Monica Stoica, Regie de Teatru, Anul I

“Strigoii” de Henrik Ibsen

- povestire pe acte –

ACTUL I

Tâmplarul Engstrand merge la ferma doamnei Alving, văduva căpitanului și

șambelanului Alving. Regine, fiica lui, era servitoare în casa Alving de pe țărmul
unui fiord norvegian. Engstrand încearcă să-i vorbească fiicei, dar Regine îl
alungă. Tâmplarul insistă să-i descrie hanul pentru marinari pe care dorește să-l
deschidă cu banii puși deoparte din munca la azilul pe care-l finanțase doamna
Alving. Engstrand vrea să o ia pe Regine cu el, să lucreze în ospătărie, dar e gonit
de Regine. Sosește pastorul Manders de la oraș, care întreabă de Osvald, fiul
doamnei Alving, ajuns cu o zi în urmă din Paris. Pastorul încearcă să o convingă pe
Regine să-și ajute tatăl, în timp ce fata îi cere să-i găsească de lucru la oraș, în
înalta societate. Regine pleacă să o cheme pe doamna Alving, la rugămintea
pastorului. Pastorul Manders examinează cărțile de pe masă. Doamna Alving și
pastorul se sfătuiesc despre documentele pentru azilul pe care îl finanțase în
memoria soțului ei. Pastorul dezaprobă literatura pe care o citea doamna Alving,
însă ea îl contrazice. Îi spune că din cărți se desprind idei care-i confirmă opiniile
despre ce gândesc majoritatea oamenilor în acele timpuri. Doamna Alvin studiază
contractele încheiate pentru azil pe care le aduce pastorul și se arată mulțumită.
Pastorul o convinge, de asemenea, că nu ar trebui să cumpere o asigurare pentru
azil. Oswald, fiul doamnei Alving, coboară. Călătorise în Europa de când era mic,
trimis de mama lui. Osvald îl contrazice pe pastor, care avea convingeri dogmatice
despre concubinajul dintre bărbat și femeie. Osvald susține că nu în lumea artistică
– pe care o cunoștea îndeaproape, pentru că era pictor – se strecoară viciul morbid,
ci în rândul bărbaților căsătoriți. Pastorul o admonestează pe doamna Alving că l-a
lăsat pe fiul ei să crească în așa fel. De asemenea, el o învinuiește că și-a părăsit o
dată soțul și că doar cu ajutorul lui a revenit la el. Doamna Alving îi răspunde că
soțul ei a trăit toată viața în desfrău și că și-a trimis fiul departe ca să-l salveze. Ea
recunoaște că Regine este copilul căpitanului Alving și al fostei lor servitoare,
Johanna. Când cina este pe cale să înceapă, cei doi aud un strigăt din bucătărie.
Oswald îi făcea avansuri Reginei.
ACTUL II

Pastorul își amintește de nunta lui Engstrand cu Johanna, când tâmplarul i se

confesase că îi pare rău pentru că a lăsat-o însărcinată pe Johanna înainte de
căsătorie. Acum, Pastorul este șocat de ipocrizia lui Engstrand, mai ales că
Johannei îi fusese acordată o sumă considerabilă de bani în schimbul tăcerii, astfel
că tâmplarul a luat-o pentru bani, crede pastorul. Doamna Alving îi reamintește că
și ea s-a căsătorit cu un om decăzut, în principal pentru bani. Se culpabilizează că
i-a ascuns lui Osvald adevărul, dar pastorul o îndeamnă să-și amintească că trebuie
să fie fericită că nu l-a deziluzionat pe fiul ei. Doamna Alving sugerează că ar
aproba o căsătorie între Regine și Osvald, dacă cei doi ar dori să se căsătorească
după ce află adevărul. Îi explică pastorului că fantomele din mintea ei o sufocă.
Fatomele, crede doamna Alving, sunt rezultatul simțului „datoriei” pe care pastorul
i l-a insuflat. Engstrand îi cere pastorului să țină o rugăciune la azil, acum că
întreaga construcție fusese terminată, dar pastorul îl mustră pentru că i-a ascuns
adevărul despre Regine. Tâmplarul mărturisește că s-a căsătorit din milă, nu a vrut
să stârnească rumoare despre soția lui, iar banii i-a folosit pentru a o crește pe
Regine. Pastorul își cere iertare. Doamna Alving îl descoperă pe Osvald singur, în
timp ce bea. Îi destăinuiește că e bolnav. Mersese la un medic care, în loc de
diagnostic, îi spusese că “păcatele părinților sunt ispășite de copii”. Însă Osvald îi
arătase medicului scriosorile mamei în care tatăl lui apărea imaculat, așa că
doctorul își schimbase opinia. Osvald adaugă că doar el e vinovat pentru boală. Îi
vorbește despre Regine, despre care spune că e singura care-l poate ajuta. Îi
povestește cum a îndemnat-o pe Regine să viziteze Parisul, așa că fata și-a hrănit
iluziile. Când s-a întors, a observat cum Regine îl aștepta nerăbdătoare și a
întrezărit în ea “bucuria vieții”. Regine aduce o sticlă cu șampanie, iar Osvald
vorbește despre fericire, lamentându-se că norvegienii cred orbește că lumea este o
“o vale a plângerii”. Doamna Alving e încredințată că trebuie să spună adevărul.
Pastorul îi găsește pe toți trei și exclamă că Regine trebuie să plece cât mai repede
cu tatăl ei. Apoi, doamna Alving declară că are ceva de spus. Pastorul protestează,
dar ea îl asigură că nu va deziluziona pe nimeni. Apoi, toți observă o lumină
strălucitoare și o larmă de voci de-afară. Se pare că azilul a luat foc. Toți se grăbesc
afară. Deși pastorul exclamă că focul este un act divin de judecată pentru păcatele
ce-au clocotit în casa Alving, el se plânge, de asemenea, că azilul nu este asigurat.
ACTUL III

Este întuneric în casa Alving, doar o pâlpâire a focului mocnit se vede de-afară.
Engstrand ajunge în casă, spre disperarea pastorului. Tâmplarul îl tachinează
neobosit pe pastor, insinuând că focul a pornit de la lumânările de rugăciune și,
prin urmare, este vina pastorului. El speculează asupra scandalului public pe care
incendiul îl va provoca. Doamna Alving îl roagă pe Menders să ia toate
documentele cu el - nu vrea să se mai gândească la azil. Pastorul deduce că poate
dedica banii unei anumite cauze caritabile. Engstrand îi amintește de „căminul” său
pentru marinari, dar pastorul îi răspunde că este îngrijorat că opinia publică îl va
linșa înainte de a putea face o astfel de donație. Engstrand sugerează că, dacă
pastorul nu spune nimic, nu va trebui să se îngrijoreze de opinia publică. Pastorul
promite să consacre banii înființării hanului pentru marinari al lui Engstrand.
Engstrand decide să-l numească „Căminul șambelanului Alving”. Doamna Alving
îi spune fiului adevărul. Îi povestește cum tatăl lui Oswald era plin de viață, însă
energia lui s-a volatilizat în micul oraș și nici ea nu i-a putut asigura o ieșire din
chingile monotoniei, învățată doar să-și facă datoria de soție, așa că tatăl său s-a
refugiat în alcool și desfrâu. Dă de înțeles și că Regine e fiica lui, iar servitoarea
pleacă din casă, reproșându-i că ar fi putut să o crească ca pe o fată din înalta
societate. Osvald este vag șocat, dar îi destăinuie mamei că adevărul nu-l face să se
simtă mai bine, pentru că oricum plecase de mic de-acasă, așa că nu-și cunoștea
tatăl. Ambii se așează, iar Osvald îi spune că frica lui se-ncheagă în crizele pe care
le are, iar melancolia care-l pândește amenință să se instaleze irecuperabil. Boala îl
face să se simtă neputincios ca un copil, se tânguie Osvald. Mama își oferă
ajutorul, dar Osvald nu și-l dorește. Savurează descrierea bolii în cuvintele
medicului, drept o “lichefiere” a creierului, găsește imaginea fermecătoare, care-i
evocă perdele de catifea roșie, suple atunci când sunt mângâiate. O învinuiește pe
mamă pentru că a alungat-o pe Regine, pentru că ea l-ar fi ajutat. Îi arată mamei
douăsprezece capsule de morfină, o doză letală, pe care o roagă să i-o administreze
la următoarea criză. Oricum, medicul îi spusese că următoarea criză va fi mortală.
Mama îi promite că așa va face. Ea va vedea chinul de care suferă când va răsări
soarele, o asigură Osvald. Soarele răsare peste munții strălucitori, iar ea merge să
stingă lumina. Osvald imploră: „Mamă, dă-mi soarele”. Mușchii îi slăbesc, corpul
îi cedează și alunecă pe scaun. Mama lui intră în panică și caută pastilele, țipă și se
tânguie, dar nu i le dă. Osvald imploră din nou, nemișcat: “Soarele, soarele!”.