Sunteți pe pagina 1din 23

LUCRARE DE ATESTARE A COMPETENTELOR

PROFESIONALE

SECTIA ARTA ACTORULUI

TEMA

OBSESIA POLITICA SI EROTICA A PERSONAJELOR


LUI I.L.CARAGIALE

COORDONATOR

PROF.DR.GHEORGHE ANTONESCU

ELEV

BADIU OCTAV

CLASA A XII-A D

Cuprins

I. Obsesia politică și erotică a personajelor din comediile Caragialiene .

ÎI. Capitolul 1
1.Viață și opera lui Ion Luca Caragiale .

2.Biografia .

3.Opera .

4.Referințe critice .

Capitolul 2

Titlul temei:

"Obsesia politică și erotică a personajelor din comediile Caragialiene" .

1. (ONF) pentru "O noapte furtunoasă" .

2.(CFLR) pentru "Conul Leonida față cu reacțiunea" .

3.(OSP) pentru "O scrisoare pierdută" .

4.(DC) pentru "D'ale carnavalului" .

5.(M) pentru "Momente", desigur aici se va adăuga și titlul întreg al respectivului


moment .

Capitolul 3

Reprezentări diverse

Concluzii

Capitolul 4

Studiu de rol

Capitolul 5

Plan de lecție

CAP. 1 -
Viaţa

Caragiale tânăr

S-a născut în ziua de 1 februarie 1852, în satul Haimanale, care-i poartă astăzi numele,
fiind primul născut al lui Luca Caragiale şi al Ecaterinei. Tatăl său (1812 - 1870) şi fraţii
acestuia, Costache şi Iorgu, s-au născut la Constantinopol, ca fii ai lui Ştefan, de profesie
bucătar, angajat de Ion George Caragea în suita sa la sfârşitul anului 1812.

Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actriţa şi cântăreaţa Caloropulos, de care s-a
despărţit, fără a divorţa vreodată, întemeindu-şi o familie statornică cu braşoveanca
Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac Caraboas.

Primele studii le-a făcut între anii 1859 şi 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica Sf.
Gheorghe din Ploieşti, iar până în anul 1864 a urmat clasele primare II-V, la Şcoala
Domnească din Ploieşti. Până în 1867 a urmat trei clase la Gimnaziul „Sfinţii Petru şi
Pavel” din Ploieşti, iar în 1868 a terminat clasa a V-a liceală la Bucureşti.

Viitorul mare clasic a absolvit Gimnaziul „Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti, pe care l-a
numit, în Grand Hôtel „Victoria Română”, oraşul său natal. Singurul institutor de care
autorul Momentelor şi-a adus aminte cu recunoştinţă a fost ardeleanul Bazil Drăgoşescu,
acela care în schiţa memorialistică După 50 de ani l-a primit în clasă pe voievodul Unirii.
Adolescentul Iancu a început să scrie în taină poezii, dar înainte de debutul literar a fost
fascinat de performanţele teatrale ale unchiului său, Iorgu Caragiale care era actor şi şef de
trupă, fixată la Bucureşti sau ambulantă. În 1868 a obţinut de la tatăl său autorizaţia de a
frecventa Conservatorul de Artă Dramatică, în care fratele acestuia, Costache, preda la
clasa de declamaţie şi mimică. În 1870 a fost nevoit să abandoneze proiectul actoriei şi s-a
mutat cu familia la Bucureşti, luându-şi cu seriozitate în primire obligaţiile unui bun şef de
familie. Tot în anul 1870, a fost numit copist la Tribunalul Prahova.

La 12 martie 1885, s-a născut Mateiu, fiul natural al Mariei Constantinescu, funcţionară la
Regie, cu Caragiale, care îl declară la oficiul stării civile. L-a cunoscut pe Eminescu când
tânărul poet, debutant la Familia, era sufleur şi copist în trupa lui Iorgu. În 1871,
Caragiale a fost numit sufleur şi copist la Teatrul Naţional din Bucureşti, după propunerea
lui Mihail Pascaly. Din 1873 până în 1875, a colaborat la Ghimpele, cu versuri şi proză,
semnând cu iniţialele Car şi Policar (Şarla şi ciobanii, fabulă antidinastică). S-a născut,
prin urmare, autorul satiric, însă prin sacrificarea poetului liric, căruia îi va supravieţui,
ocazional, autorul de fabule, epigrame şi parodii.

În 1889, la 7–8 ianuarie s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica artistului Gaetano
Burelly. Din această căsătorie vor rezulta mai întâi două fete: Ioana (n. 24 octombrie 1889)
şi Agatha (n. 10 noiembrie 1890), care se sting de timpuriu din cauza unei tuse convulsive
sau a difteriei (la 15 iunie respectiv 24? martie 1891). La 3 iulie 1893 i se naşte un fiu, Luca
Ion.

În 1889, anul morţii poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul În Nirvana. În
1890 a fost profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe, iar în 1892
şi-a exprimat intenţia de a se expatria la Sibiu sau la Braşov. În 1903, la 24 februarie a avut
o încercare de a se muta la Cluj, însă în luna noiembrie şi-a stabilit domiciliul provizoriu la
Berlin. În 1905, la 14 martie s-a stabilit definitiv la Berlin.

Ion Luca Caragiale s-a nascut la 30 ianuarie 1852 in satul Haimanale, azi Caragiale, de
linga Ploiesti. Fratii tatalui sau Luca, Costache si Iorgu, erau actori, oameni de teatru,
cunoscuti pentru activitatea lor plina de insufletire in vederea crearii unui teatru romanesc
si al unui repertoriu national. In familia lui Caragiale exista o temeinica traditie a dragostei
si preocuparii pentru teatru. Viitorul dramaturg a urmat scoala primara la Ploiesti. Dupa
absolvirea scolii primare, Ion Luca nu a mai putut urma decit 4 clase gimnaziale.

In 1870 cind, la Ploiesti s-a produs o miscare revolutionara care, avind la baza revolta
maselor populare impotriva dinastiei, s-a prabusit din cauza conducatorilor ei, demagogi
liberali. Caragiale care a participat la aceasta miscare, avea sa batjocoreasca mai tirziu
aspectele ei de farsa in schita Boborul.

Debutul literar Caragiale si l-a facut la virsta de 21 ani (1873), incepind sa colaboreze la
revista umoristica Claponul si Calendarul claponului. La Ghimpele si Claponul,
I.L.Caragiale s-a pregatit pentru viitoarea lui activitate de dramaturg si de prozator, de
scriitor satiric.

In acesti ani l-a cunoscut pe M.Eminescu. L-a pretuit din prima clipa pe tinarul poet,
despre care va scrie mai tirziu articole clocotind de indignare impotriva celor vinovati de
nefericirea lui (Ironie, Doua note). Cu Eminescu, Caragiale a fost coleg de redactie la ziarul
conservator Timpul, unde mai lucra si Ioan Slavici.

Dind o izbutita traducere in viersuri a unei piese franceze Roma invinsa de Parodi,
Caragiale patrunde in cercul literar al Junimii.

Anii 1878-1890 reprezinta epoca marilor creatii dramatice a lui I.L.Caragiale. incepind din
1877 Caragiale publica cronici dramatice care dovedesc grija pentru dezvoltarea teatrului
romanesc. Deosebit de interesante sint articolele tiparite in ziarul Romania literara,
Cercetare critica asupra teatrului romanesc(1878). Critica lui Caragiale se indreapta
impotriva moravurilor condamnabile ale oamenilor de teatru. El critica actorii ce nu-si
luau in serios rolurile, directorii de scena care montau piesele fara sa respecte adevarul
istoric.

In noiembrie 1878 Caragiale citeste la Junimea prima sa opera de proportii mai mari,
comedia "O noapte furtunoasa". Piesa a fost jucata in ianuarie 1879. Ea a avut un mare
succes.

La 13 noiembrie 1884 se reprezinta pe scena Teatrului National comedia "O scrisoare


pierduta", culme a creatiei dramatice a lui I.L.Caragiale si a dramaturgiei noastre
nationale. Dupa aceasta capodopera a teatrului romanesc, I.L.Caragiale scrie inca o
comedie din viata micii burghezimi, D-ale carnavalului (1885) si drama Napasta (1890). In
1881 paraseste gazeta Timpul.

In 1885 este profesor la liceul particular sf.Gheorghe. In 1888 ajunge pentru o scurta vreme
director al Teatrului National din Bucuresti.

In 1892 publica un volumas de proza cuprizind nuvelele Pacat si O faclie de pasti. Aceste 2
scrieri dovedesc marele sau talent de prozator.

In iunie 1912 moare subit, in urma unui atac de inima. Corpul sau a fost inmormintat la
cimitirul Bellu.

Lucrarea d-lui Caragiale este originala, comediile sale pun pe scena citeva tipuri din viata
noastra sociala de astazi si le dezvolta cu semnele lor caracteristice.

(T.Maiorescu)

Ion Luca Caragiale este, alaturi de Mihai Eminescu si Ion Creanga, unul dintre cei mai
mari scriitori ai poporului nostru. In opera sa, Caragiale urmareste, ca un scriitor clasic,
ambitia si orgoliul unei lumi care traieste intr-un moment favorabil afirmarii. El ilustreaza,
magistral, specificul si mecanismele parvenirii.

I.L.Caragiale a creat o opera cu particularitati care o unicizeaza in contextul literaturii


romane, dar si universale, o opera in care se disting cu usurinta 3 universuri diferite:
comic, tragic si fantastic.

Tragismul si fantasticul isi pun pecetea asupra creatiei sale nuvelistice (O faclie de pasti,
Pacat, La hanul lui Minjoala, Calul dracului, In vreme de razboi, Kir Ianulea, Abu
Hassan), in timp ce nota comica se face simtita in:

- Schite (D-l Goe, Vizita, Telegrame, Bubico)

-Comedii de moravuri si caracter (O scrisoare pierduta, O noapte furtunoasa, Conul


Leonida fata cu reactiunea)

- Farsa (D-ale carnavalului).

Autorul Scrisorii pierdute este si creatorul schitei in literatura romana si, totodata,
maiestrul ei nedepasit. Desi acest gen literar a mai fost cultivat si de alti scriitori, lui
I.L.Caragiale ii revine meritul de a fi atins perfectiunea artistica intr-o serie de miniaturi
literare de un farmec deosebit, care zugravesc, intr-o maniera realista, o lume extrem de
pitoreasca.

In opera sa I.L.Caragiale si-a selectat eroii din numeroase medii: din familie si scoala, din
presa, din justitie, din lumea mondena sau din viata politica.

Scriitor citadin, el pune sa defileze in fata noastra burghezi modesti si functionari inferiori,
dar si oameni bogati , sus-pusi. Sunt evocate saloanele mondene, berariile, agitatia strazii,
scoala; sunt portretizati moftangii: avocati, profesori, preoti, invatatori semiculti, toti
alcatuid o lume extrem de pitoreasca a capitalei si a provinciei de la sf.sec.al XIX-lea si
inc.sec.al XX-lea.

In critica care i-a facut-o acestei lumi, Caragiale a folosit arma ironiei. El a scris undeva ca
nimic nu-i arde pe ticalosi mai mult decit risul.

Scriitorul, care afirma: Eu nu scriu decit despre viata noastra si pentru viata noastra,caci
alta nu cunosc si nici ma intereseaza, ca si T.Maiorescu si M.Eminescu se declara impotriva
betiei de cuvinte, a incapacitatii de a gindi, precum si a parventismului.

Primii ani -

1852-01-30 - Se naste in satul Haimanale, judetul Prahova, Ion Luca Caragiale, fiul
avocatului Luca Caragiali, secretar al Manastirii Margineni, si al Ecaterinei Karaboa,
descendenta a unei familii de negustori greci din Brasov.

1859 - 1860 - Incepe scoala la "Instructiunea cu slava popeasca", aflata in curtea bisericii
Sfantu Gheorghe din Ploiesti, sub indrumarea parintelui Marinache.

1862 - 1864 - Continua cursul primar la "Scoala Domneasca" nr. 1 din Ploiesti, avand ca
institutori pe Zaharia Antinescu (personaj bizar), apoi pe Basil Dragosescu, caruia ii va
pastra o calda amintire. In vara anului 1864 absolva clasa intaiul din 85 de elevi.

1865 - 1867 - Elev la gimnaziul "Sfintii Petru si Pavel" din Ploiesti. Absolvise in prealabil
prima clasa gimnaziala in particular.

1867 - 1868 - Perioada neclara in existenta viitorului scriitor. Biografii lui sustin ipoteza ca
ar fi urmat cursurile clasei a V-a liceale, la Bucuresti.

Perioada de formare -
1868 - 1870 - Fascinat de timpuriu de teatru, se inscrie la cursul de mimica si declamatie
tinut la Conservatorul bucurestean de unchiul sau Costachi Caragiali, actor si autor
dramatic cunoscut in epoca. In toamna anului 1868 il cunoaste pe M. Eminescu, pe atunci
sufleur in trupa lui Mihail Pascaly.

1870 - Dupa un scurt stagiu de sufleur si copist, in trupa celuilalt unchi (Iorgu Caragiali),
este angajat - la 20 iunie - copist la Tribunalul Prahova. La 8 august face parte dintre
"republicanii" lui Alexandru Candiano-Popescu. La 10 septembrie, moare tatal sau, Luca,
tanarul copist devenind singurul sustinator al familiei. Paradoxal, renunta tocmai acum la
serviciu, fiind destituit la 24 octombrie, aceelasi an.

1871 - 1872 - Sufleur, la Iasi, in trupa lui Mihail Pascaly, apoi sufleur al doilea si copist la
Teatrul National din Bucuresti. Peste ani, autorul va evoca acesta epoca in scanteietoarele
sale "Amintiri din teatru", republicate ulterior sub titlul "Din carnetul unui vechi sufleur".

Debutul -

1873 - 1874 - Debuteaza, apoi colaboreaza la "Ghimpele". O poema, versuri, ii apare in


'Revista contemporana' (1 octombrie 1874)

Activitatea publicistica-

1875 - 1876 - "Girant responsabil" la "Alegatorul liber", foaie liberala de opozitie.

1876 - 1877 - Corector la "Unirea democratica" (organ al tinerilor liberali), redactor la


"Claponul" (mai - iunie 1887), apoi impreuna cu Frederic Dame, la "Natiunea romana"
(august) si, iarasi singur, la "Calendarul Claponului" (decembrie). La sfarsitul anului, pe
parcursul caruia servise in "garda civica", incepe in "Romania libera" seria de foiletoane
"O cercetare critica asupra teatrului romanesc"

1878 La invitatia lui M. Eminescu, pe care-l cunoscuse la Giurgiu cu zece ani in urma,
incepe (in februarie) colaborarea la "Timpul". Are loc premiera piesei lui Al. Parodi,
"Romainvinsa" in traducerea excelenta a lui Caragiale, care avea acum 21 de ani. In 26
mai participa pentru prima data la intrunirile bucurestene ale "Junimii". La 12 noiembrie
citeste la Iasi, la a XV-a aniversare a "Junimii", comedia "O noapte furtunoasa" sau
"Numarul 9"

1879 - Premiera piesei "O noapte furtunoasa". La al doilea spectacol Ion Ghica, directorul
Nationalului intervine in text fara consimtamantul autorului. Iritat, acesta isi retrage piesa
de pe afis. Va face prima calatorie in strainatate, la Viena, ca invitat al lui Titu Maiorescu.

1880 - "Conul Leonida fata cu reactiunea" este citita in cercul "Junimii" acasa la
Maiorescu.

1881 - Retras de la "Timpul", va fi numit in octombrie, prin decret regal, revizor scolar
pentru judetele Neamt si Suceava.

1882 - Este transferat, la cerere, in judetul Arges-Valcea. Va pune astfel o necesara distanta
intre el si Veronica Micle, cu care avusese o scurta idila, evitand astfel si posibilele accese de
violenta ale lui Eminescu. Functia de revizor inceteaza in octombrie.

1883-02-18 - Are loc premiera farsei Soacra-mea Fifina (O soacra).

1884 1 martie, premiera operei bufe "Hatmanul Baltag", scrisa in colaborare cu Iacob
Negruzzi.

13 noiembrie, intaiul spectacol cu "O scrisoare pierduta". Succesul depaseste orice


asteptari, gratie si actorilor I. Petrescu (Trahanache), C. Nottara (Tipatescu), I. Niculescu
(Catavencu), A. Catopol (Farfuridi), Anton Leonteanu (Branzovenescu), St. Iulian
(Pristanda), N. Mateescu (Cetateanul turmentat), Aristizza Romanescu (Zoe)

Functionar la Regia Monopolurilor, unde o va cunoaste pe Maria Constantinescu; din


aceasta legatura se va naste Mateiu I. Caragiale

1885-04-08 - Premiera piesei "D-ale carnavalului", care a fost fluierata. In septembrie,


Maiorescu publica in "Convorbiri literare" Comediile d-lui Caragiale.

1888-07-02 - Este numit, tot prin decret regal, director general al teatrelor. Oficialitatile si
presa ii privesc cu ostilitate initiativele.

1889 - Se casatoreste cu fiica arhitectului Gaetano Burelly, Alexandrina. Va avea cu aceasta


mai multi copii, dintre care au supravietuit doi : Luca (n. 1893), viitor scriitor, mort tanar,
si Ecaterina (n. 1894). Demisioneaza (5 mai) din functia de director general al teatrelor. In
mai, apare la Editura "Socec" volumul Teatru, prefatat de Titu Maiorescu cu studiul
publicat in 1885.

1890-02-03 - Are loc premiera piesei Napasta.

1891 Volumele Teatru si Napasta sunt respinse de la premiul Academiei in sedinta din 14
aprilie (cu 20 de voturi contra, 3 pentru). Rolul cel mai important in dezavuarea operei
scriitorului il va juca liberalul D. A. Sturza, care l-a acuzat, declarand sententios ca
dramaturgia lui ar fi imorala si antinationala. De altfel, singurul membru al "Junimii"
care a avut lealitatea sa pledeze in favoarea fostului colaborator a fost Iacob Negruzzi.

1892 - Gandul unui "exil voluntar", de asta data la Brasov, il tenteaza iarasi. Conferentiaza
la Ateneu despre "Gaste si gaste literare", atragandu-si ostilitatea "Junimii" si a lui
Maiorescu. Apar volumele "Note si schite" si "Pacat". Om cu noroc

1893 - Scoate, impreuna cu C. Baclabasa, prima serie a "Moftului roman".

1894 - Editeaza, impreuna cu I. Slavici si G. Cosbuc, revista 'Vatra'

1896 - Apare volumul "Schite usoare". In colaborare cu St. O . Iosif scoare revista "Epoca
literara" supliment al gazetei "Epoca"

1897 - Activitate publicistica la "Epoca" , "Drapelul". Ii apar volumele "Schite", traduceri


originale (Editura Saraga) si "Notite si fragmente literare"

1899 - Registrator clasa I la Regia Monopolurilor Statului. Delavrancea, devenit primar al


capitalei il numeste in postul onorific de membru in comitetul Teatrului National. La 27
septembrie incepe colaborarea la "Universul", cu foiletoane ce vor forma volumul
"Momente"

1901 - Sarbatorit la Ateneul Roman pentru 25 de ani de activitate literara. Publica volumul
"Momente" (Editura Socec). "Disponibilizat" de la Regie, scoate, de la 1 aprilie pana la 18
noiembrie, a doua serie a "Moftului Roman". Un gazetar obscur, Constantin Al. Ionescu
(Caion), iritat de intepaturile din "Moftul", il acuza ca ar fi plagiat "Napasta" dupa piesa
unui fictiv dramaturg maghiar Istvan Kemeny. Caragiale ii intenteaza proces pentru
calomnie.

1902 - Curtea cu jurati din Ilfov il condamna in lipsa - la 11 martie - pe Caion la inchisoare
corectionala, cinci sute de lei amenda si zece mii de lei daune-interese. Ulterior, Caion e
achitat. El isi va continua calomniile, invocand si numele lui L. Tolstoi si publicand brosura
"Originalitatea lui Caragiale, doua plagiate". Caragiale a fost aparat la proces de Barbu
St. Delavrancea.

1904 - In marie, Academia respinge de la premiu, volumul Momente, preferandu-i o simpla


culegere de documente.

Exilul la Berlin -

1905 - Dupa peregrinari, impreuna cu familia, prin Italia, Franta si Germania, se


stabileste, toamna, la Berlin. Intentioneaza sa reia personajele din "O noapte furtunoasa",
si "O scrisoare pierduta" intr-o noua comedie, "Titrica , Sotirescu & Co". Piesa nu
depaseste stadiul de schita.

1907 - I ziarul vienez "Die Zeit", publica (sub semnatura "Un patriot roman") prima parte
a articolului "1907". Din primavara pana-n toamna. Eseul apare integral, in brosura, la
Editura Adevarul, intr-un tiraj total de 10.000 de exemplare. Restabileste legaturi amiabile
cu Titu Maiorescu.

1908 - La Editura Minerva apare seria "Opere complete", in trei volume.

1909 - Colaboreaza din nou, cu povesti si schite la "Universul". Scrie instantaneul


"Incepem!" cu care Nationalul bucurestean isi deschide noua stagiune. In "Viata
romaneasca" (noiembrie) apare nuvela "Kir Ianulea".

1910 - Publica volumul "Schite noua" (Editura Adevarul), ultima aparitie editoriala
antuma.

1911 - Din februarie pana in mai colaboreaza la "Romanul" din Arad. In 28-30 august se
afla la Blaj, unde participa la serbarile prilejuite de semicentenarul Astrei. Cu aceasta
ocazie asista la zborul demonstrativ al lui Aurel Vlaicu, efectuat cu avionul construit de el.

1912 - Refuza propunerea avansata de Emil Garleanu, in numele Societatii Scriitorilor


Romani, de a fi sarbatorit cu prilejul aniversarii a 60 de ani.

Moare subit in zorii zilei de 22 iunie . In toamna aceluiasi an trupul sau a fost deshumat din
cimitirul berlinez si adus in tara, unde a fost reinhumat la cimitirul Belu din Bucuresti,
alaturi de M. Eminescu si G. Cosbuc.

Activitatea literară -

Ziarist, publicist, poet

Începutul activităţii jurnalistice a lui Caragiale poate fi datat cu probabilitate în luna


octombrie 1873, la ziarul Telegraful, din Bucureşti, unde ar fi publicat rubrica de anecdote
intitulată Curiozităţi. Apropierea de ziaristică este confirmată cu certitudine, odată cu
colaborarea la revista Ghimpele, unde şi-ar fi semnat unele dintre cronici cu pseudonimele:
Car şi Policar, în care sunt vizibile vioiciunea şi verva de bună calitate. Numele întreg îi
apare la publicarea poemei Versuri în Revista contemporană de la 1 octombrie 1874. În
numărul din luna decembrie 1874 al revistei, numele lui Caragiale a apărut trecut printre
scriitorii care formau „comitetul redacţional”. Un moment esenţial l-a constituit
colaborarea la Revista contemporană, la 4 octombrie 1874, cu trei pagini de poezie semnate
I.L. Caragiale. Gazetăria propriu-zisă şi l-a revendicat însă de la apariţia bisăptămânalului
Alegătorul liber, al cărui girant responsabil a fost în anii 1875 - 1876. În lunile mai şi iunie
1877, Caragiale a redactat singur şase numere din „foiţa hazlie şi populară”, Claponul.
Între anii 1876 şi 1877 a fost corector la Unirea democratică.

În august 1877, la izbucnirea Războiului de Independenţă, a fost conducător al ziarului


Naţiunea română, scos la propunerea publicistului francez Frédéric Damé (1849, Tonnerre,
Franţa - 1907, Bucureşti). În această perioadă a apărut şi Calendarul Claponului. Ziarul,
cu numeroase rubrici scurte şi cuprinzătoare, a fost suprimat după numai şase săptămâni.
Punându-şi în practică experienţa gazetărească de până acum, Caragiale a început în
decembrie 1877 colaborarea la România liberă, publicând foiletoanele teatrale Cercetare
critică asupra teatrului românesc. La Teatrul Naţional se prezenta în această perioadă,
piesa Roma învinsă, de Alexandre Parodi, în traducerea lui Caragiale. Între anii 1878 şi
1881 a colaborat la Timpul, alături de Eminescu şi de Slavici. La 1 februarie 1880 revista
Convorbiri literare a publicat comedia într-un act Conu Leonida faţă cu reacţiunea. Tot în
1878 a început să frecventeze şedinţele bucureştene ale Junimii, la Titu Maiorescu şi să
citească din scrierile sale. La Iaşi, a citit O noapte furtunoasă într-una din şedinţele de la
Junimea. În 1879 a publicat în Convorbiri literare piesa O noapte furtunoasă. De Paşte, în
1879, se afla la Viena, împreună cu Titu Maiorescu.

După 3 ani de colaborare, în 1881 s-a retras de la Timpul. A fost numit, cu decret regal,
revizor şcolar pentru judeţele Suceava şi Neamţ. În 1882, a fost mutat, la cerere, în
circumscripţia Argeş - Vâlcea. La 1 martie 1884, a avut loc prima reprezentaţie a operei
bufe Hatmanul Baltag, scrisă în colaborare cu Iacob Negruzzi, iar la 17 martie a participat
la şedinţa Junimii, în prezenţa lui V. Alecsandri.

În 6 octombrie, însoţit de Titu Maiorescu, a citit la aniversarea Junimii, la Iaşi, O scrisoare


pierdută, iar la 13 noiembrie, în prezenţa reginei, a avut loc prima reprezentaţie a Scrisorii
pierdute, bucurându-se de un succes extraordinar.

Din iunie 1885 şi-a început seria articolelor literare şi politice la Voinţa naţională, condusă
de A. D. Xenopol. La moartea lui Eminescu a publicat articolul În Nirvana. A colaborat cu
articole politice şi literare la ziarul junimist Constituţionalul, sub semnătura C. şi cu
pseudonimele Falstaff, Zoil, Nastratin şi Hans. La 8 aprilie 1885, a avut loc reprezentaţia
comediei D-ale Carnavalului, premiată la 25 ianuarie 1886, fluierată la premieră.

Din 1896, a colaborat sub pseudonimele Ion şi Luca la revista umoristică Lumea veche. La
Ziua a scris articole politice şi un reportaj la moartea lui Al. Odobescu. A condus, din 1896,
Epoca literară, supliment al ziarului Epoca. În Convorbiri critice şi în Timpul şi-a publicat
piesele de teatru. Când Slavici şi Coşbuc au început publicarea revistei Vatra (1894),
Caragiale s-a aflat printre principalii colaboratori. Din 1895 şi până în 1899 a colaborat la
revistele: Gazeta poporului, Epoca, Drapelul, Povestea vorbei, Lumea veche, Adevărul,
Foaie interesantă, Literatură şi artă românească, Pagini literare. În 1896 a condus Epoca
literară. Din 1899 a început să publice la Lupta, Luceafărul, Românul, Convorbiri. Din
1899 a susţinut la Universul seria de Notiţe critice, care a oferit materiale volumului
Momente. Prin articolul Despre Teatrul Naţional, de la 19 noiembrie 1899, a indispus
comitetul teatral din care el însuşi făcea parte. Ziarul Die Zeit din Viena a publicat, la 3
aprilie 1907, sub semnătura Un patriot, prima parte din scrierea politică 1907.

Spre deosebire de Eminescu, care vedea în gazetărie o misiune civică directă, Caragiale şi-a
asumat-o indirect, cu o pedagogie implicită a prezentării aspectului social sub forma ironiei
pentru îndreptarea tuturor relelor.

Prin modul de a scrie şi prin diversitatea preocupărilor, articolele politice ale lui Caragiale
au devenit sinteze satirice concentrate. O mişcare caracteristică a făcut să alterneze
observaţia de moravuri cu generalizarea şi cu construirea ironică de tipuri. Cu privire la
pamfletul caragialian trebuie remarcat textul din 1907, greu de clasat într-un gen şi aşa
destul de elastic.

Din relaţiile lui Caragiale cu publicaţiile anilor 1870 - 1910, dincolo de constatarea unui
interes care s-a prelungit până la capătul existenţei sale, Caragiale a înnobilat genul
publicistic.

Moftul român -

În ianuarie 1893, retras din ziaristică de la sfârşitul anului 1889, Caragiale a înfiinţat
revista umoristică Moftul român, subintitulată polemic „Revista spiritistă naţională, organ
pentru răspândirea ştiinţelor oculte în Dacia Traiană”. Începând cu numărul 11, revista a
devenit ilustrată, publicând caricaturi, iar prin publicarea unora dintre cele mai valoroase
schiţe caragialiene, Moftul român s-a dovedit şi un organ literar. Cu unele întreruperi,
revista a apărut până în anul 1902, cu numeroase colaborări (Teleor, E. Gârleanu, I. Al.
Brătescu-Voineşti, Al. Cazaban). Calendarul Moftului român, pe anul 1908, de I. L.
Caragiale, a apărut la Bucureşti.
I.L. Caragiale şi „Junimea” -

De la debutul său în dramaturgie (1879) şi până în 1892, Caragiale s-a bucurat de sprijinul
Junimii, deşi în întregul proces de afirmare a scriitorului, Junimea însăşi a fost, până prin
1884 - 1885, ţinta atacurilor concentrate ale adversarilor ei. Se poate afirma că destule
dintre adversităţile îndreptate împotriva lui Caragiale se datorează şi calităţii sale de
junimist şi de redactor la conservator-junimistul ziar Timpul (1878 - 1881). Prima piesă a
dramaturgului, O noapte furtunoasă, bine primită de Junimea şi publicată în Convorbiri
literare (1879), unde vor apărea de altfel toate piesele sale, a beneficiat, la premieră, de
atacuri deloc neglijabile. După trei ani de colaborare, Caragiale s-a retras în iulie 1881 de
la Timpul, dar Comitetul Teatrului Naţional de la Iaşi, prezidat de Iacob Negruzzi, îl
numeşte director de scenă, post pe care dramaturgul l-a refuzat. A participat frecvent la
şedinţele Junimii, iar la întâlnirea din martie 1884, în prezenţa lui Alecsandri, şi-a
mărturisit preferinţa pentru poeziile lui Eminescu. La 6 octombrie a citit la aniversarea
Junimii, la Iaşi, O scrisoare pierdută reprezentată, la 13 noiembrie în prezenţa reginei, cu
un mare succes. În 1888 Titu Maiorescu l-a numit director al Teatrului Naţional din
Bucureşti şi i-a prefaţat volumul de Teatru (1899), cu studiul intitulat Comediile d-lui I.L.
Caragiale. În 1892, la 9 mai Caragiale a prezentat însă la Ateneu o conferinţă cu titlul
Gaşte şi gâşte literare, împotriva Junimii, determinând, împreună cu articolul Două note,
ruptura cu Titu Maiorescu şi încetarea colaborării la Convorbiri literare. La 18 noiembrie
1895, Petre P. Negulescu i-a scris lui Simion Mehedinţi că a obţinut de la Titu Maiorescu să
se ceară colaborarea lui Caragiale la Convorbiri literare, fără reluarea însă a relaţiilor
personale între critic şi autorul articolului Două note. De-abia la 15 februarie 1908
Caragiale şi-a reluat legăturile cu Titu Maiorescu, trimiţându-i acestuia o felicitare cu
prilejul aniversării sale.

Scriind despre Comediile d-lui I.L. Caragiale (1885), şi referindu-se la tipologie („Există
aceste tipuri în lumea nostră? (...) Dacă sunt, atunci de la autorul dramatic trebuie să
cerem numai ca să ni le prezinte în mod artistic”), Titu Maiorescu îl apără pe marele
scriitor de acuzaţia de imoralitate. Articolul, care a provocat celebra polemică dintre
Maiorescu şi Gherea, evidenţiază realismul tipurilor şi al mediului social:

„Lucrarea d-lui Caragiale este originală, comediile sale pun pe scenă câteva tipuri din viaţa
noastră socială de astăzi şi le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu
expresiile lor, cu tot aparatul înfăţişării lor în situaţiile anume alese de autor”.

Venind în întâmpinarea lui Caragiale, Maiorescu a fost de părere că este necesar să eludeze
fondul de realitate al artei, ce devine „ficţiune artistică”, prilej de a ne înălţa „în lumea
ficţiunii ideale”.

Şeful literar al Junimii a arătat mult timp faţă de Caragiale o foarte vie solicitudine,
ducând, vreme de zece ani, o statornică colaborare. Piesa O noapte furtunoasă a avut
următoarea dedicaţie: „D. Titu Maiorescu este cu adânc respect rugat să primească
dedicarea acestei încercări literare, ca un semn de recunoştinţă şi devotamentul ce-i poartă
autorul ei”. Caragiale a citit la Titu Maiorescu drama Năpasta, care a apărut la editura
Haimann şi a fost dedicată, în volum, doamnei Ana T. Maiorescu. În calitate de colaborator
al revistei, dramaturgul a menţinut relaţii cordiale cu toţi ceilalţi membri ai Junimii, în
mod special cu Iacob Negruzzi, creatorul şi redactorul Convorbirilor literare (Vasile Pogor,
Gh. Panu, Petre Missir, căruia i-a dedicat O scrisoare pierdută, N. Gane). În anii activităţii
sale la Convorbiri a admirat-o pe Mite Kremnitz (cumnata lui Maiorescu), care a şi tradus
mai multe texte din Caragiale, în vederea publicării antologiei de literatură română în
Germania. Ruptura cu Junimea a devenit definitivă în 1892, când şi-a întrerupt
colaborarea la Convorbiri literare. Ura lui împotriva vechilor prieteni literari şi a lui Titu
Maiorescu a devenit obsesivă. De-abia peste câţiva ani, colaborând la Epoca (1896), fostul
junimist a regretat despărţirea de Maiorescu, evidenţiind marile calităţi ale criticului, cu
un rol de primă mărire în cultura noastră, alături de Hasdeu. De la Berlin, la 15 februarie
1908, de ziua de naştere a lui Maiorescu, Caragiale i-a trimis acestuia o călduroasă
telegramă.

Opera literară -

Opera lui Ion Luca Caragiale cuprinde teatru (opt comedii şi o dramă), nuvele şi povestiri,
momente şi schiţe, publicistică, parodii, poezii. Caragiale nu este numai întemeietorul
teatrului comic din România, ci şi unul dintre principalii fondatori ai teatrului naţional.
Operele sale, în special comediile sunt exemple excelente ale realismului critic românesc.
Consideraţii estetice -

Elaborat în 1896, studiul Câteva păreri reprezintă un adevărat „breviar” al esteticii


scriitorului. Socotit de unii comentatori un naturalist, un zolist în nuvelele sale psihologice,
opţiunea estetică a scriitorului este categorică şi definitorie pentru idealul de artă ca sinteză
a fantaziei: „noi nu înţelegem o operă de artă din mult, ci din ceva, înţelegem un ce dintr-
un cum” (s.n.). Condiţia obligatorie a artei este talentul, puterea de invenţie a scriitorului,
expresivitatea, şi niciodată considerente de şcoală, de grup social sau de curent literare,
saturate de teorii şi de erudiţie fără sens: „A crea - a apuca din haosul inform elemente
brute, a le topi împreună şi a le turna într-o formă, care să îmbrace o viaţă ce se
diferenţiază într-un chip absolut hotărât de tot ce nu este ea - aceasta este puterea naturii şi
a artistului. Şi această putere, la artist o numim talent. Talentul este deci puterea de
expresivitate ce o au îndeosebi unii, pe lângă iritabilitatea ce o au toţi”.

Aprecieri critice -

Caragiale este prezentat ca un apărător înverşunat al scrisului său, luptând cu editorii,


pentru ca aceştia să-i respecte textul integral, ortografia şi punctuaţia. Conştiinţa de artist
impecabil şi scrupulozitatea sa sunt mărturii exprimate în numeroasele scrisori către amici
cărora le face reproşul „sosului greşelilor de ortografie şi punctuaţie” şi a „enormelor
greşeli fundamentale”. Sică Alexandrescu a propus o tipărire corectă, la baza căreia să stea
un text confruntat ştiinţific cu ediţiile „Socec”, „Şaraga”, cu manuscrisele lui Caragiale,
„un text în care ortografia marelui scriitor să fie repusă în drepturi, ţinându-se seamă,
riguros, consecvent dar cu mult discernământ de ultimele reguli academice stabilite”.

A. E. Baconski schiţează unele „înrudiri şi vecinătăţi” între Caragiale şi Tudor Arghezi. La


ambii este evident acelaşi patriotism, aceeaşi ţintă a satirei, lovind în categoriile
profesionale cu o spoială de cultură, cu un jargon franţuzit. Baconski remarcă la amândoi
„pasiunea pentru stil, pentru o anumită arhitectură stilistică, mai simplă la Caragiale, mai
savantă la Arghezi”.

Nicolae Steinhardt a constatat că opera lui Caragiale a fost citită din două perspective pînă
în 1975. Perspectiva „stângistă” era caracterizată prin supralicitarea criticii burgheziei
româneşti, considerată „dreapta” românească, a viciilor şi a regimului ei politic, avându-i
ca reprezentanţi pe Alexandru Piru, Ovid S. Crohmălniceanu şi cea „naţionalistă”, avându-
i ca reprezentanţi pe N. Grigorescu, Nicolae Iorga, Lovinescu, N. Davidescu care îl blamau
pe scriitor pentru pretinsa ură faţă de neamul său. Nicolae Steinhardt a introdus cea de-a
treia perspectivă, a unui Caragiale profund creştin, creatorul unei lumi în care atmosfera
generală... e blândeţea, stâlp al creştinismului.

Comediile domnului Caragiale este o lucrare scrisă de Titu Maiorescu din dorinţa de a-l
apăra pe scriitor de atacurile în presa vremii care-l acuzau de imoralitate (datorată
prezenţei unei lumi de joasă speţă în piesele sale). Pornind de la constatarea că tipurile şi
situaţiile din comediile lui Caragiale sunt inspirate din realitatea socială a timpului,
Maiorescu atrage atenţia că artistul recreează realitate dintr-o perspectivă ideal-artistică,
fără nici o preocupare practică, în sensul că el generalizează.

CAP. 2

Conexând şi apoi ducând la ultima consecinţă concepte critice clasicizate, precum


acelea de: “ambiţ”1 şi “mare trăncăneală”2, se poate ajunge până în preconştiinţa plină
de semnificaţii a personajelor lui I.L.Caragiale.
Prezentul demers nu va avea nimic în comun cu gratuitatea unor strategii pur
speculative, aflate acum la modă, din cauza aparentei epuizări a subiectelor critice în
sfera caragialiană. Mult mai relevantă şi onestă ni se pare alegerea unui traseu oarecum
prefigurat, dar neconcretizat încă până la ultima consecinţă critică. Parcurgerea lui va
conduce la degajarea spiritul operei, iar nu la vreo desfăşurare impersonală de silogisme,
prin care să se demonstreze în final practic orice.
În cazul nostru, ar fi vorba de înţelegerea sistemului caragialian sub semnul
echilibrului dintre sintetic şi analitic, orizonturi ce creează, în interiorul respectivei opere,
un subtil sistem de vase comunicante. De-a lungul lor circulă aceleaşi umori ale deziluziei
caragialiene faţă de penibilul unei condiţii umane viciate de înşişi purtătorii ei. Insensibili
la propria tragedie, aceea a omului drept Creaţie incapabilă de a mai recepta valorile
Creatorului, ei trăiesc “enorm” şi “monstruos”3 automatismele unei materii vii, dar
lipsite de har. În consecinţă, “din momentul în care lumea apare ca maşină ce
funcţionează prin ea însăşi, atunci se exclude din principiu orice intervenţie a lui
Dumnezeu din creaţie” 4.
Această viziune sumbră generată de lumea texturii Caragiale se susţine atât din
punct de vedere teologal, cât şi axiologic.
Astfel, Homo caragialiensis se dovedeşte a fi existenţial un “om nedeplin”5, creat
intenţionat absurd de către scriitor cu scopul de a-i exorciza viciul mental definitoriu, şi
anume: “confuzia transcendenţei lui Dumnezeu cu absenţa lui Dumnezeu din creaţie”6
(s.n.). Neacceptarea valorii şi promovarea sistematică a nonvalorii, semnifică divorţul său
aprioric de “ierarhia creştină a valorilor”, care ”este simplă; mai dificilă este aderarea la
ea”7. Chiar dacă printr-o serie de ticuri verbale de natură religioasă, omul caragialian se
înscrie într-o convenţie de această natură, pentru el nu există nici o diferenţă de
semnificaţie între expresii de genul: “Doamne fereşte!”(M
– Politică înaltă)8 sau “Pentru numele lui Dumnezeu!”(M – Şah mat!) şi terestrele: “ -
Ei! aş!/ - Parol?/ - Ce! Eşti copil?”(M – Cam târziu…), toate fiind doar forme
ale aceluiaşi ton exclamativ! Iar pentru “poliţaiul” Ghiţă Pristanda – cel care mergea
cu servilismul până acolo, încât să poată exprima nonsensuri absolute, de genul: ”Curat
murdar!” (OSP) – nu există nici o piedică în a-l caracteriza oximoronic pe “popa Pripici”
ca: ”Diavolul de popă”!

Intuind sensurile devoluţiei morale ale secolului său, I.L. Caragiale ne propune un
om prin excelenţă modern care: “poate decreta moartea lui Dumnezeu, dar nu
Dumnezeu este mort, ci omul fără Dumnezeu moare asfixiat în necropola propriei lui
imanenţe, golită de adierea eternităţii”.9 Numai că vizionarismul caragialian se
autodepăşeşte aici, de vreme ce el rămâne perfect funcţional şi acuzator în plin
postmodernism! În acest timp voit fără memorie triumfă simplificator materialismele
consumiste şi/sau colectiviste. Întâi antagonice, pe timpul Războiului Rece, şi apoi
convergenţioniste, după ’89, ele fuzionează într-un acelaşi mercantilism despiritualizant,
ceea ce nu face decât să accentueze aderenţa lui Homo caragialiensis la actualiate şi chiar
la viitorul previzibil: “Sensul teologic al modernităţii este despuierea completă a lumii de
aparenţa că lumea ne poate cu ceva ajuta, atunci când e vorba de cele divine. Însă, dacă
modernitatea poate fi salvată teologic, deoarece ne-a pus în situaţia de a pricepe că, fără
un temei ultim, totul este simulacru, postmodernitatea este o pură rătăcire, deoarece ne
sugerează nu doar că şi temeiul ultim trebuie să fie tot un simulacru, ci şi că orice gând
bazat pe ideea de transcendenţă este în sine fie fals, fie ilegal. Dacă modernitatea – prin
deicidul şi prohibiţiile ei teologico-politice – deschide posibilitatea gândirii mai în adânc a
problemei religioase, postmodernitatea interzice acest deschis al gândirii şi, prin noua
situare a omului, tinde să îl facă imposibil. Astfel că, dacă principiul fondator al
modernităţii este « Dumnezeu a murit », strigătul de mobilizare al postmodernităţii este «
Dumnezeu a murit şi trebuie să fie ţinut în continuare mort ».”10. Iar ca o lume a
simulacrelor groteşti, lumea lui I.L.Caragiale rimează paradoxal mai bine cu posteritatea
sa decât cu contemporaneitatea din care şi-a extras esenţa.
Dar personajele lui I.L.Caragiale sunt ceva mai puţin decât nişte “liber-
pansişti”(OSP), pentru că ele nu sunt capabile să propună un alt sistem axiologic (în
afara celui al nonvalorii – sic!) în locul celor fireşti omului prin Creaţie. Astfel, omul
caragialian devine o perfecţiune, întrucât el se bazează pe negarea genetică a valorii,
oricare ar fi ea. Celula sa constitutivă este vidul cameleonic. Acesta va fi sădit invariabil
într-o carcasă umană “a-vitală”11: dotată cu o energie biologică explozivă, ea va face
dovadă de un spirit şmecheresc steril, dar va fi total lipsită de capacitatea de a-şi asuma
responsabilitatea gesturilor faţă de “imaginea anticipată a unei ordini eterne”12. Vidul
spiritual va ajunge astfel să dobândească, prin mimarea unor valori, cele mai groteşti
forme de manifestare ale spaimei faţă de inadecvarea existenţială. Pentru ca vieţuirea să
fie posibilă, acest vid va fi aprioric ignorat şi transformat automat în idolatrie
materialistă şi în hedonism visceral: “Nous sommes pleins des choses qui nous jettent au
dehors, cum afirma Pascal.”13 Iar în faţa imposibilităţii coabitării dintre EU şi propria
condiţie existenţială, nu rămâne decât fuga de sine prin intermediul distracţiei. ”Dar
distracţia ne face mai mult rău decât suferinţa, întrucât ne ascunde sub aparenţele
bucuriei nenorocirea în care ne zbatem, cum a observat tot Pascal”.14 Tocmai de aceea
veselia din lumea lui Caragiale are un aer trist de falsitate şi kitsch existenţial, provenit
de dincolo de mârlănia şi parvenitismul personajelor.
Fiinţele-fantoşe astfel conturate vor dobândi o concreteţe paradoxală utilizând
bazele unui om musil-ian, nu “fără însuşiri”, ci FĂRĂ CALITĂŢI15. Simulante ale unor
modele preluate empiric, aceste creaturi vor genera o antilume, aparţinând numai
literaturii doar în mod aparent. În timp ce se exprimă estetic, lumea de-a-ndoaselea va
ajunge să caracterizeze nemilos de veridic şi coerent incongruenţele lumii mereu
contemporane cu fiecare generaţie postcaragialiană.
Convergenţa ficţiunii cu realitatea devine din ce în ce mai evidentă în contextul
afirmării simultane în interiorul amândorura a unui simptom principal:
“dezumanizarea”. Şi aceasta nu se mai rezumă astăzi la ceea ce José Ortega y Gasset
sesiza în anii 1930 a fi valabil doar pentru creaţia artistică: ”dezgustul faţă de
omenesc“16, ci cuprinde sfere din ce în ce mai largi ale mentalului cotidian. Lumea
noastră, în care civilizaţia înseamnă progres tehnologic lipsit de reflexia în transcendent,
se pliază din ce în ce mai mult pe modelul înstrăinării prin cele “opt păcate capitale ale
omenirii civilizate”17: “suprapopularea”, “pustiirea spaţiului vital”, “întrecerea cu sine
însuşi”, “moartea termică a simţurilor”, “decăderea genetică”, “sfărâmarea tradiţiei”,

“receptivitatea la îndoctrinare” şi achiziţionarea “armelor nucleare” necesare pentru


show-ul apocalipsului laic.
Astfel operei caragialiene i se evidenţiază tot mai mult caracterul de profeţie
tragică, întrucât cu excepţia obiectiv istorică a ultimei cuceriri din cele opt, ea este
depozitara tuturor celorlalte blesteme civilizaţionale. Personajele, chiar dacă sunt reduse
numeric, dau senzaţia că aparţin unei vaste lumi poluate moral, în care, foşgăind steril,
se iluzionează că îşi trăiesc frenetic existenţa. În realitate, ele băltesc vegetativ într-un
labirint al refulărilor, pe fundalul unei continue deprecieri a condiţiei umane (atât
spiritual, cât şi genetic!). Iar pretextul cel mai la îndemână pentru aceste desfăşurări este
desigur exacerbarea unui instinct erotico-posesiv stihial. Şi parcă atrase de un imens sorb
al antimateriei, ele se vor manifesta drept “fiinţe fără « destin », mai exact fără
destinaţie”, tocmai din cauza “lipsei de conştiinţă şi de sens”.18
Cât priveşte cel de-al… optulea element, universul caragialian se comportă
asemeni Tabloului lui Mendeelev, identificând cadrul unui fenomen ce avea să fie
descoperit ulterior. Şi, dacă pe vremea lui Nenea Iancu marele savant Becquerel abia
descoperea accidental radiaţiile ionizate, totuşi opera lui I.L.Caragiale, prin compunerea
vectorilor săi, conţine deja necesitatea încununării prin intermediul unui apocalips, fie el
şi nuclear. Dar, până la prima deflagraţie nucleară, istoria omenirii a cunoscut însă
deflagraţiile tiraniilor ideologice… Chiar dacă de naturi diferite, cele două fenomene se
completează, constituind primele tranşe ale unei apocalipse în rate, prefigurate şi de
opera caragialiană!

În sfera sinteticului caragialian, comedìa unor situaţii amuzante exprimă o


comédie a tragismului existenţial.
Când este vorba de opera analitică, tragicul lui I.L.Caragiale este exprimat
nemediat, adică, în sine şi prin sine, autorul având mereu grijă să-i ranforseze trăirea
directă cu filonul unui absurd aproape comic.
Deci, în continuare, se va folosi termenul de comédie (cu accent ascuţit pe primul
e), pentru a desemna stări preponderent tragice, pe când termenul de comedìe (cu
accentul grav pe
i) va desemna stări preponderent comice. Cei doi termeni vor tinde unul spre celălalt în
interiorul unui sistem artistic a cărui dinamică se bazează pe o ”direcţie privilegiată a
inversării”19. Reversibilitatea nu este echilibrată la nivelul expresiei artistice, pentru că
la I.L.Caragiale elementul tragic este preponderent: el stă atât la baza comedìei, cât şi la
aceea a comédiei. Iar comicul nu este decât un efect placebo care să facă realitatea tragică
a Caragialumii mai uşor de acceptat de către receptorul ei, ceea ce nu-i diminuează cu
nimic importanţa artistică.

În spaţiul Caragialumii relaţia existenţială dintre comédia tragicului şi comedìa


umorului este deci reversibilă : ”tragedie, te face să râzi; comedie, să plângi (s.n.)./
De ce?/ Fiindcă rolurile au fost distribuite d-a-ndoasele…”20 în mod intenţionat, de
către autorul care astfel doreşte să exprime identitatea de destin penibil dintre
personajele ficţiunii şi omoloagele lor reale.
În contextul reversibilităţilor neechilibrate dintre tragic şi comic, limitarea eului
fiecăruia la un vid pavoazat ar fi trebuit să aducă omului caragialian ceva din puritatea
increatului sau din măreţia statică a unui mare mutilat. Însă orice “musiu“(ONF) va da
dovadă cu voioşie de o tabula rasa preinfantilă pe care se grefează o maturitate putredă a
“viţilor”… de fond. O astfel de (in)umanitate nu poate decât să-şi refuleze în
subconştient, prin fiecare component al său, spaima generată de nefericirea de a fi:
“Ruptura dintre esenţă şi aparenţă se situează […] la un nivel […] preexistent conştiinţei
lucide”21. Răsplata depăşirii acestei contradicţii constă în dobândirea relativ arbitrară a
unei identităţi dispensate de obligaţiile aferente. Cetăţeanul Caragialumii se dotează
instinctiv cu cea mai la îndemână mască, aleasă din galeria reţetelor

declarate a fi de succes monden. Actul alegerii nu are nimic responsabil în el, nefiind
decât o căşunare pe o convenţie ce părea omului fără nici o calitate ca fiindu-i cea mai
potrivită. Aruncându-şi adevărata problemă existenţială în noaptea memoriei voit
deficitare, omul Caragialumii rămâne să evolueze ca o caricatură a unui model care la
rândul său s-a ghidat după un model deficitar… ş.a.m.d., ş.a.m.d., spre o diluţie valorică
ameninţătoare. Fantoşă a celui ce ar fi trebuit să fie, dacă ar fi avut spirit şi
credinţă, omul fără calităţi/însuşiri generează, prin comédia (in)umanităţii sale, o
nesfârşită comedìe a inadecvărilor.
El nu este nici măcar un cumulard primar (de tipul lui Harpagon), ci doar o fiinţă
dotată cu un simulacru de personalitate. Deşi dezvoltă rafinate demersuri preconştiente,
pentru a-şi evita crudul adevăr, unele personaje au momente când, luate de valul
verbiozităţii, emit sentinţe autodemascatoare. De exemplu, la a doua înfăţişare “cocoana”
Tarsiţa Popeasca se prezintă cu formula absolut schiziodă:
“Eu sunt şi cu mine, ţaţo! Bonjur!” (s.n. / M - Art. 214),
încât avocatul crede că “mamiţa” s-ar referi la faptul că e însoţită de al ei “mangafache”
pe care vrea să-l divorţeze, pe când ea exprimă inconştient principiul dedublării ce animă
în fapt pe fiecare cetăţean al Caragialumii.
În virtutea coabitării dintre vid şi mască, se încearcă socialmente ocuparea unor
demnităţi reale/închipuite care, prin titulatura lor pompoasă, pot transfera asupra
ocupantului lor un anumit prestigiu. Şi nu întâmplător Trahanache este membru a
diferite “comitete şi comiţii”(OSP), Caţavencu este fondator al “soţietăţii enciclopedice-
cooperative cu numele de
« Aurora Enciclopedică Română» “ al cărei scop demagogic este ca “România să fie bine
şi tot românul să prospere”, Cetăţeanul turmentat este “nembru” al acesteia, Catindatul
are o funcţie de “amploaiat” neretribuită, dar după care “ce-i drept” nici “nu i se face
reţinere”(!), şi la care nu vrea să renunţe în ruptul capului (DC) etc… Totuşi, pentru a fi
complete, aceste “demnităţi” trebuie să implice şi o sinecură în plan economic. Din acest
punct de vedere cele mai suculente situaţii vizate - dincolo de cele de “amploaiaţi”,
de “comersanţi”, de rentieri/pensionari mic- burghezi sau de “avucaţi” - sunt acelea
politice, sau de influenţă politico-economică. La o astfel de situaţie de graţie unanim
invidiabilă se ajunge prin constituirea de triunghiuri conjugale de genul: Trahanache –
Zoe – Tipătescu (OSP), ori Jupân Dumitrache – Veta – Chiriac (ONF)…
Şi chiar dacă “ambiţul” personajelor nu are decât o minimă îndreptăţire, în afară
de iluzia “moftului”, nimeni nu are capacitatea să-şi dea seama că propria ascensiune are
efecte nefaste. Şi chiar de ar avea o astfel de revelaţie, sub presiunea celorlalte exemple
negative, în cel mai bun caz acea conştiinţă şi-ar spune propoziţia de “bun-simţ”: De ce
el, şi nu eu ?, acţionând apoi cu şi mai mulă combativitate arivistă.
Indiferent de statutul existenţial şi de gradul de împlinire al “ambiţului”, toate
aceste entităţi probează un acelaşi mecanism psihologic: fiecare îşi refuză cu obstinaţie
anamneza propriei boli de fiinţare, numită viaţă precară. Iar reflexul lor este absolut
explicabil şi chiar de înţeles. Oricare dintre ele ar ajunge la adevărul marelui gol interior,
ar fi obligat să pună de acord fondul şi forma, adică să se sinucidă, pentru că varianta de
revoluţionare spirituală a eului iese din calcul. Replica lui Dandanache: “S-ar putea să
fac asa prostie ?”(OSP) ar putea fi spusă de orice personaj al Caragialumii, pentru că
fiecare ştie că, dacă ar încerca să fie altfel, imediat împotriva lui s-ar coaliza instinctiv şi
distructiv mecanismele imunitare ale unei societăţi perverse. Cum ea marginalizează
până şi pe un ciudat care are curajul să fie autentic, precum pe “Cănuţă om sucit”, este
evident că nici o tentativă de evadare nu va fi tolerată.
Ca un accident, suicidul apare totuşi în nuvela Inspecţiune, unde comiterea unui
astfel de păcat capital nu este urmarea unui proces de conştiinţă, ci un funest qui-pro-
quo. Amorsarea şi dezvoltarea sa malignă are aici la bază un enunţ gnomic ieşit de sub
scufia lui Leonida, pe axa degenerescentă: “idee” – “fandaxie” – “ipohondrie”(CLFR).

Pe un astfel de fundal psihologic al cărui rezultantă este anihilarea… propriei


psihologii (!), se grefează luxurianţa barocă a unei realităţi secunde, descrise cu ajutorul
unui naturalism cinic sau fantasmagoric. Pentru că psihologiile Caragialumii22 probează
invariabil o fractură existenţială, nu va surprinde faptul că ele se vor suprapune
întotdeauna tragic, dar cu efecte comice, peste o fractură a transcendenţei.

În fapt Caragialumea, ca sistem operaţional şi polimorf, nu implică decât formal


complicitatea tragicului (comédia) cu comicul (comedìa). Surprinzând procesul de
înstrăinare a obiectului de subiect, Caragialumea depăşeşte în cele din urmă termenii
anteriori, ea nefiind nici tragică, nici comică, ci crispant de reală. Trăirea catharsis-ului
pe baza unei reprezentări artistice, având acelaşi grad de perfidie ca şi realitatea, va
conduce fatalmente la confuzionarea fabulatoriului cu realul. Din această stare de graţie
decurge statutul lui I.L.Caragiale, care se arată a fi dintodeauna şi pentru totdeauna “de
profesie contemporan”23 cu acei care îi activează opera, în cunoştiinţă de cauză, sau nu.
De dincolo de aroma centenară a acelui “l’air du temps” specific secolului al XIX-
lea, pândeşte în opera caragialiană un mecanism oricând angrenabil la procesele
contemporaneităţii. Există desigur şi unele contradicţii generate de: schimbarea modei
vestimentare, a tehnologiilor şi a relaţiilor formale din viaţa socială. Comparând însă
diferenţele dintre model şi faptul divers cotidian, cu coincidenţele de pe aceeaşi axă,
rezultă că opera lui I.L.Caragiale este genetic dotată cu un mecanism oricând angrenabil
la procesele posterităţii. Această compatibilitate izvorăşte din identitatea de sistem între
Caragialume şi orice realitate bazată, de asemenea, pe selecţia negativă a valorilor.