Nina Mihailovna Zarecinaia – fișă

o domnișoară, fiică de moșier

ACTUL I

MEDVEDENKO: Va juca Zarecinaia, iar piesa e scrisă de Konstantin Gavrilovici. Sunt

îndrăgostiți, și azi își vor împreuna sufletele în dorința de a da o o imagine artistică unitară.
TREPLEV: Dacă va întârzia Zarecinaia, se va pierde tot efectul. E timpul să apară deja. Tatăl său
și mama sa vitregă o supraveghează și-i vine foarte greu să iasă din casă, ca și cum ar fugi de la
închisoare.

TREPLEV: Aud niște pași… (își îmbrățișează unchiul) Nu pot trăi fără ea…Chiar și sunetul
pașilor ei e minunat. Sunt nebun de fericire. Fermecătoarea mea, visul meu…
NINA (emoționată): N-am întârziat…Ce bine că nu am întârziat…(…) M-am frământat toată
ziua și mi-a fost foarte frică! Mă temeam că nu mă lasă tata…Acum însă, el a plecat împreună cu
maștera. Cerul era roșu, răsărise luna, și eu am tot gonit și am gonit calul. (râde) Dar sunt
bucuroasă (îi strânge mâna lui SORIN: .)
SORIN: Pare-mi-se că ți-s ochișorii plânși…E-he-he! Nu e bine!
NINA: Așa este…Vedeți cât de greu respir. Peste jumătate de oră voi pleca, trebuie să ne
grăbim. Nu, nu mă rețineți, vă rog, pentru Dumnezeu. Tata nu știe că eu mă aflu aici. (…) Tatăl
meu și soția lui nu mă lasă să vin aici. Spun că aici se duce o viață boemă…se tem că mă fac
artistă…Dar mă simt atrasă de lac precum un pescăruș…sufletul mi-e plin de dumneavoastră.
(privește în jur).
TREPLEV:Suntem singuri.
NINA: Îmi pare că este cineva acolo…
TREPLEV:Nu e nimeni (se sărută)
NINA: Acesta ce fel de copac este?
TREPLEV:Ulm
NINA: De ce este atât de sumbru?
TREPLEV: S-a-nserat deja și toate obiectele au devenit mai întunecate. Nu plecați degrabă, vă
implor.
NINA: Nu se poate.
TREPLEV:Dar dacă merg cu dumneavoastră, NINA: ? Voi sta toată noapte în grădină și voi
privi la geamul dumneavostră.
NINA: Nu e voie, vă va observa paznicul. Trezor încă nu s-a obișnuit cu dumneavoastră și va
lătra.
TREPLEV:Eu vă iubesc.
NINA: Țsss…
(…)
TREPLEV:Sunteți emoționată?
NINA: Da, foarte tare. De mama dumneavostră nu mă ten, dar este și TRIGORIN: : …Mă tem
și mi-e rușine să joc în prezența lui…Este un scriitor cu renume…E tânăr?
TREPLEV:Da.
NINA: Ce povestiri minunate a scris! (…) E greu de jucat în piesa dumneavoastră. Lipsesc
personajele vii. (…) În piesa noastră nu este acțiune, mai mult literatură. Și în piesă, consider eu,
este nelipsită dragostea…

NINA: Oamenii, leii, vulturii şi potârnichile, cerbii cu coarne înrămurate, gâştele, păianjenii,
peştii cei tăcuți ai apelor, stelele de mare şi cele ce nu puteau fi văzute cu ochiul liber, într‐un
cuvînt toate vietățile, toate, toate s‐au stins după ce‐au încheiat tristul ciclu al vieții lor... Sunt mii
de veacuri de când pământul nu mai poartă nicio ființă vie, şi această biată lună în zadar îşi mai
aprinde candela. Cocorii nu se mai trezesc țipând în luncă şi cărăbuşii nu se mai aud prin
crânguri de tei. E frig, frig, frig... E pustiu, pustiu, pustiu... E înfricoşător, înfricoşător,
înfricoşător... (Pauză.) Trupurile ființelor vii s‐au pierdut în pulbere şi materia cea veşnică le‐a
prefăcut în pietre, în apă, în nori, iar sufletele tuturor s‐au contopit într‐unui singur. Şi sufletul
lumii sunt eu... Eu... în mine e sufletul lui Alexandru cel Mare şi al lui Cezar, şi al lui
Shakespeare şi al lui Napoleon, şi sufletul celei din urmă lipitori. În mine conştiința oamenilor s‐
a contopit cu instinctele animalelor şi îmi amintesc, totul, totul, totul şi retrăiesc în mine fiecare
viață în parte (…)Sunt singură. O dată la o sută de ani deschid buzele pentru a vorbi, şi glasul
meu răsună trist în pustiul acesta şi nimeni nu mă aude... Nici voi, palide focuri jucăuşe, nu
mă auziți... Mlaştina putredă vă naşte spre dimineață şi rătăciți până‐n zori, dar fără gânduri,
fără voință, fără fiorul vieții. Temându‐se ca în voi să nu se aprindă viața, diavolul, părintele
materiei veşnice, săvârşeşte în fiecare clipă în voi, ca în pietre şi în apă, schimbul atomilor, şi
astfel vă prefaceți necontenit. În univers, numai spiritul rămâne veşnic acelaşi şi neschimbat.
(Pauză.) Ca un pri‐ zonier aruncat într‐o fântână adâncă şi goală, nu ştiu nici unde sunt, nici ce
mă aşteaptă. Un singur lucru ştiu: că îmi e sortit să înving în lupta înverşunată şi îndârjită cu
diavolul, izvorul forțelor materiei, şi că după aceea, materia şi spiritul se vor contopi într‐o
armonie desăvârşită şi va începe împărăția voinței universale. Dar aceasta nu se va întâmpla
decât după un lung, foarte lung şir de milenii şi foarte încet, când luna şi luminosul Sirius şi
pământul se vor fi prefăcut în pulbere. Dar până atunci, numai spaimă, spaimă... (Pauză. Pe
fondul lacului se arată două puncte roşii.) Se apropie diavolul, puternicul meu duşman. Îi văd
ochii fioroşi şi cu flăcări purpurii (…) Îi e urât fără om.

ARKADINA:Bravo! Bravo! V-am admirat. E păcat să rămâneți în sat cu o astfel de înfățișare și

o voce atât de minunată. Presupun că aveți talent. Auziți. Trebuie neapărat să deveniți artistă!
NINA: O, acesta-i visul meu (suspinând) Dar nu se va realiza niciodată.
ARKADINA:Mai știi! Pemiteți-mi să vi-l prezint pe Trigori, Boris Alekseevici.
NINA: Vai, sunt atât de bucuroasă (intimidată) Citest tot ce scrieți.

NINA: Iar eu cred că, pentru cel care a simțit plăcerea creației, nu mai există și alte plăceri.

NINA: Dacă ați ști cât de greu îmi este să plec!

ARKADINA:Ar trebui să vă conducă cineva, draga mea.
NINA: Vai, nu, nu! (speriată)
ARKADINA:O fată nefericită în sinea ei. Se zice că mama sa, răposata, i-a lăsat soțului, prin
testament, averea ei uriasă, totul, până la ultimul ban, iar acum această fetiță a rămas fără nimic,
deoarece tatăl ei deja i-a făcut soției sale de-a doua testament pentru toată averea. E revoltător.

TREPLEV:Ce mă fac? Vreau s-o văd. Trebuie s-o văd. Plec după ea.

ACTUL II

SORIN: Ne bucurăm. Tata și maștera au plecat la Tver și noi suntem liberi trei zile.
NINA: (se așează lângă ARKADINA: și o îmbrățișează): Sunt fericită! Acum vă aparțin.
SORIN: Ce frumușică e azi!
ARKADINA:Cochetă, interesantă…Pentru asta sunteți de laudă.
NINA: rugată de Mașa să recite din piesa scrisă de TREPLEV:(strângând din umeri) Vreți? Nu-i
deloc interesant.

ARKADINA:Vai, ce ar putea fi mai plictisitor decât plăcuta plictiseală de la țară! E cald, e

liniște, nimeni nu face nimic, toți filozofează…E bine cu voi, prieteni, mi-e drag să vă ascult,
dar…și mai bine e să stau în camera de hotel și să-mi învăț rolul!
NINA: (entuziasmată) E bine! Vă înțeleg.

NINA: (Polinei Andreevna): Să refuzi să faci ceva pentru Irina Nikolaevna, renumită artistă!
Oare nu-i mai importantă orice dorință a ei, chiar și capriciu, decât toată gospodăria
dumneavoastră? Este pur și simplu incredibil!

NINA: (singură): E straniu să vezi că o artistă atât de cunoscută plânge, și mai ales că plânge
din nimic! Și e straniu că un scriitor cu renume, adoratul publicului, despre care scriu toate
ziarele și ale cărui portrete se vând, iar operele lui sunt traduse în limbi străine, stă ziua întreagă
să pescuiască și se bucură când prinde doi guvizi. Îmi imaginam că oamenii celebri sunt mândri,
distanți, că disprețuiesc gloata și își folosesc slava și strălucirea numelui pentru a-i pedepsi pe
muritorii de rând că pun mai presus de toate proveniența nobilă și bogăția. Iar ăsția doi plâng,
pescuiesc, joacă cărți, râd și se supără ca oricare dintre noi.

TREPLEV:(intră fără pălărie, ținând în mină o puşcă şi un pescăruş împuşcat): Eşti singură?
NINA: Singură. (TREPLEV: îi pune la picioare pescăruşul.)
NINA: Ce înseamnă asta?
TREPLEV: Am fost atât de ticălos, încît am tras în acest pescăruş. Îl pun la picioarele dumitale!
NINA: Ce‐i cu dumneata? (Ridică pescăruşul şi se uită la el.)
TREPLEV:(după o pauză): În curând şi în acelaşi fel mă voi omorî şi eu.
NINA: Nu te mai recunosc!
TREPLEV: Da, după ce şi eu am încetat să te mai recunosc pe dumneata. Te‐ai schimbat față de
mine. Ai o privire rece şi prezența mea te stinghereşte.
NINA: În ultimul timp te‐ai făcut supărăcios, te exprimi tot mai obscur, cu fel de fel de
simboluri. Uite, sunt sigură că şi pescăruşul ăsta e un simbol, dar eu — nu te supăra — nu
înțeleg! (Pune pescăruşul pe bancă.) Sunt prea simplă ca să înțeleg.
TREPLEV: (după ce-i aduce pescărușul împușcat) Dumneavoastră v-ați schimbat atitudinea
față de mine, privirea vă este rece, iar prezența mea vă incomodează. (…) aceasta a început în
seara în care piesa mea a eșuat atât de prostește. Femeile nu iartă succesul altora. Am ars totul,
fiecare hârtiuță. De-ați ști cât sunt de nefericit! Răceala dumneavoastră mă sperie, este incredibil,
de parcă m-am trezit și văd că acest lac dintr-odată a secat sau s-a scurs în pământ. Ziceați
adineauri că sunteți prea simplă ca să mă puteți înțelege. O, ce-i aici de înțeles? Nu v-a plăcut
piesa, îmi desconsiderați inspirația, deja mă credeți fără perspectivă, neînsemnat, un oarecare.
Cât de bine vă înțeleg, cum vă mai înțeleg.

TRIGORIN:Bună ziua! Brusc s-au creat astfel de condiții, încât îmi pare că astăzi vom pleca. Nu
știu dacă ne mai vedem vreodată. Îmi pare rău, mai rar se întâmplă să întâlnesc fete tinere, tinere
și interesante, deja am și uitat și nu-mi pot imagina ce simți la vârsta de 18 – 19 ani, de aceea, în
povestirile și nuvelele mele, eroinele tinere de obicei sunt false. Aș fi vrut să fiu măcar o oră în
pielea dumneavoastră, ca să aflu ce simțiți, ce gânduri aveți și, în cele din urmă, ce fel de ființă
sunteți.
NINA: Iar eu aș fi vrut să fiu în locul dumneavoastră.
TRIGORIN:Pentru ce?
NINA: Ca să aflu cum se simte un scriitor talentat și cunoscut. Ce simți când ești vedetă? Cum
vă simțiți fiind celebru? (…) Și atunci când citiți despre dumneavoastră în ziare? (…) Ce lume
minunată! Dacă ați ști cât de mult vă invidiez! Destinele oamenilor se deosebesc. Unii de-abia își
târăsc existența lor plictisitoare, obscură, toți semănând unul cu altul, toți nefericiți, alții, ca de
exemplu dumneavoastră – unul dintr-un milion –, au avut norocul de o viață interesantă,
luminoasă, plină de importanță, sunteți fericit.
TRIGORIN: Eu? (Dând din umeri.) Cum să‐ți spun... dumneata vorbeşti de celebritate, de
fericire, de o viață luminoasă şi interesantă, dar pentru mine, iartă‐mă, toate cuvintele astea
frumoase sunt ca o dulceață din care eu nu gust niciodată. Eşti foarte tânără şi foarte bună.
NINA: Viața dumitale e atât de frumoasă!

NINA: Te‐aş întreba numai dacă inspirația, procesul însuşi al creației nu‐ți dau clipe de
adâncă fericire? (…) Iartă‐mă, dar refuz să te înțeleg. Cred mai degrabă că te‐a răsfățat succesul
(…)Lucrezi prea mult şi nu mai ai nici timp, nici poftă să ştii cât prețuieşti. Dumneata poți să fii
nemulțumit de dumneata, dar pentru alții eşti un om mare şi minunat. Dacă eu aş fi un scriitor ca
dumneata, mi‐aş da toată viața mulțimii, ştiind că fericirea ei e s‐o înalț până la mine, şi
mulțimea m‐ar purta pe un car triumfal (…) Pentru fericirea de a fi scriitoare, sau
artistă aş îndura ura rudelor, sărăcia şi dezamăgirea, aş locui într‐un pod sub acoperiş, aş mânca
numai pâine neagră, aş răbda chinul de a fi nemulțumită de mine, de a‐mi recunoaşte
imperfecțiunea, dar pentru toate acestea aş cere în schimb gloria... gloria adevărată, răsunătoare...
(îşi acoperă fața cu mâinile.) Am amețit... Of!
NINA: Vezi casa şi portul de pe celălalt mal?
TRIGORIN: Da.
NINA: Fac parte din moşia răposatei mele mame. Acolo m‐am născut. Toată viața mi‐am
petrecut‐o lângă lacul ăsta. li ştiu şi cel mai mic ostrov!
TRIGORIN: E frumos aici la voi. (Văzând pescăruşul.) Ce‐i asta?
NINA: Un pescăruş. L‐a împuşcat Konstantin Gavrilîci.
TRIGORIN: Frumoasă pasăre. Zău că nu‐mi vine să plec. Încearcă şi o convinge pe Irina
Nikolaevna să mai rămână. (Notează ceva în carnet.)
NINA: Ce scrii?
TRIGORIN: Nimic important. Îmi notez ceva... Mi‐a trecut prin gând un subiect. (Ascunzând
carnetul.) Un subiect pentru o scurtă povestire: pe malul unui lac trăieşte din copilărie o
fată tânără, aşa, ca dumneata. Iubeşte lacul ca un pescăruş şi e fericită şi liberă ca şi el. Dar vine
din întâmplare un om, o vede şi, aşa, din lipsă de altceva, o nimiceşte ca pe acest pescăruş.

ACTUL III

NINA: (întinzînd spre Trigorin pumnul strâns): Soț sau fără?

TRIGORIN: Soț!
NINA: (oftând): Nu, am în mână un singur bob de mazăre. Mă gândeam dacă să mă fac sau nu
actriță... Dacă aş găsi pe cineva să‐ mi dea un sfat!
TRIGORIN: În cazuri de astea nu se pot da sfaturi.
NINA: Ne despărțim şi... poate nu ne vom mai vedea niciodată. Te‐aş ruga să iei acest mic
medalion ca amintire. Am dat să se graveze pe el inițialele dumitale... şi pe partea cealaltă titlul
cărții dumitale Zile şi nopți.
TRIGORIN: Câtă grație! (Sărută medalionul.) Un dar minunat.
NINA: Să‐ți aduci aminte de mine din când în când.
TRIGORIN: Am să‐mi aduc aminte. Mi te voi aminti aşa cum erai atunci, în ziua aceea
senină... Ții minte? Acum o săptămână, când purtai o rochie deschisă şi am stat de vorbă... iar pe
bancă zăcea un pescăruş alb...
NINA: (gânditoare): Da, pescăruşul... (Pauză.) Nu putem vorbi mai mult. Vine lume... Înainte
de plecare, două clipe, te rog din suflet...

TRIGORIN: Mă cheamă ceva spre ea. Poate că e tocmai ceea ce‐mi trebuie.
ARKADINA: : : Dragostea unei fetițe de provincie! Ce puțin te cunoşti!
TRIGORIN: Uneori oamenii dorm mergând. La fel şi eu: vorbesc cu tine acum şi parcă dorm şi
o văd pe ea, în vis... Visuri fermecătoare şi dulci au pus stăpânire pe mine... Renunță la mine...

NINA: Am presimțit c‐o să ne mai vedem. (Emoționată.) Boris Alexeevici, am luat o hotărâre
definitivă. Zarurile sunt aruncate, m‐apuc de teatru! Mâine nu voi mai fi aici, îl părăsesc pe tata,
părăsesc totul şi încep o viață nouă. Plec şi eu la Moscova, ca şi dumneata. Ne vom vedea acolo.
TRIGORIN:(după ce priveşte in jur): Să tragi la „Bazarul slav”. Şi dă‐mi de ştire imediat în
strada Molceanovka la casa lui Groholski... Mă grăbesc...
NINA: Încă o clipă!
TRIGORIN:(cu vocea scăzută): Eşti atât de frumoasă! O, ce fericire la gândul că ne vom
revedea în curând! (Ea îşi lasă capul pe pieptul lui.) Voi vedea iarăşi ochii ăştia minunați,
zâmbetul ăsta nespus de frumos şi de gingaş... Trăsăturile astea blajine, chipul ăsta plin de
curăție îngerească... Draga mea! (Sărutare prelungă.)
ACTUL IV

DORN: Acolo e o mulțime neobişnuită pe străzi. E foarte frumos. Când ieşi seara din hotel,
strada e ticsită de lume. Te mişti prin mulțime fără nicio țintă, încoace şi încolo, în linii frânte,
trăieşti cu ea, te contopeşti cu sufletul ei şi începi să crezi că într‐adevăr poate să existe un singur
suflet universal, ca acela pe care l‐a jucat cândva NINA: Zarecinaia în piesa dumitale. Dar,
pentru că veni vorba, unde‐o mai fi acum Zarecinaia şi ce‐o mai fi făcând?
TREPLEV: Cred că e sănătoasă.
DORN: Mi s‐a spus că ar duce o viață oarecum deosebită. Să fie adevărat?
TREPLEV: E o poveste lungă, doctore. DORN: Spune‐o pe scurt.
TREPLEV: A fugit de‐acasă şi a trăit cu TRIGORIN: : . Ştiai?
DORN: Asta ştiu.
TREPLEV: A avut şi un copil care a murit. După cum era de aşteptat, TRIGORIN:a lăsat‐o şi s‐a
întors la legăturile lui de mai înainte. De altfel, el nu a rupt niciodată vechile lui legături; dar,
fără caracter cum îl ştii, s‐a învârtit şi ici şi colo. După câte am înțeles, din cele câte am aflat,
viața personală a Ninei n‐a fost deloc reuşită.
DORN: Dar cu teatrul?
TREPLEV: Se pare că a nimerit‐o şi mai rău. A debutat undeva, lângă Moscova, la un teatru de
vară, apoi a plecat în provincie. Pe vremea aceea n‐o pierdeam din ochi, şi unde era ea, eram şi
eu. Încerca numai roluri mari, dar jocul ei cam vulgar, fără gust, cu țipete şi gesturi exagerate, n‐
o ajuta. Erau şi unele momente când striga cu talent, când murea cu talent, dar erau numai
momente.
DORN: Va să zică, o brumă de talent tot are.
TREPLEV: Greu de desluşit. Fără îndoială că trebuie să aibă. Eu am văzut‐o jucând, dar ea n‐a
vrut să mă vadă. Servitorii de la hotel nu mă lăsau să intru. Am înțeles ce se petrece cu ea şi n‐
am mai stăruit. Şi... ce să vă mai spun? Mai târziu, când m‐am întors acasă, am primit scrisori de
la ea. Scrisori inteligente, calde, interesante. Nu se plângea, dar îmi dădeam seama că trebuie
să fie foarte nenorocită. În fiecare rând al ei simțeai încordare nervoasă şi‐o imaginație cam
dezordonată. Iscălea „Pescăruşul”. În Rusalca, morarul spune despre el că e un corb. Ea, în
scrisorile ei repeta neîncetat despre ea că e un pescăruş. Acum e aici.
DORN: Cum aici?
TREPLEV: În oraş, la un han. Şi‐a luat o cameră. A sosit de vreo cinci zile. M‐am dus s‐o văd —
Maria Ilinişna a fost şi ea — dar nu primeşte pe nimeni. Semion Semionovici ne‐a spus c‐ar fi
văzut‐o ieri după masă pe câmp, la vreo două verste de‐aici.
MEDVEDENKO: : : Da, am văzut. Se ducea spre oraş. Am salutat‐o şi am întrebat‐o de ce
nu vine la noi în vizită. Mi‐a spus c‐o să vină.
TREPLEV: N‐o să vină. Tatăl şi mama ei vitregă nu vor să mai ştie de ea. Au pus peste tot
paznici, să n‐o lase nici să se apropie de conac. (Se duce împreună cu doctorul lângă masa
descris.) Ce uşor e, doctore, să fii filozof pe hârtie, şi ce greu e în realitate!
SORIN: : Ce fată încântătoare era!
DORN: Ce‐ai spus?
SORIN: : Că era o fată încîntătoare! Consilierul SORIN: a fost într‐o vreme chiar îndrăgostit
de ea.

(NINA: îşi lasă capul pe pieptul lui şi plânge stăpânit.)

TREPLEV: NINA: ! NINA: ! Dumneata eşti... Dumneata... (Pauză.) Parcă aveam un fel de
presimțire! Toată ziua mi‐a fost inima grea! (Îi scoate pălăria şi pelerina.) O, buna mea, frumoasa
mea, ai venit! Să nu plângem, nu!
NINA: E cineva pe‐aici?
TREPLEV: Nimeni.
NINA: Încuie uşa. Altfel, vor da buzna peste noi!
TREPLEV: N‐o să vină nimeni!
NINA: Ştiu că Irina Nikolaevna e aici. Încuie uşa...
TREPLEV:(încuie uşa din dreapta, apoi se apropie de cea din stânga): Asta n‐are cheie. Am
să pun un fotoliu. (Pune un fotoliu în fața uşii.) Nu‐ți fie teamă. N‐are să intre nimeni.
NINA: (îl priveşte lung în față): Lasă‐mă să te privesc! (Se uită în jurul ei.) E cald... E bine...
Aici era pe vremuri salonul. M‐am schimbat mult?
TREPLEV: Da, ai slăbit, şi ochii îți sunt mai mari. NINA: , ce ciudat e că te văd. De ce nu mi‐ai
dat voie să vin la dumneata? De ce n‐ai venit până acum? Ştiu, eşti de aproape o săptămînă aici...
În fiecare zi am încercat de câteva ori să te văd şi am stat sub fereastra dumitale ca un cerşetor.
NINA: Mi‐a fost teamă că mă urăşti. În fiecare noapte visez că mă priveşti şi că nu mă mai
recunoşti. O! Dac‐ai şti! De când m‐am întors, rătăcesc mereu pe aici... prin jurul lacului. M‐am
oprit de multe ori prin preajma casei voastre, dar nu m‐am hotărât să intru. Să ne aşezăm! (Se
aşază.) Să ne‐aşezăm şi să vorbim, să vorbim! Aici e bine, e cald şi plăcut... Auzi cum
urlă vântul? Turgheniev spune undeva: „Ferice de‐acela care‐n astfel de nopți are un acoperiş şi‐
un colțişor cald”. Eu sunt un pescăruş... Nu, nu, n‐am vrut să spun asta... (Îşi trece mâna pe
frunte.) Despre ce vorbeam? Da... Turgheniev... „Şi să le‐ajute Domnul tuturor celor ce rătăcesc
fără adăpost”... Nu‐i nimic! (Plânge cu suspine.)
TREPLEV: NINA: ! Iar începi... NINA: !
NINA: Nu‐i nimic, îmi face bine... N‐am mai plâns de doi ani. Aseară, târziu, m‐am dus în parc
să văd dacă teatrul nostru mai e acolo. Tot mai e. Şi‐am putut plânge după doi ani pentru prima
dată, şi parcă mi‐am uşurat sufletul şi mi l‐am luminat. Uite că nu mai plâng. (Îl ia de mână.) Şi
aşa, acum eşti scriitor... Dumneata eşti scriitor şi eu actriță... Ne‐a luat acelaşi vârtej pe
amândoi... Trăiam veselă ca un copil. Mă trezeam dimineața şi începeam să cânt; te iubeam,
visam glorie, şi‐acum? Mâine dis‐de‐dimineață trebuie să plec la Eleț, cu clasa a treia... La un loc
cu țăranii; iar la Eleț, negustorii mai subțiri or să mă sâcâie cu amabilitățile lor. Ce
viață ticăloasă!
TREPLEV: De ce te duci la Eleț?
NINA: Am un angajament pe toată iarna. E timpul să plec.
TREPLEV: : NINA: , te‐am blestemat, te‐am urât, ți‐am rupt scrisorile şi fotografiile, dar în
fiecare clipă simțeam că sufletul meu e pentru vecie legat de dumneata. Nu pot să nu te mai
iubesc, NINA: . Din clipa în care te‐am pierdut şi am început să public ce scriu, viața mea e un
chin. Sufăr... Ca şi cum tinerețea mea ar fi zburat deodată, parcă aş fi de nouăzeci de ani pe
lume! Te strig, sărut pământul pe care‐ai călcat; oriunde aş privi, văd numai chipul dumitale cu
zâmbetul lui blajin, care mi‐a luminat anii cei mai buni ai vieții…
NINA: (încurcată): De ce‐mi vorbeşti aşa? De ce‐mi vorbeşti aşa?
TREPLEV: Sunt singur, nicio dragoste nu‐mi încălzeşte inima. Mi‐e frig de parcă aş trăi sub
pământ, şi tot ce scriu e searbăd, uscat, întunecat. Rămâi aici, NINA: , te implor! Sau, dacă nu,
lasă‐mă să vin cu dumneata! (NINA: îşi pune repede pălăria şi pelerina.)
TREPLEV: NINA: , de ce? Pentru numele lui Dumnezeu, NINA: !... (O priveşte cum se
îmbracă. Pauză.) NINA: Trăsura mă aşteaptă la poartă. Nu mă însoți. Mă duc singură... (Printre
lacrimi.) Dă‐mi puțină apă...
TREPLEV:(îi dă să bea): Unde te duci acum?
NINA: În oraş. (Pauză.) Irina Nikolaevna e aici?
TREPLEV: Da... Joi, unchiul meu nu s‐a simțit bine şi i‐am telegrafiat să vină.
NINA: De ce‐mi spui că ai sărutat pământul pe care am călcat? Mai bine m‐ai fi omorât! (Se
apleacă pe masă.) Sunt atât de obosită! Dacă aş putea să mă odihnesc... Să mă odihnesc!
(Ridicând capul.) Sunt un pescăruş. Nu, nu e asta... Eu sunt actriță... Da! (Auzind râsul
Arkadinei şi al lui Trigorin stă să asculte, apoi aleargă la uşa din stânga şi se uită pe gaura cheii.)
Şi el e aici!... (Se întoarce la TREPLEV: .) Da, da... Nu face nimic... Da... El nu credea în teatru,
râdea de visurile mele, şi încetul cu încetul n‐am mai crezut nici eu şi mi‐am pierdut curajul... Şi‐
apoi, zbuciumul dragostei, gelozia, neîncetata frică pentru copilul meu... M‐au copleşit
nimicurile, jucam fără viață... Nu ştiam ce să fac cu mâinile şi cum să stau pe scenă, nu eram
stăpână pe vocea mea. Nu poți înțelege starea asta, să simți că joci extrem de prost— sunt un
pescăruş. Nu, nu e asta... Îți mai aduci aminte că ai împuşcat odată un pescăruş? Un om a venit
din întâmplare şi neavând ce face l‐a nimicit... Uite un subiect pentru o scurtă povestire... Nu, nu‐
i asta... (Îşi trece mâna pe frunte.) Despre ce vorbeam? Da, despre teatru. Acum nu mai sunt ca
atunci... Sunt o actriță adevărată: joc cu plăcere, cu entuziasm. Scena mă îmbată şi simt că sunt
frumoasă. Şi acum, de când sunt aici, am mers mult pe jos şi, tot umblând, m‐am gândit şi am
simțit cum cu fiecare zi ce trece cresc puterile sufletului meu. Acum ştiu, înțeleg, Kostea, că în
ceea ce facem noi, ori că am juca pe scenă, ori că am scrie, principalul nu e gloria, nu e
strălucirea, nu e ceea ce visam eu, ci puterea noastră de a îndura. Să ştii să‐ți porți crucea şi să‐ți
păstrezi credința. Eu cred şi sufăr mai puțin. Şi atunci când mă gândesc la chemarea mea, nu
mă mai tem de viață.
TREPLEV:(trist): Ți‐ai găsit calea, ştii încotro mergi, pe câtă vreme eu tot mai orbecăiesc prin
haosul visurilor şi al imaginilor, fără să ştiu la ce şi cui foloseşte. Nu cred şi nu ştiu care‐i
chemarea mea!
NINA: (ascultând): Ssst... Şi‐acum plec!... Rămâi cu bine. Când voi fi actriță mare, vino
să mă vezi. Îmi făgăduieşti? Şi‐acum... (Îi strânge mâna). E târziu. Abia mă mai țin picioarele...
Sunt istovită, mi‐e foame...
TREPLEV: Rămâi, am să‐ți aduc de mâncare...
NINA: Nu, nu... Nu mă conduce. Ajung şi singură... Trăsura e aproape... Aşadar, l‐a adus şi pe
el? Ei şi? Mi‐e totuna! Când îl vezi pe TRIGORIN: : , să nu‐i spui nimic... Îl iubesc, îl iubesc
chiar mai mult decât înainte... Un subiect pentru o scurtă povestire... Îl iubesc, îl iubesc cu
patimă, până la deznădejde. Ce bine era înainte, Kostea! Îți mai aduci aminte? Ce
viață luminoasă, caldă, fericită, curată şi ce simțăminte! Simțăminte ce semănau cu nişte flori
gingaşe şi delicate! Îți aduci aminte... (Declamă.) „Oamenii, leii, vulturii şi potârnichile, renii cu
coarne înrămurate, gâştele, păianjenii, peştii cei tăcuți ai apelor, stelele de mare şi cele ce nu
puteau fi văzute cu ochiul, într‐un cuvânt toate viețuitoarele, toate, toate s‐au stins după ce au
încheiat tristul ciclu al vieții lor. Sunt mii de veacuri de când pământul nu mai poartă nicio
ființă vie, şi această biată lună în zadar îşi mai aprinde candela. Cocorii nu se mai trezesc țipând
prin lunci şi cărăbuşii nu se mai aud prin crânguri de tei...” (Îl îmbrățişează şi iese repede pe uşa
de sticlă.)
TREPLEV:(după o pauză): De n‐ar întâlni‐o cineva în parc şi de nu i‐ar spune mamei! Asta ar
putea‐o supăra...