Mica unire

De-a lungul timpului, spațiul românesc a fost caracterizat de o istorie și o cultură

asemănătoare și de existența unor strămoși comuni precum geto-dacii și unii antecesori mai
apropiați, daco-romanii.
Teritoriul nostru datorită coordonatelor geografice a fost împărțit în Transilvania, Țara
Românească și Moldova, iar între Dunăre și mare se găsește Dobrogea.
Unul dintre principalele idealuri a fost caracterizat de ideea de unitate a poporului
român. Identitatea și suveranitatea noastră a fost afectată începând cu a doua jumătate a
secolului XIV de către pericolul otoman. Condițiile istorice nefavorabile au dus la impunerea
suveranității otomane asupra Principatelor române.
Inițial acesta s-a realizat, în anul 1600 în timpul domnitorului Mihai Viteazul, atunci
când acesta a unit cele trei țări române, anume Țara Românească, Transilvania și Moldova.
Aceasta a fost o unire politică care s-a înfăptuit pe durata domniei acestuia în contextul luptei
antiotomane.
În următoarele secole ființa națională a încercat să supraviețuiască în contextul
amestecului Marilor puteri europene.
Secolul al XIX a însemnat încă o etapă în realizarea unității naționale, în timpul
revoluției de la 1848. Între obiectivele revoluționarilor pașoptiști s-a numărat și realizarea unirii
Moldovei cu Țara Românească.
Prilejul favorabil realizării acestei fapte mărețe a venit în a doua jumătate de sec XIX.
Înfrângerea revoluției pașoptiste din țările române precum și desfășurarea unui nou
episod de criză orientală, respectiv războiul Crimeii au creat condițiile înfăptuirii acestui ideal.
Războiului Crimeii dintre Imperiul Otoman și Rusia între 1853 și 1856, a dus la
înfrângerea, Rusiei și la organizarea în 1856 a Congresului de Pace de la Paris pentru a stabilii
situația Europei la finalul conflictului. În acest context s-a pus în discuție și situația
Principatelor.
Congresul de Pace de la Paris s-a finalizat cu Tratatul de Pace. În cuprinsul acestuia se
menționa pentru Principate:
1. Anularea protectoratului Rusiei asupra Țărilor Române, Moldova și Țara Românească;
2. Așezarea acestora sub garanția colectivă a șapte mari puteri europene: (Anglia, Franța,
Rusia, Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic, Sardinia, Regatul Piemontului și a Siciliei);
3. Revenirea sudului Basarabiei, anume județele: Cahul, Bolgrad și Ismail la Moldova,
retrocedate de catre Rusia;
4. Precum și organizarea unor adunări ad-hoc în ambele Principate cu scopul, consultării
locuitorilor în privința Unirii.

În anul următor, 1857 s-a decis organizarea acestor adunări ad-hoc la Iași și la
București. În timpul întâlnirilor s-au redactat documente cu conținut asemănător numite
rezoluții. Textul acestora cuprindea hotărâri precum:
1. Răspunsul afirmativ al locuitorilor din principate în privința Unirii
2. Mențiunea că doreau ca noul stat să se numească Romania
3. Conducerea acestuia să fie oferită unui principe dintr-o casă europeană

În anul 1858 cele șapte mari puteri garante s-au întâlnit în cadrul Conferinței de la Paris
pentru a analiza decizia locuitorilor Principatelor în privința Unirii. S-a redactat documentul
Convenția de la Paris. A avut rol de lege fundamentală, de constituire a noului stat numit

1
Principatele unite ale Moldovei și Valahiei. Însă, marile puteri au decis ca cele două țări române
să aibă o unire formală, legislativă în care conducerea să fie asigurată de către doi domnitori și
de către instituții separate.
Anul 1859 a însemnat organizarea unor adunări elective pentru alegerea celor doi
domni români. Astfel la 15 ianuarie 1859 Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn al Moldovei.
Pentru că în textul Convenției de la Paris nu se menționa nicăieri că cei doi domnitori să fie
persoane diferite, s-a urmărit ca domnitorul ales în Moldova să fie ales și în Țara Românească.
Astfel sub presiunea mulțimii ( 30.000 de români în Dealul Mitropoliei ) Alexandru Ioan
Cuza a fost ales domn, și al Țării Românești. Prin dubla alegere a domnitorului s-a realizat
Unirea Principatelor și apariția statului român modern!
Următoarea mare provocare era reprezentată de recunoașterea de către cele șapte mari
puteri a dublei alegeri. Conferința marilor puteri de la Paris din septembrie 1859 a dus la
înfăptuirea acestui lucru. În perioada următoare s-au realizat acțiuni care au dus la înfăptuirea
Unirii depline.
Scurta domnie a lui Alexandru Ioan Cuza dintre anii 1859-1866 a însemnat consolidarea
noului stat roman modern prin înfăptuirea unor legi și reforme.
Consolidarea a continuat în timpul monarhiei atunci când, următorul fapt privind
realizarea unității a îmbrăcat forma participării la războiul ruso-turc dintre anii 1877-1878, cu
scopul obținerii independenței României față de Imperiul Otoman. Ocazie cu care s-a alipit la
România teritoriul istoric al Dobrogei în 1878.
Ultima mare etapă privind realizarea unității s-a desfășurat cu ocazia primului război
mondial. La finalul acestuia s-a creat România mare prin unirea cu Basarabia, Bucovina,
Transilvania și Banat în 1918.
Istoria românilor a fost plină de provocări pe care românii le-au depășit, care au dus la
realizarea unității naționale! Împreună am devenit mai puternici! Dintr-un popor am devenit o
națiune!
În astfel de momente ne aducem aminte cu mândrie de istoria noastră și în consecință
vă provoc ca astăzi, în zi de sărbătoare să simțim românește!