Revista Picătura Rebelă 1 PDF

C
Coooorrddoonnaattoorrii::
C
Ciioobbaannuu A Alleexxaannddrruu--EEuusseebbiiuu;;
M
Maarriiaannaa Z Zoorriițțaa TTuurrddaa;;
M i h a i D i
Mihai Diacencu; a ce n c u ;
D
Diiaannaa IIoonneellaa GGhhiioorrgghhee
REVISTA PICĂTURA REBELĂ

EEddiittuurraa LLEED Nooii nnuu ttăăiieem
D FFoorrccee -- N m ccooppaacciiii
Redactor: Cristian Arsenoi
Coordonatori: Ciobanu Alexandru-Eusebiu; Mariana Zorița Turda;
Mihai Diacencu; Diana Ionela Ghiorghe
Tehnoredactare: Cristian Arsenoi

Director general: Cristian Arsenoi
Concepția grafică a coperților: Cristian Arsenoi
Coperta 1 - Fotografie
Coperta 2 - Fotografie
Editura LED Force:

Strada Sălciilor Nr.8 Bl.828 Sc. A Et.2 Ap. 8 Iași - România
E-mail: edituraledforce@yahoo.com
Adresă site - https://wordpress.com/view/edituraledforce.wordpress.com
Telefon: 0757 372 262
Persoană de contact: Cristian Arsenoi
Puteți ajuta Editura LED Force, cu mici donații, utilizând conturile următoare:
Cont RON - RO16INGB0000999906617963
Nume: Cristian Arsenoi
IBAN: RO16INGB0000999906617963
Banca: INGB CENTRALA
Moneda: RON
SWIFT: INGBROBU
BIC: INGB
Cont EUR - RO67INGB0000999908377692

Nume: Cristian Arsenoi
IBAN: RO67INGB0000999908377692
Banca: INGB CENTRALA
Moneda: EUR
SWIFT: INGBROBU
BIC: INGB
Vă mulțumesc frumos.
Copyright © 2019:Revista Picătura Rebelă.

Toate drepturile rezervate coordonatorilor și autorilor.
Copyright © 2019 - Editura LED Force
Editura LED Force - Noi nu tăiem copacii

130 de ani fără Eminescu!
In memoriam poetului național
Mihai Eminescu
15.01.1850 - 15.06.1889
Eminescu e titanul nepereche, nu batjocura falșilor intelectuali!

(Ciobanu Alexandru-Eusebiu)
Revista Picătura Rebelă 130 de ani fără... Eminescu
Lui Eminescu
Ai devenit o stea magică în macrocosmosul ceresc,

Un „Luceafăr” etern cum ai fost și luceafăr pământesc,
Te-ai ridicat la el într-o zi de vară a lui Cireșar,
Să ne fii nouă și altora călăuza-veac cu al tău har.
Prin poeme, basme ce nu au asemănare în această lume,

De spiritualitate, cugetare, patriotism și iată anume:
Dar nu vi le voi înșira, că știți cu toții foarte bine,
Că el e unicul și va rămâne mult timp, geniul culturii române.
Eu un mic poet, necunoscut am încercat a scrie,

Câteva cuvinte de slavă, din gândul meu pe o coală de hârtie,
Nu sunt și nu voi fi un urmaș al său pe acest pământ,
Cine cutează: îl rog pe el să plutească pe aripa să de vânt.
Printre frunzele și florile teiului bătrân, înfloritor din Copou,

Să se prindă de paradisul gândului tău, să reveleze că un ecou,
Să se înfioare, să plângă doina ta și iubirea angelică a luminii
siderale,
Să fie acolo un epigon, să proslăvească poezia ta din aurori
boreale.
Eu îl voi îndrăgi mereu pe "EL" și a lui poeme,

Ce din fragedă copilărie mi-au fost embleme,
Însuflețite de părinți mei cei dragi și buni,
Care în cuget l-au avut pe Eminescu, drept alin.
Așadar drag poet al nemuririi, luceafăr sfânt,

Ce din Luceafărul ceresc ai devenit o stea căzută pe pământ,
Iartă- mi îndrăzneala, cutezanța de ați închina aceste stihuri drept
cuvânt,
Iar voi nu mă criticați prea aspru, căci voi fi și eu curând
mormânt.
Netty Popa
1
Odă Luceafărului românesc
Din vârful sutelor de rime,

Iubiri și doruri ai făcut,
Și navigând pe mii de file,
Tu ca Luceafăr te-ai născut.
Prin raza ta lumini de visuri,

Ai pus trăiri și doruri noi,
Cu amintiri de vorbe-n versuri,
Ai fost poporului altoi.
Iubit să fii în ani lumine,

Prin tine noi am renăscut,
Îți vom păstra a tale vise,
Luceafărul cel cunoscut.
Acum în ceasul de tăcere,

Când trupu-ți este sub pământ,
Privesc la cer în amintire,
Spre EMINESCU, cel iubit.
Dumitru Sandu
2
Inscripţie pe o piatră
Cerul s-a înnegrit de atâtea deziluzii,

frunzele nu mai zboară, timpul
s-a plictisit de sine, de tine, de mine...
Prea obosit să mai strigi, singur şi pustiu eşti,

nu va mai fi nimic, doar morţii ce speră,
nici iarba ce-ai atins, nici lacrima ta,
nici amintirile noastre... Nu va mai fi nimic!
Ochii tăi, ochii mei,

această ploaie rătăcită din noiembrie
într-o zi de primăvară...
În geamuri, imaginea ta va fi spălată,

surâsul meu la fel...
Nu va fi mâine, nici ieri.

În oarbe oglinzi, iubirea noastră va ţipa,
copiii nu vor mai avea părinţi
nici cerul albastru nu va mai fi,
doar Moartea senzuală ne va zâmbi...
Tot ce construim şi tot ce scriem rămâne,

în rest nişte cruci!
Cruci şi pietre, inscripţii şi ceva litere.
Ascultă timpul lor, picăturile
ce curg pe clavirul anilor!
Cruci de lemn, albite de timp, peste movile,
pietre spălate de vreme şi lacrimi,
multe pietre, în multe straturi!
3
Pietre care zac pe inimi şi le apasă,

fără repaos roţile Timpului se rostogolesc.
Să spargem în două clepsidra
ca din ea să iasă somnul adânc!
Priveşte inima mea cu inima ta...
Irina Lucia Mihalca
4
Ceasornicarul timpului
Astăzi, marţi, de dimineaţă, pe strada mea,

la o tarabă a apărut un personaj fără vârstă.
Purta o pancartă – Reparăm, pentru o zi, timpul ceasurilor,
drept plată, ultimele nouă secunde! –
( pe masă diverse obiecte împrăştiate străluceau în raza oglinzii )
Grăbiţi oamenii trec mai departe, doar unii

schiţează un mic zâmbet: Hm, ciudat reparator, insolit afiş!
În drum spre şcoală, un copil se opri. Se uită, întrebă curios,

întinzând ceasul primit cadou, cu o zi înainte:
– Pentru o zi, ce timp îmi puteţi repara?
– Depinde ce vrei! Un timp prăfuit, un timp îngheţat,
un timp diferit, un timp atârnat înainte, un timp înapoi,
un timp paralel, o buclă de timp,
jumătăţi sau sferturi de timp, fantome de timp măcinat?
– Un timp în avans cu zece ani!
şi, astfel, prin timp, o zi, dispăruse...
Cu părul în vânt, o tânără suplă a trecut înainte.

Citind, se întoarse: De ce nu?!
– Aş vrea să primesc un timp diferit!
întinde ceasul-brăţară şi-n alt timp intră...
A trecut şi-un bătrân, ce greu îşi târşi anii mulţi,

privind aşeză pe tarabă vechiul ceas
şi-n jumătăţi de timp, pentru o zi, el fugi...
Întâmplarea făcu, ca pe lângă pancarta postată,

să treacă şi-un om singur,
cu privirea rătăcită. Vag, gândul îi încolţi:
– Un timp, un timp paralel să primesc!
Ceasornicaru-i zâmbi, tăcut îi luă ceasul
şi, astfel, între tristeţe şi soare,
prin ritmuri mareice, omul trecuse...
5
.... spre seară îşi strânse afişul, taraba cu piesele timpului,

ştia sigur, a doua zi, de la fiecare,
în dar va primi nouă preţioase secunde,
cadrane de vise, imagini, cu migală fixate prin timp...
Irina Lucia Mihalca
6
Culegătoarea de stele
Mă înălţa spre cer,

până la stele,
eu mică, El mare,
De sus priveam lumea
eu mică, ea mare...
Întunericul era mai departe,
mai cald,
Lumea, copacii şi luna
se legănau
la fiecare pas.
Mă înălţa spre cer,

până la stele.
Încă mai simt cum,
uşor,
desprindeam câteva stele,
felinare ce luminau
paşii,
amprente lăsate,
în urma
trecerii noastre...
Şi acum mă înalţă
în zbor, în cer,
printre stele,
în visele mele,
zâmbeşte,
lumina-mi priveşte,
chiar dacă
eu sunt aici,
7
El e acolo,
undeva, în cer,
printre stele,
icoană, candelă vie,
El, veşnic, mereu
TATĂL MEU.
Irina Lucia Mihalca
8
Între cer şi pământ doar un timp
Într-un ochi de oglindă, faldurile nopţii,

ne-opresc timpul,
pe strada Mântuleasa.
Intersecţii de raze şi umbre,
punţi către cer.
Galbene frunze, amintiri răscolite prin aerul lunii,

păstrează nisipul din vidul clepsidrei.
Razele sufletului oglindesc,
mozaicul paşilor mei prin întuneric.
Prin lumina felinarelor,

aripi de îngeri sfâşie tăcerea.
Prelinse în urmă, două din umbrele mele,
se întind către cer.
Sunt umbrele sufletului nostru,

risipite în tu... în eu...
în eu... în tu...
Îşi caută urmele noastre în timpuri.
Irina Lucia Mihalca
9
Întoarcerea spre lumină
Într-un nou cer, nicicând real,

lumina reapare în fiecare dimineaţă.
Ceva aveai de făcut, ceva ai uitat.
Clipa e goală, un timp fără sfârşit. Nicăieri nu e lumea.
Închizi ochii, te-ntorci launtric, imagini şterse au revenit,

un vânt îţi spulberă amintirile,
păşeşti pe urmele ştiute cândva într-o singurătate deplină…
Demult era un tărâm în care copiii se năşteau copii,

tinerii-tineri şi bătrânii-bătrâni.
Nu ştia nimeni de ce te naşti copil, tânăr sau bătrân.
Ce se ştia sigur era că acolo moartea nu exista.
Aveai impresia că în acel paradis fericirea era continuă,
dar nu era aşa, căci o eternă existenţă,
poate fi, uneori, un chin cumplit.
Într-o zi, o tânără fată a găsit un izvor cu apă cristalină. Uitându-se-n oglinda
apei i s-a reflectat chipul unui tânăr dintr-un alt tărâm, cel al muritorilor.
– Ţi-ai dori nemurirea? îl întrebă Ea.
– E posibil să mă plictisesc. Cred că, noi, muritorii, avem o salvare, Uitarea! îi
răspunse tânărul.
Fata zâmbi, amintindu-şi că şi ea, când a fost muritoare a încercat să uite,
ajungând apoi în Utopia, căci nimicul e imposibil.
Ea trăieşte în realităţi paralele, pe care le separă în legea ei. Singurul punct în
care realităţile acestea se întâlnesc este moartea. Doar ea face posibilă întâlnirea
fetei cu necunoscutul (care o citeşte ca pe o pagină).
El este cel care pătrunde în visul ei, acaparându-i spiritul.
Această Realitate, paralelă cu celelalte, o înspăimântă, o goneşte spre alte
Realităţi în care Ea speră că va găsi refugiul, idealul. Crede că acolo nu o să
plângă din senin, tăcut, înghiţindu-şi suspinele. În vis, mereu aleargă printr-un
culoar slab luminat.
Ea, visătoare, copilă şi matură în acelaşi timp, pesimistă, încăpăţânată, iar El,
acel culoar, cel care îi alimentează fetei Realităţile, alergând prin el buimacă.
Neştiind cum să primească iubirea şi nefiind sigură de ea, încearcă să îi nege
existenţa: „...nu, nu, să nu mă iubeşti!”.
10
În orice frumuseţe, Ea presimte sfârşitul, încercând să evadeze din propria

tristeţe. Ştie că sfârşitul ar presupune o renaştere, o altă viaţă, alte realităţi şi alte
amintiri despre vieţile trecute, despre toamna care arată tot timpul la fel.
Aceeaşi toamnă în care jumătăţile se întâlnesc. Indiferent de numărul
Realităţilor, iubesc şi mor... ca să poată iubi din nou!
Încercând sa oprească clipa, adânc au pătruns în cercul lor, trezindu-se amândoi,
dintr-o altă realitate într-un timp, continuarea unui alt timp. Să dormi, să cunoşti
nesfârşitul...
Geamurile plâng de singurătate,

sângele tău e stingher fără Ea,
Cândva stăpâneai Timpul,
acum nici uitarea nu-ţi mai mângâie tâmpla.
O vezi zâmbind fericită, agitând un mănunchi de chei -

(ale tăcerii-trecerii voastre?),
ţinând de mână un copil imposibil de frumos,
plecând amândoi atât de liniştiţi –
ca o metaforă impenetrabilă şi tu, urmărindu-i pasul zvelt,
mai trist ca nicicând, coborând într-o lumină bolnavă.
…................................................................................
Totul e nimic, nimic nu e real, nimic nu e vis,
Nimic nu va mai fi, nimic nu este, nimic nu a fost.
Cuvântul-nimic, gândul-nimic, trăirea nimicului,
Cine abandonează şi cine e abandonat?
Nimic nu a fost, nimic nu este, nimic nu va mai fi,

Nimic la marginea visului... nimic dincolo de vis.
Poate vor trece ani de lacrimi şi ceaţă,
ca-ntr-un ţipăt de gheaţă, o nouă viaţă se va întrupa... poate.
Poate o cifră să explice disperarea sau vreun cuvânt

tăcerile morţilor sau regăsirea voastră?
Păşind pe urmele memoriei, piatra se-nfioară, contopindu-se cu
durerea din visul nestins.
Salvarea e în tine, în dăruire, în iubire – dând vieţii sens şi adevar.
11
În inima ta trăieşte-o minune.

Suflete, să nu-i uiţi cântecul, întoarce-te spre Lumină!
Irina Lucia Mihalca
12
Lacrima unei fete ajunsă într-un poem
Iată lacrima unei fete ajunsă într-un poem!

- Lacrima sau Fata? ai să mă-ntrebi.
- Ambele! am să îţi spun.
Trecutul, mereu iluzia clipei!

Memoria rămâne închisă acolo,
căci fiecare primăvară e unică,
şi dragostea cea mai nebună,
şi mai durabilă
nu e decât un adevăr trecător.
Durere despletită! În urmă,

ruinele sunt năpădite de ierburi,
şi paşii lor purtaţi de vânt.
Timpul nu trece,
se-nvârte doar pe loc,
iubirea nu e mereu iubire,
şi ura nu e mereu ură,
amăgitor, destinul te trimite,
spre porţi închise,
iar mai târziu,
după momentul zero,
spre frigul ce te va cuprinde.
Din tine şi din mine nicio urmă,

zâmbesc amar:
– Acesta-i timpul!
Nori, păsări şi pietre,

cuţite aruncate,
scântei ţâşnite,
stele unite într-un zbor,
un câmp de maci,
şi verdele trifoiului,
(mult timp, zadarnic ai căutat-o)
13
cândva am stat acolo,

acum eşti liber,
purtat de timp,
prin timp,
nuntit, doar, cu un vis!
Irina Lucia Mihalca
14
Mireasma florilor de tei
Miresma florilor de tei

Te-mbie în natură,
Și-ți amintește vrei, nu vrei,
De-o gingașă făptură.
Sub teiul lui, uitat de vremi,

Scria și de iubire,
Făpturii ce l-a urmărit,
Și-n moarte și-n trăire.
Scria gingașei lui iubiri,

Scrisori, versuri, poeme,
Care-au rămas dulci amintiri,
Acum și peste vreme.
Și ne revine-n minte iar,

Dragostea lor curată,
Trecut-au ani, dar... în zadar,
Nu-i vom uita vreodată.
Iar teiul dăinuie și-acum,

Așteaptă trist pe deal,
Poeme ce s-au scris postum,
Pe-al nemuririi val.
Și în Copou, semeț, tăcut,

Așteaptă cu răbdare,
Condeiul ce-a murit demult,
Și care-n veci nu moare.
Miresma florilor de tei

Te-mbie la visare,
În parcuri, în grădini, pe-alei,
Frumoasă relaxare...
Cristina Ghindar Greuruș

15
Ne amintim
Ne amintim de Eminescu,
De geniul ce ne-a părăsit,
De cel ce l-a vrăjit pe Călinescu
Și care nicicând n-a murit,
Ne amintim de teiul dulce,
Din care flori și-acum se cern,
Mireasma lui și azi ne-aduce,
În gânduri versul lin, etern.
Și ne-amitim de plopii,
Ce uneori i-au fost,
Și martorii iubirii,
Dar și viu adăpost.
Ne amintim de codru',
De lacul liniștit,
De îngerul său sacru,
Pe care l-a iubit.
Ne amintim de steaua,
Ce-n cer a răsărit,
De floarea cea albastră,
Ce nu s-a ofilit.
Ne vin în minte anii,
Când mult cutreiera...,
Își cunoștea dușmanii,
Și tare se-ntrista.
Ne amintim durerea,
Pe care o trăia,
Când nu-și vedea iubirea...
Stingher o aștepta.
16
Ne amintim de toate,
Ce l-au făcut să plângă.
Dar cine azi mai poate,
Să-i spună cum să fugă?
Și știm de boala care,

Încet l-a măcinat...
Avea, poate, salvare,
Dar n-a vrut, n-a luptat.
Ne amintim de omul,
Ce n-a murit nicicând,
Și-și scrie-acum poemul,
În cer și pe pământ.
17
Eminescu e în toate
Eminescu-i dulce grai,

E natura, colț de rai,
Opera-i monumentală,
Românească scumpă fală.
Eminescu-i doina dulce,

Peste tot pe un' te-ai duce,
Versurile-i minunate,
Au surprins trăiri, de toate...
Eminescu-i lacu-albastru,
Este demiurgul, astrul,
Sara pe deal și teiul sfânt,
Și al codrului pământ.
Eminescu-i în scrisori,
Citindu-l te trec fiori.
Eminescu e-n iubire,
În durere-n fericire.
Este lupta cu dușmani,

Birul pus de otomani,
Cuvântul unui "Moșneag",
Și românul cel pribeag.
Este dorul de-a muri,

Bucuria de-a trăi,
Păsările cerului,
Amintirea codrului.
Vremurile ce-au trecut

Și iubiri ce-au fost demult,
Floare-albastră și tristețe,
Amintiri din tinerețe.
18
Este-al nostru și-l iubim,

Pe sub plopi noi îl zărim,
Cum așteaptă pe-nserate...
Eminescu e în toate.
19
Lui Mihai Eminescu

Născut atunci, la Ipotești,
Cu zeci de ani 'nainte,
Acuma spune, unde ești,
De unde vii să ne aduci aminte,
De un om mare care-a fost,
Și care încă va mai fi,
Cel care-a dat literaturii-un rost,
Și dreptul de a dăinui?
De unde vii să ne-amintești
De teiul care-a înflorit,
De lacul unde-ai fi dorit să te-ntânlești,
Cu îngerul pe care l-ai iubit?
De plopii fără soț pe lângă care,
Adeseori, îngândurat treceai,
Pe lângă porți te strecurai cu-nfrigurare,
Iubirea ,temător o așteptai.
Și de luceferi ce nu pier,
Și care strălucesc mereu pe cer...
De-un Cătălin, copil smerit, tăcut,
De-o Cătălină care-n taină l-a iubit,
De-un Dionis sărman care trăiește,
Cu mulțumirea-n suflet că iubește,
Și de-o Cezară care-a pătimit,
Și a trecut prin multe pentru c-a iubit.
De-n aprig împărat, de-un proletar,
De-un dac ce-nalță rugăciunu spre cer,
De cele cinci scrisor în care se-mpletesc,
Istorie, literatură și oameni ce iubesc.
De Epigonii, în care-ai preamărit,
Maeștrii de condei și tot ce ai iubit...
Și de învățători care te-au luminat,
Natura, dragostea, pe toate le-ai cîntat.
20
Și doina sfântă ce ne-a-nduioșat,

Drăguțul codru prin care pașii i-ai purtat,
Prin ramuri, somnoroase păsărele,
Ți-ai amintit scriind frumos de ele.
Pe dulcea mamă ai cântat-o-n versuri,
Și morții tale i-ai făcut demersuri,
Și-ai vrut ca teiul drag să-ți stea aproape,
Să fii și-n neființă lângă păduri și ape.
Ne amintești de omul care-odinioară,
Și-a preamărit în versuri minunata țară,
Și-a ridicat în slăvi măreața glie,
În "Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie".
Nu te-am uitat, nu te-om uita în ani,
Te-om auzi prin foșnet de castani,
Te-om preamări, povestea ți-om cânta,
Atât cât pe pământ români vor exista!
21
Ai fost, eşti şi vei fi …
Din teiul tău, Emine, mi-am fabricat condeiul,

Frunzele de pe ram ca pergament le-am folosit,
Darnice muze ai trimis să-mi zidească temeiul,
În arta scrierii unde cu paşi timizi am poposit.
Cu crengile-mâini la pieptu-ţi m-ai îmbrăţişat,

În sângele prelins pe scoarţă tocul mi-l înmoi,
Slovele dansează romantic într-un stil încrucişat,
Apoi se depun pe hârtie supuse, cu pasul greoi.
Eşti mentorul meu şi-al multor muritori de rând,

Ce-ţi interpretează urletul durerii în feluri diferite,
Spiritul tău va dăinui în cer şi pe pământ oricând,
Căci urmaşii-ţi calcă sfios pe cărările bătătorite.
Eşti soare, eşti lună, eşti stea, dragoste şi cuvânt,

Eşti codru, eşti plop, eşti tei şi salcie plângătoare,
Ai fost, eşti, vei fi ce-a avut românul mai sfânt,
Luceafăr-candelă ce te-aprinzi când lumea moare.
Maria-Magdalena Stan
22
D FFoorrccee –– N
EEddiittuurraa LLEED Nooii nnuu ttăăiieem
m ccooppaacciiii

Revista Picătura Rebelă 1 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Revista Picătura Rebelă 1 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

C

REVISTA PICĂTURA REBELĂ

Tehnoredactare: Cristian Arsenoi

Editura LED Force:

Cont EUR - RO67INGB0000999908377692

Copyright © 2019:Revista Picătura Rebelă.

Editura LED Force - Noi nu tăiem copacii

In memoriam poetului național

Eminescu e titanul nepereche, nu batjocura falșilor intelectuali!

Ai devenit o stea magică în macrocosmosul ceresc,

Prin poeme, basme ce nu au asemănare în această lume,

Eu un mic poet, necunoscut am încercat a scrie,

Printre frunzele și florile teiului bătrân, înfloritor din Copou,

Eu îl voi îndrăgi mereu pe "EL" și a lui poeme,

Așadar drag poet al nemuririi, luceafăr sfânt,

Odă Luceafărului românesc

Din vârful sutelor de rime,

Prin raza ta lumini de visuri,

Iubit să fii în ani lumine,

Acum în ceasul de tăcere,

Cerul s-a înnegrit de atâtea deziluzii,

Prea obosit să mai strigi, singur şi pustiu eşti,

Ochii tăi, ochii mei,

În geamuri, imaginea ta va fi spălată,

Nu va fi mâine, nici ieri.

Tot ce construim şi tot ce scriem rămâne,

Pietre care zac pe inimi şi le apasă,

Priveşte inima mea cu inima ta...

Irina Lucia Mihalca

Astăzi, marţi, de dimineaţă, pe strada mea,

Grăbiţi oamenii trec mai departe, doar unii

În drum spre şcoală, un copil se opri. Se uită, întrebă curios,

Cu părul în vânt, o tânără suplă a trecut înainte.

A trecut şi-un bătrân, ce greu îşi târşi anii mulţi,

Întâmplarea făcu, ca pe lângă pancarta postată,

.... spre seară îşi strânse afişul, taraba cu piesele timpului,

Irina Lucia Mihalca

Mă înălţa spre cer,

Mă înălţa spre cer,

Irina Lucia Mihalca

Între cer şi pământ doar un timp

Într-un ochi de oglindă, faldurile nopţii,

Galbene frunze, amintiri răscolite prin aerul lunii,

Prin lumina felinarelor,

Sunt umbrele sufletului nostru,

Irina Lucia Mihalca

Întoarcerea spre lumină

Într-un nou cer, nicicând real,

Închizi ochii, te-ntorci launtric, imagini şterse au revenit,

Demult era un tărâm în care copiii se năşteau copii,

În orice frumuseţe, Ea presimte sfârşitul, încercând să evadeze din propria

Geamurile plâng de singurătate,

O vezi zâmbind fericită, agitând un mănunchi de chei -

Nimic nu a fost, nimic nu este, nimic nu va mai fi,

Poate o cifră să explice disperarea sau vreun cuvânt

Salvarea e în tine, în dăruire, în iubire – dând vieţii sens şi adevar.

În inima ta trăieşte-o minune.

Irina Lucia Mihalca

Lacrima unei fete ajunsă într-un poem

Iată lacrima unei fete ajunsă într-un poem!

Trecutul, mereu iluzia clipei!

Durere despletită! În urmă,

Din tine şi din mine nicio urmă,