Sunteți pe pagina 1din 13

CONSTITUIREA STATULUI ROMAN MODERN 2.1. Unirea Principatelor Romane.

In timpul Revolutiei de la 1848-1849, ideea de unitate a fost formulata diferit de la o provincie la alta, in functie de contextul intern si extern. Ea a aparut cu claritate in gazetele Pruncul roman si Poporul Suveran de la Bucuresti, in documentele redactate de revolutionarii moldoveni refugiati la Brasov (mai 1848) sau Cernauti (august 1848), precum si in cadrul Marii Adunari Nationale de la Blaj din 3-5 mai 1848, unde s-a strigat "Noi vrem sa ne unim cu tara!". In 1849, dupa interventia militara otomana care a pus capat evenimentelor revolutionare din Tara Romaneasca, Rusia si Turcia semneaza Conventia de la Balta-Liman. Potrivit acesteia, regimul politic regulamentar a fost reintrodus, dar a suferit cateva modificari, in sensul accentuarii tutelei politice a puterilor suzerane ori protectoare, dar si al sporirii autoritatii domnului. Domnul nu mai era ales, ci numit de tar si de sultan; durata domniei era fixata la sapte ani; Adunarile erau dizolvate si inlocuite cu divanuri alcatuite exclusiv din mari boieri numiti de domn. Puterea suzerana si cea protectoare controlau activitatea domnilor, dorind sa suprime raspandirea ideilor liberale si nationale si sa mentina stabilitatea politica. Domnii numiti in temeiul Conventiei de la Balta-Liman, Grigore Alexandru Ghica in Moldova si Barbu Stirbei in Tara Romaneasca, au domnit pana in 1856. Adepti ai unui reformism etatist de tip iluminist, ambii au avut merite incontestabile in modernizarea societatii si a statelor romanesti, incurajand dezvoltarea economica si invatamantul. In Moldova, Grigore Alexandru Ghica a permis reintoarcerea exilatilor revolutionari si organizarea miscarii unioniste, spre deosebire de omologul sau muntean, care, fara a fi vadit antiunionist, a preferat sa evite orice tip de agitatie politica. De asemenea, tot Grigore Al. Ghica a decretat emanciparea robilor tigani (1856), a aprobat tiparirea letopisetelor Moldovei, a desfiintat cenzura si a decretat libertatea presei. Pe plan international, in 1853, in relatiile dintre Rusia si Poarta survine o noua criza majora. Izbucnirea razboiului Crimeii (1853-1856) intre Rusia si Turcia si implicarea Angliei (1854), Frantei (1854) si Sardiniei (1855) in conflict de partea Portii au afectat spatiul romanesc. Noua faza a problemei orientale a debutat cu ocuparea Principatelor de catre trupele rusesti, iar dupa retragerea acestora, de catre cele austriece si turcesti. Domnitorii s-au refugiat in Austria. Rusia a fost infranta si a acceptat negocierile de pace de la Paris. Razboiul a prilejuit cunoasterea problemei romanesti in cercurile diplomatice europene, ca urmare a propagandei desfasurate de revolutionarii romani aflati in exil dupa infrangerea revolutiei de la 1848. Existenta in randul romanilor a unui puternic curent unionist si interferarea intereselor Marilor Puteri in sud-estul Europei au facut ca problema unirii Principatelor sa devina o problema europeana. Ea a fost discutata in cadrul Conferintei de la Viena (martie 1855), precum si a Congresului de pace de la Paris (1856) care punea capat razboiului Crimeii (1853 -1856). Congresul de pace de la Paris (februarie - martie 1856). La Paris, cele sapte tari participante au avut atitudini diferite, in functie de propriile interese. Franta sprijinea unirea, pentru ca astfel imparatul Napoleon al III-lea, prin ministrul sau de externe, contele Walewski, spera sa-si refaca prestigiul european; Sardinia si Prusia considerau ca prin unirea Principatelor Romane isi vor "deschide drum" pentru constituirea propriilor state nationale - italian si, respectiv, german; Rusia, infranta in razboiul Crimeii, "juca" dupa "muzica" Frantei; Anglia, s-a aratat favorabila unirii, apoi si-a schimbat atitudinea; Austria si Turcia erau impotriva, deoarece nu doreau sa-si piarda influenta in teritoriile romanesti. Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (18 martie 1856) prevedeau

*inlocuirea protectoratului Rusiei asupra Principatelor cu garantia colectiva a marilor puteri, *mentinerea suzeranitatii otomane, garantarea independentei administrative, revizuirea legilor fundamentale (Regulamentele Organice), * integrarea in granitele Moldovei a trei judete din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea in Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune "bazele viitoarei lor organizari", *libertatea navigatiei pe Dunare, a comertului si a cultelor, neutralizarea Marii Negre, dreptul la armata nationala s.a. Marile Puteri pregateau alegerea unor adunari consultative speciale - numite Adunari ad-hoc - in fiecare Principat, care aveau misiunea de a face cunoscuta unei comisii internationale parerea romanilor asupra unirii si problemelor importante. Rezolutiile acestor adunari urmau sa fie prezentate conferintei Marilor Puteri, organizata la Paris, unde urmau sa se ia deciziile finale, comunicate ulterior romanilor sub forma unui decret promulgat de sultan. Trupele militare straine trebuiau sa fie retrase. Poarta numea in mod provizoriu caimacami, loctiitori ai domnului, pentru a supraveghea si a mentine stabilitatea in cele doua tari romanesti. Hotararile marilor puteri din 1856 au fost importante pentru romani, deoarece urmareau sa impiedice expansiunea Imperiului Rus spre sud-estul Europei. Rolul Adunarilor Ad-hoc (septembrie-decembrie1857). Prevederile Tratatului de pace de la Paris nu aveau drept rezultat realizarea imediata a unirii, dar inlocuirea protectoratului Rusiei crea conditii dintre cele mai favorabile infaptuirii acesteia. Exista posibilitatea ca romanii insisi sa hotarasca asupra viitorului lor. Miscarea unionista s-a intensificat pe plan intern dupa ce revolutionarii exilati au putut sa revina in tara. In locul celor doi domni, al caror mandat expirase in 1856, Poarta a numit caimacami care sa conduca Principatele. Alegerile pentru Adunarile Ad-hoc au evidentiat disputa dintre partizanii unirii ("partida nationala") si fortele ostile care se bazau pe sprijinul Austriei, Angliei si Turciei. In aceste alegeri clerul, marea proprietate si orasenii votau direct, iar mica proprietate si taranii indirect, prin delegati. Pentru prima oara in Tarile Romane prevederile electorale se intemeiau pe avere, nu pe originea sociala, iar adunarile care se constituiau in temeiul lor aveau un anume grad de reprezentativitate. Falsificarea alegerilor din Moldova de catre caimacamul Nicolae Vogoride (cu sprijinul Turciei), a creat o stare de tensiune interna si internationala. Fruntasii unionisti au adus la cunostinta Comisiei europene de la Bucuresti falsificarea alegerilor in Moldova. In august 1857, prin intalnirea de la Osborne dintre Napoleon al III-lea si regina Victoria, situatia s-a dezamorsat, incheindu-se un compromis: Anglia a acceptat organizarea unor noi alegeri in Moldova (in care fortele unioniste au obtinut victoria), iar Franta a renuntat la principiul unirii depline sub un principe strain. Adunarile ad-hoc nu puteau lua hotarari, ci doar faceau propuneri marilor puteri. Ambele adunari au adoptat propuneri asemanatoare, intre care unirea Principatelor intr-un stat sub numele de Romania si aducerea pe tronul tarii a unui principe strain, dintr-o familie domnitoare europeana care sa-si creasca mostenitorii in religia tarii, respectarea autonomiei, neutralitatea si inviolabilitatea teritoriului noului stat, adunare legislativa si guvern constitutional reprezentative, sub garantia colectiva a Marilor Puteri. S-au adus in discutie si alte probleme: rezolvarea chestiunii agrare, organizarea interna etc. Dupa exprimarea romanilor, adunarile s-au dizolvat, iar marile puteri au luat act de ele prin Conventia de la Paris, care a servit drept constitutie Principatelor pana in 1864. Conventia de la Paris. In 1858 s-a intrunit Conferinta Marilor Puteri la Paris, in cadrul careia comisia de ancheta prezenta raportul sau asupra dorintelor romanilor si, dupa dezbateri prelungite, se aproba la 7/19 august Conventia de la Paris, care oferea Principatelor o noua organizare interna, inlocuind Regulamentele Organice. Conventia de la Paris mentinea suzeranitatea Portii otomane, sub garantia colectiva a celor sapte puteri semnatare ale Tratatului de la Paris. Principatele Unite Moldova si Valahia urmau sa aiba fiecare cate un domnitor, ales pe viata de Adunarea electiva din fiecare principat. Domnii reprezentau puterea executiva si nici

un act al lor nu avea valoare daca nu era contrasemnat de ministrul de resort. Puterea legislativa se exercita colectiv de catre domn, adunarea legislativa a fiecarui principat si Comisia Centrala de la Focsani. Adunarile functionau ca un parlament unicameral, care dezbatea si adopta legile, fara a avea insa initiativa legislativa. Guvernele erau alcatuite din ministri numiti de domnitori, responsabili in fata acestora si a Adunarilor elective. In afara institutiilor separate existau si trei institutii comune: Comisia Centrala de la Focsani (care elabora proiectele de legi de interes comun), Inalta Curte de Justitie si Casatie (cu sediul tot la Focsani) si armata. Conventia de la Paris prevedea principii de organizare si modernizare a viitorului stat (separatia puterilor in stat, desfiintarea privilegiilor de clasa, egalitatea in fata legii, drepturi politice pentru crestini, libertatea individuala, accesul liber la functiile publice, garantarea proprietatii); de asemenea, se sublinia necesitatea reglementarii raporturilor dintre proprietari si tarani. Conventia era completata de un act electoral, care stabilea sistemul de alegeri pentru cele doua adunari; alegatorii se imparteau, in functie de venit (vot cenzitar), in alegatori directi si alegatori indirecti (votau prin intermediul unor delegati). Acest act constitutional adoptat la Paris nu implinea, dar nici nu anula speranta de unire a romanilor. Conventia de la Paris avea atributele unei Constitutii, inlocuind Regulamentele Organice; a fost valabila pana in anul 1864. Prin actul adoptat la Conferinta de la Paris din 1858 s-au creat conditiile realizarii unitatii nationale prin insasi vointa romanilor. Faptul ca nu se specifica in Conventie obligativitatea ca cei doi domni sa fie diferiti ca persoana, oferea posibilitatea de a se face primul pas si cel mai important spre unirea Principatelor. Prin abolirea rangurilor si privilegiilor boieresti si consacrarea egalitatii tuturor cetatenilor in fata legii, Conventia de la Paris punea capat Vechiului Regim si crea premisele instaurarii regimului modern. Prevederile ei au constituit un pas hotarator pe drumul realizarii unirii Principatelor, exprimand sustinerea politica in primul rand a Frantei lui Napoleon al III-lea. Dubla alegere ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza. In Moldova, Adunarea Electiva era dominata de reprezentantii Partidei Nationale. Conservatorii ii aveau drept candidati pe fostul domnitor Mihail Sturdza si pe fiul acestuia, Grigore Sturdza. Fortele progresiste au reusit sa desemneze un singur candidat, pe colonelul Alexandru Ioan Cuza. El a fost ales domn al Moldovei la 5 ianuarie 1859, fiind acceptat si de conservatori, datorita vederilor sale moderate in comparatie cu alti posibili candidati. Alegerea lui Cuza semnifica triumful fortelor politice care militau pentru modernizarea societatii. Unirea s-a infaptuit insa prin alegerea, la 24 ianuarie 1859, a lui Alexandru Ioan Cuza, ca domn al Tarii Romanesti. La Bucuresti, Adunarea Electiva era dominata de conservatori care doreau sa aleaga pe unul din fostii domnitori: Gheorghe Bibescu sau Barbu Stirbei. Ideea alegerii aceluiasi domnitor in ambele Principate prinsese, insa, contur si reprezentantii Partidei Nationale au facut apel la populatia capitalei pentru a-i determina pe conservatori sa accepte alegerea lui Cuza. Sub presiunea maselor, unionistii reusesc sa contracareze majoritatea conservatoare, Adunarea Electiva acceptand, dupa dezbateri furtunoase, propunerea de a-l desemna domn al Tarii Romanesti pe alesul Moldovei, Alexandru Ioan Cuza. Cele doua tabere au renuntat la candidatii proprii, acceptand candidatura lui Cuza, care in 24 ianuarie 1859 a fost ales domn in unanimitate si in Tara Romaneasca. Acest act politic a inaugurat politica faptului implinit. Alegerea aceluiasi domn in ambele Principate a produs uimirea Curtilor europene, dar si admiratia cercurilor progresiste. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a reprezentat o perioada hotaratoare pentru consolidarea unirii si modernizarea statului. In prima parte a domniei s-a realizat unificarea administrativa si legislativa, s-a obtinut, din partea marilor puteri garante recunoasterea unirii depline, iar in a doua parte a domniei au fost infaptuite reforme in conformitate cu cerintele epocii moderne.

2.2. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza

Consolidarea si recunoasterea internationala unirii. Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a fost interpretata de marile puteri ca o incalcare a prevederilor Conventiei de la Paris. Dina acest motiv, dupa 24 ianuarie 1859, viata politica a Principatelor era deosebit de complexa. Uniunea personala nu era recunoscuta de Marile Puteri. La Iasi si la Bucuresti functionau doua guverne si doua Adunari, iar organizarea administrativa era lipsita de unitate. Principalele obiective ale noului domn erau recunoasterea internationala a dublei alegeri pe plan extern, si realizarea uniunii politice si administrative depline si recunoasterea ei, precum si alcatuirea unui plan de reforme care sa modernizeze societatea romaneasca - pe plan intern. Pe plan extern, prin Conferinta organizata in martie 1859 la Paris, Franta, Anglia, Rusia si Sardinia au recunoscut actul de la 24 ianuarie; Austria si Turcia si-au dat acordul in septembrie 1859, dar numai pentru perioada domniei lui Cuza. Se consacra astfel uniunea personala a celor doua Principate, prima etapa spre realizarea deplina a unirii. Pe plan intern, a fost initiat un amplu program de consolidare a unirii: in domeniul administrativ s-au unificat serviciile de vama; de asemenea, s-a centralizat administratia telegrafului, s-au unificat armatele (reunite in tabara de la Floresti) si cursul monetar. Capitala a fost stabilita la Bucuresti, s-a adoptat noua stema (vulturul si zimbrul), s-a extins administratia romaneasca si in cele trei judete din sudul Basarabiei; pentru uniformizarea legislatiei, Comisia Centrala de la Focsani (care si-a desfasurat activitatea intre ianuarie 1859 ianuarie 1862) a elaborat un proiect de Constitutie si proiecte de lege agrara si electorala. De asemenea, Cuza a promovat elemente ale burgheziei in aparatul de stat, a numit functionari moldoveni in Tara Romaneasca si invers si s-a preocupat de uniformizarea armatei, creandu-se primul minister unic - cel de razboi (1860), condus de generalul Ioan Emanoil Florescu. Pe plan extern, Cuza a initiat diverse actiuni diplomatice: prin memorii adresate Marilor Puteri le solicita sa fie de acord cu constituirea la Bucuresti a guvernului si a Adunarii unice; in septembrie 1860 a efectuat o vizita la Constantinopol, unde a fost primit ca un adevarat suveran etc. Ca urmare, puterile europene reunite in Conferinta de la Constantinopol (septembrie- noiembrie 1861), au recunoscut deplina unire politica a Principatelor. Firmanul emis de sultan sublinia ca unificarea deplina a institutiilor era valabila numai pe timpul domniei lui Cuza. In acest context favorabil au urmat importante evenimente politice: la 11 decembrie 1861, Cuza a proclamat unirea si nasterea natiunii romane; la 22 ianuarie 1862 s-a constituit primul guvern unic, in frunte cu Barbu Catargiu, iar peste doua zile si-a deschis lucrarile Adunarea legislativa a Principatelor Unite. La 24 ianuarie 1862, prima Adunare unica a Principatelor Unite adopta numele de Romania pentru noul stat si proclama Bucurestiul capitala tarii. Marile reforme. Guvernul Barbu Catargiu (ianuarie - iunie 1862). Primul guvern unic al Principatelor, format la 22 ianuarie 1862, a fost condus de Barbu Catargiu. Era un guvern conservator, care reflecta structura Adunarii unice. Comisia centrala de la Focsani a fost desfiintata si a fost creat un alt organism, Comitetul legislativ provizoriu. In primavara anului 1862 a fost elaborata o lege a presei. Principala problema a societatii romanesti din aceasta perioada era, insa, problema agrara, iar solutionarea acesteia era sustinuta de toate fortele politice. Modalitatile de rezolvare preconizate erau insa diferite. Conservatorii, care reprezentau interesele mosierimii, sustineau desfiintarea clacii, dar nu erau de acord cu improprietarirea taranilor, dorind sa mentina intacta marea proprietate. Prin urmare, guvernul punea in discutia Adunarii, in primavara anului 1862, un proiect de lege rurala (intocmit inca din 1860 de Comisia Centrala de la Focsani) care reflecta viziunea conservatorilor de rezolvare a problemei agrare, insa Alexandru Ioan Cuza a refuzat sa-l sanctioneze. Guvernul Nicolae Kretzulescu (iunie 1862 - octombrie 1863). Guvernarea cabinetului Barbu Catargiu s-a incheiat o data cu asasinarea, in conditii neelucidate pana astazi, a primului-ministru (iunie 1862). S-a format imediat un guvern al caii de mijloc condus de Nicolae Kretzulescu, lider al liberalilor moderati. De la bun inceput guvernul a urgentat adoptarea masurilor administrative avand in vedere realizarea unirii depline: a unificat serviciile sanitare, a constituit Consiliul superior al instructiunii publice si Directia generala a arhivelor statului.

Guvernul a luat primele masuri care vizau manastirile inchinate, care aveau mari datorii catre statul roman. In 1860, Costache Negri, reprezentantul roman la Constantinopol, depunea primul memoriu in aceasta chestiune. In noiembrie 1862, averile manastirilor inchinate au fost trecute in proprietatea statului, iar in ianuarie 1863 Adunarea a hotarat ca datoria lor sa intre in bugetul statului. Guvernul Mihail Kogalniceanu (octombrie 1863 - ianuarie 1865). Considerat cel mai important guvern din timpul domniei lui Cuza pentru activitatea sa reformatoare, acest cabinet a fost instalat la 11 octombrie 1863. In noiembrie, la deschiderea lucrarilor Adunarii, Cuza anunta in mesajul sau programul legislativ: reforma electorala si agrara, organizarea armatei, reforma instructiunii publice, secularizarea averilor manastiresti etc. In decembrie 1863 a fost adoptata legea secularizarii averilor manastiresti, transferandu-se astfel intinse suprafete agricole in proprietatea statului. Trecerea sub controlul statului a averilor manastiresti, inclusiv ale manastirilor inchinate, a intarit autonomia tarii. Legea secularizarii averilor manastiresti a asigurat un fond funciar insemnat, care va fi folosit apoi pentru aplicarea Legii agrare din 14 august 1864. Pe 13 februarie 1864 a fost adoptata Legea privind infiintarea Consiliului de Stat, care era prezidat de domnitor si elabora la cererea guvernului proiecte de legi. In martie 1864 a inceput dezbaterea chestiunii rurale, care a accentuat confruntarea dintre guvern, sprijinit de domnitor, si Adunare, dominata de marii proprietari funciari. Punerea proiectului legii rurale (agrare) in discutia Legislativului (proiect care propunea desfiintarea clacii si improprietarirea taranilor cu loturile pe care le aveau in folosinta) a determinat fortele conservatoare care dominau Adunarea sa dea un vot de blam guvernului. Cuza a preferat sa mentina cabinetul si sa dizolve forul legislativ, dand astfel lovitura de stat din 2 mai 1864. Aceasta a fost insotita de o proclamatie catre armata si de una catre popor. De asemenea, a fost adoptat un nou act constitutional - numit Statutul dezvoltator al Conventiei de la Paris, care extindea substantial atributiile domnitorului -, precum si o noua lege electorala. Potrivit Statutului dezvoltator, noua lege fundamentala care inlocuia Conventia de la Paris, domnitorul avea initiativa legilor elaborate de Consiliul de Stat si, de asemenea, avea drept de veto. S-a trecut la sistemul legislativ bicameral, prin crearea celui de-al doilea corp legiuitor, Corpul Ponderator (Senatul), cu membri alesi de Cuza. Regulamentul de functionare al acestuia era alcatuit de guvern, iar presedintele Adunarii era numit de domn. Statutul dezvoltator a fost aprobat printr-un plebiscit, organizat la 10 mai 1864. In iunie 1864, marile puteri au recunoscut modificarile aduse Conventiei de la Paris, acordand Principatelor dreptul de a schimba in viitor legile care priveau organizarea interna. Prin Statutul dezvoltator se trecea la un regim autoritar, in care atributele puterii executive erau sporite. Noua lege electorala, care impartea corpul electoral in doua categorii, alegatori primari si directi, marea numarul alegatorilor: votul ramanea cenzitar, dar censul era mai mic in comparatie cu dispozitiile electorale ale Conventiei de la Paris. Lovitura de stat a inaugurat o conducere autoritara a domnitorului, criticata vehement de opozitie. Ea a fost justificata de imposibilitatea adoptarii reformelor in conditiile in care alegerile facute in conformitate cu prevederile Conventiei de la Paris creau o majoritate conservatoare in Camera. Elaborata de Consiliul de Stat si imbunatatita de guvern, Legea rurala a fost promulgata de domnitor la 14 august 1864. * Aceasta elibera taranii clacasi de sarcinile de tip feudal (claca) si ii improprietarea cu pamantul pe care-l foloseau, prin rascumparare (despagubire). * Articolul 1 al legii oferea posibilitatea taranilor clacasi sa devina proprietari deplini pe locurile supuse posesiunii lor. *Suprafata de pamant pe care o primeau era stabilita in functie de numarul vitelor detinute.

*Cei care nu au facut claca deveneau proprietari numai pe locurile de casa si gradina, iar pamantul nu putea fi instrainat sau ipotecat timp de 30 de ani. *Taranii plateau despagubiri pentru claca timp de 15 ani. *Pamantul acordat taranilor nu trebuia sa depaseasca 2/3 din suprafata mosiei, fara a socoti padurile. Existau insa si numeroase limite: intinderea mica a lotului, neimproprietarirea unui numar destul de mare de tarani etc. Totusi, legea a intarit proprietatea taraneasca si a imbunatatit situatia unei parti importante a locuitorilor satelor. O alta lege insemnata a fost cea a instructiunii publice, promulgata la 7 decembrie 1864, prin care invatamantul devenea unitar, structurat pe trei cicluri: primar, care era gratuit si obligatoriu, secundar si superior. Tot in domeniul invatamantului este de remarcat infiintarea, in octombrie 1860, a Universitatii din Iasi, cu patru facultati: drept, filozofie, stiinte, teologie. La 4 iulie 1864 se infiinta si Universitatea din Bucuresti, care avea sectii de drept, stiinte si filosofie (litere). In 1864 - 1865 au fost adoptate si alte reforme care au contribuit la constituirea unui cadru nou de organizare a societatii: in administratie (legea comunala, legea pentru infiintarea consiliilor judetene); in justitie (elaborarea Codului penal - martie 1864, adoptarea noului Cod civil, in decembrie 1864); in domeniul organizarii bisericesti (legi care au diminuat rolul Bisericii in treburile civile si au sporit dominatia statului in structura administrativa a acesteia); in comert (elaborarea Codului comercial, infiintarea Camerei de Comert); adoptarea sistemului unic de masuri si unitati (septembrie 1864); in domeniul armatei - Legea organizarii armatei (noiembrie 1864) s.a. In ianuarie 1865, in urma unor neintelegeri cu domnitorul, Mihail Kogalniceanu a demisionat. Cabinetele care i-au urmat au continuat politica reformatoare. Politica externa. In aceasta perioada, Principatele au urmat in politica externa o directie proprie. Cuza a concentrat in mainile sale toate parghiile externe, pentru a evita eventualele oscilatii provocate de viata interna. Domnitorul a sustinut miscarile de eliberare ale popoarelor din Europa Centrala si Estica, emigratia poloneza, pe cea maghiara si pe cea bulgara de pe teritoriul roman. A organizat si coordonat propaganda romaneasca in strainatate si a sustinut dezvoltarea culturala a romanilor din Imperiul Habsburgic, pentru care a alocat sume importante de la bugetul statului. Pentru a afirma individualitatea politica a statului roman, a infiintat agentii diplomatice la Constantinopol, Paris si Belgrad, iar in 8 august 1862 a creat ministerul de externe, care avea ca scop coordonarea intregii politici externe. Domnia lui Cuza a coincis, astfel, unei perioade de crestere a prestigiului tarii. Raporturile cu puterea suzerana si Puterile Garante se deosebeau esential de perioada anterioara. Pentru intarirea autonomiei tarii in relatiile cu puterile europene, a fost sporita capacitatea militara, sa incercat emiterea unei monede si a unei decoratii nationale, s-a proclamat autocefalia Bisericii Ortodoxe Romane fata de Patriarhia de la Constantinopol (recunoscuta, insa, mult mai tarziu) etc. Monstruoasa coalitie si sfarsitul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Masurile legislative modernizatoare adoptate de Alexandru Ioan Cuza au fost insotite de anumite tendinte autoritare, care i-au atras adversitatea oamenilor politici de toate orientarile. Astfel, la inceputul anului 1863 s-a conturat o grupare eterogena formata din liberalii radicali condusi de Ion C. Bratianu si C.A. Rosetti si conservatori, intrata in istorie sub numele de "monstruoasa coalitie" care urmarea detronarea lui Cuza si aducerea pe tronul tarii a unui principe strain. Liberalii radicali, continuatori ai ideologiei de la 1848, dorind o transformare economica si sociala radicala, dupa modelul Europei Occidentale, considerau masurile luate de Cuza prea moderate. Conservatorii, in schimb, doreau pastrarea traditiilor si privilegiilor epocii premergatoare revolutiei, puternic afectate de politica reformatoare a domnitorului, si insistau ca dezvoltarea sa se faca lent si fara schimbari radicale. Pentru ambele grupari, Cuza ducea o politica necorespunzatoare.

Desi Cuza a reusit sa puna in aplicare ambitiosul sau program legislativ si de organizare a unor institutii moderne, pozitia i-a fost subminata de activitatea "monstruoasei coalitii". Conservatorii l-au criticat pentru reformele agrara si electorala, iar liberalii radicali i-au reprosat ca era prea moderat. Constient de esecurile domniei autoritare, domnitorul s-a gandit la abdicare. Liberalii radicali condusi de Ion C. Bratianu si C.A. Rosetti au organizat lovitura de stat de la 11 februarie 1866. Cuza a semnat actele de abdicare si a plecat in strainatate, unde a murit in mai 1873. Locul domnitorului a fost luat de o locotenenta domneasca, compusa din Lascar Catargiu, generalul Nicolae Golescu si colonelul Nicolae Haralambie. Domnia lui Al. I. Cuza a fost o etapa decisiva in modernizarea statului roman: a insemnat, in primul rand, punerea in aplicare a programului de la 1848. Politica reformatoare si intarirea statului roman a reprezentat o premisa importanta in dobandirea independentei. La abdicarea lui Cuza (11 februarie 1866), Romania moderna era, in esenta, edificata. 2.3. Instaurarea dinastiei de Hohenzollern Ideea aducerii printului strain nu era noua, caci ea fusese formulata in memoriile boieresti si in Rezolutiile Adunarilor ad-hoc din 1857. Pentru Romania anului 1866, aceasta idee avea multiple semnificatii: era o solutie pentru consolidarea statului national (caci puterile europene recunoscusera unirea doar pe timpul lui Cuza); se miza pe asigurarea stabilitatii interne, inlaturandu-se lupta pentru domnie; prezenta pe tronul tarii a unui reprezentant dintr-o mare familie domnitoare europeana putea sa intareasca prestigiul extern al tarii, reprezentand o garantie pentru consolidarea autonomiei si pentru pregatirea terenului in vederea dobandirii independentei de stat a Romaniei. Inlaturarea lui Cuza a atras reactia puterilor europene. In randul acestora, intrunite in cadrul Conferintei de la Paris din martie 1866, se auzeau voci care cereau desfacerea unirii: Rusia si Turcia foloseau prilejul pentru a cere separarea si ocupatia militara. Aparea chiar propunerea ca romanii sa fie intrebati din nou asupra viitorului lor, ca in 1857, Poarta insistand pentru organizarea unor noi alegeri sub supravegherea comisarilor otomani. Austria a actionat si ea deschis pentru desfacerea unirii. Pe plan intern, atat liberalii, cat si conservatorii erau in majoritate in favoarea aducerii unui print strain pe tronul Romaniei, ca solutie eficienta si sigura pentru stabilitatea politica si sociala. Prin intermediul Frantei si cu acceptul Prusiei, s-a perfectat aducerea in tara a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, inrudit cu regele Prusiei si var dupa mama cu Napoleon al III-lea. Acesta a fost proclamat domn al Romaniei in urma plebiscitului din aprilie 1866. La 25 aprilie 1866, Carol a acceptat propunerea si a obtinut acordul tatalui sau, al regelui Prusiei si al cancelarului prusac Otto von Bismarck pentru a pleca spre Romania. Deoarece unele puteri europene nu erau de acord cu aceasta solutie si cereau alegerea unui nou domn pamantean, cercurile politice romanesti au mers pe varianta "faptului implinit". Din cauza conflictului austro-prusac, printul a calatorit cu un pasaport fals pana la Turnu Severin, fiind insotit de Ion C. Bratianu. In dimineata zilei de 10 mai (care va fi Ziua Nationala a Romaniei pana in 1947), Carol intra in Bucuresti, pe Podul Mogosoaiei, indreptandu-se spre Mitropolie, unde a fost proclamat domn de catre Adunare, in fata careia a jurat sa pazeasca legile Romaniei, drepturile si integritatea sa. Marile Puteri, dezbinate de interese contradictorii l-au acceptat in mod formal pe Carol. In urma unei vizite facute la Istanbul, in octombrie 1866, Poarta dadea firmanul de investitura a lui Carol I, prin care renunta implicit la "nota restrictiva" de recunoastere a unirii doar pe timpul lui Cuza si accepta unirea deplina, indiferent de domnitor. 2.4. Constitutia din 1866 Adunarea Legislativa aleasa cu o luna inaintea venirii lui Carol s-a transformat in Adunare Constituanta, luandu-si misiunea de a discuta si apoi de a vota proiectul unei Constitutii. Dupa dezbateri aprinse intre conservatori si liberali, noua lege fundamentala a fost promulgata de domn la 1 iulie 1866, ea reprezentand prima Constitutie interna romaneasca (elaborata de reprezentantii legitimi ai natiunii). Inspirata dupa modelul belgian, Constitutia a fost una dintre cele mai democratice din Europa secolului al XIX-lea. Adoptarea

Constitutiei a reprezentat un pas inainte pe drumul modernizarii principalelor institutii si al racordarii lor la mutatiile europene petrecute in secolul al XIX-lea. Aceasta lege fundamentala se asemana cu alte Constitutii liberale in vigoare in Europa occidentala. Ea tinea cont de conditiile specifice ale Romaniei si se referea la o diversitate de aspecte care vizau dezvoltarea si modernizarea societatii: teritoriul Romaniei, drepturile cetatenesti, Reprezentanta Nationala (Parlamentul), puterile in stat, prerogativele domnului si ale ministrilor s.a. Exprimand dorinta de independenta, Constitutia proclama oficial numele de Romania, nu amintea nimic despre raporturile cu Poarta si cu Puterile garante, consfintea ca statul roman era o monarhie constitutionala, iar ca sistem politic consacra parlamentarismul pluripartidist. Printre principiile asezate la baza Constitutiei se numarau: suveranitatea nationala; guvernarea reprezentativa si responsabila; principiul democratic al separatiei puterilor in stat; responsabilitatea ministeriala; monarhia ereditara; drepturi si libertati cetatenesti. Puterea executiva era incredintata domnului si guvernului. Ca sef al puterii executive, domnitorul numea si revoca ministrii, numea si confirma in toate functiile publice, era comandantul armatei, conferea distinctii si decoratii, batea moneda, avea drept de amnistie politica, gratia, putea sa declare razboi si sa incheie pace, incheia conventii cu alte state dupa ce obtinea acordul Parlamentului. Actele sale aveau "tarie" doar daca erau contrasemnate de un ministru. Domnitorul se bucura si de largi prerogative legislative: convoca, amana si dizolva Adunarea Deputatilor si Senatul, initia proiecte de lege (prin ministrii sai), sanctiona si promulga legile, avea drept de veto absolut, putandu-se opune punerii in aplicare a unor legi votate de Parlament. Puterea legislativa apartinea Parlamentului (bicameral) care avea o serie de atributii: dezbatea si adopta bugetul (numai Adunarea Deputatilor), vota, modifica sau abroga legile, avea drept de interpelare a guvernului s.a. Puterea judecatoreasca se exercita prin Curti de judecata si Tribunale. Hotararile si sentintele acestora se pronuntau in numele legii si se executau in numele domnului. Cea mai inalta instanta era Curtea de Casatie. Constitutia consfintea importante drepturi si libertati cetatenesti: libertatea constiintei, a presei si a intrunirilor, libertatea invatamantului, egalitatea in fata legilor (art.10), libertatea exercitarii drepturilor politice (numai de catre crestini), libertatea individuala, dreptul la azil politic, protejarea refugiatilor din motive politice s.a. De asemenea, se acorda dreptul de intrunire si asociere, aceasta prevedere stand la baza organizarii partidelor politice. Proprietatea, de orice natura, era proclamata sacra si inviolabila (art.19). Articolul 7 prevedea ca "insusirea de roman se dobandeste, se conserva si se pierde potrivit regulilor statornicite prin legile civile", iar cetatenia romana poate fi dobandita doar de "strainii de rituri crestine". Articolul 31 consacra suveranitatea poporului. Impreuna, articolele 32, 33 si 35 consfintesc separatia puterilor. In plus, prin articolul 35 se consacra monarhia constitutionala ca forma de organizare statala, in timp ce articolul 82 consfinteste caracterul ereditar al monarhiei. Principiile liberale specifice acestei legi fundamentale nu se regaseau in legea electorala cenzitara care completa Constitutia. Astfel, normele cenzitare promovau interesele marilor proprietari funciari si ale marii burghezii, electoratul fiind impartit pe colegii (doua pentru Senat si patru pentru Camera Deputatilor) in functie de avere. Primele trei colegii ii delegau direct pe deputati (vot direct), in vreme ce colegiul al lV-lea alegea prin delegati (vot indirect). Pentru Senat existau doua colegii in care isi exprimau optiunea proprietarii funciari si de imobile. Varsta minima a alegatorilor era fixata la 21 de ani. Sistemul electoral cenzitar, aproape general in acel moment in Europa, care impartea corpul de alegatori in colegii, in functie de venituri, oglindea marile diferente sociale din sanul societatii romanesti: pe de-o parte, boierimea care si-a perpetuat predominanta politica si dupa 1866, pe de alta parte, taranimea - stratificata - care constituia majoritatea populatiei. Intre aceste clase sociale exista o burghezie care va castiga in importanta din ce in ce mai mult. Cele doua mari partide ale epocii moderne - Partidul National-Liberal si Partidul Conservator - s-au cristalizat tocmai in urma aplicarii Constitutiei din 1866. In ansamblu, Constitutia din 1866 poate fi considerata un compromis intre liberali si conservatori:

pentru ca acestia din urma sa accepte adoptarea unei constitutii liberale, liberalii au acceptat introducerea unui sistem electoral nedemocratic, bazat pe votul cenzitar. Constitutia din 1866 a avut insa si alte limite, ea permitand introducerea si perpetuarea unor practici nedemocratice: guvernul nu era o creatie a Parlamentului. Acest fapt este demonstrat de procedura de schimbare a guvernelor. Procesul incepea cu demisia guvernului in functie si cu numirea de catre domnitor a unui nou prim-ministru, dupa care era dizolvat Parlamentul si se stabileau noi alegeri. Noul guvern folosea toate mijloacele disponibile pentru a-si asigura o majoritate in Parlament si, pana dupa Primul Razboi Mondial, nu a fost niciodata dezamagit. Desi nu o consacra efectiv, Constitutia din 1866 a fost perceputa pe plan extern ca o puternica manifestare a independentei. Ea prevedea ereditatea domniei si atributiile unui domn suveran, depasind statutul de autonomie recunoscut prin tratatele internationale. In acelasi timp, legea fundamentala a Romaniei nu amintea nimic de suzeranitatea otomana si de garantia colectiva a puterilor europene. De asemenea, promulgarea Constitutiei de catre domn fara a mai astepta acordul puterilor europene, era si ea o dovada a aspiratiei romanilor catre independenta. Constitutia din 1866 a fost suferit mai multe modificari: in 1879 a fost modificat articolul 7, in sensul acordarii de drepturi civile si politice (cetatenie) indiferent de religie; in 1884, cand se reduce numarul de colegii electorale de la patru la trei; in 1917, cand sunt modificate regimul proprietatii si sistemul electoral, pentru a permite introducerea reformei agrare si a reformei electorale. Aceasta lege fundamentala, ramasa in vigoare pana in 1923, a contribuit la consolidarea si modernizarea statului roman.

CONSTITUTIA DIN 1866 Art. l. Principatele Unite Romane constituie un singur stat indivizibil sub numele de Romania. Art. 2. Teritoriul Romaniei este inalienabil. Art. 7. insusirea de roman se dobandeste, se conserva si se pierde potrivit regulilor statornicite prin legile civile. Numai strainii de rituri crestine pot dobandi impamantenirea. Art.10. Nu exista in Stat nici o deosebire de clasa. Toti romanii sunt egali inaintea legilor si datori a contribui fara deosebire la darile si sarcinile publice. Ei singuri sunt admisibili in functiunile publice, civile si militare. Art. 19. Proprietatea de orice natura, precum si toate creantele asupra Statului, sunt sacre si neviolabile. Art. 31. Toate puterile Statului emana de la natiune, care nu se poate exercita decat numai prin delegatiune si dupa principiile si regulile asezate in Constitutiunea de fata. Art. 32. [] Orice lege cere innoirea a cator trele ramuri ale puterii legiuitoare. Nici o lege nu poate fi supusa sanctiuni domnului, decat dupa ce va fi discutata si votata liber de majoritatea ambelor Adunari. Art. 33. Initiativa legilor este data fiecareia din cele trei ramuri ale puterii legislative. Art. 35. Puterea executiva este incredintata domnului, care o exercita in mod regulat prin Constitutiune. Art. 82. Puterile constitutionale ale domnului sunt ereditare, in linie coboratoare directa si legitima a mariei sale principelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, din barbat in barbat prin ordinul de primogenitura si cu exclusiunea perpetua a femeilor si coboratorilor lor.
2.5. Cucerirea independentei de stat. Contextul intern si international. Dupa 1772, elita politica solicitase in memoriile adresate marilor puteri, statutul de independenta pentru Principatele romane. Diferite proiecte si planuri din preajma anului 1848 ale revolutionarilor munteni si moldoveni, aflati in legatura cu activitatea revolutionarilor polonezi, aveau ca obiectiv dobandirea independentei. Adversarul comun era Rusia care, prin "articolul aditional" la Regulamentele Organice, urmarea sa-si sporeasca controlul asupra Principatelor. Romanii considerau ca o intelegere cu sultanul, pe cale pasnica, s-ar fi putut realiza, iar principala piedica in calea reformelor interne o constituia tarul. Aceeasi ostilitate era manifestata si fata de habsburgi, fapt care a permis, in timpul domniei lui Al. I. Cuza, o apropiere de revolutionarii maghiari. Interesante sunt planurile federaliste care infloreau la jumatatea secolului al XIX-lea.

Nicolae Balcescu a sustinut si el mai multe proiecte federaliste (1850, 1851), retinand atentia cel ce viza fondarea Statelor Unite ale Dunarii care ar fi grupat pe romani, maghiari si "iugoslavi". Ion H. Radulescu dorea o "republica universala a Europei ". Mai realiste au fost planurile de intelegere balcanica. Astfel, in 1863, Cuza a stabilit relatii diplomatice cu Serbia peste capul Portii, relatii continuate dupa venirea lui Carol I la tronul tarii, prin semnarea unui tratat in 1868. Cei doi monarhi au sustinut miscarea revolutionarilor bulgari, iar in 1866 si 1869, oamenii politici romani se consultau cu emisarii guvernului grec in vederea stabilirii unei actiuni comune antiotomane. Redeschiderea "crizei orientale" in 1875, prin rascoalele antiotomane din Bosnia si Hertegovina, a oferit ocazia unei actiuni politice si militare pentru dobandirea independentei. Carol I ridicase aceasta problema in fata Consiliului de Ministri inca din 1873. Clasa politica sustinea ideea, dar existau deosebiri de vederi asupra cailor si metodelor prin care se putea realiza. Cei mai multi liberali (intre care I.C. Bratianu, M. Kogalniceanu) erau pentru o apropiere de Rusia in vederea unei actiuni antiotomane deschise. Schimbarea de atitudine fata de aceasta era legata de esecul rus in razboiul Crimeii si de ostilitatea fata de Imperiul habsburgic, devenit AustroUngaria in 1867, cu toate consecintele care decurgeau de aici pentru romanii din imperiu. Conservatorii se opuneau, socotind ca regimul garantiei colective din 1856 era singurul obstacol in calea expansiunii ruse. Formati la scolile din Germania, ei vedeau in panslavism cea mai serioasa amenintare. Pentru conservatori, singura cale de obtinere a independentei era pe cale diplomatica, colaborand cu Austro-Ungaria si Germania. Noul guvern liberal condus de I.C. Bratianu (1876) cu M. Kogalniceanu la externe, spera sa obtina independenta pe cale pasnica. Criza s-a agravat in 1876. Serbia si Muntenegru au declarat razboi Turciei, iar bulgarii au declansat miscarea de eliberare, parte din detasamentele lor inarmate fiind pregatite chiar pe teritoriul romanesc. Printr-un memoriu guvernul roman solicita, in iulie 1876, Portii si Puterilor garante recunoasterea individualitatii statului roman si a numelui de Romania, dar acesta era primit cu ostilitate. In august primulministru a avut o intrevedere cu imparatul Franz Joseph I la Sibiu, incheiata fara rezultate deosebite. Nici apropierea de Rusia din septembrie/octombrie 1876, cand o delegatie condusa de I.C. Bratianu si M. Kogalniceanu propusese la Livadia, in Crimeea, tarului Alexandru al II-lea si cancelarului Gorceakov un tratat antiotoman, nu avusese mai mult succes. In decembrie 1876, Dimitrie Bratianu initia un demers diplomatic la Constantinopol, cerand "garantii speciale pentru neutralitatea vesnica a teritoriului romanesc". Tratativele romano-otomane esuau insa, ca urmare a adoptarii Constitutiei lui Midhat-pasa prin care statul roman era declarat "provincie privilegiata" a imperiului. In aceste conditii, calea obtinerii independentei prin lupta devenea tot mai evidenta. Austro-Ungaria si Rusia se intelegeau prin conventia de la Budapesta, semnata la 3 ianuarie 1877, cu privire la schimbarile teritoriale pe care ar fi trebuit sa le aduca un eventual razboi ruso-turc (Rusia ar fi anexat sudul Basarabiei, revenind la gurile Dunarii, iar Austro-Ungaria s-ar fi multumit cu Bosnia si Hertegovina). La 4/16 aprilie 1877, guvernul liberal condus de Ion C. Bratianu a incheiat Conventia romano- rusa. Conventia a fost semnata de baronul Dmitri Stuart, reprezentantul Rusiei in Romania, si de Kogalniceanu, ministrul nostru de externe si stabilea trecerea armatelor ruse pe teritoriul romanesc in regimul rezervat armatelor prietene, cheltuielile fiind suportate de guvernul rus. Actul fixa intr-o anexa drumul pe etape spre Dunare, care ocolea Bucurestiul, si numea comisarii pentru raporturile cu institutiile romanesti. Rusia se angaja sa respecte statutul tarii si "sa mentina si sa apere integritatea actuala a Romaniei". Incheierea Conventiei evidentiaza o schimbare a atitudinii Rusiei fata de statul roman in comparatie cu alte faze ale Crizei Orientale din secolul al XIX-lea.

Conventia din 4/16 aprilie 1877 reprezenta un eveniment important pe calea afirmarii de sine statatoare a statului roman. Imediat, decretul de mobilizare a chemat sub arme 100.000 de persoane, din care 58.000 formau armata operativa. Desi statul facuse eforturi financiare deosebite pentru a asigura o dotare corespunzatoare, armata era slab inarmata si echipata. Armata romana intra in actiune preluand apararea Dunarii pe linia Turnu Severin-Calarasi. La 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat razboi otomanilor si armatele sale au inceput traversarea Romaniei. Luand act de noua realitate, otomanii au bombardat localitatile Bechet, Islaz, Corabia, Calafat, Giurgiu; romanii au ripostat bombardand Vidinul si Turtucaia. Adunarea (29 aprilie) si Senatul (30 aprilie) au votat motiuni prin care declarau starea de razboi cu Imperiul Otoman, dar nu si independenta. In 9 mai 1877, la o interpelare a lui Nicolae Fleva, privind situatia Romaniei, Mihail Kogalniceanu, ministrul de externe, raspundea printr-un discurs in care declara ca statul roman era hotarat sa rupa orice legatura cu Imperiul Otoman ("Suntem independenti; suntem natiune de sine statatoare!"). In aceeasi zi, Camera Deputatilor a votat o motiune prin care se lua act de ruperea relatiilor cu Poarta si de independenta absoluta a Romaniei. A doua zi, Senatul vota aceeasi motiune. Proclamarea independentei semnifica atat inlaturarea suzeranitatii otomane cat si a garantiei colective a marilor puteri. Independenta, salutata cu entuziasm de populatie, a fost receptata de Marile Puteri in mod diferit, in functie de propriile interese: Rusia a acceptat-o ca pe un fapt implinit, dar nu si de jure; Italia si-a aratat simpatia; Franta, Germania si AustroUngaria au ramas in expectativa; Marea Britanie a privit-o cu ostilitate, iar Poarta a ripostat prin razboi. Participarea Romaniei la razboiul pentru independenta (1877 - 1878). La inceputul razboiului, Rusia a refuzat cooperarea cu armata romana, deoarece nu dorea sa-si creeze "obligatii" fata de o tara de la care urmarea sa rapeasca cele trei judete din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail). Cu toate acestea, trupele romane au sprijinit trecerea trupelor tariste in sudul Dunarii la jumatatea lui iunie 1877. Dupa ce au traversat Dunarea, rusii au inaintat cu repeziciune pe trei directii, ajungand peste o luna dincolo de Balcani. In luptele de la Dunare, ei au fost sprijiniti de armata romana prin diverse forme: bombardarea flotilei turcesti; bombardamente asupra pozitiilor inamice de pe malul drept al Dunarii etc. Cheia victoriei in Balcani era luarea Plevnei, un puternic sistem de fortificatii cu o pozitie strategica insemnata, aparat de o garnizoana formara din 50.000 soldati, condusa de generalul Osman-pasa; de aici otomanii puteau surprinde si inconjura coloana principala rusa ce se indrepta spre pasul Sipka si Balcani. Ignorand forta armatei otomane, armata rusa a declansat, in iulie, un atac total nepregatit si cu un efectiv militar mic. Inaintarea in Balcani, condusa de arhiducele Nicolae, s-a oprit la Plevna, unde primele doua atacuri rusesti au fost sangeros respinse. Situatia critica din Balcani l-a determinat pe arhiducele (marele duce) Nicolae, comandantul frontului rusesc din Balcani, sa adreseze principelui Carol cunoscuta telegrama din 19 iulie 1877, prin care solicita cooperarea armatei romane, neacceptata pana atunci de partea rusa." Insistentele romanesti privind incheierea unei conventii care sa reglementeze participarea armatei romane n-au dat rezultate. Desi nu exista o conventie militara intre cele doua tari, dupa noi apeluri ale comandamentului rus, armata romana a trecut in sudul Dunarii (Divizia 4 si o parte din Divizia 3). Desi Romania insista in continuare sa se incheie o conventie militara de colaborare care sa precizeze individualitatea armatei romane, in cursul tratativelor dintre tar, arhiduce si principele Romaniei, din august 1877, s-a acceptat doar constituirea unui front romanesc la Plevna, fiind respinsa conventia scrisa. Frontul de la Plevna a fost pus sub comanda lui Carol I. La 30 august 1877, fortele romano-ruse puse sub comanda principelui Carol au executat un al treilea atac general asupra Plevnei. Singura victorie - cucerirea redutei Grivita I - a fost scump platita, caci au murit aproape 1.000 de ostasi romani, intre care maiorul George Sontu si capitanul Valter Maracineanu. Acest bilant trist, intarea opinia principelui Carol, exprimata inainte de atac, ca cetatea trebuia asediata. Lupte crancene s-au desfasurat in septembrie-octombrie pentru izolarea completa a Plevnei si impiedicarea aprovizionarii

garnizoanei otomane. Pentru a intari blocada, fortele romane au cucerit reduta Rahova la 9 noiembrie 1877. Supusa unui permanent bombardament Plevna era, la inceputul lunii noiembrie, complet izolata si cu proviziile aproape epuizate. In ziua de 28 noiembrie 1877 a avut loc incercarea lui Osman-Pasa de a sparge incercuirea la Plevna, care s-a incheiat cu un esec. In aceeasi zi, dupa aproape trei luni, Plevna a capitulat, iar comandantul ei s-a predat ofiterilor romani. Caderea Plevnei a avut o influenta hotaratoare asupra desfasurarii ulterioare a razboiului. In timp ce armata rusa a continuat ofensiva pe directia Sofia - Adrianopol, trupelor romane le-a revenit misiunea de a cuceri cetatile turcesti din vestul Bulgariei, printre care Vidin si Belogradcik. Infranti pe toate fronturile, otomanii au capitulat in ianuarie 1878, semnand armistitiul si apoi tratatul de pace de la San Stefano (februarie 1878). Recunoasterea internationala a independentei. In ultima parte a razboiului, Rusia a aratat o atitudine neprietenoasa, comunicand autoritatilor romane ca doreste sa obtina cele trei judete din sudul Basarabiei; acest fapt a atras, in ianuarie 1878, protestul Parlamentului Romaniei. In perioada tratativelor de pace de la San Stefano, relatiile romano-ruse s-au inrautatit si mai mult, urmare a neadmiterii reprezentantului roman la negocieri si mai ales a hotararii Rusiei de a ocupa din nou sudul Basarabiei. Delegatul Romaniei la tratative, colonelul Eraclie Arion, a fost imputernicit sa sustina recunoasterea independentei si retrocedarea gurilor Dunarii pana la bratul Sf. Gheorghe. Rusia a hotarat insa reanexarea judetelor din sudul Basarabiei, declarand deschis ca-si rezerva dreptul de a le schimba cu Dobrogea. In tara dezbaterile parlamentare au respins insa solutia rusa, sustinand mentinerea integritatii teritoriale. Tratatul de pace semnat la San Stefano (langa Istanbul), la 19 februarie martie 1878, fara acceptarea Romaniei la dezbateri, prevedea: *independenta Serbiei, Romaniei si Muntenegrului, autonomia Bosniei si Hertegovinei, *organizarea Marelui Principat al Bulgariei (in care stationau trupe ruse), care se intindea de la Dunare la Marea Mediterana si avea statut de autonomie; *stramtorile Bosfor si Dardanele erau deschise circulatiei tuturor navelor; Rusia "oferea" Dobrogea in schimbul anexarii sudului Basarabiei. Toate acestea prevederi oglindeau politica de forta a Rusiei, fapt ce a nemultumit statul roman. Relatiile romano-ruse au devenit deosebit de incordate. In aprilie 1878, erau aduse din Balcani in Romania trupe si incepea aplicarea planului de ocupare militara. Trupele ruse au ocupat orasul Giurgiu si au ajuns in apropierea capitalei. In aceste conditii, domnitorul Carol I a ordonat regruparea armatei in nordul Olteniei si Munteniei pregatindu-se pentru rezistenta in cazul unei agresiuni militare din partea Rusiei. Tratatul de la San-Stefano nemultumea si mari puteri ca Anglia, ingrijorata de pozitia castigata de Rusia in Balcani, si Austro-Ungaria, care nu primea Bosnia si Hertegovina. Germania a preluat misiunea de reconciliere si a organizat noi tratative de pace. Intre timp, Rusia a declarat ca nu este in nici un fel angajata fata de Romania, Conventia din 1877 referindu-se doar la raporturile romano-otomane, nu si la cele rusoromane. Ca urmare, in vara anului 1878 au avut loc noi tratative de pace, finalizate in cadrul Congresului de pace de la Berlin, la care au participat cele sapte state semnatare ale tratatului din 1856. Nici de data aceasta, Romania nu a fost invitata; dupa lungi insistente, primul ministru Ion C. Bratianu si ministrul de externe Mihail Kogalniceanu au fost primiti intr-o sedinta unde au prezentat un memoriu prin care solicitau recunoasterea independentei si a integritatii nationale, garantarea neutralitatii tarii, acordarea unor despagubiri de razboi,

precum si interzicerea trecerii trupelor ruse pe teritoriul Romaniei. Reflectand lupta de interese dintre Marile Puteri, Tratatul de pace de la Berlin (1/13 iulie 1878) prevedea: *principatul Bulgariei era micsorat si se infiinta in sudul sau provincia autonoma Rumelia, * Bosnia si Hertegovina intrau sub administratia Austro-Ungariei, *insula Cipru revenea Angliei, Serbia si Muntenegru deveneau independente. * In privinta Romaniei, independenta ii era recunoscuta in anumite conditii: modificarea articolului 7 din Constitutie in sensul acordarii cetateniei romane pentru locuitorii de alta religie decat cea crestina, rascumpararea de catre guvernul roman a actiunilor fostei Societatii care construise drumurile de fier din Romania (societatea Strousberg cu capital german creata in 1872). * Statul roman primea Dobrogea, Delta Dunarii si Insula Serpilor, dar pierdea sudul Basarabiei, luat de Rusia. Ingerintele si amenintarile Rusiei au determinat o tensionare a relatiilor romano-ruse. Dincolo de anumite prevederi dezavantajoase, ramanea faptul esential si anume recunoasterea internationala a independentei de stat a Romaniei. Prin tratatul final semnat la 1 iulie, independenta era recunoscuta imediat de Rusia, Imperiul Otoman, Serbia, Austro-Ungaria si abia in 1880 de catre Franta, Anglia si Germania. Independenta a avut urmari dintre cele mai importante pentru statul roman. A creat conditii pentru intarirea regimului politic si accelerarea progresului economic si social. Reintegrarea Dobrogei dadea o noua perspectiva legaturilor economice cu lumea. Dupa cucerirea independentei, Romania devenea stat cu drepturi depline in relatiile internationale. Suveranitatea nationala a ingaduit afirmarea unei politici externe proprii, a permis instituirea unui sistem protectionist necesar dezvoltarii economice, a creat conditii pentru consolidarea sistemului politico-institutional. Obtinerea si recunoasterea independentei a avut drept principala consecinta proclamarea principelui Carol ca rege, la 14 martie 1881. Romania a devenit astfel regat, ridicandu-si in mod substantial statutul si pozitia internationala.