ION LUCA CARAGIALE – 30 IANUARIE

Ion Luca Caragiale: 171 de ani de la naștere - Expoziție de carte

Ion Luca Caragiale ( 30 ianuarie 1852, Haimanale/I.L. Caragiale, jud. Dâmbovița - 22 iunie
1912 la Berlin) a fost unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați dramaturgi și scriitori români.
A fost membru post-mortem al Academiei Române, deși nu a terminat niciodată liceul și a
fost coleg de redacție cu Mihai Eminescu și Ioan Slavici. I.L. Caragiale a fost poet, scriitor,
ziarist, comentator politic, nuvelist, autor de pamflet, dramaturg și director de teatru,
recunoscut pentru operele sale, dar și adesea criticat și desconsiderat.
Ion Luca Caragiale s-a născut la 30 ianuarie 1852, în satul Haimanale, care astăzi îi poartă
numele, județul Prahova, astăzi I.L. Caragiale, județul Dâmbovița, România. A fost primul
copil al lui Luca Ștefan Caragiale și al Ecaterinei Chiriac Karaboas.
„Nu am decât patru clase primare pe care pot să le justific”, afirma Caragiale la maturitate,
când ajunsese un scriitor consacrat şi celebrat de o ţară întreagă. De fapt, studiile scriitorului
au fost mai consistente decât atât. Încheind şcoala primară la Ploieşti, apoi gimnaziul în
aceeaşi localitate, urmând şi un an de liceu la Bucureşti, Caragiale are studii la fel de durabile
ca mulţi dintre avocaţii sau profesorii titulari din România acelei vremi. Într-o scrisoare târzie
către Vlahuţă, el recunoaşte:„am învăţat atâta şcoală câtă, la limită, mi-ar fi de ajuns să mă pot
apuca de învăţătura dreptului – să mă fac avocat” . Însă opţiunea lui merge către literatură, aşa
încât se înscrie pentru doi ani la cursurile Conservatorului dramatic de pe lângă Teatrul
Naţional din Bucureşti, profesor fiindu-i unchiul său, reputatul actor Costache Caragiale.
Începutul activității jurnalistice a lui Caragiale ar putea data din 1873, la ziarul “Telegraful”,
din București, acolo unde ar fi publicat rubrica de anecdote denumită “Curiozități”. Odată cu
colaborarea la revista “Ghimpele”, activitatea ziaristică a lui Caragiale este confirmată. Aici
și-ar fi semnat și unele dintre cronici cu pseudonimele: “Car și Policar”. Un alt moment
esențial în cariera sa a fost și colaborarea la Revista contemporană, la 4 octombrie 1874, cu
trei pagini de poezie semnate I. L. Caragiale.
Caragiale a început în anul 1877 și colaborarea cu România Liberă, acolo unde a publicat
foiletoanele teatrale “Cercetare critică asupra teatrului românesc”. Între anii 1878 și 1881,
Caragiale a colaborat la “Timpul”. La 1 ianuarie 1880, revista Convorbirii literare a publicat
comedia într-un act “Conu Leonida față cu reacțiunea”. Tot în 1878 a început să frecventeze
ședințele bucureștene ale “Junimii”, la Titu Maiorescu și să citească din scrierile sale. La Iași,
a citit “O noapte furtunoasă”, iar în 1870 a publicat în “Convorbiri literare” piesa “O noapte
furtunoasă”
În 6 octombrie, însoțit de Titu Maiorescu, Caragiale a citit la aniversarea “Junimii”, de la Iași,
“O scrisoare pierdută”, iar pe data de 13 noiembrie, în prezența reginei, premiera piesei a fost
un real succes. Ion Luca Caragiale a fost și director al Teatrului Național din București, Titu
Maiorescu, ministrul Instrucțiunii Publice, a fost cel care s-a ocupat de problema schimbării
conducerii Teatrului Național, iar după mai multe discuții și consultări a hotărât, la 2 iulie
1888: „Director al primului nostru teatru va fi tânărul dramaturg I. L. Caragiale”.
Opera lui Ion Luca Caragiale cuprinde opt comedii și o dramă, nuvele, povestiri, momente și
schițe, parodii, poezii și publicistică. Caragiale este considerat cel mai bun dramaturg român
din toate timpurile. Scriitorul a fost întemeietorul teatrului comic din România, dar și unul
dintre principalii fondatori ai teatrului național.
Invităm cu această ocazie elevii unităților de învățământ din oraș să descopere operele lui Ion
Luca Caragiale!

1|Pagină
Să ne mândrim, să nu uităm, să prețuim! #30IanuarieIonLucaCaragiale

Ion Luca Caragiale a avut o relație specială cu autobiografia. Pe de o parte, i se părea

inutil să dea detalii despre obârșia sau familia sa, lucruri pe care nu le vedea în niciun fel
legate de propria operă. Pe de altă parte, având o viață mai lungă decât a unor scriitori
contemporani, a putut să observe cum amintirea vieții lor este, de la un punct, transformată ca
să respecte canoanele unei biografii de artist. Caragiale a descoperit că niciun scriitor nu poate
scăpa de propria legendă, şi atunci s-a decis să şi-o construiască singur. Nu era o mistificare
propriu-zisă. Nu şi-a înfrumusețat biografia; dimpotrivă, uneori a prezentat-o în culori mai
negre decât se cuvenea.
Caragiale a făcut toată viaţa caz de originile sale umile, afectând un paradoxal orgoliu
plebeu în faţa pretenţiilor de nobleţe lipsită de merit ale unora dintre contemporanii săi. De
exemplu, a afirmat mereu că e neam de „idriot” (locuitor al insulei grecești Idria), mizând pe
calamburul caraghios rezultat. Într-un moment de cinism pedagogic, vrând să-l dezveţe pe fiul
său, viitorul scriitor Mateiu I. Caragiale, de fumurile nobiliare, i-a spus că se trage din neam
de plăcintari balcanici cu ţeasta teşită, atavic, din cauza tăvilor purtate pe creştet timp de
generaţii întregi. În realitate, bunicul său, Ştefan Caraialis, grec originar din insula Kefalonia,
fusese bucătarul domnitorului Ioan Caragea și venise la București în suita acestuia de la
Constantinopol, cartierul general al aristocraţiei greceşti la acea vreme.
Fără să aparţină vreunei mari familii, Ştefan bucătarul făcea parte din anturajul unuia
dintre cei mai bogaţi boieri greci ai epocii. Primul său fiu, Luca, tatăl viitorului dramaturg, s-a
născut şi el la Constantinopol, la curtea lui Caragea;frații acestuia, Costache și Iorgu
Caragiale, născuți în România, au făcut parte din elita teatrului românesc de la începuturile
sale, Costache fiind chiar primul director al Teatrului Național înființat în București la 1852.
Mama lui Caragiale se trăgea dintr-un neam de negustori greci brașoveni;din familia extinsă
făceau parte negustori putred de bogaţi, precum Ecaterina Momolo, dar și artiști precum
pictorul academizant Constantin Lecca.
Familie „de pripas”? Nu prea
Un alt amănunt adesea menţionat priveşte naşterea lui Caragiale în cătunul Haimanale
din Prahova, amănunt luat a trimite spre un destin de om fără căpătâi, de pripas, aşa cum va
pretinde uneori, compătimindu-se, dramaturgul. În realitate, Ion Luca se naşte, la 30 ianuarie
1852, în casa secretarului averilor bogatei mănăstiri Mărgineni, casă care se afla, natural, în
cătunul din apropierea mănăstirii. Tatăl său, Luca Caragiale, era delegat (având rang de pitar
din 1953 !) cu administrarea unui „imperiu imobiliar” care cuprindea numeroase moşii în
judeţele Prahova, Teleorman, R. Sărat, Ialomiţa, Buzău şi Brăila. Funcţionar cinstit, Luca va
deveni în anii următori avocat şi, ulterior, judecător la Ploieşti, meserii care nu se mai
potrivesc deloc capului unei familii „de pripas”.
„Nu am decât patru clase primare pe care pot să le justific”, afirma Caragiale la
maturitate, când ajunsese un scriitor consacrat şi celebrat de o ţară întreagă. De fapt, studiile
scriitorului au fost mai consistente decât atât. Încheind şcoala primară la Ploieşti, apoi
gimnaziul în aceeaşi localitate, urmând şi un an de liceu la Bucureşti, Caragiale are studii la
fel de durabile ca mulţi dintre avocaţii sau profesorii titulari din România acelei vremi. Într-o
scrisoare târzie către Vlahuţă, el recunoaşte:„am învăţat atâta şcoală câtă, la limită, mi-ar fi de
ajuns să mă pot apuca de învăţătura dreptului – să mă fac avocat” . Însă opţiunea lui merge
către literatură, aşa încât se înscrie pentru doi ani la cursurile Conservatorului dramatic de pe

2|Pagină
lângă Teatrul Naţional din Bucureşti, profesor fiindu-i unchiul său, reputatul actor (şi
dramaturg) Costache Caragiale.
În această perioadă îl întâlneşte pe Eminescu, o întâlnire marcantă pentru istoria
literaturii şi pentru destinul său, prin apropierea ulterioară de societatea „Junimea”. Epoca
aceasta, prelungită până pe la 1872, când Ion Luca este un intim al scenei, funcţionând ca
sufleur, copist şi actor în roluri mărunte, contribuie în mod decisiv la reuşita lui ca dramaturg,
peste câţiva ani. Acum a deprins Caragiale înţelegerea specială a teatrului pe care o au doar
cei care participă la spectacol de pe scenă, iar nu din lojă:compoziţia armonioasă a intrigii,
importanţa decorului, costumelor, gesticii, mimicii, eliminarea retorismelor şi a momentelor
moarte, un mare simţ al autenticităţii în reprezentarea dramatică. Peste ani, Caragiale va fi şi
un excelent regizor (director de scenă, cum se spunea pe atunci). Dar mai ales piesele sale de
teatru, rămase clasice, sunt nişte demonstraţii de stăpânire expertă a compoziţiei dramatice.
După căsătoria din 1889 cu Alexandrina Burelly, scriitorul dovedindu-se un straşnic
familist, extrem de afectuos, un tată cu principii morale inflexibile, preocupat de educația
copiilor săi și de viitorul lor profesional. Și-a recunoscut de la bun început fiul dobândit
înaintea căsătoriei, pe Mateiu, pe care l-a crescut în propria casă. A avut două fiice cu
Alexandrina, care au murit de mici, în 1892;ulterior, a mai avut doi copii, cărora le dă, spre
amintire, numele părinţilor săi, Luca şi Ecaterina. Poate și ca urmare a exemplului patern (în
cazul lui Mateiu, ca o reacție ostilă la tipul de literatură scris de acesta), ambii fii devin
scriitori.
Obligat fiind să obţină adesea bani pentru o familie tot mai numeroasă, Caragiale a
căutat mereu o slujbă la îndemână, încercând să împace preocupările sale literare cu munca
aducătoare de bani. De la 20 de ani a fost redactor de gazetă, găsindu-şi repede specialitatea în
proza satirică şi în divertismentul cultural de bună calitate. A fost gazetar aproape toată viaţa,
colaborarea cea mai memorabilă (şi îndelungată) fiind aceea de la „Timpul”, între 1878 şi
1881, într-o echipă care-i mai cuprindea pe Eminescu şi pe Slavici şi unde cei trei scriitori,
exasperaţi de neglijenţele de expresie din presa vremii, se hotărâseră să scrie o Gramatică
română în colaborare; Caragiale ar fi trebuit să scrie, în calitatea sa de mare şlefuitor al
frazelor, Sintaxa. Dacă în tinereţe este un gazetar apropiat liberalilor, mai târziu, apropiindu-
se de Titu Maiorescu şi de Junimea, scrie la gazetele conservatorilor, fără a se angaja însă
politic prea serios și rezervându-și dreptul de a scrie din nou pentru liberali, dacă nevoia îl va
împinge. Spre sfârșitul secolului și în primul deceniu de după 1900, cedează mirajului și se
înscrie în partide „alternative”, cu rol de mediator pe scena politică:Partidul Radical al lui
George Panu și Partidul Conservator-Democrat al lui Take Ionescu. Niciunul nu i-a adus
demnități în stat.
„Comediile domnului I.L. Caragiale”, text esenţial semnat de Titu Maiorescu
Dacă avem impresia că piesele lui Caragiale au fost primite întotdeauna rău de un
public refractar sau ignorant, ne înşelăm. Caragiale îşi făcuse un nume în cercurile literare ale
Capitalei cu traducerea în versuri a unei tragedii franţuzeşti pentru Teatrul Naţional, în 1878.
Comedia O noapte furtunoasă, jucată în 1879 pe scenă, este atacată de gazetele liberale şi
scoasă de pe afiş de un director neînţelegător, Ion Ghica, dar este publicată cu mândrie de
revista „Convorbiri literare”, care va da pentru Caragiale una dintre cele mai frumoase bătălii
literare ale sale.
Văzând în el un mare talent, Maiorescu îi adresează gesturi de prietenie și îi face multe
înlesniri, numindu-l în 1888 director la Teatrul Naţional (un director ghinionist, pe care l-au

3|Pagină
boicotat actorii, având și probleme la alegerea repertoriului). Mai important decât asta, îi
pregăteşte succesul capodoperei O scrisoare pierdută, care este citită, înaintea premierei, de
către autor (excelent interpret al propriilor texte), în diferite cercuri, ultima oară chiar la
Curtea regală. Carol I şi Elisabeta vor participa la premieră, iar triumful va fi zdrobitor şi
unanim. Chiar şi adversarii politici ai junimiştilor vor recunoaşte valoarea artistică şi chiar
pertinenţa reprezentării satirice a prezentului pe care îl trăiau. Atunci când, anul următor,
piesa D’ale carnavalului a căzut la Naţional din cauza unui complot al cronicarilor dramatici
invidioşi, presa de bună credinţă a reacţionat, iar Titu Maiorescu, a cărui autoritate literară se
afla la zenit, a scris un articol esenţial, „Comediile domnului I.L. Caragiale”, care a fixat sus
renumele autorului şi a amuţit detractorii din presă. Dramaturgul s-a simţit pe deplin răzbunat
prin această apologie;drept dovadă, articolul lui Maiorescu a fost aşezat în chip de prefaţă a
volumului de Teatru publicat în 1889 . De pe la 1890, aproape întreaga presă literară (cu
excepția inamicilor de cursă lungă, precum Al. Macedonski) căzuse de acord cu privire la
valoarea incontestabilă a scriitorului.

De la proza despre bere la meseria de berar

Caragiale a scris schiţe numeroase despre bucureşteni toropiţi de căldură care sorb din
halbele de bere la mese, în aer liber, făcând politică cu gura încleiată, dar cu mult aplomb. Dar
nu a oferit doar proză despre băutorii de bere, ci s-a lansat, în ultimul deceniu al secolului
XIX, în meseria de berar. Unii pot vedea în asta o înjosire voluntară a scriitorului, care se
consideră insuficient preţuit de contemporani şi alege o meserie mai pe gustul (primitiv) al
acestora. În 1891, Academia Română respinsese de la premiere volumul său de Teatru, cu
pretextul că piesele nu dădeau dovadă de suficient patriotism. De fapt, liberalii D.A. Sturdza
şi B.P. Hasdeu (acesta, devenit mai târziu un prieten al dramaturgului) îl „pedepsesc”, la acea
dată, pe un adversar politic, partizan al conservatorilor. Nemulţumit de situaţie, Caragiale va
rupe relaţiile cu Titu Maiorescu şi cu „Junimea”, care nu îl apăraseră destul, după părerea sa.
În acest context, sătul de puţinătatea câştigurilor din gazetărie, scriitorul intră în berărie.
Spera, poate, că va câştiga la fel de bine ca prietenul său, criticul socialist C. Dobrogeanu-
Gherea, antreprenor de succes al restaurantului din gara Ploieşti timp de decenii, care îşi
făcuse o stare frumuşică pe aceleaşi căi. Din păcate, berăriile pe care le deschide în anii
următori, pe Gabroveni, Şelari şi în Piaţa Teatrului – cu nume precum „Tunelul Caragiale”,
„Berăria Academică Bene Bibenti” sau „Gambrinus” – nu au succes.
Faptul că scriitorul putea deschide acum berărie după berărie se datorează încetării, în
oarecare măsură, a grijilor sale financiare. În 1885 murise Ecaterina Cardini-Momolo, vară a
mamei lui Caragiale, o milionară cu întinse proprietăţi;moştenitorii se confruntau însă cu mai
multe cereri ale unor necunoscuţi de a fi consideraţi şi ei urmaşi ai „Momuloaiei” (cum îi
spunea scriitorul). Procesele pentru reglementarea moştenirii au durat aproape douăzeci de
ani. În acest timp, Caragiale a beneficiat de un fel de rentă de la veniturile moşiilor mătuşii,
însă în cuantum insuficient. Aşa încât colaborările la gazete rămân la fel de numeroase:
„Moftul român” (revistă scoasă de el însuși în 1893 și 1901), „Vatra”, „Gazeta poporului”,
„Ziua”, „Foaia interesantă”, „Epoca literară”, „Evenimentul”, „Universul”. Colaborările devin
mult mai des proze decât articole de opinie;scriitorul produce proză scurtă cu o ușurință
remarcabilă, scriind și câteva capodopere nuvelistice în acest timp.
În 1901 apare remarcabilul volum Momente, care consacră un tip și o lume. Interesant
este că, în mai multe schiţe din volum, autorul se inserează ca personaj, „nenea Iancu”, el

4|Pagină
însuşi un bucureştean însetat, ca toți ceilalți, aflat în căutarea unui amic. Scufundat în propria
lume, Caragiale își devine propriul exponent:iată un alt sens al „îmburghezirii” scriitorului,
devenit berar și personaj de cafenea. Să nu uităm totuși că „nenea Iancu” din schiţe este un
participant marginal la veselia celor din carte:nu le vorbeşte bine limba, nu le împărtăşeşte
pasiunile politice, e un tip mai degrabă moderat şi rezervat, care se plimbă prin mulţime fără
să-i aparţină întru totul.
Ultimul capitol:exilul
Odată lichidat procesul de moştenire şi urmaşii puşi în posesie, Caragiale se mută,
împreună cu familia, la Berlin. Şi această plecare în străinătate a fost citită ca un exil voluntar
al unui scriitor sensibil, jignit de indiferenţa contemporanilor. Fără a considera emigrarea
aceasta o banalitate, trebuie spus că plecarea lui Caragiale din ţară nu este una traumatizantă
(ca în cazul Hertei Müller, de exemplu). El însuşi îi scria unui prieten, amuzându-se să
întoarcă pe dos clişeul despre pâinea amară a străinătăţii:„Plânge-mă! În acest moment pun în
gură prima franzelă a exilului. Vă salut, cu o foame îndrăcită, mânca-v-ar nenea!” . Pur şi
simplu, scriitorul alege un loc frumos şi curat, cu o climă agreabilă şi cu acces la toate
avantajele civilizaţiei, unde să locuiască împreună cu familia sa. Acest loc este, la 1904,
Berlinul, unde Caragiale se fixează în elegantul cartier Wilmersdorf, din sud-vestul capitalei
germane.
Petrece cu prietenii de aici, în primul rând cu prietenul mai tânăr Paul Zarifopol
(ginerele lui Dobrogeanu-Gherea), stabilit pe atunci la Leipzig, alături de care ascultă
concerte, bea bere Pfungstädter, discută despre literatură și face haz de caraghioslâcurile
presei române care îi parvenea la Berlin. Până a reveni la scris, se preocupă de cele ale
casei:îşi creşte copiii într-o atmosferă plăcută, veselă, încurajatoare, întreţine o vie şi spirituală
corespondenţă cu prietenii rămaşi în ţară (C. Dobrogeanu-Gherea, Ranetti-Roman, Alceu
Urechia, Barbu Delavrancea) pe care se repede destul de des să-i vadă, la Sinaia, la Iaşi, la
Bucureşti. Prin 1907 se reapucă să scrie cu tot dinadinsul literatură, trecând la basme
parodice, istorii apocrife și naraţiuni sapienţiale de inspiraţie orientală. O dată, se fotografiază
îmbrăcat în costum albanez, pe chilim, cu fes pe cap, dar având în spate o bibliotecă grea de
manuscrise, semn că opţiunea sa nu antrenează vreun esenţialism de tipul „întoarcerii la
origini strămoşeşti”, ci este ochirea complice a unui estet cu gust pentru contrafacerea istorică.
Scrie capodopere precum Pastramă trufanda, Calul dracului şi Kir Ianulea, prin care
redeschide dosarul lumii sale de personaje, făcându-i acum genealogia şi coborându-se la
1800, în epoca fanariotă, pentru a descoperi urmele aceleiaşi mentalităţi gregare, vesele,
zurbagii, pe care o ştampilase atât de convingător peste psiheea naţională în Momente. Noile
texte sunt adunate în volumul Schiţe nouă, din 1910.
În 1912, la împlinirea a 60 de ani, refuză să fie sărbătorit, deşi invitaţiile curg, din
partea a nenumăraţi colegi din ţară. Gestul este unul de o modestie suverană, venit parcă din
partea unui scriitor care nu mai are nimic de dovedit, și tocmai de aceea respinge omagiile
prea sunătoare. Chiar şi în lipsă, companiile teatrale, societăţile de scriitori şi revistele literare
îl sărbătoresc la unison:Caragiale este acum cel mai mare scriitor român în viaţă, un clasic a
cărui absență de la sărbătorire îi marchează și mai puternic autoritatea. Într-o consternare
generală, moare subit la 9/22 iunie. Rămăşiţele pământeşti îi sunt aduse în ţară şi înhumate în
cimitirul Şerban Vodă la 22 noiembrie 1912. Urmând visele de pace domestică ale lui
Caragiale, famiile Caragiale, Zarifopol și Gherea se reunesc la Sinaia începând cu 1915, într-
un fel de societate literară liberă. Însă războiul, ruina financiară, moartea în 1920 a

5|Pagină
patriarhului Dobrogeanu-Gherea, iar în 1922 a lui Luca Ion Caragiale vor pune capăt
aventurii. Paul Zarifopol, devenit un critic ascultat în anii 1920, inițiază în 1930 o ediție
critică remarcabilă, încă neegalată, din care publică patru volume. Dar Paul Zarifopol moare
în 1934 și el, tot la 60 de ani, ca și marele său prieten. Iar descendentul lui Gherea, Alexandru,
fondator al PCR, este executat la Moscova, în 1937, în timpul prigoanei staliniste, făcând
astfel în mod tragic legătura și cu istoria politică zbuciumată a secolului XX, pe care
Caragiale nu a mai apucat s-o trăiască.

6|Pagină