Boris Akunin

PESCĂRUŞUL
Comedie în două acte

Traducere de Raluca Rădulescu

Bucureşti

1
Personajele

- Irina Nikolaevna Arkadina – 45 de ani, Trepleva după răposatul soţ, actriţă renumită
- Konstantin Gavrilovici Treplev – 27 de ani, fiul ei, scriitor
- Piotr Nikolaevici Sorin – 62 de ani, fratele ei, proprietarul moşiei, adevărat consilier de stat, la
pensie
- Nina Mihailovna Zarecinaia – 21 de ani, actriţă, fostă vecină a lui Sorin
- Maşa – 24 de ani, fiica lui
- Semion Semionovici Medvedenko – 30 de ani, soţul Maşei, învăţător de ţară
- Boris Alexeevici Trigorin – 37 de ani, romancier din capitală
- Evgheni Sergheevici Dorn – 57 de ani, medic

Acţiunea se petrece la moşia lui Sorin, într-o seară de toamnă.

Actul întâi

Un salon din casa lui Sorin, transformat de Konstantin Treplev în cabinet de lucru. În dreapta
şi în stânga sunt uşi care dau spre celelalte odăi. În faţă, o uşă de sticlă se deschide spre terasă. În
afară de mobila obişnuită de salon, în colţul din dreapta se mai află o masă de scris, iar lângă uşa din
stânga, un divan turcesc şi un raft cu cărţi. Cărţi sunt şi pe pervazul ferestrelor, pe scaune… Peste tot,
pe dulap şi pe poliţe sau de-a dreptul pe podea sunt păsări şi animale împăiate: ciori, bursuci, iepuri,
pisici, câini şi multe altele. În locul cel mai vizibil, parcă în fruntea acestei oştiri, se află un pescăruş
foarte mare, împăiat cu aripile desfăcute.

E seară. Arde o singură lampă cu abajur. Aproape s-a întunecat. Se aude foşnetul frunzelor în
copaci şi vântul care şuieră prin hornuri şi din când în când şi câte un bubuit surd de tunet, însoţit
uneori de strălucirea unui fulger îndepărtat.

Treplev stă singur la masa de scris. Lângă el este un revolver mare, pe care îl mângâie cu un
aer absent, de parcă ar fi un pisoi.

Treplev (parcurge în grabă un manuscris): „Afişul de pe gard spunea… Faţa palidă încadrată
de părul negru…” Spunea, încadrată… Vorbe goale. (taie) Am să încep cu faptul că eroul a fost trezit
de zgomotul ploii, iar restul nu mai contează. Descrierea întunecatei seri cu lună e lungă şi rafinată.
(cu asprime) Trigorin şi-a perfecţionat stilul. Acum îi e mai uşor! (Ia revolverul şi ţinteşte un duşman
invizibil.) La el, pe un stăvilar străluceşte gâtul unei sticle sparte, umbra roţii de moară se întunecă şi

2
iată, noaptea cu lună e gata. Pe câtă vreme la mine, e şi lumina tremurătoare şi sclipirea paşnică a
stelelor, sunt şi sunetele îndepărtate ale unui pian care se topesc în văzduhul liniştit şi parfumat… E
chinuitor. (Loveşte puternic cu revolverul de masă.)
Pauză.

Da, ajung tot mai mult la convingerea că problema nu-i nici cu formele vechi, nici cu cele noi,
ci cu faptul că omul scrie fără a se gândi la nici un fel de formă, scrie pentru că asta iese pur şi simplu,
din sufletul lui.

Bate cineva la fereastră.

Ce-i asta? (Apucă din nou revolverul şi se uită pe fereastră.) Nu se vede nimic… (Deschide
uşa de sticlă şi se uită în grădină.) Cineva fugea pe scări. (Strigă ameninţător). Cine e? (Se năpusteşte
pe terasă cu un aer înspăimântător şi se întoarce trăgând-o de mână pe Nina Zarecinaia. Când
ajunge la lumină o recunoaşte. Agită mâna în care ţine revolverul.) Nina! Nina!

Nina îşi lipeşte capul de pieptul lui. Speriată, plânge cu sughiţuri,

uitându-se cu coada ochiului la revolver. Scena se luminează treptat.
Treplev (înduioşat): Nina! Nina! Dumneata eşti… chiar dumneata… Am avut eu o presimţire!
Toată ziua mi-a fost inima grea. (Îi scoate pălăria, pelerina şi şalul. Nina rămâne în picioare cu un
aer stingher.) O, scumpa mea, draga de ea, a venit! N-o să plângem, nu, nu! (Îi şterge lacrimile de pe
faţă. Nina tresare la atingerea lui.)
Nina: E cineva aici?
Treplev: Nimeni.
Nina: Încuie uşile, altfel vor intra peste noi.
Treplev: Nu intră nimeni.
Nina (insistent): Ştiu eu, Irina Nikolaevna e aici. Încuie uşile…
Treplev (Încuie uşa din dreapta şi se îndreaptă spre cea din stânga.): Asta nu se încuie. O s-o
blochez cu un fotoliu. (Pune un fotoliu în dreptul uşii.) Nu-ţi fie teamă, n-o să intre nimeni.
Nina (Îl priveşte fix): Lasă-mă să te privesc. (aruncând o privire de jur împrejur). E cald, e
bine… Pe atunci aici era salonul. M-am schimbat mult?
Treplev: Da… Ai slăbit şi ochii îţi sunt mai mari. Nina, ce ciudat mi se pare că te văd. De ce
nu m-ai lăsat să vin să te văd? De ce nu ai venit până acum? Ştiu că eşti aici de aproape o săptămână…
(Enervându-se din ce în ce mai tare.) Am venit de mai multe ori pe zi la dumneata, am stat sub
fereastra dumitale ca un cerşetor.
Nina (rezervată): Mie… îmi era teamă că mă urăşti. (Îşi revine şi vorbeşte tot mai repede.) În
fiecare noapte visez că mă priveşti şi nu mă mai recunoşti. O, de-ai şti! De când m-am întors, rătăcesc
mereu pe-aici… pe lângă lac. Pe lângă casa dumitale... am trecut de mai multe ori, dar nu m-am
hotărât niciodată să intru. (Se îndepărtează de el.) Să ne aşezăm.
Se aşază.

(Ciripeşte) O să stăm jos şi o să vorbim. E bine aici, e cald, e plăcut… Auzi vântul? Turgheniev scrie
undeva: „Fericit cel ce în asemenea nopţi are un acoperiş deasupra capului, un colţişor călduros”
(Tresare, renunţă la tonul liniştit.) Eu sunt un pescăruş… (Îşi trece mâna pe frunte şi pare a gândi
profund.) Despre ce vorbeam? A da, Turgheniev… „Şi să le-ajute Domnul pribegilor făr’ de-
adăpost…” Nu-i nimic. (Plânge în hohote).
Treplev: Nina, dumneata din nou… Nina!
Nina: Nu-i nimic, îmi face bine… (Se stăpâneşte.) N-am mai plâns de doi ani. Aseară târziu
m-am dus în grădină să văd dacă mai e acolo teatrul nostru. Şi l-am găsit. E tot acolo. Am putut să
plâng pentru prima oară după doi ani şi pe urmă mi-a fost mai bine, mi-am simţit sufletul mai uşor.
Uite că deja nu mai plâng. (Îl ia de mâna în care el ţine încă revolverul, îl priveşte.) Aşadar ai devenit
scriitor... Dumneata eşti scriitor, eu actriţă... Ne-a prins pe-amândoi iureşul vieţii. Eram fericită ca un
copil, mă trezeam dimineaţa şi începeam să cânt; te iubeam, visam la glorie... şi acum? Mâine dis-de-
dimineaţă trebuie să plec iar la Eleţ, la clasa a treia... cu ţăranii. Şi la Eleţ, negustorii mai şcoliţi n-o să-
mi dea pace cu dulcegăriile lor. Mizerabilă viaţă!

3
 Treplev (Cu un aer absent, se gândeşte la ale lui.): De ce te duci la Eleţ?
Nina: Mi-am luat un angajament pentru toată iarna. E timpul să plec. (Se ridică.)
Treplev (O prinde de mână şi o ţine cu forţa. Deja nu mai are aerul acela absent, ci unul
iritat; vorbeşte tot mai repede, iar spre sfârşit aproape frenetic.): Nina, te-am blestemat, te-am urât, ţi-
am rupt scrisorile... şi fotografiile, dar în fiecare clipă simţeam că sufletul meu e legat de dumneata, îţi
aparţine pe vecie. Nu sunt în stare să nu te mai iubesc, Nina. Din clipa în care te-am pierdut şi de când
am început să public, viaţa mea e un chin de neîndurat, sufăr... de parcă tinereţea mi-ar fi fost luată
deodată şi mi se pare ca am trăit deja nouăzeci de ani.
Îngrozită, ea îşi smulge mâna şi se dă înapoi. El
îngenunchează sprinten şi sărută podeaua pe locul în care stătuse ea.

Treplev: Te chem, sărut pământul pe care calci, oriunde aş privi, văd numai chipul dumitale cu
zâmbetul ăsta blând, care mi-a luminat cei mai buni ani din viaţă...
Nina (năucită): De ce vorbeşte aşa? De ce vorbeşte aşa?
Treplev: Sunt singur, dragostea nimănui nu-mi mai încălzeşte inima, îmi e frig de parcă aş trăi
sub pământ şi orice aş scrie e searbăd, aspru, întunecat. Nina, te implor, rămâi aici sau lasă-mă să merg
cu dumneata.

Speriată, Nina îşi pune repede pălăria şi pelerina,

în timp ce şalul îi alunecă pe podea.

Treplev: Nina, de ce? Pentru numele lui Dumnezeu, Nina!... (Ridică ameninţător mâna cu
revolverul.)
Pauză

Nina (cu o voce tremurătoare): Trăsura mă aşteaptă la poartă. Nu trebuie să mă conduci, mă

duc singură... (Foarte agitată, nu-şi mai poate stăpâni lacrimile.) Dd-dă-mi puţină apă...
Treplev (Îi dă să bea. A trecut din nou de la starea de enervare la o neatenţie visătoare, ba
chiar la răceală.): Unde te duci acum?
Nina (lovind paharul cu dinţii): În oraş.
Pauză
Nina: Irina Nikolaevna e aici?
Treplev: Da. (Zâmbeşte cu răutate.) Joi, unchiul meu nu s-a simţit bine şi i-am telegrafiat să
vină.
Nina (Pune paharul de o parte cu un gest ferm şi, oftând adânc, vorbeşte cu vocea ei de
scenă.): De ce îmi spui că săruţi pământul pe care calc? Ar trebui să fiu omorâtă. (Se apleacă teatral
peste masă.) Sunt istovită! De-aş putea să mă odihnesc... să mă odihnesc! (Îşi ridică privirea şi îi
urmăreşte reacţia). Eu sunt un pescăruş... Nu, nu e asta. Eu sunt actriţă. Da, da!(Auzind râsul
Arkadinei şi al lui Trigorin, ascultă cu atenţie, apoi aleargă la uşa din stânga şi se uită pe gaura
cheii.) E aici! (Se întoarce spre Treplev.) Da, da, chiar aşa.. Nimic... Da... El nu credea în teatru, râdea
mereu de visurile mele şi încet-încet am ajuns să nu mai cred nici eu şi mi-am pierdut curajul... şi apoi
zbuciumul dragostei, gelozia, teama permanentă pentru cel mic... m-au copleşit meschinăriile,
nimicurile, jucam fără viaţă... Devenisem şi eu meschină, nu mai însemnam nimic, jucam fără nici un
sens... Nu ştiam ce să fac cu mâinile, nici cum să stau pe scenă, nu eram stăpână pe vocea mea.
Dumneata nu poţi să înţelegi starea asta, când simţi că joci îngrozitor de prost. Eu sunt un pescăruş.
Nu, nu e asta... Îţi mai aduci aminte că ai împuşcat odată un pescăruş? (Arată spre pasărea împăiată.)
Din întâmplare a venit un om, l-a văzut şi, neavând ce face, l-a ucis... Iată un subiect pentru o scurtă
povestire. Nu, nu-i asta. (Îşi trece mâna pe frunte şi pare a gândi profund.) Despre ce vorbeam?.. A,
despre teatru. Acum nu mai sunt aşa, ca atunci... Acum sunt actriţă adevărată: joc cu plăcere, cu
entuziasm, scena mă îmbată şi mă simt minunat. Iar acum, de când sunt aici, merg mult pe jos, merg şi
mă gândesc, şi simt cu fiecare zi ce trece, cum forţa mea sufletească reînvie... (Solemn, cu glas
răsunător.) Acum ştiu, acum înţeleg, Kostea, în meseria noastră, fie că jucăm pe scenă, fie că scriem,
nu gloria, nu strălucirea e importantă, nimic din ce visam eu, ci puterea de a răbda. (Se apropie, îi
îndepărtează uşor mâna în care ţinea revolverul, coboară tonul.) Să ştii să-ţi porţi crucea şi să-ţi

4
păstrezi credinţa. Eu am credinţă şi îmi e mai uşor, iar atunci când mă gândesc la chemarea mea, nu
mă mai tem de viaţă.
Treplev (trist): Dumneata ţi-ai găsit drumul, ştii încotro mergi, iar eu tot mai bâjbâi prin
haosul visurilor şi al iluziilor, fără să ştiu cui şi la ce foloseşte. Nu am credinţă şi nici nu ştiu care este
chemarea mea.
Nina (ciulind urechile): Ssst.... Gata, plec. Rămâi cu bine. Când voi deveni o mare actriţă,
vino să mă vezi. Îmi făgăduieşti? Dar acum... (Îi strânge mâna.) E târziu deja. Abia mă mai ţin pe
picioare... Sunt istovită, îmi e foame...
Treplev (însufleţindu-se): Mai rămâi, îţi aduc ceva de mâncare.
Nina (repede): Nu, nu... Nu mă conduce, mă descurc singură... Trăsura e aproape... Înseamnă
că l-a adus cu ea? Ei, şi? Mi-e totuna! Când îl vezi pe Trigorin, nu-i spune nimic... (pe un ton
impulsiv). Îl iubesc. Îl iubesc chiar mai mult decât înainte... Un subiect pentru o scurtă povestire... Îl
iubesc, îl iubesc cu patimă, cu disperare îl iubesc.
Venindu-şi în fire, îl priveşte îngrozită pe Treplev. Faţa lui e
desfigurată de ură, mâna cu revolverul e din nou ridicată.

Nina (cu un zâmbet speriat): Ce bine era înainte, Kostea! Îţi mai aduci aminte? Ce viaţă
luminoasă, caldă, veselă şi curată aveam? Şi ce sentimente... ca nişte flori gingaşe şi delicate... Îţi
aduci aminte? (Declamă pe un ton monoton, de parcă ar vrea să-l adoarmă cu un cântec de leagăn.)
„Oamenii, leii, vulturii şi potârnichile, cerbii încornuraţi, gâştele, păianjenii, peştii cei muţi din lumea
apelor, stelele de mare şi fiinţele ce nu puteau fi văzute cu ochiul liber, într-un cuvânt, toate fiinţele
vii, toate fiinţele, toate au pierit, închizând tristul cerc al vieţii. Au trecut deja mii de veacuri de când
pe pământ nu mai este nici o fiinţă vie şi sărmana lună în zadar îşi mai aprinde felinarul. În lunci nu se
mai aud ţipetele matinale ale cocorilor, iar cărăbuşii nu se mai aud prin păduricea de tei...”

Treplev dă din cap în ritmul frazei, cu ochii pe jumătate închişi,

mâna cu revoverul îi atârnă fără valgă. Nina se dă încet
înapoi spre uşa de sticlă şi pleacă în fugă.

Treplev (după o scurtă pauză; vorbeşte şi se mişcă încet, ca un automat): Nu e bine! Dacă o
întâlneşte careva în grădină şi îi spune mamei? Asta ar necăji-o...

Se clatină, cutremurat de un hohot de râs înăbuşit. Apoi, timp de două minute,

îşi rupe toate manuscrisele în bucăţi tot mai mici şi le aruncă pe jos, lângă uşa de
sticlă. Descuie uşa din dreapta şi iese, strângând cu putere revolverul în mână.
Lumina de pe scenă scade, rămânând doar ca un cerc în jurul lămpii. După o
jumătate de minut, se aude un tunet surd, fără a-i urma însă vreun fulger. După alte
câteva secunde, pe lângă uşa de sticlă se strecoară o siluetă grăbită. Din nou răsună
un tunet, dar de data asta mult mai puternic. O explozie de lumină inundă brusc
scena, o rafală de vânt dechide larg uşa, perdeaua albă se umflă, bucăţelele de hârtie
de pe podea îşi iau zborul şi se învârt în aer.

Dorn (încercând să deschidă uşa din stânga): Ciudat, s-ar zice că e încuiată... (Intră şi aşază
fotoliul la locul lui.) Cursă cu obstacole...
Intră Arkadina, Polina Andreevna, în urma lor sluga,
aducând nişte sticle, Maşa, apoi Şamraev şi Trigorin.

Arkadina: Vinul roşu şi berea sunt pentru Boris Alexeevici. Pune-le aici, pe masă. O să jucăm
şi o să bem. Să ne aşezăm, domnilor.
Polina Andreevna (către slugă): Serveşte acum şi ceaiul. (Aprinde lumânările, se aşază la
masa de joc. Sluga iese.)
Şamraev (Îl duce pe Trigorin lângă pescăruşul împăiat.): Iată obiectul despre care îţi vorbeam
deunăzi... Comanda dumitale.
Trigorin (privind pescăruşul): Nu-mi aduc aminte! (Gândindu-se.) Nu-mi mai aduc aminte!
Se aude o pocnitură puternică. Toţi tresar.

5
 Arkadina (speriată): Ce-a fost asta?
Dorn: Nimic. O fi plesnit ceva în trusa mea de medicamente. Nu vă îngrijoraţi. (Iese pe uşa
din dreapta şi se întoarce după câteva clipe.) Asta era. A plesnit sticluţa cu eter. (Fredonează.) „Din
nou în faţa ta stau fermecat...”
Arkadina (aşezându-se la masă): Of, ce m-am speriat. Mi-am amintit de... (Îşi acoperă faţa cu
mâinile.) Am văzut negru în faţa ochilor...
Dorn (frunzărind revista, către Trigorin): Acum două luni a fost publicat aici un articol... o
scrisoare din America... şi voiam, între altele, să te întreb... (Îl ia pe Trigorin de mjloc şi-l duce în
centrul scenei.) deoarece chestiunea aceasta mă interesează foarte tare. (cu voce scăzută) Ia-o de aici
pe Irina Nikolaevna. Konstantin Gavrilovici s-a împuşcat...
Trigorin (pe un ton disperat): A-a-a-a!!! Nu! Nu-u-u-u!!!
Arkadina (se năpusteşte spre el): Boria, Borenka, ce-i cu tine! Ce ţi-a spus?
Dorn (uluit): Boris Alexeevici! (îşi manifestă în continuare uluiala)
Trigorin (plângând cu sughiţuri): E mort, mort! Eu... n-am vrut aşa ceva! Vă jur!
Arkadina (îl ia în braţe, îl mângâie pe faţă): Cine a murit? Linişteşte-te, eşti livid. Îţi face rău
să te tulburi aşa, pe urmă n-o să mai poţi să scrii... (întorcându-se către ceilalţi) Boris Alexeevici este
atât de sensibil!
Şamraev: Serios? Nu mai spune! La una ca asta nu m-aş fi gândit niciodată.
Arkadina: Este atât de închis în sine, atât de absorbit de creaţia lui, iar dacă îl tulbură ceva, se
chinuie apoi multă vreme şi nu mai poate să scrie. Linişteşte-te, dragul meu. Nu există nimic pe lumea
asta care să merite lacrimile tale.
Trigorin (se calmează brusc şi o priveşte cu o expresie ciudată): Nici chiar moartea fiului tău?
Arkadina (cu jumătate de glas): Eu nu te am decât pe tine, decât pe tine... (Deodată pricepe
sensul cuvintelor lui Trigorin şi se întoarce brusc spre Dorn.) E adevărat? Aşa deci?! Iar s-a împuşcat,
nu-i aşa?
Dorn: Şi de data aceasta, din păcate, cu succes. Adică, vreau să zic fără succes.
Toată lumea e buimăcită. Maşa cu o voce neplăcută de bas ţipă foarte tare.
Trece o secundă şi i se alătură şi Arkadina, pe un ton mai melodios. Înţelegând că nu
poate acoperi vocea Maşei, se prăbuşeşte încet şi graţios. Şamraev şi Dorn o prind în
braţe, ciocnindu-se cap în cap.

Şamraev: Pardon.
Medvedenko intră în fugă. După el, învârtind cu înverşunare
de roata fotoliul rulant, năvăleşte Sorin.
Sorin: Ce? Ce-i asta? S-a întâmpalt ceva cu Kostea?
Medvedenko: A fost ucis? Cine a fost ucis?
Şamraev: Ce nerozii spui! Prostule! Konstantin Gavrilovici s-a împuşcat.
Maşa (se opreşte din ţipat): Evgheni Sergheevici, dă-mi o ţigară. (Fumează şi vorbeşte,
pronunţând răspicat fiecare cuvânt.) Eu-nu-mi-o-voi-ierta-nici-o-da-tă. (Se duce spre fereastră şi
rămâne cu spatele la spectatori, ţinându-se de coate.)
Polina Andreevna: Ştiam, ştiam eu că aşa se va sfârşi...
Arkadina (susţinută încă de Şamraev şi de Dorn): Doctore, poate că este doar rănit. Data
trecută glontele doar l-a zgâriat un pic. (Se ridică)
Dorn (Făcând un semn cu mâna.): Ce tot spui? Nici vorbă! S-a împuşcat direct în ureche şi
creierii îi sunt împrăştiaţi pe tot peretele.
Arkadina se prăbuşeşte din nou. Cei doi o prind iar.

Arkadina: Dar... Dar de ce? Pentru ce? De ce tocmai azi, când am sosit eu? A aşteptat dinadins
până am venit, numai ca să mă necăjească pe mine! Întotdeauna m-a urât.
Sorin (plângând cu sughiţuri): Ce spui, Irocika, te-a iubit atâta. Oh, sărmanul, sărmanul de
el....
Medvedenko: Acum sigur nu-mi mai dau nici un cal. Nici azi, nici mâine. Adică o să
trebuiască să merg şase verste pe jos şi încă pe ploaia asta torenţială.
Arkadina (Se ridică, îi îndepărtează pe Dorn şi pe Şamraev şi vorbeşte pe un ton tragic.):
Trebuie să-l văd.

6
 Trigorin (E deja complet liniştit.): Nu trebuie! Eu mă duc, dar tu nu trebuie să faci asta.
Dorn (într-o parte): Of, ce-ţi e şi cu scriitorii aştia. Parc’ ar fi Toma necredinciosul: „Dacă nu
pun eu degetul în semnele lăsate de cuie, nu pot crede…” Şi pe urmă, una-două, folosesc imaginea
într-un roman.
Şamraev: Boris Alexeevici, merg cu dumneata.

Ies prin uşa din dreapta. Ceilalţi aşteaptă. Dorn îşi pune vin într-un pahar şi
bea. Sorin, îşi acoperă faţa cu mâinile şi plânge pe înfundate. Arkadina a închis ochii
îndurerată. Maşa stă în piciare lângă fereastră. Polina Andreevna îşi priveşte
neliniştită fiica.

Medvedenko (Se apropie şovăielnic de Maşa.): Maşenka, eu înţeleg. Dar ce-o să faci acum?
N-o să faci vreo prostie. Copilul... Maşenka...
Maşa (fără să se întoarcă, plină de ură): Pleacă Medvedenko! Viaţa mea s-a terminat.
Polina Andreevna: Dă-i pace. Pleacă. Du-te acasă. E mai bine aşa. Uite Maşenka, ia o
înghiţitură.
Medvedenko (se îndepărtează): Pe-aşa o ploaie. O răceală e tot ce-mi lipseşte.

Se întorc Şamraev şi Trigorin. Primul priveşte în jur serios şi

preocupat. Al doilea e vizibil şocat. Pierzându-şi echilibrul, se prinde cu mâna
de tocul uşii. Arkadina se repede spre Trigorin.

Trigorin: Mi se învârte capul. Imediat....Îmi trece îndată.

Arkadina: Nu trebuia să te duci acolo. Ce-i cu el?
Trigorin (slab): Zace pe covorul verde. Şi peste tot e sânge...
Şamraev (vede că Dorn bea vin şi îşi toarnă şi el): Ce soartă crudă! Te întrebi ce-i lipsea? A
visat să ajungă scriitor. A ajuns. Uite că şi bani au început să vină de la reviste. Acu’ te pomeneşti că
aşa e la modă. E romantic să te sinucizi. Cărţile o să i se vândă bine. Şi totul îţi revine dumitale,
scumpă Irina Nikolaevna, dumneta eşti singura moştenitoare.
Arkadina: Ajunge, cum poţi într-un asemenea moment... (Se uită spre uşa închisă.) Cred că
este insuportabil... roşu pe fond verde. De ce trebuia să se împuşte tocmai pe covorul verde? Toată
viaţa... numai pretenţii şi prost gust.
Şamraev: Dacă e să ne gândim, e totuşi un covor persan, cu lucrătură fină. S-ar putea spune că
este singurul lucru de valoare din casă. Iar sângele nu se spală. Evgheni Sergheevici, să îi bandajăm
rana? Că nici pe masă nu putem să-l punem, o să curgă sânge.
Dorn: Ciudată ocupaţie: să bandajezi un cadavru. Da’ mi-a fost dat să fac lucruri şi mai
ciudate. (Se duce în odaia alăturată, fredonând: „Sărmanul cal, pe câmp el a căzut...”)
Şamraev: Acu’ am luat şi cina. Nu trebuia să îl lăsăm singur pe Konstantin Gavrilovici.
Arkadina: Cine s-ar fi gândit la una ca asta. Era atât de liniştit, de calm... Oh, am avut o
presimţire. Îţi aduci aminte, Boris, că ţi-am spus: „Această călătorie va fi tristă.”? Inima, inima mi-a
şoptit.
Trigorin: Oare putea să-ţi şoptească altceva, dacă în telegramă scria „Piotr Nikolaevici se
simte foarte rău. Veniţi cât mai curând”?
Sorin: Aţi venit să-l înmormântaţi pe ăl bătrân, dar o să-l înmormântaţi pe cel tânăr. (Plânge.)
Ei da! Asta e! Dumnezeu e milostiv. Poate mă trimite şi pe mine la cele veşnice, ca să nu te mai
osteneşti şi a doua oară să vii aici, Irocika. Ne îngropi pe amândoi odată.

Se întoarce Dorn. Are mânecile suflecate şi pare buimăcit.

Rămâne în uşă fără să scoată o vorbă, privindu-i pe toţi pe rând, de
parcă i-ar vedea pentru prima oară.

Şamraev: Ei, care-i situaţia? L-ai bandajat? Să chem slugile să-l aşeze pe masă?
Dorn: Nu.
Şamraev: Ce „nu”? Nu l-ai bandajat sau să nu-i chem?
Dorn: Nici una, nici alta.

7
 Şamraev: Cum aşa?
Arkadina: Doctore, arăţi de parcă ai vrea ne spui ceva şi nu îndrăzneşti. Spune, ce se mai putea
întâmpla mai rău de-atâta?
Dorn: Întocmai. Am să vă dau o veste. Mai precis, nu numai una, ci două...
Şamraev: Dar totuşi, permite-mi să poruncesc să-l aşeze pe masă. Aşa e creştineşte. Noi stăm
aici la taclale şi el zace acolo pe podea. Şi mai e şi covorul pe care trebuie să presărăm amidon cât mai
repede. Şi pe urmă să dăm şi cu apă rece. (Dă să plece.)
Dorn (autoritar): Ba o să zacă acolo unde e. Şi nu este nevoie să mai intri. Trimite după şeful
de post, Ilia Afanasievici. Domnul Treplev nu s-a sinucis. Asta e prima veste....
Maşa (întorcându-se, scoate un horcăit): Trăieşte?!

Arkadina se ţine cu mâna de inimă. Trigorin dă din cap

perplex. Medvedenko îşi aşază cu un gest nervos, ochelarii. Sorin se
îndreaptă în fotoliu. Polina Andreevna scapă din mână sticluţa cu
valeriană. Şamraev se închină.

Arkadina: Atunci cum i-au ajuns creierii pe perete?

Dorn: Konstantin Gavrilovici e mort. Numai că nu s-a împuşcat singur. A fost împuşcat.

Toţi încremenesc. Se aşterne o linişte de mormânt.

Dorn: Data trecută n-am avut timp să văd prea bine rana, îmi era teamă să nu vină Irina
Nikolaevna. Am văzut doar că, fără indoială, Konstantin Gavrilovici e mort. Dar de data asta am întors
lampa, i-am ridicat capul şi am văzut o gaură în ochiul stâng. La început m-am gândit că va trebui să
inchidem imediat sicriul. Dar pe urmă m-a izbit dintr-o dată: nimeni nu se poate împuşca în felul ăsta,
glontele să intre prin urechea dreaptă şi să iasă prin ochiul stâng. Revolverul are ţeava lungă, e un
Smith-Wesson. Nimeni nu-şi poate răsuci aşa mâna. Nu domnilor, este, fără îndoială, o crimă mascată
cu stângăcie de o sinucidere. E clar şi fără poliţie... (Toţi rămân în continuare complet nemişcaţi, doar
îl urmăresc cu privirea pe Dorn, care se mişcă încet pe scenă.) Eu cred că s-a întâmplat cam aşa:
Konstantin Gavrilovici stătea lângă uşa dinspre terasă, o uşă exact ca asta. Cineva a intrat. A luat
revolverul care, dintr-un motiv oarecare, se afla deasupra hârtiilor de pe masa de scris. Pe prima
pagină a rămas o pată de ulei pentru arme abia vizibilă, dar proapătă. Apoi, acel cineva a aşteptat
foarte liniştit, deşi putea fi chiar foarte neliniştit, dar asta nu contează, a aşteptat aşadar, până când
Konstantin Gavrilovici s-a întors. Cum avea deja revolverul, a tras piedica, l-a îndreptat spre urechea
lui şi a tras.
Polina Andreevna (compătimitor): Ah!

Maşa se întoarce iarăşi brusc. Şamraev îşi face din nou cruce. Medvedenko îşi
dă jos ochelarii, apoi îi pune la loc. Trigorin îşi apropie degetul de urechea dreaptă şi
îl mişcă ba într-o parte, ba în alta. Sorin se retrage cu scaunul lui mai departe de
ceilalţi.

Arkadina: „Şi zeama blestemată de cucută în porţile urechii deşertă...” 1

Sorin: Să-mi fie cu iertare, dar dacă e aşa, înseamnă că a fost ucis aproape sub ochii noştri.
Criminalul este pe-aici pe undeva, chiar lângă noi! Nu a putut să ajungă prea departe.
Dorn (ridicând din umeri): Şi de ce să fi plecat? Pe Konstantin Gavrilovici l-a ucis un om de-
al casei, cineva pe care el îl ştia bine şi a cărui apariţie, judecând după toate aparenţele, nu l-a surprins
deloc.
Se repetă stop-cadrul, numai că de data aceasta este mai scurt.

Arkadina: Bine, dar eram aproape toţi în camera asta. Şi eu cu Boris Alexeevici, şi dumneata
şi Ilia Afanasievici cu Polina Andreevna, şi Maria Ilinicina. Cine nu era aici? (Se uită de jur împrejur).
Fratele meu a rămas să moţăie în sufragerie, dar el este foarte slăbit şi fără ajutor nu putea să ajungă

1
Citat aproximativ din piesa Hamlet, prinţ al Danemarcei de William Shakespeare (n.t.)

8
până pe terasă. Nu mai rămâne decât... (Se întoarce spre Medvedenko, dar nu reuşeşte să-şi aducă
aminte numele lui de familie) domnul învăţător.
Toţi se uită la Medvedenko.

Medvedenko: Domnilor, domnilor, vă jur... Am stat în bucătărie şi am băut ceai. Apoi am

auzit ţipătul Maşei... Nu, nu! Oare eu aş.... (Se încurcă.)
Dorn: M-da. De fapt, nu am mai apucat să vă dau şi a doua veste. Îmi deschid geanta să iau
bandajul şi ce văd: sticluţa cu eter chiar plesnise, iar asta s-a întâmplat de puţină vreme.
Şamraev: Şi ce-i cu asta?
Dorn: Păi asta înseamnă, mult iubite Ilia Afanasievici, că pocnetul pe care l-am auzit cu toţii,
nu a fost o împuşcătură, ci chiar explozia sticluţei cu eter. Nu a fost bine închisă şi a intrat aer, iar
oxigenul în amestec cu eterul devine exploziv şi... poc-poc! Dacă ţii sticluţa cu eter deasupra unei
lumânări şi n-o închizi cum trebuie, cu siguranţă va exploda. Mi s-a mai întâmplat, felcerul era beat,
nu a pus dopul cum trebuie, sticluţa s-a încălzit la soare...
Şamraev: O clipă, vă rog, mi se învârte capul. De vreme ce Konstantin Gavrilovici este
împuşcat, înseamnă că a fost totuşi o împuşcătură?
Dorn: A fost. Dar cu câteva minute mai devreme, când nici unul dintre noi nu era încă în
această încăpere. Cina se terminase deja şi noi toţi, sau aproape toţi, ne-am împrăştiat prin casă.
Trigorin: Adică vreţi să spuneţi că...
Dorn (răspicat): ...că pe Konstantin Gavrilovici l-ar fi putut împuşca oricare dintre noi.
Toţi încep să se mişte.
Dorn: Aceasta este doar o teorie, se-nţelege.
Şamraev: Dumneata şi teoriile dumitale! Parcă nici n-ai vorbi ruseşte. Se vede imediat că eşti
neamţ!
Polina Andreevna: Cum poţi să vorbeşti aşa cu Evgheni Sergheevici! Dacă n-ar fi descoperit
el toate astea, singurul suspect ar fi fost ginerele tău.
Dorn: Mulţumesc pentru vorba bună, Polina Andreevna. Cât despre originea mea germană, eu
nu sunt mai neamţ decât eşti dumneata tătar, Ilia Afanasievici. Strămoşii mei, von Dorn, au venit în
Rusia încă din timpul domniei lui Alexei Mihailovici, s-au rusificat foarte repede şi au avut foarte
mulţi urmaşi. Aşa au apărut numeroasele ramuri ale familiei mele, unii şi-au luat numele de
Vondornov, alţii Fandorin, iar noi am rămas simplu Dorn. Dar asta e de domeniul istoriei şi nu are nici
o legătură cu afacerea noastră. Noi avem de rezolvat aici cu totul altă problemă, şi încă una foarte
neplăcută. Ar fi bine să ne lămurim repede, de preferinţă chiar înainte de venirea poliţiei. Altfel iese
urât. O să ne scoată sufletul cu întrebările lor. Pe criminal, se-nţelege, nu-l vor găsi şi pe fiecare dintre
noi, va rămâne pe veci o pată, ca şi cum fiecare dintre noi l-ar fi ucis. Îi ştiţi doar pe vecinii noştri. Iar
eu sunt doctor. Cine are nevoie de un doctor-criminal? Şi uite-aşa toată clintela mea se duce de râpă.
Şi pe urmă, din ce-aţi propune să trăiesc?
Arkadina: Ei nu, nu putem fi suspectaţi chiar toţi, eu sunt mama lui.
Trigorin: Iar eu l-am iubit pe Kostea, ca pe propriul meu fiu. Nimeni nu l-a iubit ca mine.
(Speriat se uită scrutător la Arkadina şi îşi lasă capul în jos).
Maşa (întorcându-se spre el): Nimeni nu l-a iubit pe Kostea ca dumneata? Da’ ce ştii
dumneata despre iubire? (Râde strident şi se întoarce din nou.)
Medvedenko (în grabă): Iar eu i-am purtat întotdeauna lui Konstantin Gavrilovici cel mai
adânc respect. Era naşul fiului nostru.
Şamraev: A crescut sub ochii mei şi ai Polinei! Noi am avut grijă de toate, aşa încât
Konstantin Gavrilovici şi Piotr Nikolaevici să trăiască liniştiţi şi să nu le lipsească nimic! Nu, nu ne
amesteca pe noi în teoriile dumitale!
Trigorin: Iar eu de ce aş fi vrut să-l ucid pe fiul unicei şi preţioasei mele prietene, Irina
Nikolaevna? Dimpotrivă, eu întotdeauna i-am vrut numai binele băiatului.
Dorn (ironic, îi face o reverenţă): Merci, înseamnă că în afară de mine, e clar că nimeni nu
avea de ce să-l ucidă pe Konstantin Gavrilovici, toţi l-aţi iubit foarte mult. Eu însă, nu pot spune că l-
aş fi iubit. După părerea mea de amator, mortul avea ceva talent literar, şi deşi despre morţi aut bene,
aut nihil1, el avea un caracter mizerabil, era un mucos capricios, egoist şi crud. Recunosc, nu-mi

1
Despre morţi de bine sau nimic; în original, în limba latină (n.t.)

9
plăcea deloc. Ce plăcere o mai fi şi-aia ca la douăzeci şi şapte de ani să-ţi plângi tot timpul de milă şi
mai mult de atât, să dispreţuieşti în aşa hal lumea din jur? Cu toate acestea, vă rog să nu luaţi cuvintele
mele drept mărturisire a crimei. Sunteţi de acord cred, că o uşoară ostilitate nu este un motiv suficient
pentru crimă. Eu sunt singurul dintre cei prezenţi, pe care nu-l leagă de Konstantin Gavrilovici nici un
fel de relaţii personale. Pe de altă parte, eu urmăresc de mulţi ani viaţa moşiei şi pe locuitorii ei şi
îndrăznesc să cred că mă pricep mai bine decât poliţia la descifrarea peisajului psihologic local. De
aceea mă ofer să mă ocup de anchetă. Desigur, dacă nimeni nu are nimic împotrivă. Sau preferaţi să
lămurească poliţia toată afacerea?
Pauză.

Trigorin : Mda, într-adevăr cel mai bine e să lămurim lucrurile înainte de sosirea poliţiei. Ei
vor tărăgăna ancheta, iar eu trebuie să-mi termin povestirea. (Vorbind doar pentru sine.) Să lucrez, să
lucrez şi să uit de toate...
Polina Andreevna: Da, da! Avem încredere în dumneata Evgheni Sergheevici. Cu mintea
dumitale organizată vei reuşi să faci lumină în acest coşmar.
Arkadina: Doame, Doamne! Şi eu, mama care şi-a pierdut pentru totdeauna unicul şi iubitul
fiu, trebuie să iau parte la această farsă! Lăsaţi-mă să plec, domnilor. Lăsaţi-mă singură cu durerea
mea. (Ia o poziţie maiestuoasă.) Boris, du-mă într-un colţişor îndepărtat, unde, ca o lupoaică rănită să
pot uita.
Dorn: Irina Nikolaevna, căutarea ucigaşului fiului multiubit este pentru dumneata o farsă?
Trigorin (rugător): Are dreptate, Irina. Te rog, să rămânem.
Pendula bate de nouă ori.

Dorn (verifică după propriul ceas): Rămâne în urmă. Acum e nouă şi şapte minute... Aşadar,
doamnelor şi domnilor, toţi actorii dramei sunt la locurile lor. Una sau unul dintre noi este criminalul.
(Oftează.) Haideţi să facem lumină în povestea asta.
Se stinge lumina.

Cortina.

10
 Actul al doilea

Dubla 1 Nina

Pendula bate de nouă ori.

Dorn (verifică după propriul ceas): Rămâne în urmă. Acum e nouă şi şapte minute... Aşadar,
doamnelor şi domnilor, toţi actorii dramei sunt la locurile lor. Una sau unul dintre noi este criminalul.
(Oftează.) Haideţi să facem lumină în povestea asta.
Lum ina unui fulger pătrunde prin deschizătura uşii ce dă
spre terasă şi lasă să se vadă o siluetă.

CINEVA : Ia uitaţi-vă, cine-i acolo ?

Dorn (se întoarce şi priveşte cu atenţie) : Dacă nu mă înşel este doamna Zarecinaia. Bună
seara, Nina Mihailovna. Nu te-am mai văzut de un car de ani.
Arkadina (tăios): (VOI- PUBLIC) Ea ce caută aici? De ce-a venit? În momentul ăsta şi-a găsit
să vină! Nu are nimic sfânt!
Nina (nu-şi poate lua ochii de la Trigorin): Exact acelaşi, nu s-a schimbat deloc...(revenindu-
şi) Treceam prin apropiere. Plouă aşa de tare... Sunt udă până la piele.
Ştiu, Irina Nikolaevna, că nu vă face plăcere să mă vedeţi, dar nu mă daţi afară pe o vreme ca asta.
Sorin (încearcă să se ridice): Doamne, Nina Mihailovna, draga mea, ce tot spui acolo!
Dumneata eşti oaspetele meu, un oaspete de preţ. Nici măcar un fir de aţă nu mai e uscat pe dumneata!
Nu-ţi mai trebuie mult să răceşti. Ia pătura mea.
Trigorin (indiferent): Bună ziua, Nina Mihailovna.
Dorn: Aşa e, m-am înşelat. Acum cu siguranţă sunt de faţă toţi actorii dramei.
Pauză. Nina se uită uimită la toţi cei de faţă.

Nina: S-a întâmlplat ceva? De ce aveţi feţele astea? Ce-i, vorbeaţi despre mine?
Arkadina: Ce îngâmfare! (Îi tremură vocea.) Kostea nu mai e. (Se întoarce spre uşa din
dreapta.) Sărmanul, sărmanul meu băiat! Nu ţi-am fost mamă bună, am fost prea egoistă, m-am dăruit
prea mult artei şi am fost prea preocupată de mine însămi; da, da, de mine însămi. Acesta este veşnicul
blestem al actriţelor, să trăiască în faţa oglinzii, să se uite cu nesaţ la propria persoană şi să-şi vadă
doar propriul chip, mereu numai propriul chip. Scumpul meu, băiatul meu fără talent, lipsit de iubire...
Tu eşti singurul care a avut cu adevărat nevoie de mine. Acum zaci acolo, cu faţa la pământ, plin de
sânge, cu braţele desfăcute. M-ai chemat, atâta vreme m-ai chemat şi eu tot n-am venit, iar acum
chemarea ta a amuţit...(STRICT NINEI)
Nina (Ducând mâna la inimă, scoate un ţipăt ascuţit, ca o pasăre rănită. Este evident că e o
actriţă cel puţin la fel de bună ca Arkadina): Kostea? În ce moment groaznic m-am întors! Ca şi cum
inima mea ar fi presimţit ceva! (Plânge.) De ce? De ce n-am venit ieri seară, alaltăieri seară, acum trei
zile? De atâtea ori am trecut pe-aici, prin apropiere... Dar îmi era teamă că mă va respinge, că mă va
alunga...
El... el s-a împuşcat din nou?
Dorn (aspru): Nu chiar, Nina Mihailovna. Konstantin Gavrilovici a fost ucis.
Nina (cu un zâmbet buimac, care parcă s-a fi arătat împotriva voinţei ei): Ce înseamnă că a
fost ucis? Îmi amintesc, Evgheni Sergheevici, că îţi plăcea să bravezi cu cinismul dumitale, dar chiar
crezi că e momentul pentru astfel de glume! Piotr Nikolaevici, drăguţule, despre ce vorbeşte?
Sorin (plânge cu sughiţuri): Cineva l-a împuşcat pe Kostea în ureche. Glonţul i-a străpuns
capul şi i-a scos un ochi. Kostea zace pe podea, în odaia cealaltă şi nici măcar nu avem voie să-l
punem pe masă, pentru că trebuie să vină poliţia să cerceteze dovezile.
Nina (îngrozită se uită spre uşa din dreapta)(Voi) Inima, trebuie să-ţi asculţi inima... De ce n-
am venit mai devreme!

11
 Acoperindu-şi faţa cu mâna, se plimbă nesigură prin cameră. Lângă
masa de scris, îşi pierde brusc echilibrul şi se prăbuşeşte. Trigorin şi
Şamraev se grăbesc s-o sprijine şi chiar şi Sorin, se ridică din fotoliu cu o
neaşteptată uşurinţă, dar se aşază imediat înapoi.

Dorn (cu o voce tunătoare): Înapoi! (Din câteva sărituri traversează camera, se apleacă peste
bolnavă şi ridică de sub poalele rochiei şalul pierdut mai devreme de Zarecinaia): Uscat! Bravo, Nina
Mihailovna, într-adevăr ai devenit o actriţă nemaipomenit de bună! Acum înţeleg de ce te-ai întors
aici.
Arkadina: Cum adică „te-ai întors”? Va să zică a mai fost aici?
Dorn: Ridică-te Nina Mihailovna, scena leşinului s-a terminat. (Îi dă mâna Ninei. Ea rămâne
culcată, îl priveşte, dar nu se ridică.) Vedeţi, rochia şi pelerina îi sunt complet ude, iar şalul este uscat.
Bine gândit şi bine jucat. Acum noi toţi ne-am fi grăbit să ne îngrijim de nefericita domnişoară, am fi
readus-o în simţiri şi ea s-ar fi ridicat în picioare. A căzut fără şal, s-a ridicat cu şal, observă dacă poţi!
Şi dovada ar fi dispărut.
Trigorin: Dovada?
Dorn (Privind-o de sus pe Nina): De ce i-ai făcut una ca asta lui Konstantin Gavrilovici? Îţi
greşise cu ceva? Ce stai întinsă ca o Ofelie înecată. hai... ridică-te acum. Cu sticluţa cu eter te-ai
descurcat de minune numai că ţi-a cam tremurat mâna când ai tras. Nu mai poţi face nimic, draga mea,
acum va trebui să dai socoteală. (Se uită cu coada ochiului la Trigorin.)
Nina (fără să se atingă de mâna întinsă de Dorn, se ridică cu graţia unei gimnaste): Da, am
fost aici. Şi tot eu am fost cea care l-a împuşcat.
Arkadina (uluită): Dumneata?! Dar de ce?
Nina (zâmbind amar): Am făcut ceea ce dumneata nu te-ai fi hotărât niciodată să faci. Ţi-am
făcut treaba, cred că aşa se cheamă. Noi două, Irina Nikolaevna, se pare că avem acelaşi interes în
viaţă... (Arată spre Trigorin.) Am aflat că urma să veniţi. Nu m-am îndoit nici o clipă că îl vei târî
după dumneata pe Boris. Vezi tu, Borenka, cu Irina Nikolaevna te-ai transformat într-un căţeluş de
companie desăvârşit. Exact ca în Doamna cu căţelul a lui Cehov.
Arkadina: Eşti nebună! Boris, n-o asculta!
Nina (nu se uită la ea ci la Trigorin, deşi i se adresează lui Dorn): Am primit nişte scrisori de
la Kostea şi ştiam că-şi pierduse minţile. Îl înnebunea ura faţă de Boris Alexeevici. Am fost aici acum
un ceas. (Se uită la ceas.) Mai puţin de un ceas. Am aşteptat până când Kostea a rămas singur şi am
intrat chiar pe uşa asta. Am vrut să verific dacă într-adevăr şi-a pierdut minţile chiar de tot. S-a dovedit
că era încă şi mai nebun decât mă aşteptam eu. Nu a lăsat o clipă revolverul din mână. Se purta ca un
sălbatic.. Am încercat să-l înduplec, să-l liniştesc, dar şi nervii mei sunt zdruncinaţi...din pricina
sentimentelor mele faţă de Boris. Doamne, în ce hal m-am speriat! Vezi bine, eu însămi semnasem
condamnarea la moarte a lui Boris Alexeevici. Fără să mai ştiu de mine, am fugit în grădină şi am
înlemnit acolo, de parcă aş fi crescut din pământ... (Din cauza emoţiei nu poate vorbi mai departe.)
Dorn: Şi din nou ai stat şi-ai spionat de afară prin fereastra luminată. Iar când Konstantin
Gavrilovici s-a dus în odaia cealaltă, ai intrat şi dumneata de pe terasă. Probabil că încă nu-ţi era
limpede nici dumitale ce urma să faci.
Nina (lăsând capul în jos): Nu, ştiam... Eram pregătită să... să (foarte încet) să mă ofer lui
Kostea... Numai să-l fi îndepărtat de la gândul crimei, numai să-l fi salvat pe Boris... Am rămas lângă
uşa de sticlă. M-a luat de umeri, a început să mă sărute pe gât şi deodată am simţit că n-o pot scoate la
capăt, că e peste puterile mele... I-am şoptit: „Stinge lampa!” Şi când s-a întors cu spatele, am apucat
revolverul, am tras piedica... Mă pricep să trag cu revolverul. M-au învăţat ofiţerii anul trecut, când am
fost în turneu.. Oh, dar asta nu contează. (Priveşte cu mare atenţie pescăruşul împăiat şi mormăie.) Eu
sunt un pescăruş... Sunt un pescăruş... (Iese încet pe terasă şi rămâne acolo nemişcată. Zgomotul ploii
se aude mai puternic).
Arkadina (către Trigorin) (voi) Nu te mai uita aşa la ea. Toată scena asta a fost jucată ca să te
înduioşeze pe tine, poţi să mă crezi, înţeleg perfect trucurile astea.(T) Nu ai de ce s-o plângi. Joacă şi-n
faţa juraţilor aceeaşi scenă cu pescăruşul şi o achită imediat... Chiar şi şmecheria cu eterul i-o trec cu
vederea. Că doar ce? E tânără, frumuşică, îndrăgostită. O să-şi facă atâta reclamă cu povestea asta!
Poţi chiar s-o invidiezi. O să semneze şi un contract bun. Publicul va da năvală să o vadă.

12
 Răsună un tunet, apoi fulgeră şi se stinge lumina.

(La sfârşitul acestui tablou, ca şi la toate cele care urmează, cu excepţia ultimului, toţi actorii trebuie
să fie în aceleaşi locuri, unde erau şi la începutul lui.)

Dubla 2 Medvedenko

Pendula bate de nouă ori. Lumina se aprinde din nou.

Dorn (verifică după propriul ceas): Rămâne în urmă. Acum e nouă şi şapte minute... Aşadar,
doamnelor şi domnilor, toţi actorii dramei sunt la locurile lor. Una sau unul dintre noi este criminalul.
(Oftează.) Haideţi să facem lumină în povestea asta.
Medvedenko: Şi cum să ne lămurim? Dacă cel care l-a ucis nu-şi recunoaşte fapta?
Dorn: Multiubitul meu Medvedenko, de aceea i-a fost dată omului partea frontală a scoarţei
cerebrale, unde conform celor mai noi ipoteze ştiinţifice, este concentrată toată activitatea gândirii. În
afară de asta, dispunem de două recomandări vechi de când lumea : Cui prodest şi Cherchez la
femme.1 Sunt banale, dar nu mai puţin adevărate, aproape toţi criminalii ajung să ucidă exact din aceste
două motive.
Medvedenko: Îmi aduc aminte ce înseamnă Cherchez la femme. Dar pe prima uite c-am uitat-
o. E în latineşte?
Masa (tăios): Dacă nu ştii, atunci taci, nu te face de râs. Cui prodest înseamnă Cine are de
câştigat? Şi mai eşti şi învăţător! Da’ de ce ai rămas să înnoptam aici ? Trebuia să ne fi dus acasă.
Medvedenko: Daca dumnealor nu mi-au dat cai…
Dorn: Şi ce-i cu asta, ce dacă nu ţi-a dat? Şase km! Nu-i capătul lumii, n-ai fi murit. Daca ai fi
plecat, nu nimereai în povestea asta.
Medvedenko: A început furtuna şi o adevărată rupere de nori… Pe-aşa o vreme nu-ţi trebuie
mult să faci guturai.Iarna trecută am tuşit mai bine de două luni. Iar să mor, nu-mi permit nicicum. Ce
părere aveţi, pe Maşa şi pe copil, sigur că nu-i veţi lăsa pe drumuri, dar eu mai am şi o mamă şi două
surori şi un frăţior. Şi dacă eu nu mai sunt, cine să aibă grijă de ei ?
Maşa (se întoarce, trage în piept fumul de ţigară, cu răutate): Ştim. Am auzit de o mie de ori
de ce nu iti permiti să mori. Şi-apoi vezi, nici n-ai murit. A murit Konstantin Gavrilovici. ( Începe să
tuşească şi nu se mai poate opri, tusea se transformă într-un plâns puternic, înăbuşit. Mama ei o bate
pe spate, apoi o ia în braţe, plâng amândouă.)
Medvedenko (pe un ton plângăreţ către Trigorin): Ia te uită, iar n-am zis ce trebuie. O să-mi
reproşeze multă vreme de aici înainte…
Trigorin: Diateza pasivă este cea mai prigonită dintre formele verbale şi vinovată este chiar ea.
Dumneata las-o mai uşor, fii mai vesel. Ce te tooot plângi? Aşa făceai acum doi ani şi-aşa faci şi
acum. Asta nu le place femeilor.
Medvedenko: Dumitale îţi e uşor să vorbeşti. Eşti un om bogat, scriitor celebru, dar eu am o
mamă, două surioare…
Maşa: Mai taci! Ajunge! spune-ti să plece odată! Nu mai suport să-l văd în faţa ochilor! Mai
ales acum când, când... (Nu mai poate continua şi arată cu degetul spre uşa închisă, dincolo de care
zace cadavrul lui Treplev.)
Dorn (gânditor): Aşadar, e puţin probabil să fi fost Cui prodest. Treplev nu avea nici măcar o
para chioară. Prin urmare, rămâne cherchez.
Arkadina: Kostea era îndrăgostit de Zarecinaia, asta ştie toată lumea.
Dorn: Nu văd în asta un motiv de crimă. E posibil ca altcineva, îndrăgostit tot de Zarecinaia,
să-şi fi împuşcat rivalul din gelozie? De exemplu, dumneata, parcă aveai o slăbiciune pentru Nina
Mihailovna, nu-i aşa?
Masa: Ţi-ai găsit momentul să glumeşti.
1
Două expresii folosite în original, în latină: Cui prodest – Cui foloseşte şi în franceză Cherchez la femme –
Căutaţi femeia sau Aici trebuie să fie o femeie la mijloc! (n.t.)

13
 Dorn: Mda, nu are logică. Îţi omori rivalul fericit, dar se pare că la acest capitol, Konstantin
Gavrilovici nu se putea lăuda cu mari succese. Ceea ce înseamnă că nu este vorba despre Zarecinaia.
Dar poate că a mai fost la mijloc şi-o altă poveste de amor. Ce părere aveţi? (catre Masa )
Maşa (tresărind, după o pauză): Da, l-am iubit. Toată lumea ştie. Ştie şi el. (Face dispreţuitor
un semn cu capul în direcţia lui Medvedenko.) Şi am să-l iubesc întotdeauna.
Medvedenko: De iubit, iubeşte-l, dar de ce să mai şi spui?
Arkadina: Tu singură eşti vinovată că te-ai măritat cu un om de nimic. Şi eu şi mama ţi-am
spus. Trebuia să te duci la Tver, îţi găsisem un loc perfect de guvernantă, într-o familie bună, cu 25 de
ruble, aveai şi casă şi masă.
Medvedenko (către Trigorin cu glas tânguitor): Despre mine e vorba, eu sunt „omul de
nimic”. Cu mine de faţă. Şi-aşa fac mereu.

Dorn: Dar spune-mi, Semion Semionovici, Ţin minte că voiai să te duci acasă am auzit cum
vorbeai despre asta acu’ vreun ceas. Ce te-a făcut totuşi să rămâi? (Se îndreaptă spre Medvedenko şi-l
priveşte ţintă.)
Medvedenko (făcând un pas înapoi): Furtuna... A început să tune. Eu nu am voie să răcesc...
Am o sănătate şubredă.
Dorn (gânditor): Cherchez la femme, cherchez la femme... Şi nu cumva s-a întâmplat, ceva ce
te-a făcut să te răzgândeşti şi n-ai mai plecat?
Medvedenko: Nimic. Doar norii şi fulgerele.
Dorn: tu ai fost!
Medvedenko (Lor) Am sa va povestesc! Mama dumneaei L-a rugat pe Konstea... să fie mai
drăgăstos cu ea. Cat de rusinos...cat de rusinos ca o mamă să ceară aşa ceva pentru fiica ei, dar mi se
sfâşia inima!(PUBLIC)
Dorn: Linişteste-te! (Polina Andreevna se opreşte supusă la jumătatea frazei. Dorn se duce la
Medvedenko şi îl apucă zdravăn de umeri, iar acesta clatină din cap.) Aşadar, Semion Semionovici,
ai tras cu urechea când soacra dumitale îl îndemna pe Treplev să fie mai drăgăstos cu soţia dumitale şi
după asta te-ai răzgândit şi n-ai mai plecat acasă. Se pare că ţi-ai găsit altă treabă, mai interesantă. ( Îl
priveşte curios pe Medvedenko.) Iată că într-adevăr „...se vor răscula cei smeriţi”. Răbdarea fiecăruia
are o limită, nu-i aşa?
Medvedenko (Se eliberează dintr-o smucitură, îşi îndreaptă umerii şi vorbeşte tare.): Da,
Evgheni Sergheevici, da! Cei smeriţi îşi ies din fire, pentru că şi cupa smereniei are o margine. Acest
boieraş, acest trântor (arată spre uşa din dreapta) mi-a distrus viaţa! Se pare că ajunsese scriitor de
succes, banii de la reviste curgeau, aşa că, drum bun spre capitală, du-te acolo să-ţi arăţi geniul. Dar
nu, el stă aici, ca cioara asupra prăzii. Distruge, calcă în picioare, scoate din minţi. Iar Maşenka şi-a
ieşit din minţi până la urmă. Nu mai aveam putere să stau şi să mă uit la una ca asta! Şi bea, bea mult.
Copilul l-a lăsat în voia sorţii. Iar eu, nu să-l omor voiam, voiam doar să-l rog omeneşte, să plece, să
aibă milă de noi. Pentru asta am şi venit, să vorbesc cu el între patru ochi. Iar el s-a uitat la mine ca la
un gunoi, a mormăit ceva pe franţuzeşte, ştiind că nu înţeleg şi mi-a întors spatele. Atunci parcă mi s-a
întunecat mintea. Am apucat revolverul de pe dulăpior... Totuşi m-am gândit: nu trebuie să ajung la
ocnă. Doamne, rogu-te, izbăveşte-mă! Şi deodată mi-a căzut sub ochi trusa dumitale. Îmi spun: acolo
sunt bandaje, iod. Şi dacă e încă viu Konstantin Gavrilovici? O deschid şi văd sticluţa pe care scria
ETER. Atunci mi-am adus aminte ce citisem în revista de pedagogie despre oxigen şi despre încălzirea
lui. Şi mi-am mai amintit şi un cuvânt franţuzesc „alibi”. Mi-am găsit şi un alibi. Doamne, ce-o să fie
acum cu copilul meu... (Îşi acoperă faţa cu mâinile, şi izbucneşte stângaci într-un hohot înăbuşit.)
Trigorin (cu jumătate de gură): Mă rog, cuvântul nu e franţuzesc, ci latinesc.

Răsună un tunet, apoi fulgeră şi se stinge lumina.

Dubla 3Masa

Pendula bate de nouă ori.

14
 Dorn (verifică după propriul ceas): Rămâne în urmă. Acum e nouă şi şapte minute... Aşadar,
doamnelor şi domnilor, toţi actorii dramei sunt la locurile lor. Una sau unul dintre noi este criminalul.
Haideţi să facem lumină în povestea asta. Aşadar cineva a intrat de pe terasă, întâi, paşnic, a vorbit
ceva cu Konstantin Gavrilovici, apoi a luat revolverul de pe masa de scris, i-a zburat creierii. Pentru a-
şi asigura un alibi, criminalul trebuia neapărat să se afle aici, în salon, în momentul exploziei, ba chiar
şi în prezenţa unor martori. Altfel vicleşugul şi-ar fi pierdut orice sens. Hai să ne aducem aminte cine a
propus să ne mutăm din sufragerie în salon.
Trigorin (ridicând din umeri): Nimeni. Pur şi simplu am terminat de băut ceaiul şi am hotărât
să ne continuăm jocul de loto.
Arkadina: Nu, nu! Eu am povestit cum m-a primit publicul din Harkov, iar Maria Ilinicina m-a
întrerupt brusc spunând: „Ce zăpuşeală e aici. Să mergem în salon”. De fapt, nimic nu are sens, toate
astea nu sunt decât prostii... Sărmanul, sărmanul meu băiat. Nu ţi-am fost mamă bună, am fost prea
egoistă, m-am dăruit prea mult artei şi am fost prea preocupată de mine însămi; da, da, de mine însămi.
Acesta este veşnicul blestem al actriţelor, să trăiască în faţa oglinzii, să se uite cu nesaţ la propria
persoană şi să-şi vadă doar propriul chip, mereu numai propriul chip. Scumpul meu, băiatul meu fără
talent, lipsit de iubire... Tu eşti singurul care a avut cu adevărat nevoie de mine. Acum zaci acolo, cu
faţa la pământ, plin de sânge, cu braţele desfăcute. M-ai chemat, atâta vreme m-ai chemat şi eu tot n-
am venit, iar acum chemarea ta a amuţit...
Dorn: Hmm, asta, de bună seamă, cam aşa e. Maria Ilinicina ne-a adus din sufragerie aici.

Toţi se întorc spre Maşa, care stă lângă fereastră, cu spatele la

spectatori şi fumează.

Dorn: Şi încă ceva, Maria Ilinicina, de ce m-ai rugat să deschid uşa? (Arată spre uşa care
fusese baricadată cu fotoliul.) Îmi amintesc că m-a mirat comportamentul acela de domniţă
neajutorată. Nu e stilul dumitale. Sau ştiai că uşa era blocată cu fotoliul? Şi dacă da, de unde ştiai? Ca
noi toţi, şi dumneata ai lipsit o bucată de vreme din sufragerie. Ai putea să ne explici unde ai plecat şi
cu ce treabă?
Pauză. Maşa se comportă ca şi cum nu ar fi auzit nimic.

Dorn: Maria Ilinicina ?

Maşa: (fără să se întorcă, cu voce egală şi stinsă, recită un monolog) Am plecat să văd unde e
şi ce face. Adesea îl supraveghez pe furiş. Adică... îl supravegheam. Mi se întâmpla să stau pe terasă,
lângă fereastră şi să privesc cum Konstantin Gavrilovici scria sau pur şi simplu stătea şi privea focul
sau umbla de colo-colo prin odaie, cu părul zburlit, fără să-şi găsească locul. Îmi era teamă să intru. Se
supără când intru la el. Adică se supăra. Prezenţa mea îl supără. Adică îl supăra...
Dorn: Nu te mai abate de la subiect din pricina gramaticii. Continuă.
Maşa: El era aici. Şi era şi Zarecinaia cu el. Ea repeta una-ntr-una: „Eu sunt un pescăruş. Sunt
un pescăruş”. Ah şi el, cum o privea. Dacă s-ar fi uitat vreodată, măcar o singură dată şi la mine aşa,
mi-ar fi ajuns pentru toată viaţa. Mi-aş fi amintit mereu acea privire şi aş fi fost fericită... Nu
Zarecinaia este pescăruşul, eu sunt pescăruşul. Konstantin Gavrilovici m-a împuşcat pur şi simplu, nu
pentru altceva, ci doar ca să nu zboare deasupra lui, o pasăre proastă cu cap negru! (Se întoarce brusc,
rămâne în picioare, îşi cuprinde coatele cu palmele.) Viaţa mea e mizerabilă. Trăiesc într-o izbă de
bârne, cu un soţ pe care nu-l iubesc şi nu-l respect. Familia sa cea numeroasă se teme de mine şi mă
urăşte. Şi mai e şi copilul! Nu l-am vrut, nu-mi inspiră nici un fel de sentimente în afară de ciudă şi
iritare! De ce ţipă noaptea, de ce are nevoie de lapte, de ce murdăreşte scutecele? Eu aş fi putut să
trăiesc şi altfel. Aş fi putut să plec, să fac ceva sau măcar să fi rămas cu visele mele până la bătrâneţe.
Dar Kostea m-a legat, m-a vrăjit, m-a otrăvit... Cât era de frumos! Numai eu vedeam asta şi nimeni
altcineva. În ultima vreme mi se părea că mă priveşte altfel. Nu, nu cu dragoste, nu cu tandreţe, nu
sunt chiar atât de oarbă. Dar e bărbat şi are nevoie de o femeie, iar în afară de mine nu mai era nimeni
în preajma lui...
Medvedenko: Ce tot spui! Vino-ţi în fire!
Maşa (ca şi cum nimeni nu ar fi întrerupt-o): Mă gândeam că mai devreme sau mai târziu o să
fie al meu. Dar a apărut ea şi i-a sucit din nou minţile. Oh, ea e actriţă, ei îi reuşeşte perfect. Şi nici
măcar nu are nevoie de el, pur şi simplu, exersa pentru propria meserie... Stăteam dincolo de fereastră

15
şi mă gândeam: ajunge, e destul! Chiar şi un pescăruş, dacă îl chinui, probabil că loveşte cu ciocul.
Aşa am să-l lovesc şi eu cu ciocul în moalele capului sau în fruntea lui înaltă şi strălucitoare sau în
tâmplă, unde i se zbate o vinişoară albastră. Eram gata să privesc această vinişoară ceasuri întregi...ma
voi elibera...ma gandeam...ma voi elibera...
Medvedenko: Maşa, nu eşti în apele tale. Te ponegreşti singură.
Arkadina (către Trigorin, cu jumătate de glas): Acum nu mai e la modă să plangi pe scena.
Trigorin :Observat de multă vreme că oamenii se poartă mult mai firesc când simulează. Uite
despre ce ar trebui să scriu.

Răsună un tunet, apoi fulgeră şi se stinge lumina.

Dubla 4 Sorin ?

Pendula bate de nouă ori.

Dorn (verifică după propriul ceas): Rămâne în urmă. Acum e nouă şi şapte minute... Aşadar,
doamnelor şi domnilor, toţi actorii dramei sunt la locurile lor. Una sau unul dintre noi este criminalul.
Haideţi să facem lumină în povestea asta. Pentru început propun să stabilim unde era fiecare în acel
moment.
Trigorin (nervos): Care „acel” moment? Dumneata chiar ştii exact momentul când s-a petrecut
crima?
Dorn: Întrebarea e de bun simţ. Când am intrat eu în odaie, după pocnitură, cadavrul încă era
cald, din rană sângele curgea şiroaie, iar creierii încă se scurgeau pe perete...
Maşa scoate un ţipăt şi îşi acoperă urechile cu mâinile.
Arkadina, clătinându-se, îşi acoperă ochii cu palma, Şamraev o ia de braţ.

Şamraev: Doctore, să spui una ca asta în faţa mamei!

Dorn: Ah, încetaţi acum cu melodramele. Între momentul în care am găsit cadavrul şi
momentul în care s-a produs crima, nu a trecut mai mult de un sfert de ceas. Sau hai să zicem, cel mult
jumătate de ceas. Adică (Se uită la ceasul de perete, apoi, dând nemulţumit din cap, îl scoate pe al
lui.) Konstantin Gavrilovici a fost împuşcat între opt şi opt şi jumătate. În acest interval, corectaţi-mă
dacă greşesc cu ceva: (se adresează pe rând fiecăruia) Polina Andreevna a lipsit vreo zece minute
pentru a rezolva ceva treburi gospodăreşti. Maria Ilinicina a ieşit în grădină. Ilia Afanasievici, după
bunul său obicei, aproape că n-a stat o clipă într-un loc, ba a întrat, ba a ieşit. Domnul Medvedenko nu
a fost deloc în sufragerie. Eu am lipsit vreo şapte sau opt minute, pardon, din pricina unor nevoi
fiziologice. Boris Alexeevici a trebuit să se retragă, ca să scrie o nouă metaforă. Şi chiar Irina
Nikolaevna a dispărut pentru un timp, după care a revenit mai proaspătă şi răspândind un parfum
plăcut. Pesemne, obişnuita dichiseală femeiască.
Arkadina (tăios): Măcar pe mine scuteşte-mă de cercetările dumitale. Eu sunt mama lui!
Sărmanul, sărmanul meu băiat. Nu ţi-am fost mamă bună, am fost prea egoistă, m-am dăruit prea mult
artei şi am fost prea preocupată de mine însămi; da, da, de mine însămi. Acesta este veşnicul blestem
al actriţelor, să trăiască în faţa oglinzii, să se uite cu nesaţ la propria persoană şi să-şi vadă doar
propriul chip, mereu numai propriul chip. Scumpul meu, băiatul meu fără talent, lipsit de iubire... Tu
eşti singurul care a avut cu adevărat nevoie de mine. Acum zaci acolo, cu faţa la pământ, plin de
sânge, cu braţele desfăcute. M-ai chemat, atâta vreme m-ai chemat şi eu tot n-am venit, iar acum
chemarea ta a amuţit...
Dorn (ascultând răbdător până la sfârşit, cu o plecăciune): Cu tot respectul pentru
sentimentele materne, nu pot să vă exclud din ancheta mea, altfel se pierde exactitatea matematică a
experimentului. Aşadar, rezultă că toţi, incluzând-o şi pe umila dumneavoastră slugă, toţi au avut fizic
posibilitatea, subliniez, posibilitatea strict fizică...
Sorin: Cu excepţia mea. Mie din păcate, tocmai posibilitatea fizică îmi lipseşte. Da! şi n-am
plecat din sufragerie din cauza (dezarmat, manifestându-şi nedumerirea) dificultăţii de a mă deplasa.
Polina Andreevna: Da, dumneata fără ajutorul cuiva n-ai fi ajuns nicăieri, sărmanul de el!

16
 Dorn (îl priveşte pe Sorin cu atenţie): Excelenţă, este clar că te-ai aflat în tot acest timp în
sufragerie. Dar, dacă nu mă înşel, imediat după ce am terminat de băut ceaiul, când ne-am împrăştiat
cu toţii, dumneata ai rămas acolo absolut singur. Cât despre incapacitatea de a te deplasa singur, nu e
întru totul adevărat. Ba chiar e complet neadevărat. Iar eu, în calitate de doctor care te tratează de atâta
vreme, ştiu foarte bine că boala domniei tale este în mare măsură rodul imaginaţiei. Din acestă pricină
nici nu-ţi prescriu medicamente adevărate, ci doar valeriană. Dacă voiai, ai fi putut alerga ca un
tinerel.
Sorin (cu glas tremurător): Evgheni Sergheevici, asta e o ticăloşie! Dumneta, se pare,
insinuezi că... Eu l-am iubit pe Kostea, ca pe propriul meu fiu!
Arkadina: Spuneţi şi domniile voastre ce se alintă! Adică, eu, mama lui, pot fi bănuită, iar tu
nu? Chiar aşa nu se poate, să respectăm până la capăt exactitatea matematică. (către Dorn) Continuaţi,
Monsieur Dupin,1 chiar devine interesant.
Dorn (se uită în continuare la Sorin): Se pare că fotoliul dumitale era aşezat lângă fereastră,
nu-i aşa? Înainte de furtună, era înăbuşitor şi ai cerut să se deschidă larg fereastra. Şi aplecându-te
peste pervaz, te tot uitai în grădină. Ce-ai văzut acolo aşa de interesant?
Sorin: Pur şi simplu mă uitam în grădină. Siluetele copacilor erau smulse din întuneric într-un
mod straniu de luminile fulgerelor îndepărtate.
Dorn: Am înţeles. Dar, spune-ne, de ce ai trimis telegrama aceea ca să îţi chemi sora de
urgenţă? Nu ai suferit nici un atac de apoplexie, asta am stabilit imediat împreună.
Sorin: Nu eu am trimis-o, ci ei...
Şamraev: Da’ cum era să n-o trimitem când gemeaţi şi repetaţi întruna: „Mor! Irocika,
Irocika...”?
Dorn: Mi s-a mai povestit şi că în ultimele zile, nu l-ai părăsit nici o clipă pe Konstantin
Gavrilovici. Unde se ducea el, acolo erai şi dumneata. Chiar şi să dormi ţi-au aşternut în camera lui. Şi
asta, la drept vorbind, pentru ce?
Sorin (murmură): Eu... mie îmi era teamă, că o să mi se facă rău în timpul nopţii. Că o să mor
şi n-o să fie nimeni lângă mine... E o prostie, desigur.
Dorn: Nu aveai de ce să mori. O să trăieşti mai mult decât noi toţi. Ai un stomac sănătos, o
inimă puternică. Doar cu nervii stai mai prost, de fapt suferi de ipohondrie. Am văzut că ai în fotoliu
cartea lui Veinhoffer, Psihozele maniacale în lumina celor mai noi descoperiri ale psihiatriei. Vrei să
spui că pe deasupra te consideri şi bolnav sufleteşte?
Sorin (repede): Nu eu... (Speriat îşi duce mâna la gură.)
Dorn (la fel de repede): Dar cine? Konstantin Gavrilovici? Şi mie, sincer să fiu, mi se părea că
nu e tocmai bine. Ai observat la el simptome ale psihozei maniacale? Care?
Sorin (Stă o vreme nemişcat, lăsă capul în jos şi vorbeşte după o pauză.): În ultima vreme,
Kostea devenise pur şi simplu iresponsabil, trăia cu obsesia uciderii. Tot timpul purta cu el fie o puşcă,
fie revolverul. Împuşca tot ce-i ieşea în cale: păsări, animale sălbatice, domestice... nu demult a
împuşcat un porc din sat.
Şamraev: Ce porc!? Acum trei zile a împuşcat cocoşul în coteţ. Că, vezi Doamne, cânta
noaptea şi îl împiedica să scrie. Cum o să mai ouă acum găinile fără cocoş?
Sorin: Da, şi cu cocoşul la fel. Slugilor ajunsese să le fie frică de el. Luni, Iakov a scăpat din
mână o farfurie, în timp ce Kostea era aici, aşezat la masa de scris. A venit în fugă, l-a luat pe Iakov de
umeri şi a început să-l de cu capul de perete. Abia au reuşit să-l îndepărteze, cu forţa. De asta am
încercat să nu-l las singur pe Kostea nici măcar o clipă, de asta am şi dormit în aceeaşi odaie cu el. Nu
puteam şti ce-i trece prin cap. Iar joi, aşa din senin, Kostea l-a împuşcat pe Dagoniai. Dulăul nostru cel
bătrân şi blând, pe jumătate surd, care îşi trăia ultimele zile. Atunci am simulat atacul. M-am gândit că
venirea Irocikăi o să-i facă bine lui Kostea. Dar nu l-a ajutat, ba chiar i-a făcut şi mai rău.
Dorn: Ar fi trebuit să-mi spui toate astea. L-aş fi dus la sanatoriu.
Sorin: Am vrut. Dar nu se putea: l-ar fi legat la mâini, i-ar fi turnat apă rece în moalele
capului, ca lui Poprişcin.2 Iar Kostea n-ar fi rezistat. El este mândru şi independent.

1
Detectivul Dupin apare în nuvela Crimele din strada Morgue publicată de Edgar Allan Poe în anul 1841 şi este
considerat precursorul lui Sherlock Holmes sau Hercule Poirot (n.t.)
2
Axenti Ivanovici Poprişcin este personajul principal din nuvela lui N.V.Gogol - Însemnările unui nebun, care
îşi pierde complet minţile şi ajunge la ospiciu.

17
 Dorn (încet): Şi de asta, dumneata ai hotărât că aşa o să-i fie mai bine?

Răsună un tunet, apoi fulgeră şi se stinge lumina.

Dubla Finala Trigorin

Pendula bate de nouă ori.

Dorn (verifică după propriul ceas): Rămâne în urmă. Acum e nouă şi şapte minute... Aşadar,
doamnelor şi domnilor, toţi actorii dramei sunt la locurile lor. Una sau unul dintre noi este criminalul.
Haideţi să facem lumină în povestea asta.
Trigorin îşi şterge lacrimile cu mâneca.
Arkadina stă alături de el şi îl mângâie pe umăr.

Arkadina: Nu trebuie să plângi. Ai un suflet prea sensibil. Vezi, eu sunt mama lui şi nu plâng.
Mi-a împietrit inima. Te rog, nu plânge.
Dorn: Întrebarea principală este: de ce? Cui îi încurca socotelile Konstantin Gavrilovici? Cine
îl ura sau cine se temea atât de mult de el încât să-i zboare creierii cu un revolver de calibrul 45?
Arkadina (clătinând din cap cu amărăciune): Sărmanul, sărmanul meu băiat. Nu ţi-am fost
mamă bună, am fost prea egoistă, m-am dăruit prea mult artei şi am fost prea preocupată de mine
însămi, da; da, de mine însămi. Acesta este veşnicul blestem al actriţelor, să trăiască în faţa oglinzii, să
se uite cu nesaţ la propria persoană şi să-şi vadă doar propriul chip, mereu numai propriul chip.
Scumpul meu, băiatul meu fără talent, lipsit de iubire... Tu eşti singurul care a avut cu adevărat nevoie
de mine. Acum zaci acolo, cu faţa la pământ, plin de sânge, cu braţele desfăcute. M-ai chemat, atâta
vreme m-ai chemat şi eu tot n-am venit, iar acum chemarea ta a amuţit...
Dorn (ridică uimit din sprâncene): Irina Nikolaevna, o clipă te rog... Ai spus: „cu faţa la
pământ, cu braţele desfăcute”? Dar dumneata nu ai intrat în odaia aceea. Cum se face că ştii cu atâta
exactitate în ce poziţie zace Konstantin Gavrilovici? Că doar eu n-am descris-o.
Arkadina (cu un gest convulsiv ţinându-se cu mâna de gât): Eu... eu exact aşa îl văd. Este
imaginaţia mea de actriţă. Inima de mamă la urma urmei. Da, da, inima de mamă are darul profeţiei...
(Pauză. Toţi se uită la ea.) Ce? De ce vă uitaţi toţi aşa la mine? Doar nu vă gândiţi... că mi-am ucis
propriul fiu? De ce-aş fi făcut-o? Pentru ce?
Trigorin (se îndepărtează brusc de ea, ţipă isteric): De ce? De ce?! Ştiu de ce! O, femeie!
Messalina! Oh, trebuia să ghicesc imediat! Desigur! Tu niciodată nu m-ai lăsat să trăiesc, mereu ai stat
în calea fericirii mele! Tu m-ai distrus, mi-ai supt tot sângele picătură cu picătură, ca o păienjenoaică!
Arkadina (strident, cu gesturi urâte): Boris! Vino-ţi în fire! Eu pe tine te iubesc mai mult
decât viaţa!
Trigorin: Exact! Mai mult decât viaţa! Viaţa mea! Şi (arată spre uşă) viaţa lui! De câte ori nu
te-am implorat: lasă-mă să respir, lasă-mă să iubesc, lasă-mă să trăiesc! Dar nu, tu nu dai drumul prăzii
din pânza ta! Eu sunt prada. Prada păienjenoaicei! (Râde isteric.)
Medvedenko: Nu înţeleg nimic. Delirează. Evgheni Sergheevici, trebuie să-i dai câteva
picături de valeriană.
Dorn: Aşteaptă, Simion Sim....., nu delirează deloc.
Arkadina: Nu, nu! E obosit, e istovit, nici el nu ştie ce spune.
Trigorin (se uită la pescăruşul împăiat): Cu câtă precizie, cu câtă graţie a împuşcat pasărea aia
neroadă... Semăna cu un efeb atenian, străpungând vulturul cu săgeata. De ce, de ce m-ai luat de aici
acum doi ani? Mi-ai zdrobit inima! Mi-ai băgat-o pe gât pe prostănaca aia exaltată. În locul
diamantului m-ai amăgit cu un ciob de sticlă! Eşti geloasă, lacomă şi nemiloasă! Tu ştiai, că de dragul
lui aş fi făcut orice! Aş fi fost în stare chiar să te părăsesc!
Arkadina: Nu! Asta nu-i adevărat! Eu te-am ocrotit mereu, ţi-am vrut numai binele! Eu voiam
să fii fericit, să fii Dumnezeul meu! Oare eram o piedică în calea distracţiilor tale cu băieţaşi şi cu
fetiţe? Nu, eu înţeleg perfect nevoile unei firi de artist.

18
 Trigorin: Sigur că nu m-ai împiedicat. Pentru că ştiai că nu erau decât capricii trecătoare. Dar
inima mea a rămas aici. Fiul tău a tras în inima mea ca în pasărea albă. Eu sunt pescăruşul! În ultimii
doi ani eu nu am trăit, doar am lâncezit. Te-am implorat să mă aduci aici...
Arkadina: Te-am luat de aici acum doi ani, pentru că altfel te-ar fi împuşcat cu adevărat. Oare
ai uitat că te-a provocat la duel, când ţi-ai mărturisit sentimentele? De ce am cedat rugăminţilor tale,
de ce te-am luat cu mine? Te-ai jurat că totul a trecut, că e uitat şi acoperit de cenuşă. M-ai înşelat! Ah,
cum te uitai la el când v-aţi întâlnit!
Trigorin: Da. M-am uitat la el şi am simţit un fior de voluptate, am simţit plenitudinea vieţii,
forţa adevărului şi posibilitatea unei fericiri adevărate, de nedescris. De parcă aş fi dormit şi deodată
m-am trezit. Eram condamnat la închisoare pe viaţă şi deodată în faţa mea s-au deschis larg uşile
temniţei. Tu le-ai ferecat din nou şi de data asta pentru totdeauna.

Răsună un tunet, apoi fulgeră şi se stinge lumina.

Dubla 7 ?

Pendula bate de nouă ori.

Dorn (verifică după propriul ceas): Rămâne în urmă. Acum e nouă şi şapte minute... Aşadar,
doamnelor şi domnilor, toţi actorii dramei sunt la locurile lor. Una sau unul dintre noi este criminalul.
Haideţi să facem lumină în povestea asta.
Trigorin (cu o veselie forţată): Interesant. Asta îmi poate fi de folos. Tocmai scriu o povestire
poliţistă în stilul lui Charles Barbara,1 de altminteri, genul acesta de povestire în literatura noastră,
din păcate, încă nu s-a scris. Cât m-am chinuit, şi tot nu mi-a ieşit nimic: psihologia criminalului nu e
convingătoare, ancheta bate pasul pe loc.
Arkadina: O povestire poliţistă. Într-adevăr? Nu mi-ai spus. Este original şi nou în literatura
rusă. Sunt convinsă că o să fie genială. (Dându-şi seama la timp de propria greşeală, se uită spre uşa
închisă şi schimbă tonul.) Sărmanul, sărmanul meu băiat! Nu ţi-am fost mamă bună, am fost prea
egoistă, m-am dăruit prea mult artei şi am fost prea preocupată de mine însămi; da, da, de mine însămi.
Acesta este veşnicul blestem al actriţelor, să trăiască în faţa oglinzii, să se uite cu nesaţ la propria
persoană şi să-şi vadă doar propriul chip, mereu numai propriul chip. Scumpul meu, băiatul meu fără
talent, lipsit de iubire... Tu eşti singurul care a avut cu adevărat nevoie de mine. Acum zaci acolo, cu
faţa la pământ, plin de sânge, cu braţele desfăcute. M-ai chemat, atâta vreme m-ai chemat şi eu tot n-
am venit, iar acum chemarea ta a amuţit...
Dorn (gânditor): M-da, chemarea a amuţit. Nu cred că-ţi stă dumitale, Boris Alexeevici,
gândul la Charles Barbara. Apropo, Konstantin Gavrilovici s-a plâns că i-ai adus o revistă în care era
publicată o povestire de-a lui şi nici măcar paginile nu i le tăiaseşi. Tot restul revistrei era citit, numai
povestirea lui nu. Dumneata intenţionat ai vrut să-l jigneşti? Sau îl considerai într-atât de lipsit de
talent încât nu era cazul să citeşti ce scrie?
Trigorin (evident gândindu-se la altceva): Lipsit de talent? Ba din contră. Era extrem de
talentat. Acum pot să recunosc că îl invidiam foarte tare pentru talentul lui. Cât de frumos suna, câtă
vigoare avea fraza lui. Erau acolo şi sclipirea paşnică a stelelor, şi sunetele îndepărtate ale unui pian
care se topesc în văzduhul liniştit şi parfumat… Deja vezi noaptea de vară, îi respiri parfumul, îi simţi
răcoarea. Pe când eu scriu despre un banal gât de sticlă, strălucind în lumina lunii şi asta-i tot,
imaginaţia îmi este secătuită. Şi ce-i cu paginile netăiate ale povestirii, o mârşăvie măruntă, o banală
înţepătură! În lumea noastră, a scriitorilor, stă în firea lucrurilor. Iar povestirea era minunată, am citit-o
încă de la Petersburg.
Arkadina: Tu într-adevăr crezi că avea talent? Atunci de ce nu mi-ai spus până acum? Cu
siguranţă aş fi citit ceva din scrierile lui. Sau acum spui aşa, de milă?

1
Charles Barbara (1817-1866) - scriitor francez realist, dar şi autor al unor romane poliţiste sau SF (n.t.)

19
 Trigorin (tot cu un aer absent): Nu de milă, ci din indiferenţă. E mort. Nu-l mai invidiez. (ca
şi când ar vorbi pentru sine) Şi gândul la fantasticul celor întâmplate... Este absolut necesar...
Dorn: Dar este adevărat ce spun criticii despre dumneata: că tot ce scrii în cărţi trebuie
neapărat să experimentezi pe propria persoană?
Trigorin: Da, trebuie să încerc tot. Ca să nu sune fals.
Dorn: Acum câteva clipe spuneai despre povestirea poliţistă că „nu ţi-a ieşit nimic”.
(Accentuează ultimul cuvânt.) Aşa-i? Am auzit eu bine?
Trigorin (Se întoarce brusc spre Dorn şi se uită la el extrem de atent, pentru prima oară în tot
acest timp ): Nu-mi amintesc. Aşa am spus?
Şamraev: Da, aşa ai spus.
Arkadina (nemulţumită): Şi ce-i cu asta?
Dorn (încet, către Trigorin): Nu ţi-a ieşit? Şi ce, acum o să-ţi iasă?

Trigorin tresare, nu spune nimic.

Dorn: Spune, Irina Nikolaevna, de ce l-ai adus mai precis, pe Boris Alexeevici cu dumneata?
Este un om ocupat, uite, are şi o povestire de terminat. Din câte ştiu eu, pe Boris Alexeevici nu-l leagă
amintiri prea plăcute de această moşie. Data trecută abia aţi evitat un scandal. Din nou vă cer iertare,
cred că e de prisos să amintesc de întâmplarea cu Zarecinaia, puţin probabil ca vreunuia dintre voi să-i
facă plăcere.
Arkadina (se uită cu adoraţie la Trigorin): Însuşi Boris m-a rugat. Mă gândeam să vin
singură, dar el a spus că vrea să-l vadă pe Kostea. (Trigorin face un gest cu mâna, vrând parcă să o
oprească, dar Arkadina nu observă, pentru că deja s-a întors către Dorn.) A spus: „Fratele tău zice că
în ultima vreme Konstantin Gavrilovici este obsedat de ideea uciderii: împuşcă orice fiinţă vie şi până
la urmă o să omoare şi un om. Trebuie să-i studiez comportamentul, asta o să mă ajute pentru portretul
psihologic al criminalului.”
Dorn (către Trigorin): Ei şi cum a fost, te-a ajutat? (Trigorin face un gest nedefinit.) Care v-a
să zică, nu te-a ajutat... Dar totuşi povestirea s-a urnit din punctul mort. Din punctul mort... e un
calambur. Aşadar, în momentul de faţă, psihologia criminalului nu mai reprezintă pentru dumneata un
mister? Ce ziceai mai devreme? Că este absolut necesar să descrii fatasticul celor întâmplate?

Face un pas către Trigorin. Acesta se dă îndărăt. Răsună un

tunet, apoi fulgeră şi lumina se stinge.

Dubla 8 Dorn

Pendula bate de nouă ori.

Dorn (îşi verifică propriul ceas): Rămâne în urmă. Acum e nouă şi şapte minute... Aşadar,
doamnelor şi domnilor, toţi actorii dramei sunt la locurile lor. Una sau unul dintre noi este criminalul.
Haideţi să facem lumină în povestea asta.
Trigorin (cu o veselie forţată): Interesant. Asta îmi poate fi de folos. Tocmai scriu o povestire
poliţistă în stilul lui Charles Barbara, de altminteri, genul ăsta de povestire în literatura nostră, din
păcate, încă nu s-a scris. Cât m-am chinuit şi tot nu mi-a ieşit nimic: psihologia criminalului nu e
convingătoare, ancheta bate pasul pe loc.
Arkadina: O povestire poliţistă. Într-adevăr? Nu mi-ai spus. Este original şi nou în literatura
rusă. Sunt convinsă că o să fie genială. (Dându-şi seama la timp de propria greşeală, se uită spre uşa
închisă şi schimbă tonul.) Sărmanul, sărmanul meu băiat. Nu ţi-am fost mamă bună, am fost prea
egoistă, m-am dăruit prea mult artei şi am fost prea preocupată de mine însămi; da, da, de mine însămi.
Acesta este veşnicul blestem al actriţelor, să trăiască în faţa oglinzii, să se uite cu nesaţ la propria
persoană şi să-şi vadă doar propriul chip, mereu numai propriul chip. Scumpul meu, băiatul meu fără
talent, lipsit de iubire... Tu eşti singurul care a avut cu adevărat nevoie de mine. Acum zaci acolo, cu

20
faţa la pământ, plin de sânge, cu braţele desfăcute. M-ai chemat, atâta vreme m-ai chemat şi eu tot n-
am venit, iar acum chemarea ta a amuţit...
Medvedenko: (i se adresează lui Trigorin cu jumătate de gură): Textul îmi sună cunoscut, l-
am mai auzit undeva. E din vreo piesă?
Trigorin (dând din cap în semn de aprobare): Evgheni Sergheevici, ştii ce, dă-mi voie să fac
eu asta. În povestirea mea descriu un detectiv perspicace. Încerc să mă pun în locul lui.
Dorn (zâmbind ironic): Te rog, ai onoarea, fiindcă eu nu ştiu cum să abordez problema...
Trigorin: O vom face după toate regulile ştiinţei deductive.
Medvedenko (se arată interesat): Despre ce ştiinţă e vorba? Deductivă? N-am auzit de o
asemenea ştiinţă. Probabil este una dintre cele mai noi.
Trigorin: Într-adevăr, i se spune ştiinţă, dar este vorba despre banalul spirit de observaţie şi
despre capacitatea de a ajunge la concluzii logice.
Dorn: Spirit de observaţie! E perfect! Dacă-i aşa, explică-mi, te rog, un singur lucru.
Adineauri dumneata spuneai despre povestirea poliţistă că „nu ţi-a ieşit nimic”. Aşa-i? Am auzit eu
bine?
Trigorin (nerăbdător): Despre literatură vorbim după aceea. Mai întâi, dacă nu aveţi nimic
împotrivă, hai să lămurim cine l-a ucis pe Konstantin Gavrilovici. În această afacere bate la ochi un
lucru cam ciudat.
Medvedenko: Care anume?
Trigorin: Cel mai ciudat în toată povestea este trucul cu explozia eterului... Spune doctore, de
ce trusa dumitale cu medicamente se afla tocmai în acea odaie?
Dorn: Când am venit eu, Piotr Nikolaevici era întins acolo în fotoliu. L-am consultat şi trusa a
rămas acolo.
Trigorin: Rezultă că şi criminalul ştia acest lucru. Noi de pildă, Irina Nikolaevna şi cu mine,
am ajuns de puţină vreme şi nu am intrat deloc acolo, iar despre existenţa trusei dumitale şi cu atât mai
puţin a sticluţei cu eter nu puteam şti. E logic?
Dorn: Nu în totalitate. Aţi fi putut vedea trusa în momentul crimei sau imediat după şi aţi fi
acţionat apoi din intuiţie.
Trigorin: Să vezi o geantă mică şi neagră într-o odaie întunecată? Am citit ceva de felul ăsta în
filozofia chineză, acum nu-mi amintesc exact. Acolo ardea doar o lampă, într-un colţ. În asemenea
condiţii e greu să vezi o geantă, ba să-ţi şi dai seama că este o trusă cu medicamente şi că în ea poate fi
eter. Şi toate astea când fumul împuşcăturii încă nu se risipise, sângele fierbinte gâlgâia din rană şi în
orice moment putea intra cineva. Şi apoi, care dintre cei de faţă are destule cunoştinţe de chimie, ca să
poată pune la cale un astfel de truc? Eu, de pildă, numai acum de la dumneata, am aflat că eterul
încălzit, în amestec cu oxigenul , formează o altă substanţă. Eu la şcoală, am avut întotdeauna nota unu
la ştiinţele naturii. Ce să mai zic de Irina Nikolaevna, care nu cred că ar fi în stare să-şi amintească nici
măcar formula apei. Dar dumneata, Medvedenko?
Medvedenko: Nu ştiu nici eu din ce motiv, dar îmi amintesc: H 2O. De altminteri, cu aceste
noţiuni, cunoştinţele mele de chimie se epuizează, din păcate.
Trigorin: Aşa m-am gândit şi eu. Maria Ilinicina, din câte am auzit, a primit educaţie doar
acasă...
Medvedenko: Dar o educaţie foarte bună, vă asigur! Eu însumi am învăţat-o pe Maşa toate
materiile.
Trigorin: Da, se înţelege. Polina Andreevna, la fel de puţin probabil să ştie despre procesele
chimice mai mult decât procesul de acrire a verzei, muratul castraveciorilor şi prepararea
miraculoaselor dulceţuri, pe care le-am mâncat cu poftă la ceai. Rămâne domnul învăţător. Ce materii
predaţi la şcoală Semion ă-ă-ă Sergheevici?
Medvedenko: Semionovici. Conform programei: limba rusă, aritmetica, geografia şi istoria.
Chimia nu am studiat-o nici măcar la liceul pedagogic. Nu e necesară pentru şcolile de zemstvă.
Trigorin (către Dorn): Vezi ce absurditate rezultă, domnule doctor? Cine putea să ştie, mai
bine decât dumneata despre conţinutul genţii, despre sticluţa cu eter şi despre condiţiile în care această
substanţă aparent inofensivă explodează?
Polina Andreevna: Cum îndrăzniţi! Nu ştiţi ce fel de om este Evgheni Sergheevici! Tot judeţul
se roagă pentru el! Câte vieţi a salvat, câţi oameni a ajutat! Evgheni Sergheevici este un sfânt, este
protectorul tuturor fiinţelor vii. El tratează cu aceeaşi dăruire şi oamenii şi necuvântătoarele. El adună

21
puii căzuţi din cuib, le oferă adăpost câinilor şi pisicilor fără stăpân. Toată leafa pe asta i se duce. Unii
chiar râd de el! Este secretarul Asociaţiei Guberniale pentru Apărarea Animalelor! L-au invitat şi la
Moscova, la congres şi a ţinut aşa un discurs că au scris toate ziarele despre el!
Trigorin: Asociaţia pentru Apărarea Animalelor? Aceea ai cărei membri, anul trecut au atacat
grădina zoologică din Ekaterinoslav şi au eliberat toate păsările din colivii? Iar acum doi ani la
Moscova au bătut un dresor de circ până aproape l-au omorât pentru că şi-au bătut joc de lei şi de
tigri? Deci şi dumneata, Evgheni Sergheevici eşti membru al acestei asociaţii de fanatici? Ah, deci
despre asta era vorba... Atunci totul este limpede. (Se întoarce şi se uită la şirul de animale împăiate)
Dorn: Limpede? Ce ţi se pare aşa de limpede, domnule cinic? Da, îi apăr pe fraţii noştri mai
mici de cruzimea oamenilor şi de despotismul lor. Omul este singura specie biologică din totalitatea
celor ce există pe faţa pământului, care se poartă foarte necuviincios cu biata noastră planetă lipsită de
apărare. Murdăreşte apele, taie pădurile, otrăveşte aerul şi cu mare uşurinţă, parcă în joacă, omoară
acele fiinţe vii, care n-au avut norocul să se nască cu două picioare, cu sprâncene arcuite şi bărbie
dublă! Acest Treplev al dumitale era un adevărat criminal, mai ceva decât Jack Spintecătorul. Ăla
măcar ucidea ca să se distreze, dar nemernicul ăsta ucidea de plictiseală. Ura viaţa şi toate fiinţele vii.
După el, n-ar fi trebuit să mai rămână pe pământ nici lei, nici vulturi, nici potârnichi, nici cerbi
încornuraţi, nici păianjeni, nici peştii cei muţi, nimic în afară de „spiritul universal al lumii”. Natura să
fie la fel ca proza lui lipsită de viaţă şi sufocantă! Trebuia să pun capăt acestui desfrâu sângeros.
Victimele nevinovate aveau nevoie de răzbunare. (Arată spre pasărea împăiată.) Şi totul a început cu
această pasăre, ea a fost prima victimă. (Întinde mâna spre pescăruş.) Te-am răzbunat, sărman
pescăruş!

Toţi rămând nemişcaţi, lumina se micşorează, pescăruşul este uşor luminat.

Ochii de sticlă i se aprind, ca nişte scântei. Răsună un ţipăt de pescăruş, care treptat
se înteţeşte şi la final este aproape asurzitor. Pe fondul acestor sunete cade cortina.

Cortina

22