final l-au determinat să emi-
greze într-o lume mai bună. Fuga lui peste graniță,
prin Yugoslavia, împreună cu familia, este o adevărată
odisee, plină de suspans și redată cu un talent demn
de toată admirația.
De remarcat impresia plăcută pe care i-au
lăsat-o autoritățile iugoslave, dar și cele germane, în
comparație cu cele românești, care au avut grijă să-i
prigonească familia în așa fel încât să provoace dece-
sul prematur al mamei sale la a cărei înmormântare
nici n-a fost lăsat să participe. Cartea evidențiază și
modul cum s-a descurcat autorul în Germania, succe-
sele notabile obținute pe linie medicală, dar și contri-
buția sa la dezvoltarea sistemului medical vâlcean
după evenimentele din decembrie 1989, ca și preocu-
pările actuale pe linia asistenței medicale a locuitorilor
județului nostru.
Acest roman autobiografic este și un îndemn
la o judecată lucidă și obiectivă a trecutului recent,
deoarece nu întâmplător N. Iorga a spus “cine nu cu-
noaște istoria, riscă s-o repete”, or de vremuri ca ace-
lea, ilustrate în carte, societatea noastră nu mai are
nevoie.
Ilie GORJAN
280
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Să uităm ce-a fost? – iată întrebarea
Prin romanul biografic „Diagonala celor 13.
Drumul spre libertate”, Radu Gabriel Dobrescu își
face o apariție singulară în literatura noastră. N-am
mai auzit să fi scris cineva o carte despre fuga din
România, pe Dunăre, în anii comunismului, sub per-
manenta amenințare a morții. Martore sunt crucile
(multe fără nume!) aflate de-a lungul fluviului, denu-
mit, cândva, „al morții”, precum zidul Berlinului. De
data aceasta scrisul lui Radu Dobrescu, comparat cu
cel din cărțile anterioare, e impregnat de o sălbatică
neliniște, de o violență brutală, pentru că brutal s-a
purtat cu el și primul secretar, descris de autor ca un
Iago hotărât să se răzbune pentru un banal gest (de
impolitețe) petrecut la un meci de fotbal, care ar fi
putut fi tratat ca un fapt divers de neluat în seamă. O
simplă observație ar fi fost de-ajuns!
De la scrisul liniștit, metaforic din cărțile de
călătorie, în „Diagonala celor 13” trece la unul decorat
funebru, pentru că și subiectul este unul al durerii din
pricina nedreptăților în lanț. Primul secretar al județe-
nei de partid, unul dintre eroii centrali ai cărții, se to-
pește brusc în focul unor intrigi bine ticluite, se impli-
că meticulos, până în pânzele… negre, în ițele care i se
urzesc directorului de spital, un medic onorat până
atunci, cu merite nu numai locale, ci și în plan națio-
nal. „Statuia” e greu s-o ridici, dar e ușor s-o dărâmi!
Directorul este destituit, i se ia dreptul de a lucra în
spital, este trimis în policlinică, până la urmă punându-
i-se în cârcă o încercare de viol sau, după fuga sa,
împreună cu soția și copilul de 14 ani, i i se inventează
chiar o crimă, acuzație „la modă” în regimul dictatori-
al de odinioară.
„Diagonala celor 13” este romanul unor drame
interioare provocate de o mașină umană de tocat vieți,
bine unsă și dirijată de o minte diabolică. Eroul princi-
pal al cărții nu scapă din încleștare decât printr-o eva-
dare plănuită minuțios, mai ceva „ca-n filme”, dar
permanent cu glonțul la tâmplă. Ca să ne dăm seama
de drama trăită să apelăm la memorie. Mai întâi o
întrebare: câți român, oare, au reușit să treacă Dunărea
spre libertate în anii dictaturii comuniste? Cum scriam
mai înainte, cimitirele vorbesc… Îmi zic că au fost
împușcați vreo 3000 sau 4000 de fugari, tineri cei mai
mulți. Crime oribile la poarta unei țări încătușate! Să
admitem că exagerează, că au fost împușcați doar 100
sau 50… Și tot ar fi fost mulți! Și tot ar fi trebuit să se
stabilească o zi anume când Țara să poarte doliu! Și
tot ar fi trebuit să se ridice măcar o troiță în memoria
lor! Dunărea înroșită ieri de sânge nevinovat curge azi
în valuri de lacrimi… Cele ale urmașilor.
Eroii cărții lui Radu Dobrescu nu sunt creați
din fantezie. Marea lor majoritate sunt îmbrăcați în
iubirea autorului. Cu excepția celor cu inimi de piatră,
care îi provoacă și azi acea ură care i-a străbătut când-
va labirintele firii.

Să uităm ce-a fost? – iată întrebarea. Dacă ui-
tăm, mâine apar alți și alți purtători de teroare, alte
cătușe se fabrică, alte temnițe se clădesc, alte nenumă-
rate gloanțe fierbinți pot ucide din nou.
Ioan BARBU
Revendicarea Poeziei
Aflat la primul său
volum de poezii între co-
perte – ATENTAT LA
SINGURĂTATE de Ale-
xandru Iancu, 2017 ( Edi-
tura Colorama Cluj-
Napoca, Colecția Cercul
Literar de la Cluj/poezie)
lirica sa a fost, majoritatea,
publicată în mediul on lin.
Alexandru Iancu*
este o persoană cu o mare
doză de modestie. Chiar și
după ce a devenit evidentă receptarea pozitivă a poezi-
ilor sale în grupurile literare din mediul virtual s-a
hotărât cu greu să încredințeze tiparului toate cuvinte-
le. Sfiala sa provine dintr-un profundă admirație și
dintr-un nemărginit respect față de literatură, căreia
dorește să i se dea necondiționat: la fel cum se izbește
sufletul pietrei/ de carnea tare a sculptorului/…/la fel
cum se amestecă în noapte/ nesomnul culorii/ cu sân-
gele pictorului/…/la fel de adânc/ mă pătrunzi tu pe
mine/ cu toate cuvintele tale/ Poezie/ până simt că
trăiesc. (Cu toate cuvintele tale).
Dar traiul întru poezie nu este neapărat edenic,
descoperă poetul. Singurătatea devine o însoțitoare
permanentă, este prezentă fățiș sau sugerat aproape în
toate poeziile : otrăvit de singurătate/ ca o limbă de
clopot/ mi se bălăngăne-n piept/ miocardul. (Destin)
sau cu inima zdrenţuită/ și scoasă din piept/ ca o spe-
rietoare/ făcută din carne şi dragoste/ te păzesc/ de
primejdia singurătății(Pygmalion) sau am pus în bo-
lul ciobit de singurătate/ al inimii mele transparente/
puțină candoare albă obținută spontan(Rețetă fran-
țuzească de dragoste)
Lumea pe care a moștenit-o este inacceptabilă: m-am
născut cu mâinile goale/ am primit gratis o copilărie/
am schimbat-o naiv/ cu o dragoste care m-a rănit/ și
am dat-o grăbit pe o singurătate/ în locul căreia nu mi
s-a oferit/ decât o tristeţe/ pe care nu o mai vrea ni-
meni (Tranzacții).
Ca un veritabil romantic, poetul strecoară
dinamită în toate fisurile acestei lumi, refugiindu-se în
sentimente. În universul propriu pe care începe să și-l
edifice unind cărămizile cuvintelor cu mortarul explo-
ziv (ca să folosim un termen din aria semantică a în-
tregului volum) alcătuit din iubire și singurătate, nu e
de mirare că poetul, vas de pământ/ în care Dumnezeu
281
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
a turnat puțin cer/, se teme că ultima femeie care va
bea din vas este o grecoaică mândră/ cu ochii adânci
și negri/ care după ce bea/ sparge vasul (Temere).
Inima poetului – aproape un personaj de sine stătător
în cuprinsul volumului – e când un fugar care mi-a
depășit granița pieptului .... nu a oprit-o/nici singură-
tatea de frontieră/care a tras fără somație (Inima)
când bolul ciobit de singurătate (Rețetă franțuzească
de dragoste) sau pachetul acela suspect/ abandonat în
mine/ era doar inima mea/ părăsită de tine (Alarmă
falsă).
Poetul merge cu inima/ la bătrânul inimicar/
să mi-o curețe de durere/ fiindcă nu mai arăta viața
exactă (Întâmplător) pentru ca în final să se afle în
situația fără ieșire cu inima/ explodată în piept/ aștept
Femeia/ să-și revendice atentatul (Atentat la singură-
tate).
Întreg volumul este structurat în jurul ideilor de joc și
meditație, jocul fiind de multe ori periculos prin arse-
nalul de termeni războinici cu care operează poetul:
atentat, explodat, scut antirachetă, bombe, zone nese-
curizate, terorismul, deflagrație etc. O retorică a ironi-
ei fine este prezentă pe tot parcursul volumului, sal-
vând de la melodramă sau patetism declarațiile de
dragoste cele mai înflăcărate: am întrebat Consiliul
Suprem/ și am aflat că noi doi putem/ oficializa o iubi-
re secretă/ ca pe un scut antirachetă/ inima mea este
operațională/ de când tu plimbându-te goală/ ai întă-
râtat toți vecinii/ care nu suferă de orbul găinii (Te
aștept diseară).
Singura declarație de dragoste sinceră, tandră,
nedrapată în ironie, este cea făcută fiicei: cinci părți/
de dragoste/ şi restul om/ la marginea de sus/ a unei
stele căzătoare/ din coasta mea înaltă/ ca ramul unui
pom/ eu am cules/ un înger/ care a uitat/ să zboare
(Andreea). Meditația se transformă în poezie - Mi-am
sprijinit tâmplele/de albul colii de hârtie/și mi-am
visat primul vers - și în reflecție asupra poeziei: Și cel
mai important,/ atunci când nu plângi,/ să taci mult în
poezia ta,/ ca să te înțeleagă și pietrele (Vis virgin).
Dacă inima e aruncată în aer după atentatul dragostei
(al Femeii!), vindecarea de singurătate vine dinspre
partea Poeziei: doar ea îmi este/ mai presus de iubire/
vindecarea de toate singurătățile lumii (Vindecarea
de toate singurătățile lumii).
Sensibilitatea romantică și un lirism sănătos,
ținut în frâu, alături de inserțiile livrești bine absorbite
în texte cu accente suprarealiste - în acest amestec
nebun de culoare și simțuri împrăștiate cu tot cu cre-
ieri pe pereți/ cu privirile răstignite de plâns/ nu știm
si nici nu suntem/ nu am fost și nici nu vom fi/ intere-
sați să știm unde ne sunt ochii / în această deflagrație
a cărnii îndrăgostite/ spre satisfacția domnului Antoi-
ne de Saint-Exupéry (Amor cubist) sunt căile pe care
mizează Alexandru Iancu, în mod inspirat am spune,
în devenirea sa ca poet. „Lipsa semnelor de punctuație
dau versurilor libertatea de a curge, asemănând poe-
mele unui tablou suprarealist unde imaginile diverse se

îmbină la o privire mai atentă și de la o anumită dis-
tanță.
Complexitatea poemelor lui Alexandru Iancu
dau dovadă de originalitatea neforțată la care poeții
din toate vremurile au aspirat!” notează scriitorul
Christian W. Schenk în textul de pe coperta patru al
volumului. Va fi interesant de urmărit parcursul poetic
al lui Alexandru Iancu, cum va reuși el să transforme
„Atentatul la singurătate”, 2017, editura Colorama
Cluj-Napoca, colecția Cercul Literar de la Cluj/poezie,
într-un fundament solid pentru cărțile ce vor urma.
*Alexandru Iancu s-a născut în 21 mai 1966 la Bucu-
rești. A debutat cu poezii în 1992 în „Suplimentul
literar artistic Tineretul liber”, în 1993 a fost colabo-
rator la cotidianul „Ora”, ca redactor. După o pauză
consistentă în care a citit mai mult decât a scris, a
revenit la prima dragoste: poezia. A început să publice
în mediul virtual, fiind unul din coordonatorii Cena-
clului Poetic Schenk. Din 2016 se alătură Cercului
Literar de la Cluj, unde publică în mod constant. În
2017 a debutat cu volumul de poezii Atentat la singu-
rătate, Editura Colorama, Cluj- Napoca, colecția Cer-
cul Literar de la Cluj/poezie și a participat cu un gru-
paj de proze scurte la Antologia de proză, vol.1,
TREPTE a Cercului Literar de la Cluj, editura Colo-
rama.)
Emilia POENARU MOLDOVAN
Florilegiu Florescu
(Veronica Maria Florescu, Fericirile târzii,
Editura Betta, 2018)
Întotdeauna am avut
convingerea că medicul care
scrie versuri – şi este o catego-
rie foarte bine reprezentată în
vârful performanţei lirice –
rămâne una dintre cele mai
comnplexe tipologii umane şi
creative, de vreme ce, profesi-
onal, studiază şi consolidează
trupul, iar vocaţional – se ex-
primă prin eflorescenţele sufle-
teşti proiectate în vis şi poezie.
Această configuraţie complementară a personalităţii
sugerează şi realizează, pe de o parte, ştiinţă, coerenţă
şi rigoare, şi pe de altă parte – meditaţie, introspecţie
şi visare. Nu este locul să facem lungi liste de scriitori-
medici, dar să subliniem faptul că şi în zilele noastre
există asemenea personalităţi, iar una dintre cele mai
cunoscute este medicul stomatolog Veronica Maria
Florescu, autoare a 15 volume (dacă am numărat bi-
ne!), scriitor complex, aplicat în diverse specii şi ge-
nuri literare – poezie, proză (roman şi povestiri/ nuve-
le), literatură pentru copii.
282
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Când a debutat, târziu, în jurul anilor 2000,
Veronica Maria Florescu era un poet izolat, în afara
grupărilor şi publicaţiilor cu renume. Şi mai ales, nu se
integra în nicio generaţie. Trecuse şi moda optzecişti-
lor, şi a textualiştilor, iar domnia sa venea cu un dis-
curs simplu, fără imagistica sofisticată a epocii şi chiar
fără metafore. Ulterior, s-a văzut că noua tendinţă a
poeziei post-milenariste evolua chiar în acest sens, al
simplităţii discursului poetic. Era vizibilă de aseme-
nea, clasicitatea universului liric, apelul la simplitate şi
cursivitate şi mai ales, reîntoarcerea la natură, cu o
subtilă inserţie morală, cu deosebire în tema erotică.
Scrierile sale au fost bine primite de critica literară şi
susţinute de nume importante (Ion Rotaru, Laurenţiu
Ulici, Iosif Naghiu, Ion Horea, Lucian Gruia, Emil
Lungeanu, Nicolae Dragoş, Eliza Roha, Victoria Mi-
lescu ş.a.). Astfel, după un debut la maturitate, cu poe-
zie, în revista „Luceafărul”, autoarea şi-a edificat, în
12-13 ani, o bibliografie substanţială: Opaiţe, poeme,
ed.APP (2002), Fuga tăcerii, poeme, ed.APP (2003),
Vecernii sângerii, poeme, ed. Muzeului Literaturii
Române (2007), Flori de tăcere, poeme, ed. Daco-
Română (2008), Izvoarele aşteptării, roman, ed. Daco-
Română (2011), Stânca sentimentelor, povestiri, ed.
Anamarol, (2012), Darul zânelor, povestiri în versuri
pentru copii, ed. Semne (2012), Fetiţa şi vulpea, po-
veşti în versuri, ed. Semne (2012), Familia din pădu-
re, poveşti în proză, ed.Semne (2012), Înflorind cuvin-
te, poeme, ed. Rawex Coms., (2013), Urcare într-o
taină, nuvelă, ed. Destine (2013), Taina unui ecou,
nuvelă, ed. Betta (2014), Înflorire în toamnă, poves-
tiri, ed. Betta (2014), Livada cu poezii, ed. Betta
(2015).
Orice proiect de Antologie, chiar şi „Florile-
giul Florescu”, porneşte de la ideea de reprezentativi-
tate pentru identitatea auctorială, sau doar pentru anu-
me perioade sau dominante de creaţie. Coerenţa ilus-
trativă rezultă dintr-o selecţie, dar numai dintr-o se-
lecţie performantă la care trebuie să se adauge compe-
tenţa analitică şi perspectiva cronologică ce presupune
evoluţia şi amprenta de specificitate. Cu toate acestea,
trebuie să subliniem că, debutând la maturitate, Vero-
nica Maria Florescu are o exprimare lirică de înaltă
rezoluţie, fără urcuşuri şi coborâşuri evidente, ceea ce
a uşurat mult munca de selecţie. De altfel, una dintre
exegezele volumului anterior îmi pare a fi exagerat
cumva aşa-zisul „exerciţiu terapeutic conservativ” şi
„efectul cathartic” al scrierii autoarei, deoarece acestea
sunt chiar dominante generale ale actului poetic. În
esenţă, este vorba despre conştientizarea şi asumarea
minunilor vieţii, a eflorescenţelor naturii şi cosmosului
ca efect al credinţei în Dumnezeu şi în Facerea lui
minunată.
Descoperim la Veronica Maria Florescu un
lucru, de obicei foarte rar în formaţiunea unui om de
ştiinţă, şi anume religiozitatea recunoscută şi deschisă,
afirmând o credinţă simplă şi autentică, apropiată poa-
te de viziunea ţărănească, dar perfect complementară
cu educaţia aleasă şi cultura la care a avut acces în

familia sa de intelectuali bogaţi din perioada interbeli-
că. Autoarea transmite un mesaj vital-optimist, de
speranţă şi încredere în eflorescenţa sufletului sensibil
care însă nu poate evita fracturările destinului, nici
meandrele trecerii prin toate vârstele. Esenţialmente,
viaţa rămâne un mister greu de descifrat şi o Golgotă
de urcat care totuşi devin accesibile dacă intervine
mâna lui Dumnezeu.
Discursul liric străluceşte prin simplitate şi
cursivitate, afirmând un mesaj direct şi o morală im-
plicită, pentru că autoarea propune o comunicare fi-
rească, dar numai cu cititorul de „cursă lungă” fascinat
de mirajul şi misterul poeziei: Din zări ceţoase se
aprind noi zori/ pe pleoapele închise să ajungă,/ as-
cuns e somnu-n clipa de mister/ iara zarea liniştită ca
o rugă/ cerne pe lume picături de cer... („Picături de
cer”). Un alt element cu rezoluţie detectabilă în perso-
nalitatea autoarei este – şi mă mir că nimeni dintre
celebrii şi numeroşii săi exegeţi nu au observat! – o
amprentă, sau chiar o înrudire cu opera argheziană.
Sigur, universul religios concentrează o familie de
spirite apropiate atât prin credinţă cât şi prin opţiunile
lingvistice. De bunăseamă, diferenţele sunt mari între
„Flori de tăcere” şi „Flori de mucigai”, sau între „În-
florind cuvinte” şi „Cuvinte potrivite”, însă la ambii
poeţi se poate observa un tip de spiritualitate care ad-
mite comunicarea şi chiar dialogul într-o formulă spe-
cifică de versificaţie, precum în „Un leac de tămădui-
re”: Natură, spritul tău mă recheamă/ să-mi înalţe,
din umbra de teamă/ din vâltoarea încercărilor, grea/
în senin de-mpăcări, regăsirea./ (...)/Şi-n vraja în care
mă risipeşti/ şi mă aduni, blândă îmi dăruieşti/ pe
rănita nedumerire,/ un leac sfânt de tămăduire. Sau,
într-un poem încă şi mai scurt, „Ierarhia luminii”, cu
rime împerecheate, lasă suspendată sintagma din titlu,
care devine şi concluzie: Am filtrat destulă lumină/
pentru însingurare şi vină...// Ni s-a scurtat viaţa!//
Aşternând pe amug dimineaţa,/ ţi-aş aminti de noi.../
zborul în doi/ peste ierarhia luminii.
Dinamică în discursul liric („impetuoasă şi ca-
tegorică”, zice profesorul Ion Rotaru), o voce cu rezo-
luţie umană ascensivă, autoarea îşi concentrează
creaţia (sentiment) în jurul unor concepte cu ample
semnificaţii şi comunicare deschise: lacrimă-patimă,
tăcere, aşteptare, înflorire, taină – toate într-o accepţie
liberă a conotaţiilor. Auzul foarte fin, cultivat de pian
şi de clasicii muzicii, dezvoltă un subtil simţ al melo-
dicităţii prin care supracompensează starea de cântec,
deşi tipologic, poezia angajează o filosofie existenţială
combativă şi un evident angajament social. Astfel,
dinamismul şi comunicarea reprezintă cele două do-
minante care definesc poezia d.nei Veronica Maria
Florescu.
Cunoscând eternele discuţii dintre Poet şi Mu-
ză, iată că în acest caz, altfel sunt raporturile inspira-
toarei cu... o Poetă: De viaţa flămândă şi tare-nsetată/
de mângâierea-ţi binecuvântată/ cu flacăra iubirii tale
ce reînvie/ poeta-n tinereţea ruginie,/ cu primăveri
fără sfârşit prin vise,/ şi-n inimă elanurile-aprinse,/ pe
283
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
dezmărginiri dăruite de zei/ o scalzi în azurul ochilor
tăi,/ muză,/ prin şoaptele tale ce cheamă/ cânt de cu-
vânt tremurându-i sub geană/ mărind strălucirea-i de
suflet spre-nalt/ înainte de-a uita ultimul asalt („Poeta
şi muza”).
În scrierile sale răzbate formaţiunea intelec-
tuală de tip ştiinţific, deşi personalitatea autoarei se
exprimă prin disponibilităţi aristocratice multiple şi
rafinate. Personalitatea de autor performant în diverse
genuri şi specii literare se completează cu dominanta
de profunzime, de analiză subtilă a simţirii şi gândirii
care, în momentele de graţie, se întâlnesc în centrul de
convergenţă şi iradiere a armoniilor senine. Profesorul
Ion Rotaru a intuit exact cupola clasică, echilibrată a
d.nei Veronica Maria Florescu: „...cântă precum pasă-
rea. Poezia curge natural ca o revanşă asupra unui
trecut, similară cu o reîntinerire, se cristalizează în
versuri discrete, neacuzatoare, cu caracter solilocvial.
Poezie intimistă, atrăgătoare, cu o retorică bine tempe-
rată, în culori mai stinse (...). Poezia are un caracter de
mărturisire – temă des întâlnită, curgând în pagină cu
mare discreţie, decenţă, cu o demnitate reţinută („Cas-
telele de trudă”). Împăcarea cu sine este iarăşi altă
trăsătură, neacuzarea cuiva de starea de tristeţe, de
uşoară melancolie (...) („Pasărea timpului”).
Contraponderea stărilor sufleteşti se citeşte în
peisaj (...). Poezia mai are şi un caracter metronomic,
parcă ar fi scrisă în ritmul paşilor unui plimbăreţ... este
şi un descântec, o dezvrăjire. Se mărturiseşte, se
linişteşte rămânând senină. Scrie pentru a se descăr-
ca”. Dacă, totuşi, insistăm să descoperim o „evoluţie
interioară” a personalităţii poetei, atunci trebuie să
amintim o concentrare a textului în cărţile mai noi, şi
economia de mijloace expresive. Există multă natură,
dar şi viziune cosmogonică în poezia d.nei Veronica
Maria Florescu, dar nu în sensul moştenirii genetice, a
amintirii unei copilării în libertate – sau poate, şi asta!
– ci ca o supracompensaţie postmilenaristă, ca o revol-
tă împotriva civilizaţiei urbane şi tehniciste, a lumii de
beton şi sticlă ce o înconjoară pe autoare, şi pe noi,
ceilalţi.
Inedită este atitudinea poetului: o laudă a natu-
rii apropiate de momentul extincţiei şi o diatribă împo-
triva falsificării sensului existenţei, ca o confruntare
deschisă între autenticitate şi artificiu. Rar de tot apar
asemenea personalităţi armonioase prin contrast: min-
te-bisturiu şi suflet – vorba lui Picasso – albastru.
Viaţa i-a oferit poetei Veronica Maria Flores-
cu toate victoriile şi fericirile pe care le poate visa un
om: s-a născut într-o familie avută şi realizată intelec-
tual din înalta societate românească; a ajuns un medic
renumit; are un fiu care s-a realizat în Statele Unite,
unde doamna este aşteptată cu braţele deschise; dar
poeta-medic sau medicul-poet iubeşte să rămână aici,
să trăiască româneşte în marele târg al Bucureştilor şi
să scrie versuri în frumoasa limbă română.
Aureliu GOCI

Un roman meditativ, dens, al întrebărilor
fără răspuns
(Ileana Popescu Bâldea
– Viaţă îmbrăcată subţire,
Ed. Astralis, 2018)
Ileana Popescu Bâldea
s-a născut în Bucureşti şi a
absolvit Facutatea de Medici-
nă. Este membră a Societăţii
Medicilor Scriitori şi Pu-
blicişti din România.
Debutează editorial cu roma-
nul Şi totuşi... happy-end (Ed.
Medicală, 1992), iar în anul 2012 publică volumul de
versuri Tu nu ştii cum plâng fluturii (Ed. Proxima).
Recent a publicat romanul Viaţă îmbrăcată
subţire (Ed. Astralis, 2018) pe care îl comentăm în
continuare. Eroina este şi naratoare. Personajul princi-
pal este Iulia Manoliu, medic la Policlinica X pe strada
Y, oraşul Z (care se dovedeşte a fi Bucureştiul). Avem
un roman psihologic, un roman al înstrăinării, al insti-
tuirii şi dezvoltării unei boli degenerative. Până la
urmă se dovedeşte că maladia este alzhaimer. Cauza
este desigur psihanalitică, degradarea psihică porneşte
încă de la alegerea meseriei nepotrivite cu firea actan-
tei: „Să te împarţi mereu între oameni osteniţi şi chi-
nuiţi de boală, să laşi în fiecare o parte din sufletul tău,
s-o iei de la început de fiecare dată când te simţi la fel
de ostenit şi chinuit ca ei şi vrei să strigi din toată fi-
inţa ta că nu mai poţi, să simţi totul ca pe o pedeapsă
ce nu va lua sfârşit vreodată, să simţi cum ridurile se
adâncesc pentru fiecare, să vrei să fii nepăsător şi să
nu poţi, să fii la cheremul structurii tale blestemate ce
nu-şi are loc, în niciun caz aici... Şi asta pentru ce?
Pentru că nu am putut să articulez un NU atunci când
mi s-a spus... Ar fi bine să faci medicina sau că nu am
avut curajul să renunţ la o muncă de câteva luni,
atunci, în seara aceea înainte de examenul de admitere,
când m-am dus la Urgenţă pentru o entorsă şi am
leşinat pe coridorul care duhnea a sânge, a carne vie şi
a oase fracturate?”
Din acest moment începe destructurarea creie-
rului: „Şi mă întorc aici, între pereţii aceştia care nu se
pot obişnui cu mine. Aici e prezentul şi viitorul meu,
un aliaj nefericit, o invenţie, un laser nou care-mi des-
compune creierul când încerc o adeziune la realitate.
Aici mă sufoc, mă simt ultragiată de sentimentele me-
le, aici refuz cu obstinaţie acceptarea destinului pe
care până nu demult îl consideram o aberaţie şi, în
niciun caz, cel ce hotărăşte irevocabil tot ce se petrece
în viaţă. Aici ÎL simt înaintea şi în urma mea, imuabil
şi intransigent, iar eu mă văd o fiinţă neputincioasă şi
ridicolă pentru că încerc să-l schimb.”
Lipsa lucrurilor banale din jur este percepută
ca o durere: „cum puteau obiectele acelea umile, un
284
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
pahar, câteva flacoane cu medicamente, o listă, un
ziar, ochelarii şi fierul de călcat să te tulbure într-atât
încât lipsa lor s-o percepi ca pe-o durere?”
Destinul este implacabil ca în tragediile antice
greceşti. Nimic nu-i reuşeşte eroinei, nici prima dra-
goste cu Alex, în anii sfârşitului de liceu, nici căsătoria
cu Mitu, de care se va despărţi mai târziu. Singurele
momente de împăcare sunt trăite în preajma fetiţei sale
Diana, a căţeilor Doly şi Rock şi în timpul scrisului
(Iulia publicând romanul dragostei ei adolescentine cu
Alex, poveste ce eşuează şi ea din motive incerte).
Când vorbeşte cu Alex Enescu la telefon, băiatul ur-
mând conservatorul, simte că nu mai au ce-şi spune.
Autoarea foloseşte cu măiestrie repetiţiile pen-
tru a crea atmosfera crepusculară, dezolantă: „Pe bi-
rou... registrul de consultaţii, câteva reţete, bilete de
trimitere, parafa şi cinci crizanteme roşii, ciufulite,
înnebunitor de stinghere în atmosfera asta dezolantă.
Ce zi curbă.” Sau „Ce zi bolnavă!”
Ploaia de toamnă, frica şi singurătatea accen-
tuează înstrăinarea, primele manifestări ale depresiei.
Relaţiile în cuplu sau în exterior se degradează
ireversibil: „Regretai timpul ce se irosea pe lucruri
mărunte, deşi niciodată nu ai reproşat nimic, nimănui
(poate doar ţie în momentele de singurătate), îţi repug-
na cotidianul adânc, inform (în care relaţiile se degra-
dează şi convenţiile consumate în exterior îţi refac
impersonalitatea) pe care voiai să-l depăşeşti, ignorai
explicaţiile schematice ale lui Mitu care-ţi spunea că
viaţa în sine este o inutilitate şi că toate certitudinile
tale trag la fund, şi totuşi în seara aceea te-ai simţit
culpabilă.”
Dar necazurile eroinei, care o fac pe autoare să-şi inti-
tuleze romanul Viaţă îmbrăcată subţire, nu se opresc
aici, tatăl ei face infarct (e internat la Vâlcea) şi apoi
actanta însăşi se internează în spital. Iulia, într-un
moment de criză, nu-şi mai recunoaşte asistenta.
Mai multe capitole emoţionante sunt dedicate dragos-
tei pentru căţeii care au devenit membrii ai familiei.
Mai există câteva povestiri în ramă, dintre ca-
re ne oprim asupra uneia, Adam şi încă Eva în care
apare la cabinetul medicului Iulia un cuplu ciudat.
Bărbatul se arată supărat pentru că soţia nu-i mai exe-
cută ordinele, a început să gândească singură. Crede că
e bolnavă şi îi trebuie tratament. Cazul bărbatului pare
paranoic.
În concluzie autoarea consideră că lumea cre-
ată de Dumnezeu este un eşec spectaculos şi se miră
că Demiurgul nu o revizuieşte. „Anii trec fără să ne
întrebe ceva. Uneori cred că Dumnezeu ne transformă
în litere şi ne aruncă pe toţi într-o clepsidră. Când îşi
aminteşte, întoarce clepsidra cu sunete şi cuvinte. Şi
ne lovim unii de alţii, ne împrumutăm segmente şi
neuroni, şi părţi de suflet până când un vânt cosmic
sparge sticla subţire şi ne răspândeşte în Univers.”
Lucian GRUIA

„Somnul de piatră”
Volumul Somnul de
piatră (Ed. Tipo Moldova,
Iaşi, 2018, colecţia Opera
Omnia – proză scurtă con-
temporană) îl aseamăn pe
undeva cu volumul semnat
de Dumitru Augustin Do-
man – Zbateri facile, stră-
danii futile (Ed. Bibliotheca
Târgovişte, 2017), întrucât
amândouă sunt volume de
proză scurtă care alcătuiesc
fresce ale societăţii româ-
neşti dinainte şi după 1989. La fel, textele răscolesc în
principal problematica socială. De asemenea iscodirea
caragialiană, ironia amară fac casă bună cu vorba
noastră „lasă că merge şi aşa”.
Iată prozele semnate Ion Drăghici pe care le
putem situa în marginea pamfletului social: De pază la
pâinea ţării, Despre democraţie, Marin, Totul e legal.
Să exemplificăm cu povestirea plină de haz,
dar terminată cu o sentinţă strâmbă, De pază la pâinea
ţării. Gheorghe devine paznic la moara Pănculeştilor
din Roşiori, acum „Spicul”. Foarte vrednic, într-o
noapte ploioasă îl prinde chiar pe director furând un
sac cu făină. Concluzia cade strâmb şi amar, întrucât
directorul era prieten cu şeful de post, Gheorghe este
acuzat de comportament barbar şi lipsă de discernă-
mânt psihic şi i se desface contractul de muncă.
Povestea Marin se înrudeşte cu mai multe po-
vestiri dedicate bucătarilor: Somnul de piatră şi Costea
Viteazul.
Marin face şcoala de ofiţeri şi devine maistru
bucătar. Nu-i plăcea în armată şi, deşi era harnic şi
bine văzut, îşi dă demisia. Devine bucătar şef la Com-
plexul Agricol Regional Odobeasca. Toate merg bine
până când vine în vizită Ministrul Agriculturii. Marin
e pus să facă nişte matrapazlâcuri cu aprovizionarea,
ca să aducă bani pentru protocol. După ce rezolvă şi a
doua oară aceeaşi problemă, are mustrări de conştiinţă
şi îşi dă demisia.
Alte proze scurte sunt legate de viaţa şcolară
atât de bine cunoscută autorului, profesor şi el la Go-
vora: Examen la prima sesiune, Bacalaureat, Vecini
„forever”, Domnul subinginer productiv, Întâlnire de
gradul doi. Ultima este de tot hazul. La examenele de
grad profesoral, doi candidaţi, nu prea bine pregătiţi, o
dau cu ţuică tocmai când le intră în cameră un nou
coleg de cameră pe care îl cam iau peste picior şi în
final acesta le mărturiseşte că e şeful comisiei de exa-
minare.
Lumea copiilor este descrisă cu talent în pro-
zele Dor de haiducie şi Lică.
Lică este o povestire dramatică. După o încer-
care nereuşită de avort, în lagărul siberian, după războ-
285
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
iul al doilea mondial, copilul se naşte schilod şi mama,
Daria, este măritată, peste voinţa ei, cu Cristea. Fami-
lia astfel întemeiată revine în Basarabia, copilul creşte
singuratic, până la urmă e acceptat de ceilalţi copii
care vin la el în curte să se joace cu el. În final, adoles-
cent, moare răpus de diabet, în clipa extincţiei îşi cân-
tă iubirea gutural ca un lup care latră la lună.
Naşterea dragostei la adolescenţi constituie
tema povestirilor: Mogâldeaţă şi Ultima vânătoare –
labişiană.
Nostalgice, în descendenţa lui Ion Brătescu
Voineşti sunt: Iov – câinele biblic, Viţelul georgean,
Barza neagră.
Barza neagră o consider antologică. Misterul
este fin dozat pe tot parcursul textului. Într-o pădure
ciudată, în care nu avea voie să calce nimeni, autorul
se hazardează să viziteze barza neagră după ce pazni-
cii au dispărut şi ei, îi ascultă cântecul lugubru (cânte-
cul ei de lebădă), fuge să n-o audă şi când revine gă-
seşte pasărea moartă, o împăiază. Nostalgia indefinită
devine copleşitoare.
Comportamente ciudate întâlnim în povestiri-
le: Crocodilul şi Altă manta.
În Crocodilul, Trică, muncitor cu ziua la fami-
lia lui Horaţiu, recepţionează un zvon conform căruia
stăpânul - pictor ar creşte un crocodil în baie. Mânat
de curiozitate, deschide uşa băii tocmai când stăpâna
se scălda.
În Altă manta, întâlnim un personaj ciudat,
doctorul Ciorăscu. Acesta trăia singur şi îşi începea
ziua de lucru cu un duş făcut la spital. Securiştii, cu-
rioşi de ce are acasă îi fac o vizită dar spre surprinde-
rea lor medicul îi primeşte în pielea goală şi le poves-
teşte Capra cu trei iezi.
Ion Drăghici are har de povestitor şi prezintă o
paletă largă de teme, de la problematica socială din
socialismul lamentabil la capitalismul de junglă post-
decembrist, dar şi felii de viaţă autentică şi povestiri
nostalgice, misterioase. Are un spirit de observaţie
foarte acut, caragialesc cum menţionează Ioan Barbu
în prefaţa la volumul Barza neagră - redefiniri (Ed.
Antim Ivireanul, Râmnicu Vâlcea, 2016).
Stilul este direct, confesiv. Umorul pantagrue-
lic este îndeobşte negru. Ion Drăghici este un scriitor
original nu se lasă captivat de nicio modă literară.
Somnul de piatră pare că ne-a cuprins pe toţi
în această epocă.
Lucian GRUIA

Întoarcerea la izvoare
Ștefan Zară, „Sfântul Ambrozie al Mediolanu-
lui, Monografie patristică” (tipărită cu binecuvânta-
rea Înaltpreasfințitului Părinte Varsanufie, Arhiepis-
copul Râmnicului, Editura Praxis a Arhiepiscopiei
Râmnicului, Râmnicu Vâlcea, 2018)
În volumul citat, Ștefan Zară diortorisește
despre întoarcerea la izvoare, prin transcrierea, în sen-
sul originarului, și translatarea operei Sfântului Am-
brozie al Mediolanului. Și o face simplu, unde simpli-
tatea este recuperarea din complexitate. Adică, straturi
de lectură pentru o scrisoare către suflet. Straturi de
activitate pentru o scrisoare către minte.
Sf. Ambrozie al Mediolanului este una din-
tre stilizările divinității pe pământ, din galeria sfinților
părinți, fără de care modernismul, doritor să cultive
iubirea, generozitatea, smerenia, dăruirea, sacrificiul
pentru celălalt, sufletul, concepte care dacă nu pot fi
legiferate, n-ar exista. Modernismul, ca modalitate
dubitativă, nu poate deriva decât din asceza erudiției, a
citatului izbăvitor prin repetiția formativă, un argu-
ment pentru știința textului și a sufletului. Instituirea
acestei modalități de existență înseamnă, de fapt, și
originile democrației, care nu poate veni decât prin
erudiția metabolizată, prin metamorfoza fișei de lectu-
ră, fiindcă altfel ar însemna bufonerie, până la under-
ground, zicerea cotidiană, bârfa, o fonocentrie, într-o
oralitate desacralizată. Citatul, știința, laboriozitatea cu
sensuri mute, îi dau lui Ambrozie al Mediolanului
verticalitatea de a se opune lui Teodosie cel Mare.
„Doar Sfântul Ambrozie, episcopul de la Mediolanum,
pare uneori să-l incomodeze pe împăratul venit din
Răsărit.”
Ca o realizare a politicii religioase, condusă
de Sfântul Ambrozie, trebuie considerată reacția sa
față de masacrul din Tesalonic. În anul 390, coman-
dantul garnizoanei Ilyricului din Tesalonic a fost ucis
de mulțimea entuziasmată, ce asista la jocurile din
arena circului. Împăratul Teodosie cel Mare a ordonat
pedepsirea vinovaților. Deși a reveni asupra acestei
decizii, soldații, dornici să-și răzbune comandantul, au
ucis 7000 de oameni. Sfântul Ambrozie a cerut împă-
286
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
ratului Teodosie printr-o scrisoare să facă penintență
publică și nu a fost primit la Sfânta Împărtășanie decât
după ce, venind de la biserică fără însemnele imperia-
le, și-a recunoscut public greșeala. Istoria este confir-
mată și de Tradiția Bisericii, care în Slujba Sfântului
Ambrozie spune despre acest episod: „Pe dreptcredin-
ciosul împărat, care odinioară greșise, cu îndrăzneală
certându-l, ca Natan pe David, Abrozie, preafericite,
cu înțelepciune l-ai supus despărțirii de Bisericî și
învățându-l cu cuviință dumnezeiască, l-ai adăugat,
prin pocăință, în numărul turmei tale.”
O povestire relatată de Teodoret al Cirului, a
cărei autenticitate - după teologul francez J. R. Palan-
que - este însă discutabilă, dar căreia i se poate acorda
crezare, îi înfățișează pe episcop și pe împărat față în
față încă de la prima lor întâlnire. Teodosie dorind să
intre în dumnezeiasca biserică pentru a asista la Sfânta
Liturghie, sau pentru a se împărtăși, potrivit obiceiului
constantinopolitan, a fost întâmpinat de Sfântul Am-
brozie în fața tindei, care l-a oprit de la Sfnta Îmoărtă-
șanie, datorită evenimentelor petrecute la Tesalonic.
„Cum vei primi cu astfel de mâini preasfntul
Trup al Stăoânului? Cum Vei apropia de această gură
Sângele cel Scump, tu care ai vărsat atâta sânge, în
mod nelegiuit din cauza mâniei? Pleacă, deci, și nu
încerca să mărești prima nelegiuire cu altele noi (...).
Împăratul s-a supus acestor cuvinte și s-a întors în
palatul imperial suspinând și lăcrimând.”” (p. 39-40)
Omul într-o lume fără canon, fără asceza
erudiției sfinților părinți, a citatului producător de sens
în situația Sfântului Ambrozie ,ar însemna omul care
devine idol, pentru sine și pentru ceilalți, antropocen-
trismul din zăngănitul cuvintelor și zgomotul faptei
deșarte.
Ștefan Zară înțelege fenomenul situării în
lume în general și situării în interiorul a ceea ce în-
seamnă a fi locuit de limbă și nu de limbaj, cum ar
spune Martin Heidegger. Afirmă Ștefan Zară: „Epis-
copul Mediolanului, supus unei discipline severe, a
predicii săptămânale, ba chiar zilnice în anumite peri-
oade ale anului liturgic, secondat de o memorie excep-
țională, o putere de muncă puțin obișnuită, cu aptitu-
dini către introspecție și meditație, care l-au uimit și pe
Fericitul Augustin, a dobândit repede o reală autono-
mie în rolul său de exeget. Fără a revoca modelele sale
- mai ales scriitorii greci, precum Origen, Sfântul Va-
sile, Didim, dar și cei latini, Sfântul Ciprian în mod
deosebit, fără a înceta să citească și să discute cu o
curiozitate inepuizabilă comentariile altora, el merge
întotdeauna pe propria lui cale, urmând bineînțeles
tradiția de acum veche și bogată, dar cu libertate și o
degajare ce fac din predica sa asupra Scripturii, cu
siguranță, un fel de sinteză a exegezei primelor patru
secole, dar cu o contribuție originală, atât prin metodă,
cât și prin temele abordate sau forma acesteia. A-l
acuza pe Sfântul Ambrozie că i-a plagiat pe Părinții
Răsăriteni, cum a făcut Fericitul Ieronim, se dovedește

a fi nu doar rea intenție, ci mai mult, reală necunoaște-
re a scrierilor sale.
Mulți critici literari l-au expediat pe Sfântul
Ambrozie ca un scriitor neoriginal, compilator al Pă-
rinților Răsăriteni dinaintea sa. Chiar dacă am conside-
ra, deși astfel am fi foarte departe de adevăr, că Sfân-
tul Ambrozie doar a tradus în latină teologia patristică
răsăriteană, lucrul acesta nu este deloc de o importanță
minoră. Sigur că modul de a gândi, de a teologhisi, al
Sfântului Ambrozie s-a bazat pe opera Teologică a
Părinților Răsăriteni, însă opera lui literară, născută
dintr-o utilitate practică indiscutabilă, este originală și
îi aparține întru totul. Modul în care a redat această
teologie, stilul său inconfundabil, delicatețea și elegan-
ța limbii folosite, emoția poetică și puterea sa de sinte-
ză fac din Sfântul Ambrozie un scriitor de neegalat.
Mai mult decât atât poate că toți acești critici literari
sau teologi ar trebui să-și reconsidere întelegerea noți-
unii de originalitate și posibilitatea folosirii Tradiției
bisericești în cadrul operei literare teologice. A rămâne
în Tradiție nu înseamnă a-ți pierde originalitatea, iar a
reafirma Tradiția ca purtătoare a Adevărului rămâne o
datorie a teologului oricărei epoci.” (p. 75)
Atributele / virtuți ale lui Ambrozie ne duc cu
gândul și la ceea ce înseamnă conceptele de text, me-
tatext, intertextualitate și nume actuale :Kristeva, Ge-
nette, Coseriu, Heidegger, Habermas, iar afirmațiile
lui Ștefan Zară atestă un om cu lecturi onorabile, exce-
lente. Lectura este, acum, o treaptă spre desăvârșire.
Ar trebui apoi să vedem pe unde a zăbovit Ștefan Za-
ră: „In preajma Arhiepiscopului Râmnicului,
,Inaltpreasfintițul Varsanufie care, de douăzeci de ani,
mă călăuzește spre moștenirea Împărăției Cerurilor" În
vecinătatea profesorului doctor Ștefan C. Alexe, un
ascet al erudiției, care și-a continuat studiile la Facul-
tatea de Teologie a Universității din Bonn, sub îndru-
marea profesorului W. Kreck, discipol al lui Karl
Barth (ce studii, ce carti, ce scoală, comparabilă cu cea
a lui M. Heidegger, cu doctoranzii lui latini..) și frec-
ventarea cursurilor Prof. Karpp despre „Sinodul de la
Calcedon” și susţinerea unui referat despre „Hristolo-
gia lui Leonţiu de Bizanţ”; frecventarea cursurilor
Prof. W. Küppers despre „Conciliaritate”. De aseme-
nea (afirma Ștefan C. Alexe) am frecventat cursurile și
conferinţele Prof. W. Nyssen de la Universitatea din
Köln, despre arta și spiritualitatea bizantină. În anii
1971-1972, studii la Universitatea din Freiburg, sub
îndrumarea Prof. H. Riedlinger, la catedra de Dogma-
tică și Ecumenism și frecventarea cursurilor acestuia
despre „Har și Libertate” și despre „Sfintele Taine”; în
cadrul aceleiași Universităţi, frecventarea cursurilor
despre „Intercomuniune” la catedra de Ecumenism a
Prof. Karl Lehmann, mai târziu Cardinal de Mainz și
Președinte al Conferinţei Episcopilor. Profesorul slu-
jea alături de Constantin Galeriu și Nicolae Bordasiu,
prieten cu Virgil Candea. Și, în vecinătatea profesoru-
lui Ioan Caraza (din genealogia lui Grigore Caraza, 21
de ani în închisori comuniste, sfânt al închisorilor.
287
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Cartea lui îți taie respirația.) Si, din postmodernism, un
herald, conf. Constantin Necula..
Predica, aflam, este fundamentul operei exe-
getice a Sfântului Ambrozie. Mai mult, erudiția Sfân-
tului îl face să folosească intertextualitatea, predica în
scrisoare, cu natura intelectului care ajunsese în varful
muntelui înaintea cățărătorilor preocupați numai de
„harnașament”. Cuvântul lui Dumnezeu poate produce
în sufletul celui hrănit cu acesta o stare extatică, numi-
tă de Sfântul Ambrozie sobria ebrietas (beție trea-
ză),expresie întâlnită și în scrierile lui Filon și în ale
lui Origen. „Sfințenia nu este statică, ci are un caracter
dinamic", ereticii nu fac parte din biserică, dar sunt
așteptați pentru iertare, biserica este un întreg unitar,
este Orbis terrarum, totalitate nouă, apostolicitatea
este axis mundi, în sens sacramental și nu actual. În
materie de drept eclesiastic, ,Sfantul Ambrozie este ca
toți Părinții latini, antici episcopalist, Ambrozie cel
livresc, lectura alegorică ,ce permitea depășirea "ob-
scuritatii literei", am adauga literalitate și literaturitate
(și o posibila eroare, același citat este reluat la paginile
68 și 212, sigur, în scopuri diferite) sintetizează Ștefan
Zară. Frumoasa devenire dintre Augustin (Autorul
celebrei afirmații: ''Iubește, si fă ce vrei",cu generare
de text în ''Trandafirul trăiește fără rațiune") Taina
mirungerii și sub forma Sfintei Liturghii zilnice, dife-
rențele hermeneutice dintre :"Pâinea noastră cea de
toate zilele" și "Pâinea noastra cea spre ființă" (latini și
greci), lacrimi, pocăință, a rescrie cuvântul lui Dum-
nezeu în inimile credincioșilor, descrierea sinoadelor,
ereziile, cuvântări, imnuri, despre Sfânta Treime, Lo-
gosul întrupat, Sfântul Duh, eclesiologie, parusie, cul-
tul sfinților - în viziunea Sfântului Ambrozie sunt alt
fundament al volumului structurat cu acribie de Ștefan
Zară, pentru rugăciunea, sensul prim și ultim al unei
cărți din Acatistul Sfântului Ambrozie al Mediolanulu
Prof. dr. Ion PREDESCU
Biblioteca Rotonda valahă

Nocturn şi diurn în poezia Ninei Gonţa
Într-o notă biobi-
bliografică aflăm că NI-
NA GONŢA s-a născut
şi a copilărit în satul Pă-
năşeşti, raionul Străşeni,
Republica Moldova. Îşi
face studiile gimnaziale
în localitatea natală, apoi
cursurile Şcolii pedago-
gice din Călăraşi și ale
Facultății de biblioteco-
nomie din cadrul Univer-
sității de stat din
Chişinău,.
A lucrat mai mult timp la Inspectoratul şcolar
din Străşeni, ca inspector - metodist, responsabil cu
probleme de bibliotecă şcolară, iar din anul 2000 s-a
repatriat în România, stabilindu-se la Iaşi. Aici, s-a
integrat repede în viaţa culturală a a dulcelui Târg al
Ieșului prin asociaţii de cultură reprezentative pe linie
literară, prin participarea la diverse acţiuni specifice,
prin colaborări în publicațiile de profil Convorbiri
literare, POEZIA, Revista FEED BACK, ProEst, Apol-
lon, Boema, Noul literator, Scurt circuit oltean, Surâ-
sul Bucovinei, Moldova literară, Destine literare și
Observatorul (ambele din Canada), Agero (Germa-
nia), Lumina (Austria, şi în alte reviste cu apariție
online.
De la începutul activităţii literare s-a remarcat
prin publicarea de articole, recenzii, versuri în reviste
din ţară şi chiar străinătate, prin intermediul Internetu-
lui. Astfel a scris o serie de cărţi cum ar fi: În căutarea
bărbatului ideal (Pagini basarabene), 2012, Craiova;
Destin de femeie. Povestiri de viaţă, Ed. Rafet, Râm-
nicu-Sărat, Toamna îndrăgostită versuri, Ed. PIM,
Iaşi, 2015, În mrejele vieţii, roman internautic-
feisbucist, Ed. StudIS, Iaşi, 2016, Fărâme. „Reporter”
de Iaşi sau Instantanee, proză scurtă, Ed. PIM, Iaşi,
Nostalgii, vise, insomnii – versuri, Ed. StudIS, Iaşi,
2017, Memorii bolnăvicioase, roman, Ed. RO-CART,
Bucureşti, 2017, Basarabia în lacrimi, piesă de teatru
în 3 acte, Ed. StudIS, Iaşi, sunt doar câteva din titluri-
le creaţiei Ninei Gonţa.
În volumul, tip lectură de buzunar, Noctur-
ne.Versuri…mai mult triste, apărut la Iaşi, 2018 la Ed.
StudIS, pentru a-l face credibil Nina Gonţa aşază un
motto din William Shakespeare din care redăm finalul:
„…Înainte de a muri…trăieşte!”, ceea ce echilibrează
raportul dintre nocturn, tristeţe şi diurn – bucurie,
veselie, doar în aparenţă. În Cuvântul înainte, încearcă
să-şi explice starea psihică, răsfrântă asupra caracteri-
zării versurilor sale, „Spun că sunt versuri, deşi poate
nici nu sunt… Mai degrabă-s nişte gânduri aşternute
pe hârtie într-o altfel de formă decât proză… Dorinţa
de a mă exprima în versuri vine dintr-o răbufnire de
288
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
moment, care apoi… mă părăseşte.” şi „Poeziile mele
sunt o înşiruire de emoţii, manifestări, stări, puse pe
hârtie mai mult…pentru mine.”
În raport cu femeia apare bărbatul, apăsarea
tristă asupra fiinţei umane, ancestralitatea androginului
ori a cuplului adamic, în poeziile: Nu există bărbat:
„Nu există bărbat,/ care să iubească femeia/ mai mult
decât pe el însuşi…prin ea.”, în E greu: „E greu să fii
femeie,/ să porţi povara multor… suferinţi,/ iar ţie să
nu ţi se îndeplinească/ nici cele mai simple,/ simple
rugăminţi…” iar în Bărbatul astăzi: „Bărbatul as-
tăzi../ mereu singur e/ singur şi neprihănit…” ori
„Bărbatul astăzi e…/ un câine veşnic/ (dez)lănţuit!”
Apocaliptic poeta se gândeşte la integrarea în
neant în poezia Dispar: „A dispărut orizontul cu al lui
infinit/ şi soarele cu al lui răsărit şi asfinţit,/ a dispărut
şi luna,/ ce ne luminează paşii…/ noaptea./ A dispărut
şoapta./ Au dispărut toate:/ soarele,/ luna,/ aerul,/ ploa-
ia,/ cugetul…/ limpede…/, dimineaţa…/ A dispărut /
viaţa.”, iar Uraganul Irma scrisă la 10 septembrie
2017 a anticipat ravagiile şi tragediile inundaţiilor din
vara anului 2018 (data scrierii acestei recenzii).
Majoritatea poeziilor din această plachetă sunt
străbătute de sentimente de monotonie, de melancolie,
angoasă, spleen şi claustrare, caracteristici ale poeziei
bacoviene.
Obsesia spaţiului închis, a autoizolării în casă
apar în poezia Încă un vis…: „Astăzi am ieşit…/ O
săptămână nu ieşisem din casă…/ Sleită de puteri,/
picioarele mi se împiedică./ Merg săltând prin hopuri,/
pe alocuri parcă…/ zburând./ Nu-mi pasă/ Descopăr că
iarăşi mă bucură iarba,/ mă bucură copacul din colţ…/
Îmi revin…/ Vreau s-o iau mai repede,/ la pas… gră-
bit./ Să văd dacă pot,/ dar… m-am trezit…”, în timp ce
fuga de sine o remarcă în poezia Luna unde afirmă:
„…Nu, eu fug…/ fug…/ de mine.”, iar solitudinea,
singurătatea în poeziile: Singură, Şi to-
tuşi…Dumnezeu, Sumbre sunt toate, La geam, Singu-
rătate şi prin iluminare apare salvarea prin poezie, prin
necesitatea scrisului (amintind de cenaclul literar Ia’şi
scrie unde poeta este amfitrioana), găseşte Gândul
pierdut - (aseară mi-a venit în gând o poezie) scriind:
„Un vers, o poezie/ îți vine pe neaşteptate-n gând…/
Trebuie să laşi totul, totul…baltă,/ s-o scrii…/ rând pe
rând,/ căci mai apoi/ nu o vei mai „auzi”,/ în mintea
ta…/ nicicând…”.
O iubire prezentă care înfrumuseţează viaţa:
„Cei ce iubesc vor face totul…/ să-ntoarcă clipa cea
frumoasă,/ ce vieţile lor a unit…/ De aceea ieri,/ la uşa
mea…/ tu ai venit!” cu constatarea că „femeia nu tre-
buie rănită/ ea trebuie mereu iubită, nu este doar o
Simplă prezenţă în viaţa bărbatului, deoarece femeia
are numeroase calităţi, ce îi pot creiona un chip ange-
lic, serafic: „Ochi galeşi,/ zâmbet larg…/ pe faţa ta./
Emoţie, licăr frumos - maramă,/ în raza soarelui destul
de cald,/ de toamnă./ Zici:/ „Tu eşti femeia,/ ce sufle-
tu-mi alină./ Cu tine zâmbetul pe faţă/ mereu îl voi
avea,/ Tu eşti femeia,/ care,/ prin simpla ei prezenţă-
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

alături,/ mă face bine să mă simt./ Mă face…/ bărbatul

cel mai fericit…/ de pe pământ!”.
Pe firul nevăzut al voineștenilor
Mâini este un mic şi frumos poem în care sunt
elogiate aceste părţi ale corpului indiferent cui aparţin,
femeii ori bărbatului: „Mâini, mâini…/ gingaşe,/ nete-
de,/ puhave,/ moi,/ plinuţe,/ atrăgătoare…/ de femeie
crescută la oraş./ Mâini puternice,/ aspre,/ bătătorite,/
muncite,/ de femeie… la ţară./ Dar toate mâinile,/ de
femeie sau bărbat,/ atunci când…iubesc,/ sunt alintă-
toare,/ mângâietoare.”
Sărbătorile de iarnă, datinile şi obiceiurile
străbune sunt evocate în poeziile: În Ajun de Crăciun
şi Vine Crăciunul: „Vine Crăciunul/ Iisus peste noi să
coboare…/ Să plutească în aer dragostea mare,/ să
fie…voie bună şi veselie…”
La poezia erotică trebuie adăugată singura
”Poveste din Vineștii Covasnei” este titlul noii
creaţie lirică din acest volum reprezentând anotimpul
cărți semnată de profesoara Florentina Teacă. Cartea a
de iarnă Cad fulgi: „Eu cred,/ iarna aceasta te va
apărut de curând la Editura Eurocarpatica și este încă
schimba!/ Te-aştept să fim iar în doi…/ în doi…/ în-
un elogiu adus Voineștiului, care el însuși este o po-
drăgostiţi de iarnă şi… de noi…”.
veste scrisă de-a lungul timpului de oamenii locului.
Oameni care l-au înnobilat încrustând pași pe cărările
Fire credincioasă, Nina Gonţa se roagă Zile în
munților, lacrimi și dor în șopotul izvoarelor, speranțe
şir lui Dumnezeu, care-i alină durerea şi singurătatea
în zborul păsărilor, ori rugăciuni șoptite în jurul focu-
„…Mulţumesc, Doamne,/ că ai neglijat/ ce şi cum
lui în nopți de ger cu lupi urlând la lună. Un destin
gândesc eu…/ Că mi-ai alinat durerea,/ că nu m-ai
încercat - cel al românului legat de inima locului păs-
lăsat pradă pierzaniei,/ şi că îmi eşti alături,/ mereu!”,
trând cu sfințenie în sânul familiilor, obiceiuri și tradi-
zicând că viaţa este înşelătoare, dar toată speranţa
ții din moși-strămoși, pe care autoarea le detaliază cu
omului este în Dumnezeu.
răbdarea femeii care coase pentru cei dragi, ii. Fiecare
Menționăm faptul că autoarea își ilustrează
cuvânt scris e o lacrimă încărcată de duioșie pentru cei
singură cărțile. Desenele în creion redau stările sufle-
care au fost, au trudit, au zidit ce alții au năruit. Au
tești descrise în poeziile sale.
îndurat, dar de portul românesc, de românism, nu s-au
lăsat! Căci românismul este izvorul nesecat din care au
Constantin MĂNUŢĂ
sorbit ca dintr-un sân de mamă, atunci când le-a fost
prea plin amarul. Le-a fost pavăză, scut și avânt, încă
de pe vremea cotropitorilor, când și păsării îi era tea-
mă să-și înalțe trilurile în zbor.
„Mi-am imaginat „Povestea din Voineștii
Covasnei” ca o călătorie în timp, în vremurile de de-
mult, când viața decurgea altfel. Sufletul poporului
nostru se caracterizează printr-o dualitate ancestrală –
agricultorul şi păstorul. Deosebirile vin din modul şi
mediul de viaţă; sociologul Traian Herseni spunea:
„Viaţa ciobănească nu cunoaşte felul de trudă trupeas-
că a plugarului, munca grea a câmpului, mărginirea la
o bucată oarecare de pământ, peste care trebuie să se
aplece mereu, în înţelesul adevărat al cuvântului, arân-
du-l, săpându-l, culegându-l. În schimb, nici viaţa de
sat nu cunoaşte greutăţile păstoreşti, deşi par a fi
puţine, alergătura, ploile, furtunile, asprimile muntelui
şi lupta directă cu sălbăticiunile. Stâna nu cunoaşte
sărbătorile, praznicele, petrecerile; satul nu cunoaşte
răgazul, hoinăreala şi gândurile slobode.” Aşadar, în
esenţa lui, sufletul românului este ca o frânghie împle-
tită din două părţi: - sufletul plugarului – multă aşeza-
re, multă chibzuinţă, multă trudă, mai degrabă supune-
Biblioteca Rotonda valahă re şi resemnare; - sufletul ciobanului – mult patos,
mult dor, multă nevoie şi ştiinţă de a se descurca în

289

locuri străine, îndepărtate de sat sau de locurile de
baştină, multă râvnă, mai degrabă rebel. Acestea din
urmă calităţi îi caracterizează pe ciobanii din Voineștii
Covasnei. Și asta am vrut să transmit prin cartea mea.”
Așa își justifică autoarea Florentina Teacă apariția
cărții „Poveste din Voineștii Covasnei” care doar pare
o carte de povești frumos ilustrată de Alexandrina
Cășunean Vlad care „s-a implicat trup și suflet în acest
proiect”. După dedicația de la începutul cărții „lui
Alex, cu drag”, bunăiesc că este vorba despre nepotul
domniei sale, căruia vrea să-i lase o mică avere de o
valoare inestimabilă. Căci cuvântul și ceea ce transmi-
te el, are o valoare care nu se deteriorează, ci crește
odată cu vechimea lui. Și chiar dacă trecem printr-o
perioadă de tranziție, în care nimic nu pare să mai aibă
valoare, poate nepoții nepotului, citind, vor lăcrima și
vor avea aceeași pornire ca autoarea. ...Și căutând
fotografii vechi, vor descoperi că au mai rămas multe
de spus despre Neamul Voineștenilor, iar firul nevăzut
care o leagă pe autoare de strămoși, își va continua
torsul în oftatul nopților, ori în sărbătoarea zorilor.
Pornind pe drumul celor „cinci sute spre șașe sute de
oițe cuminți”, așa cum începe cartea, refacem un drum
din prezent înapoi, în trecutul lăsat celor de azi, din
vorbă în vorbă. Povestea este o înnădire de amintiri
frumos conturate de pana măiastră a autoarei. Cartea
de față, ca și celelalte scrise de profesor Florentina
Teacă, este un mic tezaur folcloric al locului. „Poveste
din Voineștii Covasnei” nu este una individuală, ci una
colectivă. Fiecare se va regăsi, sau va regăsi pe cineva
drag în copilul, ciobanul, părintele, bunicul care par-
curge traseul care pare să înceapă dinspre Marea cea
mare, străbătând Dobrogea, trecând Dunărea „să răz-
bată către Întorsura Buzăului, spre Covasna.” Drumul
parcurs cu oile pe timp de vară, bătuți de vântul toam-
nei, ori în fulguitul neastâmpărat al iernii, este firul
nevăzut pe care ne invită autoarea să-l urmărim și
singuri să tragem concluziile, fiecare după propria
înțelegere.
Citind, descoperim nu doar obiceiuri și tradi-
ții, ci și felul cum trăiau, cum erau îmbrăcați oamenii,
cum gândeau, înțelepciunea cu care înfruntau îndărăt-
nicia vremii, ori a vremurilor. Cum erau împodobiți
câinii...„mocăniți” cum îi numește autoarea; (un cu-
vânt nou dat după mocani – locuitor (român) din re-
giunile muntoase (în special ale Transilvaniei), care
posedă turme de oi. – Alăturarea celor doi termeni,
mocani –ciobanilor, mocăniți – câinilor, arată strânsa
legătură dintre cei doi. O prietenie cunoscută din cele
mai vechi istorii și rămasă intactă până în zilele noas-
tre, care are la bază cea mai copleșitoare trăsătură,
capacitatea câinilor de a dărui, de a iubi fără să obo-
sească. Prieteni pe care autoarea îi descrie cu mare
drag: „Mocăniți: arși pe bot, coada și câte o ureche
scurtate, zgarda cu țepi de gât; ursuzi cei bătrâni, cu
șagă cei tineri.” , și cu tot acest fel al lor de a fi, mereu
290
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
la datorie, să-și apere sau să-și sprijine stăpânul la
nevoie.
Dar în centrul poveștilor nu stau doar câinii, ci
și oile atât de dragi păstorilor. Din dialoguri, citite cu
atenție, se desprind nu doar învățăminte, ci și îndem-
nuri. Așa aflăm că: „Oaia mănâncă din mers (…) că de
stă pe loc îi putrezește copita! Nici norii, nici stelele,
nici oamenii nu-s făcuți să zăbovească, mereu trebuie
să trudească: să facă ploaie, să facă noapte, să facă
bine...” Să facă bine... În zilele noastre, ce dimensiuni
mai are binele, când totul pare doar un schimb? Dacă
fiecare dintre noi s-ar jertfi puțin pentru binele colec-
tiv, starea zilei ar fi alta. Jertfa de sine nu este altceva
decât o altă față a iubirii. Este acea „forţă de dăruire şi
comunicare, al cărei izvor îmbelşugat şi pururi curgă-
tor e iubirea.” Florentica Teacă este un izvor de dărui-
re și comunicare, nu doar prin cărțile pe care le scrie și
prin care ne comunică starea ei de suflet înrădăcinată
aici, pe aceste meleaguri, nu pe alte coclauri; ci și prin
activitățile pe care le inițiază și cărora li se dedică în
totalitate alături de tinerii cărora le arată calea cea
dreaptă. Calea spre adevărul din adâncul acestor lo-
curi, transmițându-le dragostea care nu se strigă pe
străzi, ci se coace încet ca un fruct în suflete atinse de
duhul ei sfânt, dragostea de Țară.
Aceeași dragoste o mână de fiecare dată să ta-
ie nopțile, orele de neliniști și nesomn cu pana, pentru
a lăsa în urma ei, semne istorice de necontestat. Toată
colecția de cărți care-i poartă semnătura, are la bază
jertfa de sine îngemănată cu jertfa celor care au fost,
cei care mai sunteți, pentru ei, generațiile care vor
veni. Pentru a ști cine au fost, de unde vin, de ce le
aleargă prin sânge dorul de ducă pe coline, ori pe lun-
că, sus în vârful muntelui, ori pe culmea cerului.
Cartea „Poveste din Voineștii Covasnei” este
și una educativă, dar nu una care impune prin rigori, ci
care fascinează prin scene desprinse parcă din basme.
Care creează impresia că stai cu străbunii la gura sobei
și în trosnetul lemnului se deapănă istoria locului.
„Totu-i drum și numai drum” din istorii până acum.
„Din vechiul lut bătut de ploi și vânt, Ciobani cu iarna
în barbă, cu ploaia în gene, cu vântul în plete.” înfrun-
tând când urletul lupilor, când umbletului ursului în
vuietul nopților lungi cât o zi de post într-o iarnă prea
aspră, așa cum le-a fost destinul. Nu doar al bătrânilor,
ci și cel al feciorilor și al copiilor care au gustat „ din
dulceața și din greul ciobăniei.”
Telefoanele, laptopul sau jocurile de pe inter-
net din zilele noastre, sunt înlocuite cu jocurile copilă-
riei petrecute în natură. Acolo unde într-o coastă de
deal, la umbra unei păduri, copiii inventau jocuri, stra-
tegii de luptă menite să le întărească încrederea în
forțele proprii. Faptele eroice ale înaintașilor, povesti-
te, recitate, ori cântate de bătrâni, fiind cele care i-au
influențat și au trezit spiritul temerar al micilor eroi
din povestirea noastră. O altfel de educație, în care,
datoria de a apăra ce li s-a lăsat, deși pare o joacă de

copii, este un exercițiu de strategie pentru adultul de
mâine.
„De-a buzduganele” în Cetatea Zânelor este o
istorisire care copiază scene ale românilor cu turcii
conduși de Dan Buzdugan – viteazul căpitan de oaste
al lui Mihai Vodă. Este emoționantă prestația micilor
protagoniști care pentru scurt timp uită de ce sunt aco-
lo, își iau rolul în serios și luptă până rămân fără vlagă.
Obosiți, dar fericiți de victorie, copiii își amintesc de
oi. Dar oile sunt acolo. Îi așteaptă cuminți. Ochii lor
mirați privesc cu duioșie la micii voinici întorși victo-
rioși dintr-o luptă imaginară. A mai trecut o zi de
osândă în care oasele s-au călit cu o lovitură primită
mai în serios, mai în glumă. Căci curajul, cum se de-
duce din atitudinea lor, se capătă învingând temeri mai
mari ori mai mici, într-o luptă corp la corp până înse-
rarea se răstoarnă peste ei, amintindu-le că-s lihniți.
Dintr-un astfel de spațiu idilic, nu aveau cum
să lipsească sărbătorile, căci omul mai trebuie să-și
tragă și sufletul. Așa aflăm de vestita Sântilie care ne
bucură sufletele până în zilele noastre. Este descrisă
așa de frumos, că nu pot să nu citez întreg fragmentul:
„se întâlneau cu rudele din satele din jur, chiar cu une-
le de peste munți, din Vrancea; se încingeau jocuri de
sărea praful și vuiau locurile de cântece; se luau flăcăii
la trântă ori se întreceau la ridicat pietre ce numai cu
căruța puteau fi aduse acolo; se făgăduiau dragostele
între tineri; se juca rolul de-a nunta: cu miri, nași, vor-
nic și nuntași închipuiți. Era și târg: veneau români cu
caș și brânză, cu lână, cu felurite unelte din lemn. Ve-
neau și sașii cu fierătanii și pălării. Veneau din Regat
cu țesături și mirodenii. Era singura dată în an când
copiii mâncau zaharicale – mare sărbătoare era!”
Sunt menționate biserica, preotul, care au
jucat un rol important în formarea tineretului prin în-
vățăturile transmise de la suflet la suflet, nu pe tablete,
telefoane și internetul care azi ne invadează spațiul. Ce
văd astăzi copiii noștri la televizor, este departe de
ceea ce ar trebui să-i motiveze, să le deștepte senti-
mentul patriotic. Cu atât mai mult cu cât în ultima
vreme se vorbește de românism ca de o boală. Am
avut curiozitatea să văd la o căutare pe google care
este definiția românismului. Așa am aflat că el a fost
introdus în vocabularul limbii române în 1858 de către
Vasile Alexandrescu Ureche, și că poate să însemne
„dezvoltarea conștiinței de a vorbi o aceiași limbă și
de a avea origini comune la vorbitorii limbii române ”.
Definit în linii generale „ca un sentiment cultural nați-
onal al acelora dintre români care se consideră patri-
oți”, românismul zilelor noastre este mult mai mult de
atât.
Aș îndrăzni o interpretare personală, inspirată
după citirea acestei cărți, pornită chiar de la titlu. Ro-
mânismul este povestea poporului român scrisă de-a
lungul anilor cu sudoarea frunții și cu literele de sân-
ge. Este istoria eroilor îngropați în acest pământ pentru
ca el să fie liber și unit sub o singură Românie. Apoi,
să nu uităm de lacrimile mamelor, fiicelor, ale soțiilor,
291
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
care au doinit în urma lor până lanurile s-au umplut de
galbenul spicelor. În cinstea lor, se umplu și azi ham-
barele de aurul strălucitor din care femeile frământă o
pâine de dor, pe care împărțind-o, nu cu pâine ne hră-
nește, ci cu trupul lor. Al celor care n-au știut ce-i
odihna, nu și-au permis să le fie teamă, nici foame,
nici frig, fie că au fost soldați, ciobani, ori simpli ță-
rani. Nu și-au îngăduit să stea de taină decât în rugă-
ciuni cu Bunul Dumnezeu, înălțându-și ochii spre
albastrul cerului, unde au găsit din când în când îndu-
rare. Jertfa colectivă a celor din Voinești și a români-
lor de pe cuprinsul acestei Țări, face diferența dintre
noi și alte popoare. Pământul acesta este sfințit cu
sânge, lacrimi și sudoare, nu cu vin. Este sfințit cu
suferința trecută prin focul iadului. Foc care a întărit
credința și spiritul Neamului Românesc, care mai ales
la sat, el, spiritul, a reușit să se înalțe deasupra tuturor
nelegiuirilor vremurilor. L-a călit. A făcut din el o
forță de nestrămutat. Pentru că puțini sunt țăranii care
să-și lase casa părintească, ori cea ridicată cu brațele
lui și să plece în lume la cules iluzii. Țăranul e legat de
pământul lui, cum e copilul de cordonul ombilical. E
felul lui de a trăi, de a respira, de a fi...
Nici despre autoarea cărții, Florentina Teacă,
nu pot spune că este altfel. Prin cercetările pe care le
face, se simte fără drept de a contesta, legătura ei cu
această zonă care este ca un munte de aur. Oricât ai
săpa, în adâncul lui, zăcămintele sunt inepuizabile și
ele vorbesc despre identitatea națională: limbă, credin-
ță, origine, nume, tradiție, obicei, strai, pământ și cer.
În care fiecare păstor, țăran, fiică, fecior plămădiți din
răgazul trudei, poartă plânsul lutului - istoria acestui
neam îndelung încercat, cercetat - de la care noi, care
doar la sărbători venim să vă vedem, avem de învățat
ceea ce în nebuloasa societății de la oraș se pierde
ușor...Să-ți iubești Neamul și Doina! Straiul și fapta!
Dreptatea și Țara și niciodată uitării să nu le lași.
Așa să ne ajute Dumnezeu!
Mihaela AIONESEI

Strada Lăcustei
Volumul de versuri cu
titlul „Strada Lăcustei”, al
poetei Victoria Milescu, mem-
bră a Uniunii Scriitorilor din
România din anul 1995, a fost
publicat în anul 2017, la eLite-
ratura din Bucureşti.
Scrise în vers liber, ce-
le 85 de poezii stau sub semnul
călătoriei, al forţelor naturii
terestre şi cosmice, al unei
stări lirice de imponderabilitate, universul poetic
aparţinând deopotrivă lumii terestre şi cosmice, între
care sensibilitatea poetică oscilează.
Poemul „Strada Lăcustei”, care dă numele
acestui volum, exprimă, într-o formă comprimată la
şase versuri scurte (două dintre ele reduse la un singur
cuvânt), tema întregului volum: al morţii sub toate
aspectele, aici prin devorarea simbolizată de „o lăcus-
tă”, cu care se identifică însuşi eul poetic, a „străzii”, a
comunicării dintre oameni, a singurătăţii şi a diso-
luţiei: „O lăcustă / înghite strada / plină de alte lăcuste
/ printre ele şi eu / mereu / deghizată în om.”
Prima poezie a volumului, „Vaya con Dios”,
este o descriere a unei străzi necunoscute, străine, care
nu îşi dezvăluie tainele: „Merg pe o stradă mută / nu
ştiu ce nume are, ce vârstă / nici ale cui sunt casele
înalte / cu frontoane, capiteluri, coloane / înnegrite de
vremuri…” Poeta foloseşte, încă de la început, proce-
dee artistice pe care le vom descoperi în toate celelalte
poeme: personificarea, epitetul metaforic, comparaţia,
metafora, simbolul, hiperbola-augmentarea obiectului
sau a unei imagini-şi, mai ales, enumeraţia, prin care
se obţine o aglomerare de obiecte, senzaţii, sentimen-
te, creând adevărate secvenţe cinematografice de prim-
plan: „doar paşii mei se aud sonor pe strada / ce i-a
oprit din drum pe mulţi, cândva / cu un sărut, un
pumn, un glonte / oare cât sânge a înghiţit, câte lacrimi
/ câte ploi au spălat-o de ciumă, holeră, plictis / cât
petrol a curs pe faţa ei caroiată / să nu miroasă a con-
trabandă.”
Asemenea unei fiinţe, strada suferă agresiuni
din partea oamenilor şi a naturii, este martoră a tuturor
evenimentelor fericite sau nefericite petrecute în
oraşul-port. Finalul oferă o imagine surprinzătoare, în
care apare „nobilul prinţ” (poetul?), ce o demolează şi
o încarcă pe „vasul fantomă”. Impresionează descrie-
rea tuturor elementelor : „nobilul prinţ o încarcă pe
vapor piatră cu piatră / îi demolează anotimpurile,
poveştile, cântecele / la chitară, mandolină, banjo,
arborii / cu fructe mici, roşii, având nume secrete /
străjerul din turnul cu ceas, foişorul deşi incendiat /
moara veche ce măcina făină de stele / bolţile de viţă-
de-vie cu strugurii vineţii / coborând singuri în butoa-
iele aduse special / e strada lui, face ce vrea cu ea / o
292
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
duce la capătul lumii, nici n-a fost scumpă / încarcă şi
câinii vagabonzi, pisicile, viespile / purtând veninul
nemuririi, cioburile porţelanurilor / de Meissen dan-
sând încă sub amantul hoinar / strada dispare, bărbaţii
ei / afundaţi în beciuri, în crame la o plachie, un rachiu
/ se furişează noaptea prin catacombele seculare / să se
îmbarce pe vasul fantomă.”
În viziunea poetică a Victoriei Milescu, strada
este locul de joacă al copiilor, „Eram copil / şi nu-mi
era frică să merg în docuri / nimeni nu mă prindea
când alergam / nimeni nu arunca / mai bine cu pietre
ascuţite / nimeni nu mă găsea în scorburile / sălciilor
până la gât în apa cu lişiţe”, dar şi al atacurilor şi al
crimelor săvârşite de bandiţi la adăpostul întunericu-
lui: „dar ei acum atacă o bătrână / cu picioarele din tije
ruginite.” („Pe străzile dosnice”).
În oraş, există „o stradă a fericirii crepusculare
/ te conduce pe dalele de cobalt, molibden / abia
respiri să nu spulberi casele din safire, ametist răsfirate
în aer / cu frunzele de palmier, cu ogive din aur pur /
sub arcade, flori gigantice, în culori nepământene /
nimeni nu le udă, dar sunt mereu proaspete, vii / soa-
rele apare de pretutindeni şi de nicăieri / pare că aici
nu locuiesc oameni, ci zei.” („Strada fericirii”).
„Pe străzile vechi”, eul liric îşi cară „bagajul
greu al inimii” şi face o confesiune surprinzătoare:
„m-am antrenat o viaţă / pentru moarte / aşteptând
ceea ce puteam să-mi iau singură.” Versurile amintesc
de eminescianul „Nu credeam să-nvăţ a muri vreoda-
tă”.
În poezia citată, „străzile”, drumurile, căile de
comunicaţie (şi de comunicare) „duc în portul iubirilor
interzise”, portul fiind simbolul plecărilor spre alte
lumi (Ion Minulescu) sau al aşteptărilor unor oaspeţi
de pe meleaguri îndepărtate: „apa tulbure mă cheamă,
mă soarbe / vapoarele au plecat supraîncărcate / pe
ţărm se usucă plasele înstelate ale pescarilor / vântul
îmi flutură pletele / pânzele de corabie plutind între cer
şi pământ / sunt pe cont propriu / ca fericirea / între-
bându-se unde să poposească, oarbă fiind / pe cine să
fericească/ plutesc printre păsările sălbatice, libere /
mă salută, mă acceptă / zăresc pământ înverzit / se
aprind focuri cu jerbe înalte, boreale / se aud cântece /
moartea este o sărbătoare/ moartea este sora vieţii,
sora mea, a ta…” („Pe străzile vechi”). Imaginile poe-
tice sunt ascensionale, de la pământ spre univers, unde
luminile spectrului joacă în culori ademenitoare, tran-
sformând întunericul morţii în victoria luminii.
Omului, „copacul umblător”, „strada norocu-
lui” îi oferă „parfumul” coşului „cu trandafiri”, „frun-
zele galbene”, ce „foşnesc sub paşi”: Eul poetic ajunge
„la zidul rotund pe care cineva a scris / cu vopsea nea-
gră: Fii recunoscător / Nimic nu este întâmplător.”
Personificând strada, în poezia „Numele stră-
zii”, se caută un nume pentru o stradă care: „Are tot
ce-şi doreşte / să fie o stradă cumsecade”, dar nume de
poeţi s-au mai dat, numele unor medici s-au mai pus,
„dar se vor supăra bolile / ne vor asalta / maladii cu

nume de medici / mai bolnavi decât pacienţii lor.” Nici
„strada speranţei” nu e un nume unic, „strada sapi-
enţei” aminteşte de schiţele lui Ion Luca Caragiale,
„strada funiei” ar putea aminti de „strada Sforii” din
Braşov, „fiind suficient de lungă să ajungă / cu mult
folos unuia ce ar vrea să se spânzure / de un cui bătut
într-un nor trecător.” Potrivit i se pare „strada şarpe-
lui”, pentru că, „mergând pe ea, ademeniţi / de veninul
dulce al venirii – plecării / ajungem în raiul / unde
merele stau ca miresele…”.
În „Oraşul meu”, „Oraşul pierdut”, „Ca un
tren”, „O lingură de materie pe zi”, „Şi timpul tre-
ce”…, „La 40 de grade”, „Musafir”, „Altădată”, „Dar
ce să-i ceri unui oraş portuar” şi multe alte poeme”,
eul liric vibrează în peisajul citadin, atent la toate în-
tâmplările şi transformările determinate de timp, zeul
tutelar al universului: „Oraşul pe care-l pierd zilnic /
pentru că îmi place / să merg pe jos / ce bine că a in-
ventat ninsoarea / acoperind mareea neagră” („Ca un
tren”); „Cu un ceai cald lângă şemineu / privesc pluti-
rea fulgilor suicidari / îmi ţine de urât viaţa, Tocata / şi
Fuga în Do Minor de Bach / în aer plutesc seminţe / ce
ar putea încolţi oriunde, oricând.” („O lingură de ma-
terie pe zi”). Ocupaţiile mărunte, de rutină, din fiecare
zi, ascund trecerea necontenită a timpului, cu secunde-
le, minutele şi orele dedicate: „Clipeşti în lumina difu-
ză / da, eşti acasă, potriveşti apa / nici caldă, nici rece /
vin la rând obiectele mici şi hilare / servind trupul în
cada de baie / în bucătărie frigiderul se deschide / cu
spectacolul planetei pustiite / iei ceva din mai nimic /
pui de cafea, ceai,/ o felie de pâine / te aşteaptă pe
farfurie de aseară / şi timpul trece…” Şi astfel, „timpul
trece prin oraşul călătorind zi şi noapte / cu poemul ce-
ţi stă în gât / până când vine echipajul de descarcera-
re.” („Şi timpul trece…”)
Ultimul poem, „Sunet continuu”, deşi debu-
tează ca un pastel, este o adevărată Artă Poetică. Ter-
menii-Simbol, „ninge” şi „ninsoare”, cu numeroase
determinări, exprimă frumuseţea şi puritatea artei, care
acoperă elementele cotidianului şi conferă bucurie şi
înălţare sufletească. („Strai de purpură şi aur peste
ţărâna cea grea”, definea Eminescu poezia în „Epigo-
nii.). Frumuseţea albului iernii, a ninsorilor abundente
îi încântă nu numai pe copii: „Ninge continuu, cursiv,
rectiliniu/Ninge ca şi cum cerul plânge/cu lacrimi mo-
dificate genetic/ninge cu mici fiinţe trăind doar câteva
clipe/ninge cu fulgi uriaşi fără puterea/de-a se împo-
trivi căderii în gol.”
Căderea fulgilor, însoţită de „păsări negre în
stoluri prin vifor”, este o adevărată cavalcadă a ceru-
lui: „fulgii argintii vin în galop, la trap, de voie/vin
singuri ori înlănţuiţi/se grăbesc, nici ei nu ştiu de ce/se
lipesc de o fereastră privind în casă/îndrăgostindu-se
de fiinţa/care le deschide să intre în moartea caldă”.
Determinările cuvintelor-cheie cu valoare de simbol
desemnează domeniile inspiraţiei poetice:”ninge cu
diamante, rubine, safire”, „ninge cu zăpadă de fier”,
„ninge poleind gutuile din ferestre”, „ninge cu muzică
293
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
rook, metal, reggae”, „ninge roşu, portocaliu, violet”,
„ninge cu mireasmă celestă dintr-un sipet nevăzut”,
„ninge cu begonii pentru cei ce se ceartă”, „ninge cu
litere albe, cu vocale şi consoane”, „ ninge dinspre
viitor spre trecut”, „ninge cu lucrurile însoţitoare ale
durerii”, „ninge până la marginea sistemului solar”,
„ninge peste vasele uitate afară, peste cioburile de lut”,
„înceţoşat e drumul spre iesle/prin ninsoarea densă,
aiurită, tembelă, învârtejită/încolăcită”, „ninsoarea
aude un strigăt de ajutor, dar ninge mai departe/se
grăbeşte să ajungă la biserică, la slujbă”, „ninsoarea e
mai tare decât oricine/deschide uşa să intre cineva mai
întunecat/decât întunericul/moartea priveşte spectaco-
lul de lumini şi umbre/nimeni nu crede că e aici, acum,
când/aruncă plasa din fir de păianjen spre stele/ninge
pe bulevarde, pe scurtături/înot prin flăcări de
gheaţă”.Să observăm frumuseţea şi semnificaţia oxi-
moronului „flăcări de gheaţă”.
În acest „peisaj”, eul liric este implicat
emoţional: „deschise sunt porţile poeziei/prin care
intră barca plutind pe zăpadă”, „cât efort să te opreşti,
să respiri/cheltuind din viaţă mult, puţin/hrănesc tim-
pul cu pâine şi lapte/îi hrănesc puii-orele abandonate
prin adăposturi/pun benzină pe focul multicolor al
zăpezii/încerc skateboardingul, cu echipament de răz-
boi:/genunchiere, cotiere, cască/chiui înspre troiene cu
luna în braţe/când ninge, adu-ţi aminte de mi-
ne/surghiunită pe insula de cuvinte/neluând în seamă
atenţionarea unui biet petic de hârtie.”, „nu trebuie
decât să deschizi ochii sau aşa ceva/spre norii uzi de
lumină/veche dar încă în stare de funcţionare/de unde
să iei un leş/să-l arunci corbilor înfometaţi de la geam/
păsărilor rămase pe drumuri”, „ninsoarea ne acoperă
cu o pătură groasă/versurile vin peste mine/să mă în-
groape de vie/ce bucurie, ce dans uluitor/ce daruri ne
trimiţi, Doamne,/acoperind cu alb negrul, caria, putre-
gaiul”. Finalul poeziei cuprinde întrebările pe care şi
le-au pus totdeauna filosofii şi poeţii, nefiind niciodată
mulţumiţi de răspunsurile primite: „ninge şi nu am
răspuns la marile întrebări:/Ce este viaţa?/Ce este
moartea?/Ce este iubirea?/Ce este poezia?/Ultima
întrebare/mi-a pus-o un poet consacrat, premiat/nici el
nu ştia ce este poezia.” Răspunsul la ultima întrebare
ar putea fi aceea că poezia este Inefabil şi nu se poate
defini.
Scriitoarea Victoria Milescu se autodefineşte
ca fiinţă a Universului şi ca poetă în numeroase alte
poezii, dar spaţiul analizei m-a determinat să mă
opresc doar la câteva dintre cele aparţinând spaţiului
semantic, simbolic al titlului. Toate poemele pun în
evidenţă nu numai o artistă talentată, ci o poetă consa-
crată, stăpânind instrumentele poetice, trăind ea însăşi
într-o lume a Poeziei!
Elena STROE OTAVĂ

Emilia Dănescu: „Vocile umbrei”*
Ori de câte ori
avem ocazia să cunoaştem
o personalitate de cultură
din România, ne îmbogă-
țim sufletul cu inefabilul
creației acesteia şi parcă
devenim mai puternici şi
mai mândri de etnia noas-
tră.
În seara zilei de
vineri, 7 septembrie 2018,
Cenaclul literar „Mihai
Eminescu” din New York,
cenaclu condus de prof. univ. dr. Theodor Damian, şi-
a deschis sesiunea de toamnă cu lansarea cărții de
poezii „Vocile umbrei” aparținând Emiliei Dănescu.
Cartea a văzut lumina tiparului în anul trecut, la Editu-
ra „Antim Ivireanul” din Râmnicu Vâlcea. Prefața
aparține lui Florin Costinescu, iar postfaţa, lui Ioan
Barbu.
Din nota biobibliografică de la sfârşitul cărții
aflăm că Emilia Dănescu s-a născut în 1948 la Râmni-
cu Vâlcea. A urmat liceul la „Colegiul Mircea cel Bă-
trân” şi cursuri de pictură la Şcoala de Muzică și Arte
Plastice. După absolvirea liceului, şi-a continuat studi-
ile la Facultatea de Matematică-Mecanică din cadrul
Universității Bucureşti. După absolvire, în 1971, s-a
stabilit în Capitală. Este director de comunicare şi
imagine al Asociației Grup Media Singur – Alianța
Artelor din Târgovişte.
Până în prezent a publicat volumele de versuri:
„Zestrea toamnei” (2011), „Recurs la memoria nopții”
(2012), „Odihna pietrei” (2015) şi „Vocile umbrei”,
carte lansată în cenaclul din New York.
Președintele cenaclului, prof. univ. dr. Theo-
dor Damian, a prezentat-o pe autoarea cărții şi a subli-
niat câteva dintre ideile de forță care se desprind din
universul poetic al acesteia. Un loc aparte îl ocupă
personificarea şi metafora. Însuşi titlul volumului vor-
beşte despre „vocile” cu care umbra se defineşte, ca un
dialog între acestea şi persoana căreia îi aparține um-
bra, o frumoasă și neaşteptată asociere de cuvinte cu
sugestii multiple. Cartea se află sub semnul unei di-
mensiuni filosofice în care apropierea de Dumnezeu
este analizată cu finețe. Theodor Damian a constatat,
în continuare, prezența paradoxalei apropieri a lui
Dumnezeu de noi, cum îl cunoaştem pe Domnul şi
cum ne cunoaşte El pe noi, cum clipa este folosită
pentru obținerea veşniciei şi cum ne raportăm la cei
din jurul nostru ca o premiză imperativă şi necesară a
raportării la Dumnezeu. Au fost apreciate, de aseme-
nea, desenele din carte, desene care ilustrează cu preg-
nanță idei poetice.
Criticul şi istoricul literar M. N. Rusu, redac-
tor-şef al revistei „Lumină Lină”, a vorbit despre poe-
294
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
ziile Emiliei Dănescu şi despre mesajul acestora, con-
cluzionând: „Influențată de viziunile filosofice ale lui
Platon şi făcându-şi din opera lui Nichita Stănescu un
idol, fără însă a-l idolatriza, Emilia Dănescu se insta-
lează în poezia românească de azi drept un creator de
serie nouă, vocea sa lirică fiind o revelație profundă în
şirul arid şi infecund al autorilor post-optzecişti şi nu
numai.”
Ziarista Mariana Terra a reliefat originalitatea
expresiei artistice din poeziile adunate de autoare în
volumul „Vocile umbrei”, apreciind, de asemenea,
forța ideilor sugerate.
Emilia Dănescu a vorbit despre activitatea
dânsei, ca director, în cadrul Alianței Artelor din Târ-
govişte şi despre bucuria de a scrie, de a prezenta oa-
menilor iubitori de poezie concepția sa despre lume şi
viață într-o formă lirică modernă. Apoi a citit câteva
poeme din cartea lansată. În final, a mulțumit celor
prezenți exprimându-şi speranța că va reveni la New
York.
*
Emilia Dănescu face o analiză profundă a pro-
priei existențe şi încearcă să răspundă la întrebarea
privind sensul existenței umane pe acest pământ.
Unele poezii amintesc de marele Nichita Stă-
nescu şi de volumul de poezii al acestuia, „Necuvinte-
le”. Admiratoare a marelui poet, autoarea îşi prezintă
cartea sub auspiciile unui motto din Nichita: „Aventu-
ra scrierii unei cărţi de poezie este ciudată şi inefabilă
ca însăşi poezia”. Ca şi Nichita, dar cu imbinări lexica-
le diferite, Emilia Dănescu „se rătăceşte” printre cu-
vinte încă nerostite: „Mă caut rătăcind/ printre nespuse
cuvinte.// Niciun tren nu mai trece/ prin gara mea.//
Dorinţa-mi,/ cândva fierbinte,/ s-a destrămat/ într-o
stea.” (Rătăciri)
Cuvintele, prin ele însele, nu pot întotdeauna
exprima plenar ideea. De aceea, uneori este necesară
transcendența spre „necuvinte” cu tot conținutul lor
plurisemantic. Este reversul a ceea ce este palpabil.
Suflet creştinesc, poeta se apropie cu evlavie
de Dumnezeu, căruia Îi cere ajutorul, fiind fericită
dacă ar putea să asculte „vocile din umbra” Marelui
Creator: „Dă-mi putere, Doamne,/ să înfrunt obstaco-
lele,/ să dărâm zidurile,/ să accept dezvăluirea/ nepu-
tinței./ Dă-mi curaj, Doamne,/ să înving teama începu-
tului/ de drum.// O să-nvelesc în mănuşi/ cuvintele de
vineri/ şi tăcerile, în straie/ de duminică.// O s-ascult
cuminte/ vocile din umbra Ta/ târzie.// Mulțam,
Doamne!” (Rugăciune)
Un concept care a fost şi care continuă să fie
dezbătut, de-a lungul anilor, de către mulți oameni de
artă, de către mulți filosofi este TIMPUL. De când
omul se ştie om, din antichitate până în prezent şi, de
bună seamă, şi în viitor, Timpului i s-au dedicat nume-
roase poeme şi cugetări, timpului care trece, timpului
care domneşte absolut asupra tuturor, timpului care se
încăpăţânează să treacă şi să ne treacă şi pe noi odată
cu el, timpului care tace şi ne duce...: „Voi scrie des-

pre tăcere,/ până voi învăța/ să tac!// Şi despre timp voi
scrie,/ până ce amintirea/ îşi va pierde/ strălucirea.//
Apoi tăcea/ din toate poemele mele.// Şi voi pleca să
mor puțin/ în tăcerea timpului.” (Tăcerea timpului)
Poeziile Emiliei Dănescu sunt chemări calde
ale iubirii, sunt o continuă şi tulburătoare radiografiere
lirică a iubirii, ca esență a vieții. În acelaşi timp, se
face o distincție între iubirea romantică şi cea ideatică,
insistându-se asupra iubirii creştine şi a iubirii pentru
Domnul. Fără iubire, ne avertizează poeta, lumea nu ar
exista cu cântecul şi cu frumuseţea ei.
Într-o formă sau alta, în volum se configurează
ideea de visare şi de chemare pentru sufletul însetat de
a cunoaşte profund sensul vieţii.
Prozodic vorbind, Emilia Dănescu foloseşte cu
succes rima clasică, versul tradițional, dar şi rima inte-
rioară cu vers alb.
Ioan Barbu consideră că autoarea scrie „o poe-
zie de adâncuri”, iar cartea este „străbătută de un li-
rism robust, cu imagini luminoase, într-o unitate tem-
peramentală care cucereşte”.
În prefața cărții, sintetizând în câteva cuvinte
caracteristica majoră a creației lirice a Emiliei Dănes-
cu, Florin Costinescu îi compară poezia cu „o dimi-
neață desăvârşită”.
„Vocile umbrei” este o carte filosofică prin
idei şi valoroasă prin exprimare, este o broderie delica-
tă a cuvintelor-necuvinte care stau încorsetate în idei
profunde, parcă aşteptând cititorul să dezlege nodurile
broderiei sau - cine ştie? - să-i adauge noi semnificaţii.
Prof. Mariana TERRA
New York
* Preluat din „Romanian Journal”, publicat în 3
octombrie 2018
295
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Arta literară la superlativ
Romanul lui Ște-
fan Dumitrescu, Feodor
Mihailovici Dostoievski
s-a sinucis la București
(Editura eLiteratura, Bucu-
rești, 2013), este, în opinia
mea, o operă literară de
mare valoare, care îl situ-
ează pe autor în rândul
marilor creatori de artă
literară din contempora-
neitate. Romanul, cu cele
trei părți ale sale, este
străbătut de la un capăt la celălalt de ideea apărării
valorilor românești tradiționale și de necesitatea luptei
împotriva axiofagiei, trăsătură negativă a poporului
român care-l plasează, din acest punct de vedere, în
rândul popoarelor “fruntașe” din întreaga lume. De
altfel, autorul afirmă direct și deschis: Boala aceasta
prin care noi românii din invidie ne distrugem valori-
le, cum n-a făcut-o niciun alt popor în istoria lui, nu
este altceva decât axiofagia, de la axios, care înseam-
nă valoare în grecește, și fagos, a mânca, a fagocita.
Prima parte a cărții este o pledoarie pentru
viață, pentru dragoste, pentru iubire, dar nu orice fel
de iubire, ci una “până la uitarea de sine”, este o po-
veste de dragoste pătimașă, dincolo de obișnuit, dintre
Helene și Alexander, nimeni altul decât autorul cărții,
aflat în stare de spirit, în urma unui deces imaginar.
Transpar din acest capitol cunoștințele vaste ale auto-
rului în domeniul psihologiei, filozofiei, psihosociolo-
giei, despre lumea spiritelor, despre evoluția sufletului
în cealaltă lume ș.a.m.d.
Partea a doua a romanului, care este și funda-
mentul acestei cărți, ne conduce în lumea scriitori-
cească a anilor 70, 80 ai secolului trecut, o lume difici-
lă pe care Ștefan Dumitrescu o detestă, despre scriito-
rii acelei perioade spunând: Invidioși, ranchiunoși,
crezându-se fiecare buricul pământului, lipsiți de con-
știința tragică a destinului de scriitor, fiind mai mult
“scriitori de gașcă”, de bisericuțe, nu este de mirare
că poporul român n-a dat un Dostoievski.
În acea perioadă, Ștefan Dumitrescu s-a învâr-
tit în cercul celor mai cunoscuți scriitori ai epocii (Eu-
gen Jebeleanu, Zaharia Stancu, Leonid Dimov, Nicu-
lae Stoian, Adrian Păunescu, Dan Mutașcu, Dan Ve-
rona, Marin Preda, Nichita Stănescu, Ion Băieșu, Ni-
colae Breban, Nicolae Dan Fruntelată, Fănuș Neagu,
George Țărnea, Lucian Avramescu, Ana Blandiana,
Ion Gheorghe, Gheorghe Tomozei, George Alboiu,
Emil Bota, Marin Sorescu, Dorin Tudoran, Grigore
Hagiu, Eugen Barbu, Mircea Sîntimbreanu, Valeriu
Rîpeanu, George Anca, Ion Andreiță, Constanța Bu-
zea, Mircea Micu, Romulus Vulpescu), intrând cu
aceștia în raporturi de influențare reciprocă pe tărâmul

creației literare, dar și în raporturi antagonice, multe
dintre ele dincolo de limitele normalului. Tânărul și
talentatul scriitor, Ștefan Dumitrescu, intransigent din
fire, nu poate trece cu vederea atitudinea slugarnică,
propartinică, proletcultistă a marilor scriitori ai vremii
și îi taxează cu o vehemență acidă, care, pe tine cititor,
te cutremură: Dumneata, domnule Sadoveanu ai știut
tot adevărul de la început. Și dumneata, Eugen Jebe-
leanu, și dumneata Mihai Beniuc, un om meschin,
setos de putere, un individ fără scrupule, și dumneata,
domnule Zaharia Stancu, cel care în tinerețe ai fost
cinstit cu dumneata, când scriai articole incendiare
împotriva rușilor, iar după 45 te-ai dat cu ei! Voi erați
intelectuali, voi erați scriitori, în mod normal voi ar fi
trebuit să fiți sufletul și conștiința acestui popor! Dacă
voi nu vă dădeați cu rușii nici clasa muncitoare, nici
naivii utopici, nici ceilalți nu s-ar fi dat cu ei! Voi
sunteți mult mai vinovați decât ați crezut voi (pentru
că în subconștientul dumitale, dumneata, domnule
Sadoveanu, știai că ai făcut un compromis cu “dia-
volul”, și dumneata Eugen Jebeleanu ai știut lucrul
acesta, și dumneata, Mihai Beniuc, și dumneata, dom-
nule George Călinescu, și dumneata Tudor Vianu, și
dumneata, Tudor Arghezi, care până la urmă tot ai
cedat, și dumneata, Demostene Botez, și atâția alții),
și decât am crezut noi până acum, pentru că voi “ați
devenit exemplu de urmat”, și turma (care are scuze
că este turmă) n-a făcut altceva decât să vă urmeze.
Ștefan Dumitrescu se referă și la răfuiala lite-
rară cu Eugen Jebeleanu, pe care-l roagă să scrie o
mărturie despre Bogdan Amaru, un scriitor vâlcean
talentat, care murise de tuberculoză în ultimii ani ai
perioadei interbelice (mărturia urma să fie inclusă în
cartea despre Bogdan Amaru la care lucra autorul).
Ștefan Dumitrescu a rămas stupefiat de reacția lui
Jebeleanu: O reacție de iritare, de om dugos, întunecat
la suflet. Mi-a spus brutal (o brutalitate murdară), nu
merită să scriu o asemenea carte, Amaru n-a fost un
poet talentat, și n-ar fi ajuns niciodată poet. A avut
ceva înclinație către gazetărie, însă nici ca gazetar n-
ar fi făcut mare brânză. Este și mai oripilat de acest
Jebeleanu când dă peste o carte de versuri a acestuia,
apărută în 1952, și închinată, în mare parte, “genialului
Stalin, marele Geniu al omenirii”. Dar să-l cităm pe
autor: Las cartea din mână, parcă are lepră pe ea,
parcă sunt bolnav, simt în jur o duhoare îngrozitoare.
Așadar Jebeleanu nu l-a cântat numai pe Ceaușescu,
și asta înainte de 1940, pe când Partidul comuniștilor
români nu era decât o agentură teroristă, al cărei rost
era propaganda sovietică făcută în rândul muncitori-
lor, culegerea de informații pentru echipa de măcelari
condusă de Stalin la Moscova. Partid care milita pen-
tru “dezmembrarea statului român, multinațional și
imperialist”, ei bine, deci Jebeleanu nu l-a cântat
numai pe Ceaușescu, ci și pe Tătucul Stalin, despre
care aveam să aflu mai târziu că a fost cel mai mare
asasin și torționar din istoria omenirii.
296
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Despre lumea scriitorilor din acea perioadă
autorul spune că e o lume bolnavă, iar Uniunea scriito-
rilor e comparată cu o lume de coropișnițe. Și tot pe
același plan autorul face niște afirmații cutremurătoa-
re: Pe cine ar trebui eu să înjur acum cel mai mult, mi-
am spus în gând și ca și cum în mine s-ar fi aflat un
drac ușor, numai ce-l aud șoptindu-mi, lumea asta
literară, o lume de șulfe, de închipuiți, toți își închipu-
ie că sunt buricul pământului. O lume de jigodii și de
cinici, ca Zaharia Stancu, sau ca acel homuncul pe
care-l văzusem ani de zile pe culoarul Facultății de
filozofie. Mă gândesc la Mihai Beniuc și la atâția alții,
la Paul Georgescu, cel care-l omorâse pur și simplu
pe Mihu Dragomir, despre omorul acesta se vorbea în
surdină, dar oricum eu am auzit vorbindu-se despre
el.
Și în același context, autorul afirmă că scriito-
rii români se mănâncă între ei într-un mod inimagina-
bil. Invidia este atât de mare la noi, iar mediul scriito-
ricesc este atât de corupt, încât un scriitor sensibil,
mai puțin obraznic și cu tupeu, cum au fost de pildă
poeții generației 60, un asemenea poet nu poate să
răzbată. Acest modus vivendi a fost resimțit de autor
pe pielea lui, întrucât, deși avea lucrări literare de va-
loare, toate editurile au refuzat să-l publice, invocând
diverse motive neîntemeiate sau ducându-l cu vorba,
ba chiar l-au dat pe mâna autorităților pentru ancheta-
rea lui.
Ștefan Dumitrescu intră conflict și cu poetul
Ion Gheorghe, pe care l-a auzit afirmând la o întrunire
că poetul Nicolae Labiș a fost asasinat. Când este în-
trebat de Ștefan Dumitrescu dacă e adevărată afirmația
lui, nu recunoaște, ba mai mult îi sugerează să nu se
mai ia “după gura lumii”. Se bucură, totuși, și de apre-
cierea unora dintre scriitorii de atunci, cum ar fi Adri-
an Păunescu, de pildă, care la un moment dat exclamă:
ascultați-mă, ascultați-mă cu atenție, am dat de un
poet extraordinar, unul din marii poeți pe care îi dă
literatura română, numai că acesta e un episod singu-
lar de satisfacție, mai tot timpul sufletul autorului fiind
ros de invidia și răutatea confraților lui în ale scrisului.
Interesant de urmărit este dialogul imaginar al
autorului cu spiritul marelui romancier rus Feodor
Mihailovici Dostoievski, căruia, în cadrul numeroase-
lor întâlniri virtuale, îi cere sfaturi cu privire la situația
sa, dar și referitoare la soarta poporului român. M-a
impresionat mult definiția pe care Ștefan Dumitrescu o
dă scriitorului: Ce este un scriitor? Un om care se
zbate cu o mulțime de greutăți, mult mai multe decât
semenii săi, invidiat, care trăiește pentru chemarea lui
spirituală renunțând la foarte multe plăceri, un om
mai fragil decât alții, o ființă dezaptată și foarte sen-
sibilă, creator al unor valori inestimabile, pentru care
viața este un chin, o veșnică tânjire. Moare de cele
mai multe ori și fie că lasă sau nu o operă în urma lui,
singurul câștig e că e dus la Cimitirul Belu. Acesta e
singurul câștig. Și după ce că o viață s-au mâncat
între ei și s-au bârfit mai rău decât niște câini, acum îi

adună Dumnezeu la un loc, să nu aibă liniște nici pe
lumea ailaltă.
Tot în această parte a cărții își fac loc două
tulburătoare povești de dragoste descrise în stilul in-
confundabil cu care ne-a obișnuit deja Ștefan Dumi-
trescu. Elena, prima mare iubire, îl părăsește brusc,
fără să-i spună nimic, și se mărită cu un asistent uni-
versitar, lăsându-l pe autor într-o stare de suferință
vecină cu nebunia. Îi ostoiește suferința Cora, o poetă
de talent, care îi provoacă o și mai mare durere atunci
când află că ea se culca cu toți redactorii de carte pen-
tru a-i fi publicate cărțile. Este fascinant modul cum
descrie Ștefan Dumitrescu momentele de maximă
intimitate dintre cei doi: La un moment dat a început
să plouă. Ploua mărunt, insistent, ca și cum ar fi plo-
uat de la începutul lumii. Am vrut să o acopăr, lasă
dragule, iubește-mă, să plouă peste noi și noi să ne
iubim. De când îmi doresc eu lucrul acesta. După ce
am terminat, a luat hainele ei și ale mele și le-a băgat
într-o sacoșă de plastic. Noi am rămas goi, îmbrățișați
pe pledul și pe balonzaidul ei. Am privit ploaia căzând
pe umerii ei rotunzi și frumoși, pe sânii rotunzi și albi,
ca niște globuri iluminând în ziua mohorâtă și pustie
de toamnă.
În partea a treia a romanului, ca urmare a unei
cuvântări ținută la sediul Uniunii scriitorilor, pe când
autorul se afla în stare de ebrietate, în care condamna
extrem de dur racilele societății aceleia, este arestat de
autorități și bătut (sigur că nici el nu s-a lăsat mai pre-
jos, fiind la un pas să-l strângă de gât pe anchetatorul
care l-a lovit) și supus unui tratament inuman. Salva-
rea i-a venit de la psihologul unității, ofițerul Dobres-
cu, un foarte bun specialist în domeniu, care i-a de-
monstrat că opera lui, și în special lucrarea “Cerul
întors pe dos” conține mesaje cifrate extrem de impor-
tante, care, dacă ar fi date publicității, ar afecta grav
siguranța națională a României. Dobrescu îi mai spune
că din lucrarea Anti-Bălcescu, dacă se extrag cuvintele
din text din patru în patru, rezultă că “în noaptea de
trei spre patru martie 1977, pământul se va cutremura
din adâncuri, Bucureștiul se va dărâma și se va surpa,
mulți oameni fiind surprinși sub dărâmături” (mesajul
era descifrat în 1976). Mai resultă și un alt mesaj, la
fel de cutremurător, potrivit căruia, în decembrie 1989,
Nicolae și Elena Ceaușescu vor fi alungați de la putere
și împușcați în ziua de Crăciun.
Concluzia descifrării mesajelor este una năuci-
toare: oricât s-ar continua descifrarea, aceasta este
aproape fără sfârșit, iar datele și informațiile care reies
din mesaje pot zgudui lumea din temelii și nu întâm-
plător “foarte mulți din oamenii care au lucrat la deco-
dificare fie și-au pus capăt zilelor, fie au fost găsiți
morți”.
Ilie GORJAN
297
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Impresii despre volumul „Preocupările
noastre comune”
De obicei, pro-
fesorii, mai ales cei
universitari, sunt dis-
tanți față de elevi, res-
pectiv, față de studenți.
Implicarea în acțiunile
celor tineri se produce
foarte rar. Timpul dom-
nului Daniel Prallea-
Blaga nu pare a fi dră-
muit, din contră, este
dedicat cu plăcere stu-
denților pentru a-i în-
druma nu doar în teatrul
liric, ci și în alte arte, dacă observă chiar minime încli-
nații ale discipolilor săi pentru poezie, pictură sau
realizarea unor colecții. Așa s-a născut „Culegerea de
poezii, portrete și scene lirice”, adică „Preocupările
noastre comune” sub bagheta domnului profesor, la
Editura „Amurg sentimental”, în 2016, luându-și
drept colaboratori pe câțiva dintre ciracii săi. Efortul s-
a dovedit considerabil și multiplu, dar satisfacția pro-
movării frumoșilor și talentaților săi elevi este pe mă-
sură. Poeții cuprinși în această carte a debutanților sunt
aceiași cu participanții la realizarea operei „Dido și
Aeneas”de Henry Purcell, sub regia aceluiași Daniel
Prallea-Blaga.
În această intervenție urmărim decât proiecta-
rea talentului lor în versuri. Iat-o pe Diana-Florentina
Alexe, poetă selenară, (luna, legământ selenar, noap-
tea, stelele străluce, amurg...), îndrăgostită de-un băr-
bat, îndrăgostită de iubire, folosind versuri lungi, am-
ple, cuprinzătoare ale unei dorințe amânate, cu imagini
vizuale deosebite ( „când luna grea s-o dezmierda sub
stelele străluce”, „și dezmierdați o noapte-ntreagă / de
raze-atât de selenare...” Descoperim formulări promi-
țătoare: „M-ai durut și m-ai mângâiat, / Refren frumos
cu ochi căprui... / Din ochii tăi mă modelam sub forme
lungi / De infinit... ( Simțiri, 11 )
Ramona Corbu este o feministă. În concepția
ei „Femeia (e) o torță de iubire ce arde pe altar neînce-
tat / Așa ești tu, femeie, dulce, suavă Primăvară / Ce
vrea să dăruiască din suflet pentru suflet, tot / Ești
Mamă și Soție sau poate doar o tânără copilă / Din
dragoste și din dorință se convertește în păcat / Așa
ești tu, femeie, emoție zglobie, căldură și lumină / Din
viața ta o altă viață vrei să naști și te jertfești / Ca o
regină te-ncoronezi cu titlul cel mai important / Alegi
să fii cuvântul cel mai rostit din lume... MAMĂ !!!”(
Așa ești tu, femeie!!! )
Pentru Ovidiu-Andrei Hâncu „Când tu râzi,
inima-mi tresară, / Când tu plângi, ea suspină, / Vino-n
visul meu diseară / Și fă-mi dimineața mai senină... (
Visul )Poetul foarte tânăr are lumină în condei, totuși,

în subsidiarul versului său se simte un gol: „ Cât ne
mai bate inima tare / Să ascultăm suave melodii / Să
pătrundem în visare / Cât putem, cât suntem vii.”(
Lumina )
Adrian Rădulescu se manifestă „dur”față de
femeie. Se arată atât de lezat în sentimente, încât se
referă la partenera cu care-și petrece timpul într-o du-
pă amiază a avea sufletul-beci, molimă ce arde, cuvin-
te seci, false reverii...( Când voi pleca )
Atitudini diferite, așa cum este firesc, talent
incipient care are nevoie de stăruință în cultivarea lui
cum s-a procedat și în șlefuirea vocii de altistă sau de
soprană, de tenor sau de bas.
Toți acești „nebuni ai marelui oraș”, frumoși
și multiplu-talentați se cultivă sub bagheta profesoru-
lui Daniel Prallea-Blaga pentru scenă, element defini-
toriu al teatrului, sub orice formă s-ar manifesta el, ca,
de altfel, și pentru o altă artă – poezia. Au în vedere,
de asemenea, teatrul vieții cu diversele lui etape. Ca
oameni ai spiritului cultivat, artiștii dirijați de profeso-
rul lor își imaginează că există binele undeva în Uni-
vers, dar, mai ales foarte aproape: „ Lăsați-mă să cânt
în Țara Mea, / Voi toți care îmi stați doar împotrivă, /
În graiul dulce și-atât de românesc / După cum știu și
cred că este bine. // Lăsați-mă să cânt mereu în limba
mea / Aceeași dragoste să port în inimă și-n suflet, /
Să-mi plâng trecutul, tot ce-am avut cândva, / Dorul de
ROMÂNIA, frumoasă și stăpână...” ( Ramona Corbu,
Lăsați-mă să cânt )
Dar poeziile cu vers lucrat, rafinat, cu adevărat
șlefuit sunt sonetele lui Daniel Prallea-Blaga, pe care
domnia sa le numește „Sonete nicidecum perfecte”.
Ele sunt alcătuite după schema dantescă, de data
aceasta. Ideatic, sunt rupte din talent, cultură, din iubi-
re, din prietenie, din îmbinare a artelor, din spirit, vis
și modestie, din realitate... Maestrul artelor modelează
cuvântul pentru a fi perfect: „Sunt lutierul, sonetistul –
/ Remodelând CORPUL IUBIRII / Sunând viorile
simțirii – / Transform în ARTĂ – Universul // Te
lasă-n mâna mea măiastră / Încrede-te-n arcușul suplu
/ Cu trup și suflet să-mi fii cuplu / Duetului din viața
noastră // ACORDUL dă-mi-l din mulțime / De vise
tandre-n armonie, / Din cunoscuta simfonie // Recom-
punând aceleași știme – / În felul nostru unic sună /
Eterna rezonanta strună!” ( Sonetul VIII ) Da. Consta-
tăm cât de distinsă, delicată, diafană ( sunt sinonime,
dar ce contează! ) este poezia domnului Daniel
Prallea-Blaga, pentru că așa a promis și pentru că nu
poate altfel: „Îți scriu despre iubire, Doamnă, / Ce
amiciția îți îndeamnă / Să ducă dorul meu departe /
Purtat prin vers din astă carte ...” ( Sonetul I ) Iubita
este perfecțiunea însăși: „O umbră scriu pe dalba-ți
gură / Cercel cu litere-n ureche / Mătasea filei ne des-
parte... / / Cum să descriu a ta făptură / Ce doar oglin-
da-i-e pereche / Și-i nepereche între arte? ”
Fotografiile expuse sunt bine lucrate, model
de artă fotografică. Iar spectacolele pentru care se
depune atâta efort sunt gratuite. S-a ajuns la această
298
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
manieră de lucru, de cultivare a publicului spectator
prin artă adevărată. Se încearcă o contracarare a zgo-
motoaselor spectacole ale perioadei contemporane
susținute de tobe, surle și trâmbițe, de alămuri ca la
bâlci. Dar pentru asemenea întruniri cu zeci de mii de
suflete, uneori pe câte o ploaie torențială, se plătește
foarte mult. Orice mărginaș al altei culturi este accep-
tat la noi pe scene foarte bine amenajate. Așa a evoluat
omenirea..., de la luptele cu gladiatori, la... altceva. Și
totuși, cartea prezentată acum are succes printre cei cu
simțul estetic foarte dezvoltat, printre cei cărora le
place frumosul nezgomotos. Mulțumim domnului
profesor pentru tot efortul depus! La fel tinerilor stu-
denți azi, mâine – artiști celebri ai scenei lirice națio-
nale și, poate, poeți la aceleași cote...
Cleopatra LUCA
Puntea dintre supliciu și lumină
„Mansarda visurilor”,
recentul roman al profesoarei
Cleopatra Luca, publicat sub
sigla Editurii Astralis, este un
bun exemplu pentru cele
afirmate mai sus. Cartea este
concepută asemenea unei
expoziții prin care cititorul se
plimbă și se adâncește în
imaginile create de tablourile
care, succesiv, alcătuiesc o
poveste densă, dramatică și dură în același timp. Firul
romanului urmărește destinul unei familii lovită de
tragedia prin care a trecut o mare parte a românilor,
aceea a despărțirii brutale de tot ceea ce construiseră ei
și înaintașii lor vreme de zeci de ani și poate chiar mai
mult. Dar scriitoarea nu se limitează doar la povestea
eroilor. La doamna Luca este frapantă duritatea cu
care așterne pe hârtie revolta ce o încearcă în fața situ-
ației în care se află societatea română, rănită aproape
mortal de „obsedantul deceniu”, dar și de degringolada
care a urmat evenimentelor din 1989. N-a fost scos la
suprafață filonul curat și demn care a rezistat în timp,
ci, din păcate, proasta creștere, arivismul, mitocănia,
lipsa de principii morale, incultura.
În timp ce înaintează cu povestea în sine, Cleo-
patra Luca intercalează tablouri dezolante ale stării din
țară și face o critică lucidă, uneori directă, alteori
subtilă, a degradării la care s-a ajuns pe toate planurile.
„Mulți locatari și-au descoperit veleități de comerci-
anți sau de meseriași. Sunt în stare să vândă mici și
bere chiar și în interiorul Muzeului Național ori în
biserici.” Nici pasajele în care critică stilul noii arte
sau simulacrul de artă, mai bine zis, nu sunt prea blân-
de, fie că e vorba de literatură, pictură sau de binecu-
noscuta statuie care urâțea intrarea în Muzeul Național

de Istorie a României. Nici Bucureștiul în reconstruc-
ție după o continuă demolare nu scapă ochiului critic
al autoarei, care inserează permanent câte o observație
usturătoare în firul curgător al povestirii, precum:
„...se străduiesc unii să distrugă tot ce este național,
mai ales după ce au ajuns în posturi nodale.” Tonul
devine trist când romanciera transmite prin vocea
Constanței: „Au existat dureri peste tot (...) în războa-
iele mondiale și în câte altele (...) se întâmplă dezechi-
libre la tot pasul.”
Povestea în sine deapănă întâmplările dramatice
din viața eroinei principale, Constanța Vitalis, fiica
erhitectului Dinu Vitalis și nepoata finanțistului Barbu
Constantinidis, om drept și capabil, care a fost smuls
din familia sa și aruncat în iadul „Canalului”alături de
alți intelectuali sacrificați fără rost. Autoarea spune cu
tristețe: „Acțiunea faraonică a unor minți simple a fost
pusă în practică de mâinile minților strălucite (...).
Păcat că nu a fost finalizată.”
Bunicul a fost trimis la Canal, iar Constanța și
mama ei au fost „deportate” în podul casei, impropriu
pentru a fi locuit. Acolo au încercat cele două femei să
reziste nu numai fizic, ci și moral. Deveniseră chiriașe
umilite în propria casă. „Boierii de jos” credeau că li
se cuvine luxul dobândit gratis, iar adevăratele propri-
etare nu aveau sobă, nu aveau mobilă, nu aveau ce să
mănânce. Treptat, mansarda a devenit „oaza de lumi-
nă, de echilibru și de dragoste”, pentru că „nu pe bogă-
țiile materiale se axau ele, ci pe cele spirituale.” Buni-
cul, întors de la Canal „mai mult mort decât viu”, se
prăpădește în urma chinurilor îndurate acolo, dar nu
înainte de a le da specimenelor infiltrate în casa lor o
lecție de morală și de demnitate. Mama Constanței se
topește la scurt timp după tatăl său. Tânăra rămâne
singură, dar îl va avea alături pe Savu, cel care va de-
veni tatăl copilului ei, Adrian. Acesta, la rândul lui, i-o
va dărui pe Liana, care va crește ocrotită de bunică,
deoarece tatăl micuței era la o vârstă prea fragedă pen-
tru a fi responsabil de educația copilului. Liana devine
cel de al doilea personaj central al romanului și nu
doar atât, este un simbol.
Viața Constanței este în continuare un calvar,
dar, pentru că era obișnuită să înfrunte greutățile și „să
înoate până la ultima picătură de forță pentru a nu se
îneca”, eroina reușește să facă față opreliștilor pe care
destinul și mai ales societatea i le ridică în cale. O
crește pe Liana în același spirit de luptătoare. Povesti-
rile bunicii o determină pe copilă să-și croiască drum
prin viață cu mai mult curaj, cu mai multă forță. Ne-
poata Constanței evoluează minunat, fiind „un amestec
de inteligență avidă de cunoaștere și inocență visătoa-
re.” În paralel cu studiile, tânăra, ajunsă la maturitate,
scrie un roman a cărui eroină este chiar bunica ei.
Subtitlul acestei cărți este ales sugestiv: „Să nu-i dai
omului cât poate să ducă.” Constanța a supraviețuit cu
ajutorul culturii, cu ajutorul cărților și spiritului. Ace-
lași lucru i l-a transmis și copilei, care s-a dovedit un
299
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
pământ bun, fertil, capabil să poarte sămânța sădită de
ea.
După îndelungi așteptări, apare o rază lumi-
noasă, în urma acțiunii curajoase, hotărâte a tinerei
Liana – casa le este înapoiată. Chiriașii o vor înapoia
în mod oficial. De data aceasta nu există nici urmă de
compasiune pentru ei: „ cei evacuați să se întoarcă de
unde au venit”, așa cum era drept, să muncească preț
de generații pentru a realiza ceva, nu să intre cu bo-
cancii în viața celor care fuseseră umiliți și alungați
din ce era al lor.
După ce a empatizat cu personajele principale
și a trăit alături de ele fiecare act al dramei lor com-
plexe, cititorul urcă spre optimism, căci, din rădăcinile
încărcate cu seva profund pozitivă a înaintașilor, se
ridică generația tânără care demonstrează că nicio
luptă nu trebuie abandonată. Drama celor deposedați
de averea lor, de poziția lor în societate este, iată, în
final, încheiată cu o victorie binemeritată, deși târzie.
Cei mărunți, meschini, aroganți și mitocani, sunt puși
în contralumină cu aceia care au caractere puternice,
demne, cu coloană vertebrală. Firul poveștii este dus
până la finalul așteptat, acela al izbânzii prin puterea
caracterului, prin educație, morală și cultură. Este ceea
ce lasă în urmă această carte, după ce am parcurs ulti-
ma pagină.
Întregul roman este traversat de o idee care,
undeva, pe la mijlocul său este rostită în cuvinte, deși
cititorul o simțise deja: „Nu există punte care să nu fie
trecută, dacă ai cu cine.” Este o învățătură care, alături
de pledoaria pentru cultură, demnitate și verticalitate,
se arată a fi concluzia pe care ne-o transmite autoarea,
această minunată prozatoare, o minuțioasă pictoriță în
cuvinte a lumii din jur. Singurul regret pe care îl are
cititorul după ce a întors ultima filă este acela că
doamna Cleopatra Luca a întârziat atât de mult să apa-
ră în fața lumii cu scrierile sale.
Geni DUȚĂ
Biblioteca Rotonda valahă

Olteanul însorit
L-am reîntâlnit în primăvara lui 2018, la Vâlcea,
la un mare festin literar, pe olteanul meu de-acasă, pe
Constantin Pădureanu, cel debutat în vremea când era
student, ehei, acum vreo patruzeci de ani, într-o revistă
de tinerețe și de poezie, într-o revistă albastră care
răsărea sâmbăta și lumina viața atâtor poeți tineri. Se
numea, parcă, „Luceafărul”.
Mi-a dăruit o carte subțire de versuri, Focuri de
Aoleo Mărie, tipărită de editura „Macedoneanul” din
București în 2017. Și m-am bucurat de ea cu tot sufle-
tul, ca atunci când vin ai tăi de-acasă, îți aduc vești
despre toți, o sticlă cu zaibăr și un cântec nou.
Constantin Pădureanu este poet „până-n prăse-
le”, cum îmi place mie să spun. El aduce o baladă
lungă din Rudarii Olteniei, sat mitic din câmpia sudis-
tă. Prefața lui Ovidiu Pecican este un omagiu ardele-
nesc adus unui scriitor eminamente oltean. O contra-
dicție în termeni, dacă vreți, dar care nu poate să nu
remarce aburul Sorescu, aburul Topârceanu, jocul
scăpărător al minții, sucirea cuvintelor până devin
mlădioase ca iarba din lunca Jiului și a Dunării.
Ei, Doamne, nu lângă Prévert, nu lângă optze-
ciștii din grupul de acțiune de la Timișoara, nu acolo e
poetul Costică Pădureanu! El este acasă în mitologia
satului oltenesc, în obiceiul de Alimori, de Aoleo,
Mărie, Mărie. La mine, în Bălăcița de Mehedinți, se
zicea: „Aoleo, Moleo/ Ce ți-e, Moleo...”, în deschide-
rea obiceiului din noaptea sacră de Lăsata Secului,
când se aprindeau focuri și se alcătuia o cronică striga-
tă a timpurilor și locurilor.
De acolo sunt toate cuvintele înțelese deplin de
Nicolae Rotund, care face o a doua prefață a cărții. În
acea noapte fabuloasă de Lăsata Secului, care seamănă
cu sărbătorile păgâne de Ivan Kupala ale rușilor albi,
filmate de Tarkovski în marele film-poem Rubliov,
când se fac de măscară fetele satului, când se petrece
pantagruelic, se bea zaibăr, se face cozonac, se râde
homeric, iar dănacii, adică flăcăii, aprind tot Dealul
Șolomonului. Când se spun strigături despre întâlnirile
de dragoste ale băieților cu fetele mari din Rudarii
Olteniei. Sau despre bărbații însurați/ Care preacur-
veau cu văduve/ și cu muierile celor plecați/ în arma-
tă.
300
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Coborând, particularizându-se, cum ar zice un
critic modernist, la cazul lui Tudor Postelnicu, acela
care vrea să o ia în brață pe-un fir de mătasă, pe fata
lui Ilie Romanați.
Apoi, Pădureanu face reportajele lirice ale satu-
lui total atipic zis, cum vă spusei, Rudarii Olteniei.
Stilul amintește de cel al genialului Mărin de la Bul-
zești. Povestea lui Ionel Răgușitu, drumul din cimitir,
tonul de un macabru savant, ritualul ce invadează po-
emul pe măsură ce tot satul se alătură procesiunii. Și
totul era un pariu, un pariu cu moartea pe care Ionel
Răgușitu îl pierde înfigând cuțitul prin șubă în propriul
trup. 'Re-ți ai dracului de olteni, ar fi zis prietenul
meu Vasile Răvescu și ar fi avut dreptate!
A fugit de Sânziene e altă poveste pe care C.P. o
preface în poezie pură, „floare roșie pe gură”, vorba
lui Labiș: murmurul Câmpiei se auzea/ în Rudarii
Olteniei ca bocetul/ înfundat al unei bătrâne răgușite,/
iar clocotul Jiului părea un plâns tânguitor.
O altă baladă este despre o muiere tânără, Zora
Albiș, cu trup de nevăstuică, doritoare de dragoste
care a fugit de Sânziene cu un dănac din Balta Verde.
Costică Pădureanu povestește cu șart, retrăiește
totul. Citindu-l, regăsim ecouri din Sorescu și din sud-
americanii cei mari, Márquez, tatăl și fratele nostru,
ori Borges, poetul orb din cartierele Buenos Aires-
ului, ecouri amestecate cum numai în Oltenia se poate
întâmpla. De aceea, spun că poetul este unul de-al lui
Sorescu, un oltean însorit.
El scrie despre un teritoriu interzis necunoscăto-
rilor, pe care poți privi cum se desfășoară ritualul cea-
pist al culesului de sfeclă și alte povești ale unui timp
nu prea îndepărtat. Cine sunt oamenii din acest terito-
riu? Păi, Ilie Vrăjitoru, Terente Brânzan, Vasile Cârțâ-
nă, Vasile Mozgoavă, Dinu Cârcâială.
Este o carte de inițiere în lumea oamenilor cu
pandala, care trăiesc anapoda între cuvintele lor și
obiceiurile lor, între iubirile lor și impulsurile lor vio-
lente. O lume aparte, în care se iartă mari păcate, ca
adulterul și se întâmplă crime. O lume a anilor 1950 –
'60 – '70. Când țăranii olteni plecau spre oraș, se du-
ceau în steaua mamii lor, la Craiova, în fabrici, veneau
acasă cu trenul navetiștilor ori cu o rată, cu două pâini
și o bucată de salam, iar dimineața fugeau iar la lucru.
Duminica își iubeau nevasta, își lucrau grădina, își
mângâiau copiii. „Uite, mamă, vine rata/ vine cu pros-
tul de tata”, suna un cântec din folclorul ad hoc al
acelor ani. Aceasta e lumea, aceasta era zona, acesta
era timpul.
Costică Pădureanu este, așadar, un poet. Un po-
et special, al universului lui din Rudarii Olteniei. Mai
știu unul ca el, pe nume Ilie Gorjan. Amândoi se mișcă
prin Câmpia Sudului, sub steaua lui Marin Sorescu.
Norocoasă și roditoare stea! Cartea de care tocmai vă
spusei, Focuri de Aoleo Mărie, stă sub semnul adevă-
ratei poezii.
Nicolae Dan FRUNTELATĂ

Dr. Ioan C. POPA
Din lupta românilor transilvăneni pentru
realizarea idealului național
În anul 1935, la Lugoj apărea o carte de do-
cumente semnată de un om al locului, prof.dr. Aurel E.
Peteanu, ce purta ca titlu „Din galeria marilor dispă-
ruți ai Banatului”. În paginile cărții găsim texte me-
morabile ale unora dintre „figurile reprezentative” ale
marilor cărturari și luptători din Ardeal pentru dreptu-
rile românilor din Austro-Ungaria, precum Emanoil
Gojdu, dr. V. Branișce, Coriolan Brediceanu, dr. Ale-
xandru Mocsonyi, Vicențiu Babeș, Vasile Lucaciu și
mulți alții.
Pentru simțămintele
care îi animau pe acești luptă-
tori este edificator un extras
din cuvântul rostit de Emanoil
Gojdu (1802-1870) în fața
intelectualilor români din Pes-
ta, cu ocazia numirii sale ca
prefect (comite) al județului
(comitatului) Caraș (ulterior
Caraș-Severin), la 8 ianuarie
1861, consemnat în volumul menționat la pagina 26:
„Persoana mea nu e decât un mijloc prin care unul
dintre drepturile cele mai sfinte ale românilor se rea-
lizează; și tot meritul meu este că sunt și am fost tot-
deauna român... Fiți încredințați, fraților, că nu voi
lăsa nicio ocaziune nefolosită și niciun mijloc legal
neîntrebuințat, ce ar contribui la fericirea națiunii
române în genere și a comitatului meu în special. Mă
voi strădui, din toate puterile, spre ridicarea și înain-
tarea atât materială, cât și spirituală a neamului meu,
cu un cuvânt, fie numirea mea oricum primită de ai
mei, eu voi lucra ca român și ca patriot”.
Trebuie amintit că, după secole de oprimare și
deznaționalizare, românii ardeleni s-au văzut în fața
unor pericole și mai mari în urma desființării autono-
miei Transilvaniei și alipirii acesteia la Ungaria, în
301
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
1868, când conducătorii politici unguri și-au propus ca
obiectiv ștergerea diferențelor dintre diferitele naționa-
lități existente și înfăptuirea unui stat național unitar
maghiar.
Cu un secol înainte, nedreptățile stăpânirii un-
gare împotriva iobagilor români din Transilvania au
dus la cunoscuta răscoală a lui Horia, din 1784. Într-o
lucrare publicată la Budapesta în 1871, la scurt timp
după desființarea autonomiei Transilvaniei, unul din
istoricii unguri ai epocii, Fr. Szilagyi, membru al Aca-
demiei ungare, atrăgea atenția asupra motivelor care
generaseră răscoala lui Horia:
„... conștiința amară a soartei lui de slugă sta
în fața bietului valah în fiece clipă și în orice loc și
sentimentul stării lui mizerabile îl însoțea în cursul
întregii lui vieți... O astfel de stare, în care valahul
sugea încă cu laptele maică-si aversiunea față de asu-
pritorul său, nobilul al cărui iobag era, a trezit și copt
în el, în mod inevitabil, ura, în realitate nu totdeauna
dreaptă, față de Unguri, ură care a răbufnit înspăi-
mântător, cu prilejul răscoalei... Există o fatalitate, o
dreptate pedepsitoare în viața inșilor, a neamurilor și
a statelor, potrivit căreia Dumnezeul puternic și răz-
bunător pedepsește păcatele părinților în fii, până în
nepoți și strănepoți (II, Moise XX, 5). Trebuie să pri-
vim ca o atare Nemesis în viața Transilvaniei răscoala
lui Horia; ținerea veacuri de-a rândul a poporului
valah în afara legilor și în grea robie nu a rămas ne-
pedepsită. În viziune creștină, acest Nemesis înseam-
nă: Dumnezeu este prezent în istorie”6.
Firește că riposta românilor transilvăneni față
de șirul noilor nelegiuiri declanșate de stăpânirea un-
gară în 1868 nu a întârziat nici de această dată. În zile-
le de 12-14 mai 1881, după proclamarea Regatului
Român și încoronarea Regelui Carol I, reprezentanții
românilor din Ardeal, Banat și părțile ungurene s-au
întrunit la Sibiu pentru a pune bazele unui puternic
Partid Național și a stabili obiectivele programatice ale
luptei lor, care includeau: introducerea prin lege a
întrebuințării limbii române în toate ținuturile locuite
de români; egalitatea în drepturi a tuturor naționalități-
lor; câștigarea și susținerea autonomiei bisericilor și
școlilor confesionale; votul universal; lupta împotriva
„tuturor năzuințelor de maghiarizare, manifestate din
partea organelor statului” ș.a. Ca rezultat al acestor
inițiative, în 1887, Partidul Național a decis redactarea
unui „Memorandum” care a fost prezentat Curții de la
Viena, la 29 mai 1892, de către 300 de români arde-
leni. Au urmat cunoscutul „proces al memorandiști-
lor”, apoi procese intentate unor intelectuali români
ardeleni, cum au fost cele împotriva pr.dr. Vasile Lu-
caciu, semnatar al Memorandumului către Curtea de la
Viena (1894), a lui Teodor V. Păcățianu, autor al Căr-
6
Acest text din volumul istoricului ungur este citat de
Anton Golopenția, sociolog și statistician din echipa
savantului Dimitrie Gusti, într-un studiu publicat în revista
Geopolitica și Geoistoria, în 1941.

ții de aur, acuzat de Tribunalul regional maghiar din
Cluj că în relatarea sa istorică „a fost condus de ten-
dința de a rupe Ardealul de la Țara Ungurească și a-l
anexa la România” (1902), sau „procesul de presă”
împotriva lui Mihail Gașpar, acuzat că într-o serie de
articole ar fi incitat la luptă împotriva maghiarizării
(1905).
În apărarea „cauzei drepte a Românilor din
Transilvania și Ungaria” a intervenit energic și Aca-
demia Română care, într-un Apel, datat București, 27
Mai/8 iunie 1894 și adresat Institutelor de cultură din
întreaga lume, arăta:
„(...) În toate țările unde locuiesc Românii, în
Regatul Român independent ca și în statele ce se înve-
cinează cu dânsul, ei s-au ridicat cu vigoare și ocupă
o pozițiune înaltă și respectată, prin aptitudinile lor,
prin progresele desăvârșite, iar mai ales prin apucă-
turile lor liniștite și pașnice, cari au format dintrînșii
cel dintâi element de ordine și prin urmare de civiliza-
țiune în Orientul european.
Toate popoarele europene s-au bucurat de
această renaștere a neamului românesc, iar Românii
s-au arătat totdeauna plini de recunoștință către bine-
făcători și amici și au împăcat pe cei mai mari vrăș-
mași ai lor. Numai cu națiunea maghiară poporul
român nu s-a putut și nu se poate înțelege, căci Ma-
ghiarii se încearcă în timpurile noastre, pe căi piezișe
și prin mijloace violente, să obțină astăzi de la Ro-
mâni ceea ce n-au fost în stare să obțină de la ei
aproape două milenii precedente – desființarea Ro-
mânilor ca națiune. Maghiarii cer ca Românii să uite
limba, religiunea și obiceiurile lor și să devie Ma-
ghiari în toate emanațiunile vieții lor naționale.
Aceasta este cestiunea cea mare, care agită
atât de adânc inimile și spiritele poporului român din
Transilvania și Ungaria (...).
Academia Română, cercetătoare a istoriei
neamului românesc, păstrătoare a limbii națiunii ro-
mânești și centrul de activitate al culturii românești,
face un călduros apel la membrii Institutelor de cultu-
ră ale întregului neam omenesc, ca să se intereseze de
cauza cea dreaptă a Românilor din Transilvania și
Ungaria, care e totodată o cauză culturală generală.
Numai încetând dintre națiuni luptele cu scopul de a
se distruge unele pe altele, pașnica și armonica dez-
voltare a omenirii prin științe și arte va fi asigurată și
lumea va da un spectacol demn de sforțările ce au
făcut și fac spiritele superioare, cari de secoli lucrea-
ză la progresul constant al omenirii”.7
Politica de maghiarizare forțată s-a accentuat
la începutul secolului al XX-lea, când contele Tisza
Istvan (Coloman), premier al Ungariei între anii 1903-
1905, apoi între 1913-1917, a amenințat în parlamen-
7
Textul integral al Apelului, redactat în română, franceză,
italiană și germană, se păstrează la Biblioteca Academiei
Române.
302
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
tul de la Budapesta: „Cei ce pun piedici scopurilor
mari civilizatoare, pe care le urmărește neamul ungu-
resc între naționalități, câștigându-le pe seama cultu-
rii și limbii maghiare, trebuiesc zdrobiți fără cruțare”
(Din galeria marilor dispăruți ai Banatului, op. cit.,
p. 39).
Lupta românilor pentru drepturile lor naționale
a îmbrăcat forme diversificate. Una dintre ele a fost
înființarea unor publicații de limbă română, în rândul
cărora se detașează ziarul Drapelul, „organ de propa-
gandă și de politică națională românească”. Timp de
două decenii (1901-1920), acest ziar a apărut neîntre-
rupt la Lugoj și, după cum ne informează autorul vo-
lumului citat, „a împrăștiat mii și mii de scântei, care
au aprins, în sufletele bănățenilor, raze de lumină, au
alimentat focul sfânt, dorul de libertate, pregătind,
succesiv și conștient, terenul pentru înfăptuirea unității
noastre naționale” (p.47).
Într-unul din primele
numere ale ziarului Drape-
lul, din 6 ianuarie 1901,
avocatul Coriolan Bredi-
ceanu (1850-1909), publi-
cist și om politic8, scria:
„Cine nu ne-a dat, n-are
drept să ne ia – și ce nu
cerem noi de la altul, nici
altul n-are drept să ceară de la noi. Noi suntem mul-
țumiți cu ce ne-a lăsat Dumnezeu: Român, popor ro-
mânesc și nu schimbăm limba pentru nimic și de dra-
gul nimănui în lume” (op. cit., p. 48). Într-o ședință
extraordinară a Consiliilor județului Caraș-Severin,
din 1 mai 1903, Coriolan Brediceanu
declara și mai răspicat: „... izvorul răului zace în ideea
fundamentală a politicii de stat dominante, care pro-
pagă pe față, ca scop final, unificarea, adică maghia-
rizarea tuturor individualităților naționale ale țării.
Acesta e un atentat în contra existenței noastre națio-
nale și e negațiunea ideii fundamentale a statului mo-
dern... Politica de guvernământ ne-a răpit, rând pe
rând, toate drepturile și s-a ferit ca de foc de a face
vreo concesiune națională poporului nostru... Exclusi-
vismul de rasă al politicii de guvernământ a făcut ca
dieta să nu fie produsul voinței poporului și să nu
reprezinte țara!”.
După alipirea Ardealului la Ungaria, continua
vorbitorul, „în loc să împărțiți drepturile frățește, ați
lipsit poporul și de drepturile ce le-a avut, încât
aproape trei milioane de români nu au niciun singur
reprezentant național în dietă”. O situație gravă se
înregistra și în domeniul administarției publice, numă-
rul funcționarilor români fiind diminuat de la an la an:
8
Trei dintre copiii săi au fost: Tiberiu Brediceanu, doctor
în drept, culegător de folclor muzical, membru
corespondent al Academiei Române; Caius Brediceanu,
doctor în drept, diplomat; Cornelia Brediceanu, viitoarea
soție a lui Lucian Blaga.

„Faceți o comparație între anii 1867, 1872 și 1903.
Vă veți îngrozi!! 80 la sută am pierdut din funcționarii
români!! Asta-i lege?!
Ce pentru d-voastră e virtute, pentru noi e
crimă. Dacă d-voastră țineți la limbă și naționalitate e
virtute cetățenească. Dacă noi ținem la limba și legea
părinților noștri, comitem crimă, încât nu are statul
destule temnițe pentru noi” (op. cit., pp. XXVI-
XXVII).
Un an mai târziu, la 24 martie 1904, într-o altă
ședință extraordinară ținută la Lugoj, Coriolan Bredi-
ceanu dădea din nou glas nemulțumirii românilor față
de nedreptățile ocârmuirii maghiare:
„Cum să fim noi, popor care prin secoli am
alcătuit această țară, despoiați de limbă și de drep-
turi, numai pentru că politicienilor de azi le-a picat în
cap, după atâtea veacuri, ca să ne prefacă în Unguri,
ca astfel să poată ajunge la un stat nou: stat unitar
național maghiar?... Sfârșitul nu poate fi altul decât
căderea sistemului nedrept și violent și învingerea
dreptății și egalității. Patriotismul nostru curat și ade-
vărat ne impune a arăta, la fiecare ocaziune, rana
deschisă a suferințelor noastre, ca stăpânitorii noștri
să se oprească în calea dezastruoasă” (op. cit., p.
XXIV).
Tot în 1904, într-o ședință din 8 iulie, Corio-
lan Brediceanu exprima dorința românilor ardeleni de
a se uni cu România:
„Eu și tot Românul nevândut, mai presus de
toate ținem la românitatea noastră și în inima mea
românească e sădită fidelitatea către patrie și alipirea
către Tron, dar cine ucide în mine românismul să știe
că ucide toate simțirile mele. Toți românii cred și simt
ca mine, iar cine profesează altceva, neadevăr grăeș-
te, sau e speculant” (op. cit., p. XXXI).
În fine, la 12/25 februarie 1907, în cadrul unei
ședințe consacrate înființării gimnaziului din Caranse-
beș, autoritățile ungare doreau ca limba de predare să
fie maghiara, în timp ce Coriolan Brediceanu cere,
firește, ca limba de predare să fie româna:
„E timpul să vă întoarceți și să ascultați gla-
sul nefalsificat al poporului și al celor ce apără drep-
turile lui. Acum ar fi prilejul să vă întoarceți la res-
pectarea legii și la împlinirea dorinței generale a po-
porului român, înființând gimnaziul din Caransebeș
cu limba de predare românească. Prin această proce-
dură ați câștiga simpatia populațiunii și s-ar dovedi
că începeți a vă îngriji și de binele poporului româ-
nesc. Altcum, și acest gimnaziu va fi pus în serviciul
maghiarizării. În contra înființării gimnaziului nu ne
opunem, dar ca să poată fi adevărat focar de cultură,
trebuie să fie cu limba de predare românească, limba
poporului din ținutul Caransebeșului” (op. cit., p.
XXXV).
Cât de actuale sunt unele accente din aceste
discursuri!
Peste numai un deceniu și jumătate, „sfârșitul”
întrevăzut de români nu putea fi decât „căderea siste-
303
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
mului nedrept”, cum afirma Coriolan Brediceanu. La
sfârșitul Primului Război Mondial s-a desfășurat Ma-
rea Adunare de la Alba Iulia, care în primul articol al
Hotărârii adoptate cu acel prilej proclama solemn:
„Adunarea națională a românilor din Transilvania,
Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții
lor îndreptățiți la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie
(1 decembrie) 1918, decretează unirea acelor români
și a teritoriilor locuite de dânșii cu România”.
A urmat Conferința de Pace de la Paris. Tre-
cem peste numeroase detalii care au caracterizat lucră-
rile Conferinței, o adevărată bătălie politico-
diplomatică pentru afirmarea și apărarea drepturilor și
aspirațiilor fiecăruia dintre protagoniști. Unul din as-
pectele care frapează și astăzi este faptul că, chiar și în
fața înalților reprezentanți ai Puterilor Aliate și Aso-
ciate, întruniți să judece în capitala Franței, delegația
ungară nu și-a putut reprima disprețul față de naționa-
litățile din imperiul care se destrămase și pe care le
considera inferioare națiunii maghiare. Vom cita doar
un paragraf din Nota VIII/14 ianuarie 1920 (privind
problema Transilvaniei) din voluminosul documentar
prezentat Conferinței de către delegația ungară: „Ma-
ghiarii și sașii, depozitarii unei civilizații mai vechi și
mai dezvoltate, stăpânii orașelor, ai industriei și co-
merțului și legați de pulsul viu al civilizației occiden-
tale, au jucat întotdeauna un rol predominant, mai
întâi, din cauza privilegiilor lor, iar apoi, în epoca
egalității, din cauza supremației naturale a rasei lor.
Ori, cum li se cere maghiarilor și sașilor să renunțe la
nivelul atins cu prețul eforturilor lor de veacuri și să
se unească într-o comunitate care, înzestrată cu o
civilizație orientală, inferioară și cu obiceiuri balcani-
ce, n-ar fi niciodată capabilă să guverneze elemente
mai avansate...”9. Firește că astfel de alegații au pro-
vocat protestul delegațiilor României, Statului sârbo-
croato-sloven și Statului cehoslovac, care au adresat o
scrisoare președintelui Conferinței de Pace, Alexandre
Millerand, apreciind că prin calificarea popoarelor lor
drept „rase de cultură inferioară” se aduc „injurii nați-
unilor lor” și, tototodată, ofense Consiliului Suprem al
Puterilor Aliate și Asociate. Răspunsul final la întregul
„dosar” prezentat de către Ungaria l-a dat președintele
Alexandre Millerand, prin Nota din 6 mai 1920, cu o
lună înainte de semnarea Tratatului de la Trianon:
„Voința populației a fost exprimată în zilele
lui octombrie și noiembrie 1918, când dubla monarhie
se prăbușea și populațiile îndelung oprimate se uneau
cu frații lor italieni, români, iugoslavi sau ceho-
slovaci. Evenimentele care au avut loc de atunci în-
coace constituie tot atâtea mărturii noi ale sentimente-
lor naționalităților altădată supuse coroanei Sf. Ște-
fan. Măsurile tardive întreprinse de către Guvernul
9
Textul integral este publicat în volumul Problema
transilvană reflectată în notele prezentate de delegația
maghiară la Conferința de Pace de la Paris, Editor Centrul
de studii pentru resurse românești/www.centruldestudii.ro.

ungar pentru a satisface nevoile de autonomie ale
naționalităților nu dau speranțe, ele nu schimbă cu
nimic realitatea istorică esențială; ... de-a lungul ani-
lor, toate eforturile politicii ungare au fost făcute pen-
tru a înăbuși vocea minorităților etnice”.
În fața pretențiilor ungare de a nu se modifica
vechiul statut teritorial, pe motiv că acesta are o durată
îndelungată, președintele Millerand a subliniat urmă-
toarea concluzie care a intrat în analele Conferinței de
Pace: „O stare de lucru, chiar milenară, nu poate
supraviețui cât timp este contrară justiției” (ibid.) p.
313).
Rememorarea pozițiilor patriotice ale unora
dintre luptătorii ardeleni menționați mai înainte, gene-
rate de un nețărmurit devotament față de poporul ro-
mân, ne îndeamnă să medităm la cât de mult datorăm
unor iluștri predecesori precum membrii familiei Bre-
diceanu, sau unui intelectual ca Emanoil Gojdu, a că-
rui moștenire testamentară noi, cei de astăzi, nu ne-am
învrednicit să o apărăm și să o păstrăm ca mărturie
grăitoare pentru dragostea sa fierbinte față de neam și
Țară.
Apoi, poate ar trebui să ne reamintim adesea
că simțămintele de dragoste pentru limbă, neam și țară
nu se perpetuează de la sine și că ele sunt mai degrabă
asemenea unei flori care are nevoie de îngrijire per-
manentă prin cultură și educație națională. Neîndoiel-
nic, lecțiile de eroism și sacrificiu ale înaintașilor ră-
mân un izvor nesecat de inspirație și modele de acțiu-
ne pentru contemporani.
Biblioteca Rotonda valahă
304
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
(†) Pr. Prof. dr. Cezar VASILIU
Canada
Matei Basarab,
cel mai de seamă ctitor bisericesc
al neamului românesc (1632-1654)
S-au împlinit, în acest an, 430 de ani de la naşte-
rea domnitorului muntean MATEI BASARAB (1588-
1654). Descendent din boierii Craioveşti, înrudit cu
Neagoe Basarab şi urmând la tron lui Radu Ilieş, Ma-
tei Basarab îşi începe domnia în anul 1632, în cadrul
unei mişcări împotriva grecilor iniţiată de Craioveşti.
Primii ani de domnie ai lui Matei Basarab sunt
ani de apărare a tronului faţă de veleităţile de cucerire
ale lui Vasile Lupu, domnul Moldovei (1634-1653),
care voia ca domn în Muntenia pe fiul său, Ioan.
Prima expediţie împotriva lui Matei are loc în
anul 1637 şi dă câştig de cauză muntenilor, ajutaţi şi
de o oaste transilvăneană a lui Gheorghe Rakoczy I.,
cu care Matei Basarab încheiase o alianţă încă din
1635.
A doua încercare a lui Vasile Lupu de a cuceri
tronul muntean are loc doi ani mai târziu, în 1639, dar
este din nou învins de Matei Basarab în luptele de la
Ojogeni şi Nenişori, judeţul Ilfov. După aceste înfrân-
geri, relaţiile celor doi domni devin frăţeşti şi ca semn
de pace şi bună voinţă fiecare zideşte o biserică în
„ţara” celuilalt; astfel, Matei Basarab înalţă Mânăstirea
Soveja din judeţul Vrancea, iar Vasile Lupu reface
biserica Stelea din Târgovişte.
Pacea între cei doi domni a durat zece ani, mai
precis până în 1652, an în care Vasile îşi căsători fata,
Ruxandra, cu Timuş Hmielniţki, fiul hatmanului Bog-
dan al cazacilor. Intuind primejdia, Matei Basarab,
aliat cu Gheorghe Rakoczy II al Transilvaniei, ajută cu
oaste pe logofătul moldovean Gheorghe Ştefan în în-
cercarea acestuia de a-l înlătura pe domnitorul Vasile
Lupu. Surprins, acesta din urmă fuge la Hotin, apoi
trece Nistrul după ajutor. Cazacii lui Timiş resping

oastea moldoveană, dar trec Milcovul, în Muntenia,
pentru a-l pedepsi pe Matei. Lupta între Munteni şi
cazaci se dă la Finta, judeţul Dâmboviţa, în 1653. Deşi
rănit, Matei Basarab repurtă o strălucită victorie şi
urmării pe asediatori în Moldova; Timuş muri sub
zidurile Sucevei, iar Vasile Lupu, ca să scape cu viaţă,
fugi din nou peste Nistru şi de acolo la Constantino-
pol, unde va şi muri.
Bătrânul domn Matei Basarab sfârşi şi el un an
mai târziu, la 9 Aprilie 1654, fiind înmormântat în
biserica domnească din Târgovişte, cetatea de
reşedinţă a ţării, apoi la Mânăstirea Arnota, din judeţul
Vâlcea, ctitoria sa.
Pe plan extern, Matei Basarab a fost un domn
viteaz, cârmuind cu pricepere ţara şi ştiind s-o apere la
nevoie; pe plan intern, deşi a fost un bun gospodar, a
menţinut o fiscalitate elevată, datorită turcilor.
Matei Basarab rămâne important în istoria noas-
tră naţională pentru construcţiile de sfinte lăcaşuri,
biserici şi mânăstiri. Dacă Ştefan cel Mare a zidit sigur
45 de biserici şi mânăstiri, Matei Basarab a zidit 46,
atestate documentar, făcând din el cel mai mare ctitor
bisericesc al neamului românesc (C. Giurăscu).
Cea mai cunoscută dintre ctitoriile sale este mâ-
năstirea Arnota, din judeţul Vâlcea, zidită între anii
1633-1636, pe locul unei aşezări mai vechi, pictată de
Stroe din Târgovişte. Pe lângă temele religioase tra-
diţionale sunt de remarcat portretele votive ale domnu-
lui Matei şi Doamnei Elina, din pronaos, precum şi o
frumoasă decoraţie florală în locurile libere dintre
medalioane. Portretul lui Matei Basarab, bătrân, cu
părul alb, este considerat unul dintre cele mai frumoa-
se portrete de voievozi români care s-au păstrat până
astăzi. La Arnota, Matei Basarab a fost şi înmormân-
tat, lespedea de piatră ce-i acoperă mormântul fiind
sculptată de sibianul Elias Nicolae. Tot aici a fost în-
mormântată şi doamna Elina, soţia sa.
Cea mai monumentală dintre ctitoriile sale ră-
mâne, însă, mânăstirea Căldăruşani, judeţul Ilfov,
construită între 1637-1638, din apropierea Bucureştiu-
lui, situată într-o poziţie pitorească şi înconjurată din
trei părţi de lacuri. Celelalte ctitorii mai de seamă ale
sale sunt mânăstirile: Sadova, judeţul Dolj, refăcută
total pe locul uneia din lemn; Măxineni, lângă R. Să-
rat, în 1637, distrusă în primul război mondial; Plătă-
reşti, judeţul Ilfov, în 1646; Strehaia, judeţul Mehe-
dinţi, în 1645; Cornăţel, în 1648, azi biserică de mir în
satul Mânăstirea, judeţul Ilfov; Negoeşti, judeţul Ilfov,
între 1648-1649; Brebu, judeţul Prahova; apoi Schi-
turile Bărbăteşti, judeţul Dâmboviţa, între 1645-1646
şi Pinul, judeţul Buzău, între 1647-1648.
Matei Basarab a zidit catedrala episcopală din
Râmnic. A zidit şi o serie de biserici de mir, ca: Sărin-
dar şi Sfinţii Apostoli din Bucureşti; Sfântul Dumitru
din Craiova, 1651, pe locul actualei catedrale mitropo-
litane; Sf. Împăraţi, 1650, şi Sf. Nicolae-Androneşti,
1653, din Târgovişte; Sfinţii Apostoli din Ploieşti,
1639; Sf. Procopie din Gherghiţa-Prahova în 1641; Sf.
305
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Gheorghe din Piteşti; Intrarea în biserică din Caracal,
ca şi bisericile din Drăgăneşti-Teleorman, Pârscoveni
şi Dobrotineţ-Olt şi Mânăstirea Ilfov.
Matei Basarab a rezidit şi o serie de lăcaşuri
sfinte, ca: Mânăstirile Adormirea sau Negru Vodă din
Câmpulung, 1635-1636; Plumbuita de lângă Bucu-
reşti, în 1647; Brâncoveni, judeţul Olt – ctitoria boieri-
lor Craioveşti; Cârnul, judeţul Buzău, care exista din
secolul XVI-lea; Drăgăneşti – de lângă Roşiorii de
Vede, în 1647. Tot la refaceri trebuie menţionate bise-
rica Mitropoliei din Târgovişte, turnul-clopotniţă şi
chiliile de la biserica lui Neagoe de la Curtea de Ar-
geş. A terminat mânăstirea Slobozia, din judeţul Ialo-
miţa, începută de postelnicul Iordache şi clădirile din
incintă de la Tismana şi Govora.
După pilda Domnului, soţia sa, doamna Elina, a
ridicat biserica din Hereşti, judeţul Ilfov; între 1643-
1644, a refăcut mânăstirea Slătioarele din Ocnele
Mari, iar fratele ei, Udrişte Năsturel, biserica Târgului
din Târgovişte.
Matei Basarab a zidit mânăstirea Soveja din ju-
deţul Vrancea, în 1644-1645; biserica Turnu Roşu din
judeţul Sibiu, în 1654; în afara graniţelor ţării, a durat
bisericile din Sviştov şi Vidin din Bulgaria, precum şi
biserica Sf. Mihail Sinadon din marea lavră de la
Muntele Athos.
Concomitent cu pictura murală, care ia o dez-
voltare deosebită sub domnia sa, a înflorit şi pictura pe
lemn, reprezentată prin icoanele de la Arnota şi, mai
ales, prin catapeteasma schitului Crasna din Prahova.
Aici, la baza crucii din scena clasică a Răstignirii, se
află un tablou votiv reprezentând pe Matei Basarab şi
pe Mitropolitul Ştefan al Ungrovlahiei îngenuncheaţi,
îmbrăcaţi fiecare în veşmintele specifice demnităţilor
respective.
Dar, alături de numeroasele sale construcţii reli-
gioase, domnitorul Basarab a făcut şi o serie de con-
strucţii civile: casele domneşti din Brâncoveni şi din
Caracal; reclădirea cetăţii Târgoviştei în 1645 şi mai
ales curţile domneşti din Târgovişte, Bucureşti şi
Câmpulung-Muscel. Dincolo de Dunăre a construit un
pod la Razgrad, în localitatea Inumlari, în drum spre
Constantinopol. În apropiere de Ocnele Mari a con-
struit o fabrică de hârtie.
Matei Basarab a fost şi un sprijinitor al culturii.
Împreună cu Udrişte Năsturel, cumnatul său, a înfiinţat
cele două tipografii din mânăstirile Govora şi Câmpu-
lung şi a introdus limba română în slujbele religioase,
căci, scria domnul, „am văzut că în întreaga mea ţară
este foame, este sete, nu însă de pâine şi apă, ci din
pricina împuţinării sfintelor cărţi (C. Mateescu)”. Pri-
ma carte tipărită la Câmpulung este un „Trebnic” în
1636, iar la Govora, Pravila cea Mică în 1640.Udrişte
Năsturel a tradus din latină în slavonă opera ascetică
medievală „De imitatio Christi” a lui Thomas de
Kempis, tipărită la Dealu în 1647. De remarcat că în
prefaţa adresată Mitropolitului Varlaam al Modovei se

arată, între altele, înrudirea dintre limbile latină şi ro-
mână.
Despre Matei Basarab s-au scris pagini deosebi-
te. Iată câteva dintre ele. Cronicarul Radu Popescu
scria: „Matei viind în scaun, altă grijă nu avea, ci făcea
mânăstiri pretutindeni şi biserici întru lauda lui Dum-
nezeu care se văd până acum. Că până la acest domn
puţine zidiri au făcut domnii cei mai dinainte; iar Ma-
tei Vodă a înfrumuseţat ţara cu tot felul de zidiri, bise-
rici, mânăstiri, case domneşti, care se pomenesc până
astăzi”.
Cronicarul Miron Costin ni-l descrie astfel:
„Matei Vodă, domnul muntenesc, om fericit peste
toate domniile acestei ţări, mândru, blând, drept, om
de ţară, harnic în războaie, aşa neînfricat şi neînspăi-
mântat, cât poţi să-l asemenea cu marii oşteni ai lu-
mii…”
Istoricul Alexandru Odobescu îl elogia astfel:
„Matei Basarab, dacă n-ai fost singurul erou al Ţării
Româneşti, negreşti că ai fost cel mai mare domnitor
al ei, cel care ai ştiut să împreuni puterea armelor de
apărare, cu progresul şi ordinea dinăuntru. Numele tău
glorios ar trebui să insufle o veneraţie religioasă popo-
rului pentru care te-ai jertfit”.
Elogiat de Papa Inocenţiu al X-lea pentru „mi-
nunata sa bunătate sufletească”; numit de regele Polo-
niei „generalissim al Orientului”, respectat de turci ca
„al doilea Mihai Vodă”, considerat de Nicolae Iorga ca
„adevărat păstor şi domn părinte”, Caracterizat de
C.C. Giurescu drept „un domn cu remarcabile însuşiri;
viteaz ostaş, ctitor desăvârşit… şi diplomat încercat…
tipul reprezentativ al domnului de ţară”, Matei Basa-
rab, cel mai de seamă ctitor bisericesc al neamului
românesc şi-a văzut astfel domnia caracterizată de
Cronica vremii: „Ţara iubea pe Domn şi Domnul pe
Ţară”.
306
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Dr. Constantin IONIŢESCU
Prof. George VOICA
Peştera lui Zamolxis din munţii din
apropierea Coziei
Din tainele de legendă şi adevăr ale Ţării Loviştei
Referitor la religia şi moravurile dacilor, D.A.
Xenopol, în cartea Istoria românilor din Dacia traia-
nă, scrie: ,, Religia geţilor, deşi la începutul ei polite-
istă ca cea a tuturor tracilor, s-a schimbat, prin în-
văţăturile lui Zamolxis, într-o religie reflexivă.”
Zamolxis, propagatorul acestei credinţe, a fost
adorat ca zeu. Iniţial, poporul se închina lui Gebelei-
zis, care simboliza Soarele. Herodot îi descrie as-
tfel: ,,Atunci când pe cer apăreau nori de furtună şi
acopereau Soarele, tracii trăgeau cu săgeţile în sus,
pentru a-l elibera.” Și alți
scriitori greci, ca și Herodot, după tradiţia culeasă de
la grecii Pontului Euxin, ar fi spus că ,,Zamolxis era
un sclav al lui Pitagora din Insula Samos; deci, un
învăţăcel al acestuia, cu care s-a deplasat în Egipt,
unde şi-a însuşit ştiinţa. După eliberare, adunând
mari bogăţii, s-a întors în ţara sa. Întors în patria lui,
el a înfiinţat acolo o aşezare în care a adunat pe frun-
taşii cetăţeni la mese şi, în timpul ospăţului, învăţa că
acei pe care-i primea la masa lui, nu ar fi niciodată să
moară, ci ar fi numai strămutaţi într-un loc undeva,
unde s-ar bucura pentru vecie de toate bunurile şi
dorinţele lor.”
Pe când îi învăţa astfel, puse să i se zidească în
taină o cameră subpământeană şi, când ea fu sfârşită,
dispăru şi se retrase în acea ascunzătoare, unde trăi
timp de trei ani. În acest răstimp, tracii îl plângeau ca
pe un mort, dar în al patrulea an, el reapăru, întărindu-
le astfel el însuşi de ce învăţase pe compatrioţii săi.
Strabon vorbeşte şi el despre această ipoteză,
adăugând că ,,Burebista a luat domnia geţilor contra
căruia Cezar voia să pornească o expediţie, iar Dece-
neu era în onoare şi, imitând pe Zamolxis, s-ar fi re-
tras şi el în peştera muntelui Kogaionului.”.
Munţii Coziei văzuţi dinspre muntele Spinului, Perişani
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

La mijlocul secolului al XIX-lea, D. Frunzes-

cu a alcătuit un dicționar, în care apare și numele mun-
telui Kogaion (p. 124)și în care arată, totodată, că
peştera este situată în judeţul Argeş, lângă Olt. De
asemenea, învăţătorul Zugrăvescu, din Jiblea, a încer-
cat să se documenteze în acest sens, însă negăsind
toponimul Kogaiona renunţat.
Geograful Strabon spune că, pe lângă acest
munte curge şi o apă care este considerată şi ea sfântă.
De-a lungul timpului, istoricii care au cercetat origini-
le poporului român şi civilizaţia strămoșilor noștr nu
au stabilit locul unde se află Muntele Sfânt al dacilor
şi Peştera lui Zamolxis, opiniile lor variind între vârfu-
rile Gugu şi Godeanu, Sfinxul din Bucegi, Munţii
Retezat sau Ceahlău.
După cum a bănuit Xenopol, studiind dicţio-
narul lui Frunzescu, este posibil ca peştera să fie săpa-
tă în peretele muntelui de la Copăceni - Racoviţa, ea
fiind aceea pe care au căutat-o mulţi istorici, dar tot
atât de mulţi au trecut pe lângă ea fără să o găsească.
De fapt, localizarea peşterii în muntele de la Copăceni
şi a apei curgătoare ce trece pe la peşteră, seamănă
izbitor de bine cu descrierea lui Strabon. Aici, în mun-
te, sunt trei camere săpate, de circa 20 mp fiecare, un
hol central cu ieşire în afară, spre vest, şi două camere
laterale, accesate printr-o fereastră. Peştera este săpată Dr. Constantin Ioniţescu, în incinta peşterii
pe peretele vertical al muntelui, la circa 5-6 m altitudi-
ne faţă de pământ, în partea de răsărit a râului Olt.
Accesul la peşteră sa fost posibil - aşa cum a
descris, în anul 1721, medicul Michael Schendos -
atunci când, sub comanda feldmareşalului Stainville şi
a inginerului Friedrich Schwantz, s-a construit dru-
mul ,,Via Carolina” , putându-se astfel ca Oltul să fie
exploatat ca râu navigabil între Boiţa, Cozia şi Dunăre.

Imagini din Peșteră

Scriitorul George Voica in incinta peşterii

Peştera de la Copăceni, comuna Racoviţa, din județul

Vâlcea – Valea Oltului.

Valea Băiaşului – Valea căutătorilor de aur din Ţara

Loviştei

307

Holul peșterii, loc de unde se poate vedea Valea Oltului și
drumul făcut de austrieci, Via Carolina, în 1717 -1723
Lângă acest munte, la 500 metri mai la sud,
este pârâul Băiaşu, în care populaţia locală spală nisi-
pul şi unde caută aur, încă de pe timpul romanilor.
Michael Schendos descrie aceasta peşteră ca fiind
făcută pe timpul romanilor, care zidiseră castrele de la
Racoviţa, ea având o vedere largă înspre vest; munţii
de vizavi fiind la câteva sute de metri, iar vârfurile lor
pot fi luate ca reper, noaptea, pentru studiul mersului
stelelor şi al soarelui, de la est spre vest. Considerăm
că acest spaţiu divin este un excelent punct de obser-
vaţie astronomică.
Opinia noastră este că romanii au găsit peştera
săpată, deoarece, altfel, nu întrevedem rostul săpării ei
de către legionarii romani. Michael Schendos spune:
„Puţin după ce am păşit pe măreaţa Cale a lui Tra-
ian, mărturie a antichităţii romane, când înaintam
cu paşi destul de înceţi chiar la începutul drumului,
ni s-a înfăţişat un altar votiv al romanilor ─ săpat în
peretele de stânci de pe malul răsăritean al Oltu-
lui, în chip mai degrabă de peşteră decât de templu,
având în faţa pragului mai multe trepte, iar la pici-
oarele sale un pârâu nesecat, curgând cu îmbelşuga-
re, cu murmurul blâd al apelor ce cad, care inspiră
călătorilor un fel de respect religios pentru acest loc
atât de vechi.”
308
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Michael Schendos de Van Der Beck (1691-
1736), medic trimis de feldmareşalul Stainville, admi-
nistratorul Olteniei şi al Transilvaniei din partea Aus-
triei, studiază apele termale împreună cu căpitanul ing.
Friedrich Schwantz, care lucra la harta Olteniei, în
1717. Referitor la peştera de la Copăceni, autorul des-
crie zona astfel: ,,Puţin după ce am păşit, măreaţa
cale a lui Traian, mărturie a antichităţii romane
când înaintau cu paşi destul de înceţi chiar la înce-
putul drumului, mi s-a înfăţişat un alt votiv al roma-
nilor, săpat în peretele de stânci de pe ţărmul răsări-
tean al Oltului, în chip mai degrabă de peşteri decât
de templu. De aici, după ce am urmat mai departe
acest drum timp de vreo trei ore, pe ţărmul apusean
al aceluiaşi râu Olt, ni s-a arătat o întindere vastă şi
foarte netedă, vestită prin băile de spălat aurul din
nisip; aur care nu numai că întrece cu mult la o
cercetare de apreciere a aurului din Transilvania,
întrucât nu este viciat de niciun amestec de argint,
dar se mai deosebeşte şi prin mărimea neobişnuită a
grăunţelor şi prin cantitate, compensând astfel lipsa
de băgare de seamă a unor zlătari nepricepuţi.” (Al
însemnatului tău nume cinstitor nu prea mă-
runt, Michael Schendos de Van Der Beck, doctor în
litere, medicină şi filozofie: Călători străini despre
Ţările Române, vol.9, Editura Academiei Române, p.
77-78)
Pe râul Boişoara, în sus, spre Perişani, se
găseşte un zăcământ de aur care este spălat de apele
lui şi dus la vale spre Olt, unde oamenii locului cu-
leg firicelele de aur din albia râului, acestea fiind
amestecate cu firicele de nisip din trupul muntelui.
Respectivele grăunţe de aur aproape pur, sunt
culese de către căutătorii de aur încă de p,e timpul
când romanii s-au statornicit în această zonă şi când şi-
au construit castrele de la Racoviţa şi Copăceni, de-
numind această apă ca sfântă, după cum atât de frumos
o descrie Michael Schendos. Tot sfântă este denumită
şi o stâncă stranie, ce poartă numele Turnul lui Doan-
că, de 100 metri înălţime, unde strămoşii noştri daci
îşi aveau o cetate de apărare. Tot aici, în acest loc, o
legendă străveche spune că se afla şi palatul Împăratu-
lui de Rouă.
Legat de acest turn şi de peştera de la Copă-
ceni, poporul român a păstrat până în zilele noastre
frumoasa legendă descrisă de părintele Dominic Io-
nescu, publicată în cartea Schituri şi biserici de
sat: note de drum şi însemnări de demult, apărută în
iulie 1931, Legenda spune că Împăratul de Rouă locu-
ia în acel turn, ca vulturul. În miez de noapte, Împăra-
tul de Rouă pornea la vale, la mândra lui, ce locuia
într-o cetate de pe apa Oltului, adică la peştera din
Muntele Copăcenilor. ,,Pe noapte mergea, pe noapte
venea”. Nimeni nu putea să-l prindă. Drăguţa lui, o
altă Dalilă biblică, băgând de seamă că iubitul ei, înda-
tă ce cânta cocoşul, se scula degrabă şi pornea la
drum, a pus de a tăiat toţi cocoşii. În noaptea aceea
când cocoșul n-a mai cântat, Împăratul de Rouă a

adormit până-n zori şi nu a mai fost trezit până ce s-au
ivit zorile. Atunci, sărind degrabă, şi-a încălecat calul
şi a pornit la drum. Era, însă, prea târziu! Pe la jumăta-
tea drumului, soarele, răsărind, Împăratul de Rouă s-a
topit şi a murit.
Turnul lui Doanca, colț din zidul de fortificație
Biblioteca Rotonda valahă
309
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Conf. univ. dr.
Ilie GORJAN
Victoria de la Posada
consideraţii de ordin militar
„Cine nu cunoaşte istoria, riscă s-o repete”
spunea Nicolae Iorga. Istoria neamului românesc, atât
de greu şi de mult încercată, este presărată cu o seamă
de evenimente majore, ce au marcat fundamental exis-
tenţa şi devenirea miraculosului şi ineditului popor
care suntem. Reprezentanţii celor şapte arte, scriitori,
pictori, sculptori, muzicieni etc sunt unanimi în a re-
cunoaşte frumuseţea şi bogăţiile pământului românesc,
ca şi virtuţile şi însuşirile deosebite ale oamenilor ca-
re-l locuiesc.
Din păcate, toate acestea nu puteau să nu atra-
gă atenţia altor popoare, inclusiv şi, mai ales, vecine şi
„prietene”, hrăpăreţe şi acaparatoare din fire, care, de-
a lungul existenţei noastre ca popor, nu au scăpat ni-
ciun prilej de a ne prigoni, urgisi, asupri, de a smulge
din trupul ţării, în repetate rânduri, hălci mari cu care
să-şi ostoiască nesătulele şi hulpavele lor pofte.
Din timpurile cele mai îndepărtate şi până mai
ieri, poporul român n-a avut răgaz, n-a cunoscut odih-
na, paloşul şi flinta fiindu-i tot timpul alături, pentru că
numai aşa putea să stăvilească, uneori chiar de la frun-
tarii, asaltul hoardelor nesătule, din ce în ce mai laco-
me şi mai dornice de teritorii şi avuţii străine.
Un exemplu mai mult decât elocvent în aceas-
tă privinţă îl constituie renumitul fapt istoric petrecut
la începutul secolului al XIV-lea în Ţara Românească,
adică celebra bătălie de la Posada a anului 1330, strâns
legată de numele gloriosului domn Basarab I.
Înfumuratul rege al Ungariei, Carol Robert,
nepotul regelui Carol II de Neapol, din familia france-
ză Anjou, după ce a purtat mai multe războaie scurte
cu Serbia, cu Republica Veneţia şi cu ţările germane,
şi-a întors armele către Dunărea de Jos în scopul cuce-
ririi Ţării Româneşti, având drept pretext Banatul Se-
verinului.(1)
La începutul secolului al XIV-lea, statul feu-
dal Ţara Românescă abia se închegase prin unificarea
şi centralizarea tuturor formaţiunilor prestatale dintre

Carpaţi şi Dunăre. La cârma acestui stat se afla Basa-
rab I, fiul lui Tihomir, care îşi afirma autoritatea asu-
pra unui teritoriu ce se întindea peste munţi în Ţara
Făgăraşului, în vest cuprindea Banatul de Severin, în
est sudul Moldovei, Delta Dunării şi viitoarele judeţe
Cahul, Bolgrad şi Izmail.(2) Puterea politică a Ţării
Româneşti, în acea perioadă, se baza pe o economie
feudală în plină ascensiune, pe un comerţ şi o circu-
laţie monetară intense, precum şi pe o politică activă,
de înţelegere şi colaborare cu statele vecine, de afirma-
re a independenţei şi suveranităţii sale promovată de
Basarab I.
Asupra acestui ţinut înfloritor şi-a îndreptat
atenţia regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, care în
septembrie 1330, în fruntea unei oşti puternice, a in-
vadat Ţara Românească pe la Severin, încălcând gro-
solan acordurile anterioare dintre cele două state. În
acest act nesăbuit, regele a fost încurajat şi până la un
punct sprijinit chiar de papalitate, care urmărea să se
folosească de forţa militară a Ungariei pentru a-şi ex-
tinde propria influenţă asupra spaţiului românesc.(3)
Conştient de superioritatea forţelor ungare şi
animat de dorinţa de a evita pierderi de vieţi omeneşti
şi distrugeri de bunuri, Basarab a trimis o solie regelui,
aşa cum aminteşte Cronica pictată de la Viena, atribui-
tă lui Marcus Kalt. Prin solii trimişi, Basarab l-a aver-
tizat pe invadator: să vă întoarceţi îndărăt cu pace şi
să înconjuraţi primejdia persoanelor voastre, pentru
că dacă veniţi mai mult înlăuntrul ţării, nu veţi putea
nicidecum să înconjuraţi primejdia. Insolenţa şi necu-
getarea regelui şi-au spus cuvântul: să spuneţi aşa lui
Bazarad(4) că el e păstorul oilor mele şi eu, din as-
cunzişurile sale, de barbă îl voi scoate.(5)
Basarab a încercat până în ultimul moment,
prin noi tratative, să găsească o soluţie politică, ofe-
rind regelui suma de 7000 mărci de argint, restituirea
Banatului de Severin, ocupat între timp de români,
restabilirea raporturilor feudo-vasalice şi trimiterea
drept chezaş a însuşi fiului lui Basarab la curtea unga-
ră, ofertă respinsă de rege, care a început înaintarea pe
teritoriul Ţării Româneşti.(6)
În aceste condiţii, oastea română a aplicat
agresorului întreaga diversitate de forme şi procedee
de luptă ale războiului popular: manevra în câmpul
strategic şi tactic, ripostele ofensive şi retragerile si-
mulate, hărţuirea şi ambuscadele, atacurile date prin
surprindere la punctele obligate de trecere etc. De
asemenea, în calea oştilor ungare, recoltele au fost
ascunse sau distruse, furajele arse, fântânile otrăvite şi
populaţia evacuată, astfel încât oastea ungară să nu
aibă de unde-şi procura hrana şi nici unde să se odih-
nească şi adăpostească. Cronica pictată atestă această
stare de lucruri: neputând regele şi ai săi să găsească
de mâncare...au început să sufere în curând de foame
regele însuşi, ostaşii şi caii.(7)
Nu întâmplător foloseşte Basarab astfel de
procedee de luptă, ele făcând parte din caracteristicile
artei militare româneşti în acea perioadă. La acestea se
310
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
adaugă şi participarea ţărănimii la lupta de apărare,
aceasta constituind forţa principală a armatelor multor
mari conducători de oşti, care au înscris pagini de
înălţător eroism în lupta împotriva dominaţiei străi-
ne.(8)
Totodată, lupta în acea vreme s-a dus întot-
deauna împotriva unui inamic superior, atât numeri-
ceşte, cât şi ca înzestrare tehnică, obligând pe coman-
danţii oştilor să manifeste ingeniozitate în aplicarea
unei întregi game de forme, metode şi procedee în
scopul anihilării acestei superiorităţi.
Strategia, ca parte componentă a artei milita-
re, a fost determinată de caracterul drept al războaie-
lor, cât şi de structura de masă a oştilor române şi con-
sta în caracterul ei hotărâtor, decisiv, urmărind, nu
cuceriri teritoriale, ci nimicirea armatelor inamice.
Armata lui Basarab se compunea din Oastea cea mare
şi Oastea cea mică. Oastea cea mare consta în ridica-
rea la luptă a întregii populaţii bărbăteşti aptă a purta
armele şi cuprindea ţăranii liberii, ţăranii aserviţi, lo-
cuitorii oraşelor şi târgurilor, alte categorii sociale
interesate sau unele categorii stimulate în lupta pentru
apărarea ţării. Oastea cea mică avea un caracter de
permanenţă pentru a face faţă unor ameninţări externe
neprevăzute, până la ridicarea la arme a oastei celei
mari. Oastea cea mică se compunea din cete înarmate
formate din slugi, curteni, viteji, voinici şi lefegii, din
cetele domnitorului, adică aparatul său administrativ
militar, şi din cetele boierilor formate din familiarii şi
slugile acestora, în fruntea cărora boierii prestau dom-
nului slujba dreaptă şi credincioasă.
Tactica se caracteriza prin folosirea unor for-
me de manevră cât mai variate ca: lovirea flancului şi
spatelui inamicului, executarea loviturii frontale com-
binată cu o manevră dublu învăluitoare, care se finali-
za, de regulă, cu încercuirea inamicului, ambuscada,
atacuri prin surprindere pe timp de noapte, raiduri,
incursiuni etc, care, adesea aveau ca efect obţinerea de
succese deosebite.
Aşa se face că, în urma folosirii de către Basa-
rab a unor astfel de procedee de luptă, forţele ungare
au ajuns în faţa cetăţii Curtea de Argeş, capitala Ţării
Româneşti, epuizate şi demoralizate, fiind uşor oprite
în faţa fortificaţiilor cetăţii de către oştenii lui Basarab.
Conştient fiind de neputinţa sa de a cuceri cetatea,
Carol Robert a iniţiat tratative de pace cu domnul ro-
mân, prima condiţie a păcii fiind aceea ca Basarab să
garanteze regelui şi oastei sale că se pot întoarce în
siguranţă până la frontieră, iar o altă condiţie să-i dea
călăuze care să-i arate drumul cel mai scurt pentru a
ieşi din Ţara Românească.
Regele nu voia să se întoarcă pe la Severin, fie
că drumul de la Argeş spre Slatina, Craiova, Severin şi
Orşova era prea lung, fie că-şi aducea aminte de pră-
dările şi devastările ce le făcuse în timpul înaintării
sale prin ţară, şi acum se temea de răzbunarea români-
lor din părţile acestea.(9) Pacea dintre cele două părţi a
fost formală pentru că niciuna dintre ele nu era hotărâ-

tă să respecte înţelegerea făcută. Ar fi fost imposibil ca
Basarab să lase nepedepsit un act care produsese mari
pagube ţării. Drept urmare, acesta a ales un loc pădu-
ros, închis de ambele părţi de stânci semeţe, pe care
ostaşii săi l-au blocat la ieşire, loc spre care, conform
înţelegerii, călăuzele au condus oastea ungară.
Cu privire la amplasarea acestui loc în spaţiu
există în istoriografia românească păreri diferite. Unii
istorici îl plasează în masivul Făgăraş(10), alţii îl situ-
ează în munţii Mehedinţilor(11), însă majoritatea isto-
ricilor consideră că lupta s-a desfăşurat la Posada, în
Ţara Loviştei, între Sălătrucu şi Perişani, apreciind că
pe aici era drumul cel mai scurt de ieşire spre Transil-
vania prin Sibiu.
Oastea ungară a sosit la locul ce i se pregătise,
fără să presimtă ce o aştepta, într-o zi de vineri, 10
noiembrie 1330, intrând în dispozitivul clasic al unei
ambuscade de amploare. Trei zile a durat lupta, fără ca
pentru armata ungară să se ivească vreo şansă de scă-
pare, regele ungur găsind aici la Posada ceea ce a cău-
tat: o înfrângere zdrobitoare şi umilitoare. Cronica
pictată consemnează: mulţimea nenumărată a români-
lor sus pe râpe a alergat din toate părţile şi a aruncat
săgeţi asupra oastei regelui, care se găsea în fundul
unei căi adânci, ce nici nu se putea numi cale, ci mai
curând un fel de corabie strâmtă, unde din pricina
înghesuielii cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau din
toate părţile în luptă. Căci din pricina urcuşului pră-
păstios din acea cale nu se putea sui contra românilor
pe niciuna dintre râpele de pe amândouă laturile
drumului, nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau
loc de fugă, fiind făcute acolo prisăci, ci erau cu totul
prinşi ostaşii regelui ca nişte peşti în vârşe ori în
mreajă...Cădeau tineri şi bătrâni, principi şi nobili
fără nicio deosebire. Căci această tristă întâmplare a
ţinut mult, de la ziua a şasea a săptămânii până la
ziua a doua a săptămânii viitoare, în care soldaţii
aleşi aşa se izbeau unii de alţii, precum în leagăn se
leagănă şi se scutură pruncii sau cum se clatină tresti-
ile de vânt. Şi a fost aci un cumplit dezastru, căci au
căzut o mulţime de ostaşi, de principi şi de nobili şi
numărul lor nu se poate socoti.(12)
În această încleştare, aproape întreaga armată
ungurească a fost desfiinţată. Regele, pentru a scăpa
cu viaţă, a îmbrăcat cu hainele şi însemnele sale regale
pe un tânăr al curţii, fiul lui Dionisie, pe care românii,
crezând că e însuşi regele, l-au ucis într-un mod crân-
cen.(13) Apoi, regele, cu un mic grup de sfetnici şi
luptători unguri scăpaţi cu viaţă, au pornit în goana
cailor, fără să-şi îngăduie nicio clipă de popas, până
când s-au văzut în siguranţă, departe de hotarele Ţării
Româneşti.(14)
Aşa s-a încheiat această expediţie aventuroasă
a regelui Carol Robet de Anjou. Frumoasele sale pla-
nuri ca Ungaria să domnească şi peste Dunărea de Jos,
de unde credea că-i este de ajuns să facă numai un pas
până la Constantinopole, le văzu pentru totdeauna
spulberate.
311
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Atât de tare l-a înspăimântat pe rege înfrânge-
rea de la Posada, încât de atunci încolo el n-a mai în-
drăznit să-şi afirme autoritatea la Dunărea de Jos. Nu
s-a mai interesat nici de soarta Dalmaţiei şi nici de
soarta Serbiei, ceea ce i-a permis lui Ştefan Duşan să
întemeieze lângă hotarele Ungariei un mare imperiu
sârbesc. Ba mai mult, puternica impresie pe care i-a
produs-o bătălia de la Posada, l-a determinat pe Carol
Robert, ca ani de-a rândul după aceea, să elaboreze o
serie de diplome în care să relateze, după propria-i
viziune, ce s-a întâmplat la Posada. Iată ce spune în
diploma emisă în anul 1332: Prin această carte a
noastră voim să ajungă la cunoştinţa tuturor că, mer-
gând noi, în anul Domnului 1330, cu o parte din oşti-
rea noastră, ca să vizităm(15) Ţara noastră munte-
nească şi după ce am parcurs-o în pace(16), iată că la
ieşirea noastră de acolo, necredinciosul Basarab
Munteanul, înşelându-ne cu o pace fictivă, a atacat
duşmăneşte o parte mică din trupele noastre într-un
loc oarecare păduros, pe care-l închisese cu întărituri
puternice de arbori şi în care luptă a căzut vicecance-
larul curţii noastre, magistrul Andrei, prepozitul epis-
copiei de Alba, de fericită memorie, unde, deodată cu
viaţa sa a fost pierdut şi sigiliul nostru.(17)
Prin lupta de la Posada, Basarab I a salvat
independenţa şi integritatea teritorială a Ţării Româ-
neşti, ţară care s-a consolidat de-atunci ca entitate.
Războiul din 1330 a constituit un moment crucial în
evoluţia militară a poporului român. El a demonstrat
că o oaste mică, formată în majoritate din ţărani, care
au avut un rol determinant, putea să zdrobească armata
unei mari puteri feudale, superioară atât în resurse
economice şi mijloace de luptă, cât şi în experienţa de
război. Luptele care au culminat cu marea bătălie de la
Posada au demonstrat înaltul nivel atins în dezvoltarea
artei militare româneşti, nivel care va creşte în viitor în
beneficiul unui popor prigonit de soartă, dar, credem
noi, ocrotit de Dumnezeu.
POSADA 1330
portret liric
Pe urmele cailor
drumurile plâng scăldate-n copite de fum,
iar marginile rod anii cu pliscuri
de rouă,
soarele curge şi aripi de sânge se sting
sub mantii de foc şi lacrimi
tăiate în două.
Cerul aşteaptă un fulger
să-nchidă ferestrele lumii apuse
când nouri de scuturi se leagănă-ntr-un
dans colorat,
şi spadele urlă sălbatic
în timpul rănit şi turbat.

Săgeţile-n ploaie văzduhul îl calcă,
copacii râd singuri în văile reci,
pintenii sec îşi înnoadă tăcutul
refren,
caii mor alb lângă pietrele seci.
Noaptea mănâncă din stele hulpav
sub luna ce-şi seceră clipa
la brâu,
vântul despică săgeţi în desfrâu,
stâncile zburdă-ntr-o horă de iele,
iar caii mor alb lângă pietrele reci.
Hora se-ncinge şi zilele-şi plâng strălucirea,
copacii răcnesc în lupta zăludă cu firea,
iar caii mor alb lângă toamnele reci.
Ilie Gorjan
NOTE
1. Nicolae Densuşianu, Istoria militară a poporului român,
Editura Vestală, Bucureşti, 2003, pag.126.
2. Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la
statul român unitar, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1983, pag.107.
3. Colectiv de autori, Istoria militară a poporului ro-
mân,vol.I. Editura Militară, Bucureşti, 1984, pag.346.
4. După cum se vede îi pocea şi numele.
5. Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op.cit., pag.108.
6. Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român,
Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997, pag.69.
7. Istoria militară a poporului român, pag. 347.
8. Curs de istoria artei militare, Bucureşti, 1991, pag.185 şi
urm.
9. Nicolae Densuşianu, op.cit., pag.134.
10. Colectiv de autori, Istoria militară a românilor, Editura
Militară, Bucureşti, 1992, pag.97.
11. Nicolae Densuşianu, op.cit., pag.137.
12. Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op.cit., pag.109.
13. Nicolae Densuşianu, op.cit., pag.135.
14. Istoria militară a poporului român, pag.350.
15. Cât cinism ! Ar fi fost mai bine dacă ne-ar fi scutit de
astfel de vizite, atât el, cât şi alţii care ne-au urgisit în veacu-
rile ce-au urmat!
16. Adică după ce a prădat totul în cale, noroc că n-a prea
mai avut ce prăda datorită măsurilor luate de Basarab.
17. Nicolae Densuşianu, op.cit., pag.129.
312
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Prof. Mihaela TUDOSOIU
Dicționar politic: Vladimir Ilici Lenin
Vladimir Ilici
Lenin (rusă Влади́мир
Ильи́ч Ле́нин), numele
de familie originar: Ulia-
nov (Улья́нов), nascut la
10 aprilie 1870 si dece-
dat la 21 ianuarie 1924, a
fost un revoluționar rus
care a condus partidul
bolșevic, primul premier
al Uniunii Sovietice și fondatorul ideologiei cunoscute
sub numele de leninism. S-a născut în Simbirsk
(Ulyanovsk) avându-i ca părinți pe Ilia Ulianov și
Maria Alexandrovna. A avut doi frați și trei surori, el
fiind al treilea născut. Tatăl său Ilia era inspector al
școlilor primare din provincia Simbirsk în momentul
nașterii lui Vladimir Ilici Lenin.„Lenin” a fost unul
dintre pseudonimele sale. Se crede că l-a creat ca să
demonstreze antagonismul față de Gheorghi Plehanov,
care folosea pseudonimul Volghin, după râul Volga;
Lenin a ales râul Lena care este mai lung și care curge
în direcția opusă. În orice caz, sunt multe teorii despre
proveniența pseudonimului său, iar Lenin nu a explicat
niciodată alegerea sa. Uneori, în Occident, este în mod
eronat numit „Nikolai Lenin”, deși niciodată nu a pur-
tat acest nume în Rusia.
Lenin s-a născut în Simbirsk, Rusia. Tatăl său,
Ilia Nicolaevici Ulianov (1831 - 1886), a fost funcțio-
nar civil superior în domeniul educației, care a militat
pentru democrație și educație liberă universală în Ru-
sia; mama sa , Maria Alexandrovna Ulianovna (1835 -
1916), avusese numele premarital "Blank". Provenien-
ța etnică și religioasă a lui Lenin era foarte variată:
avea ascendență calmîcă prin bunicii paterni, germană,
prin bunica maternă, care era luterană, precum și evre-
iască prin bunicul matern (care s-a convertit la crești-
nism). Vladimir Ilici Ulianov (Lenin) a fost botezat
după ritul bisericii ortodoxe ruse. În copilărie, Vladi-
mir Ilici Ulianov (Lenin) s-a remarcat la studiile de
latină și greacă. În mai 1887, fratele său mai mare,

Alexandr Ulianov, a fost condamnat la moarte prin
spânzurare pentru participarea la un complot cu scopul
asasinării țarului Alexandru al III-lea. Acest eveniment
l-a radicalizat pe Vladimir Ilici și, la sfârșitul aceluiași
an, a fost arestat și exmatriculat de la Universitatea din
Kazan pentru participarea la un protest studențesc. El a
continuat să studieze în particular, iar în 1891 a primit
licența pentru practicarea avocaturii.
În loc să se dedice carierei juridice, Lenin s-a
implicat tot mai mult în activitatea de propagandă
revoluționară și în studiul marxismului. La 7 decem-
brie 1895 a fost arestat, pentru un an, de autorități și,
ulterior a fost exilat în satul Șușenskoe, din Siberia. În
iulie 1898 s-a căsătorit cu Nadejda Krupskaia, activis-
tă socialistă. În aprilie 1899 a publicat cartea Dezvol-
tarea capitalismului în Rusia. În 1900 exilul său ia
sfârșit. Călătorește prin Rusia și prin Europa și publică
ziarul Iskra (Scânteia) și diferite articole și cărți legate
de mișcarea revoluționară.Lenin a fost un personaj
activ în Partidul Social Democrat al Muncii din Rusia
(PSDMR), iar din 1903 a condus fracțiunea bolșevică
după ruptura cu menșevicii, ruptură care a fost inspira-
tă, cel puțin parțial, de pamfletul său Ce este de făcut?.
În 1906 a fost ales în prezidiul PSDMR. În 1907 s-a
mutat în Finlanda din motive de siguranță. A continuat
să călătorească în Europa și să participe la numeroase
întruniri socialiste, inclusiv la Conferința de la Zim-
merwald din 1915.La 3-4 aprilie 1917 s-a reîntors la
Petrograd, cu ajutorul lui Parvus, urmărind răsturnarea
țarului Nicolae al II-lea. În acea perioadă, Lenin a
preluat un rol conducător în mișcarea bolșevică, publi-
când Tezele din aprilie. După o revoltă a muncitorilor
eșuată în iulie 1917, Lenin a fugit în Finlanda. S-a
reîntors în octombrie 1917, conducând o revoluție
armată, cu sloganul „Toată puterea – sovietelor!” îm-
potriva Guvernului Provizoriu. Ideile sale de guverna-
re au fost exprimate în eseul „Statul și Revoluția”, care
invoca o nouă formă de conducere, bazată pe consiliile
muncitorilor numite soviete (sfaturi). O bună parte a
exilului, începând din 1909, dar și după cucerirea pu-
terii, Lenin și soția lui au avut-o în preajma lor pe
Inessa Armand, feministă și revoluționară. Conform
unor istorici, Inessa Armand a fost și amantă a condu-
cătorului bolșevic, acceptată de prea-toleranta
Krupskaia.10
Nici în Rusia, nici în străinătate, Lenin nu a
cunoscut lipsurile materiale. Pe toată perioada exilului
el nu a muncit nici măcar o singură zi. A călătorit mult
(Berna, Paris, Bruxelles, Zürich, Londra, Stockholm,
Berlin, insula Capri, etc), a locuit la hoteluri sau în
case închiriate în stațiuni de odihnă.
În ianuarie 1892 tânărul Vladimir Ilici Ulia-
nov a fost angajat ca asistent al avocatului pledant A.
N. Hardin, în slujba căruia a lucrat numai 18 luni. În
momentul în care a izbucnit Revoluția din Octombrie,
Lenin era angajat de mai puțin de doi ani.
10
https://ro.wikipedia.org/wiki/Vladimir_Ilici_Lenin
313
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Maria Alexandrovna Ulianova era pensionară,
văduva unui consilier de stat deținător al Ordinului
Stanislas clasa I. Ea mai moștenise de la soțul ei o
treime din moșia Kokușkino. Această cotă din moșie a
fost vândută, iar banii au fost depuși în cele din urmă
într-o bancă. Numai că mama lui Lenin a călătorit, la
rândul ei, mult, de trei ori în Elveția, Germania și
Franța, de două ori fiind însoțită de fiica sa, Maria
(Maniașa). Aceasta din urmă a petrecut aproape doi
ani în Germania și Franța.
Surse serioase de venituri nu puteau fi artico-
lele publicate în presa revoluționară rusă (precum
Iskra). Sursa lui principală de venituri a fost desigur
fondul special al Partidului, fond despre care nu se
pomenește niciodată în actele oficiale, dar a cărui exis-
tență este recunoscută de Lenin în bogata lui cores-
pondență. Acest fond era alimentat din cotizațiile
membrilor de partid, din donații particulare, precum
cele ale lui Maxim Gorki sau cea cunoscută ca Aface-
rea Schmidt, dar mai ales din exproprieri revoluționa-
re, în fapt, delapidări sau atacuri banditești asupra
birourilor de poștă, a caselor de bilete din gări și asu-
pra băncilor. Cea mai cunoscută expropriere a fost
atacul asupra a două camioane cu bani, la 26 iunie
1907 în Piața Erevan din Tiflis, când au fost furate
340.000 de ruble de către o echipă condusă de Sta-
lin.Controlul asupra acestui fond special, la care Lenin
n-a renunțat nici în timpul exilului și nici după victoria
revoluției bolșevice, a fost unul dintre merele discor-
diei care a împiedicat încercările timide de reunificare
a bolșevicilor și menșevicilor.11
La 8 noiembrie 1917 Lenin a fost ales Preșe-
dinte al Consiliului Comisarilor Poporului de către
Congresul Sovietului Rus. În fața amenințării invaziei
germane, Lenin a fost de părere că Rusia trebuie să
semneze imediat un tratat de pace. Alți lideri veterani
bolșevici, precum Buharin, apărau ideea continuării
războiului, cu scopul de a stârni revoluția în Germania.
Troțki, care a condus negocierile, era pentru o poziție
de mijloc, fiind de acord cu un tratat de pace care să
stipuleze condiția nici unui câștig teritorial pentru vreo
parte din conflict. După ce negocierile au eșuat, Ger-
mania a lansat o invazie care a avut ca rezultat pierde-
rea unei importante părți din teritoriile vestice ale Ru-
11
Volkogonov, Dmitri (1994). Lenin: A New Biography.
New York: Free Press (Simon & Schuster)

siei. Ca un rezultat al acestei situații, Lenin a câștigat
sprijinul majorității liderilor bolșevici și Rusia a sem-
nat, în cele din urmă, în condiții dezavantajoase Trata-
tul de la Brest-Litovsk (martie 1918).
Acceptând că sovietele sunt singurele forme
legitime de guvernare muncitorească, Lenin a întrerupt
activitatea Adunării Constituante Ruse. Aici, bolșevi-
cii pierduseră la vot, câștigătorul alegerilor fiind Parti-
dul Socialist Revoluționar. Mai târziu, aceștia din ur-
mă s-au divizat în două fracțiuni, una de stânga, pro-
soviete, și alta de dreapta, anti-soviete. Bolșevicii
aveau majoritatea în Congresul Sovietelor și au format
o coaliție guvernamentală cu socialiștii revoluționari
de stânga. În cele din urmă, coaliția lor însă s-a prăbu-
șit, după ce socialiștii-revoluționari s-au opus tratatului
de pace de la Brest-Litovsk, ei încercând chiar, prin
alianțe cu alte partide, să răstoarne guvernul soviete-
lor. Situația a degenerat, iar partidele non-bolșevice (și
chiar unele grupuri socialiste) au încercat în mod activ
să răstoarne guvernul sovietelor. Lenin a reacționat
încercând să le oprească activitățile. La 30 august
1918, Fania Kaplan, membră a Partidului Socialist
Revoluționar, s-a apropiat de Lenin după ce acesta
luase cuvântul la un miting și se îndrepta către mașina
sa. Ea l-a strigat pe Lenin și, când acesta s-a întors să-i
răspundă, a tras trei focuri de revolver asupra lui, din-
tre care două l-au nimerit pe liderul bolșevic în umăr și
în ureche. Lenin a fost dus în apartamentul său privat
din Kremlin, el refuzând să riște sa meargă la spital,
deoarece credea că și acolo este așteptat de alți asasini.
Au fost convocați doctorii, dar ei au decis că era prea
riscant să extragă gloanțele. În cele din urmă Lenin și-
a revenit, dar sănătatea sa s-a deteriorat în continuu,
începând din acel moment, și se crede că incidentul a
contribuit la atacurile cerebrale de mai târziu.
În martie 1919, Lenin și veteranii bolșevici s-
au întâlnit cu revoluționarii socialiști din întreaga lume
și au format Internaționala Comunistă. Membrii Inter-
naționalei Comuniste, inclusiv Lenin și bolșevicii, s-au
deprins din mai larga mișcare socialistă. Din acel mo-
ment ei au fost cunoscuți cu numele de comuniști. În
Rusia, Partidul Bolșevic a fost redenumit „Partidul
Comunist Rus (Bolșevicii)”, care a devenit mai apoi
Partidul Comunist al Uniunii Sovietice.12
Sănătatea lui Lenin era deja deteriorată în mod
serios în urma eforturilor sale făcute în revoluție și în
război. Tentativa de asasinat a mai adăugat o problemă
la multele probleme de sănătate pe care le-a avut. În
mai 1922, Lenin a avut primul atac cerebral. A rămas
parțial paralizat (pe partea dreaptă) și rolul său în gu-
vern a început să se diminueze. După al doilea atac din
decembrie 1922, Lenin a demisionat din funcțiile poli-
tice. În martie 1923, a suferit al treilea atac, a rămas
țintuit la pat și incapabil să mai vorbească.Lenin a
murit la 21 ianuarie 1924. La puțin timp după deces,
12
Archie Brown: Rise and Fall of Communism. Harper
Collins books, 2009
314
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
au început să circule zvonuri potrivit cărora ar fi sufe-
rit de sifilis. Cauza oficială a morții lui Lenin a fost
ateroscleroza cerebrală sau al patrulea atac cerebral,
dar din cei 27 de medici care l-au tratat numai opt au
fost de acord cu concluziile raportului de autopsie. Din
acest motiv, s-au făcut mai multe supoziții privind
cauzele morții lui Lenin.
Documente declasificate după căderea Uniunii
Sovietice, alături de memoriile medicilor lui Lenin,
sugerează că liderul bolșevic a fost tratat de sifilis încă
din 1895. Documentele sugerează, de asemenea, că
anatomo-patologului Alexi Abrikosov, care era însăr-
cinat cu autopsia, i s-a ordonat să demonstreze că Le-
nin nu a murit de sifilis. Abrikosov nu a menționat
această boală în raportul de autopsie, dar distrugerile
vaselor de sânge, paralizia și alte incapacități pe care
le-a citat sunt tipice pentru această boală. La un al
doilea raport de autopsie nici un organ, arteră impor-
tantă sau zone ale creierului, afectate în mod obișnuit
de sifilis, nu au fost menționate.În 1923, doctorii lui
Lenin l-au tratat pe acesta cu salvarsan, singurul medi-
cament care la acea vreme era folosit în mod special
pentru tratarea sifilisului, dar și cu iodură de potasiu
care era, de asemenea, folosită, în mod obișnuit, la
tratarea acestei boli.
Orașul Petrograd a fost redenumit Leningrad
în onoarea sa și acesta i-a rămas numele până la pră-
bușirea Uniunii Sovietice în 1991, când și-a recăpătat
numele original, Sankt Petersburg.
După primul său atac cerebral, Lenin a publi-
cat un numar de scrieri prin care da indicații viitoare
pentru guvern. Cea mai importantă dintre acestea este
Testamentul lui Lenin, unde, între altele, critica și
lideri ai partidului precum Lev Troțki și Stalin. Despre
Stalin, secretar general al partidului încă din 1922,
Lenin spunea că „în mâinile sale este concentrată o
putere nelimitată” și sugera ca „tovarășii să se gân-
dească la o cale de a-l îndepărta pe Stalin din funcție”.
Aceste critici dure ale vieții interne a partidului nu au
fost niciodată aduse la cunoștința publicului larg.13
Sankt Petersburg
13
Payne, Robert (1967). The Life And Death Of Lenin

Prof. Daniel TUDOSOIU
Declanşarea Operaţiunii Barbarossa
Germanii în timp ce îşi jucau rolul de „amici”
ai sovieticilor ,plănuiau în secret cum să-i bombarde-
ze. Au schiţat astfel planul Operaţiunii „Proiectul de
Est „(planul Marks),obiectivul fiind extinderea sferei
naziste din oraşul Arkhangelsk spre Marea Arctică,din
Gorkz şi Rostov până la portul oraşului Astrakhan la
gura fluviului Volga de pe Marea Caspică. Hitler fuse-
se atenţionat de generali că ocuparea Rusiei Vestice va
duce lacomplicaţii economice, dar acesta anticipase
beneficii compensatorii că demobilizarea divizii-
lor pentru a compensa lipsa forţei de muncă în indus-
tria germană şi stimularea economiei germane, ex-
ploatarea terenurilor agricole din Ucraina şi izolarea
Marii Britanii pentru a o forţa să încheie pace. Pe 5
decembrie, Hitler a primit planurile militare finale cu
numele de cod “Operaţiunea Otto”. Nemulţumit însă,
Hitler însuşi a emis directiva Fuhrer 21 prin care ela-
borase un nou plan, cu numele de cod “Operaţiunea
Barbarossa”, numită după împăratul romano-german
care a condus a treia cruciadă în secolul al XII-lea.
Iniţial programată pentru 15 mai 1941, invazia avea să
întârzie 7 săptămâni din cauza preocupării germanilor
pentru Războiul din Balcani, dar şi Din cauza vremii
proaste şi din cauze logistice. Mulţi oficiali şi eco-
nomişti germani îl sfătuiau pe Hitler să nu invadeze
Uniunea Sovietică, argumentând că invazia nu va adu-
ce beneficii Germaniei. Hitler i-a contrazis, spunând
că-l are pe Herman Goring, capul aviaţiei Luftwaffe,
ca mâna sa dreaptă. Argumenta că Armata Roşie este
slabă după prestaţia ei deplorabilă în Războiul de Iarnă
împotriva Finlandei. Hitler era convins că războiul
împotriva colosului sovietic va fi câştigat în câteva
luni.14
„Cucerirea de noi teritorii nu este posibilă
decât în Est...Dacă dorim aşa ceva în Europa , atunci
nu se poate obţine decât pe seama Rusiei. Ceea ce
înseamnă că noul imperiu trebuie să se apuce pe calea
urmată de vechii cavaleri teutoni”
14
https://www.britannica.com/editor/John-Graham-Royde-
Smith/2539
315
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
După venirea sa la putere în 1933, Hitler a
făcut pregătiri intense pentru ca Germania să poata
trece cât mai curând posibil la înfaptuirea planurilor
sale expansioniste. Pentru Hitler şi imperialiştii ger-
mani,Uniunea Sovietică nu a reprezentat numai statul
pe seama căruia au scontat să-şi satisfacă în cea mai
mare măsură apetitul lor de „spaţiu vital‖, ci deopotri-
vă şi un inamic ideologic implacabil. Cu toate acestea,
când a socotit necesar, Germania nazistă– după cum s-
a menţionat - a încheiat un pact de neagresiune cu
U.R.S.S., al cărui rost a fost expus de von Ribbentrop
ambasadorului japonez la Berlin, Oshima, exact la 18
luni după producerea evenimentului: „...Când lucrurile
avansau spre război, Führerul a hotărât să încheie tra-
tatul cu Rusia, acesta fiind indispensabil pentru a se
evita un război pe două fronturi .15
Guvernul sovietic ştia că Germania, în ciuda prevede-
rilor pactului de neagresiune, se pregătea de război cu
U.R.S.S.
De aceea, în anii 1939-1941 s-au luat măsuri
pentru întărirea capacităţii de apărare a ţării, pentru
sporirea puterii militare a forţelor aeriene sovietice [...]
Guvernul sovietic a încercat prin mijloace diplomatice
să împiedice invadarea Uniunii Sovietice de către
Germania, în acest scop, la 14 iunie 1941, în presa
sovietică s-a publicat comunicatul TASS , al cărui text
fusese predat în ajun ambasadorului german la Mos-
cova . În el se vorbea că “după opinia cercurilor sovie-
tice zvonurile despre intenţiile Germaniei de încălca
pactul şi de a ataca U.R.S.S. sunt lipsite de orice te-
mei…” Comunicatul era redactat în termeni binevoi-
tori.
El vorbea convingător despre dorinţa de pace a
Uniunii Sovietice. Guvernul german nu a reacţionat la
acest comunicat TASS. El nici nu l-a publicat măcar în
Germania. Aceasta dovedeşte încă o dată că Germania
socotea deja inutilă orice explicaţie cu Uniunea Sovie-
tică. Ea terminase pregătirile de război, Hitler luase
hotărârea de-a invada U.R.S.S. şi pe el nu-l puteau
reţine astfel de demersuri diplomatice [...] În seara
zilei de 21 iunie (la orele 21,30), guvernul sovietic a
încercat încă o dată să păstreze pacea,pronunţându-se
pentru negocieri cu guvernul german. Din ordinul
guvernului, V. M. Molotov a chemat la el pe ambasa-
dorul german, la Moscova, Schulenburg, şi i-a comu-
nicat conţinutul notei sovietice în legătură cu nume-
roasele violări ale graniţei de către avioanele germane,
notă pe care ministrul sovietic la Berlin trebuia s-o
predea lui von Ribbentrop. După aceasta, ministrul de
externe a încercat stăruitor să convingă pe ambasador
să discute împreună stadiul relaţiilor sovieto-germane
15
F.-G. Dreyfus, A. Jourcin, P. Thibault, P. Milza, Istoria
universală, vol. 3, Evoluţia
lumii contemporane, Bucureşti, Editura Univers
Enciclopedic, 2006, p. 438.

şi să explice „pretenţiile Germaniei faţă de Uniunea
Sovietică...”16
Înaintea agresiunii hitleriste, Moscova a fost
informată despre intenţiile Berlinului pe cele mai di-
verse căi (politico-diplomatice, militare, spionaj etc.).
Ceea ce a fost esenţial, încă în zilele precedente sau
chiar imediat după producerea atacului, Marea Brita-
nie şi SUA şi-au făcut cunoscute intenţiile de-a susţine
URSS în războiul împotriva Germaniei şi a aliaţilor ei,
printre care şi România. Declaraţiile Londrei şi Was-
hingtonului, urmate rapid de fapte, a consfinţit naşte-
rea Marii Alianţe, a acelei Alianţe care, reunind iniţial
pe unele dintre Marile Puteri ale lumii – U.R.S.S.,
S.U.A. şi Marea Britanie - va constitui principala forţă
în lupta pentru distrugerea fascismului. În felul acesta
se prăbuşeau speranţele lui Hitler de a izola U.R.S.S.
pe plan internaţional, lucru ce a făcut ca agresiunea
dezlănţuită în zorii zilei de 22 iunie 1941 să se dove-
dească, dintru bun început, nu numai o mare eroare
militară, ci şi una politicodiplomatică.17
În acest fel, în urma acţiunilor militare ale statelor
Axei conduse de Germania,Italia şi Japonia, concreti-
zate îndeosebi la 22 iunie şi 7 decembrie 1941, 1941 a
marcat un moment crucial al desfăşurării conflagraţiei
secolului din 1939-1945 în sensul că în cursul acelui
an războiul s-a transformat într-un mondial18. Deja
SUA, fără să intre în război, se alăturaseră treptat An-
gliei, iar, din martie 1941, promulgarea Legii de „îm-
prumut – închiriere‖ a armamentului („Land and Lease
Act II) le-a permis să aprovizioneze Anglia, apoi Uni-
unea Sovietică (după atacul german din 22 iunie 1941)
cu arme şi echipament de tot felul. 19
Nici Hitler şi nici personalul militar nu au
anticipat că războiul va fi prelungit. Nu s-au făcut
deloc pregătiri adecvate pentru ca armata să desfăşoare
operaţiuni pe timp de iarnă rusească. Nu au primit nici
echipament şi nici vehiculele militare nu au fost pregă-
tite şi dotate corespunzător pentru iarnă. Nu însemna
însă că sovieticii erau avantajaţi căci germanii au ela-
borat “Planul Foametei” ce presupunea ocuparea teri-
torilor productive şi tăierea comunicaţiilor şi rutelor
dintre acestea şi populaţia zonelor urbane spre a le
împinge la foamete .În februarie 1941, 680 000 de
soldaţi germani au intrat în zona de graniţe româno-
sovietice. Hitler a mutat o armată de 3, 2 milioane de
germani şi alţi 500 000 soldaţi la graniţe sovietică.
Începuseră efectuarea misiunilor de recunoaştere aeri-
ană asupra teritoriului sovietic. Înaltul Comandant
Sovietic a fost alarmat când la găsirea unui avion ger-
man de recunoaştere prăbuşit s-au găsit probe ce indi-
cau faptul că germanii fotografiau suprafeţe din terito-
16
Ibidem,p442
17
Marea conflagraţie a secolului XX. Al doilea război
mondial, ed. a II-a, Bucureşti, Editura Politică, 1974, p83.
18
Jean Carpentier, François Lebrun, Istoria Europei,1997
p.120.
19
Ibidem,p172
316
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
riul sovietic. Stalin, ca un urs aflat în semi-hibernare, a
fost indiferent, crezând că Germania nu va ataca Uni-
unea Sovietică la doar 2 ani după încheierea pactului
Molotov-Ribbentrop, însă a ordonat începerea pregăti-
rilor în ritm lent. Ameninţarea germană părea să fie
subestimată. În zilele 22 -29 iunie 1941, la Fortăreaţa
Brest, a avut loc prima bătălie majoră din cadrul Ope-
raţiunii Barbarossa. Fortăreaţa Brest, apărată de Arma-
ta Roşie (9000 de soldaţi sub comandă maiorului Pyotr
Gavrilov), a ţinut piept Wehrmacht-ului (alcătuit din
20 00 de trupe) şi bombardamentelor aviaţiei Luftwaf-
fe multe zile, iar la final, 2000 de soldaţi sovietici au
fost ucişi, iar alţi 6000 fiind capturaţi 20.
Un martor vorbeste. Studiu de caz. Mariya
Oktyabrskaya nu este un nume pe care îl putem întâlni
foarte des în cărţile de istorie. Cu toate acestea, ea este
considerată de mulţi drept simbolul feminin al curaju-
lui şi eroismului.
Mariya s-a născut într-o familie de ţărani din
Peninsula Crimeea. În anul 1925, ea s-a căsătorit cu un
ofiţer din Armata Roşie, acesta fiind momentul în care
a început să manifeste un interes deosebit pentru do-
meniul militar. În acest sens, Oktyabraskaya s-a înscris
în ,,Consiliul Soţiilor Militare", unde s-a antrenat pen-
tru a deveni asistentă medicală. Tot aici, Mariya a
învăţat cum să folosească arme şi să conducă vehicule
militare.
Odată cu izbucnirea celui de-Al Doilea Război
Mondial, două treimi din forţele Reichului au început
să mărşăluiască spre URSS, distrugând absolut tot
ceea ce le ieşea în cale. Oktyabrskaya a fost nevoită să
se retragă la Tomsk, în Siberia, însă soţul ei a fost
obligat să rămână şi să lupte împotriva inamicului. În
cele din urmă, ofiţerul a fost ucis pe front.
Mariya a aflat de moartea soţului ei de-abia după
doi ani de la producerea incidentului. Singurul lucru la
care s-a putut gândi atunci a fost răzbunarea. A vândut
20
Gh.Buzatu Marius Cîrstea,Europa în balanţa forţelor,
vol.II,1939-1945,Iaşi,1993,p76

tot ce avea şi a hotărât să apeleze la cele mai înalte
foruri posibile.
Prin urmare, a decis să îi scrie lui Stalin urmă-
toarele cuvinte: ,,Soţul meu a fost ucis în încercarea de
a-ţi apăra patria. Vreau să mă răzbun pe câinii fas-
cişti pentru moartea sa şi a celorlalţi soldaţi torturaţi
de aceşti barbari. În acest scop, mi-am depus toate
economiile, în valoare de 50.000 ruble, la Ban-
ca Naţională, pentru a construi un tanc. Am rugămin-
tea ca acesta să se numească Prietena Luptătoare şi
să fiu trimisă la comanda lui direct pe frontul de lup-
tă".21
Spre surprinderea Mariyei, Stalin i-a scris înapoi,
aprobându-i cererea. Iniţial, soldaţii sovietici au avut
îndoieli privind capacitatea femeii de a manipula un
tanc, însă, fiind dornică de răzbunare, ea le-a dovedit
în formare că poate conduce vehiculul, că trage cu
tunul cu care acesta era prevăzut şi că poate arunca cu
grenade.
În prima luptă la care a participat, Oktyabrska-
ya a omorât aproape 30 de soldaţi nazişti. Datorită
succesului ei pe front, văduva în vârstă de 38 de ani a
fost avansată la gradul de sergent.
Femeia şi-a dovedit din nou eroismul în timpul
unui raid de noapte, organizat în noiembrie 1943.
Atunci, naziştii au reuşit să distrugă şenilele tancului
pe care Mariya îl conducea, însă, în loc să rămână în
cabina vehiculului, şi-a riscat viaţa şi a ieşit afară pen-
tru a-l repara, reuşind, astfel, să-şi continue misiu-
nea. În anul următor, în timpul unei lupte, şenilele
tancului ucrainencei au fost avariate din nou. De data
aceasta, în timp ce încerca să le repare, femeia a fost
lovită foarte puternic de explozia unui şrapnel german.
În urma impactului, Mariya a intrat imediat în co-
mă. La două luni după accident, sergentul neînfricat a
pierdut lupta cu moartea. Ulterior, Marya Oktyabrska-
ya a fost distinsă post-mortem cu cel mai prestigios
titlu al Armatei Roşii - ,,Eroul Uniunii Sovietice”.
Punctul culminant al Operațiunii Barbarossa a interve-
nit în momentul în care Grupl de Armate Centru, ajuns
într-o situație foarte grea cu aprovizionarea din cauza
noroaielor din toamnă, a primit ordinul de atac asupra
Moscovei. Unitățile avansate germane puteau vedea
clopotnițele Kremlinului în decembrie 1941. Germanii
au cucerit suburbiile capitalei sovietice, acesta fiind
aliniamentul cel mai avansat pe care aveau să-l atingă
în timpul atacului. Apărătorii Moscovei, bine aprovi-
zionați și echipați corespunzător pentru a suporta geru-
rile iernii rusești, au apărat cu ferocitate orașul în ceea
ce a fost numită mai apoi Bătălia de la Moscova și i-au
împins prin contraatacuri viguroase pe germani în
stepa înghețată, odată cu venirea iernii. Moscova, pen-
tru vitejia apărătorilor săi, a fost onorată mai târziu cu
ordinul de Oraș Erou.
Fără adăposturi, fără o aprovizionare cores-
punzătoare, fără echipament de iarnă, germanii nu au
21
Ibidem
317
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
putut face altceva decât să aștepte în stepa înghețată.
Ei au reușit să evite să fie depășiți și încercuiți de con-
traatacurile sovietice, dar au suferit pierderi grele din
cauza luptelor, dar și a vremii potrivnice. În acele tim-
puri, cucerirea Moscovei fusese considerată cheia
victoriei pentru germani. Istoricii încă mai dezbat pro-
blema aceasta, dacă pierderea capitalei sovietice ar fi
dus la înfrângerea Uniunii Sovietice, sau nu. Cum, în
decembrie, Germania a declarat război și SUA, după
șase luni de la declanșarea războiului, situația strategi-
că germană deveniseră disperată, dat fiind faptul că
industria germană nu era pregătită pentru un război de
lungă durată.
Războiul pe frontul de răsărit a continuat încă
timp de patru ani sângeroși. Jertfele umane de pe acest
front nu vor putea fi niciodată stabilite cu precizie.
Aprecierile privind numărul militarilor sovietici morți
variază mult, de la 8,5 milioane la 15 milioane. Numă-
rul de civili morți în timpul războiului este de aseme-
nea o problemă aflată în dispută, cifra de 20 de mili-
oane fiind cel mai des citată. Nici numărul de soldați
germani uciși în luptă nu este foarte ușor de stabilit.
Estimări recente (Rüdiger Overmans) consideră că
peste 3 milioane de germani au pierit în timpul lupte-
lor împotriva Armatei Roșii, sau în lagărele sovietice
de prizonieri. Stalin a hotărât deportarea în lagărele de
muncă din sistemul Gulagului a soldaților sovietici
care se predaseră germanilor, dar și a prizonierilor de
război din rândurile forțelor Axei și a unor întregi
națiuni suspectate de colaboraționism cu ocupantul
nazist. Pierderile neînchipuit de mari de pe frontul de
est au fost una dintre cauzele posibile aleRăzboiului
rece, de timp ce Uniunea Sovietică, încă devastată de
război, a hotărât să mențină un control strict asu-
pra Europei Centrale și Răsăritene, pentru a descuraja
orice nouă invazie dinspre vest și de a crea o zonă
tampon între occidentul capitalist și estul comunist.22
Principala cauză a eșecului german a fost
subestimarea capacităților Uniunii Sovietice și a rezis-
tenței îndârjite a Armatei Roșii. Planificarea războiului
s-a dovedit greșită din punct de vedere logistic.
Situația grea și periculoasă în care s-a regăsit
armata germană la sfârșitul anului 1941 a fost cauzată
și de continua creștere a puterii Armatei Roșii, la care
s-au adăugat și alți factori, care au scăzut dramatic
eficacitatea forțelor atacatoare. Printre acești factori s-
au numărat întinderea peste măsură a fronturilor de
atac, a liniilor de aprovizionare, criza din sistemul de
transport, care a afectat atât aprovizionarea cât și mo-
bilitatea trupelor, temperaturile extreme și scăderea
constantă a efectivelor germane.Atacul german a fost
asemănat de multe ori cu Invazia lui Napoleon în Ru-
sia23.
22
https://ro.wikipedia.org/wiki/Pagina_principal%C4%83
23
Ibidem

Grupul literar „Catacomba” văzut şi
chibzuit de un martor, profesorul
universitar Ion Haineş
Cine a binecuvântat pe colaboratorii „Bucureşti-
ului literar şi artistic” (BLA), dar şi pe ai revistei
„Sud”, cu supranumele „grupul literar Catacomba” a
avut mult umor şi îl salut pentru fineţea balcanico-
dâmboviţeană a observaţiei. Catacombă, spăimos cu-
vânt, aici fără vreo ameninţare cu peşterile paleolitice,
ci mai degrabă cu ironia caragialeană, aproximativ ca
în titlul nocturn şi „furtunos” al unei legendare piese
de teatru. Aşadar, câţiva prieteni într-ale literaturii,
apoi nişte prieteni ai prietenilor, un poet apreciat şi
prietenos, Coman Şova, un critic şi istoric literar de
meserie, cu o carieră prodigioasă, Florentin Popescu,
diferiţi colaboratori permanenţi, câţiva ocazionali, alţii
cu atât mai ocazionali, au pus condei pe condei să
fondeze o revistă nu numai necesară, ci dedicată unui
scop, să mai filtreze aerul irespirabil, poluat de oficia-
lităţile atotputernice prin jungla literară. Acesta a fost
numai începutul: o revistă, un grup variabil de colabo-
ratori şi un renume în „ograda” mai mult decât ini-
moasei doamne Raluca Tudor, profesoară, redactorul
tehnic al editurii „Rawex Coms”, prezentator grafic,
culegător, machetator şi gazdă generoasă. Mai trebuia
un catalog al corăbiilor, pe lângă cel redacţional, de
director, redactor şef, seniori editori, corespondenţi
speciali, fiindcă fiecare semnatar este scriitor, majori-
tatea membri ai breslei naţionale încă numită USR, cu
o operă recunoscută, alţii în formare, cei mai tineri. Pe
nebăgare de seamă, un coleg, un prieten, profesor al
multora dintre scriitori, jurnalişti, Ion Haineş, confe-
renţiar universitar, specialist în teoria comunicaţiei şi
mass-media, autor de manuale, monografii, istoric şi
critic literar, poet recunoscut de importante nume, a
început să publice, număr de număr, câte un eseu pe o
pagină a BLA despre un „catacombist” sau altul, până
la punctul critic, când recolta a devenit o primă carte
dintr-o serie aşteptată în mai multe volume. Este un
portret colectiv al confreriei, alcătuit, la rândul său, din
39 de portrete individuale. Catalogaţi alfabetic, scriito-
rii, de la Ion Andreiţă la Titus Vîjeu, sunt portretizaţi
în câte un text redactat şi informat cât mai complet
într-un spaţiu fatalmente redus (în total, 296 de pa-
gini). Fiecare autor beneficiază de o scurtă biobiblio-
grafie şi de o analiză a operei, de unde nu lipsesc citate
esenţiale, încât îţi poţi face o idee despre un scriitor
sau altul prin propriile cuvinte. Profesorul Ion Haineş
are experienţă pedagogică şi cartea este un tur de forţă
printre scriitori de multe ori nărăvaşi, prezentaţi
esenţial, în acelaşi timp într-un mod cald, prietenesc,
fără încruntări definitive, irevocabile. Marile reviste îşi
au programele lor şi listele de scriitori acceptaţi, pre-
318
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
miaţi, comentaţi, aşa se face că unii autori sunt trecuţi
cu vederea, ignoraţi, aruncaţi la periferia recunoaşterii
literare. De data aceasta, membrii grupului au parte de
un tratament normal, prin selecţia unui specialist, cum
se spune, „uns cu toate alifiile” estetice şi critice, pen-
tru că, să fim înţeleşi, fiecare este o personalitate cu
ascendente artistice, morale, sociale, profesionale res-
pectabile în domeniu, fie literar, fie critic, fie artistic.
Astfel, după o analiză, poetul din „Cât de mult tu
mi-ai cântat/Mamă, când m-ai legănat”, prozatorul,
publicistul, traducătorul din literaturile chineză şi
greacă, editorul, autorul de cărţi de călătorie Ion An-
dreiţă, cel despre care s-a spus „într-o viaţă de om a
publicat mai puţin decât şi-ar fi dorit şi mai mult decât
ar fi trebuit”, este „un scriitor dăruit, care trăieşte pen-
tru a da seamă de viaţa lui şi a celorlalţi”, „ un scriitor
complet şi complex, care şi-a construit, de-a lungul
unei vieţi, o operă, ce poate figura la loc de cinste în
orice istorie a literaturii române sau a presei româ-
neşti”; prozatoarea, artistul plastic, diplomatul, juris-
tul, eseistul Lia-Maria Andreiţă posedă un stil „limpe-
de, clar, iar totul curge firesc, natural, într-o proză
modernă, care trădează, cu fiecare pagină, o sensibili-
tate feminină implicită”; actorul, poetul, dramaturgul,
memorialistul Ion Gh. Arcudeanu, este „un povestitor
adevărat, un scriitor de talent, care are plăcerea (vo-
caţia) de a spune, de a interpreta roluri, de a crea o
atmosferă, ca şi când noi, cititorii, am fi spectatorii lui,
urmărind cu emoţie întâmplări trăite şi depănate cu
farmec autentic”; Adrian Bucurescu este un poet „sgu-
bilitic” de mare forţă, eminent traducător al lui Serghei
Esenin, istoric al arhaităţii traco-dacice (trilogia Dacia
secretă, Dacia Magică, Dacia Divină), critic literar şi
eseist care propune noi interpretări, foarte originale,
surprinzătoare ale operei eminesciene din perspective
arhaice; profesorul universitar, cineastul, regizorul,
esteticianul, monografistul, criticul cinematografic,
poetul Nicolae Cabel este autorul unei opere literare
„impecabile din punct de vedere formal, (...), fac do-
vada unui talent de excepţie, obsedat de ideea per-
fecţiunii, educat la sursa marii poezii române interbe-
lice, dar şi europene, asimilată creator, într-o formulă
modernă, care-i defineşte originalitatea”; ofiţerul, poe-
tul, prozatorul, publicistul Firiţă Carp, se distinge ca
„un poet sensibil şi delicat”; poetul, redactor al Radio-
difuziunii Române, Marin Constantin, a început în
forţă, apoi a tăcut până la revenirea din ultimii ani,
este, în acelaşi timp, un grafician eminent, pe care unii
îl compară cu mari nume din artele plastice internaţio-
nale, „ceea ce nu e puţin”, încheie profesorul Ion Hai-
neş; profesorul universitar, antropologul, folcloristul,
eseistul, Nicolae Constantinescu este o personalitate
unică, un savant cu o operă în plină redactare; despre
eseistul, publicistul Florin Costinescu „nu vom întoar-
ce cheia până la capăt şi aşteptăm, pentru că suntem
siguri că poetul mai are multe de spus, că va adăuga
noi florilegii în peisajul poeziei române contempora-
ne”; poetul, editorul, romancierul, antologatorul, cule-

gătorul de folclor, jurnalistul, care activează în diferite
asociaţii şi fundaţii internaţionale, George Călin este
„o prezenţă foarte activă în peisajul literaturii române
contemporane; el este autorul a 30 de volume, publica-
te an de an, cu o hărnicie rar întâlnită (...)”; poetul,
criticul literar, bibliotecarul şi profesorul Geo Călugă-
ru este foarte activ în culisele literare, ca sprijinitor al
noilor talente; despre Şerban Codrin multe bune şi
frumoase, chiar poetul mai află amănunte despre pro-
pria sa poezie, care sperie, cred unii, prin abundenţă;
Teologul Theodor Damian, preot la New-York, este un
eminescolog foarte original şi „un poet exemplar, gata
oricând de noii surprize creatoare”; profesorul, proza-
torul, criticul TiTi Damian este o prezenţă pitorească,
de romancier cam prea harnic şi de comentator literar
în aceeaşi dimensiune, atât în Urziceniul ialomiţean,
cât şi în Bucureşti; despre Dumitru Dumitrică, bardul
din Bolintin-Deal, „ne aflăm în faţa unui poet care îşi
cunoaşte bine instrumentele şi care ar fi putut să ne
dea şi alte opere memorabile”; medicul, poeta, poves-
titoarea, eseista Veronica Maria Florescu „s-a impus
prin tenacitatea cu care scrie şi publică, prin bucuria
de a scrie şi de a-şi face auzită vocea în contextul lite-
raturii române actuale”; economistul Dan Florică din
Bolintin-Vale este un poet recunoscut ca valoros în
lumea poeziei minimaliste, haiku, poem-într-un vers,
„Oricum, aştept de la Dan Florică, poet talentat, care a
demonstrat că ştie ce este poezia, o esenţă de gând şi
de suflet, să se desfăşoare în spaţii mai largi, dar cu
toate aripile deschise-n zbor, un zbor pe care i-l doresc
tot mai înalt”; poetul, prozatorul, publicistul, polemis-
tul, pamfletarul Nicolae Dan Fruntelată, strănepot de
pandur este un nume cu mai multe dimensiuni, cult,
talentat, neiertător, care tot repetă „Parşivă şi istoria
asta!”, suflet frumos (a scris-o Florentin Popescu) şi
bătăios până la intoleranţă, personalitate dominantă şi
accentuată inclusiv în prezentarea propusă de profeso-
rul Ion Haneş; ofiţerul superior, poetul, prozatorul Dan
Gîju este un nume mai puţin circulat, dar pertinent
prin tot ceea ce a făcut ca om de acţiune şi a creat în
literatură; dramaturgul, specializat în literatura pentru
copii, prozatorul Vasile Groza „ne incită la lectură prin
ineditul situaţiilor şi prin plăcerea de a povesti”; pro-
zatorul şi publicistul Dumitru Matală, care a publicat
mai multe romane şi volume de nuvele, articole, repor-
taje, comentarii de literatură universală, „rămâne un
analist fin, de profunzime, al relaţiior interumane, un
prozator modern, lucid, care-şi asumă pe cont propriu
destine şi evenimente”; poetul, inginerul, jurnalistul
Iustin Moraru, ardelean, cu studii filologice la Cluj,
cofondator al cenaclului şi al revistei Echinox, „este
un scriitor discret, pe nedrept ignorat de atenţia criticii
literare de azi; cărţile sale (patru volume de versuri şi
două romane) reprezintă o voce distinctă în peisajul
literaturii române contemporane”; poetul, povestitorul
Petru Mărculescu, inginer agronom, prieten al scriito-
rilor (Nichita, Ţărnea, Mircea Micu) a devenit el însuşi
scriitor; filologul, funcţionarul public în sistemul
319
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
naţional de organizare al bibliotecilor şi muzeelor,
Marian Nencescu este un eseist de mare calibru, speci-
alist în literatura română clasică şi contemporană, de la
Ienăchiţă Văcărescu la Victoria Milescu, dar şi în arte-
le plastice, a scris despre istoria marilor instituţii
naţionale; filologul, criticul de artă de mare talent şi
orizont de cunoaştere, Corneliu Ostahie ar trebui enu-
merat printre principalii poeţi români de la începutul
secolului XXI, cu o viziune tragică asupra vieţii; la
rândul său, Florentin Popescu este o personalitate do-
minantă, autor al unei creaţii de întinse dimensiuni, în
acelaşi timp un geniu al locului, care ştie să adune în
jurul său lumea scriitoricească dispusă la risipire; artis-
tul plastic Iuliana Paloda-Popescu, este o binecunoscu-
tă poetă, care creează „o poezie de mare puritate, fru-
museţe, de o mare limpezime şi armonie, de o mare
sensibilitate şi dăruire; este o poetă sacră, ca un psalm
(...)”; despre poetul, comentatorul unor fenomene ar-
haico-istorice, de veche civilizaţie rurală, George The-
odor-Popescu o concluzie ar fi: „universul poeziei lui
GTP este unul special, original, deosebit de tot ce se
scrie acum în literatura română. Este un univers fasci-
nant şi incitant, o poezie ermetică, încărcată de sen-
suri, hermeneutică, o poezie care nu se oferă dintr-o
dată unui cititor obişnuit”; ziaristul, comentatorul lite-
rar, poetul, epigramistul Vasile Răvescu este spiritul
viu, satiric, parodic, provocator, caricaturistul în cu-
vinte al „catacombiştilor”; despre poetul, specialistul
în literatura pentru copii, prozatorul, dramaturgul,
editorul cu mustaţă bogată ca bunicii noştri: „În poezia
română contemporană, întâlnim toate aceste valori ale
timpului, cu precizarea că fiecare poet aduce cu sine
un univers propriu, inconfundabil, ceea ce este şi cazul
lui Victor Gh. Stan”; meritul dramaturgului, criticului
de teatru Candid Stoica: „(...) este că aduce în scenă
oameni şi situaţii din imediata realitate, pentru ca să
nu se uite şi să fie prilej de meditaţie pentru contempo-
ranii noştri”; poeta, traducătoarea, autoare de literatură
pentru copii Passionaria Stoicescu este de găsit pretu-
tindeni, o fi având sosii, se recomandă drept creatoarea
unei opere impresionante ca dimensiune, care „dă
întreaga măsură a talentului de notorietate al autoarei”;
profesorul universitar, pictorul Vasile Szolga s-a im-
pus în ultimii ani ca un prozator talentat, surprinzător,
de la schiţă, reflecţie morală la roman: „Cărţile lui,
ilustrate de autor, ne readuc în memorie, într-o vizine
originală, personajele tradiţionale ale basmului, în noi
ipostaze, pe Dumnezeu şi Scaraoţchi, sfinţii şi dracii,
Raiul şi Iadul, aduse într-o realitate cotidiană, într-un
amestec (taalmeş-balmeş) de schiţe, poveşti, povestiri,
amintiri”; poetul, dramaturgul Coman Şova, directorul
BLA, are o bogată activitate publicistică, dar mai ales
de poet, „este un scriitor complex, de primă mărime al
literaturii române contemporane. El are o operă diver-
să şi bogată, comentată elogios de prestigioşi critici şi
istorici literari. Om de o mare modestie, el n-a făcut
vâlvă, şi-a construit în linişte şi cu răbdare o operă
durabilă, conştient de menirea şi valoarea sa”; profeso-
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

rul, criticul, eseistul, editorul, poetul Ion C. Ştefan a „Vocile umbrei” la New York
publicat 37 de volume: „Eseu despre existenţa umană,
2015, defineşte profilul intelectual al lui ICŞ, un gân- La invitaţia scriitorului Preot Theodor Dami-
ditor care îşi pune întrebări privind condiţia umană, an, poeta Emilia Dănescu şi-a lansat volumul de ver-
sensul omului în univers, ideea de spaţiu şi de timp, suri „Vocile umbrei”, apărut în Editura Antim Ivirea-
raportul între viaţă şi moarte, efemeritatea existenţei, nul” (2017) la Cenaclul Literar “Mihai Eminescu” din
credinţă, cultură, cunoaştere, nou şi vechi, real şi ima- New York. Evenimentul a avut loc vineri, 7 septem-
ginar, relativ şi absolut, artă, ca aspiraţie spre eternita- brie 2018, începând cu ora 18:00, la restaurantul Boon
te, etc”; redactor, reporter de televiziune, scriitoare (fost Bucharest), 40 Street cu Queens Blvd., Sunnysi-
pentru copii: „figură luminoasă şi mereu zâmbitoare, de, New York.
Romaniţa Maria Ştenţel este o prezenţă tonică la cata- Au vorbit despre carte şi autoare: Theodor
comba. Citesc cu interes cărţile ei şi descopăr o scrii- Damian (scriitor, conducătorul Cenaclului Literar
toare cu har, cu umor, care ne descreţeşte frunţile prin „Mihai Eminescu” şi directorul revistei „Lumina Li-
aventurile ei nemaiauzite, ca reporter în lumea celor nă” din New York), M. N. Rusu (critic şi istoric lite-
care nu cuvântă, dar şi ca profesionist cu o bogată rar, redactor-şef al revistei „Lumina Lină” din New
experienţă în presa radiofonică”; filologul, profesorul York) şi Mariana Terra (jurnalist, redactor-colaborator
Dorin N. Uritescu, autor de dicţionare, de studii lexi- la ziarul „Romanian Journal” din New York).
co-semantice, stilistice, inclusiv despre pamflet, dar şi În încheiere, autoarea şi-a prezentat activitatea
al unui volum de versuri, este apreciat pentru poezia literară membrilor cenaclului, români din diaspora, a
de dragoste, care nu ar fi tocmai rodul imaginaţiei dăruit cărţi cu autograf şi a mulţumit gazdelor pentru
bogate, cât al unei tinereţi petrecute nu numai în bibli- invitaţie.
oteci; profesorul universitar Titus Vîjeu este o perso- A urmat o recepţie oferită de gazde, într-un
nalitate binecunoscută, tonică, fost director al Socie- cadru primitor şi cu un meniu deosebit, cu feluri tra-
tăţii Române de Radioteleviziune, eseist redutabil şi, diţionale româneşti.
nu în ultimul rând, poet talentat, ceea ce este totuşi
puţin spus, comentează cu multă pricepere distinsul
nostru cronicar catacombist. Un fel de postfaţă este
dedicată doamnei Raluca Tudor, „domniţa Ralu”, ge-
neroasa editoare, gazda catacombiştilor şi a redactori-
lor BLA, care „şi-a creat de fapt un monument, cu
fiecare carte tipărită, unde a pus nu numai talent, ci şi
sufletul ei. Să-i mulţumim.” Aferim, boierule!
Am îndrăznit un ocoliş, propunându-mi să enu-
măr numele reţinute în acest prim volum, nume de
personalităţi culturale, cu performanţe de la un nivel în
sus, unele încă în curs de realizare, poeţi, prozatori,
dramaturgi, cronicari literari şi plastici, jurnalişti, pro-
fesori universitari cu însemnată activitate didactică,
precum însuşi Ion Haineş, toţi la un loc dedicaţi cultu-
rii în vremuri grele, când glasul muzelor nu se aude
din cauza gălăgiei din fundalul politic, iar lumina pur-
tătorului de făclie este din ce în ce mai stinsă, mai Theodor Damian, M. N. Rusu, Emilia Dănescu
jignită în strălucirea ei. O asemenea carte ar trebui să
ajungă acolo unde trebuie, în redacţiile revistelor, ale
marilor ziare, în mâinile specialiştilor în istoria litera-
ră, în marile biblioteci, academice, universitare, ca
imaginea unui grup, care reflectă imaginea unui întreg,
literatura actuală, cu valurile ei. Volumul viitor, deja
tipărit parţial în paginile revistei, ne va întâmpina cu
aceleaşi surprize.

Şerban CODRIN

Moderatorul Theodor Damian, vorbind despre autoare şi

carte

320

Criticul şi istoricul literar M. N. Rusu,
vorbind despre „Vocile umbrei”
Prof. Mariana Terra, vorbind şi lecturând din carte
Emilia Dănescu, micro-recital din cartea lansată
Imagine din timpul cenaclului
REPORTER
Fotografii: Cristi Aniţului
321
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
În Capitala culturală europeană Sibiu
curs de măiestrie vocală, la ediția a XIV-a
În impresionanta configurare urban-medievală
rezistentă până astăzi, Sibiul oferă nu numai o realitate
multietnică şi plurilingvistică de oraş european – cu
statut recunoscut – ci şi o identitate umană specifică.
Dominanta inconfundabilă rămâne coexistenţa epoci-
lor şi formelor culturale desfăşurate în diacronia di-
namică a unui mileniu. Alături de o biserică medievală
s-a ridicat o locuinţă clasică de secol XIII, lângă vilele
încă locuibile din secolul XIX sau la umbra blocurilor
fără personalitate din secolul XX. De puţin timp, de
aproape două decenii, se cristalizează arhitectura nou-
lui mileniu al oraşului din centrul României, foarte
apropiat de centrul geometric al ţării, aflat la Feldioa-
ra.
Manifestările culturale de la Sibiu au o rezo-
luţie specifică de identitate clasică, de artă adevărată şi
perenă care trece dincolo de vârste, de generaţii şi de
mode pasagere. Astfel, în ziua de 25 august 2018, la
Biserica Ursulinelor a avut loc un concert de muzică
sacră, Laudate Dominum, iar pe 26 august 2018, la
Biblioteca „Astra” s-a desfăşurat Gala tinerilor inter-
preţi: concertul final de muzică clasică al Masterclass-
ului de canto condus de conf. univ. Claudia Codrea-
nu, acompaniamentul la pian fiind realizat de conf.
univ.dr. Inna Oncescu, amândouă profesoare la Aca-
demia de Muzică din București. Au fost două concerte
selecte într-o nobilă exprimare artistică a unor tineri
interpreţi, în care se putea anticipa un frumos viitor
pentru muzica vocală românească.
Un concert de muzică vocală clasică în Biseri-
ca Ursulinelor impune din start o aureolă religioasă, de
clasicitate, de trăinicie şi valoare specifică. Concertul,
desfăşurându-se în cel mai adecvat spaţiu, a fost un
regal al vocilor tinere. Trebuie spus că o voce persona-
lizată se formează şi se cristalizează printr-un proces
complex şi îndelungat, de potenţare a talentului nativ
prin studiu, repetiţii şi întâlniri cu un auditoriu compe-
tent. La vârsta formării profesionale, când interpreţii
îşi confirmă o vocaţie pe care vor să o transforme în
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

ocupaţie (dacă n-au făcut-o deja) unii dintre interpreţii
ascultaţi au concurat cu talent şi competenţă la porţile
afirmării pe scenele dramatice mari ale ţării. De re-
marcat că performanţa vocală nu este determinată
neapărat de structura repertoriului, care fie românesc,
fie universal, a oferit șansa dezvoltării şi nuanţării
ambitus-ului vocal al fiecărui interpret.
de stat Sibiu, Biserica Ursulinelor, Biblioteca Județea-
nă „Astra”, a existat în premieră şi un Preambul literar,
când s-au prezentat două cărţi: „Mihai Eminescu –
identitate şi semnificaţie”, de Aureliu Goci, şi roma-
nul „Hoinar...” de Gabriela Banu, ambele apărute la
Editura Betta din București, în 2017 și respectiv în
2018. Expunerile autorilor au fost moderate de criticul
literar sibian, conf. dr. Anca Sîrghie, care a reuşit să
ofere publicului un spectacol complet, promovând
tinerele talente vocale, dar şi aceste cărţi semnificative
pentru momentul actual. Astfel, manifestarea s-a tran-
sformat într-un act cultural de înaltă ţinută, autentic şi
complex, în care s-au interferat mai multe arte: muzica
religioasă şi clasică, opera, literatura și arta fotografi-
că, prin care s-au ilustrat într-o expoziție retrospectivă
momentele cele mai semnificative din cei 14 ani ai
Cursului Internațional de măiestrie instrumental-
vocală, așezat sub genericul “Spre o Academie de
Muzică la Sibiu”.

La Biblioteca „Astra”, programul muzical a

cuprins creaţii de largă circulaţie aparţinând unor mari
compozitori europeni precum I.B.Weckerlin, A.Cesti,
W.A.Mozart, P.I.Ceaikovski, J.Strauss, R.Schumann,
G.Bizet, I.Massenet, dar şi unor compozitori români:
G.Enescu, E.Donceanu, Gh.Dima, M.Bretan, Pascal
Bentoiu, S.Păutza, T.Brediceanu.
Între tinerii interpreţi s-au remarcat sopranele
Nadia Ţugurel, Maria-Roxana Băluţă, Teodora
Constantinescu, Iuliana Dima, Nermin -Sarah Al-
Samman Al Madani, Cristina Ştefan, Maria Rober-
ta Popa; mezzosoprana Ana Radu şi foarte tânărul
bas bariton Horia Radu. Au participat de asemenea O manifestare artistică de ţinută, în contextul
Maria Petcu Catrina, soprană la Opera din Braşov, şi unui public cunoscător şi rafinat, care a avut darul de a
profesoara tinerilor, mezzosoprana Claudia Codrea- spori încrederea tinerilor artişti în forţele proprii şi de
nu, devotată profesoară la Academia de Muzică din a grăbi maturizarea lor artistică.
Bucureşti.
Aureliu GOCI

La Ediţia a XIV-a (20-26 august 2018) a Mas-

terclass-ului de canto (operă, oratoriu, lied), organizată
de Liga Culturală Sibiu, în parteneriat cu Filarmonica

322

Grafica românească 2018
„Căminul Artei” din Capitală a găzduit, în pe-
rioada 8-18 octombrie a. c., Salonul de grafică româ-
nească 2018 (ROMANIAN GRAPHIC ART), în or-
ganizarea Uniunii Artiştilor Plastici, manifestarea aşe-
zată „Sub semnul diversităţii şi al Unirii”.
Expoziţia s-a dovedit semnificativă pentru
amploarea studiului, a cunoaşterii şi implicării celor
optzeci de artişti, oferind imaginea a ceea ce este gra-
fica românească în acest moment din ce în ce mai ne-
hotărât. Se întrevede tendinţa artiştilor de a ieşi din
zona care le-a asigurat asistenţa şi caută desprinderea,
însingurarea pentru a-şi defini personalitatea şi a-şi
clădi opera, precum şi efortul lor de escaladare a inte-
resului regional. Lumea ar trebui să înţeleagă faptul că
artiştii, indiferent de puterea naţiunii din care provin,
au aceeaşi sensibilitate.
În ceea ce priveşte grafica – mai stabilizată,
mai sigură pe ea decât pictura – suferă la noi din cauza
slăbirii interesului pentru cultură, a multiplicării ţinte-
lor, fapt ce determină pierderea pe drumul afirmării a
multor artişti. În plus, remarca venerabilul pictor Vic-
tor Ciobanu, membru al colectivului de selecţie (sur-
prinzătoare apariţie în expoziţie!), intervine în creaţia
graficienilor, mai ales tineri, tehnologia, cu serioasă
concurenţă la poezia mâinii, ştiut fiind că activitatea
acestor oameni este individuală, nu se face prin inter-
mediari.
Am privit expoziţia
cu interes, încercând să fiu
„indulgent şi nu reprezen-
tant al teoriilor fundamen-
tale”, luând-o ca pe un
punct de reper în anul săr-
bătoririi Centenarului Ma-
rii Uniri, ca pe o promisiu-
ne pentru ceea ce va fi să devină arta grafică româ-
nească şi în lume. Aveam alături pe Victor Ciobanu
(în fotografie) – rezident, de mai bine de un deceniu,
în Los Angeles, acolo unde, an de an, asociaţia celor
200 de artişti locali îi acordă maestrului român unul
din primele locuri. În acest an, după stabilirea premii-
lor, „scorul” exponatelor sale i-a asigurat poziţia de
„Best of the Best”. Un semn, lângă nenumărate altele
că arta românească poate fi vizibilă şi în alte părţi ale
lumii. Mi-i imaginez, astfel, pe mulţi dintre expozanţii
Graphic Art 2018 intrând în competiţie pentru invidia-
tul şi mult doritul „Best of the Best”.
Vasile RĂVESCU
323
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Mic dictionar onomastic
CALIN - prenume tipic românesc probabil lumea ve-
getala. "Calinul" (Viburnum opulus) este un arbust
raspândit si la noi.
CAMELIA - de la o expresie din latina ce inseamna
"ajutorul preotului".
CARMEN - de la " Carmel ", nume evreiesc ce in-
seamna "orhidee".
CAROLINA / CAROL - de la "ceorl", cuvant antic
German ce inseamna "proprietar".
CATALINA / ECATERINA / CATALIN - de la "ai-
katerine", nume grec ce Inseamna "pur". Dar nu toti
expertii sunt de acord. Unii spun ca numele este deri-
vat din cuvantul grec "katharos". Altii, ca se trage
Din numele lui Hecate, zeita greaca a magiei. O alta
sursa posibila este "katerina", un cuvant grec pentru
"tortura".
CECILIA / CELIA / CECIL- de la "caecilia", nume
Latin ce inseamna "orb".
CEZAR - de la "caesarius", nume Latin ce inseamna
"seful".
CIPRIAN - de la "cyprianus", nume Latin ce inseamna
"originar din Cipru".
CLARA - de la expresia latina ce inseamna "sclipitor".
CLAUDIA / CLAUDIU - de la o expresie latina ("la-
me") care inseamna "schiop".
CLEMENTINA - de la "clementia", nume Latin ce
inseamna "plin de mila / milos".
CLEOPATRA - de la "kleopatra", nume grec ce in-
seamna "mândria tatalui".
CONSTANTIN - de la "constans", nume Latin care
inseamna "constant/statornic".
CORINA - de la "kore", nume grec ce inseamna "feci-
oara".
CORNELIA / CORNEL - cuvantul de origine este
"cornu", echivalentul latin pentru "horn".
COSMIN - probabil o forma derivata de la "Cozma "
(in limba turca "koz" inseamna "frumos").
CRISTINA / CRISTIAN - de la "christiana", nume
Latin ce inseamna "urmasul lui Cristos".
DANA / DANIELA / DOINA / DAN / DANIEL - de
la expresia germanica "locuitor al Danemarcei".
DAVID - originea cuvantului vine din ebraica si in-
seamna "de iubit".
DELIA (gr.) - "cea de pe insula Delos " (Grecia).
DIANA - de la "diviana", nume Latin pentru "zeita".
DIONISIE (gr. "Dionysius") - "fiul zeului Dionysos".
DOLORES - provine de la expresia spaniola, ce in-
seamna "suparare / durere".
DOMINIC - de la cuvantul Latin insemnand "lord".
DORIN - prenume de origina greaca: a) apartenenta la
grupul etnic al "Dorilor", sau b) derivat din "theodor"
("darul Domnului").
DRAGOS - isi are originea in cuvantul Slav, care in-
seamna "dulce glorie".

DUMITRU - corespunde zeului grec "Demetrius",
zeul agriculturii..
ELENA / ELEONORA / NORA - nume grec ce in-
seamna "raza de soare".
ELISABETA (ebr.) - "cea care IL cinsteste pe Jeho-
va".
ELVIRA - de la "ali wer", o fraza din germana antica
ce inseamna "intr-adevar strain".
ELVIRA (span.) - "cea mareata" sau "cea care pas-
treaza".
EMANUELA / EMANUEL - de la "Imanuel ", nume
ebraic inseamna "Dumnezeu este cu noi".
EMILIA / EMIL - de la "Aemilus ", nume latin care
inseamna "dornic/nerabdator/zelos".
EUFROSINA (gr. "Euphrosyne") - "cea senina".
EUGENIA / EUGEN - de la "eugenios", nume grec ce
inseamna "aristocrata/aristocrat".
EUSEBIU - de la o expresie greceasca ce inseamna
"religios".
FABIAN - de la "fabianus", nume latin ce inseamna
"crescator de fasole".
FELICIA / FELIX - de la "felix", nume ce inseamna
"fericit / norocos / fertil".
FILIP - de la "philippos", nume grec ce inseamna "iu-
bitor de cai".
FLAVIA / FLAVIU - de la o expresie latina ce in-
seamna "galben auriu".
FLORINA / FLORENTINA / FLORIN - de la "floren-
tina", nume latin ce insemana "infloritoare".
GABRIELA / GABRIEL - de la "Gowriel ", nume
ebraic ce inseamna "Dumnezeu e puterea mea".
GEORGINA / GEORGE / GHEORGHE - de la "geor-
gios", nume grec ce inseamna "fermier / taran".
GLORIA - de la o expresie latina ce inseamna "glo-
rie".
GRAZIELA (lat. "gratia") - "cea gratioasa".
GRIGORE - de la "gregorios", nume grec ce inseamna
"vigilent".
HORATIU - de la "Horatiu ", nume latin al carui sens
a fost pierdut.
HORIA - de la "Heinrich ", nume germanic antic ce
inseamna "cap de familie".
HORTENZIA (lat. "hortensia") - "gradinareasa".
IACOB - de la vechiul prenume ebraic Jakob (semni-
ficatie necunoscuta).
ILEANA - de la expresia ebraica care inseamna "ras-
punsul Domnului".
INA - forma scurta a multor prenume care se termina
in "ina".
IOANA / ION / IOAN - de la "Yochana ", nume evre-
iesc, insemnand "binecuvântarea Domnului".
IRINA - de la "eirene", nume grec insemnand "pasni-
ca".
IRMA - de la "irmen", vechi nume germanic, insem-
nand "universal".
ISIDOR (gr. "Isidor") - "darul zeitei Isis ".
IULIA / JULIETA / IULIU - de la expresia latina care
324
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
inseamna "descendentul zeului Jupiter".
IUSTINA / IUSTIN - de la "justinus", nume latin care
inseamna "cel care gandeste corect".
LAURA / LORENA / LAUREAN / LAURENTIU -
de la "laurus" ("tufa de laur") sau de la "originar din
Laurentum" (localitate veche lânga Roma).
LEONARD - de la "leonhard", cuvânt vechi germanic
insemnand "puterea leului".
LETITIA - de la o expresie latina insemnand "bucu-
rie".
LILIANA - de la "lilium", cuvant latin insemnand
"crin".
LIVIA / LIVIU - de la expresia latina insemnand "al-
bastru".
LUCIA / LUCIANA / LUCA / LUCIAN (lat. "lucire")
- "luminoasa / luminosul".
LUCRETIA / LUCRETIU - de la "lucror", cuvant
latin ce inseamna "a reusi".
MAGDALENA / MADALINA - de la expresia ebrai-
ca insemnand "originara din Magdala" (sat biblic pe
malul Marii Galilee, presupus a fi locul de origina al
Mariei Magdalena, personaj neotestamentar).
MARCELA / MARCEL / MARTINA / MARTIN - de
la "Marcia " si de la "Martinus ", nume latine insem-
nand "dedicat lui Mars" (zeul razboiului la romani).
MARGARETA ( iran .) - "perla".
MARIA / MARIANA / MARIELA - de la Miryam,
nume ebraic insemnand "copil dorit". Altii interpretea-
za prenumele ca insemnand "rebel" .
MARIN / MARINA (lat. "marinus") - "marinarul".
MARIUS / MARCU - de la expresia latina insemnand
"barbatesc" (deriva de la "Mars ", zeul razboiului la
romani).
MARTA - de la expresia "femeie de casa".
MAXIM / MAXIMILIAN - de la "Maximilianus ",
nume latin insemnand "cel mai mare".
MELISA - de la expresia greceasca insemnand "mie-
re".
MIHAELA / MIHAI - de la o expresie ebraica insem-
nand "cine se aseamana cu Jehova ?"..
MIRABELA - de la "mirabilis", cuvant latinesc in-
semnand "miraculos".
IRANDA - de la expresia latina care inseamna "minu-
nat".
MIRCEA - probabil de la prenumele slav "Miroslav /
Mirco" ("slava Pacii")..
MIRELA - de la "Mireille ", prenume frantuzesc in-
semnand "admira".
MONICA - de la "monos", cuvant grecesc insemnand
"sihastra".
NADIA - de la "nadejda", nume rusesc insemnand
"speranta".
NARCISA - de la "narkissos", nume grec care in-
seamna "pierdut".
NATALIA (lat.) - "cea nascuta la Craciun".
NICOLETA / NICOLAE - de la "nikolaos", nume
grecesc insemnand "oameni victoriosi".
OCTAVIA / OCTAVIAN - provine din expresia latina
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

insemnand "al optulea". Corespondență din Hamilton, Canada

OFELIA / FELICIA - de la "opheleia", cuvant grec
insemnand "ajutor".
OLGA - de la "Helga ", nume scandinav insemnand
Oaspeți dragi la Câmpul Românesc
"de succes".. Nu toti expertii sunt de acord cu aceasta,
unii spunand ca poate fi derivat din nume vechi in-
semnand "binecuvantata" sau "sfanta".
OLIMPIA - de la o expresie din limba greaca a carei
traducere inseamna "originara din Olimp".
OLIVIA / OLIVIU / OLIVER - de la "olivia", nume
insemnand "maslin".
PAULA / PAUL / PAVEL - sursa numelui este latina,
iar traducerea ar fi "mic".
PETRE / PETRU - prenume provenit din greaca. Tra-
ducerea lui ar fi "dur" sau "piatra".
QUINTILIU - provine din expresia latina insemnand
"al cincelea".
RADU (slav. "rad") - "veselul".
REGHINA (lat. " Regina ") - " regina ".
REMUS (lat. "Remus") - "vâslasul".
RODICA - de la prenumele englez "Roda" ("rhode" =
"trandafir").
SABINA (lat.) - descendenta din neamul Sabinilor
(popor antic din Italia).
SEPTIMIU - provine din expresia latina insemnand
"al saptelea".
SERGIU (lat. "Sergius") - "servare" = "a salva", "ser-
vus" = "servitor".
SIDONIA (lat.) - "cea din orasul Sidon " (azi: Saida in
Liban).
SILVIU (lat. "silvanus") - "padurarul".
SIMION (ebr. "simon") - "ascultator".
STEFAN (gr.) - "purtatorul cununei învingatorului".
SUSANA (ebr.) - "crin"..
TEODOR (gr. "theodor") - "darul Domnului".
TIBERIU (lat. "tiberius") - "fiul zeului râului Tibru"
(Roma).
TITUS (lat.) - "turturica".
VALER (lat. "valerius") - "sanatosul".
VASILE (gr. "basilaeus") - "domnitorul".
Vizita de la Câmpul Românesc a scriitorilor
VICTORIA (lat.) - "invingatoarea".
Nicolae Băciuț și Pr. dr. Gheorghe Nicolae Șincan,
VIORICA (lat. "Violetta") - "viorea".
fusese pregătită din vreme. Știam că Nicolae Băciuț
VIRGIL (lat. "Virgilius") - semnificatie necunoscuta
pune la cale un supliment literar, care urma să includă
(probabil de origine etrusca).
și o parte din articolele pe care redacția revistei Vatra
ZINA - prescurtarea prenumelui german "Gesina /
Veche le inițiase pe tema exilului. Distinsul poet, pă-
Josina".
rintele Dumitru Ichim, directorul cultural al evenimen-
ZOE (gr. "zoi") - "cea vitala"
tului anual ce are loc la Hamilton, a fost încântat că
astfel se consemnează istoria recentă a întâlnirilor
Propus de Victoria MILESCU
literare de la Câmpul Românesc. Ai un sentiment de
incluziune largă, marcat de participările unor condeie
diverse, indiferent unde viețuiesc. N-aș vrea să listez
un pomelnic al tuturor participanților, chiar dacă sunt
toți merituoși, fie că locuiesc la Denver sau Cleveland,
sori în alte locuri din Statele Unite, fie că rezidă în
Canada sau la București, Cluj-Napoca sau Târgu-
Mureș. Mulți dintre ei sunt colaboratori ai revistei
Observatorul din Toronto, alții scriu și participă la alte

325
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

publicații românești. Ceea ce ne leagă, independent de
locul de unde vine fiecare la acest eveniment literar,
este, cred, dorința de comuniune în cuget și simțire.
Dorința de întâlnire în limba și cultura română. Acest
lucru se observă din programul bogat al conferinței,
dar și din mărturiile primite: “Călătoria noastră în
inima dumneavoastră a fost un miracol. Încă nu ne-am
revenit!”. Unii scriitori anticipează colaborări “sub-
stanțiale” pe viitor și își propun să revină în anii ce
vin. Deși pregătită în avans, întâlnirea de anul acesta i-
a surprins și pe musafiri și pe organizatori, prin inten-
sitatea și varietatea activităților. S-au condus prezen-
tări de carte, s-au organizat mese rotunde pe teme lite-
rare, filozofice, sociale și istorice, s-au făcut vizite la
Cascada Niagara, St. Jakob, Kitchener etc., s-au creat
legături de suflet.
resant", "sensibil', "inspirat". Alții au avut dificultăți să
se hotărască la un epitet, dar le-a fost și mai greu să
lase cărțile din mână; ele umplu inimile românilor din
Toronto. Repet, acestea nu sunt părerile mele directe.
Pe ele le veți afla doar după ce mi se vor restitui cărți-
le, căci încă îmi aștept rândul la lectură. Aflu că acum
colegii scriitori din România, Nicolae Băciuț Gheor-
ghe Nicolae Șincan, fac un maraton cultural prin țară.
Printre alte activități, Nicolae Băciuț pregătește urmă-
toarele numere ale revistei Vatra Veche, o conferinţă
despre Coşbuc, la Vălenii de Munte, la Universitatea
de Vară Nicolae Iorga, volume pentru proiectul „100
de cărţi pentru Marea Unire", concursuri de poezie:
„Credo" (poezie religioasă) şi „Romulus Guga", verni-
saje și lansări de carte, ba chiar și o publicaţie nouă,
probabil săptămânală, „Cadran", în variantă electroni-
că. Înțeleg că are în plan să scoată suplimente literare
destinate și altor comunități românești, cum ar fi cea
din Spania.. .iar lista continuă. Îl auzisem spunând că
Limba Română n-ar trebui celebrată doar o dată pe an,
e necesar să fie onorată în fiecare zi. Am mai aflat că
acești doi oaspeți ne-au reprezintat, la sfârșitul lunii
august, de Ziua Limbii Române, la Roma, la piciorul
Columnei lui Traian, acolo unde fusese demult Badea
Cârțan. Acest pelerinaj la locurile născătoare de grai
românesc, precum și la cele unde se vorbește acum
românește, reprezintă încă o dovadă a dorinței de
comuniune în cuget și simțire, a dorinței de a locui
împreună în Limba Română.

Milena MUNTEANU

Referindu-mă numai la cei doi scriitori din

Târgu Mureș, Nicolae Băciuț și Dumitru Șincan, pre-
cizez că fuseseră invitați să-și lanseze cărțile pe pă-
mânt românesc la Toronto, la sediul Consulatului Ro-
mâniei. Volumele fuseseră prezentate și în cadrul dez-
baterilor de la Hamilton. Foarte activi, au făcut parte și
dintre moderatorii conferinței. În plus, Nicolae Băciuț
ne-a răsfățat cu niște recitări ce ne-au mers la inimă.
Cu ocazia Centenarului Marei Uniri și ai aniversării
celor 10 ani de existență a revistei Vatra Veche, direc-
torul acesteia, Nicolae Băciuț a oferit diplome de exce-
lență câtorva scriitori locali: părintelui Dumitru Ichim,
Dumitru (Puiu) Popescu, i Veronica Pavel Lerner,
precum și subsemnatei, pentru “contribuția adusă la
devenirea revistei Vatra Veche și pentru aportul la
„Creșterea limbei românești ș-a Patriei cinstire” – un
gest apreciat, perceput ca o încurajare de cei prezenți.
O altă încurajare a constat din faptul că în vizita cana-
diană, dumnealor au adus valize pline de cărți, întregi
rafturi de bibliotecă. Mărturisesc că încă nu am citit
volumele primite, dar asta nu este din lipsă de timp sau
de interes. Este, pur și simplu, pentru că le-am îm-
prumutat cititorilor avizi, așa că acum ele fac turul
comunității. Redau pe scurt, câteva impresii de lectură Biblioteca Rotonda valahă
aflate, așa cum mi-au fost transmise: "extrem de inte-

326

Limba Română – singura limbă oficială
din România
,,Mult e dulce și frumoasă/ Limba ce-o vorbim!”
Gheorghe Sion
Noi, ASTRA, suntem prezenți aici, Nu pentru a
face politică. Noi suntem apolitici. ASTRA este aici,
pentru a continua ideile înaintașilor noștri, de păstrare
și promovare a limbii și literaturii române, a adevăru-
lui istoric, a moralei creștine, a patriotismului şi a
păstrării și promovării culturii poporului român. AS-
TRA a luptat pe linie culturală, atât pe cale orală, cât și
prin cuvântul scris și a promovat toate aceste valori
românești, încă de la înființare, din anul 1861 și până
în prezent. Aceste merite și contribuția ASTREI la
înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, de la
Alba Iulia, au fost recunoscute de Parlamentul Româ-
niei Mari prin Legea 2602, din 22 iunie 1921, fiind
singura asociațiune recunoscută de Parlament. Prin
această lege, ASTREI i s-au dat toate drepturile imo-
biliare și mobiliare, dobândite până la acea dată.
ASTRA a susținut și susține și acum ca: toți cetă-
țenii din România, indiferent de naționalitate, să fie
obligați prin lege, să știe să vorbească limba română,
care este limba oficială a tuturor românilor, așa cum
sunt obligați toți locuitorii țărilor civilizate.
În ROMÂNIA trebuie să fie o singură LIMBĂ
OFICIALĂ, obligatorie prin lege, iar aceasta trebuie
să fie LIMBA ROMÂNĂ. Cine dorește să vorbească
și alte limbi, este liber s-o facă, dar în primul rând
trebuie să știe să vorbească limba oficială a țării în
care trăiește, în cazul ROMÂNIEI, LIMBA ROMÂ-
NĂ.
NAȚIUNEA ROMÂNĂ se definește în strânsă
legătură cu limba. Timotei Cipariu a privit limba și
națiunea ca pe un întreg, într-o unitate desăvârșită. El
spunea: ,,Am început a ne elibera patria prin a ne
elibera limba și cultura noastră”. El a făurit ,,o școa-
lă, o țară și o epocă”. De la ideile lui s-au adăpat:
Simion Bărnuțiu, Avram Iancu, I. Buteanu, Ge. Bari-
țiu, N. Bălcescu, I. H. Rădulescu, Cezar Bolliac, etc.
toți fiind animați de propășire, de limbă, de cultură
și de unitate națională.
LIMBA ROMÂNĂ, ,,acest tezaur neprețuit, năs-
cut odată cu noi, tezaur mai scump decât viața, nu
poate lipsi din viața unui popor, pentru că ea se naște
odată cu el, crește și se dezvoltă, înflorește și se vește-
jește, întinerește și moare odată cu poporul”, spunea
Timotei Cipariu.
Timotei Cipariu susținea rolul hotărâtor al limbii
în afirmarea și menținerea conștiinței de sine a unui
popor și că ,,națiunea română nu vrea și nu va suferii
niciodată acea batjocură ca să se lepede de
al său nume și de a sa limbă, în favoarea nici a celei
mai culte națiuni din lume”.
Oficializarea unei alte limbi alături de limba
română, înseamnă răpirea limbii strămoșești a ro-
mânilor, nimicirea valorilor spirituale, dispariția
națiunii române.
327
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Prin scriitorul Daniel Roth, sașii au fost primii care
au observat că românii sunt angrenați în realizarea
,,DACOROMÂNIEI”, deci al STATULUI NAȚIO-
NAL ROMÂNESC, conform lozincii de la Blaj:,, NOI
VREM SĂ NE UNIM CU ȚARA!”. Pe Câmpul Li-
bertății de la Blaj, din 3-15 mai 1848, românii s-au
declarat popor liber și națiune liberă.
Simion Bărnuțiu a rostit în catedrala din Blaj,
discursul său celebru, în care sublinia ideea că,
,,libertatea unui popor este națională”, căci ,,fără
naționalitate nu este libertate, nici lumină”. Cuvintele
lui Bărnuțiu reprezentau ,,o revoluție spirituală”, făcu-
tă în sânul neamului pe care-l slujea.
Ștefan Ludwig Roth, în broșura cu titlul ,,Lupta
limbilor în Transilvania”, tipărită la Brașov, spunea:
,,În zadar se căznesc domnii de la Dieta din Cluj, să
dea Transilvaniei o limbă, o limbă a tuturor, în zadar
vrură să voteze legi în scopul acesta. Transilvania nu
are trebuință de o limbă impusă prin votul vreunei
diete. Ea are o limbă a sa, pe care o înțeleg locuitorii
acestei țări. Nu este limba nemțească, nici cea ungu-
rească, este limba română pe care o știm cu toții, fără
să o fi învățat. Oricât ne-am învârti și suci, în Transil-
vania este o singură limbă oficială, LIMBA ROMÂ-
NĂ”.
Alecu Russo a remarcat faptul că, pe Câmpul Li-
bertății de la Blaj, lipsea limba română. Singurii care
au vorbit națiunii în românește, au fost Ioan Buteanu și
Avram Iancu. Ioan Buteanu a explicat românilor ce
înseamnă UNIO, iar Avram Iancu a vorbit în puține
cuvinte, dar limpezi ca și cristalul apelor, răscolitoare
ca furtuna codrilor, ce-au avut darul să pătrundă în
adâncul sufletului celor prezenți. Crăișorul moţilor le
spunea: ,,Uitați-vă pe câmp românilor, suntem mulți
ca și cucuruzul brazilor, suntem mulți și tari, dar vom
birui, pentru că Dumnezeu e cu noi !”
Nicolae Bălcescu considera că Avram Iancu a
fost nădejdea întregului popor român din Transilva-
nia, Țara Românească, Moldova și ,,salvatorul revolu-
ției”. Avram Iancu a fost printre
primii revoluționari, care a ales revoluția drept mijloc
de emancipare.
Octavian Goga spunea despre Avram Iancu: ,,De
pe culmile munților Apuseni, a strigat pentru
prima oară răzvrătirea, ca un bucium precursor al
redeșteptării generale. Moții sunt PUMNUL Ardealu-
lui, iar cele două inimi mari în care a clocotit uraga-
nul, sunt eroii lor: Horea și Avram Iancu”.
,,Iancu este personalitatea distinctă, din galeria
conducătorilor poporului român. El aparține istoriei,
unei istorii care a constituit o răspicată afirmare a
voinței poporului de a fi liber, egal și independent și
care, în anul 1918, prin forța zecilor de mii de oameni
sosiți la Alba Iulia, în spiritul lui Avram Iancu, des-
chidea o nouă pagină în istoria neamului românesc”,
așa cum afirma Pompiliu Teodor.
Avram Iancu a fost cărturarul care a înțeles rolul
limbii în menținerea națiunii române .Factorul reli-
gios a avut de asemenea un rol important în plămădi-
rea limbii.

Părintele Dumitru Stăniloaie spunea că: ,,Suntem
singurul popor de limbă și religie latină, dar de cre-
dință ortodoxă, legați de Roma prin limbă, iar de
Constantinopol, prin credință (dacă după noile cerce-
tări și descoperiri se mai poate afirma astfel, spun
eu)...... Această sinteză de latinitate și ortodoxie, ea
însăși un miracol și o formă de originalitate unică, a
ajutat poporul român să se mențină prin latinitate
neconfundat cu lumea slavă și prin ortodoxie, necon-
fundat cu lumea naționalităților catolice din vecină-
tatea apuseană”.
Eu aș adăuga și susțin cu tărie că, un rol foarte
important în păstrarea limbii române și a națiunii
române, îl au păstrarea și promovarea obiceiurilor și
tradițiilor strămoșești, atât prin viu grai cât și prin
cuvântul scris. Acestea reprezintă zidul de rezistență
împotriva globalizării și omogenizării culturale euro-
pene, implicit păstrarea limbii și culturii române și a
noastră ca națiune română.
Prin urmare, astriştii de-a lungul timpului, au
luptat şi luptă şi acum pe linie culturală, atât pe cale
orală, cât şi prin cuvântul scris, pentru păstrarea şi
promovarea acestor idealuri ale înaintaşilor noștri, cât
şi a obiceiurilor şi tradiţiilor strămoşeşti, pentru a nu
se pierde în negura vremii şi a nu dispărea şi noi ca
naţie. Să nu uităm că, poliglotul lingvisticii românești
Ienăchiță Văcărescu spunea: ,,Urmașilor mei văcă-
rești/Las vouă moștenire/ Creșterea limbii româ-
nești/Și-a patriei cinstire.” Deci să păstrăm și să cin-
stim aceste valori inestimabile, pe care le avem, mai
mult decât pe un bulgăre de aur.
Noi astriștii rămânem apolitici și luptăm pentru
cauzele drepte ale tuturor românilor din ţară şi din
afara graniţelor României. Dar pentru a reuși să înde-
plinim aceste deziderate, trebuie să fim uniți.
UNIREA FACE PUTEREA! Deci să fim uniți! În
acest an al CENTENARULUI este nevoie, mai mult
ca oricând, de această UNIRE a noastră, având în ve-
dere evenimentele înconjurătoare.
Versurile poetului nostru albaiulian, Ion Mărgi-
nean, legate de UNIRE sunt semnificative:
,,Dacă n-ar fi fost Unirea
Basarabiei cu noi,
S-ar fi înecat simțirea
În albii de negre ploi.
Dacă n-ar fi fost Unirea
Basarabiei cu noi.
Prutul n-ar fi leac de sânge
Limba noastră, poate-ar plânge
Stea căzută în noroi.
Iar Unirea, n-ar răsfrânge-o-n
Basarabia din noi.”
VIVAT,CRESCAT, FLOREAT ASTRA!
Dumnezeu să ne ajute tuturor!
Maria CIOICA
Președintă ASTRA
328
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Pe scena Teatrului Luceafărul din Chișinău
„Spovedania unui ziarist”
de Gheorghe Smeoreanu
Festivalul internațional de teatru Satiricus,
desfășurat la Chișinău sub patronajul reputatului dra-
maturg Matei Vișniec. Sâmbătă, 13 octombrie 2018,
ora 17.30, în Sala mare a Teatrului Luceafărul, arhi-
plină, s-a jucat piesa „Spovedania unui jurnalist” de
Gheorghe Smeoreanu, producție a Teatrului Alexan-
dru Davila din Pitești. Regia și scenografia: Bogdan
Cioabă. Distribuția: Mirela Popescu, Tatiana Serghi,
Gabriel Gheorghe, Adrian Duță.
Textul lui Gheorghe Smeoreanu este valoros
nu numai prin conotațiile de mimesis în sine, dar mai
ales prin estetica artei,care include structura general-
particular. Complexul tematic este amplu: condiția
ziaristului, partea văzută, dar și cea nevăzută din acti-
vitatea acestuia, funcționarea paradigmei religioase, ca
un model al puterii, tehnicile manipulării într-o socie-
tate postmodernă, unde alteritatea structurează existen-
ța, iar spectacolul lumii este decrepitudinea în sine.
Idei ale omului recent, în tehnici narative și scenice
postmoderne: ludicul, ironia, pastișa, citatul, intertex-
tualitatea.
Regia lui Bogdan Cioabă funcționalizează
ideile și tehnicile regizorale în așa fel încât spectacolul
este legat, fluid, într-o afectivitate ludică, integratoare,
fatică. „Spovedania unui jurnalist” este un spectacol
memorabil (și) pentru profesioniști și pentru altfel de
profesioniști. Mirela Popescu, o actriță pentru timpii
lungi ai istoriei; Tatiana Serghi, actriță a prim planu-
lui imaginii, captată de farmecul textului, semnificant
în sine; Gabriel Gheorghe, un actor pentru roluri de
ontologie, în retorica inteligenței afective; Adrian Du-
ță, trăirea cumințeniei decente.
Spectatorii de la Chișinău au fost ei înșiși
un… spectacol. Fermecați și frisonați de textul lui
Gheorghe Smeoreanu, de spectacolul echipei lui Bog-
dan Cioabă, de mentalitatea integratoare a manageru-
lui Nicolae Poghirc, s-au situat într-un umanism re-
confortant.
Basarabia este spațiul lingvisticii în sine, al
multiculturalismului funcțional, între competență și
performanță, discutat erudit de Bogdan Cioaba, Gabri-
el Gheorghe, Constantin Rusnac, cu argumente din
Bogdan Petriceicu Hasdeu, de Eugeniu Coșeriu, Ion
Coteanu, Petre Caraman, Dan Slusanski, Petru Pistol,
J. Piaget,N. Chomski.
Întreaga „expediție” s-a desfășurat în tonurile
paterne ale unei echipe teatrale de excepție.
Prof. dr. Ion PREDESCU

Ungurii au vrut să-l arunce pe tata din
tren, pentru că era român.
Un ungur din Tamașfalău s-a pus în fața
lui: «Ori îl lăsați în pace, ori m-aruncați
și pe mine!»
de vorbă cu nea MIȘU MANEA
din Voineștii Covasnei
În vara anului 2016, la puțin timp după apari-
ția cărții mele Mocanii voineșteni, străjeri ai româ-
nismului în arcul carpatic transilvan, îmi zice tata că,
urcând la o stână ascunsă în munți, la Bețașu, la un
prieten din copilărie, nu l-a găsit, acesta fiind plecat cu
oile. Așteptându-l, l-a zărit coborând, în urma turmei,
cu cartea mea în mână. Citea. Tata mi-a povestit în-
tâmplarea, cu mândrie de părinte, bucuros că rândurile
mele își găsesc menirea. Atunci am avut convingerea
că trebuie să-l cunosc pe prietenul tatălui meu.
Domnul Mihai Manea, nea Mișu, pentru prie-
teni, m-a primit cu căldură în gospodăria lui bine în-
grijită, unde fiecare lucru are o poveste. Până și porcul
din curte păstrează urmele unei întâlniri cu lupul. A
coborât din pod răvarul și cobilița cu care, cu mulți ani
în urmă, căra la stână gălețile de lemn, prea grele pen-
tru un copil. M-a ospătat cu telemea făcută de el și, în
camera cu pereții plini de fotografii ale copiilor și
nepoților, despre care mi-a povestit cu emoție, am
șters praful de pe poze îngălbenite de timp, am încer-
cat sentimente greu de descris, atunci când, într-una
din ele, l-am regăsit pe tatăl meu, având vreo cinci
anișori. Am depănat amintiri, i-am împărtășit trăirile,
am râs și ne-am întristat deopotrivă. Deși viața l-a
purtat pe diverse drumuri, fiind merceolog, magazio-
ner, șef serviciu colectare lapte, gestionar, în diverse
locuri din țară, mi-am dat seama că niciodată n-a uitat
de „dragostea dintâi”: animalele. Sau că, așa cum zi-
cea unul din fiii lui, aceasta i-a fost „un fir călăuzitor”.
Pentru început, l-am rugat să-mi spună câteva
lucruri despre familia dumnealui. Apoi, deși venisem
pregătită cu multe întrebări, cu curiozitatea unui etno-
graf aflat la început de drum, nu m-a lăsat inima să-l
329
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
întrerup. Și nea Mișu Manea mi-a demonstrat că cio-
bănia se moștenește. O ai în sânge sau nu. Iată poves-
tea lui:
După spusele lui taică-meu, pe străbunicul l-a
chemat Cosneanu Manea. Bunică-mea se trage din
neam de Basarab. Bunica din partea mamei era din alt
neam vechi, Sorescu.
Bunicul era un om hotărât, un om cu caracter
și dur. Dur în sensul că a știut să-și țină familia și să
prospere. Avea în jur de 1000 de oi pe vremea aia. Era
diferență de 10 ani între el, născut în 1876, și bunica.
A murit la 57 de ani, după ce a făcut 11 copii. Primii
doi au murit la naștere, ceilalți s-au făcut mari. Trei
fete (Perțoaia, Porumboaia și Paraschiva, căsătorită la
Iași) și șase feciori. Cel mare, de la vârstă fragedă, a
început să conducă gospodăria bunicului, dar, printr-o
întâmplare nefericită, a fost împușcat pe munte, în
1930, la Fagu Alb. Avea 24 de ani.
Pe atunci, fiecare țăran înstărit își dădea un
copil la școală, să învețe, să-i poată apăra interesele.
L-au dat pe tata. Taică-meu a făcut trei ani la Brașov,
la Andrei Șaguna. În ’30, când a murit, deja bunicul
cumpărase muntele. 274 hectare de pădure, la Bețașu,
să aibă unde-și pășuna oile; până atunci fusese închiri-
at. Pe cine să lase să conducă gospodăria? Bunica avea
copil mic, tata era la școală, nea Costi era mic. Tata
avea 12 ani când a murit bunicul. A lăsat averea pe
mâna fratelui mai mare, Gheorghe. După trei ani, așa
de bine a condus Gheorghe averea, că a lichidat-o.
Toată a băut-o.
Bunicul era printre puținii din Voinești care
aveau astrahan- un cârd de 400 de oi numa’ astrahan.
Povestea tata că a plecat cu o căruță de piei astrahan,
să le vândă, să plătească datoria, că avea credit la Ban-
ca Populară Brașov, făcut când a cumpărat muntele. În
anul ăla cumpărase și casa unde stă acum Nelu Manea,
la Podu’ Mesului. A fost o târlă mare, avea și casa care
e acum a lui Titu Sandulea, era construită de bunicul
pentru ăla care a fost împușcat. A rămas Gheorghe în
târla aia. La un an de zile după fiu-so, a murit și buni-
cul. Au zis că l-a azvârlit iapa, că s-a cangrenat picio-
rul. Nu, a murit de supărare.
Eiii…Gheorghe a lichidat averea. Creditul
trebuia plătit, se punea sechestru pe bunuri. L-a scos
pe tata de la școală. Era diferență de șapte ani între ei,
da-i zicea nene. A vint nene și-a zis „Băiete, înmoaie
opincile și înverigește bățul” Și s-a băgat cioban. Slu-
gă. Și el și frații lui, să plătească creditul la bancă. Și
când au terminat cu creditul, a venit războiul, apoi
comunismul și le-a fost luat tot.
Tata n-a părăsit locul și meseria. A ținut la ele.
A fost și când s-a dus cu cinci găini și-o capră, pe
vremea lui Ceaușescu. Mereu a avut câte o mie-două
de oi în subordine, ale CAP-ului. A fost baci la C.A.P.
Tata le administra, plătea ciobanii. Avea câte două
stâni. Una la Tomoșoiu- golul ăsta l-am pierdut acum,
prin niște retrocedări dubioase. Tot timpul ăsta, eu am

fost lângă oi. Am trăit multe, am cunoscut tot felul de
ciobani, îi țin minte ca azi.
Viața la stână?
Aiii de mine… Cele mai vechi amintiri le am
de când aveam șase-șapte ani, la Bețașu. Mă jucam cu
Neculai sub un fag, unde ne făcuseră un leagăn mare-
o beldie în jos, cu o scândurică, făcea un balans de
vreo zece metri. A trăznit copacul de lângă noi, noroc
că ne-a strigat și am reușit să scăpăm.
Prin ’60, aveam vreo nouă ani, baci era Piluș-
cu cu frate-so Miti, ăla de pe Șaguna. Își băteau ăștia
joc de mine…Nu uit, ca astăzi! Îmi trimisese soră-mea
de acasă pulpă de miel umplută, cu conținut de drob.
Ăștia au controlat ranița: „vezi că ți-a trimis maică-ta
niște carne stricată” Îmi scoteau boabele de orez, zi-
când că-s viermi. Și eu am mâncat bulz și jindiță, ei au
mâncat pulpa toată. Și râdeau de mine…
Era noroiul până la genunchi, cădeam… Mă
cocoșam cu gălețile alea grele de lemn, cu cobilița. N-
o puteam ridica de jos, atât era de grea. Mă puneam în
genunchi și așa o ridicam- probabil d-aia n-am crescut
(râde) Am și acum cobilița aia în pod. Și răvarul. În
fiecare an așa a fost… În fiecare vară, când terminam
școala, la oi! Mânător. A trecut… (oftează cu nostal-
gie).
Am terminat a opta. Am vrut să mă duc la
Liceul Militar Marin, mi-ar fi plăcut acolo. Dar tata nu
m-a lăsat. Mână-n mână cu Cosneanu și Ciangă, insis-
tau să rămân aici, că și feciorii lor îs tot aici. Conclu-
zia: „Nu te duci nicăieri! Mă ajuți pe mine, un fecior
am, unde să pleci?”
330
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Numa’ bine, că m-am încăpățânat și n-am vrut
să scriu la examen - am luat patru la matematică; la
română, cinci. Și-a venit la tata domnul Teacă, profe-
sorul; tata tocmai venise cu caii, că așa aduceau brân-
za, cu șeile. „Ce-i cu băiatul tău? Uite ce note are!” Eu
descărcam caii, cu mama. „Las’ că-l rezolv eu…”
Când a plecat domnul Teacă, tata a și pus mâna pe o
chingă și când mi-a ras vreo două… Le simt și acum.
No, a doua zi, examen la istorie. Am luat zece. Și-am
tăiat-o la munte.
Avea tata un cârd de cârlani, 821 de miei. Mai
avea 1200 mânzări, sterpe, vreo 400. Avea 15 ciobani.
La ăia 821 de miei, erau doi inși, unul de 24 de ani și
unul de 17. Tata: „Băiete, la cârlani cu tine!” Mi-a dat
o zeghe, din pănură, din sure, cizme, pălărie și mânca-
rea pe măgar. Atât. Era în ’66. Am plecat din Poiana
Iancăului. Toată vara nu m-a lăsat vătaful de cârd să
viu la stână, îl trimetea p-ălălalt după legumă. Nu-ți
mai spun…îmi crescuse părul până la umeri, mi-am
ars zeghea… Unde dormeau mieii, acolo îi lăsa ăsta.
Nu coșar sau ceva aripă…Nu, nene! Dacă târla era d-
aici la Pamfil, acolo dormeau. Și du-te, băiete, fă bul-
zul, adu-l aici, adu tărhatul…Băteam o pană în copac
și acolo agățam sacu’ de mălai, bota de jindiță și brân-
za. Că brânza era cu porția. N-aveam ce căuta după
provizii înainte de-o săptămână, trebuia să drămăluim
mâncarea. Eram trei inși și trei câini- aveam porție
egală de mălai. Aveam niște câini…nu ne era frică,
nene! Și n-am avut toată vara coșar! Făceam două
focuri - la un foc dormeam eu cu vătaful.
No, și-am dezertat prin august. Am plecat
dintr-o muchie și-am ajuns acasă pe la 11 seara. Mai-
că-mea, când mă vede…părul mare, cizme rup-
te…Tata, dur: „Ce cauți, băiete? Ai fugit? Știe Niță c-
ai plecat?” Eu, speriat: „Nu știu, am vint să mânc
oleacă de ciorbă…” „Îndărăt, ’tu-ți…” Mama a încer-
cat să-l împace. Parcă și-acu’ văd - mi-a pus mama
niște ciorbă, niște tocană, am mâncat și-am plecat.
Dimineața, când s-a făcut ziuă, am fost la târ-
lă. Apăi m-a luat ăla…după mine! Toată vara, numa’
„liceu” striga după mine. Era un om de bază al tatei, l-
a avut vreo cinci, șase ani, vara-iarna. Era de-al casei,
avea încredere în el. Știa că face miei buni.
A venit data de 3 septembrie. Am coborât cu
oile, pe 5 era examenul. Rămăseseră vreo nouă locuri.
Al doilea am intrat, fără să învăț nimica. Așa lecție mi-
a dat în vara aia!
În fine…Tot liceul, numa’ pe la oi. Uneori
mai neglijam cartea, d-aia nici n-am intrat la facultate.
Uite-așa, toată copilăria. Nicio tabără, nicio excursie.
Doar o dată, printr-a noua, am fost în Deltă, abia m-a
lăsat tata.
Toamna, venea tata cu căruța. Erau oile pe la
Telechia, pe la Brateș. „Du-te, băiete, dimineță, por-
nește oile!” Veneam cu bicicleta, dimineața mă du-
ceam la școală. Mama mai zicea „lasă-l, mă, să-
nvețe…” N-am intrat la facultate, dar am satisfacția că
au intrat feciorii mei, sunt amândoi ingineri silvici.

Câte-am suferit, Doamne…Când eram mici,
dormeam în podul stânii. Și-am mai fi dormit, când
auzeam baciul că zăngăne gălețile, când se crăpa de
ziuă, pe la trei-patru. La șapte erau oile mulse. Ș-apoi
ploua câteodată, era greu… A fost și când mă trimetea
cu oile iarna. Dormeam pe lângă coșar. Odată, pe la
Pachia, mă căutau, nu știau unde îs; m-am ridicat cu
cojocul pe mine, atâta ninsese pe mine că nu m-au
văzut.
Hai să-ți mai zic niște lucruri de care nu ai
scris în carte…
Aveau superstiții bătrânii... Dacă îți fura ceva
din târlă, chiar și un floc de lână, se chema „chișcătu-
ra-n târlă”- începea să-ți moară oile. Regățenii aveau
niște descântece, în care n-am crezut- îți luau laptele la
oi. Același lucru se întâmpla dacă îngropau ceva sub
podina la spătar, unde mulgi oile.
Dacă ai găsit o oaie care nu-i a ta și tu ai tăiat-
o, triplu ai pierdere. Treabă constatată! Eram cu Geor-
gică Costea, umblam cu mânzările. Că la 17 ani eram
vătaf la mânzări, nu mă lua nimeni la muls. Era prin
’67, aveam vreo mie de mânzări; le rupeam în două
din târlă - le mulgeam împreună, apoi unul fluiera
încolo, altul încolo, unul se băga printre ele și le des-
părțea, se-nvățaseră oile; doi inși cu un cârd, doi cu
altul. No, și-am găsit într-o duminică șapte oi. Grase,
frumoase! „Georgică, una, deseară, o tăiem!” Sterpa-
rul, cu un an mai mare ca mine, Mitică, fiu de haiduci,
avea în cap ăla…„uite, țurcana aia o prinzi!” N-am zis
la ăi bătrâni. Baci îl aveam pe moș Erdesu, Sorescu,
unchi de-al mamei, un om deosebit. Toată vara nu ne-a
pișcat nici lupul, nici ursul, n-am avut pierdere. Până
noi am muls, Mitică i-a luat hârștoaga (n.n. pielea) jos,
a belit-o, a pus-o într-o cracă. După muls, ne-am luat
cocoloșul de mămăligă, jarul era făcut, am pus carnea.
Când a început să sfârâie seul pe jar, a dat în nas la oi,
au început să mârâie, să strănute, să bată din picior, s-
au ridicat toate și-au rupt-o la fugă în pădure, pe întu-
neric. Și-a venit o ploaie de vară, cu tunete și fulgere,
și-au apărut doi lupi. Ne-au trântit șapte oi. Exact șap-
te. Am uitat să-ți zic: când le mulgeam, pe întuneric, a
ieșit o oaie, din cele găsite, pe la mine, i-am dat dru-
mul, a ieșit una pe la moș Erdesu, a simțit-o la coadă
331
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
că nu-i oaia noastră; „Mă, ce-i cu oaia asta? Nu-i a
noastră!” O vară întreagă le ții de coadă, le cunoști…
A mai ieșit una. „Ce-i cu oile ăstea? Nu-s din cârdul
nostru.” Noi, nimic! Eu și Georgică tăceam chitic.
„Mă, să nu vă puie dracu’ să faceți vreo prostie!” Adi-
că să tăiem oaia; da’ ea era deja tăiată.
No, cum îți spuneam - au început oile să fugă,
noi după ele, a vint o vijelie d-aia mare; o cățea făta,
una se cățelea, au vint lupii, dimineața am găsit șapte
oi trântite. A venit omu’ și-a găsit șase, ne-a mulțumit,
n-a mai întrebat de aia. Nu uit cât oi trăi! Nici n-am
apucat să mâncăm ceva din ea…Îți dai seama ce cre-
dință aveau bătrânii? D-atunci, niciodată n-am mai
făcut d-astea…
Câte-am mai pățit...Și cu ursul: într-o noapte,
dacă nu era tata la spatele meu, o încurcam. Aluneca-
sem într-un pârâu, nu l-am văzut, a dat cu gheara- dacă
nu striga tata „fugi, băiete!”, că niciodată nu-mi zicea
pe nume, nu scăpam. Am reușit să ies, tata a aruncat
cu un tăciune și a fugit ursul.
Tot timpul erai ocupat, aveai ceva de făcut la
stână. Rareori, ciobanii se mai și distrau: ieșeau pe
vârful golului și începeau să cânte. Sau se luau la trân-
tă, care era mai tare. Baciul era arbitru, ăi bătrâni nu se
băgau. Era o vorbă: cică la o stână au venit niște oas-
peți. Erau la masă cu ciobanii, cu baciul, toți chefuiau.
Apare un biet copilaș, cu niște găleți grele, plin de
noroi. O femeie îl întreabă: „Pe tine cum te cheamă?”
Amărâtul: „Pe mine nu mă cheamă nimeni, numa’ mă
trimete…” Era mânătorul (n.n. râde trist) Își cam bă-
teau joc de mânători- le vărsau gălețile noaptea, îi
trimeteau după apă, îi munceau toată ziua. Și n-a cla-
cat niciunul, s-au călit.
Bunicul a ajuns până în Balta Brăilei- făceau
câte-o lună de zile, și pe câini îi dureau picioarele! Îmi
povestea cum, într-o zi de Paști, au mâncat ciorbă de
urzici. N-au tăiat un miel, să-l facă…Veneau din par-
tea Muscelului. L-am întrebat de ce. „Să afle tata c-am
tăiat mielul?” N-aveau voie! Mult timp au umblat pe la
Târgu Mureș, pe la Oaia, acum îi zice Găești. Acolo a
și rămas un voineștean, frate cu nea Din Pană, s-a în-
surat p-acolo.
Cel mai mult, bunicul a iernat la Olteni, la un
boier. Venea cu măgarul iarna, călare, până acasă. Îi
crăpau cioreceii de ger. „Uite, băiete, am rezistat”, așa
îmi zicea tata.
Tata a fost dezertor din armata ungară. Când
s-a cedat Ardealul, în ’40, pe tata l-a prins în armată la
Sfântu Gheorghe. I-a dus până în Slovacia, cu trenul.
Ungurii au vrut să-l arunce din tren, pentru că era ro-
mân. Un ungur din Tamașfalău s-a pus în fața lui: „Ori
îl lăsați în pace, ori m-aruncați și pe mine!” Ăla l-a
salvat.
La un moment dat, tata a făcut apendicită. L-
au legat și l-au operat pe viu. Atâta a icnit și s-a zbătut,
că a făcut hernie. Din această cauză, a rămas un fel de
îngrijitor la infirmerie, nu s-a mai dus pe front. Știa
perfect ungurește, că învățase la boierul acela de la

Olteni, era isteț, școlit, făcuse trei ani la Șaguna. Avea
și ceva bani la el, că făcuse comerț la Budapesta cu
stofe d-aicea. No, erau cu frontul la Sovata. Tata, la
infirmerie. Acolo a auzit, de la niște ofițeri, că a doua
zi va fi o bătălie mare, la Oarba de Mureș. Și atunci a
dezertat - a furat hainele unui maior, a venit cu o ma-
șină până-n Covasna. Îl opreau santinelele, la filtre, îl
salutau, el vorbea perfect ungurește și asta l-a ajutat.
Dacă-l prindeau, îl puteau împușca la orice oră. No, s-
a dus la nașa acasă. La bunica era un ofițer neamț în
gazdă, ăilalți erau care cu oile în munți, care refugiați
la Întorsura Buzăului. A așteptat până a înserat, a dat
niște țaglă la o parte, a intrat în pod, a coborât în că-
mară, fără să știe bunica, a luat niște haine de schimb,
iar alea de ofițer le-a îngropat la colț, la Pamfil, sub
podina grajdului. S-a dus la munte, apoi a trecut la
Întorsura Buzăului. Peste ceva timp, a trecut peste
Copoț, de la Zagon, a dezgropat hainele alea furate, să
nu se strice stofa, și s-a dus înapoi. Peste ceva timp, le-
a modificat și, atunci când a cununat prima oară, s-a
îmbrăcat cu ele.
Acum?
Asta nu mai e ciobănie. Nu mai găsești un om
serios. Eu am vândut oile de două ori. În 2004, aveam
vreo 300. Așa mă săturasem…tata avea piciorul rupt,
eu singur. Cam pe timpul ăsta, toamna, mi se face
părul de găină când mă gândesc, am tăiat 100. De fapt,
99. Am chemat măcelarii lui Traian, în spatele șurii
am pus o beldie, le-am zis ce să facă, le-am dat rachiu.
Am vint în casă, că n-am putut să mă uit. Când mai era
una, am zis „Ho! P-asta nu!” A rămas și a murit de
bătrânețe. Când vedeam pieile puse cu sare, le fluie-
ram, așa mult m-a afectat. Mi-a zis nevastă-mea să le
dau, că altfel înnebunesc.
Apoi iar le-am înmulțit. Ajunsesem la 150, în
2010. Creasem o rasă a mea, numa’ roșii țigăi. Le-am
vândut. Dar nu mă pot lăsa: acum iar am vreo 50. Și-
astă vară am fost singur, cu oi, cu vaci, cu porci. Am
plecat de acasă la Bețașu cu 100 de kile, în trei luni am
slăbit vreo 15. Nu mă pot lăsa, asta e viața mea. Am și
capre…îmi plac. Închid ochii și le cunosc pe toate.
Așa era și tata. Am și câini. Când am vândut oile,
aveam șapte oi și nouă câini. Buni! Dacă acum las
carnea afară pe masă, nu se ating de ea. Atât zic: „nu-i
voie!” O vară întreagă, la Pachia, n-au părăsit locul din
332
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
fața casei. Plecam de la Bețașu, acolo nu intra nimeni!
Când sunt lângă mine, îs blânzi… O juma’ de oră dacă
lipsesc, deja îs pe mine! Pe unii i-am crescut cu bibi-
ronu’… Am acum un ciobănesc carpatin cu pedigree,
cu părinți campioni balcanici. Numa’ că nu vorbește!
În trecut, ciobanii selectau câinii, păstrau doar ce era
bun. Ce nu, dădeau deoparte. Știi cum îi alegea tata?
După ce făta cățeaua și făceau ochi, se ducea la bârlo-
gul ei și chema cățeii; care fugea în fundul adăpostu-
lui, p-ăla îl oprea, nu pe cei care veneau la el. N-am
înțeles niciodată de ce, dar nu dădea greș!
*
Multe mai avea de zis nea Mișu Manea, dar
animalele trebuiau hrănite, că ele nu știu de interviuri
și nu țin cont de minunile zilelor noastre. Așa că am
plecat, cu promisiunea unei vizite la Bețașu, la stână.
Să vă dea Dumnezeu sănătate, nea Mișu!
Florentina TEACĂ
Notă: discuția noastră a avut loc în toamna anului 2016
Din impresiile unui român
Dorin Nădrău (S.U.A.), despre „Mica Românie”
«Veritabilă sursă de hrană spirituală, participa-
rea la „Săptămâna Internațională de Cultură de la Ha-
milton”, programată între 9 -14 Iulie 2018, mi-a în-
dreptat pașii spre Câmpul Românesc din Hamilton,
Canada. (…). Întâmpinat la intrarea în Câmp, pe par-
tea dreaptă, de stânca vopsită roșu-galben-albastru și
inscripția „Romanian Park”, am străbătut aleea care
duce la locul de derulare a programului, trecând pe
lângă Troița (în imagine) ce străjuiește drumul pe par-
tea stângă, iar apoi alături de Rotonda scriitorilor din
exil care îți răscolește sufletul ducându-te cu gândul la
puternice personalități care au însemnat adevărate
simboluri ale neamului românesc care au trăit atât de
departe de țara natală. Ajuns la Centrul Cultural „Nae
Ionescu”, am fost primit cu mare cordialitate de Preșe-
dintele Asociației Culturale Române, Ing. Dumitru
Răchitan și de Pr. Dr. Dumitru Ichim, liderul spiritual
de necontestat al întregului eveniment.»
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

Vivat academia!
Vivant professores!
Vivat membrum quodlibet;
Vivant membra quaelibet;
Mulți cântă, puțini înțeleg! Semper sint in flore.
Gaudeamus
Trăiască Școala!
Popularul cantec academic "Gaudeamus igi- Trăiască profesorii!
tur" ("Sã ne bucurãm, asadar" sau "Prin urmare, să ne Trăiască fiecare-ntrebător!
bucurăm") , sau doar "Gaudeamus" este cântat sau Trăiască fiecare-ntrebătoare!
recitat mai ales la ceremoniile de absolvire. Numeroa- Fie ca ei să-nflorească de-a pururi!
se scoli, colegii, universităti sau societãti academice îl
consideră imnul lor oficial. De fapt, este un cântec Vivant omnes virgines
despre viață și durata ei "De Brevitate Vitae" ("Despre Faciles, formosae.
scurtimea vieții"). Face parte din tradiția "CARPE Vivant et mulieres
DIEM" ("TRAIEȘTE CLIPA") și elogiază bucuria Tenerae, amabiles,
vieții. S-a cântat prima dată în secolul al XVIII-lea (C. Bonae, laboriosae.
W. Kindleben, 1781) și are la baza un manuscris în
limba latină din 1287. Trăiască toate fecioarele
Binevoitoare și curate la suflet!
Trăiască, de-asemeni,
Gaudeamus igitur Femeile tandre, iubitoare
Iuvenes dum sumus. și pline de hărnicie!
Post iucundam iuventutem
Post molestam senectutem Vivat et res publica
Nos habebit humus. et qui illam regit.
Vivat nostra civitas,
Sã ne bucurãm, asadar, Maecenatum caritas
Cât încã suntem tineri Quae nos hic protegit.
Fiindcã dup-o tinerețe agitatã,
Și-o bătrânețe-ngreunată, Trăiască patria
țărâna ne va avea pe toți. Și cei ce-o conduc!
Trăiască-ne orașul
Ubi sunt qui ante nos și binefãcătorii acestuia
In mundo fuere? Care, prin caritatea lor, ne oferã siguranță!
Vadite ad superos
Transite in inferos Pereat tristitia,
Hos si vis videre. Pereant osores.
Pereat diabolus,
Unde-s, oare, Quivis antiburschius
Cei ce-au trăit înainte-ne? Atque irrisores.
Poți s-ajungi până-n Ceruri
Sau să păsești prin Iad Fie ca tristețea să piară!
De dorești sș-i revezi. Fie ca urătorii să piarã!
Fie ca Diavolul să piară!
Vita nostra brevis est Fie ca oricine-i împotriva școlii noastre,
Brevi finietur. Oricine-ar râde de-aceasta, să piară!
Venit mors velociter
Rapit nos atrociter
Nemini parcetur.

Viața ne este scurtă

Va fi terminată prea curând,
Moartea vine fulgerãtor
Atroce ne agață-n ghearele-i.
Nimeni nu-i cruțat de-aceasta.

333

O viață închinată cunoașterii
În urmă cu ceva timp, la îndemnul scriitoarei
româno-canadiene Elena Buică, de origine teleormă-
neană, am luat legătura cu Domnul Ion N. OPREA,
pentru a-i propune colaborarea la una dintre antologii-
le de care se ocupa personal. Pentru că proiectul său
mi s-a părut, din capul locului, nu numai un simplu act
editorial, ci unul vădind un real sentiment patriotic
prin însuși titlul propus, „Să ne iubim pământul stră-
moșesc!”, curiozitatea m-a împins să aflu cine este
acest om și nu mică mi-a fost surpriza să constat că
este un octogenar sagace, un cărturar rasat care și-a
dăruit întreaga viață culturii și literaturii, un intelectual
distins, autor a zeci de cărți și, sunt convins, a mii de
articole gândite și scrise cu același condei vivace și,
desigur, cu un talent indenegabil.
Ca și când ar fi intuit dorința mea de a-l cu-
noaște, chiar dacă nu face to face, măcar prin cărțile
sale, Domnul Ion N. Oprea m-a onorat oferindu-mi
ultimele sale cărți, din care am reali-
zat gama extrem de variată a cunoș-
tințelor sale, conceptele, ideile și gân-
durile privitoare la complexitatea
preocupărilor umane.
Veritabil om de carte, lector
pasionat a sute de cărți și articole de
pe Internet din cele mai diverse do-
menii, a reținut atâtea informații, încât
se poate spune că a devenit o reală
enciclopedie prin cunoștințele inco-
mensurabile căpătate în urma unei
documentări acribice de-a lungul în-
tregii sale vieți și pe care, cu genero-
zitate, le depozitează în miile de pa-
gini ale numeroaselor sale volume, pentru a se afla la
îndemâna celor interesați.
Primul lucru care te impresionează este vasti-
tatea informațiilor, al doilea este numărul imens al
personalităților prezente, fie ele de notorietate sau mai
puțin cunoscute, iar al treilea este că nu-i scapă mai
nimic din tot ceea ce a însemnat și încă înseamnă isto-
rie, cultură, artă, literatură, viață spirituală pe tărâm
românesc. Cărțile sale de tip mozaic, impresionante
prin plaja aproape atotcuprinzătoare a informațiilor,
cuprind o multitudine de subiecte tratate în studiile și
eseurile strânse în numeroasele volume, ca să nu mai
vorbim despre însemnările în revistele vremii ale unui
jurnalist „de cursă lungă” privitoare la realizări, unele
epocale, ale românilor, de aici și de pe întregul mapa-
mond, medalioane și evocări ale unor personalități ale
științei, culturii, literaturii, artei și religiei sau numai
ale unor oameni obișnuiți având idei, uluitoare prin
simplitatea lor, dar admirabile prin utilitatea în viața
de zi cu zi. Într-un cuvânt, scriitorul, el însuși un eru-
dit, din moment ce se plimbă cu nonșalanță prin cele
mai diverse domenii, își face datoria, mult mai mult
decât alții, de a promova spiritul inventiv, valorile
naționale incontestabile care s-au manifestat din cele
334
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
mai vechi epoci istorice, ajungând în prezentul ai cărui
contemporani suntem, cu nimic mai prejos, continu-
ând, cu certitudine, o tradiție a excelenței românești.
Prima lucrare, „Dacia preistorică. N. Densu-
sianu prezentată de C. I. Istrati”, publicată la Editura
„Armonii culturale, Adjud, 2016, editor fiind același
neobosit promotor al literelor românești, Gheorghe A.
Stroia, este prima carte a lui Ion N. Oprea, pe care am
avut plăcerea s-o citesc prin bunăvoința autorului.
Cartea este structurată în trei capitole, cel dintâi, „Da-
cia, Dacia preistorică”, prezentând marea operă isto-
rică fundamentală a lui Nicolae Densusianu, referitoa-
re la perioada în care s-au format poporul român și
limba română, istoric pe care îl admiră necondiționat,
mai ales că el însuși este autorul a două lucrări referi-
toare la strămoșii noștri, publicate în anul 2014 („Da-
cii la ei acasă” și „Dacii și noi. Comentarii”) 2015,
apoi. Firul Daciei Mari, 2017, Editura Armonii Cultu-
rale. Reproducând fragmente din lucrare dar și din
comentariul lui C. I. Istrati, el însuși evidențiază meri-
tele istoricului în stabilirea adevărului
istoric, combătând, totodată, teoriile
fanteziste ale unor așa-ziși cercetători
(„fără vocația cercetării”) cu privire
la aceeași perioadă istorică și îi dez-
avuează pe cei ce le-au enunțat de-a
lungul timpului, numindu-i „farsori
științifici”, chiar „harpii științifice”,
căci „apără cu disperare” teoria ro-
manizării, negând originea traco-dacă
și „rădăcinile proto-indo-europene”
ale limbii române.
Capitolul al II-lea, „Neagu
Djuvara întors acasă…”, are în cen-
trul său pe istoricul român, multă
vreme plecat din țară și trăind o viață
mai mult decât aventuroasă, autorul lucrării memoria-
listice „Amintiri din pribegie”, ale cărei câteva capito-
le sunt comentate de Ion N. Oprea, cu admirație pentru
cel ce a cunoscut existența de emigrant politic, de con-
silier în Africa, dar cel revenit în țară șocat de realități-
le românești, de politica noii guvernări postrevoluțio-
nare.
Ultimul capitol, „Șfichiul zilei, filosofie, alte
cărți de succes”, cuprinde 37 de articole în care auto-
rul face portretul moral și spiritual al unor personalități
marcante din cele mai diverse domenii (traducătoarea
Antoaneta Ralian, jurnalistul Ion Mocioi, pictorul
Nicu Enea), recenzii, cronici și eseuri critice cuprin-
zând notele de lectură ale unui cititor pasionat. Remar-
cabil este eseul dedicat protagoniștilor „celei mai fru-
moase povești de iubire a literaturii române”, Mihai
Eminescu și Veronica Micle, de către scriitoarea ro-
mâno-canadiană, originară din Țigăneștii Teleormanu-
lui, la care autorul subscrie din toată inima.
Valoarea inestimabilă a întreprinderii lui Ion
N. Oprea, și în acest volum, ca și în cele de până
acum, este evidentă, deoarece „reprezintă o carte ad-
mirabilă, pe deplin asumată” a unui om preocupat de a

cuprinde în paginile ei aspecte ale vieții, ale culturii,
ale literaturii, cu scopul de a rămâne în patrimoniul
național și, mai ales, „întru tratarea sufletului româ-
nesc îmbolnăvit de neadevăr și falsitate” (Gheorghe A.
Stroia).
Ca o continuitate și, în același timp, o comple-
tare a acestei valoroase lucrări, Ion N. Oprea publică
în acest an (2018) „Istorii, comentarii, miscelanea,
Vol. 1” (Editura „Armonii culturale, Adjud), o antolo-
gie de texte, articole, studii referitoare la cele mai
neașteptate domenii, atât ale autorului însuși, cât și ale
colaboratorilor, membri ai Cenaclului la distanță,
proiect inedit și, totodată, temerar, reunind un număr
impresionant de creatori din țară și din diaspora, creat
de prolificul jurnalist și scriitor care, deși octogenar, se
caracterizează printr-o vivacitate, sagacitate și, mai
ales, tenacitate în realizarea ideilor sale, de altfel re-
marcabile, demne de urmat de către toți condeierii.
Antologatorul își face publică, de la început, intenția
de a realiza „un fel de mozaic”, în calitate de „un fel
de unitate Agerpres care adună, comentează și răspân-
dește informația”, cu scopul vădit de a ajuta pe cititor
„să discearnă adevărul de minciună”.
Tematica eseurilor din volum este, ca de obi-
cei, de o diversitate impresionantă, aici găsindu-și
locul informații inedite din istoria poporului nostru, de
la epopeea Cloștii cu Puii de Aur, tezaurul de la Pie-
troasele jecmănit și încă nerepatriat pe deplin de Mos-
cova unde se află din anul 1917, la semnificația Sar-
misegetuzei pentru români, ale cărei vestigii subterane
nu au fost „scoase la lumină” în totalitate, dar care
riscă să devină „amintiri”, ba chiar să fie distruse prin
indiferența crasă a guvernanților.
Tudor Vladimirescu și Alexandru Ioan Cuza,
două marcante personalități ale istoriei românești din
secolul al XIX-lea, constituie subiectul altor eseuri din
care aflăm despre lupta lor în vederea obținerii inde-
pendenței țării, a realizării statului național unitar ro-
mân, vis de secole împlinit prin Unirea de la 1859 și
finalizat prin Marea Unire din 1918, la a cărei înfăptu-
ire a contribuit (și) Constantin Banu, scriitor, profesor,
politician, despre care se reproduc amintiri ale unuia
dintre urmașii săi.
O pagină din istoria poporului nostru o repre-
zintă articolul referitor la „un document german din
nov. 1940”, din care reies „planurile Germaniei naziste
pentru România, după ce ar fi câștigat războiul”, un
program de exploatare a resurselor naturale, cu deose-
bire agricole, folosind mâna de lucru autohtonă după
„model colonial”.
Istoria recentă este reprezentată de Revoluția
din decembrie 1989 văzută în cărți și articole din
mass-media străină, care divulgă o „manipulare fără
precedent” prin minciunile lansate cu privire la aceste
evenimente, în fond „o intoxicare, fără precedent, în
care s-a lăsat prinsă media occidentală”, începută, de
altfel, cu mult mai devreme, prin exagerarea sau chiar
mistificarea unor informații privind viața românilor în
regimul comunist. Mass-media românească însăși se
335
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
integrează corului occidental prezentând cele mai elu-
cubrante informații despre evoluția evenimentelor din
decembrie 1989, dezmințite, ulterior, prin publicarea
datelor reale asupra numărului de victime, a inexisten-
ței „teroriștilor”. Totuși, cei ce s-au jertfit în revoluție
(peste 1000 de oameni), merită să se bucure de „apre-
ciere și recunoștință”, pentru că au avut curajul să
înfrunte regimul dictatorial, să-și asume riscul de a
lupta pentru dărâmarea lui și instaurarea democrației”.
Limba română este prezentă în studiul „Gra-
iurile românești din perspectivă istorică (controverse
și realități)” semnat de dr. Valeriu Lupu, care face o
analiză obiectivă a locului limbii noastre în marea
familie a celor europene, formarea și evoluția ei până
astăzi. Autorul emite o surprinzătoare teorie contrară
celei a romanizării, potrivit căreia „zona de plecare a
civilizației europene ar fi fost partea orientală a Euro-
pei, cu precădere zona carpatică și danubiano-pontică
populată de daco-geți și traco-iliri, a căror limbă co-
mună ar fi precedat latina”. Chiar etruscii care au fon-
dat Roma au plecat din Carpații Apuseni, limba folosi-
tă de ei aflându-se la temelia celei latine. În sprijinul
afirmațiilor se aduc puncte de vedere ale unor lingviști
încă din prima jumătate a secolului al XVII-lea.
Din domeniul literaturii, unul dintre articole se
referă la „Misteriosul deces al scriitorului mason Sa-
doveanu. Un subiect interzis de aproape 50 de ani”.
Urmărind evoluția și activitatea de mason a scriitoru-
lui, Ion N. Oprea prezintă cele două ipoteze privind
moartea acestuia, prima menționând rana la cap pro-
dusă de o piatră învelită într-o hârtie cu însemnele
masonice, a doua referindu-se la stopul cardiac produs
de o substanță afrodiziacă îngurgitată de vârstnicul cu
un mare apetit sexual, ambele într-un compartiment de
tren. Sunt ipoteze care conduc spre implicarea masoni-
lor în dispariția scriitorului, dar care nu limpezesc
taina morții sale, ca de altfel și a altora din literatura
română.
Desigur că ar fi multe de spus despre conținu-
tul atât de divers al acestui volum, dar cert este că el
reprezintă, încă o dată, semnul unui interes al autorului
pentru o plajă extrem de largă de subiecte din la fel de
variata gamă a domeniilor care l-au preocupat întreaga
viață pe octogenarul enciclopedist, cel numit, pe bună
dreptate, „patriarh al scrisului” ori „alergător de cursă
lungă pe meridianele interesului general”, conform
inspiratului titlu al volumului consacrat de Gheorghe
Clapa în anul 2015.
Din punctul meu de vedere, Ion N. Oprea, prin
enciclopedismul preocupărilor și, implicit, al scrierilor
sale, este un promotor al cunoașterii, al interesului
pentru știință, un exemplu pentru toate generațiile, mai
tinere sau mai puțin tinere, căruia i se potrivesc perfect
versurile lui Eminescu, poetul atât de mult iubit de el:
„Tu, din tânăr precum ești,/ Tot mereu întinerești”,
căci sufletul său, mereu tânăr, vibrează la tot ceea ce
este nou și interesant.
Prof. Nicolae DINA

Gheorghe Cărbunescu – 75
La 9 august
2018, în sala de confe-
rințe a Bibliotecii Jude-
țene „Antim Ivireanul”
Vâlcea a avut loc o fru-
moasă manifestare cul-
turală desfășurată sub
genericul „Astă seară se
cântă romanțe” – eve-
niment prilejuit de ani-
versarea a 75 de ani de
viață ai inginerului Gheorghe Cărbunescu. Cu acest
prilej a avut loc lansarea celui de-al treilea album de
romanțe al său, prin care își dezvăluie calitățile sale de
compozitor şi interpret de talent al romanței noastre
tradiționale. Cele 13 romanțe din albumul „BUNICII”
sunt opere muzicale pe versurile unor poeți clasici,
precum Mihai Eminescu, Vasile Militaru, Damian
Ureche și Ion Pillat, poeți plecați printre stele, dar și
ale unor poeți contemporani, de certă valoare: Nicolae
Dragoș, Ilie Gorjan, Ion Andreiță, Galina Furdui,
Felix Sima, Corneliu Zeană, Ștefan Dumitrescu, Con-
stantin Mosor și Marius Nicolae Cărbunescu, fiul au-
torului acestui album. Evenimentul s-a desfășurat sub
egida Filialei Județene „Matei Basarab” Vâlcea a Aso-
ciației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria”, Aso-
ciației Seniorilor din Educație, Știință și Cultură din
județul Vâlcea și a Bibliotecii Județene „Antim Ivirea-
nul” Vâlcea, moderator fiind istoricul Eugen Petrescu.
Au rostit alocuțiuni oameni de aleasă cultură: prof.
univ. dr. Alexandru Popescu-Mihăești, Ion Longin
Popescu, scriitor și jurnalist, Maria Mona Vâlceanu,
scriitoare și editor, Maria Șălaru, scriitoare și editor
din Basarabia; Conf. univ. dr. Ilie Gorjan, scriitor,
Conf. univ. dr. Corneliu Zeană, medic-scriitor, prof.
Ștefan Stăiculescu, publicist, Marius Nicolae Carbu-
nescu, jurnalist și scriitor. Memoria regretatului poet
Damian Ureche, autorul versurilor romanței „Chiar
dacă” (din albumul „Bunicii”), născut în comuna vâl-
ceană Slătioara, a fost fost evocată de fratele sau, Ion
Ureche, care a recitat din versurile poetului. În acom-
paniamentul unor virtuoși instrumentiști – violonistul
Cristian Dumitru și organistul Constantin Begu – au
fost interpretate romanțe de către amfitrionul serii,
compozitorul şi interpretul Gheorghe Cărbunescu.
În timpul manifestării au fost unele telefoane
în direct de felicitare, din partea scriitorului Ion An-
dreiţă și medicului epigramist Corneliu Munteanu. O
mențiune: la eveniment au fost prezenți toți membrii
familiei sărbătoritului, dar și cei doi frați ai săi, cu
familiile și nepoții lor. Seara omagială s-a încheiat la
restaurantul Cupidon din Râmnicu Vâlcea, cu partici-
parea a peste 80 de prieteni ce i-au fost alături.
336
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Preacinstită Adunare omagială cu prilejul
sărbătoririi a 75 de ani ai preafericitului artist Ghe-
orghe Cărbunescu,
Aşadar, prietenul nostru Gheorghe Cărbunes-
cu, compozitor şi interpret de vocaţie al cântecului
românesc, împlineşte 75 de ani de viaţă dăruită Bine-
lui, Frumosului şi Dragostei de oameni. Din vasta
gamă a Euterpei, pe care ursitoarele i-au adus-o să
aleagă în acea dimineață luminoasă de august, el a ales
romanţa. Şi a ales bine. Romanţa, împreună cu Doina,
sunt singurele cuvinte traductibile ale intraductibilului
cuvânt dor. Aş zice chiar că romanţa este un cântec
specific, definitoriu românesc – cu care ne putem legi-
tima în lume – aşa cum şansoneta îi defineşte pe fran-
cezi şi canţoneta pe italieni.
Ce poate fi, deci, mai frumos, mai împlinit
pentru un artist român, decât să bucure lumea, dăruin-
du-i un astfel de cântec: o romanţă.
Îi mulţumesc talentatului compozitor pentru că
în recentul său album de romante a inclus şi o poezie
de-a mea. Regret că nu mă aflu printre dumneavoastră,
la acest minunat eveniment din viaţa prietenului nos-
tru. O întâmplare nedorită mă ţintuieşte, de puţină
vreme, dar pentru multă vreme, între pat şi două cârje.
De aici, de pe cârja suferinţei mele, mă ridic şi strig să
se audă până la Râmnicu Vâlcea: – La mulţi ani, frate
Gheorghe Cărbunescu! – La mulţi ani, artistule Ghe-
orghe Cărbunescu! – La mulţi ani, românule Gheorghe
Cărbunescu!
La aceste urări se alătură şi nevasta mea, scrii-
toarea Lia-Maria Andreiţă, fermecată de cântecele
marelui rapsod.
Ion ANDREIŢĂ
*
Prietenului meu, distinsul și autenticul muzi-
cian Gheorghe Cărbunescu:
Bărbat tânăr când eram,
Câte admiratoare-aveam,
Dar nici azi, trecut destul
De domnițe nu-s sătul.
Vocea-i este bărbătească
Și la trup arată bine,
Doar de partea femeiască
De ani buni nu se mai… ține.
Trece vremea peste tine
Și n-aduce nimic bine,
Din ce are bun bărbatul
Ți-a rămas întreg… cântatul.
Corneliu MUNTEANU
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

Altruistul lui. Ai susținut, dragul meu prieten Geo Cărbunescu,

concerte în țară și în Basarabia, singur sau împreună
Au mai trecut cinci ani, parcă ieri te sărbăto- cu îndrăgitul nostru solist de muzică populară Ion
ream la 70 de ani, bătuți pe muchie, în 9 august 2013, Lupu. Aplauze și bucurie în sufletele românilor, ne-
când „constructorul de poduri” (spirituale) Eugen Pe- numărate prilejuri de satisfacţii estetice.
trescu ți-a dedicat o carte biografică de toată frumuse-
țea și lauda, iar tu, dragul meu prieten și frate de drum
lung, cum ar zice scriitorul Ioan Barbu, ne-ai oferit un
banchet regal la Restaurantul Supca. Mi-amintec bine,
precum s-ar fi petrecut azi, că la acea reuniune a buca-
telor au participat peste 70 de iubitori ai tăi, alături de
numeroasa-ți familie. S-a cântat și s-a jucat, deși la
unii din noi ne mai scârțâiau încheieturile, iar băuturile
alese ale pământului gorjan, aduse din Alimpeștiul tău
natal, ne-au redeșteptat o seamă de amintiri amorțite
sau sentimente sugrumate, dând naștere unor porniri
noi și ambiției de a le înfăptui, cu promisiuni câte-n
lună și-n stele. Și iată-te, dragă Geo Cărbunescu, peste
alți cinci ani, astăzi 9 august 2018, când ai ajuns la
venerabila vârstă de 75 de ani, mai copt la trupu-ți de
oțel și neîntrecut la minte și la suflet, simțindu-ne ca-n
totdeauna îmbrățișați de marea ta iubire prietenească.
Altruist, precum te cunosc dintotdeauna, ai
organizat în toamna anuli 2016 o excursie de vis (și de
neuitat!) la Chișinău. Timp de o săptămână, 50 de
vâlceni au avut prilejul să viziteze zone turistice și
obiective turistice de dincolo de Prut, parte din ființa
noastră despărțită de Țara mamă printr-un rapt istoric.
A fost un regal turistic! Dar n-a fost numai asta… Câte
manifestări culturale nu-ți poartă amprenta sufletului,
câte minunate zile de satisfacții nu ne-ai oferit!
La acest ceas aniversar - multă iubire alături de
cei dragi. Și tradiționalul LA MULȚI ANI CU SĂ-
NĂTATE! Un filozof german spunea că „Sănătatea
nu este totul, dar fără sănătate totul este nimic”. Dar
nici ce zicea, la un moment dat, marele Iorga nu trebu-
ie uitat: „Fii bun (în continuare – n.n.), dar nu așa de
bun încât semenii tăi să creadă că poți să fii numai
bun”…

Făcând un bilanț al celor cinci ani trecuți, con- Ștefan I. STĂICULESCU

stat că nu s-au scurs fără folos. Ai mai editat, dragul
meu prieten, încă două albume cu romanțe românești,
cu mare impact la public: „Tata” și, mai nou, „Buni-
cii”, acele „icoane firave” ale copilăriei noastre. Cu o
superbă copertă (cei trei minunați nepoți ai tăi, amin-
tind lumii că ești un fericit… bunic!) în acest album ai
reușit să-ți pui în valoare compozițiile proprii, pe ver-
suri nemuritoare ale unor clasici români sau ale unor
reputați poeți contemporani. Știu, nu spun o noutate,
muzica face parte din viața ta. Ai readus romanța în
sufletele noastre, ești un împătimit iubitor al romanței
românești de odinioară care a făcut glorie în lume.
Inedită această duelare grațioasă dintre profesia ta de
inginer și cea de compozitor-interpret (mai ales) de
romanțe! Dialogul tehnicii cu muzica și poezia!… Ca
un dar al lui Dumnezeu, ce oferă admiratorului de
poezie și iubitorului de muzică o sărbătoare a sufletu-

337
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

nor și fariseismul maghiar” de Nagy Attila, articolele

aceluiași publicate la rubrica „Meditațiile unui secui”
sau „Genocidul comunist” de Cicerone Ioanițoiu.
CERTITUDINEA sau reașezarea infor- Convingătoare, pertinente sunt și materialele din Pa-
gina Centenarului, emoționante prin mărturiile despre
mației într-o ordine corectă Actul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, de la Alba
Iulia, ale Reginei Maria, ale istoricilor Dan Zamfires-
Lansată discret, publicația bilunară de “cultu- cu, C. Cloșca, Vasile Bianu, George Coandă, Mircea
ră, identitate și atitudine Certitudinea s-a impus con- Dogaru ș. a.
sumatorilor de presă prin ținuta sobrî și problematica Referințele la Limba și literatura română, la
de interes general, asumndu-l pe Mihai Eminescu chestiuni politice, sociale, culturale acute sunt susținu-
drept „coordonator spiritual și moral”. În atare între- te de reproduceri din creația unor scriitori reprezenta-
prindere s-a implicat și Uniunea Ziariștilor Profesio- tivi, precum Octavian Goga, Radu Gyr, Grigore Ale-
niști din România, cu intenția de a oferi breslei un xandrescu, Cezar Ivănescu, Emil Cioran, Petre Țuțea,
exemplu de reacție la viața bulversată a societății. Mircea Eliade, Nicolae Steinhardt, Adrian Păunescu,
Articolul de fond al fiecarui numar este o re- Dan Puric, Alex Cetățeanu ș. a.
producere după manuscrise eminesciene sau materiale Ni se propune, numar de numar, un „Poet
publicate de poet în ziare, precum „Federatiunea” de la genial”. În această ediția: Ion Staicu.
Pesta, „Timpul”, „Convorbiri literare”, „Curierul de Chiar și din aceste sumare exemplificări, se
Iași”, lucrari dedicate marelui patriot român. poate concluziona: Certitudinea s-a impus cititorilor
Remarcabil este numarul 16 (iunie a. c.) dedi- prin încercarea – și reușita de până acum – de „reașe-
cat aproape în întregime Luceafărului Poeziei Româ- zare a informației ăntr-o ordine corectă și morală”,
nești, prezentat în ipostaza sa de jurnalist obiectiv, spre a reda poporului demnitatea de a fi român. Caseta
reprică zdrobitoare detractorilor săi, sustinută și de tehnică a publicației prezintă un colegiu redacțional
intervențiile unor cunoscuți cercetători ai vieții și ope- inedit, cu Mihai Eminescu coordinator editorial și
rei genialului înaintaș. Astfel, aflăm că Teoria Statu- moral, dar și cu o suită de colaboratori, cunoscuți
lui Organic, emisa de Eminescu, a fost inclusă intr-o profesioniști trăitori sub „ispravnicul de concept” Mi-
lucrare a lui Mihail Manoilescu, care, tradusă în por- ron Manega. Apreciat publicist, scriitor și editor.
tugheză, în 1932, a devenit program „datorită căruia
Brazilia a avut cea mai mare dezvoltare din lume”, Vasile RĂVESCU
cum aprecia diplomatul acestei țări, Jose Jeronimo
Moscado de Souza, la Academia Română. Un „Model
de țară” propune ziarul Certitudinea prin pana unor
cunoscuți specialiști, precum Florian Colceag, C. Co-
jocaru, Ilie Bădescu, Ioan Roșca, Călin Georgescu ș.a.,
prezentand un proiect al Constituției Cetățenilor.
„Europa noastră” este văzută de Eminescu
(„Statele Europei: Belum omnium contra omnes”), de
Nichifor Crainic („Europenism si traditionalism”), de
Emil Cioran si Mircea Vulcănescu („Controverse
identitare ”) de scriitoarea britanică Bat Ye’Or, de
origine evreiască („Islamizarea Europei a fost pregati-
tă metodic de 40 de ani”) dar și de competenți analiști
ca Ion Roșca, Miron Manega, George Liviu Teleoacă,
Octavian Capatana, Raluca Prelipceanu, Mihai Șerban
s. a.
Documente prețioase, pe deplin lămuritoare,
sunt cuprinse la rublica „Romanism și antiromanism”,
precum discursul în Senat (din 10 octombrie 1879) al
lui Vasile Alecsandri privitor la „Chestiunea israelită
și demnitatea națională”, sau fragmente din Jurnalul
lui Alexandru Marghiloman, reproduse prima data
după 95 de ani, menșionate ca act oficial sub titlul
„Jidanii in razboi”, un document fundamental pentru
înțelegerea istoriei interbelice a României. Replici
dure, bazate pe documente și mărturii de necontestat
sunt grupate în aceeași rubric, răspuns la atacurile
revizioniștilor maghiari: „Acuzatiile lui Kelemen Hu-

338
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

Bine ai venit!
A apărut primul număr al revistei „APEL LA
MEMORIE”. În sumarul primului număr semnează:
Alex Ștefănescu, Prof. univ. dr. Ion Buzași, Iustin
Ilieșiu (†), Miron Scorobete, Ion-Andrei Gherasim,
Prof. drd. Dragoș Lucian Curelea, Prof. Daniela Cure-
lea, Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula, Dr. acade-
mician Nicolae Edroiu (†), Drd. Mihai-Octavian Gro- Revista apare sub egida Societății Scriitorilor
za și Daniel Lăcătuș. Târgovișteni și a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din
Formatul PDF se poate accesa la adresa: România. În cele 170 de pagini ale sale, revista adună
https://apellamemorie.wordpress.com/2018/08/17/apel un bogat material literar-artistic și de cultură semnat
-la-memorie-anul-i-nr-1-august- 2018. 2018/ de scriitori valoroși.

339
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

SÆCULUM
anul XVII (XIX) ⚫ nr. 1 (45) / 2018
serie nouă
Prin amabilitatea redactorului șef Gabriel
Hasmațuchi, primim la redacție nr. 1(45) / 2018 – serie
nouă – al revistei „Saeculum”, editată de Universita-
tea „Lucian Blaga” din Sibiu. În cuprins, un editorial
incitant: „Neutralitate și peșcheș politic ” semnat de
cunoscutul filosof, critic literar și eseist Ion Dur. În-
ceputul editorialului ne edifică asupra restului, pe
care vă îndemnăm să-l citiți. Îl veți savura cu interes:
„Nu mai vorbeşte astăzi mai nimeni despre celebra
polemică dintre Titu Maiorescu şi Constantin Dobro-
geanu-Gherea. Disputa era in jurul binomului artă
pentru artă, atitudinea olimpianului de la Junimea, şi
artă cu tendinţă, poziţie specifică lui Solomon Katz,
adevăratul nume al lui Gherea. Nu voi relua aici ceea
ce a devenit de multă vreme un loc comun al poziţiei
critice specifice autorilor citaţi. Mi-am adus însă amin-
te de acest duel, mai exact m-am gândit la determinis-
mul social al artei unui scriitor atunci când am recitit,
selectiv, volumul lui Petre Pandrea, Brâncuşi. Amintiri
şi exegeze (Editura Meridiane, 1976). E o carte postu-
mă, cu texte nedatate, fără vreo notă asupra ediţiei.
Memorialistică şi eseu care se pare că exprimă estetic
„codul pandrist”, scriitură senină, reflecţie adâncă,
aparent fără vreun angajament ideologic, pagini care
vor să respire o venerabilă neutralitate. Deocamdată,
asta e prima impresie, care nu rezistă însă până aproa-
pe de sfârşitul cărţii, acolo unde Pandrea îşi devoalea-
ză crezul ideologic. O anticipaţie care nu mi-a bruiat
însă lectura. Doar a ameninţat-o cu ceva, cu silueta
unei stafii defuncte.”
Mai departe, la Cultura fondatoare, Ion Mili-
taru semnează „Viața elementelor. O mitologie”, Dra-
goș Dragoman: „Husserl și fenomenologia transcen-
dentală: refondarea psihologiei”, iar Flavia Trif:
„Mit şi simbol în Tinerețe fără de tinerețe de Mircea
Eliade”.
Alte rubrici cu grad înalt de semnificație: FE-
ȚELE VEACULUI, ARGUMENTUL OPEREI,
CONVERGENȚE / DIVERGENȚE. EXPERIENŢE
ESTETICE, ISTORIE ŞI MEMORIE, HÂRTIA DE
TURNESOL, COMUNICARE / CUMINECARE și
ŞTIINŢĂ ŞI RELIGIE, aceasta din urmă cu un intere-
sant studiu: „Cum să ne mai trăim frumosul”, de Pr.
Constantin NECULA, care se încheie cu fraze magis-
trale: „…Layra. Un cântec de mierlă, San Virila și
gânduri despre cum să ne mai trăim frumosul. Plecăm.
Prin văi se aude cântecul de clopot. Ca un cristal marin
sălășluind în căușul palmelor lui Dumnezeu. Scoicile
argintii ce marchează drumul spre Santiago de Com-
postela stau asemeni unor solzi de pește uriaș lipite de
drum. Stropi de sens. Opusul prafului e drumul. El
Camino. El.”

ARGUS apare sub îngrijirea lui Emil PĂDUREȚU

340

Masacrul de la Fântâna Albă
Albă fântână în plâns de pădure
Doream să ajung la Fântâna Albă, să pot onora
invitația lui Iura, prietenul meu din Cernăuţi. Se cere
smerenia celor din ţară în faţa gropilor comune în care
își dorm somnul de veci mii de români mitraliaţi la doi
pași de graniţă, înaintând către libertate. Îi așteptau
frații din România. Români ei, români noi. Cine să-și
fi închipuit că numai în câteva clipe mitralierele vor
începe să latre, aruncând săgeți de foc spre oameni
nevinovați… Moartea coborâse pe neașteptate... Între
noi şi ei o graniţă închipuită de cotropitorii cu stea
roșie în frunte. Şi nu ceva să se ascundă de pârjolul
iscat! Pământ întins și… foc prelung la comanda unor
minți bolnave de beție și putere. Măcel, undeva, lângă
o pădure și o Fântână Albă.
…Drum de vis printre culori primăvăratice.
Autoturismul în care mă aflu se strecoară agil pe ser-
pentine. Motor bun, şofer dibaci. Scurtă oprire pentru
dezmorţire, pe la amiază. Când deschid portiera mă
trezesc învăluită de un aer cald și blând, parfumat,
ozonat și dens. Mă scald ca o vrabie fericită în acest
văzduh, bucuroasă că voi revedea locurile dregi ale
copilăriei. Îmi miroase a ACASĂ. Mă întreb, de când
n-am mai fost atât de fericită? Am și uitat de când ulița
de odinioară mă primea cu brațele deschise, dis-de-
dimineață, sub un soare de-abia trezit, sub razele căru-
ia ne zbenguiam laolaltă cu gâzele ameţite de iubire,
plutind buimace pe un picior de zefir. E atâta linişte
acum, pustiu de iubire, mă cutremur înfiorată. Cu cât
înaintăm, știind încotro mergem, intru într-o stare din
ce în ce mai neagră, pregătindu-mă să suport o istorie
macabră petrecută cu decenii în urmă. Istoria morții
înaintașilor și a durerii noastre, a urmașilor… Ca o
adiere de vânt, îmi vin în minte cuvintele citite când-
va: poate moartea acelor mii a fost poarta noastră spre
341
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
viață! Nu-mi pot imagina, totuși, acea zi neagră de la
Fântâna Albă unde moartea a muşcat, nesătulă, vieți.
De ce Fântâna Albă?! Fântână Neagră, a morții și a
urgiei roșii!
Citesc pe ecranul minții; 1 aprilie, o primăvară
cu flori și parfum de muguri, cu gâze bete de fericire.
Şi CUM a fost posibil? Maşina înghite kilometru după
kilometru, ne duce spre întâlnirea cu o istorie crudă.
Cu doar câțiva ani în urmă am citit despre „Fântâna
Albă”. Îmi povestise însă bunicii și părinții. În Româ-
nia, s-a scris târziu și foarte puţin despre masacrul care
a avut loc la 1 aprilie 1941, în Nordul Bucovinei, unde
un detașament de criminali din armata roșie a ucis
aproape 4000 de români care încercau să treacă granița
din URSS în Regatul României, fiind înșelați că dru-
mul este liber. Numai că moartea îi pândea, pe ascuns,
în apropierea unei liziere cu patru gropi comune, gata
săpate. Creionul lui Stalin le pecetluise soarta celor
care își căutau libertatea. O zi aleasă anume de stăpâ-
nii morții cu inimi de piatră: 1 aprilie, ziua păcălelii, a
urgiei, a ploii cu gloanțe și sânge… La câteva luni
după aplicarea pactului criminal Ribbentrop-Molotov,
românii prinşi în Nordul Bucovinei cedat Rusiei bol-
șevice încercau să fugă în ţară. În punctul numit «Fân-
tâna Albă» ruşii i-au aşteptat pe ascuns și i-au mitrali-
at. Se povesteşte că erau 3000, că erau 4000, poate
mai mulți sau poate mai puțini. O sută de-ar fi fost și
tot crimă se numește! Dar cine sta atunci să-i numere?!
Moartea nu avea timp să numere, moartea avea timp
să ucidă tot ce îi apărea în cale, bărbaţi, femei, copii,
bătrâni… După câteva rafale de mitralieră au rămas
patru stive de cadavre pentru tot atâtea gropi comune.
Se zice că sub pământul pus peste cadavre s-a vorbit
multă vreme, unii doar răniți fiind îngropați de vii. Se
mai zice că o tânără cu pruncul în braţe a căzut printre
primele secerată de gloanțe. Pruncul, agățat de mama
lui în cădere, a găsit ţâţa. Nu de foame sugea lacom, ci
de spaimă. Dumnezeu i-a pus lacăt plânsului care l-ar
fi deconspirat şi aruncat în gura morţii. Cineva din
pădure, poate Duhul Sfânt, îl vede şi-l scapă pe furiş,
printre copaci, pe coate, târâş. Băiatul a crescut, unii
zic că se ştie şi cum îl chemă, se știe pe unde și cum a
trăit. Poate e doar o poveste, poate s-a întâmplat o
minune… Viața are nevoie și de astfel de povești ca să
învingă moartea. Se mai spun vorbe calde, care nicio-
dată nu se vor răci, și despre niște tineri bărbați din
grupul morții care se aruncau peste neveste în calea
gloanţelor, încercând să ocrotească viața cu trupurile
lor… Și se mai spune… Dar câte povești nu se spun,
astăzi, despre acei dornici de libertate, care au plătit cu
viața pentru o idee nobilă!
…Maşina gonește acum spre Chișinău. Mer-
gem și la frații noștri de peste Prut. În timpul ăsta eu,
bucovineancă născută într-un sat din apropierea legen-
darei Fântâni Albe, caut să schimb decorul, să-mi
amintesc cum mă scăldam în lumina iubirii părinților
şi a sătenilor, oameni pașnici, îndrăgostiți de glie și de
libertate. Și nu pot înţelege ACEA MOARTE din 1

aprilie 1941, violentă, venită ca un trăsnet, pe neaș-
teptate… N-a fost, Doamne, o moarte obişnuită, pe
care orice pământean știe c-o vei întâlni, cândva! Fie-
care om este dator cu o moarte. Dar moartea de la 1
aprilie 1941 care a retezat vieți crude, nevinovate, a
fost îngrozitoare pentru mii de suflete ce nu-și realiza-
seră încă viața...
Lumină, bucurie, iubire, viaţă! Cu 77 de ani în urmă,
lumină, iubire și speranță în libertate… Iardintr-odată,
moartea roșie! Cum a fost posibil?
Ligia NICOLESCU
Călător din Țara Fagilor
Moto
„Dumnezeu veghează. Este marele veghetor al tuturor
nopţilor –
nopțile naturii umane, nopţile răului al cărui întuneric
coboară
în orice moment asupra omenirii îndurerate.
Cine ar putea spune cu câtă iubire ne veghează?
Această iubire are un nume şi o calitate. Este o iubire
infinită.”
Monseniorul Vladimir Ghika
Pământul încă se mişcă…
Dintre cei aruncaţi în gropile comune unii nu
şi-au dat duhul. Strigă după ajutor.
– Daţi-mi aer!... O gură de aer...
– Care eşti, mă?
– Nicolae Corduban, din Cupca. Dar tu?
– Cosmin, din sat cu tine, Cosmin To-
varniţchi…
– Cosmine, ți-i minte ce pornire a fost în noi…
– A fost… Avântul ăla fu destul de repede
ucis. Aşa am fost noi sortiţi de Dumnezeu.
Bag seama că ţie îţi arde de vorbă. Parcă ziceai că ţi s-
a isprăvit aerul…
– Mă sufoc, mă, simt că tot aerul din lume nu
mi-ar ajunge… Îmi arde şi de vorbă, fratele meu. Poa-
te se înduplecă vreunul din voi să-mi împrumute ceva
aer,,,
– N-ai vrea și ceva putere să ieși de-aici?
– Cum să nu. Aș vrea…
– Ce-o să faci, mă, afară? Te împuşcă bolșevi-
cii din nou…
– S-apuc să-i trag un glonte în scăfârlie ălui
căpitan care ne-a minţit că e liber la graniţă să trecem
în România. Limbă de vulpoi roşu! După ce-i fac de
petrecanie, ce-o vrea Dumnezeu. Văd că ne-a cam
părăsit…
– Iisus cel răstignit stă pe lemnul Crucii și ne
aude și ne vorbește: „Iată ce-am făcut Eu pentru voi!”
– Tu care eşti, mă, înţeleptule?
342
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
– Dragoş al lui Bostan, din Suceveni. Auzii că
unul dintre voi n-are aer. Mie îmi este sete… Sunt
lihnit şi de foame!
– Aer… acum ne trebuie aer. De sete şi de
foame n-o să crăpăm! Dă-mi şi mie o porţie de aer,
dacă îţi prisoseşte.
– Mai am ceva pus de-o parte… Mi-a dat din
ce-i mai rămăsese Mite al lu’ Vasile Opaiţ, din Sinău-
ții de Sus. N-a mai rezistat, bietu’ de el. Ieri a dat
colţu’. De-ai grabnică nevoie de aer, îl împart cu tine.
Am văzut cu ochii mei, frățiore, ce-i făcu lui Mite. Un
soldăţoi l-a ochit și Mite a căzut strigând: „Ucigași-
lor!...” Încă mai mișca. În agonie cum era… A fost
legat cu o sârmă de coada calului şi târât până la groa-
pă…
– Nu spui o noutate, intră în vorbă un glas gâ-
tuit de durere. Asemenea nelegiuiri, copii mei,
s-au întâmplat în mai toate satele românești din Buco-
vina noastră răpită de sovietici. S-au petrecut fapte de
neînchipuit! Prin multe am petrecut în viaţă, dar aces-
tea le-au întrecut pe toate… Cred că sunt cel mai bă-
trân dintre cei împușcați. Păcat de voi, că erați tineri…
Aveați viața în față.
– Tale eşti, nea Gheorghe?
– Eu sunt, mă băiete, Gheorghe Sidorec, din
Iordăneşti
– Am văzut și eu cu ochii mei năpasta. M-am
ascuns în podul şcolii. Ştiam locul ca-n palmă. Mă
pitulam când nu-mi făceam tema pentru acasă la arit-
metică. Nu-mi intra în cap tabla împărţirii și pace!
Grea, a dracului… Eu în pod, ai mei în pădure, aşa am
scăpat. Toţi ai casei au scăpat acu’ un an. Ăilalți n-au
scăpat.
…Era prin noiembrie. Bucovinenii, valuri-
valuri, năvală spre graniţă. Să bage frica în ei, din
ordinul lui Stalin au adus un regiment de cazaci. Au
triat, la întâmplare, cam cincizeci de familii din Ostri-
ța. La fel au făcut în satele vecine, în Horecea, Şirăuţi,
Cotul Ostriţei și Buda. Toți au fost aduși în Ostrița,
fiind îngrămădit în curtea școlii. Erau mai bine de
patru sute de bărbaţi, femei şi copii. Zece cazaci cu
căciuli cu stea roşie în frunte la comanda unui căpitan
i-au secerat cu rafale de arme automate. Celor care
mai mișcau li s-a tras câte un glonț în cap. Vreo zece
au fost iertați de glonț, dar vai de ei. Au fost legați de
mâini și picioare, apoi de cozile cailor. Au fost târâţi,
sărmanii, vreo zece kilometri, prin glod și bolovani cât
pumnul de mari. Unii de-abia mai suflau. Le țâșnise
sângele prin gură și prin ochi. I-au părăsit la marginea
satului, pradă corbilor. Cei care au scăpat atunci la
triere, n-au avut soartă mai bună. Au fost deportaţi în
Siberia, cu neveste şi copii, cu bătrâni, cu tot ce mișca.
Era înainte de Crăciun.
– Vai de Crăciunul lor, băiete! Le-au rămas
oasele pe-acolo!
– Mă, ăla care gâfâi greu şi te vaieţi nu eşti din
Părăuţii de Jos? Eu îs din Părăuţii de Sus, din neamul
lu’ Ursulean. Mă cunoşti?

– Cum să nu te cunosc, nu eşti Arcadie? Auzi-
sem că ai scăpat…
– De unde să scap! Scapă careva din gheara
bolşevică? A scăpat vreun român din Bucovina de
năpasta roșie!? Te găseau ăia şi-n gaură de şarpe. Pră-
păd au făcut şi în satul nostru și lână noi, în Ceahor. I-
au vânat pe români prin grădini şi livezi, pe unde
munceau… Pe unii i-au găsit pe vine, în privată și
acolo le-a fost sfârșitul. I-au urmărit soldaţii peste tot
şi i-au împuşcat… Pe bună parte din ei îi cunoşteam,
ne întâlneam dumineca la horă, în sat. Costaş al lui
Petru Tănase avea doar 18 ani, Ion Hadima şi Tudor
Cobliuc de-abia trecuseră de 20… Au fost vânaţi ca
iepurii. Ăștia se aflau la muncă, în câmp. Ochitori, nu
glumă, nenorociții ăia de cazaci! Numai în frunte i-au
pocnit.
…Încă mai străbat şi acum voci din adânc.
Înăbuşite.
343
Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018
Se zvoneşte a primăvară pe Valea Siretului.
Ghioceii irup, adunând de astă dată lumină roşie în
cupe. Într-o miraculoasă albire, prinde contur un şter-
gar ce uneşte sufletele însângerate cu cerul. Fântâna
Albă de pe liziera pădurii nu mai are izvor. A secat.
Ţâşneşte înecat în durerea pământului un jet tainic de
sânge.
Un călător trece zilnic pe la fântână cu calul
său alb. Aduce cu sine o cofă din Ţara Fagilor. Coboa-
ră de pe bidiviu, îl ţine de dârlog şi se opreşte în drep-
tul fiecăreia din gropile comune. Răstoarnă din cofă
câte-o porţie de aer pentru cei dinăuntru.
Pământul se mai mișcă și acum…
Ioan BARBU
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

Editura „Antim Ivireanul” din Râmnicu Vâlcea

Director IOAN BARBU
Evenimente organizate la
Târgul Internațional Gaudeamus – Carte de învățătură, ediția a XXV-a,
14 - 18 noiembrie 2018, la Complexul Expoziţional Romexpo București
Editura „Antim Ivireanul” se află la Standul 234 Nivel 4.50 al
Asociației Difuzorilor și Editorilor – Patronat al Cărții

Miercuri, 14 noiembrie, între orele 16.30 - 17.45

Sala Bursa de Contacte Nivel 3.20: 132
ZIUA DEZBATERILOR
a. Tema: „Genuri literare în revistele de cultură. Există și genuri marginalizate?”
Prezintă Florentin Popescu
b. „Salonul literar de la Râmnic și revista Rotonda valahă.”
Prezintă revistele nr.10 și 11/ 2018 Filoteea Barbu Stoian și Vasile Szolga.
Lansarea CD-ului „Bunicii” , album cu romanțe. Muzică și interpretare Gheorghe Cărbunescu, pe
versuri din clasici ai literaturii române și ale unor poeți contemporani
Prezintă Marius Cărbunescu, jurnalist și scriitor
Invitat de onoare: Prof. univ. dr. Constantin Rusnac, poet și compozitor (Chișinău)
Joi, 15 noiembrie, între orele 12.00 - 13.00 - Sala Cupola Nivelul 0.00
ZIUA CĂRȚII DE POEZIE
a. „Poeme sub strașina toamnei”, de Emilia Dănescu (București) - antologie de autor
Prezintă Lucian Gruia și Mihai Antonescu. Lectură: poeta.
b. „Sisifa” de Mihaela Aionesei (Tg. Secuiesc)
Prezintă Ion Andreiță și Codrin Șerban. Lectură: poeta.
Invitat de onoare: Acad. Valeriu Matei, directorul Institutului Cultural Român „Mihai Eminescu”
din Chișinău
Vineri, 16 noiembrie, între orele 10.30 - 11.30 - Sala Cupola, Nivel 0.00
ZIUA CĂRȚII DE PROZĂ
a. „Legământul celor trei lumi” roman de Alexandra Elena Stroia (Bamberg, landul Bavaria –
Germania) Ilustrații: Mariana Pachis
Prezintă Prof. Ion Drăghici și artista regizor Mariana Pachis
b. „Diagonala celor 13. Drumul spre libertate”, roman biografic de Dr. Radu Gabriel Dobrescu
(Wiesbaden, capitala landului federal Hessa - Germania)
Prezintă Florentin Popescu și Ion Drăghici
Invitată de onoare: Prof. Zvetlana Preoteasa, manager al Bibliotecii Metropolitană.
* La Standul 234 Nivel 4.50, între orele 12.15 - 14.00,
Poeta Iuliana Paloda-Popescu lansează volumul „SFERA DE CRISTAL”.
Prezintă: Florentin Popescu și Codrin Șerban. Lectură: Prof. Elena Drăghici
Sâmbătă, 17 noiembrie, între orele 14.30 – 15.30 la standul editurii (234
Nivel 4.50) iar între 16.00 – 17.00 în Sala „M. Sântimbreanu” Nivel 7.70: 339
ZIUA CĂRȚII CU TEMĂ ISTORICĂ
„Un secol pentru România”
a. „Regimentul Alb”, povestiri de Ioan Barbu – ediție revizuită și completată
Prezintă Nicolae Dan Fruntelată și Emil Lungeanu
b. „Memorii” de Nicolae Tabacovici – o carte-document – apare în premieră internațională.. Ediție
bilingvă (română și franceză)
Prezintă Prof. Elena Drăghici și Prof. dr. Florin Epure.
Invitați de onoare: Mircea Tabacovici (Franța) – nepotul autorului memoriilor și
Mirela Răducu, manager interimar al Bibliotecii Naționale a României

344
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

Stimați colaboratori ai revistei „Rotonda valahă”,

Pentru ca revista noastră să apară la timp și în condiții grafice excelente, trebuie

(obligatoriu) îndeplinite următoarele condiții:
1. Textele – cel mult 10-15 pagini, format A4, trebuie culese de autori utilizând aplicația
Microsoft Word, font Times New Roman, mărimea corpului 12, OBLIGATORIU cu folosirea
diacriticelor și cu corectura autorilor. În caz contrar – textele nu vor fi luate în considerație pen-
tru a fi publicate
2. Fiecare text în parte trebuie semnat, verificat stilistic și gramatical de către autor. Corectu-
ra fiecărui text (poezie, proză, eseu, reportaj, recenzie, traducere etc.) aparține autorilor. Redacția
nu-și asumă această obligație, întrucât nu are fonduri pentru a angaja un corector. Textele redactate
conform instrucțiunilor de mai sus, trebuie expediate de fiecare autor, pentru a fi centralizate, pe
adresele: ioanbarbucorbu@gmail.com și epaduretu@gmail.com. Textele se trimit ca fișier
atașat la e-mail (fiecare text să fie semnat) și NU ca text în corpul e-mailului..
3. Nu avem fonduri (sponsori) nici pentru exemplarele tipărite și nici pentru tehnoredactare.
Selectarea materialelor, tehnoredactarea și arhitectura grafică a revistei se fac (gratuit) de către
colectivul redacțional.
Cei care doresc să primească exemplare tipărite (un exemplar sau mai multe) o pot face contra
cost. Abonamentele se fac NUMAI pentru un an. Comandă pe adresa de email:
ioanbarbucorbu@gmail.com.
4. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un scurt CV, de o pagină, format A5, însoțit de o
fotografie format JPG, atașate la e-mail, împreună cu adresa poștală și un număr de telefon.
5. Materialele pentru numărul următor al revistei se trimit până la data de 1 februarie 2019.
6. Revista online se expediază tuturor colaboratorilor și cititorilor din baza de date a redacți-
ei.
Dispoziție finală
Materialele (textele) nepublicate, care nu corespund cerințelor redacției sau cele trimise
fără să se respecte instrucțiunile de mai sus - nu vor fi returnate autorilor.
Așteptăm sugestii, propuneri și aprecieri după apariția fiecărei ediții a revistei
„Rotonda valahă”.
Vă mulțumim pentru înțelegere și colaborare!
Vă solicităm, în continuare, sprijinul pentru a edita o revistă de foarte bună calitate.
Așteptăm cu drag noi colaboratori!
Lectură plăcută!

Colectivul de redacție

345
 Anul III, nr. 11 ● Octombrie – Decembrie 2018

Centenarul Uniri
(1918 – 2018)
«Cărțile sunt viața»

Apare sub egida Asociației Culturale

„Curierul de Vâlcea” – ACCV

346
 Despre artă. Ieri și azi

Conţinutul unei opere de artă este inseparabil de

forma ei; adevărul şi frumuseţea ei sunt două
noţiuni distincte care, în chip misterios, alcătuiesc
un singur tot.Limitele criticii pot fi uşor atinse.
După ce a exprimat prin propriile sale cuvinte atât
de mult sau de puţin cât pot exprima nişte cuvinte
proprii, criticului nu-i rămâne decât să îşi îndrepte
cititorii spre opera de artă: să se ducă şi să vadă cu
ochii lor.
Aldous Huxley

Orice om poate fi considerat un amestec între ceea ce aspiră să fie şi

ceea ce poate deveni datorită întâlnirilor care îi sunt oferite de-a lungul
timpului. Putem întâlni oameni fără de care să nu ne putem imagina propria
viaţă, fiinţe care ne fac existenţa mai frumoasă, peisaje pe care vrem să le
revedem pentru că din prima clipă petrecută acolo, trăind atmosfera din
jurul lor, acolo ne-am simţit acasă.
Întâlnirile noastre pot fi cu evenimente care ne schimbă viziunea
despre lume şi despre raportul nostru cu ea. Putem întâlni lucruri atât de
speciale încât să ne lase o impresie puternică şi vie pentru totdeauna. Putem
întâlni atitudini care să ne facă să ne întrebăm asupra celor pe care le
consideram dintotdeauna legate de propria noastră fiinţă, şi lista ar putea
continua la nesfârşit.
Întâlnirea şi interacţiunea cu ceea ce formează exterioritatea lumii
noastre, fie că se află în afara interiorului nostru mental, în exteriorul
micului mediu familial din care facem parte ori că este în afara marelui
mediu social pe care-l ştim parcă dintotdeauna, compun lumea în care trăim,
lumea pe care o considerăm a fi a noastră. Nu întotdeauna a trăi ceva
înseamnă şi a înţelege ceea ce ţi se întâmplă. Însă acest lucru este de preferat.
Fără conştientizarea şi asumarea experienţelor prin care trecem sensul lor
ne scapă şi nu poate fi preluat de propria noastră sensibilitate pentru a
contribui la cea mai importantă construcţie pe care o avem de realizat: aceea
a propriei noastre individualităţi.
Tot ceea ce înţelegem ne costruieşte, iar tot ceea ce rămâne străin
alcătuieşte un zid între noi şi exterior, zid care ne împiedică încetul cu încetul
să privim din nou spre una din aceste părţi, opturând astfel posibilitatea
înţelegerii evenimentelor de orice fel şi diminuând încet dar sigur
posibilitatea oricărei evoluţii ulterioare.
Înconjurat de zidul propriilor “ne-înţelegeri” şi, deci, imposibilităţi,
începem să refuzăm din ce în ce mai mult orice breşă care să permită
pătrunderea spre noi a vreunui tip de informaţie până când ajungem să nu
mai permitem schimbul de niciun fel între ceea ce există în interior şi ceea ce
se găseşte în exterior. Să încercăm să vizualizăm ceea ce am expus anterior.
Centrul imaginii este ocupat de o persoană. De un om. De jur
împrejurul lui acesta formează un zid. Zidul este o împrejmuire care
înconjoară dar nu acoperă. Astfel singura parte prin care informaţiile pot
pătrunde este cea de deasupra. Trecând pe aici informaţiile nu sunt într-o
acţiune directă intre interior şi exterior. Peste un zid nu putem oferi ceva cu
blândeţe. Peste el putem doar arunca. Şi ce poate fi aruncat? În niciun caz
ceva fragil. Ci doar ceva atât de dur încât devine incasabil, deci impenetrabil
la rândul său. Astfel încât informaţia, deşi pătrunde chiar într-un mod brutal
în spaţiul personal, nu se lasă invadată în intimitatea ei, nu se lasă descifrată.
Toată lumea poate spune în acest moment că este total dezinteresată de
ziduri, de orice gărduleţ şi de pietrişul sau bolovanii care pot fi aruncaţi peste
şi care pot doar lovi şi în niciun caz sensibiliza, atinge sau mişca pe cel care
aşteaptă în spatele edificiului al cărui arhitect este.
Întâlnirile şi felul în care te marchează sunt importante pentru fiecare
într-un mod foarte personal, de aceea generalizările pot deveni plictisitoare.
Astfel am prezentat doar într-o formă simbolică aceste realităţi atât de
simple şi de obişnuite încât nu le mai considerăm subiecte de gândire la care
am putea uneori reflecta.

Olga POPESCU