Literadura nr.
13/septembrie/2019
Manuela Camelia SAVA
Limba noastră cea română
u știm cât de bogați suntem având o
N limbă frumoasă! Nu știm să o prețuim la
adevărata ei valoare, nu o cinstim pe cât
ar merita! Suntem săraci sărăcind limba ori de
câte ori ducem tot ceea ce vorbim spre răutăți,
banalități, vulgarități. Suntem mai săraci ori de
câte ori sluțim, pocim cuvintele.
Nu conștientizăm că e nevoie, mai mult ca
oricând, să vorbim corect românește, să învățăm
să vorbim și să scriem corect în limba maternă,
să ne respectăm unii pe alții, vorbindu-ne frumos,
simplu, față în față, căci ne naștem români,
vorbim românește și aceste valori ne definesc pe
tot parcursul vieții, ne delimitează ca națiune...
Cui folosește să ne aruncăm cuvinte otrăvite, cui
folosește să nu întrebuințăm limba așa cum este
ea – armonioasă, curgătoare? Nu realizăm ce
comori scrise ne-au lăsat înaintașii, scriitori care
au trudit pentru opera lor, pentru tot ce au gândit,
pentru tot ce au creat...
Ar fi fost, poate, firesc să încep cu vreo definiție
clasică sau metaforică, personală sau cu vreun
citat despre limba română. Dar nu vreau să intru
în paradigme, teorii, teoretizări. Acestea sunt
domeniul cercetătorilor, lingviștilor, academicie-
nilor, profesorilor – ei sunt cei care studiază
definiții, noțiuni stricte, uneori aride, fără sens
pentru noi, vorbitorii cei de rând, ei sunt cei care
dau norme, fac dicționare, gramatici, manuale,
auxiliare. Sunt necesari acești oameni pentru că
fără munca lor ar fi haos, fără informațiile
coerente, care dau un sistem gramatical, cu tot ce
implică el, fără să cunoaștem regulile gramaticale
nu am avea o limbă, am avea doar o posibilitate
de comunicare și atât.
Deteriorarea limbii se produce constant, deviații
de la normele impuse apar la tot pasul, dar eu mă
refer aici la ceea ce facem noi toți CÂND
VORBIM... Cum vorbim? Vedem oameni
politici, din administrație, de la nivelul cel mai
înalt, care stâlcesc cuvintele, ies cu mesaje
denaturate, vorbesc prost limba română – cu
Editorial
dezacorduri, bâlbe, inepții, ca să nu mai subliniez
atacurile la persoană, folosite la ordinea zilei...
apoi vin la rând jurnaliștii, care se fac vinovați de
alte mii de greșeli, de orice natură, fonetică,
morfo-sintactică sau semantică, ei ar trebui să fie
exemple de bună practică, însă massmedia nu se
dezminte și zilnic putem întâlni erori de
exprimare în limba română... știu, îmi veți spune:
errare humanum est... da, dar perseverare
diabolicum!
La examenele naționale, susținute de elevii
absolvenți de ciclu gimnazial sau liceal, se
produc tot felul de „perle”! (Le citesc, le
colecționez – da! Le colecționez de prin lucrările
corectate și nu mai râd, ci plâng câteodată în
sinea mea... le dau exemple de „așa NU” , pentru
ca „să rămâie nepoților” să deschidă urechea bine
și „să se îndirepteze”, vorba cronicarului
moldovean!)
Mediile de socializare sunt un câmp de
desfășurare de forțe... acolo avem de toate pentru
toți... limba este asaltată de englezisme,
facebookisme, etc-uri... grav e că s-a schematizat
un limbaj subteran de comunicare, cu prescurtări
și emoticoane, cu semne de punctuație folosite pe
post de cuvinte, cu înjurături, imprecații și mai
știu eu ce, încât îți vine uneori să fugi numai să
nu vezi inepțiile debitate de cei care pot schingiui
biata limbă.
Profesorii mei de la Universitatea din București
ne învățau că „limba e un organism viu”! Ea este
în permanentă evoluție, transformare, apar
cuvinte noi, este vorba de dinamica limbii –
fenomen prezent la oricare dintre limbile vorbite
în lume, cu ajutorul ei putem să spunem lucruri
frumoase, dar și lucruri urâte, putem să o punem
„când să-mbie, când să-njure” (Tudor Arghezi,
„Testament”!). Da!
De aceea trebuie să vorbim corect, clar, fluent
limba română, să scriem corect, să-i educăm pe
copii în spiritul păstrării limbii române așa cum
este ea – minunată, specială, ea este instrumentul
de comunicare ce te face să fii mândru că ești
român, ce te face să aparții latinității și Europei...
Iartă-mă, Doamne, de ceea ce fac că eu voi da
seamă de „ale mele, toate câte scriu”!

3
Poezie Literadura nr. 13/septembrie/2019

cu fulgere şi cu stafii
în care morţii s-or trezi
Paul SPIRESCU şi viii se vor nemuri
de parc-a fost
cum n-a mai fost
fără de scop fără de rost
în circul timpului anost
o clipă cât o zi de post
loc de visare şi-adăpost
în care toţi ne-om odihni
şi-n pragul zorilor de zi
ne vom urî ne vom iubi
şi ne vom plânge poezii
precum am fost
Născut la 26 iunie, 1950, Moreni, Dâmboviţa. precum vom fi...
Facultatea de filozofie - Bucureşti, specializare în
Jurnalism, 1974 Expansiunea universului copilăriei
Profesor la Liceul „Emil Botta” – Adjud.
Membru al USR, filiala Sud – Est (2008) Curge uliţa copilăriei mele
Cărţi publicate: Metafizica Lacrimei,
ca un fluviu fără zăgazuri
(poezie, Ed. Salonul Literar, Focşani, 2000)
Strigăt clandestin (poezie, Editura Pallas, şi se face sat
Focşani, 2004) şi se face comună
Domnule Judecător (poezie, Editura Andrew, şi se face oraş
Focşani, 2007) şi se face municipiu
Eu, adică umbra mea (poezie, Editura Andrew, şi se face ţară
Focşani, 2009) şi se face lume
Natură moartă cu iluzii (poezie, Editura Fundaţia şi se face univers
Culturală Antares, Galaţi, 2012) şi se face că nu se mai face
Umila mea părere (publicistică, Editura Rafet, nimic
Râmnicu Sărat, 2012) şi nimeni nu înţelege cum mama dracului
Punctul de întâlnire (volum colectiv, cu Adrian
se poate petrece
Botez şi Liviu Ioan Stoiciu,
Editura Docucenter, Bacău, 2013 ) miracolul acesta...
Metafizica Lacrimei/LA Methaphysique des
pleurs (volum bilingv, Editura Docucenter, Doamne, tu ce povață îmi dai?
Bacău, 2014)
Trepte (volum antologic, Editura Grinta, Cluj- Nu poți iubi, dacă nu-ți fierbe sângele
Napoca, 2017) de o boală eternă
2009 - Premiul de poezie al USR, filiala SUD – și fără de leac.
EST, pentru volumul de versuri Eu, adică umbra Nu poți îmbrățișa, dacă brațele tale
mea; În 2012 primeşte acelaşi premiu pentru nu poartă în ele amintirea
volumul Natură moartă cu iluzii. cuielor de pe cruce.
Doamne, tu ce povață îmi dai
Fără titlu tocmai acum
la sfârșitul acestui timp
Precum ar fi fără de timp?
o noapte gri
cu stele reci şi cu făclii
Poem în delir oameni, fiare şi zei.
Lumea aceasta nebună şi bântuită de spaime
Ar trebui, prietene, un cutremur devastator s-a înlătrat cu totul
care să ne-amestece pe toţi cu molozul: fără să ştii, fără să vrei.
4
Literadura nr. 13/septembrie/2019 Poezie

S-au aliniat deja cele două axe ale istoriei

într-o sublimă antisimetrie:
se retrag toate fluviile către izvoare
zboară toţi caii albaştri visaţi pe vremuri
în îndepărtata noastră copilărie.

Ar trebui, prietene, cum îţi zic,

un cutremur devastator
care să ne-amestece cu molozul pe toţi:
lumea acesta de mult înlătrată ne biciuie visul atavic
fără să ştii
fără ceva să mai poţi...

Scrisoare de împrumut

Când vom pleca amândoi de pe lumea aceasta,

dragostea mea,
pe tine funcţionarii Cerului sigur te vor repartiza
în partea aceea cu grădini înverzite,
pe mine sigur de partea cealaltă a gardului,
mai aproape de cazanele cu smoală fierbinte:
fiecare după faptele sale!
Eu – vagabondul, mereu răzvrătitul, beţivul,
Tu – îngereasa cu suflet de lacrimi arzânde
mereu mângâind rănile mele eterne...
Din când în când, mă voi uita la tine printre ulucile gardului
sperând să te întrevăd vreodată,
la fel de caldă,
la fel de diafană,
cum fostele răni sângerânde ale inimii mele...
Nu ştiu dacă se va întâmpla vreodată minunea aceasta,
dar te voi căuta printre ulucile gardului, cu disperare,
să-ţi spun măcar atât,
draga mea,
au fost şi bune, au fost şi rele
au fost şi flori înmiresmate şi buruieni ofilite,
au fost şi ingenue călătorii în deşert
şi căderi în nimicul înţelepciunii cărturăreşti,
o, deşertăciune a deşertăciunilor,
au fost şi bucuriile noastre omeneşti,
prea omeneşti,
prea naive pentru o asemenea imensitate
a Universului,
au fost de toate,
dragostea mea!



5
Poezie
Emil NICULESCU
Volume publicate:
Provincia Felix, versuri, 1993;
Birja cu crai, versuri, 1996;
Dragonoctonul, eseu, 2004;
Tot despre Caragiale, loco eseu, 2005;
François Villon-Balada toamnelor de
altădată (Antologie și studiu) 2007
Zona Zoster, versuri, 2009.
Vanitas Levantina, 2015
Membru al Uniunii Scriitorilor din România
V. Voiculescu
(o fotografie)
La zid, în iarna vârstei, precum un bazileu
Sărac, dar care n-a pus coroana amanet,
Privește, poate, munții ce-și desfășoară greu
Geologia aspră căzând spre șesul get.
Ori parcă-ascultă râul în jgheabul unei mori,
Scâncetul slab al roții-n grădini la Lagradora
Și vede, în retrageri, plutoane de cocori
Tăind în resemnate bătăi de aripi ora.
Barba e deplin ninsă; e-un frig mai orb ca
Lear.
Simte, din nord, ghețarii glisând pe stins polei
Și, de molton, halatul pare un patrafir
Pe care-și plimbă mâna, năpăstuit, Zahei.
Nu i-a rămas în palme o vrabie să minți.
Doar bolnițe și schituri valahicului grai.
Și lui, vindecătorul cel fără de arginți,
I-au dat gamela neagră a hoților de cai.
Semeț, precum catargul ivit peste stihii –
6
Literadura nr. 13/septembrie/2019
Apa-i pătrunsă-n cală, șoarecii lasă nava
Aude,-n metri tragici, cizme de caralii
Pe trestii gânditoare în fostul fort Jilava.
Pupila rece are sclipiri de bisturiu,
Din 'nalturi pică iute și greu ca un erete –
Himeră tălmăcită – surâsul cel târziu,
Suav-feroce al doamnei brune din sonete.
Festina lente
Motto: Efemera-și găsi
În secundă un rost
Ce a fost va mai fi
Ce va fi a mai fost
Cezar Baltag
Cum să-ți gestionezi mai bine viața,
Când, cu cățelu-n lesă, dimineața,
Vezi, plin de pini, scuarul „Romanița”-
N-ai fost, nici anul ăsta la Ibiza-,
Trecând prin ceața densă – o smântână-
Un campion, doar cu-o singură mână,
De tenis, dintr-un timp ce-i deja mort,
Agale trece către săli de sport,
Și-ți cade, ca o minge pe revers,
Un rând ce îl credeai din minte șters
De detergenții secolului prost:
„Ce a fost va mai fi, ce va fi a mai fost”.
Chiar azi, își cară moartea în rucsaci,
Spre-acolo,-n pas gimnastic, tineri. Taci!
Fișă de lichidare
În curtea, dar din spate, a unei policlinici
A oștii, poți, cu carte, de-acum, să te cumineci
Dincolo de centrală-i un garaj cu etaj,
Unde, cu neclintire, lui Gutenberg stau paj.
Când ies la o țigare, privesc cu mare jind
Asigurați, spre medici, șchiopi sau vioi venind,
Direct chitiți, desigur, către altă intrare.
La mine, rar, apar doar fișe de lichidare -
Transferuri în serviciu, poate pensionare
Cum că numitul, cărți n-a împrumutat, deci n-are
A plăti vreo gloabă și liber e să plece,
Ca în „Sergentul”, fără, în piept, inima rece.
Certific olograf că, sigur, litigii nu-s,
Iar clasica lectură le-a fost mult prea presus.
Literadura nr. 13/septembrie/2019 Poezie

La mulți ani!
Qvinta baudelaireană
Septembrie
Ordine, frumusețe, lux, calm și voluptate, 1-Ecaterina Chifu
În 'jdemii de extrageri, le-am cam ratat pe toate. 6-Liviu Ofileanu
10- Viorel Dodan
Relațiile mele cu tuta de Fortuna 11-Ștefan Iovan
Sunt criogenizate, dar ei îi e totuna. 14-Valentina Bucur
22-Nicolae Peneș
Am tras, cândva , pe vremuri, un poker cu amici- 22-Cristina Modoreanu
După Rimbaud, se pare, nu-i ins fără de vicii -, 26-Emil Niculescu
27-Sabin Bîldea
Rar doar filând, transpus, un caré sau o roayală, 27-Marie Jeanne Ion
Cu care să trag potul umflat ca o dospeală
Octombrie
Și nu eram, nici unul, atâta de hârbar 7-Georgiana Elisabeta Panait
Încât să poa' să piardă-n partidă un salar. 9-Valentin Cojocaru
11-Gina Zaharia
Criza, ce sub aripă ne-a luat frumos pe toți, 12-Ionel Stănuță
M-a transformat teribil: sunt unul dintre hoți: 16-Alexandru Borcan
16-Sabin [B]orcan
Intru în câte-un bar cu diverse aparate 16-Adrian Bănuță
Și mă plasez cu ochii pe-un player, mai din spate 23-George Tarara
24-Gheorghe Onea
Privind, aparent fără vreun interes major, 26-Teo Cabel
Cum treieră norocul trist prin gaminator, 27-Viorel Frîncu
Cum altădată mâna moartă, poftim, chibiții Noiembrie
Ce nu-și permit, păcatele mele, investiții. 2-Ilie Mândricel
3-Gheorghe Sava-Popa
Mai este câte unul care-mi ghicește jocul 6-Mihai Gabriel Voinea
Și-mi obturează unghiul vederii, dobitocul, 7-Gabriela Matiu
10-Nicolae Tudor
În spaima că deochiul, ca râia, ghinionul 11-Lucian Mănăilescu
Îi bagă mortu-n casă,-i zgârie patefonul, 12-Ion P.Iacob
12-Stelian Grigore
Unde, oricât i-ai spune, n-are măcar în vis 12-Constantin Feraru
Erotic ce înseamnă fortuna labilis. 15-Mitică Ion
19-Stan Brebenel
Îi sunt juneții mele (nu una de amvon!), 21-Nicolae Cabel
În noul, trist mileniu, un fel de epigon. 22-Rodica Șerbănescu
23-Ștefan Dima
27-V.B.Țânțăreanu
 28-Virgil Diaconu

7
Proză/ debut editorial
Dan DINU
(Data nașterii 9 ianuarie 1954, Buzău)
C.N. „B. P. Hașdeu” Buzău.
Facultatea de Drept, Braşov.
Cenaclul ziarului „Viaţa Buzăului”
pseudonim literar DAN DINU.
Membru UZPR
Iubire şi Abjecţie sub Ploaia de Aur -
P oate acum eram prin Anglia, pe unde
umblă câinii cu covrigi în coadă pe la
paturile bolnavilor, aud că e câte o
asistentă pe cap de pacient, sau admir prin
filmele americane doctori care fac miracole
profesionale, nu văd pe unul care să ceară
şpagă şi să spună că mori dacă nu te operezi
urgent la el, şi nu în altă parte, să mai ceară el
o opinie colegială, sau te trimită la încă un
specialist, nu ca în infernul ăsta în care am
intrat relativ sănătos, şi simt că voi ieşi gata
de pus mâinile pe piept.
Şi doar mă sfătuise mentorul meu să
învăţ engleză, să mă pregătesc pentru că îmi
va face chemare în Anglia, începusem să
împrumut cărţi de la maestrul meu în arta
masajului de la Baia Comunală, îmi
recomanda Aldous Huxley, Chaucer
„părintele poeziei engleze” William Golding.
dar şi un Mircea Eliade - Istoria religiilor, în
franceză, el îmi dădea dicţionare. Îmi
deschidea o lume neştiută, dar în care intram
greu, trebuia să-mi păstrez timp şi pentru
partidele zilnice de fotbal, miuţele, boala mea
de când eram ţânc şi mă striga gaşca Dan Coe,
erau şi lecţiile anoste la care profesorii nu te
iertau dacă nu treceai măcar cu un ochi prin
materii inutile, vetuste.
Nu prea ţineam pasul cu sfaturile
acestui Aristotel, şi în niciun caz nu aveam
8
Literadura nr. 13/septembrie/2019
stofă de Macedon, deloc, sub toate aspectele.
Citisem „Alexandria“, cărţulia aceea în ediţie
populară, citisem printre rânduri, aveam unele
dubii în legătură cu sexualitatea bipolară a
marelui cuceritor, dar nu ştiam că voi
experimenta curând răspunsuri, pe propria-mi
piele! Evitasem să merg în vizită la mentorul
despre care nu ştiam totuşi mai nimic, cărţile
mi le aducea împachetate frumos la Baie,
aveam o săptămână la dispoziţie să le parcurg
şi să i le înapoiez la următoarea întâlnire, nu
insista să citesc tot, doar să mă familiarizez cu
cât mai mult. Nu era ca la şcoală să mă
asculte din ele, să mă verifice dacă mi-am
făcut temele, şi asta mă lăsa să mă simt liber,
important, un discipol răsfăţat. Invitaţiile la
domiciliu le eschivasem sub diverse pretexte,
nu-mi era clar de ce inventam scuze puerile,
pe care el le accepta cu un zâmbet înţelegător,
până în seara când, după un popas la cofetărie,
am simţit un ultimatum în glasul lui, am
cedat, bine, vin acum! A pus două pahare cu
lichior pe măsuţa din camera lui, locuia în
aceeaşi casă cu bătrâna lui mamă, cu
dificultăţi de deplasare, îmi spusese că ar
pleca din ţară oricând dar nu se îndură să o
părăsească în nevoie. Un adept al filosofilor
cinici, nu-l mai lega mare lucru de fiinţa pe
care o auzeam mişcându-se anevoie pe holul
spre bucătărie, era un zaţ moral, cum îi
spunea, de fapt doctorii nu-i mai dădeau
multe zile de trăit şi vroia să încheie
socotelile, să vândă casa, să plece cu banii
afară.
Am închinat şi am dus la buze băutura
dulceagă, îl urmăream să nu-mi fi pus ceva în
pahar, rămăsese în mine acel amestec de
mister şi suspiciune instalat de la prima
noastră întâlnire, acel sentiment ce a devenit
în timp a doua mea natură, să mă îndoiesc de
orice, să pun totul sub semnul întrebării.
A tăcut destul de mult, ceea ce nu-i
stătea în fire, răstimp ce-i studiam biblioteca,
urmărindu-i mişcările cu coada ochiului,
aşteptam să facă el prima mişcare, neîndoios
avea să fie momentul adevărului. Nu mă
înşelasem, după pauza în care părea să-şi
caute cuvinte măiestrite, şi aici mă simţeam
capabil să-i răspund pe măsură, a intrat abrupt
în subiect, mi-a întins un plic mototolit în
Literadura nr. 13/septembrie/2019
mâini câtă vreme mă învârtisem prin cameră,
şi mi-a spus că e de la iubitul lui – boyfriend –
din Anglia.
Am dat să glumesc, ironizându-l că
poate nu tradusese exact, poate a vrut să
spună iubita lui din Anglia, dar nu mai
încăpeau jocuri de cuvinte, mi-a întins plicul
să citesc singur, să văd ştampila, să mă
conving. Înăuntru era o carte poştală, vedere
cum se spunea pe atunci, cu poduri luminate
feeric, statui ecvestre, clădiri medievale, iar
cuvintele îmi sfredeleau privirea mai abitir
decât felinarele din imagine – My dear C., I
cant forget the lovely nights in Budapest, see
you soon, your boyfriend, sweet kisses, H.
Un text banal şi aparent neutru, dacă
nu era precizat sexul prietenului, o vedere pe
care o simţeai mustind de iubire dacă ştiai,
înţelegeai, exact ceea ce îmi era deja foarte
clar, simţeam povestea lor de dragoste. Îşi
făcuse un prieten intim, logodnicul meu îi
spunea, pe care îl cunoscuse în Budapesta, la
un hotel care era un fel de casă conspirativă şi
gazdă primitoare a homosexualilor din
Europa.
Mentorul meu, care sclipea de
inteligenţă şi putea să fi terminat orice
facultate, renunţase la Drept din primul an de
studii, după ce intrase în anturajul select al
celor cu aceeaşi orientare şi, prin relaţii
suspuse, se angajase direct controlor pe CFR!
Putea să rămână în Bucureşti, controlor pe
troleu, schema era similară, aveau astfel
ocazia să racoleze îndeosebi studenţi care mai
călătoreau pe blat, să-i ierte de amenzi, să le
faciliteze călătorii prin ceilalţi din reţea, dacă
erau prinşi să le pună o vorbă bună – ştiţi,
sunt nepotul lui cutare, până tânărul ceda şi
venea în grupul lor. Majoritatea cedau din
dorinţa de a câştiga un ban, li se plăteau
excursii şi intrau în relaţii cu străini, nu-i forţa
nimeni, le plăcea iubirea reciproc împărtăşită,
li se deschidea un viitor la care nici nu visau
în România cenuşie, ceauşistă. Părea un basm,
nişte baliverne menite să mă atragă, însă
mentorul meu încă nu scosese asul din
mânecă – Nu te obligă nimeni, la noi au intrat
doar acei care aveau iubirea în genă, ca la
Junimea, mulţi veniţi, puţini rămaşi!
Proză/ debut editorial
Homosexualitatea nu este o boală, nici nu se
transmite, nici nu vindecă, aşa te naşti şi este
mai dureros să nu descoperi ce eşti, decât să
trăieşti frustrat, stigmatizat, izolat în
nefericire. E un fel de cod înscris în gene şi
sânge, la un moment dat devii conştient de el,
şi dacă nu ai pe cineva să te îndrume sfârşeşti
în dispreţ şi izolare. Am să-ţi povestesc cum
am aflat eu de ce nu mă simţeam atras de fete
şi cum m-am descătuşat spre normalitatea
mea, precum orice fiinţă lăsată de Dumnezeu,
că îmi vine să le dau cu Geneza în cap ălora
ce condamnă homosexualii. Nu suntem toţi
făcuţi după chipul şi asemănarea Lui?...
Eram într-una din vizitele pe care
începusem să le onorez, nu ştiam că avea să
fie ultima dată când îl vedeam, îmi făceam de
lucru, ca de fiecare dată, cu cărţile din
biblioteca mare cât tot peretele de la răsărit,
îmi spunea că alea sunt icoanele lui, cărţile.
Citeam titlurile de cotoare aurii, cu gâtul
aplecat caraghios, el se uita lung la mine, îşi
aprinsese pipa şi stătea rezemat de colţul
mesei. Mă alungeam din gât spre titlurile de
pe rafturile de sus, ca o girafă după frunzele
de Acacia, mă aplecam spre dicţionarele
groase şi atlasele de pe o policioară, trăgând
cu coada ochiului spre gazda mea. Eram
timorat de fiecare dată când mă chema la el,
singur într-un spaţiu închis cu un gay declarat,
parcă eram ultima fecioară din Harem, mă
pufnea un râs interior, nervos...
În camera alăturată se auzea târâitul
scaunului pe care bătrâna sa mamă îl folosea
drept cadru în mersul ei compulsiv, chinuit,
de la pat la fereastră, şi retur, interminabil, în
ciuda semiparaliziei. Îl striga ascuţit,
dojenitor, când avea nevoie la baie, deşi el îi
ţinea un lighean lângă pat, nu se ruşina de
nevoinţele fiziologice ale fiinţei ce îl ţinea
legat de ea, îl striga şi când ştia că lipseşte de
acasă, îi spusese odată că îl va striga şi de pe
cealaltă lume, îl va blestema că nu i-a adus
femeie în casă, noră, să-i îngrijească sfârşitul
ce se lăsa aşteptat. (.....)
(Fragment din volumul Iubire și abjecție
sub ploaia de aur distins cu Marele Premiu la
Festivalul „Titel Constantinescu” 2019)
9
Poezie Literadura nr. 13/septembrie/2019

Vitalina SIMERETCHII dezbrăcatul miresei

nimeni nu mai strigă „amar”
toți tac amar.
doar mireasa și pânza tăioasă a rochiei
au rămas la
număratul bANILOR.

***
În calendar
descifrezi în palmă
sau pe cafea
Icon
Index
*** Simbol
mănâncă pește organizezi
mestecă-l bine o masă rotundă
înghite-l cu tot cu oase le faci cunoștință
nu vomita ca un idiot
nu scânci chiar dacă locuiesc împreună
doar ești fata tatii și ele râd
nu fi proastă de tine
cum a fost bunică-ta în tine.
pășesc drept nu te părăsesc niciodată
afară Jack cântă doine te îmbrățișează
coastele i se rup fidele
curg pe clapele pianului ca un copil neconceput
mă culc resemnată iubirea neîncepută
îmi ciugulesc stomacul te înghit
ca un iepure care-și lasă blana lacom
aleg culoarea dantelei albastru și se îneacă
nu mai sunt fata tatii cu Cravata
și pantalonii tăi
*** La dungă.
nuntașii îmi strigau „amar” Îți rod
nici măcar nu era nunta mea coloana vertebrală
am mângâiat peronul și apoi
cu degetul cel mic convulsionează
l-am jupuit de pe cu vomă gri
pereții de tinichea din aripi
pe care stătea agățat și buburuze
un porc agnostic ce explodează
pretindea că este punct sub piele
și se lingușea pe lângă o sacoșă și podișorul dintre emisfere
biodegradabilă îl dizolvă molecular
„Ia-ți, mireasă, ziua bună” pe Da Vinci
și nu fumega pe rug și reconstruiesc
nici mucegaiul nu apare din nimic. din rămășițele hoitului
un șoarece
Toți urmăresc cu balele prelinse și o roată.
până pe șireturile papucilor Run, my dear, run.
sau a corsetului meu
10
Literadura nr. 13/septembrie/2019 Poezie

Mihaela Roxana BOBOC se duce în cârcă

și așa
eu scriind și ea plângând
ne ascultăm când nu vorbim
abia atunci
pot auzi
vecernia râului curgând
în spatele casei
am prins un vis
un clinchet pierdut
în palma mâinii stângi
( Data nașterii19 mai 1982, Buzău) aceea care tremură când nimic în jur
Cărți publicate: devine casă
Volum debut: Vers și culoare, Ed. Grinta, aceea care te caută în pod printre vechituri
Cluj-Napoca, 2010 și în loc de iubire
Poemele Ioanei, Ed. Lorilav, Buzău, 2010; găsește poemul acesta
Cel mai frumos cântec vine pe furiș, Ed. care nu încape nicăieri.
Rafet, 2015 poeme în oglindă cu scriitorul
Tudor Cicu;
Șevalet cu epilog, Ed. Rafet, 2016-versuri Aleargă pe stepă iubirea
Tătărușca – roman scris împreună cu
scriitorul Tudor Cicu, ed. Eliteratura, 2016; Văd fard de lumină
Silabe orfane, Ed. Rafet, 2016, versuri pe chipul femeii
Spovedania oaselor, Ed. Grinta, 2017, acoperind mizeria zilei în vers alb.
versuri; Sunt îndrăgostită de ochii necuprinși de
Terapia ploii de chihlimbar, Ed. Clubul metaforă
Mitteleuropa, Oravița, 2019, versuri. și zâmbetul în care se pierd rămășițele zilei
de brațele cuprinzând poemele nerostite între
Atipii noi
de clapele pianului lui Yiruma,
Scriu mai rar visul în care sunt copila,
împunsă în coastă femeia,
ca un ghiont de la înger lumea toată în râul curgând
tot mai des cuvintele postesc odată cu ploaia de vară
la râu se pictează cu gustul sărutului
smoc de păpădii și lumina neîmblânzită
printre ierburile înalte aleargă pe stepă iubirea
cât o biserică cu oameni de lemn și lut nu am nevoie de strâmtoarea acestui trup
și uneori oameni de cruce, lasă-mi clipa alunecând rece în sân
aceia care își întind brațele lasă-mi mâinile să ne jucăm de-a copilăria
a iertare. să ne prefacem că lumea încape într-o corabie
Obișnuiam să-mi încep lucrul de plută
în semnul crucii râzi, dragul meu,
la răsărit de lume, în depărtare clopotul de sticlă ne cheamă
o copilă cu vise prin pâlcuri violet
desenate pe asfalt. soarele sărută cerul
Trăiesc cât nu scriu de noapte bună.
uneori în mine poposește o femeie
duce cu sine o poveste ***

11
Poezie Literadura nr. 13/septembrie/2019

Valentin - Cosmin TUFAN Atunci vorbim fără tempo

cu noi înşine prin filosofia minţii
şi ne descoperim pe noi,
acei premergători ai culturii moderne
fără diferenţe, aspiraţii ori nevoi –
o lumină prin gemuleţul
unei case bătrâneşti în noapte –
avatar către suflet.

(Data nașterii:21 Iunie 1988, Buzău)
Membru al Cenaclului “Orfeu” din cadrul
Bibliotecii Judeţene „Nicolae Iorga”, Ploieşti
Membru fondator al Cenaclului „AntePortas”
al Casei de Cultură a Sindicatelor, Buzău.
Debut în volum: „privire în oglindă”, apărut
la editura „Editgraph”, la sfârşitul anului 2013
la Buzău.
Dincolo de noi
De-a baba-oarba
Dâra se unduia peste toată zona -
asta se putea citi pe tăbliţa ruginită din faţă,
părea totul
un deţinut cu tăbliţa-n mâini.
Din ziduri se crapă de ziuă
printre mormăieli şi voci canine -
oamenii joacă baba-oarba
de jur împrejur şi se uşurează
peste înnobilare -
dezlegaţi la ochi,
oamenii devin orbi.

Acelaşi banal cinetism Nebunul poartă coroana

coexistă haotic,
uşa îşi cunoaşte cursul Zâmbetul infantil de dimineață
ca o bătaie din aripi – s-a uscat la pervaz -
o radiografie a unui lucru mecanic s-a exfoliat așteptând sentința
afundat în uzual. ad-hoc a rațiunii.
Din panorama lumii mecanismul ăsta șubred
decupăm fâşii are nevoie de un impuls -
ca din ziarul de luni dimineaţă – zâmbetele stau înșurubate
un breaking news în fiecare cotlon
se iveşte din stradă ca o cauză fără efect.
şi sare-n ochi ca o spălare pe creier
demnă de Stanley Kubrick. poetul a căzut în derizoriu,
într-o continuă încercare
Dimineţile se revarsă de implementare a principiilor morale,
ca lumina dintâi poetul e clownul grotesc și omniscient
şi se-nfăşoară în jurul nostru de sub crusta socială.
ca o curgere eternă spre acelaşi
început. zâmbetul trăiește
odată cu masca -
Balonul de energie se aşează plat călătorește spre sacru
peste aura umană ca un luntraș
şi induce percepţia și rămâne în suspensie
timpului care stă în loc. ca un strigăt grec
de rezonanță platonică.

12
Literadura nr. 13/septembrie/2019
Manuela Camelia SAVA
(Data nașterii: 8.02.1978, Rîmnicu Sărat)
Doctor în Filologie, noiembrie 2013
Facultatea de Litere, Universitatea din
Bucureşti, specializarea română-engleză,
1996-2000;
Volume: Între DA şi NU, Ed. Valman,2009
Feţele infinite ale poemei, Ed. Valman, 2010
Taina supremelor ceasuri, Ed. Editgraph,
2012
Poezia lucrurilor neîntâmplate, Edit. Omega,
2012 (tradus în engleză și spaniolă)
Cămașa de rouă, Editura Edigraph, 2013
Talismane, Editura Rafet, 2014
Alt anotimp, Editura Editgraph, 2015
Bătăi de clopote, Editura Pim, 2016
Inimitabil/ Inimitable, EdituraEditgraph,
Buzău, 2017
Experiența închisorii politice în
memorialistica feminină, Editura
ProUniversitaria, București, 2014
Murmurul gratiilor, Eitura Eikon, București,
2017
În lumea lui Ianus, Editura Rafet, 2015, proză
Tu. peisaj. același
Munții te leagă la ochi cu pădurile
Dorul lor e și al tău
(ca o durere cuibărită în suflet
de la începutul lumii
de la începutul iubirii)
sângele verde al nopții te adoarme
strigătul inimii te trădează
tu ești aici
și munții tăi merg cu tine pretutindeni
Poezie
în palmele tale par uriași adormiți
În lumea de jos
În lumea de jos
Sunt cămășile mele de noapte
Paturi comode și călduțe oameni comozi
Ce zâmbesc searbăd printre semințele de
pepene scuipate
În lumea de jos
rochia mea neagră te învelește ca un nor pe
muntele Taborului
motivele tradiționale sunt ochii înroșiți de
plâns
buzele mele te așteaptă
În lumea de jos
aștept cuminte până vei da un semn
că vei veni
Cine ești?
Cine ești
Tu ești cel ce s-a născut liber
Te hrănești cu lumină clipă de clipă
Deschizi fereastra spre munți
Pașii tăi știu să mângâie văi adânci
Cine ești?
Tu ești cel care trăiești printre uriași
Povestea lor te face să zâmbești
Alergi în brațele femeii iubite
Stelele te învelesc cu grijă
Noapte de noapte visele îți cuprind obrajii
fierbinți
Cine ești?
Tu ești cel născut din dacii liberi
În inima ta îi îmbrățișezi până la sfârșit...
Legends of fall
Culorile îți dau târcoale
Simți în toate oasele tale
că a sosit toamna
Lumina întârzie pe frunze
Iubirea întârzie și ea
Tu citești versurile acestea scrise cu sânge
Rumi le cântă în inima ta
Brazii se aliniază în gândurile ce coboară în
vale
Păsările dansează
În monomul norilor pipăi zborul
Nu alunga anotimpurile
Nu mă alunga.
13
Poezie Literadura nr. 13/septembrie/2019

Mihai MARIAN

(n. 1975, Buzău)

Volume de poezie, negru opac — Eurostampa, 2018, (prefață texte și prezentare coperta a patra:
Angela Furtună, Adrian Alui Gheorghe, Felix Nicolau)
în timp ce tu, Eurostampa, 2019 (prezentare volum Radu Andriescu și Claudiu Komartin).

***
simpla singurătate nu este suficientă pentru singuratic
nu pînă cînd germenul despre care rilke
îi vorbea lui kappus în scrisoarea de crăciun
“va crește la fel de dureros ca adolescența
trist ca sosirea primăverii“
realitatea în care trăiesc
există prin amenințări teroriste
dezastre ecologice
consumerism
am o mitralieră la tîmplă
și-n gînduri o palmă de pămînt ce se zvîrcolește
avem șampanie și fursecuri
așază-te la masa mea
povestește-mi despre clipa cînd sufletul
micuț și mizerabil al lumii se va ridica la domnul
vorbește-mi ore întregi despre asta
pentru că cine își mai simte bătăile inimii ca tine
cine mai poate vorbi așa cum o faci tu
despre senzație coagulare neutralizare
despre femeia pe care o puteai scoate cu ușurință
la un restaurant
am nevoie de conversații și chipuri strălucind
pentru că
nu există rană atît de adîncă să nu poată fi
adîncită și mai tare
pentru că
simpla singurătate nu este suficientă pentru singuratic
are nevoie de ceilalți să se poată simți cu adevărat singur

14
Literadura nr. 13/septembrie/2019 Info cultural

Sorin BURLACU boreală a eului poate demonii omului.

Jurnal Pârscovean
(Emoția ca victorie morală împotriva
cenzurii sentimentelor)
ineri, 23 august, în Căminul Cultural
Menirea mea este să merg mai departe, mai
departe, mai încet, tot mai încet... În același
timp. Trăind într-un spațiu istoric și geografic
autorul se electrizează de acesta. În Pârscov
ploaia cade într-un fel anume, vântul își
schimbă direcția sau nu. Copacii nu sunt
aceeași în Piatra Albă, Cococra. Balăceanu.
Dacă personajul merge pe o șosea sau intră în
pădure, trebuie să spună câteva cuvinte
despre Șosea și despre pădure, despre o
anume șosea și despre o anume pădure.
Sub raport stilistic nu experimentez nimic.
Până la urmă experimentul este un eșec, dacă
nu se umple cu conținut uman. Pentru o
tehnică experimentală trebuie și o pregătire

V al comunei Pârscov, sub îngrijirea

Bibliotecii comunale „V.Voiculescu”
profesorul și scriitorul Gheorghe Postelnicu
teoretică de un anumit nivel”(...) „Un loc
important l-am acordat emoției ca o victorie
morală împotriva cenzurii sentimentelor.
Emoția este idealul meu artistic. O reacție
și-a dovedit, a câta oară, atașamentul său față față de regulile sociale care măsoară succesul
de valorile mediului rural în care a văzut individului după realizările materiale, după
lumina zilei lansând volumul „Jurnal aspectul fizic, după vârstă”
Pârscovean”
Au fost prezenți localnici, edili, elevi,
scriitori, doritori să fie martori ai acestui
bilanț spiritual. Al XV-lea volum aduce în
atenția cititorilor Pârscovul prin familiile
celebre ale localității, dar și a numeroase case
ale comunei devenite repere ale istoriei
locale.
Amintirile adunate în Jurnal, ca un important
studiu de sociologie rurală, subliniază istoria
localității începând din 1916, prezentând și
rolul fundațiilor culturale în dezvoltarea
Gheorghe Postelnicu, stânga, Sorin Burlacu
comunității.
dir. Bibl. Jud. V.Voiculescu,
Cartea începe ca o formulă a unei amabilități
Ovidiu Cameliu Petrescu-Președinte Asoc.
necesare, dublată de o pregătire teoretică
„Renașterea Buzoiană”, dreapta.
înaltă cu un număr însemnat de foiletoane
dedicate unui număr apreciabil de scriitori
buzoieni. Textele prezentate sunt, de fapt, o
formulă de alungare a falselor valori ale unui
cărturar cu profundă responsabilitate morală
față de cei pe care i-a citit.
În acest sens vă redau în încheiere modul
cum se autodescrie autorul: „ceea ce mă inte-
resează pe mine, este aducerea în realitate a
tărâmului ascuns al ființei umane. Dincolo de
acest tărâm? Acolo este parodicul aurora

15
Cartea din bibliotecă
Tudor CICU
Sâmbătă, Duminică, Luni - de Emil Mircea
Neșiu
ste, cred, a zecea lui carte de poezie și
E a apărut la ed. Aureo-Oradea, 2019.
Fascinat de frumusețea iubirii
dintotdeauna, avem aici un poet meditativ,
confesiv în mică parte și nocturn prin felul de
a comunica și cu privirea, în poezie. Spre
deosebire de poeții care aduc „timpul
iluminării” în poezia lor, poetul orădean
atribuie doar timpului o înțelegere aparte în
poezie. Simbolistica și semantica cuvintelor
ordonate fasciculat în vers, semnele cifrate
ale unor zile astrale din calendar, îi dezvăluie
pe undeva câte ceva din aspirația blagiană a
crezului său poetic: „cu fiecare cuvânt
rostit/ori așternut pe foaia albă/mai descifrez
încă o lume/tulburată de interese/ca și când ar
fi cel mai simplu/lucru posibil” (Contraste).
Povestea sa se deapănă sub o perdea a
amintirilor, cinematografic - „într-un miez de
noapte” când, asemeni lui Orfeu, pentru ea
trece „hotarul dintre viață și ce/se mai poate
spune/despre moartea ce se plimbă/printre
noi”, iar cântecul pe care-l propune „poate fi
un cântec, un poem,/o piesă de teatru, un
rol,/o sculptură, un film,/rupte dintr-un
suflet,/totul smuls dintr-o/realitate
imediată”(act artistic), dar amprenta generală
a cărții sale de poezie e a singurătății, care se
privește străină și rece „într-un dans ultim”
printre „regrete tardive”. Oglinda în care își
privește trecutul, așteptând vești odată cu
zilele care tot trec cu un mesaj cifrat („viața-
mi o să se schimbe”), are ceva din nostalgia
unei iubiri din care durerea, dar și iubirea
„smulg așchii”... „despre durerile noastre... și
disperarea,/ gheara ce-mi cuprinde/ cu
nerușinare inima”. Îl simțim cu sufletul
agățat de cuvânt, în vers, într-o iubire, în
esență o rotire de poeme încolonate pe scara
timpului. Poemele din volum sunt scrise în
aceeași notă profundă a meditației filozofice
asupra a tot ce asaltează ființa umană:
speranța că iubirea va salva totul, spaimele că
nu-și va găsi tărâmul liniștii, norocul ori
16
Literadura nr. 13/septembrie/2019
nenorocul și o „tulburată chemare” către
cititor.
Mușuroaie - de Sorin Călin
Cu acest volum de poezie apărut la
”editgraph”- Buzău, 2018, Sorin Călin este
un premergător și continuator al esteticii
onirismului, întâlnit la Leonid Dimov, care se
prelungește azi până în postmodernism. El nu
povestește un vis cât îi construiește o realitate
analoagă și are din suprarealism tendința de
a detecta elemente stranii din realitate,
procedând ca un reporter în căutare de insolit
și a construi cu aceste elemente onirice o altă
lume, paralelă și asemănătoare visului. Prin
poezie, spune el, realitatea capătă sensurile
cuvenite: „nu antipoezie, doar o logică
diferită, nu filozofie seacă, ci una povestită,
frântă”. Din textura fantastică, luând de aici
suspiciunea pentru liric, îți sare în ochi lipsa
metaforelor și „narează” unele fantezii
incredibile aproape de tărâmul dadaist-
suprarealist. Poetul sfarmă lumea pentru a o
zidi așa cum știe și înțelege numai el, cu
elemente din pictura suprarealistă:
„Fecioarele s-au strâns la poartă/ Și bat în ea
ca în ușa bisericii./ -Deschideți dară, ne
grăbim ca fetele la măritat,/ Vrem iubire,
vrem apă și pâine,/ Vrem rândul unu la
culcatul în pat./ Flăcăii se uitară strâmb de
dincolo de gard/La nebunele scăpate din
mâinile mamelor,/Pornite ca furtuna din
țeava de pușcă...”(Orfice). Deși are ceva și
din atmosfera obscură a lui Virgil Mazilescu,
uneori e ironic (trist-ironic) și textualist, cu
mici chei în lumea visului: „Spune-mi că-s
animal bun de dârvală/ Să-ți trag caii de ham,
din zori până-n seară/ Urăște-mă!Nu-s bun
nici de-o ciorbă acră...” (La micul dejun).
„Adevăruri se spun și-n poezie” (începe
autoironic un poem intitulat Cartonaș
galben), dar revine: „pe poeți să nu-i
suspectezi c-ar face jocul cuiva în
detrimentul propriilor fantasme și fantezii”...
„fiindcă mintea mea de copil așa vede
formele și agitația lor (a lucrurilor pe care a
deschis ochii - n.n) moleculară”. Un poet cu
atitudine ludică pe aspectul ludic al visului,
al imaginației poetice.
Literadura nr. 13/septembrie/2019
Metafore din palma cerului - de Vali Nițu
C
artea de versuri a poetului
târgoviștean (apărută la ed.
Bibliotheca, 2019), te poartă cu
gândul la un poet „în costumul de gală și
cămașa cu papion” trecut „înspre serile
albastre”, scriind „pentru T.”: 11 elogii, 11
clipe, 11 lacrimi etc. printre șoapte „în
imperiul pașilor pierduți”, glosând despre o
poveste de iubire „la limita dintre rost/și
spațiu”. Încercând a ne teleporta, odată cu
cititorul, în spațiul său ideatic, acolo unde
„ard lumânările vii/în candela drumului pavat
cu vise frumoase” (harta palmelor), îl simțim
pe Vali Nițu „în sufletul poetului/agățat de
cuvânt în vers”, într-o iubire „în esență/o
rotire”. Constanta volumului este dată de
dorința de căutare a unui microunivers
concentraționar pentru o „memorabilă
iubire”: „mai presus de metafore – viața/într-
o dimineață printre clipe trăite/un alt tren
pleacă în șoaptă/cu încă o zi din restul de
viață/nici nu înțelegem unde/cum” (ești ceea
ce sunt). „Pictând cu flăcări în palme”, îi
simțim o aplecare predominant anticipativă
spre poezia confesivă: a fragmentarismului în
redarea trăirilor secvențiale, a ipostazelor
reflexive de comunicare, a mânuirii
întâmplării și euforiei prelungite în oniric.
Când „femeia cu părul de foc” din „trăita
poveste de dragoste” alunecă pe dinaintea
ochilor noștri, pe cât sunt melancoliile de
dulci, pe atât sunt tristețile de amare: „din
carul meu de timp/alunecă pe umeri timida
așteptare/nedormite vise în nedormite
nopți/în trăita poveste de dragoste/femeia cu
părul de foc în visul prins de mâna
timpului/noroc” (răspunsul plecat după
întrebare). Își scrie poezia într-o cheie
personală, rostindu-și versul „cu fluier de
anotimp”, cuvintele sunt ca sufletul, adică,
asistăm la un discurs retoric nou, ca o
pendulare care să dea încredere şi, mai apoi,
îndârjire în partea zeiască din om. Astfel de
sfâşieri neromantice, cât și agonia învinsului
rănit de Destin, sunt asemănătoare imnurilor
orfeice, dar și poeziei expresioniste cu
preferințe spre un limbaj metaforic.
Cartea din bibliotecă
Bogații nu visează niciodată scoici - de
Luminița Zaharia
părută la ed. SITECH/2018, poezia
A din această carte pare scrisă într-o
stare de hipnoză, în cheia jocului
barbian, având și constanta ironic-implicată,
astfel încât tensiunea poemelor să treacă de la
lirismul clasic la un „antilirism” îmbrățișat ca
revanșă asupra lexicului, dar în timbrul grav
al mesajului decodat din răzvrătirile poetei
vizionare cu tumultul vieții de zi cu zi. Ea e
„fata care vede timpul” și în implicarea
afectivă îi găsim un limbaj înnoit cu care,
iată, poezia forțează o nouă realitate poetică
și deopotrivă, și-a adăugat sieși o dimensiune
nouă ce face posibilă (în interpretarea criticii)
apariția unor legături noi cu funcționare
regenerativă pentru percepția poetică, fiindcă
„la filmul ăsta se joacă viața ta”: „(clar, ceva
trebuie trucat!)/că dorm și acum, fată mare/c-
un bob vrăjit de mazăre în pat/că am inventat
un joc de luminițe” (blockbuster).
Împrumutând din propriile trăiri („și faci
conexiuni cu basmele copilăriei”) unele
clișee cinematografice, nu exclud o aură a
noului ei stil în poezie, centrul de greutate în
catharsis-ul poeziei: „acum închidem
paranteza/zâmbim hlizim facem mumos/făt-
frumos, ai cont în bancă?/vii călare sau pe
jos?” (dragă făt-frumos) –sau – „țara mea
frumoasă, tu meriți mai mult/surle și trâmbițe
să-ți poarte hramul/ca să ne-ntorci, îți cerem
doar atât:/râul ramul/și salamul...”. Sub acest
impuls al nevoii de confesare, cititorul se
simte electrizat, ca prins în cușca lui Faraday
și acest nou simțământ estetic trebuie înțeles
ca o nouă DETERMINARE în peisajul
interior al poeziei. Sinceritatea (în
metamorfoza limbajului poetic – firește) este
și calitatea de bază a poeziei din acest volum,
iar scrisul a devenit pentru ea o terapie
sufletească: „ o cowgirl cu plete lucii/exersa
la tir cu arcul/să se apere de tauri/când îi
zgâlțâiau hamacul” (western cu peripeții). Iar
alteori însuși absurdul e alternativă la o pură
întâmplare pusă pe note poetice (vezi:
staying alive). O lectură frumoasă, incitantă.
17
Poezie Literadura nr. 13/septembrie/2019

cum ne calcă umbrele

Corina DAȘOVEANU niște câini kgb-iști cu labele lor cerșetoare
de amănunte
și-apoi
cred că am fugit în perimetrul unuia dintre
noi,
e indecisă locația dragostei
pentru că mergem pe biciclete
între proprietățile noastre
de inimă.
za în za,
nu suntem aici,
cam atât sau ceva asemănător.

Volume de poezii:
îmi iau pantofii, sufletul, rujul, dispar, despre deja da
editura Rafet, 2017 poemul ăsta
antifericire cu aripi, editura Eurostampa, e la fel cum își iubesc bărbații
2018, femeile pe care nu le mai iubesc,
sânge-mă - volum în lucru scris cu mâna
care îl trădează deja cu alt poem,
**** mereu acel poem
se alăpta ziua, cu care ar fi/e de 4 ori mai înaltă.
frigul
ne spoia oasele aranjate în poziție gânditoare de fapt e un mut semiotic,
când m-a întrebat un fel de text aisberg,
ce înălțime are părul meu alb cea mai mare parte din dragoste
pentru că nicio dimineață a hârtiei nu se vede,
nu-i poate pieptăna e într-un frig
povestea tunsă extrem de scurt sau într-un mâine de adâncime.
și de în altă parte.
mă nepotrivesc acestui poem,
nu i-am răspuns, urmează punctul -
am intrat în genunchiul lui ca un espresso scurt, tare,
să-l trec strada spre carnea mea e nevoie de anxietate în manuscris
până la gustul sării, și de un înainte punct.
el e un orb cardinal
fără act în ființă. scriu în nou,
pe lângă noi trecea flămând din nou,
mirosul de la o brutărie, dezarticulez poetica imanentă,
cred că văd
ne crescuse fiecăruia al unsprezecelea deget înalt
pentru că ne țineam cumva cum mâna mea
unul de altul iubește
și mușcam acest alt deja.
din aerul ăla de pâine proaspătă.
și brusc ne-am iubit lângă o foame.

am închis strada la buzunare,
auzeam prea tare
18
Literadura nr. 13/septembrie/2019
LUMINIȚA POTÎRNICHE
Născută la 22 iunie 1962, Galați.
Activitate literară începând cu 1980,
Cenaclul „Ștefan Petică”, Galați
Cenaclul „Noduri și semne”, Galați.
Volume publicate,:
Dumitru Chicuș 30', Vinea, 2015
O poveste visată din două unghiuri diferite,
Eikon, 2016
Bu-hu-hu din noaptea iubirilor moarte,
Vinea, 2016
Despre zboruri căzând, Grinta, 2017
Războiul de marți, Vinea, 2018
* * *
pe vremuri mama frământa zăpezile astea,
tata le tăia bărbătește cu lopata în bucăți
egale,
câte una pentru fiecare, să ajungă la toți
apa, lumina, hrana, puritatea.
atâți am fost în jurul mesei, atâți am fost,
cine a rămas ultimul spală și acum blidele
vieții
și le întoarce cum au fost, cu gura în jos,
ca să se scurgă vreo veșnicie urmele.
ghetou de câine...
stau într-un ghetou de câine rău,
oamenii aruncă în mine cu pâine,
merindele morții sunt mereu amare,
coșurile bocitoarelor pline.
indispensabil doar aerul care se preface-n
cuvinte,
e pe terminate.
Poezie
dintr-o delăsare de spirit
sau dintr-o perpetuă murdărire,
compulsiv îmi spăl părul,
ulciorul care nu merge de multe ori,
îl completez cu nisip,
îl zgârii cu buza mea mereu fierbinte.
nu ajunge la mine, mă minte
că s-a ciobit
preaplinul în umplere.
stau într-un ghetou de câine rău
și nu mă-nvăț minte.
mă mușc pe dinăuntru și strig
sau poate latru.
un hingher nebun sau poate un idolatru
ciudat îmi ia urma.
mie nu-mi pare nici una
că m-ar mai duce undeva.
zidurile s-au închis ca un bot.
incinta această e tot ce contează.
frica aceasta tărcată îndelung salivează.
e o bală peste tot.
separație
te-am privit și toate ceștile de cafea băute-
mpreună
s-au făcut reci.
și toate țigările, scrum de zori,
degete-oase îngălbenite de nicotină,
jerbă, floarea de nuntă.
pe-o nicovală, greiere mort cântă la alăută,
cioc, cioc, primiți cu eroarea cea fără de
uitare,
primiți cu saltul înapoi.
pas de doi, niciodată înainte,
pietre artificial încălzite, stinse sub talpă.
memorii neașezate, ochii din morminte
de deprimare plâng.
te-am mai privit o dată și mi-a ajuns
aerul până la gât.
gâtul meu subțire ca o sabie încovoiată
a tăiat saturația precis, fără durere.
fiecare cu lumea lui piere,
desăvârșit de singur, absolut.

19
Poezie Literadura nr. 13/septembrie/2019

cercuri
Daniela GUZU
cercuri fierbinți îmi țintuiesc umerii
mâinile mele desprinse de trup
alunecă prin porii dimineții
nimeni nu le mai vede degetele
nici pigmentul care le face flămânde de tine
sunt un trup fără puncte de sprijin
plecat tot timpul
să te caute...

mai aproape de

Volum, O altă duminică, Editura „eCreator", sălbatici și verzi intrau prin fereastra sângelui
Baia Mare, colecția Debut, dec. 2018 la mine în trup
caii dimineții
cântec străin îmi năvăleau pieptul
îmi inundau vederea
inima mea te stinge încet îmi desperecheau temerile
flăcări domoale carnea luminii i-o mușcă își înfigeau în pajiștea tânără a speranței
ochiul îmi e pânză mută pe un târziu șevalet copitele
amprentat continuu de trecerea lumii și-mi alergau până dincolo de inima ta
obscură brațele flămânde de împerechere

n-ai să mă mai știi aici

deși ai să vii atât de aproape în rana fără de ecou a singurătății
vei căuta în ochi să mă privești își adăpau zborul
dar de acolo nu vor izvorî decât zăpezi de preț de o clipă
lumină apoi
înfierbântate mă mușcau cu dinții lor puternici
de pântec
mă vei striga să te nasc
dar ce surdă îmi va fi dimineața în fiecare zi
vei irosi vocale sonore
pe care în aripi le vei preface mai aproape de
porumbeilor voiajori destinați viață
să mă afle
interior cu mănuși
n-ai să mă vezi plângem târziu
potcoave de aer respirația vie dezgolim sternul până când carnea cuvintelor
până-n rărunchi de-amintiri o vor îngropa miroase a noapte
eu voi fi tot mai departe lăsăm pământul cu fluturi să ne înghită sarea
departe apoi ne aruncăm conștient în lama sterilă a
aici singurătății
lângă inima ta și ne așteptăm cuminți
foamea
te-am iubit
să nu mă mai cauți

20
Literadura nr. 13/septembrie/2019
Marilena APOSTU
(Data nașterii 22 iunie 1969) municipiul
Galați.
Amalia Rodian - pseudonim literar
Profesor documentarist, Galați.
A publicat în revistele: Argeș, Ramuri,
Climate Literare, Meandre, Caligraf,
Fereastra, Ecouri Literare, Omniscop, Onix,
Cetatea Culturală.
Cărţi de poezie publicate:
Cheamă-mă pe vechiul meu nume (editura
Semne, București, 2019)
Numai nopţi nedormite
Aici între aceste ziduri am fost fericiţi
zidurile sunt tot aici tu eşti foarte departe
ziua a murit de mult în zarzărul din dreptul
ferestrei
mă ghemuiesc în pat şi mă tot gândesc la tine
aerul din încăpere crapă de dor
şi în jurul meu risipite pe jos
numai nopţi nedormite
dimineaţa deschid larg fereastra
respiraţia mi se umple de frezii
chipul tău mă dezleagă
de albele nopţi
ca să pot trăi ai apropiat soarele
Somnul tău e ca o pădure ninsă
Cuvintele tale mă așteaptă
o ploaie uitată pe piele a adormit
de când ai plecat răsăritul îmi strânge umărul
trist
greșeli și tablouri lăsate în așteptări
adună cântece îmbătrânite
moartea râde în hohote
Poezie
când desenează nebuni ce sângerează în
vrăbii
somnul tău e ca o pădure ninsă
Tristeţea desenează flori de zarzăr
Seară de seară
tristețea desenează flori de zarzăr
în această iarnă ce nu iese la număr
doar Dunărea mai are amintiri putrede
cu nopți ocupate să spele nepăsarea din pete
ai plecat ca o umbră mai tristă ca tine
nemângâiată de ninsoare
acum pășesc în căutarea ta
gândurile nu se mai potrivesc
crengi de tei construiesc sigilii
pentru minutele ce trec
mă pedepsesc cu același prezent adormit
în raiul din ceară închipuit
Azi am ales să fiu femeie
Azi am ales să fiu femeie
să miros a lapte, a măr și a moarte
să fiu o coastă nerostită ca un păcat
supărarea tăcută locuiește cu un etaj mai jos
ascult cum o altă femeie
ține luna legată de un sân
printre cearceafuri
pântecul ei e o pânză nepictată
de-a lungul răbdării
ascult cum cere un cer
pentru păsările ce nu-și uită zborul
când iarna a trecut de glezne
Până când secunde încap perfect în
albastru
Privește cum moare pe stânci amurgul
și plânge ca o femeie
colțurile lui sunt nebăgate în seamă
acum sunt pătate de singurătate
liniștea are mâinile triste
lebedele albe vor adormi
prin asfințitul ce-a părăsit orașul cu poeme
nerostite
cu tresăriri și așteptări
căptușeala i se umple cu povești de la Dunăre
până când secunde încap perfect în albastru
21
Poezie Literadura nr. 13/septembrie/2019

Liliana Popa
Ceasul aruncat pe fereastră
am dat timpul mai departe
cu o oră
să nu știu că știi
ce știai că știu,
basmul imoral
fuga de iad
ușa de cristal
neterminatul bal.
ceasul aruncat pe fereastră
îmi mai ticăie în piept
chiriaș pentru un timp
moartea lebedei nu a existat Şeherezada
moartea lebedei nu a existat în fiecare seară ţi-am spus câte o poveste
a existat doar un compozitor și cîntecul lui Shahryar
un violoncel și un arcuș stelele aveau voaluri și șalvari de mătase
dar mai ales un artist și tremurau la fiecare șoaptă
care tot umblă prin lume te-am purtat spre nemărginirile lumii
noaptea se oprește pe o stîncă și suflet tău a prins culoarea cerului.
în calea celor șapte vînturi am alunecat pe flăcări
în cioburi de nopţi ascuţite de lună.
cîntecul lui se aude peste pămînt și ape ți-am adus în palme vinul
iar dimineața strugurilor nestorşi
Cînd Dumnezeu se trezește din somn între două nopți
Îl ascultă stelele s-au sinucis
Shahryar
eu îl sărut îţi rătăceşte umbra mai jos de cer
și mai plutesc o vreme printre pietre de râu....

secol de singurătate răscrucea de gânduri

la fiecare răscruce
mantia fumegîndă a vîntului o tăcere cît o mirare
aripă prinsă pe umărul serii mă înstrăinează
adună frunzele ce albesc cum freamătă pădurea....
cu timpul, și degetele viorii
cu secolul de singurătate, prea multe întrebări
cu moartea, uitate pe frunzele rourate
cu viața. și pentru că azi mi-am vopsit
peregrinul anonim părul şi ochii
are mereu rezervat ultimul vals cu verdele frunzelor
și umbra străvezie a ceții. voi plăti altă vamă
trei frunze mi s-au prins în păr aici
două mi s-au așezat în palme în pădurea cu năprasnic şi fragi
și sub petecul meu de cer la răscruce de gânduri
vom depăna fiecare poveste
pe care o voi scrie cu degetul
pe geamul ferestrei,
pentru alt veac.
22
Literadura nr. 13/septembrie/2019 Proză/ povestire

Titi DAMIAN CHEMAREA CLOPOTELOR…

C
hemarea clopotelor... Pentru mine, nu
mai este de mult timp o simplă
metaforă. O port în suflet, în
străfundurile ființei mele, probabil din ziua
când Clopotul cel Mare și Clopotul cel Mic
anunțau, într-o zi de august, momentul agitat
al botezului meu, forțat de ivirea prea
devreme pe lume. Ivirea neașteptată n-a fost,
cum s-ar fi cuvenit, un moment de bucurie
pentru cei din jur. A fost să mă arăt lunii sub
Născut pe 5 august 1945 în satul Muscelu-
zodia bocetului. Nimeni nu se putea bucura
Cărămănești, com. Colți, Jud. Buzău
de o prea mică minune care nici să
Cetățean de onoare al municipiului Buzău;
scâncească nu avea putere, dar nici de
Este membru titular al Uniunii Scriitorilor
sfârșeala mamei pentru care femeile din jur
din România.
nu aveau la îndemână decât vorbe de
îmbărbătare și rugăciuni. Cineva strecurase
Cărți publicate:
vestea că mama și copilul s-au dus la cele
Fagul, roman, 2005 – Premiul special al
veșnice și s-a grăbit să urce Coasta Bisericii,
juriului la a XXV-a ediție a Concursului de
spre clopotniță. Povesteau cei din jur că, în
creație „Liviu Rebreanu”, Bistrița, 2005;
momentul când s-a auzit tânguitul clopotelor,
Umbra, roman, 2008 – Premiul Uniunii
țipătul meu a făcut să se stingă candela
Scriitorilor, filiala Galați – Brăila, 2009;
aprinsă deja pentru întâmpinarea sufletului.
Fascinația fascinației, eseuri, 2009;
Cu vocea lui calmă, prelungă, Clopotul cel
Norul, roman, 2011;
Mare anunța grav sorirea mea, încă sub zodia
Fidelitatea lecturii, cronici de întâmpinare,
incertitudinii, trimițând-o peste văi, peste
2011;
munții dimprejur, peste dealuri, odată cu
Scriitori din zodia helis, antologie, 2013;
ecourile ce se stingeau în depărtări, dincolo
Cronicile MUSCELENILOR, 2013;
de Vârful Vătraiului, de Vârful Goșii, de
Muscelenii, trilogie, 2013 – Premiul pentru
Vârful Boșoveiului, de Vârful Ceciliei și de
proză la Festivalul internațional
Vârful Goților, preluate și amplificate de
„ANTARES”, Galați, 2014; Marele Premiu
miile de glasuri ale Pădurii Samarului,
la Concursul Național de Literatură „Vasile
înfundându-se în maiestoasa coroană a
Voiculescu”, Buzău, 2014;
Fagului cel Mare. La intervale rare, când
Dialogul vârstelor, monografie (Passionaria
Clopotul cel Mare obosea, intra în dialog cu
Stoicescu), 2014;
satul de sub deal, Clopotul cel Mic, mai
Tablouri în oglinda sufletului, pagini
agitat, mai nerăbdător, al cărui bronz trimitea
jurnalistice, 2015;
sunete către înalt, spre bucuria părinților și a
Interioare de conștiință, cronici de
lui Dumnezeu că am scăpat din acea mare
întâmpinare, 2015;
cumpănă a venirii mele pe lume.
Judecătorul de suflete, nuvele și povestiri,
De atunci, fie că băteau a mort ori a
2015 – Premiul „Mircea Horia Simionescu”
sărbătoare, când m-am făcut ceva mai
al Societății Scriitorilor Târgovișteni;
mărișor, ceva mă încremenea, iar vraja lor
Sens giratoriu (pamflete cu ticăloșii), 2016
mă copleșea. Trăiam cu aceeași intensitate,
Muscelenii, vol. IV Ruina, roman, 2016
de fiecare dată, momentul când conștienti-
Fidelitatea memoriei colective, eseuri, 2017,
zam că eu ascult altfel decât alți copii glasul
colectiv (coordonator).
clopotelor din Muscel. În copilărie se
Sisif coborând muntele, roman 2017.
întâmplase să moară un flăcău de-al lui

23
Proză/ povestire
Colgiu și tânguielile clopotelor parcă mă
înfiorau și mă asurzeau, deși mă aflam
undeva departe, pe Marne, sub pădurea de pe
Ruptură. Copiii ceilalți prindeau firave
sunete, mirându-se când eu le spuneam că pe
mine mă asurzesc și, ca dovadă, îmi astupam
urechile cu ambele degete. Atunci parcă
veneau niște tânguiri de undeva, din
adâncuri, odată cu chemarea clopotelor care
nu mai contenea. Erau glasuri numai de mine
înțelese, vorbeau inimii mele totdeauna a
chemare neînțeleasă și încă nedeslușită.
De multe ori, chiar aflat departe de locurile
copilăriei, de adolescență, în singurătatea
nopților, ecourile lor încă îmi mai răscoleau
străfundurile, solidare cu frământările și cu
zbaterile inerente ale vieții. Sunetele lor ieșite
din cel mai curat bronz, deveneau voci
interioare a căror vrajă numai eu o puteam
descifra. Ori de câte ori, în drumurile mele
prin viață, auzind clopotele unei biserici, mă
opream instinctiv în loc, comparam sunetele,
dar nu erau ca ale mele, acelea pe care le
știam și le duceam cu mine. Sunau dogit, ale
mele erau de cleștar, aveau vibrația lor, aveau
melodia și fiorul lor.
Și-apoi m-au însoțit nopți întregi, în camera
mea de lucru atunci când stăteam de vorbă cu
muscelenii mei, scriind, ani le rând,
împreună, MUSCELENII. Odată cu defilarea
lor pe ecranul memoriei mele, sunetele
clopotelor băteau în surdină ritmul scrierii.
De nenumărate ori mă opream din scris,
lăsam ca melodia lor să mă învăluie,
aducându-mi mai aproape, în vârful peniței,
evenimentele de atunci, înșirându-le în
povestirea de peste o mie șase sute de pagini
a muscelenilor și a Fagului cel Mare, copacul
lor totemic...
Aveam uneori impresia că, odată cu
finalizarea tetralogiei MUSCELENII
(„Fagul”, „Umbra”, „Norul”, „Ruina”),
Clopotele, cel Mare și cel Mic ale bisericii
din Muscel obosiseră. Nici astăzi nu-mi dau
seama cum chemarea lăuntrică a clopotelor a
izbucnit pe neașteptate, în octombrie 2014, în
momentul când, la Pârscov, mi se înmâna
Marele Premiu Național „Vasile Voiculescu”
pentru „Muscelenii.” Cu o voce gâtuită de
emoție, o ascultam și parcă nu o mai
24
Literadura nr. 13/septembrie/2019
recunoșteam că-i a mea, începusem să-mi
exprim emoționat câteva gânduri de mulțu-
mire, într-un asemenea eveniment unic
pentru mine, când, deodată, în adâncul ființei
mele, le aud tânguirile amplificate în sute de
exemplare, coborând spre mine, de peste
dealuri, odată cu bocetele înfundate ale
mamelor, soțiilor, fraților, surorilor pentru
feciorii satului morți în Război, chemându-le
sufletele risipite pe toată întinderea Rusiei.
Am simțit atunci că toată tragedia satului s-a
comprimat în sufletul meu. Tânguirile
mamelor și ale clopotelor s-au împreunat și s-
au înfipt în inima mea. Atunci m-am auzit
vorbind, surprinzându-i pe toți participanții,
dar mai ales pe mine: „Suma aceasta nu va
intra în buzunarul meu, ci, într-un an, adică
de Înălțarea Domnului, anul viitor, vom
inaugura un monument în Muscelu-
Cărămănești, în memoria muscelenilor,
mățăranilor și camborenilor căzuți în al
Doilea Război Mondial!”
Desigur că surprinderea a fost mare, iar
neîncrederea pe care o citeam pe fața lor a
fost pe măsură. În asemenea împrejurări
simțeam nevoia unui sprijin moral. Ridic
ochii spre soția mea și am găsit-o senină,
aprobatoare, semn că-mi va fi solidară.
Citeam pe chipurile mirate ale celor din jur -
la unii indiferență, la unii scepticism, chiar pe
buzele multora o ușoară ironie -, și o umbră
de îndoială mi s-a strecurat și mie în
adâncuri. „Ce-am făcut? La ce m-am
înhămat?”
Toată toamna, toată iarna și începutul
primăverii timpurii, nopți întregi m-am
frământat. Nu știam cum și cu cine să încep.
Tatonez încoace și încolo meșteri, cercetez
fel și fel de schițe, compar mărimi și prețuri
din Buzău, de la Măgura, de prin Ialomița.
Ceva nu prea se lega. Dacă realizez
monumentul, cum îl transport până la
Muscel? Dar pe Coasta Bisericii în sus?
Unde îl amplasez? Voi avea bani suficienți?
Simțeam că, nici pe departe, nu-mi va ajunge
premiul obținut, cam 300 de euro. Încet-
încet, gândurile mi s-au dus către sculptorul
Titi Marin - Tizu, din Jilavele, îmi fusese
cândva elev, iar în 1993 mai fusese în
Muscel, știa cam despre ce este vorba,
Literadura nr. 13/septembrie/2019
ridicaserăm împreună o modestă cruce în
memoria mamei mele, fulgerător dispărută
după o cruntă și neiertătoare boală.
[...]
Dau o fugă la Muscel să stau de vorbă cu
preotul parohiei, Sebastian Drăgoescu, să
vedem unde amplasăm monumentul, cum
facem cu oaspeții, cu parastasul și convenim
că cel mai bine ar fi de Rusalii, căci pică
sărbătoare națională duminică și luni.
Cercetând cu privirile interiorul bisericii
construită la 1866, cu pictura foarte bine
păstrată, la intrare dau peste o altă listă
cuprinzând 32 de morți din Primul Război
Mondial, Războiul Reîntregirii. Mă taie un
fior și mă bate gândul: „Să-i las deoparte?”
[...]
Duminică, 31 mai 2015, ora 10,30. Biserica –
plină ochi de enoriași. I-am recunoscut pe
mulți dintre consătenii mei. Între ei, mă
spiona „personajul” Ion al lui Neculai al
Linii, protagonistul unuia dintre episoadele
primului meu roman, „Fagul.” Preotul
Sebastian Drăgoescu (Dumnezeu să-l odih-
nească, a trecut de timpuriu la cele veșnice!),
emoționat, mă asigură că îi vor mai sosi încă
trei colegi: Stalian Moise, colegul meu de
clasă de la Bozioru, preotul Furtună...
Biserica se umple ochi cu invitați. Sosesc și
oficialitățile: prefectul județului, George
Sava, primarul Pavel Petrișor Rădulescu,
apoi Ilie Sava, Ilie Mândricel cu soția, tocmai
de la București. O surpriză mare mi-a făcut-o
notarul Ion Traian din Urziceni, sosit
împreună cu inginerul..., cu soțiile. Nimeni
nu poate descrie bucuria mea când i-am văzut
cuminți, în rând, așteptând începerea
ceremoniilor din curtea bisericii. Nu mai
pomenesc decât câțiva dintre fiii satului sosiți
de departe: Ionel Popa (Braica), Dumitru
Nica, Nina Bratosin, Ana Șelaru, Nicolae
Ghinea, nepoata Milica Enciu, cu fratele său
Nicu din Buzău, Neluș Anton din Buzău,
Grigore Rotaru din Ploiești. Finul meu Iliuță
Damian a ținut să participe, deși în acea
dimineață îi decedase socrul, tocmai la
Nehoiu... Gestul său nu are grad de
comparație în limba română și nu poate fi
răsplătit în vreun fel, după cum nu a avut nici
Proză/ povestire
acela când, sosit în Muscel, cu vreo 10 ani în
urmă, fac instantaneu o febră de peste 40 de
grade. Dârdâiam de se scutura casa cu mine.
El l-a lăsat pe nea Sterie, taică-său, pe
catafalc, și m-a doftoricit pe mine o jumătate
de noapte... [...]
Peste văi, peste crestele vârfurilor dimprejur,
odată cu glasurile și cu rugăciunile preoților,
glasul clopotelor, Cel Mic și Cel Mare, acum
împreună, într-o alternanță duioasă, de eternă
împăcare, duceau spre ceruri, cu bucurie,
vestea că sufletele celor plânși ani de zile de
mamele cu lacrimile secate își găsesc,
împreună, alinarea veșnică. Numele lor,
dăltuite în marmură, erau acum sinonime cu
neuitarea. Memoria colectivă reținuse și
multe episoade despre felul cum au murit pe
front. Cel mai bătrân dintre cei scăpați cu
viață, lucid până în ultima clipă, Toader
Dumitrescu, apucase să-mi povestească
multe episoade. Voiam să scriu o carte
despre ei, despre mulți dintre cei întorși din
prizonierat, dar destinul este uneori potrivnic.
Mă înarmasem cu un reportofon, cu răbdare,
cu un pahar de vin bun care știam că-i place
lui nea Toader Ovreice, așa-l cunoștea lumea,
cu gând ca timp de vreo săptămână să stăm
de vorbă. Când am ajuns, soția sa și vreo
câteva vecine îi țineau lumânarea. Măcar nu
a mai apucat să vadă ridicat monumentul!
La căminul cultural arhiplin le fac surpriza.
Lansez cartea „Judecătorul de suflete.” Mi se
alătură scriitorii buzoieni: Viorel Frâncu,
Marius Constantinescu, Nistor Tănăsescu,
Eugen Ciobanu, Ion Răduș. Cuvântări scurte,
dar emoționante, rostind încântarea pentru o
astfel de manifestare unică.
În acest timp, Iulian Nicoară, așa cum a
promis, își face datoria cu parastasul... O
ultimă surpriză, semn al extraordinarei
solidarități pe care am simțit-o din partea
tuturor, fie ei localnici, oficialități sau doar
invitați, familia profesorului universitar dr.
Nicolae Ghinea îi invită pe oaspeți la o cafea
(și nu numai!) la splendida lor vilă de la
Podu’ ăl Mare, așa cum îi spuneam noi pe
vremuri locului. Nu mai știu ce s-a întâmplat
acolo, căci am plecat, dar mi-au povestit că
nu prea le mai venea să plece, dar soarele de
25
Proză/ povestire Literadura nr. 13/septembrie/2019

după deal le-a amintit că au cale lungă de Festivalul Internațional de Creație

străbătut până la Buzău, la Slobozia, la Literară „Titel Constantinescu”-
Ploiești ori spre București...
Ediția a XII-a, 2019
Târziu, spre seară, și locuitorii satului încep
să se risipească, fiecare pe la treburile sale,
-Marele premiu „Titel Constantinescu” –
mulțumiți și purtând în adâncul ființei
Iubire și abjecție sub floarea de aur – Dan
liniștea și amintirea sufletelor celor dispăruți.
Dinu;
Pe drumul de întoarcere spre Urziceni, obosit
-Premiul „Vintilă Horia”
dar mulțumit, reflectez: „Dacă satul Muscel
Animalul din vest-Ovidiu Gligu;
se va pustii vreodată, va rămâne biserica.
-Premiul „Fănuș Neagu”
Dacă biserica se va nărui, va rămâne
Dublă mare poartă-n casă -Marilena Trifan
monumentul. Dacă marmura va deveni nisip,
-Premiul „Mircea Micu”
va rămâne cartea MUSCELENII, să
Cele mai bune sunt așteptările–Diana
povestească lumii viața satului acestuia dintre
Trandafir;
Vârful Vătraiului, Vârful Goșii, Vârful
-Premiul „Dumitru Pricop”
Boșoveiului, Vârful Ceciliei și Vârful
Nuduri și semne-Ionuț Calotă;
Goților, ființând de pe timpul lui Sava Gotu
-Premiul „Octavian Moșescu”
și chiar mai de demult. Martori neclintiți
Sub genunchii mei se pierde lumina - de
rămân însă Vârful Goșii, Podul Goșii, Malul
Liana Stamin (premiu acordat de Oana Maria
Goșii, Lacul Goșii, Pădurea Samarului și
Cajal, nepoata scriitorului, Canada);
Platoul Martire.” Muscelu-Cărămănești -- un
-Premiul „Alexandru Sihleanu”
sat care, împreună cu Mățara și Camboru,
Libertatea lăcustei din paharul cu apă-
păstrează de veacuri aceste nestemate
Ellise Soltan (Valy Lorela Buță);
toponimice care vorbesc lumii despre
Premiul „Victor Frunză”
ființarea neamului acestuia.
Urme de condei (II) - Camelia Ardelean;
La întoarcere, coborând împăcat coasta
Premiul „Florica Cristoforeanu”
Camborului, încântat de panorama Goșii, dar
Flash- Raluca Faraon;
mai ales de măreția Vârfului Ivoiu, mi-am
-Premiul „Slam Râmnic”
amintit una din replicile unui personaj de-al
Fețele preapocalipsei din noi Traian
meu din romanul „Fagul”: „Greu este să urce
Gh.Cristea;
omul un munte, dar mai greu este să-l
-Premiul „Alexandru Deșliu”
coboare!” Credeam că m-am eliberat, dar am
Poeme cu Filip-Mariana Dobrescu (Premiu
realizat că port în spate nu stânca lui Sisif, ci
acordat de revista ProSaeculum, Focșani)
greutatea amintirilor... Așa că a trebuit să dau
-Premiul „Editurii Rafet”
gata și romanul autobiografic „Sisif coborând
Pentru că existase cândva un om – Silvia
Muntele.”
Bittere;

Juriul: Mioara BAHNA, membru al

Uniunii scriitorilor din România - Președinte;
Florin DOCHIA, membru al Uniunii
scriitorilor din România;
Dan ANGHELESCU, membru al Uniunii
scriitorilor din România;
Emilian MARCU, membru al Uniunii
scriitorilor din România;
Constantin MARAFET, coordonatorul și
organizatorul festivalului, membru al Uniunii
scriitorilor din România;

26
Literadura nr. 13/septembrie/2019
Florentin POPESCU
Oameni și locuri din Buzăul de altădată
(IX)
Profesorii de la Liceul „B.P. Hasdeu” (IV)
acă pe alţi profesori, precum Liviu
D Chiriacescu (de istorie) sau Dănilă
(profesor de Filozofie – „spaima”
multora dintre noi – nu i-am cunoscut, ca să
zic aşa, decât de la distanţă, pe alţii am avut
prilejul să-i văd şi să-i aud vorbind de
aproape, fiindcă îşi predau disciplinele şi la
clasa a XI-a, umanistă, în care mă aflam. În
plus, ca orice alt licean, mi-aş fi putut spune
părerea (în caz că mi-ar fi cerut-o cineva
dinafara şcolii, dar nu s-a întâmplat niciodată)
despre ei – fireşte, aşa cum am avut prilejul să
mi-o formez de-a lungul şi de-a latul
trimestrelor şcolare.
Unul dintre vestiţii, pe atunci, dascăli era
Traian Cristescu, care preda istoria universală,
celor din clasele terminale. Dânsul, ca şi Ion
Moldoveanu, titularul „limbii latine” intrase
în legenda oraşului cu mult înainte de a-i
ajunge eu elev.
Iau din raftul bibliotecii personale o mai
veche carte de amintiri buzoiene, Un
mesteacăn rătăcit în câmpie (Editura Mad
Lynotipe, Buzău, 2007), caut evocarea pe care
i-o făceam profesorului acolo şi, cum nu mi-
am schimbat (nici nu aveam cum!) părerea de
atunci, îmi permit s-o reproduc şi aci. Fac
precizarea că o reiau spre a nu se crede cumva
că m-a lăsat memoria, că m-am ramolit sau
mai ştiu eu ce s-a putut întâmpla de mă repet.
Şi-apoi la drept vorbind, cum au trecut de
atunci nu mai puţin de doisprezece ani, nu
Evocări
cred să mai fie mulţi cititori care să-mi
descopere acest mic aranjament de punere în
pagină şi de „reeditare” a acelui text.
Mă văd la orele de istorie, o disciplină şcolară
care m-a pasionat dintotdeauna, ascultând
lecţiile predate de profesorul Traian Cristescu,
pe atunci o adevărată legendă vie în oraş.
Bătrân şi mic de statură, uşor adus de spate, el
venea la clasă într-o ţinută vestimentară mai
puţin controlată, ca să nu spun neglijentă, cu
hainele tocite pe la mâneci şi cu pantalonii
şifonaţi, lucioşi de atâta purtare.
Ne preda istorie universală şi era într-o
anumită măsură un fel de pionier al
mijloacelor modeme de învăţământ, căci intra
în clasă cu diverse albume, hărţi, tot felul de
tipărituri vechi pentru a-şi „ilustra” micile
discursuri despre greci şi perşi, despre
Babilon şi Alexandru cel Mare.
Parcă-l văd şi acum scoţând dintr-o servietă
ponosită tot acel „material didactic” pe care,
naivi cum eram şi destul de inconştienţi
totuşi, nu-l apreciam aşa cum s-ar fi cuvenit,
dându-ne coate şi ironizându-l pe ascuns pe
profesor. Nu ştiu dacă el ne observa sau nu
necuviinţele, căci îşi continua fără întrerupere
prelegerea până la sfârşit.
Pot spune că prima curiozitate pentru Orientul
antic el mi-a sădit-o, iar atunci când peste
foarte mulţi ani mi-a fost dat să ajung în
Bagdadul califilor şi-n Babilonul afurisit de
profeţii Bibliei, cele auzite de la profesorul
Cristescu mi-au revenit în minte cu o aşa de
mare prospeţime de parcă le-aş fi ascultat
doar cu câteva zile mai înainte.
Şi ca o compensaţie, târzie e drept, a
greşelilor mele din şcoală, îndemnul interior
de a scrie şi eu despre cele văzute pe
meleagurile îndepărtate pe unde mi-a fost dat
să ajung mi s-a insinuat cu şi mai mare putere
în suflet. Aşa am elaborat, după întoarcerea în
ţară, Babilon, oraşul blestemat, Poveştile
Babilonului şi dicţionarul Divinităţi,
simboluri şi mistere orientale.
Dascălul meu de istorie trăia singur într-o
cămăruţă aflată în micul şi vechiul bloc de
lângă Palatul Comunal, clădire care mai există
27
Evocări
şi azi şi care ani în şir a găzduit un magazin,
apoi o librărie şi mai încoace „Casa Cărţii”.
Odată, pretextând că am vrea să vedem nişte
albume, câţiva dintre noi ne-am autoinvitat
acasă la profesor, deşi se spunea că nu
primeşte musafiri. Încăperea lui era plină ochi
de cărţi, de reviste şi de ziare, într-o
neorânduială greu de descris. Şi erau atât de
multe încât abia mai încăpea acolo şi un divan
înghesuit într-un colţ, singurul loc care
„scăpase” neocupat de tipărituri. Legenda care
circula în legătură cu profesorul spunea că
nemţii i-ar fi ucis soţia şi un copil chiar sub
ochii lui şi că de atunci, de la război încoace,
omul ar fi rămas şocat şi cu minţile rătăcite.
Atât cât mi-am putut da seama, partea cu
„rătăcirea” nu putea fi nicicum adevărată,
lecţiile decurgând într-o cursivitate şi cu o
logică demne de un proaspăt absolvent de
facultate. Cum se întâmplă însă adesea la o
vârstă ca aceea pe care o aveam noi atunci,
vorbele şi zvonurile ies repede şi se difuzează
cu o mare viteză, iar cele care vin să
restabilească – eventual! – adevărul nu au nici
pe departe forţa necesară pentru a le
contracara pe cele dintâi. E drept, profesorul,
uneori iritat, dădea şi răspunsuri în doi peri,
considerate de unii răutăcioase, ori chiar de
neiniţiat în unele probleme cu care se afla la
curent toată lumea. Aşa, bunăoară, un coleg l-
a întrebat într-o zi ce părere are despre fotbal,
iar el i-a răspuns cu seninătate: „Fotbalul?
Douăzeci şi doi de nebuni care aleargă după o
băşică şi alţi două-trei mii sau mai mulţi care
se uită la ei!”
Dar dincolo de legendă şi de bârfe profesorul
era de departe un as în meseria lui şi nu cred
să fi existat elev pasionat de istorie care să nu-
i fi apreciat bogăţia informaţiilor şi a zecilor
de surse documentare folosite pentru
ilustrarea unui eveniment, a unei figuri
militare sau istorice, a unui aspect esenţial din
istoria mai îndepărtată ori mai apropiată a
omenirii.
Peste ani, printre cărturarii Buzăului aveam
să-l cunosc şi pe Alexandru Oproescu, ajuns
la un anumit moment director al Bibliotecii
judeţene „V. Voiculescu”, om de mare dăruire
într-ale culturii şi ale cărţii în special. L-am
amintit acum datorită unei cărţi, Scriitori
28
Literadura nr. 13/septembrie/2019
buzoieni, pe care a tipărit-o în 1980 şi în care,
printre altele, am aflat şi această „fişă” a
fostului meu profesor Traian Cristescu:
„Istoriograf, editor. Născut în Caracal, la 22
dec. 1904; m. 1966. Om de aleasă cultură,
reputat profesor de istorie (absolvă „Magna cum
laudae” Facultatea de litere în 1927), a predat
un timp la licee din Bucureşti, Câmpulung-
Muscel, Miercurea-Ciuc, stabilindu-se din 1940
la Buzău. Coautor al câtorva pertinente ediţii
comentate din „Cronicile româneşti”, tipărite
după 1942 cu N. Simache, Traian Cristescu
rămâne în posteritate şi ca un bibliofil de
excepţie”.
Şi în continuare autorul dicţionarului enumera
ediţiile pe care profesorul le-a realizat
împreună cu N. Simache, o altă mare figură a
ştiinţei româneşti, cărturar şi istoric care şi-a
lăsat puternice amprente mai ales pe teritoriul
judeţului Prahova, unde a trăit şi a lucrat. Iată,
aşadar, ediţiile celor doi: Cronograful lui
Mihail Moxa (1942), Letopiseţul
cantacuzinesc, 1290-1688 (1942), Variante ale
Letopiseţului cantacuzinesc (1942), Viaţa şi
opera lui Radu Popescu (1943), Doi cântăreţi
greci ai lui Mihai Viteazul: Stavrinos şi
Palamed (1943), Ştirile geografice ale lui
Herodot despre ţinuturile noastre (1942),
Statele globului în date statistice recente
(1943, aceasta din urmă în colaborare cu Gh.
Teodorescu).
Citind toate aceste informaţii, m-am întrebat
de ce, oare, activitatea de editor a profesorului
nostru a încetat după 1943. Şi negăsind
nicăieri un răspuns mulţumitor, am înclinat să
dau crezare acelor zvonuri despre nefericitele
lui accidente biografice. Dar numai
Dumnezeu ştie care va fi fost adevărul
adevărat…
Literadura nr. 13/septembrie/2019 Info cultural

Poeta Carmen Popescu a expus și câteva

Tabăra de creație de la Monteoru - tablouri după care cei prezenți s-au inspirat,
23-25 August dacă tot a fost tabără de creație, și au scris
fiecare despre ce au fost impresionați.
fârșit de gustar 2019. Prilej de relaxare Stefan Apostol și Magda Băcescu au pus în

S pentru participanții la cea de-a doua

ediție a taberei de creație literară de la
Monteoru. Mica vacanță a scriitorilor a durat
scenă, pe treptele terasei, o scenetă spumoasă
despre realitatea noastră modernă.
Seara s-a terminat în mod festiv cu bucate și
bună voie cum le stă bine unor oameni care au
trei zile 23-25 august.
Pe 24 am fost invitat de amfitrioana și de împărțit bucurie și emoție.
moderatoarea evenimentului, scriitoarea și Să vedem cum se transformă evenimentul în
editoarea Claudia Minela la seara de lectură. tradiție!
A fost o după amiază și o seară frumoasă,
parcă ne cunoșteam dintotdeauna. Un
sentiment apăsător și, paradoxal, înălțător să
cunoști adevărate povești de viață și ale unor
oameni greu încercați; pe stradă dacă trecem
pe lângă ei, nu ne dăm seama când îi vedem
zâmbind, râzând, pentru că dragostea de viață
le dă puterea de a merge mai departe, uneori
când nici ei nu știu dacă o mai pot face,
Carmen Popescu sau Camelia Baciu (Italia).
Diversitatea dă culoare acestor evenimente
prin unicitatea celor care participă.
Fiecare poveste spune ceva, ce nu avem, ce nu
am trăit, oameni pe care unii i-au întâlnit și pe
care am fi vrut să-i întâlnim, dar nu am avut
ocazia. Cărțile poate sunt pentru unii doar un
liant de a ieși din singurătate, un pod. Scrisul
este pură terapie pentru alții. Scriind
conștientizezi de fapt sensuri noi și de multe
ori te descoperi pe tine.
Au citit: pentru Matei Ungureanu, Ștefan
Apostol. Camelia Baciu, proză autobiografică De la stânga: Aura Dan, Carmen Popescu,
din volumul în lucru, „De ce eu?”; pentru dl. Popescu, Matei Ungureanu
Aura Dan, Brăila, a citit Magda Băcescu;
Popescu Carmen, Pitești; Ionuț Calotă,
București; Daniela Toma editor la Art
Creativ, București; Gabriel Nicolae Mihăilă,
Galați; Andrada Ingrid Maran, București;
Tudor Ciobotaru, București; Teo Cabel,
Buzău, Claudia Minela, București.
Matei Ungureanu (invitat special Spania) o
figură aparte prin sinceritatea și cerbicia cu
care își apără unele păreri. Una dintre ele, în
lumea literară este prea multă autoidolatrie.
Foarte puțini se implică dezinteresați în a-i
De la stânga: Camelia Baciu, Ionuț Calotă,
promova și pe alții.
Daniela Toma, Mariana Cabel, Teo Cabel

29
Comemorare Literadura nr. 13/septembrie/2019

Güner AKMOLLA
E r o u l nostru

NEGIP HAGI FAZÎL (1906-1948)

e câte ori deschidem cartea sfântă a istoriei unei națiuni, cu pioșenie descoperim o nouă

D valoare, un nou nume care cinstește memoria neamului său. Până în Decembrie 1989
numele lui Negip Hagi Fazîl ( 17 apr.1906 - 22 oct.1948; satul Azaplar, azi Tătaru, jud.
Constanța) nu se rostea, sau se pronunța în taină ca să nu supere prin evocarea vieții și morții sale
eroice pe comuniștii de dincoace sau de dincolo de Prut... Militant național tătar crimeean, poet,
eseist, nuvelist, dramaturg, conducător al organizației „Comitetul pentru Eliberarea Crimeii ”
devenit ulterior, în 1943 „Comitetul pentru Ajutorarea Refugiaților Tătari din Crimeea”,
colaborator asiduu al revistelor de cultură „Emel” (România) și „Noua Cale Națională” (Berlin), el
a fost al doilea Erou Național, urmând cronologic după Numan Celebi Gihan (1885- 1918, Primul
Președinte al Statului Democrat Tătar Crimeean (noiembrie 1917- ian.1918) din Crimeea. Este
datoria noastră să-i aducem omagiul nostru ori de câte ori o cere istoria, pentru că popoarele își
creează eroii atunci când istoria lor traversează momente de criză. Fratele său, Mustegep Fazîl
Ulkusal îl definește astfel: „Deschizând la Tătaru o Casă Specială de Sănătate, în anul 1933, el a
desfășurat o activitate de îngrijire a rănilor, de vindecare a bolilor ușoare, atât ale copiilor cât și ale
bătrânilor. Când nu se descurca, chema doctorul din centrele urbane, intermediind adeseori
consultațiile medicale. Fiind timp de câțiva ani președintele Asociației Absolvenților de Seminar
Musulman s-a străduit să întărească activitatea de legătură a acestui organ cu organele de drept ale
statului român, desigur, sădind astfel, sentimentul de colegialitate și de încredere între membri. De o
importanță deosebită sunt faptele lui în relația sa cu revista „Emel” 1930-1941 în România; 1968-
1998 în Turcia; 2004-2018 în România), cu Domnul ministru al fragilului guvern din Crimeea,
Geafer Seydamet Kîrîmer, comemorând zilele de importanță națională, evocând jertfele cunoscute
de-a lungul timpului, cu înălțarea monumentului funerar dedicat poetului Memet Niyazi în
Medgidia.”

De la Comana drumul trece prin fața școlii ce-i poartă numele, Negip
El este fiul ce a dat satului glorie și nemurire, Hagi Fazîl Negip!
Case răzlețe de creștini colonizați târziu poartă cărări pline de iarbă
Spre vechiul cimitir tătar ce din bătrâni aici s-a așezat cândva, în grabă...

Da, e cimitirul tătăresc păzind de cinci sute de ani mormintele străbune

Familii se mutau aici în vremi de boli, de secetă, de răzbunări nebune!

30
Literadura nr. 13/septembrie/2019 Comemorare

Aici veneau femeile bocindu-și fiii prea iubiți și prea de tineri morți,
Cimitirele vechimii n-aveau nici monument și nici lacăte la porți.

Eroul se odihnește sub un morman de țărână, de marmură și flori

El, cel care, la masa sa, sute de frați primise în anii cu eroi nemuritori.
Prigoniții soartei nu sunt iertați oricât de vinovați n-ar fi în Patrie,

Istoria nu își uită nici eroii, morminte cresc acum în altă a lor patrie...
Ne spunem ruga musulmană, Ager,Murat, Deniz, Onder Kaulamet, Ersan
De la ancheta ucigașă a marelui Negip Fazîl azi se împlinesc 70 de ani *
E fiul Azaplar-ului, al mamei Șerife și al hagiului Fazîl,tătar „cu cap german”
Aici s-au auzit gemete, bocete, aici sunt veacuri scurse în uitare, an de an.

* Eroul din Dobrogea ( 1906- 1948) a fost dat mort după 5 zile de anchetă în Siguranța din
Constanța, fiind înmormântat la 22 oct.1948 în cimitirul din satul natal. Mormântul din fotografie a
fost restaurat de fiul său, Bora Fazîl Ulkusal.

MİLLİ ŞEHİTIMIZ

Mustapaş'tan col aylana Azaplar'ğa koy mektebın şanlı kunın bıldıre

Koy balası Necıp berdı cıgıtlıkmen, bılgısımen, doğrılıqman adını metebıne
Seyrek üyler - mında kolonistler cerleştıler toşep kenar collarını
Qartlarımızdan keldı tarihımıznı dünyağa tanıtıp Tatar eskı mezarlığı.

Elbette, bo mezarlıq barlığımıznı ayta tura kelgen - ketken colşığa

Ayleler koşkenler kun yamanın sırasında eskı tatar mezarlıqqa...
Cılap, taqmaqlap cılauların apaqaylar cıgıtlerın olımıne canğanlar
O zamanlar abide yoq, kılıtte yoq, taş salınğan başlarına eskı, eskı mezarlar!

Şehitımız mında cata topraq mermer taş astında, şeşeklermen

Onın evel sıprasında yüzlerce qardaş olımsızlıgını bergen...
Zamanımız fena bolıp ğurbetlıkte tatarlar Qırım Vatannı terketkenler
Qurban bolıp o tarihte mezarlıqnı başqa cürtta tızgenler.

Musulmanlıq duamıznı ayttıq, Acer, Mırat, Deniz, Onder, Ersan Kaulamet

Bugun 70 sene toldı şehitlıgın, o kun boldı milletıne aqırzaman, qıyamet...
Azaplar'nın balası o, Şeripe ana, Fazıl acı "alman başlı dep tanılğan"
Mında mezar qazılğanda Necıp uşun, eskı mezar, taze mezar qaltırağan!

31
Info cultural
Elisabeta BOȚAN
n data de 5 iulie a.c. la Palazzo San
Î Macuto, sediul Camerei Deputaților din
Roma, a avut loc înmânarea premiilor
prestigiosului concurs literar Premiul
European „Clemente Rebora” 2018/ 2019
aflat la cea de-a doua ediție.
Concursul a fost organizat de „Asociación
Cultural Arte y Solidaridad” (președinte,
Diego De Nadai) fiind patronat de
„Presidencia del Consejo Regional de
Cerdeña”, Primăria orașului Florența,
Primăria orașului Modica (Rg), Primăria din
Montesarchio (Bn) în colaborare cu „Amici
delle Giubbe Rosse”, „Proverso de Madrid”,
„Edizioni Gnasso” și „Café Histórico
Literario Le Giubbe Rosse”.
Juriul a fost format din 19 persoane,
critici literari, scriitori și jurnaliști.
Concursul a avut o secțiune de poezie în
limba italiană și o secțiune de poezie în limbi
străine (engleză, franceză și spaniolă).
Colaboratoarea revistei noastre, Elisabeta
Boțan (scriitoare și traducătoare), stabilită în
Spania, s-a clasat pe locul al treilea la
secțiunea de poezie în limba spaniolă, cu
poemul „Zbor”. Premiul întâi i-a fot acordat
poetei spaniole Izara Batres, iar premiul al
doilea poetei Zhivka Baltadzhieva, din
Bulgaria.
32
Literadura nr. 13/septembrie/2019
Zbor
Secunda de lumină
naște răzvrătirea
din temnița limbajului de lemn.
Îmi cresc gheare pe suflet,
din gheare îmi cresc aripi
și zbor peste golul ființei mele.
Apoi îmi înfig ghearele
în scoarța propriei mele istorii
vândute pentru un ciob de iubire.

Poezia Elisabetei Boțan este foarte scurtă, dar
are în ea acea forță ”narativă” care poate duce
cititorul imediat în sufletul poetei. Versurile
sale concentrate, fulgere, suspine, trăsături de
pensulă, ne fac să reflectăm asupra spațiilor
goale pe care le simte ființa umană când
observ că nu mai este liberă, ci o victimă a
coliviilor sociale care nu permit creșterea și
dezvoltarea propriilor gânduri și sentimente.
Și exact în momentul în care-și dă seama că-
și poate pierde esența, încearcă să-și prindă
sufletul cu ghearele pentru a nu-l lăsa să
zboare în locuri inaccesibile, ci pentru a-l
elibera de idei preconcepute și ipocrizie. Așa
cum a spus Silvio Pellico Ӕn mizerie unul
reflectează la prezența lui Dumnezeu, că
bucuriile lumii sunt efemere și că adevăratul
bine este în conștiință și nu lucrurile din
afară”. Locul al treilea al Premiului European
Clemente Rebora 2018 – 2019 e pentru
poemul Zbor al Elisabetei Boțan, care e un
imn al vieții ce niciodată nu trebuie vândută,
nici măcar ”pentru un ciob de iubire”.
Elisabetta BAGLI
Literadura nr. 13/septembrie/2019 Cronică literară

Petruș ANDREI Numai că poetul nostru pictează, asemeni

lui Goya, în acvaforte, o societate
contemporană peste care postmodernismul a
făcut ravagii.
Este drept că acest capriciu globalist „și-a
cam trăit traiul/ și-a mâncat mălaiul”. Dar,
contestând marile valori ale culturii și
neamului nostru și promovând nonvalorile și
impostorii, ridicând pornografia la rangul de
artă și cultivând snobismul, a adus mai multe
deservicii culturii și poeziei române.
Mihai Eminescu:
Poetul Nicolae POGONARU - un virtuoz
„Prea v-ați arătat arama sfâșiind această
aflat pe cel mai înalt vârf de lume -
țară/ Prea făcură-ți neamul nostru de rușine
și ocară/ Prea v-ați bătut joc de limbă, de
e spune că Paganini, în plin concert,

S rupându-i-se celelalte strune, ar fi cântat

până la sfârșit pe o singură coardă.
Așa cum îl văd eu pe Nicolae Pogonaru,
străbuni, de obicei, /Ca să nu se-arate-odată
ce sunteți- niște mișei”.
Din fericire, poetul Nicolae Pogonaru
aparține transmodernismului, nu postmoder-
după lectura celor două volume de versuri:
nismului.
Gravuri de ocazie (Editgraph Buzău, 2017) și
„Transmodernismul, cu tensiunea contra-
Cartea cu femei (aceeași editură, 2018) este
dicțională recuperatoare de armonie, este
un virtuoz.
menit a reda omului contemporan inocența
În volumul Gravuri de ocazie, îndrăgostitul
pierdută și parodiată de antropocentrismul
de poezie află tot ceea ce-i dorește inima.
postmodernist” (Theodor Codreanu-
Poetul spune și binedispune. Este un artist
Transmodernismul, Editura Junimea, Iași,
care face parte din familia nobilă a poeților
2005, pag. 223).
ironici, senini, inteligenți, fini observatori, cu
Poezia lui Nicolae Pogonaru respectă
multă știință de carte și cu un simț deosebit al
principiul horațian din Ars poetica, „Ut
limbii, alături de George Topârceanu,
pictura poesis”, așa încât unele poezii sunt
Cincinat Pavelescu, A. Mirea (Iosif-Anghel).
adevărate tablouri: o noapte poetică, o zi de
Are umor, umorul fiind după Mark Twain, cel
vară în municipiu, desen de ocazie, cetățean
mai frumos cadou pe care bunul Dumnezeu l-
cu vișin înflorit, șa.
a dăruit omului; că unii oameni nu l-au avut
Cea mai mare bucurie o are poetul atunci
niciodată s-au că l-au pierdut, asta-i treaba lor.
când ajunge acasă și speranța reînvie dorul
George Topârceanu, autorul Baladelor
de viață.
vesele și triste, al Migdalelor amare și al
Fiecare poezie are, pe lângă nisipul aurifer
rapsodiilor, făcea următoarea observație cu
compozițional, adevărate pepite; iată-le în
privire la propria creație: „Se schimbă-n
creația care deschide volumul:
glumă lacrimile clare/ Simbolice baloane de
„să vezi cum e vremea/ pe vremurile astea
săpun / Plutesc deasupra vântului nebun /
tulburi”; „...colega ta de dormitor/ea deja
Stârnit de reci curente literare, / O,
aerisise după ce a fumat în exces/dăunând
indulgentă critică postumă / Să nu le-nțepi cu
grav sănătății celor din jur”; „tragi o gură
vârful unui ac / Că, rând pe rând , baloanele
din aerul proaspăt poluat/ și te duci la
de spumă / În lacrimi grele iarăși se prefac.”
serviciu/ ca la propriu priveghi” (monoton) .
Gravura (conform DEX-ului, Arc Gunivas,
Ca-n principiul vaselor comunicante, ideile
Chișinău, 2007) „este un gen al graficii în
și sentimentele poetului curg în sufletul
care imaginea este obținută prin reproducerea
cititorului, acesta cunoscând adevărate delicii
după o placă pe a cărei suprafață a fost trasat
ale lecturii.
sau gravat desenul în relief sau în adâncime”.

33
Cronică literară
Și la robinetul cititorului este deseori ”apa
maronie”, și la televizorul lui dă ”peste aceiași
părerologi inepți/ peste aceiași politruci
năimiți/ să plângă de mila baronilor și
mogulilor/ aflați în pușcărie și deveniți
celebri”, și cititorul schimbă canalul pe
”Animal Planet”, fiind sastisit de jungla
parlamentară.
Ce mai întâlnim în poeziile sale?
Subtilitatea limbii române, frumusețea ei,
umorul fin care apare din dublul înțeles: un
prieten , deși bea votcă la greu nu are nimic
de la băutură: ”n-am casă/ n-am nevastă/ n-am
copii/ n-am mașină (nimic).
Ca profesor de limba și literatura română în
învățământul preuniversitar nu mă pot obișnui
cu textele fără punctuație. Cred că respectarea
punctuației ar da un plus de formă poeziilor
față de un text otova: ”salut ce faci tot mai
bei/ nu pot să mă las am încercat”, ș.a.m.d.
Printr-un regulament de ordine interioară și
exterioară, autorul Gravurilor de ocazie face o
adevărată radiografie a societății românești
postdecembriste, prin râs încercând
imposibilul, să îndrepte moravurile.
Unele sintagme exprimă adevăruri amare,
un fel de râsu-plânsul lui Nichita; țigara, de
pildă, este interzisă cadrelor didactice, nu și
elevilor; o profesoară ”își aranjează podoaba
capilară ca să ascundă/ perii albi scoși de
elevii obraznici”; ”la câte bisericuțe sunt în
cancelarie/ poți aprinde și lumânări”, ș.a.
Snobismul limbii engleze, ca și cel al limbii
franceze de pe vremea Chiriței, poate atrage
pe tânărul cititor; pentru celălalt avizat însă
acesta poate fi sâcâitor: lonely, weekend,
vouchere, beauty, touchscreen, stand-by, ș.a.
Adresându-se unui alter-ego, poetul Nicolae
Pogonaru constată că ”este trist până dincolo
de linia orizontului” (lonely).
Aceluiași, trecându-i viața prin fața ochilor,
cu bune și cu rele, când ajunge la cavoul pe
care și l-a făcut deja, îl admonestează: ”nu
mai bine te-ngropi/normal în pământ/să
crească și din tine/o floare să mai vezi/ și tu
soarele prin ochii ei/din când în când”
(orgoliu).
Și totuși, Nicolae Pogonaru este un poet
romantic, latura protestatară: alegeri, libertate,
mica evadare, pensionar în republică, dar și
34
Literadura nr. 13/septembrie/2019
realist, îmbinând cu măiestrie satira socială cu
perspectiva umoristică și având darul
balzacian al observației exacte.
În postul mare se dă dezlegare la ștevie, la
lobodă, la urzici și din când în când la pește.
”în rest popor sărac fără un sfanț/ la
Cotroceni cu un manager neamț/ce-i ajutat de
Merkel prea puțin/să-i pună contre țarului
Putin”.
Un curriculum vitae, distincțiile obținute și
referirile critice din partea unor personalități
proeminente ale culturii române, fac din acest
volum unul de referință iar Cuvântul înainte,
Turnurile de fildeș ale cetății (semnat de
profesionistul Lucian Mănăilescu) îi mărește
valoarea.
În volumul Cartea cu femei, poetul
Nicolae Pogonaru oscilează între paradis și
infern, între agonie și extaz, între sobru și
hazliu; pe iubita sa ”cu saboți Leonardo” o
face atentă să nu calce ”în vreo balegă”
(evadare pe miriște).
Iubita sau iubitele poetului pot fi distante,
pistruiate, crude, Annabel Lee a lui Poe, toate
într-un cuvânt, femeia; ”jumătate angelică,
jumătate satanică, femeia copil, femeia azil,
femeia rasată, femeia prostituată, femeia
avidă, femeia frigidă, femeia gravidă”, în trei
cuvinte – Fondul Monetar Internațional.
În doamna de mangal sau dama de pică,
femeia este muza eternă iar poetul în
apropierea ei pare cuprins de febră : ”ca unei
nave spațiale/îmi ia foc/ scutul termic/atunci
când mă atingi/ iubito/vino să mă ningi”.
O poezie intitulată genele poate concura cu
portrete celebre iar poetul cu cei mai sensibili
și inspirați confrați: ”genele tale/ fluturi de
mătase/ foșnitoare/ culegând/ ale irișilor
nectare.”
Cartea cu femei este tot o carte de
învățătură până la urmă, femeia fiind
orizontul către care poetul se îndreaptă ” în
fiecare clipă/fără a-l putea atinge/decât cu
mintea”.
O carte care nu merită a fi citită, ci trebuie
citită, că merită.

Literadura nr. 13/septembrie/2019
Gheorghe POSTELNICU
O POEZIE A (DE)CĂDERII UMANE
aţă de poezie, critica literară are datoria
F de a o încuraja să meargă mai departe
spre noi sisteme filozofice şi spre
tehnici moderne de exprimare, stopând versul
anacronic, gândirea leneşă, rutina. Aceasta
este şi atitudinea noastră, vizibilă în sute de
cronici şi recenzii care, nu de puţine ori, ne-au
adus din partea versificatorilor vizaţi, răceală,
dacă nu, chiar ostilitate. Un respectabil
confrate, prozator valoros, scrie, cu
generozitate, şi cronici de întâmpinare, având
următoarea teorie: „Ce nu-mi place, nu
comentez”. La rândul nostru, suntem de
părere că trebuie să comentăm tot ce ajunge la
noi, ca un prim semn de respect faţă de autor.
Mulţi ştiu asta şi feresc produsele sensibilităţii
lor de noi, aşa cum s-a întâmplat cu ocazia
decernării premiilor Concursului Naţional de
Creaţie „V. Voiculescu”, manifestare
desfăşurată în satul nostru natal şi al revistei
Întrezăriri. Ne-a rămas, astfel, necunoscut,
conţinutul lucrărilor laureate în octombrie
2018: „Cronicile de la Snagov”, „Răzbunarea
mierii”, „Strada lăcustei”, „Cele mai frumoase
reportaje” ş.c.l. Să fie sănătoşi şi cu putere de
muncă autorii lor, ca şi membrii juriului
buzoian. O carte premiată, dar necunoscută
criticilor, este ca un nou-născut părăsit într-un
parc sau pe scara unui bloc.
Această introducere ar trebui să ne
ocrotească de eventuala supărare a prietenului
Nicolae Gâlmeanu, al cărui ultim volum de
versuri, „Ascultă cum zboară mormintele”,
Cronică literară
2019, dorim să-l comentăm, aşa cum am
făcut-o din 2006 încoace, cu „Mirele pietrei”,
„Cămaşa lui Lot”, „Plângea Iisus”, „Golgota
Akasha”, „Poeme cu noduri” şi
„Contorsiuni”. „Ascultă cum zboară
mormintele” este, sub aspect grafic, volumul
meritat de N. G., veteranul adorat al poeţilor
de pe Valea Buzăului, la a cărui izbândă
formală au contribuit finanţatorul (Consiliul
Local Cislău), fiica Elena Dragnea şi fiul Raul
Gâlmeanu (lectori şi consilieri literari) şi nora
Nicoleta (copertă şi corectură). O bijuterie
vizuală impecabilă!
Originalitatea lirică a lui N.G. constă
în meditaţia existenţială asupra înstrăinării de
tot şi de toate. Căderea (decăderea) umană îşi
are punctul de plecare în nelinişte şi
însingurare, cumplita dramă a timpului nostru
deghizat pentru a ne înşela cu amăgitoare
avataruri. Despărţirea dintre omul raţional şi
lumea monstruoasă este definitivă. Exilat în
societate, într-un spital sau într-o instituţie,
poetul simte că dramaticul a contaminat totul.
Ne aflăm în faţa unui radicalism al exasperării
cum rareori am întâlnit în poezia
contemporană. Oribilul anatomic are funcţie
sarcastică şi este asociat cu urâtul social.
Tehnic, versul dilată forme şi conţinuturi,
într-atât de mult, încât mecanismul lucrează în
gol. Lexicul e bogat, vizând atât neologismul,
termenul ştiinţific şi politic, cât şi arhaismul,
regionalismul şi cuvântul popular. Personal,
creează câteva superbe barbarisme.
Analiza sistemului său poetic nu e un
lucru uşor. Ea ar trebui să aibă în vedere toate
cele 12 volume de versuri, deoarece, de la
„Complotul vămilor”, 1996, şi până astăzi, s-a
consolidat o construcţie cu puţine ferestre şi
cu puţine uşi, aşadar, cu un număr redus de
căi de acces spre miezul metafizicii sale, care,
de fiecare dată, ne duce cu gândul la „Omul
revoltat”, eseul lui Camus, din 1951.
Conştiinţa ar fi un fenomen secundar al
proceselor neurofiziologice pe care le
însoţeşte, fără a le influenţa, întrucât, la baza
existenţei sociale, consideră N.G., stă un
mecanism vicios în care este captiv destinul
uman, răul reprezentând şuvoiul care curge
nestingherit din trecut spre viitor, sub acelaşi
35
Cronică literară Literadura nr. 13/septembrie/2019

cer indiferent: „Alerg ca un spermatozoid Nu putem încheia fără să cităm patru

care nu poate ajunge / făptură, perenitatea versuri semnificative pentru măiestria poetică
mea de lumină mă spiritualizează / de fiecare la care a ajuns bunul nostru prieten: „drumu-
dată, când ţipă mama din patul maternităţii / mă, inimă, mână-mă înfrunzit în piatră, / şi
procuste şi-mi strigă că nu m-a aruncat la rămână-mă clopote-n urmă-mă, / sătul de
canal, / prezervativele ei din cămaşa de arginţii prinşi în turmă-mă, / zboară rizomii
noapte n-au ajuns / niciodată la chiuretă” şi din morminte dezgoală-mă” (p.79).
(p.30). În aceste circumstanţe, versul rămâne „Ascultă cum zboară mormintele”
singurul mijloc de a exprima realitatea. pare a fi cel mai important volum de versuri al
Punând viaţa sub semnul răului, poetul şi blajinului revoltat din Bărăştii Cislăului. Dar
prozatorul, în aceeaşi măsură, demonstrează de ce să te revolţi, dacă în tine nu există nimic
că răul este inevitabil şi indestructibil, revolta de ocrotit? se întreba Albert Camus…
şi dispreţul fiind atitudinile demne de urmat.
Extrase din ţesătura versurilor, aceste idei pot
părea exagerate. Exigenţa morală pe care o 
pretind face din existenţă imaginea veridică a
unui adevăr: omul este un luptător. Împotriva
sa şi împotriva celorlalţi: „Să joc în această
partitură de viaţă, sunt atâtea / piese cu rang Daniel LUCA
în faţa unui pion, am pierdut atât, / ca din
toate regulile să salvez ceva incriminat / pe o
tablă de şah, după un cod unde nu joacă
decât / învingătorul şi învinsul, cu mâna pe
biblie, şi, de pe tabla goală, toţi pionii martiri
îşi aşteaptă / rândul să salveze partitura”
(p.31).
Activitatea literară a lui N.G. ţine în
viaţă conceptul de literatură experimentală
care pune sub semnul întrebării rolul
artistului, deplasând atenţia pe incoerenţa
Exorcizarea tristeții
vieţii. Artistul este devorat de propria sa
experienţă şi pierdut în fagurele unei realităţi
etronela Apopei-Ignat își împarte al
amorfe. Absurdului vieţii îi corespunde în
plan artistic o estetică a urâtului, încât putem
afirma că tot ce a realizat până acum N.G.
armonizează cu un dicţionar marginal,
P doilea său volum de versuri în două
părți distincte: Confesiunile iubitei în
albastru (care dă și titlul cărții apărute la
Editura Ecreator, Baia Mare, 2018) și
susţinut de termeni, precum: ciosvârtă,
Scrisorile iubitei în albastru.
clondir, leprozerie, chiuretaj, ţâţă, limbric,
După cum devoalează și titlul, acest
bubă, falus, rut, borhot, flegmă, tărhat,
volum este o continuare tematică firească a
găman, obrintit, zoaie, vomă, lături, labii,
volumului de debut, Iubită în albastru, apărut
padoc, placentă, budă, tomberon, puroi, a
la aceeași editură, având în mijlocul său
expectora, ducimal. Pretextul mizantropiei,
aceeași iubită misterioasă, pasională și
am putea spune al scârbei faţă de materia vie
sentimentală.
şi nevie, este, aici, experienţa recentă
Confesiunile sunt, de fapt, indirecte,
petrecută într-un spital, după cum reiese dintr-
nu sunt mărturisirile iubitei, ci ale celor ce
o amănunţită şi emoţionantă dedicaţie,
intră în contact cu ea și care nu pot să nu-i
transpusă liric în partea a doua a volumului,
observe iubirea și să nu se încarce la rândul
intitulată „Domnule”, care cuprinde texte
lor cu acest sentiment atotcuprinzător, de
antologice: „Titlu”, „ – Mă”, „Control de
unde și tonul când jucăuș („El i-a reproșat că
rutină”, „Baia de vise”.
«e copil», ea a pus «botic»... și-apoi el a
36
Literadura nr. 13/septembrie/2019 Cronică literară

strâns-o cu-atâta patimă pe după mijlocul doar lumina („Lumini jucau în suflet și-ntre
subțire... ah!”), când grav al poemelor. noi / Țineam în palme clipa care trece... / O
Confesiunea unui măr este în opinia singură ființă... amândoi”).
noastră cea mai complexă... confesiune, Dacă și îndepărtarea temporară lasă în
făcându-ne să ne întrebăm dacă nu cumva urmă dureri și doruri („Mi-e dor de noi și
între măr și iubita în albastru nu există vreo vreau ca cele șapte zile / să se numească
relație de... rudenie („Dintr-o fărâmă de DUMINICĂ”), cu atât mai multe rămân după
lumină blondă cu ochi albaștri de la Bacău / cea definitivă („Adun doar umbre reci și
Și dintr-o piatră însuflețită de Bistrița ce-i camera-i goală / Grăbită-i clepsidra ascunsă și
cânta mărețului Ceahlău”), întrupată în rea / Azi cartea-mi iubirii e albă... o coală /
năzuința spre înalt, spre lumină, spre căldură, Nimic nu e scris, din păcate, pe ea...”). Însă
dar și dorința de a-i proteja pe cei din jur („Și întotdeauna există speranța unui nou început
aș vrea să cer iertare celor supărați... / Și să îi („Azi țin în palme multe visuri, poate seci /
îmbrățișez pe toți în Lumină, / Cu florile și Cu sufletul te chem, cu inima te strig”).
frunzele mele”). Iar plăcea de a se dărui, de a trăi în și
Afirmam mai devreme despre iubirea pentru iubire este incomensurabilă, iubita în
atotcuprinzătoare din această parte. Acum albastru fiind extrem de puternică, capabilă de
exemplificăm: floarea de tei și frunza sunt a depăși piedicile ce-i stau în drum,dar și de a
îndrăgostite de vânticel, nisipul mării – de exorciza și tristețile celuilalt (ori celorlalți: „Și
mare, inima, visul, telefonul și iubitul – de lumina să-ți inunde sufletul... / să-ți exorcizez
iubita în albastru, lumina – de soare, stiloul – tristețea...”).
de coala de hârtie, pernuța – de „căpșorul ei Erotismul este subtil, voalat dar
frumos”, pălăria - de sărutul Ei, agenda - de pătrunzător, palpabil de la mare distanță și îl
propria copertă, cana – de cafeaua Ei, pisica inundă cu totul pe cititor, făcându-l să-și uite
își așteaptă motănelul, iar rochia refuză să-și propria suferință („O mână pe coapsă
dezvăluie destinatarul sentimentelor. cântându-ne-unirea / Tu, chinul meu dulce din
Confesiunea unei lumânări este o dor apărut...”; „Deunăzi, ea spunea că este o
destăinuire a credinței, a iubirii de Dumnezeu, flacără arzândă, / Iar el focul ce-o face să
cel care binecuvântează mereu simțămintele ardă...”).
adevărate („Sunt aprinsă în fiecare zi, fiindcă
fiecare zi trebuie să fie o sărbătoare / În care
mulțumim Domnului că am deschis încă o
dată, ochii”).
Cea de a doua parte începe cu poemul
Lumini și umbre de Crăciun și se încheie cu
poemele (Ne)liniște (unde e amintit din nou
Crăciunul) și Sorcova..., acestea desenând
practic un cerc, un arc peste timp de un an de
zile.
Bucuria nașterii lui Iisus, a trecerii în
noul an sunt prilejuri de veselie, de împlinire
în suflet, de simțire, dar și de binecuvântare a
iubirii („Pruncul Iisus se năștea într-o iesle, /
Eu... suflet de femeie... tu, tandru poem de
Crăciun”).
De-a lungul unui an se întâmplă multe
lucruri. Și urâte, și frumoase, însă iubirea
poate învinge totul, dacă există voință,
amintirile trebuind să păstreze întotdeauna

37
Info cultural
Activități Centrul Cultural Alexandru
Marghiloman
iunie – august 2019
5 iunie - Clubul Literar „Esențe” al Centrului
Cultural „Alexandru Marghiloman”,
coordonat de director Elena Isbășoiu și prof.
Oana Paraipan, a organizat dubla lansare de
carte bilingvă - „Poezie turcă modernă” și
„Universul poeziei” - autor Marian Ilie.
Evenimentul a fost un omagiu adus
creatorului Marin Ifrim, ale cărui poezii au
fost incluse în volume și traduse în limba
turcă;
7 iunie - În urma parteneriatului cu Școala
Gimnazială nr.11, clasa a IV-a A Step by Step
(învățătoare dna. Marinescu Raluca și dna.
Mărculescu Livia) a avut parte timp de o lună
de o aventură un pic altfel : clubul ScenART
al Centrului Cultural „Alexandru
Marghiloman” a pregătit un spectacol de
teatru de umbre. Copiii au fost pregătiți de
regizorul Alexandru Pamfile (Clubul de teatru
ScenART) pe decorul creat de bibliotecar
Valentina Andrei (Clubul de Handmade);
11 iunie - Clubul Literar „Esențe” al Centrului
Cultural „Alexandru Marghiloman”,
coordonat de director Elena Isbășoiu și prof.
Oana Paraipan, a organizat dubla lansare de
carte a scriitoarei Lia Irina Maria Bighei;
19 iunie - Piesa de teatru pentru copii „Cartea
Junglei”, jucată de copiii Clubului de teatru
„ScenART” al Centrului Cultural „Alexandru
Marghiloman”, coordonat de regizor Alex
Pamfile;
25 iunie - Centrul Cultural „Alexandru
Marghiloman” a sărbătorit Ziua Universală a
IEI la Lisabona împreună cu Institutul
Cultural Român – Lisabona;
28 iunie - Zilele Baroului Buzău, sărbătorite
la Centrul Cultural ''Alexandru
Marghiloman'';
30 iunie - elevii Clubului de folclor „Tradiții”
al Centrului Cultural „Alexandru
Marghiloman”, au participat la Festivalul
Național Concurs „Vara Vedetelor”, ediția a
II-a, București, unde au obținut premii;
7 iulie - Centrul Cultural „Alexandru
Marghiloman” și Festivalul Internațional de
Film Buzău - BUZZ, Ediția a IV-a au
38
Literadura nr. 13/septembrie/2019
organizat pentru prima dată în Buzău un
atelier de benzi desenate.
13 iulie - clubul de folclor „Tradiții” al
Centrului Cultural „Alexandru Marghiloman”
a participat la Festivalul - concurs „Să
păstrăm tradiția poporului român”, ediția a
III-a - Spătaru, Buzău;
27 iulie - Centrul Cultural „Alexandru
Marghiloman” în parteneriat cu Stațiunea de
Cercetare - Dezvoltare pentru Legumicultură
Buzău au organizat cea de-a doua ediție a
FESTIVALULUI INTERNAȚIONAL AL
TOMATELOR ȘI AL BIODIVERSITĂȚII.
31 iulie - elevii Clubului de Folclor „Tradiții”
al Centrului Cultural „Alexandru
Marghiloman” au participat la concursul
Cântec de Poveste, unde au obținut
numeroase premii.
1 august - Ziua Imnului Național al României
a fost un prilej de a reflecta la însemnătatea
simbolului nostru național, „Deșteaptă-te,
române!”, în cadrul unei activități educative.
8 august - Centrul Cultural „Alexandru
Marghiloman”, în parteneriat cu Inspectoratul
de Poliție Județean Buzău, a continuat seria
de activități cu tema „Prevenirea victimizării
minorilor”, în cadrul căruia a fost invitată să
participe și Jandarmeria Buzău. Cu această
ocazie, copiilor li s-au prezentat regulile
rutiere cât și recomandări preventive pentru
perioada vacanței cu tematica ”Răpirea,
rătăcirea și relaționarea cu persoane
necunoscute”.
12 – 16 august - Clubul de teatru și cinema
ScenART al Centrului Cultural „Alexandru
Marghiloman” a organizat un atelier de
cinema care a avut ca scop realizarea filmului
pentru copii „Misterul Extratereștrilor”.