România şi concertul european; de la „criza

orientală” la marile alianţe ale secolului XX

Concertul european şi principiul echilibrului puterilor. Încă din secolul XVII marile puteri
europene au stabilit un principiu de rezolvare a conflictelor internaţionale numit principiul
echilibrului puterilor. Acesta presupunea că schimbările teritoriale trebuia să se facă astfel încât
să nu producă o slăbire sau creştere prea mare a puterii unui stat. Statele care au avut un rol
important în menţinerea acestui sistem în secolul XIX, Marea Britanie, Rusia, Austria şi Prusia
(cel mai puternic stat german) au alcătuit aşa-numitul concert european. Acesta a fost creat în
1815, la Congresul de la Viena (convocat după înfrângerea lui Napoleon).

„Criza orientală” în secolele XVIII-XX. „Criza orientală” sau „chestiunea orientală”, cum a
mai fost numită, a fost o problemă diplomatică pe care a creat-o criza Imperiului otoman în
perioada cuprinsă între secolul al XVIII-lea şi începutul secolului XX. În 1683 turcii, care
asediau Viena, au fost înfrânţi de o coaliţie de state creştine, punându-se astfel capăt expansiunii
lor. În secolul al XVIII-lea a început o lungă perioadă de declin a Imperiului otoman, de care
încercau să profite marile puteri din centrul şi estul Europei: Rusia, Austria şi Prusia. Acestea
urmăreau să-şi extindă teritoriile şi influenţa politică în est în dauna turcilor. Între cele patru mari
puteri s-au dus numeroase războaie care s-au desfăşurat de multe ori pe teritoriul românesc care
era ocupat câte o scurtă perioadă de timp de către Rusia sau Austria.

Rusia s-a considerat apărătoarea ortodocşilor din Imperiul otoman şi mai ales a popoarelor din
Peninsula Balcanică. În secolul al XIX-lea ea a sprijinit lupta de eliberare a acestor popoare
urmărind în acelaşi timp să-şi extindă influenţa politică asupra lor sau să cucerească noi teritorii.
În acest context, Rusia a contribuit la elaborarea Regulamentelor organice pentru Ţările Române.
Austria (după 1867 Austro-Ungaria) era un concurent al Rusiei în politica de expansiune în est.
Celelalte mari puteri au încercat, conform principiului echilibrului, să împiedice o prăbuşire totală
a Imperiului otoman sau o creştere prea mare a puterii Rusiei, de aceea toate tratatele
internaţionale din secolul XIX care priveau zona estică a Europei şi Peninsula Balcanică au
încercat să ţină cont de acest aspect. Cu toate acestea, până la începutul secolului XX toate
popoarele din Imperiul otoman au reuşit să se elibereze. Chestiunea orientală s-a menţinut însă
ca o problemă a statelor balcanice (Grecia, Serbia, Muntenegru, Bulgaria, Albania) care încercau
să-şi modifice graniţele în dauna vecinilor sau aveau probleme pe care le puneau amestecurile
de etnii şi religii din cadrul aceluiaşi stat.

2.Constituţia democratică din 1923

România şi concertul european; de la „criza orientală” la marile alianţe ale

secolului XX

Concertul european şi principiul echilibrului puterilor. Încă din secolul XVII marile puteri
europene au stabilit un principiu de rezolvare a conflictelor internaţionale numit principiul
echilibrului puterilor. Acesta presupunea că schimbările teritoriale trebuia să se facă astfel încât
să nu producă o slăbire sau creştere prea mare a puterii unui stat. Statele care au avut un rol
important în menţinerea acestui sistem în secolul XIX, Marea Britanie, Rusia, Austria şi Prusia
(cel mai puternic stat german) au alcătuit aşa-numitul concert european. Acesta a fost creat în
1815, la Congresul de la Viena (convocat după înfrângerea lui Napoleon).
„Criza orientală” în secolele XVIII-XX. „Criza orientală” sau „chestiunea orientală”, cum a
mai fost numită, a fost o problemă diplomatică pe care a creat-o criza Imperiului otoman în
perioada cuprinsă între secolul al XVIII-lea şi începutul secolului XX. În 1683 turcii, care
asediau Viena, au fost înfrânţi de o coaliţie de state creştine, punându-se astfel capăt expansiunii
lor. În secolul al XVIII-lea a început o lungă perioadă de declin a Imperiului otoman, de care
încercau să profite marile puteri din centrul şi estul Europei: Rusia, Austria şi Prusia. Acestea
urmăreau să-şi extindă teritoriile şi influenţa politică în est în dauna turcilor. Între cele patru mari
puteri s-au dus numeroase războaie care s-au desfăşurat de multe ori pe teritoriul românesc care
era ocupat câte o scurtă perioadă de timp de către Rusia sau Austria.

Rusia s-a considerat apărătoarea ortodocşilor din Imperiul otoman şi mai ales a popoarelor din
Peninsula Balcanică. În secolul al XIX-lea ea a sprijinit lupta de eliberare a acestor popoare
urmărind în acelaşi timp să-şi extindă influenţa politică asupra lor sau să cucerească noi teritorii.
În acest context, Rusia a contribuit la elaborarea Regulamentelor organice pentru Ţările Române.
Austria (după 1867 Austro-Ungaria) era un concurent al Rusiei în politica de expansiune în est.
Celelalte mari puteri au încercat, conform principiului echilibrului, să împiedice o prăbuşire totală
a Imperiului otoman sau o creştere prea mare a puterii Rusiei, de aceea toate tratatele
internaţionale din secolul XIX care priveau zona estică a Europei şi Peninsula Balcanică au
încercat să ţină cont de acest aspect. Cu toate acestea, până la începutul secolului XX toate
popoarele din Imperiul otoman au reuşit să se elibereze. Chestiunea orientală s-a menţinut însă
ca o problemă a statelor balcanice (Grecia, Serbia, Muntenegru, Bulgaria, Albania) care încercau
să-şi modifice graniţele în dauna vecinilor sau aveau probleme pe care le puneau amestecurile
de etnii şi religii din cadrul aceluiaşi stat.

1. Politica Principatelor Române şi României în contextul „crizei

orientale”.

În secolul al XVIII-lea, Principatele Române nu aveau o politică externă proprie, iar domnii
fanarioţi au reuşit foarte rar să aibă vreo iniţiativă în acest domeniu. Ceea ce s-a reuşit a fost doar
deschiderea unor consulate străine ale unor mari puteri (Anglia, Franţa, Rusia, Austria) la Iaşi şi
Bucureşti. Consulatele sunt agenţii diplomatice cu rang mai mic decât ambasadele.
Dar Ţările Române (aici includem şi Transilvania) au fost grav afectate de Criza orientală.
Războaiele dintre Rusia, Austria şi Turcia au fost frecvente şi s-au desfăşurat de multe ori pe
teritoriile româneşti dar, mai grav, s-au sfârşit adesea cu împărţirea unor teritorii locuite de români.
Principalele conflicte care au adus modificări teritoriale au fost:

• Războiul austro-otoman încheiat cu Pacea de la Karlowitz (1699), prin care Imperiul

otoman recunoaşte trecerea Transilvaniei sub stăpânirea Imperiului habsburgic (Austria).
• Războiul austro-otoman încheiat cu Pacea de la Passarowitz (1718), prin care Banatul şi
Oltenia trec sub stăpânirea Imperiului habsburgic. Oltenia va fi stăpânită până în 1739, iar
Banatul până în 1918.
• Războiul ruso-austro-otoman încheiat cu Pacea de la Belgrad (1739), prin care Oltenia
este restituită Ţării Româneşti.
• Războiul ruso-otoman încheiat cu Pacea de la Bucureşti (1812), prin care Basarabia este
cedată Rusiei.

Schimbări în statutul internaţional al Principatelor. Războaiele între Marile Puteri au avut

drept consecinţă şi schimbarea statutului internaţional al Ţărilor Române. Astfel:
 • în 1774, prin Pacea de la Kuciuk-Kainargi, în urma unui război ruso-turc, Rusia obţinea
dreptul de a interveni pe lângă otomani în favoarea Principatelor. Acest lucru echivala cu
impunerea unui protectorat.
• Protectoratul rusesc devine oficial în urma Tratatului de la Adrianopol din 1829, când
Rusia se va intitula putere protectoare, până în 1856. Prin acest tratat, raialele Turnu,
Giurgiu şi Brăila revin Ţării Româneşti. În 1856 protectoratul rusesc va fi înlocuit cu
garanţia celor 7 Mari Puteri europene. Vasalitatea otomană va fi menţinută până în 1877.
Protectoratul a fost o formă de amestec al Rusiei în politica internă a Principatelor.

a. Acţiuni ale românilor în cadrul „crizei orientale” (1821-1859)

Revoluţia lui Tudor Vladimirescu din 1821. Tudor Vladimirescu a colaborat cu Eteria,
societatea secretă pentru eliberarea grecilor de sub stăpânirea otomană, care îşi avea sediul în
Rusia. Eteriştii au fost iniţial susţinuţi de ţarul Rusiei, dar interesele diplomatice ruseşti pe plan
european l-au făcut pe ţar să condamne activitatea eteriştilor în 1821.

Revoluţia de la 1848 din Ţările Române. Înfrângerea revoluţiei, mai ales în Ţara Românească,
şi ocupaţia ruso-turcă a spaţiului românesc la sfârşitul revoluţiilor a demonstrat colaborarea Rusiei
şi Turciei în cazul în care interesele lor erau ameninţate de lupta de eliberare naţională a
popoarelor. Dealtfel, românii au început să considere Rusia un stat mai periculos decât Imperiul
otoman pentru idealurile politice româneşti

Unirea din 1859.

Unirea s-a realizat în context internaţional favorabil creat de Războiul Crimeei (1853-1856) dintre
Rusia şi Turcia, pierdut de ruşi. Acest război a fost unul dintre principalele evenimente ale „crizei
orientale” din secolul al XIX-lea. La Congresul de Pace de la Paris (1856) Marile puteri au
considerat că Rusia reprezintă cel mai mare pericol pentru echilibrul de forţe din Europa. De
aceea prevederile acestui document internaţional, inclusiv cele referitoare la Principate, au
urmărit să blocheze ascensiunea ruşilor: se desfiinţa protectoratul rusesc asupra Principatelor,
care treceau sub garanţia colectivă a celor şapte Mari Puteri şi rămâneau sub suzeranitatea
otomană; Rusia ceda Principatelor trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail şi Bolgrad).

Prevederile Convenţiei de la Paris din 1858, documentul internaţional unde se accepta o unire
parţială a românilor, au fost realizate tot în spiritul menţinerii echilibrului puterilor în Orient. De
această dată se urmărea ca Imperiul otoman să nu slăbească prea mult prin pierderea influenţei
în spaţiul românesc. Un stat român unitar ar fi fost mult mai puternic şi mai greu de
controlat. Realizarea unirii depline prin efortul diplomaţiei româneşti a avut, în final, drept
consecinţă modificarea echilibrului de forţe în est deoarece controlul Imperiului otoman
asupra spaţiului românesc a devenit unul simbolic.

b. Acţiuni ale României în cadrul „crizei orientale” (1877-1913)

1. Războiul de independenţă din 1877-1878

Deşi România devenise un stat modern după 1866, continua să depindă de Imperiul otoman
printr-o vasalitate formală. Consecinţa cea mai neplăcută era faptul că România nu avea voie să
aibă ambasade şi să încheie tratate internaţionale. Dar diplomaţia românească îşi arătase
eficienţa din perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza, când obţinuse recunoaşterea
internaţională a dublei alegeri, apoi a unirii pe timpul vieţii lui Cuza şi a constituţiei autoritare din
1864. Tot un succes diplomatic a fost şi instaurarea prinţului străin şi păstrarea statului unificat
după înlăturarea lui Cuza. Toate aceste realizări au fost obţinute atât prin susţinerea împăratului
Franţei, Napoleon al III-lea, cât şi prin abilitatea negocierilor diplomaţilor şi miniştrilor români.
Trebuie remarcat şi faptul că încă în primele guverne din 1859 a existat funcţia de ministru de
externe, ceea ce arată cât de puţin semnificativă devenise suzeranitatea otomană.

România a încercat să obţină independenţa pe cale diplomatică, dar autorităţile otomane erau
neclintite pe poziţia lor negativă. În 1876 a fost o ultimă încercare de acest fel, iniţiată de ministrul
de externe Mihail Kogălniceanu. Atunci a devenit evident că numai calea armelor a rămas singura
soluţie.

Context internaţional favorabil. În 1875 se declanşează o nouă etapă a „crizei orientale”: în

Peninsula Balcanică izbucnesc răscoale ale bulgarilor şi bosniacilor şi apoi un război al sârbilor
pentru eliberarea de sub stăpânirea Imperiului Otoman. În 1877 Rusia doreşte să trimită trupe în
ajutorul acestor popoare. România consideră aceste evenimente un prilej favorabil pentru a
obţine independenţa naţională. Diplomaţii români doresc o alianţă cu Rusia. Între Rusia şi
România se încheie o Convenţie militară prin care Rusia poate să treacă armata prin România
spre Balcani, dar se angajează să respecte integritatea teritorială a ţării noastre şi ca trupele sale
să urmeze un traseu prestabilit în drumul lor spre Imperiul otoman. Ruşii refuză iniţial ajutorul
militar al românilor, de teamă să nu fie nevoiţi să împartă victoria cu alt stat.

Proclamarea independenţei şi desfăşurarea războiului:

• La trecerea armatei ruse pe teritoriu României (aprilie 1877), turcii bombardează

localităţile româneşti de la Dunăre: Calafat, Bechet, Corabia, Giurgiu. Românii
bombardează şi ei localităţile turceşti de la sudul Dunării.
• La 9 mai 1877, Parlamentul României proclamă independenţa naţională.
• Ruşii, care obţinuseră câteva succese militare în Bulgaria, ajung la Plevna, cea mai
importantă fortificaţie a turcilor, unde sunt pe punctul de a fi înfrânţi. Ei cer atunci ajutor
militar României. Plevna era o fortificaţie otomană alcătuită din 14 redute (forturi), apărată
de 50000 de soldaţi.
• Armata română, condusă de domnitorul Carol I, trece la sudul Dunării. După 2 luni de
asediu, Plevna este cucerită (noiembrie) de către români şi ruşi. Urmează şi alte victorii
ale armatei române (la Rahova, Smârdan şi Vidin). Războiul se încheie în februarie 1878,
prin înfrângerea turcilor de către trupele ruso-române.
• La încheierea războiului Rusia doreşte să obţină 3 judeţe româneşti din sudul Basarabiei,
de aceea izbucneşte un conflict diplomatic între ea şi România

Tratatele de pace de la San Stefano şi Berlin (1878). În urma războiului, se încheie mai întâi
un tratat de pace la San Stefano, unde doar Rusia şi Imperiul otoman participă la discuţii. În urma
acestui trata Rusia obţine o influenţă prea mare în Balcani, de aceea restul marilor puteri nu îl
acceptă. Marile puteri europene solicită reluarea discuţiilor la Berlin. Aici au participat Germania,
Marea Britanie, Austro-Ungaria, Italia, Rusia şi Imperiul otoman, pentru ca marile puteri să
arbitreze încheierea conflictului. Ţara noastră a trimis o delegaţie condusă de I. C. Brătianu şi M.
Kogălniceanu. Prevederile pentru România din tratatul de la Berlin erau identice cu cele din
tratatul de la San Stefano. Prin aceste tratate este recunoscută internaţional independenţa
României, dar Rusia obţine cele trei judeţe din sudul Basarabiei. Ca recompensă pentru aceste
pierderi, România primeşte Dobrogea, teritoriu cucerit de turci în timpul lui Mircea cel Bătrân.
Tratatul de la Berlin a recunoscut şi independenţa Serbiei şi autonomia Bulgariei.
c. Politica externă a României: 1878-1914

Acţiuni ale armatei române în războaiele din 1877-1878

şi 1916-1918

Războiul de independenţă (1877-1878)

Războiul de independenţă a semnificat afirmarea pe plan internaţional a unei armate româneşti,
după mai mult de un secol şi jumătate în care românii nu mai avuseseră ocazia să trimită în luptă
o armată regulată.

Când România a încheiat convenţia militară cu Rusia din 4 aprilie 1877, ruşii au refuzat să accepte
ajutorul militar oferit de partea română, considerând că Imperiul otoman aflat în declin va fi uşor
de învins. Dealtfel nici nu ar fi dorit să împartă succesul cu un alt stat. Primele victorii ruseşti la
sudul Dunării, din lunile iunie-iulie 1877, soldate cu ocuparea localităţilor Şiştov, Târnovo, Stara
Zagora, Nicopole, au fost obţinute şi cu concursul armatei române, care, la solicitarea ruşilor, a
executat tiruri de artilerie asupra malului turcesc din localităţile Zimnicea, Calafat, Izlaz şi Turnu
Măgurele. Cu toate acestea, ruşii nu acceptau trecerea armatelor române la sudul Dunării. La 7
iulie, ruşii au început asediul Plevnei, cea mai puternică cetate otomană. După 12 zile pierderile
erau uriaşe, iar cetatea părea de neînvins. Atunci marele duce Nicolae, comandantul armatei
ruseşti, a trimis regelui Carol I o telegramă care solicita intervenţia trupelor române la sudul
Dunării, spunând: Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna ne zdrobesc. Rog să
faci joncţiune, demonstraţie şi, dacă se poate să treci Dunărea cu armata, după cum doreşti. Între
Jiu şi Corabia, demonstraţia aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mişcărilor mele.

Carol I a acceptat trecerea armatei române şi a preluat comanda trupelor ruso-române care
asediau Plevna. El era asistat de generalul rus Pavel Zotov şi de generalul român Alexandru
Cernat. Asediul Plevnei a durat din 7 iulie (armata română a ajuns în 26 august) până în 28
noiembrie 1877. Trupele române numărau 43000 de soldaţi şi aveau 110 de tunuri, cele ruseşti
52000 de soldaţi şi 316 tunuri, iar trupele otomane aveau între 40000 şi 50000 de ostaşi şi 100
de tunuri. Sistemul întărit de la Plevna avea 14 redute (fortificaţii în formă poligonală) şi avea o
lungime de circa 40 de km. Comandantul trupelor turceşti din cetate era Osman Paşa. La 29
august, pe o ceaţă densă, armatele ruso-române au început al treilea atacat asupra Plevnei, din
trei direcţii.