UNITATEA 1 – Joc și joacă
1. Prefață – poezie de Tudor Arghezi
Prefață – poezie
Într-o zi, pe înserat
Ce să vezi ? Ne-am apucat,
Doi părinţi şi doi copii,
Din Cartea cu jucării,
Să minţim, să povestim
Ce-am ştiut şi ce nu ştim,
Pentru alţi copii mai mici,
Nici chiar mici detot, dar nici
Mari, ca de însurătoare.
Şi făcurăm şi-o prinsoare,
Cine poate scri mai iute
Stihuri vreo câteva sute,
Şi ne-am aşternut pe scris.
Ochii ni s-au cam închis,
Mâna ne-a cam amorţit
Şi-a ieşit ce a ieşit.
Am citit în adunare
Ce scrisese fiecare,
Şi din toate, vrea nu vrea,
S-a ales povestea mea.
Rămăşagul fu : “Se poate
Scri şi pe nerăsuflate?”
Vorba e c-am câştigat
Şi-n sfârşit, am răsuflat.
Partea mea, într-adevăr,
Am avut un sfert de măr,
Împărţind un măr creţesc;
Nu cumva ca să jignesc
Pe tovarăşii de coate,
Mâncând sferturile toate.
1
Domnule, care citeşti
Multe altele poveşti,
Mai frumoase şi mai scrise,
N-o să-ţi placă, pare-mi-se.
Te-ai deprins cu stih bogat,
Cu care te-am învăţat.
Nu mă osândi, vai mie!
C-am căzut în sărăcie.
E nevoie să-ţi explic:
Eşti prea mare. Fă-te mic.
Uită regula o dată
Şi, cu cartea dezvăţată,
Mergi niţel de-a buşile.
Poţi închide uşile,
De ţi-e teamă de ruşine
Să te faci de râs ca mine.
Ieși din dogmă și, tiptil,
Fă-te la citit copil.
Asta, Domnule Confrate,
Dă alean şi sănătate.
Eu, cum vezi, încet, încet,
M-am făcut analfabet.
2. Mircea Horia Simionescu – Erasmo sau A doua fotografie cu oameni mici
Erasmo sau A doua fotografie cu oameni mici, de Mircea Horia
Simionescu, face parte din Ingeniosul bine temperat. Dicţionar onomastic, ce
deschide un ciclu greu încadrabil în tipare, relevând, în mai mare măsură decât
scrierile altor colegi de generaţie, disoluţia graniţelor epicului tradiţional şi
inserţia unor experienţe literare inedite, uneori şocante prin efectele ironice şi
parodice obţinute. În text vorbeşte un narator-personaj, care inventează un
scenariu ludic urmărit cu destulă rigurozitate. Jocul este serios, pentru că aparţine
copiilor şi angajarea lor este, până la un punct, totală. Viziunea unei Republici în
versiune ludică reprezintă mai mult decât un sistem politic obişnuit obosit; dar are
şi inconsistenţa spaţiului imaginar, fiindcă, la un moment dat, jocul este
abandonat, trecând în alt registru tematic, într-o altă secvenţă imaginară. Din
aceste planuri narative ale textului, se desprinde cu uşurinţă ideea jocului ca
metaforă, ca mimesis, care urmează calea unei realităţi alternative, alta decât cea
cotidiană. Evident, finalul textului conţine toate cele trei semnificaţii menţionate
în formularea exerciţiului propus, având ca punct de întâlnire noul sentiment
apărut în sufletul personajului narator, dragostea pentru Silvia, căreia îi scrie o
poezie. „Trădat de toţi” în „jocul de-a Republica”, lăsat în seama oamenilor mari,
capabili de toate antiutopiile posibile, personajul suferă o mutaţie sufletească,
intrând în alt joc, mai subtil, al dragostei, semn de hotar între vârsta infantilă şi
adolescenţă. Lumea jocului este mai „serioasă” decât cea a realităţii, pentru că
potenţialul creativ este mult mai mare decât cel „pragmatic” al lumii reale. Jocul
eşuează şi participanţii se întorc în cotidianul banal, lipsit de strălucire. Lumea
obişnuită este lipsită de aura miraculoasă a jocului. De aceea, caracterul ludic al
realului va dispărea, lumea fiind cuprinsă de nepăsare, de imobilitate, de
incapacitate de schimbare. În timpul jocului, adultul se înscrie într-o specie de
mimesis imperfect: el nu mai poate imita autentic lumea copiilor, fiind de aceea
privit cu neîncredere de aceştia. Copiii nu mimează, în timp ce adulţii „se prefac”,
încearcă să pară genuini, lucru ce nu le reuşeşte pe deplin. „Lăsaţi-mă să dorm”
exprimă aspiraţia poetului către vârsta primordială a omenirii, asimilată copilăriei.
„M-am copilărit” exprimă tocmai această dorinţă de a recupera timpul arhaic,
respectând principiile „mitului eternei reîntoarceri”.
Ficţiunea nu este nici adevărată, nici falsă. Universul său este inventat şi
totuşi e perceput ca şi cum ar fi real. Prin aceasta, ficţiunea se apropie de joc.
Discutaţi afirmaţiile de mai sus cu referire la textul din manual al lui M.H.
Simionescu. Nu se poate spune despre un univers literar că este real. Orice univers
presupune o ficţiune intrinsecă: în cazul lumii de azi, ficţiunea constă în
aproximarea de multe ori greşită a condiţiei umane, evenimentele sociale,

2
economice, programele de schimbare a existenţei umane fiind efectuate în
intervale de timp prea mari în raport cu durata medie de viaţă a omului. Astfel de
societăţi sunt utopice, deşi, paradoxal, sunt numite reale. Ficţiunea unui univers
poate fi realitatea altuia. Lumea adulţilor este, de cele mai multe ori, fictivă, pentru
că aproximările de la care se porneşte sunt eronate. Un exemplu poate fi
concludent: la războaie participă combatanţi care au despre sine iluzia că vor
supravieţui după ce conflictul se termină. Jocul copiilor din textul lui M.H.
Simionescu este diferit: ei ştiu de la bun început că, la sfârşitul jocului, se vor
regăsi teferi. Deşi, în textul acesta, războiul nu este real, ficţiunea lui se apropie
mai mult de condiţiile primordiale ale luptelor dintre zei, care, chiar după mari
încleştări, nu-şi pot pierde viaţa. Chiar după Armageddonul din mitologiile
nordice, zeii germanici sunt regeneraţi, revenind la starea iniţială, de nemurire şi
de sănătate deplină. De aceea, utopia jocului este mai mică în cazul copiilor decât
al adulţilor, apropiindu-se de statu-quo-ul propus de Gerard Klein în Seniorii
războiului, în care combatanţii se trezesc la viaţă după ce bătălia s-a sfârşit

3
3. Francois Rabelais – jocurile lui Gragantua

4
5
6
7
4. Mircea Cărtărescu - Computer games forever
Ce Dumnezeu caut aici? Dar numele Lui nu este binevenit în aceste ținuturi. Aici sînt
ghețuri eterne printre care curg rîuri de lavă, sînt munți și prăpăstii. Cine sînt? Nu-mi pot aduce
aminte. Tot ce văd în fața mea e peisajul măreț și abstrus — și o Armă. Nu pot privi în jos ca
să-mi văd măcar vîrful încălțărilor, pe care le simt de metal. încep să alunec, cu arma în față (e
un fel de ca-duceu înaripat), prin aceste iaduri. Nu am timp să-mi pun alte întrebări despre
condiția mea. Căci apar Monștrii. Nici ei nu știu cine sînt și de ce putere sînt însuflețiți. N-au
instinct de conservare. Păsări de foc, diavoli estropiați, zombies, mumii, vîrcolaci, legiuni de
inomabile nevertebrate se azvîrl înainte, scuipă sfere de flacără, te năpădesc cu duhori
sulfuroase. îi extermin cu zecile, eliberînd limbi de jad din magicul caduceu, alunec rapid prin
ținutul melancoliei, cu cîte-un copăcel închircit pe alocuri, mă feresc de văpăile dureroase ale
celor care-mi vor sîn-gele. Cînd sînt atins, viața îmi scade, puterea se duce. Din fericire, pe
pămînt sînt presărate Cristale. Violacee, roze sau limpezi ca gheața. Ele sînt forță și sănătate.
De cîte ori ating unul, o mare lumină iradiază și mă simt deodată mai bine.
Pătrund acum în temnițe. E o cetate a morții și a vicleniei. Meterezele-i depășesc norii, iar pe
frontispicii sînt semnele Diavolului. Intru pe coridoare de piatră. Uși secrete se deschid, trape
cedează. în cuști de fier, muritori sfîrtecați, trași în țeapă, răstigniți pe ziduri însîngera-te.
Fiecare nouă odaie e înțesată cu demoni. Sînt doar o Armă care carbonizează. Și viclenie. Acum
caut cheile. Cea de opal, cea de turcoaz și cea de malachită. Sîngerez din sute de răni, dar nu
mi-e frică și nu mă pot opri. Sînt întocmai ca Ei. Dar bun. Nu-i timp pentru alte gînduri. Mă
atacă viespi mecanice. M-am rătăcit pe culoare. Apăs resorturi. Fug în sus pe scări în spirală.
Alunec pe podele de lavă care-mi ard tălpile. Am Cheile. Ucid hoarde de căpcăuni pînă dau de
prima poartă. Aici cristalele sînt mai rare. Aproape că-mi dau duhul prin mațele astea de piatră.
Trec de poarta de opal, apoi de cea de turcoaz. N-o pot găsi pe a treia. Viața îmi scade mereu.
Monștrii mi se furișează prin spate și mă frig cu ghearele lor. Alunec disperat pe esplanade de
fosfor.
Deodată, arma-mi dispare și-mi văd acum înainte doar brațele goale, păroase. Nu mă mai pot
apăra. Fug, mă ascund, diavolii zbiară triumfători. Merg în echilibru pe o punte ca o lamă de
brici. Sînt dincolo. N-am mai ajuns pe aici. Sînt steiuri de stîncă, tragice și mărețe. Intru în
defileul putreziciunii, înțesat de carcase de om. într-o nișă găsesc — Evoe! — o formidabilă
Armă. E ca un crin de transfinită lumină. Cu el înainte, ca o Bunavestire, pătrund în grota finală.
Lupt cu Balaurul. N-am timp să văd cum arată. îl învălui continuu cu bilioane de steluțe otrăvite.
Urletele-i sînt de nesuportat. Se zbate agonic, nu mai poate sufla jerbele lui de iridiu. Se
înțepenește brusc. Se vitrifică. Se sparge în țăndări. E praf și pulbere. Dar și sănătatea mea e
aproape la zero. Abia mă mai tîrăsc către poarta de malachită, ce se ridică, încet, ca să mă
primească. Ating cu palma rășchirată semnul magic.
Pe cine-am învins? Pe cine-am salvat? Al cui erou sînt? Beau apa uitării și, pe cînd mă dizolv
ca să mă reîntrupez în eterna, absurda mea metempsihoză, apuc să mai văd ecranul final:
LEVEL 26 COMPLETED // KILLED: 56/64 // SECRETS: 4/7 // TIME: 1:23:45.

8
5. Edwin Morgan – Cântecul monstrului din Loch Ness
6. Christian Morgenstern – Cântecul de noapte al peștelui

9
7. Guillaume Apollinaire – Caligramă

10