RĂTĂCIRE

Totul se opreşte în loc pentru o clipă: gândul ce plutea pe fluxul conştiinţei,

bătăile inimii, sângerarea cerului pătat de sinuciderea soarelui, iar suflarea pare mai
apăsată şi trezeşte în inimă şi în trup mii de fiori. Muşchii uriaşului ce ţinea lumea s-
au frânt, iar acum vântul curge ca un fluid prin vene. Mii de întrebări fără răspunsuri
îmi inundă sufletul... mă simt ciudat, simt că trăiesc într-o lume stearpă, lipsită de
frumuseţe. Aud voci pretutindeni, o simfonie a agoniei, nu mă mai regăsesc pe mine
însumi. O teamă necunoscută mă bântuie, dar nu ştiu de ce. Parcă toate obiectele din
jurul meu au luat viaţă... Văd calculatorul, prietenul meu, având aspectul unui om
hidos cu două capete ce se uită sarcastic la mine. Totul este atât de opac, de
înspăimântător.
Nu am curaj să mai ies din casă... să ascult cearta copacilor care vor să mă
sugrume cu mâinile lor... Cum calc pragul casei încep să ţip, căci văd un tablou
pictat de un pictor excentric. Cerul se aruncă nebun asupra mea, vrând să mă
înghită. Se holbează la mine... Oare ce i-am făcut ? Nu mă mai joc, nu mai am
somn. Simt că locul meu nu e aici... Dar oare unde să mă duc? Toată ziua stau
ascuns sub plapumă aşteptându-mă din clipă în clipă să mă atace cineva. Pământul
se învârte, iar eu odată cu el, puterile scăzându-mi. încerc să zugrăvesc undeva tot
ceea ce sunt, tot ceea ce simt şi nu mă lasă să respir. Totul e zadarnic, iar o durere
sufletească mă loveşte cu putere. Nimeni nu mă înţelege... Nimeni nu mă poate
ajuta... Mama e atât de neputincioasă, tata are atâtea pe cap, iar fratele mai mic
crede că mă prefac. Cred că nici nu observă absenţa mea. Dar până la urmă mama ia
hotărârea pe care o lua de fiecare dată: «Vei merge la bunici! Acolo te vei vindeca.
Au remediu la toate, iar eu nu ştiu ce să-ţi fac». Întotdeauna era la fel... Bunicii în
sus, bunicii în jos... Niciodată nu îşi asumase răspunderea în privinţa acestui lucru.
Era mama mea, iar ea ar fi trebuit să ştie cel mai bine calea spre vindecare, saşi dea
şi ea interesul.
Trebuia să îmi fac bagajul, dar nu puteam.
Ceva mă reţinea, dar totuşi nu mai voiam să stau alături de atâţia oameni ce
mă cred nebun. Nu mai suportam să văd umbre în jurul meu, să vorbesc singur, iar
apoi să plâng. Mă certam cu hainele pe care le vedeam nişte cavaleri ce-mi
împânzesc toată camera, de care nu puteam să trec. Credeam că o să mă
întemniţeze, că o să cad de pe podeaua ce se mişca.
Dar mama mă zoreşte şi mă conduce până la poarta unde mă aşteaptă o
trăsură tare ciudată. Când mă zăriră caii începură să necheze, să sară în două copite.
Mă dădui un pas înapoi şi mai mult împins mă suii în trăsură. Porni în galop şi
începui să mă clatin în toate părţile. Ameţisem de-a binelea când vizitiul mă întrebă:
«Unde ziceai să te las ? »
- Pe aici pe undeva, spun eu buimăcit. Nu ştiu sigur. Cred că pe
următoarea uliţă, în faţa acelei maşini vorbitoare.
- Ce spui, băiete? îţi baţi joc de mine?
Deodată opreşte brusc. Cred că înţelesesem deja: ajunsesem. Bunicii mă
aşteptau. Cobor şi încearcă să mă sărute pe obraz, dar fug în curte. Mă sperii de
Ducu, câinele nostru, părându-mi-se o fantomă, şi mă împiedic, căzând.
Bunica, deşi ofensată, mă ajută să mă ridic şi mă roagă cu clătite, căci ştia că
îmi plac. Dar acum era altfel. Nu aveam chef de nimic... Nu puteam continua aşa...
Nimic nu mă încântă... Nici bunicul nu m-a putut înviora. îmi propusese să vin pe
câmp, să îl ajut la muncă. Dar eu mă uitam bizar la el: « Ce-o mai fi vrând ? », mă
întrebam ? Buna se jelea tot timpul Nu mai aveam cale de întoarcere, îl chemă şi pe
unchiul Miron să mă vadă, să îşi dea cu părerea. O aud pe bunica spunându-i că o
doare sufletul, că nu mai poate să mă vadă aşa.
- Mă lupt cu el pe fiecare zi să îl fac să îşi revină. Oare ce i s-a
întâmplat? Sunt sigură că e vina părinţilor. Băiatul nu era aşa când stătea la mine.
Era vesel tot timpul, zburda de dimineaţa până seara. Acum mă îngrozeşte... Oare
cu ce am greşit? Ştiam eu că nu trebuie să îl las să plece de lângă mine. Numai aici
ar fi fost în siguranţă.
- Hei, băiete, ia vino tu la mine. Hai să facem o plimbare cu Murgu, calul
meu.
Când văd calul ce aştepta la poartă, simt că existenţa mi se întunecă. Parcă
scotea flăcări pe nări... Dar până să răspund mă urcă în şa, iar Murgu o ia la fugă
speriat.
- Ia-l de căpăstru.
Eu înlemnisem... din nou auzeam ţipete, vedeam tot felul de lucruri, simţeam
suflarea apăsată a calului. Observ că părăsisem uliţa şi ne îndreptam către un
nicăieri. Deodată contururile lumii începuseră să se accentueze... Mă apropiam de o
pajişte cu flori. Murgu se opreşte liniştit şi începe să pască, iar eu cobor din şa.
Privesc totuşi confuz, iar capul parcă îmi explodează. Dar îmi place aici, printre
atâtea flori şi miresme. Simt adierea vântului ce-mi mângâie faţa, şoptind
ademenitor cu acorduri de liră... E un senin de ţi se taie respiraţia, iar soarele stă
înfipt în inima cerului. Îl privesc şi pentru o clipă îmi doresc să mă înalţ într-un zbor
solemn, care să nu se mai oprească... Locul sclipeşte precum un diamant,
sorbindu-şi sevele din înaltul cerului.
Îmi revenisem... Simţeam din nou căldura soarelui... Eram cel dinainte...
întâmplarea aceasta mă schimbase. Nu îmi mai era frică de nimic, totul era atât de
clar... învinsesem în lupta cu răul din mine.
Acum pentru prima oară după atâta timp îmi simt trupul ţesut în fire de
mătase, iar spiritul mi se eliberează... Trăiesc un sentiment de înălţare. În sfârşit
mi-am găsit locul, mi-am găsit propria identitate.
Cu degete sfioase şi încă palide culeg un buchet de flori. Ştiu că bunicii îi
plăceau şi, acum mai mult ca niciodată trebuie să-mi răscumpăr greşelile.
« Când voi ajunge acasă o să-i pun bunicii o floare în păr, aşa cum purta ea
în tinereţe », îmi ziceam eu în minte.
Zăresc pe deal casa străbunicii, iar gândul mă poartă spre alte vremuri, când
mă jucam lângă nucul bătrân de lângă casă, când făceam locuinţe păsărilor... Chiar
şi acum se vede ceva din lemn suspendat de crengile ce se înalţă trufaşe dincolo de
timp şi de ciudăţenii omeneşti.. Aştept ca din clipă în clipă să iasă o bătrână vioaie
în tindă, dar în zadar. Tinda rămâne goală, doar cu praful anilor.
 Mă îndrept spre casa bunicilor cu atâta nerăbdare... oare ce vor zice când vor
vedea că m-am schimbat? Îl ţin pe Murgu strâns de căpăstru de atâta emoţie...
Aştept momentul cu atâta foc în inimă... Sunt din nou Vladimir, nepotul drag al
bunicilor. Sunt iarăşi stăpân pe lumea copilăriei.
În faţa porţii bunica sfredelea cu privirea depărtările. Mă zăreşte... Aleargă
spre mine târându-şi rochia veche...
 Motto: „ Daţi-mi răgazul să renasc...”

VISUL UNEI RENAŞTERI

Noapte... un întuneric adânc îşi spărgea negreala în porii pământului,

adormindu-1... era atâta linişte în jur, linişte care nu te mai lasă să respiri de frică.
Pământul se scufundase în întuneric ca o corabie în mare, la fel de lent, la fel de
adânc... zarea parcă îşi întindea braţe lungi, negre, reci, învăluind infinitul şi
depărtarea, atingând înaltul pentru a-i stinge stelele cu degetele sale palide,
fantomatice care parcă sorb şi ultima picătura de viaţă ... nu era nimic viu în jur...
poate doar vântul prin şuieratul său amintea de abundenţa de culoare şi viaţă de
peste zi...
Aşa se vedea totul de la fereastra camerei mele... parcarea din spatele
blocului era atât de goala încât mă pierdeam în întuneric, incapabil fiind să găsesc
un reper... Nu puteam să dorm... Luna împrăştia raze bolnăvicioase peste chipu-mi
de lut, lumina ei topindu-se peste mine, peste sufletul meu însetat de strălucire. Nu
înţelegeam cum de poate fi atât de palidă... Am stat aşa, cu nasul lipit de geamul
rece, privind în gol, afară... Mă fascina puterea negrului... atât de străin era oraşul
sub lumina negrului... am simţit apoi cum, cuprins de întuneric, ademenit în braţele
sale lungi şi reci, mi-am agăţat sufletul de un nor sihastru şi am privit dincolo de
munţi şi de văi, dincolo de oceane şi mări. Cu degete slăbite şi palide am pipăit
încet şi îndelung amintirea unor ani uitaţi de vreme. Un gând pitit în gropi de
spaimă sortise să fie cheie pentru poarta altor lumi şi vrăjit de un iz călduţ al
tainelor vieţii, mi-am deschis sufletul precum petalele unui crin imperial. Ca frunza
împrăştiată de vânt aşa îmi poartă gândul şi sufletul, ba ridicându-mă pe-o creastă
înalta, ba mă cufund in abisul ei adânc şi uneori mă cuprinde frica, alteori râd în
hohote în braţele ei. Cu o aripă plăpânda a sufletului am pătruns în spuza unor nori
şi m-am avântat, ca în mare, în slava cerului şi m-ara contopit cu timpul.
Ca un vârtej, mi-am lăsat sufletul să zburde printre iluzii, apoi am simţit cum
încet-încet, aburul lucitor al sufletului coboară sub forma unui firicel argintiu,
ajungând pe un târâm nebănuit. Propriul meu spirit s-a materializat într-o formă
aproape omenească... mă aflam acum într-o lume ciudată... în jurul meu stăteau
nemişcaţi arbori cu chipurile ridate de vreme, parcă aşteptând o suflare a vieţii. I
Simţeam însă cum timpul trece, agăţându-şi clipele de copacii din pădure care, cu
tulpinile contorsionate, cu ramuri răsucite stângaci ca mâinile unui orb sau aplecate;
în chip ciudat înspre rădăcini, căutau parcă un sprijin suplimentar împotriva unei;
primejdii fără nume. Coroanele lor impunătoare erau atât de înalte şi mari încât I
unicul lucru pe care-1 puteam vedea deasupra mea erau crengile unite ca nişte
degete, parcă ţi nandu-se de mâna... goluri mici de albastru întunecat vesteau
existenţa unui cer prea înalt pentru a-1 atinge cu privirea... mă simţeam captiv într-o
lume în care eram străin şi ale cărei legi nu le cunoşteam... un sentiment straniu de
frică mă cuprinse şi-mi traversa spatele sub forma unui fior rece făcându-mă să
tresar... era atât de ciudat... îmi îndrept privirea spre pământ şi observ că avea cu
totul altă culoare: roşu rubiniu! Vitalitatea acelui roşu straniu mi-a umplut irisul
generând un puternic gol în stomac ce se acutiza cu fiecare mişcare. Mă simţeam ca
şi când aş fi fost înconjurat de lavă .. .era totul prea roşu... mi-am pipăit, aproape din
instinct spatele, simţindu-1 prea greu. Aveam ciudata senzaţie că ceva
supraomenesc mă trăgea în jos, dorind parcă să mă scufunde în măruntaiele
pământului, vrând parcă să mă facă una cu durerea lui, ale cărei gemete păreau a
semăna din ce în ce mai mult cu cele ale unei rândunici călcate de îngeri... Cu
degetele mirate de răceala trupului meu pipăi uşor nişte pene fine... Buricele
degetelor recunoşteau formele stranii ale unor aripi care răsăreau de undeva din
mijlocul spatelui... Tresar! Nu era posibil! Mai ridic o dată mâna pentru a mă
convinge... puful greu al aripilor îmi mângâie degetele şi caută să confirme
bănuiala... mă durea mijlocul spatelui de greutatea lor... Oare se mai schimbase ceva
la mine? Trupul parcă striga disperat după noi indicii care să-mi arate adevărul... şi
totuşi care era adevărul? În ce mă transformasem? Instinctiv îmi privesc mâinile
care aveau o culoare palidă, pământie, parcă fusese sorbită toata viaţa din mine, tot
sângele, dând naştere la divina greutate pe care o purtam pe spate... Pentru un
moment mă opresc şi ascult... linişte... continuă linişte impenetrabilă. Nu-mi mai
auzeam respiraţia, nici măcar nu o mai simţeam... cumplita lipsa a nevoii de a
respira mă reducea la stadiul unui cadavru... şi totuşi simţeam că trăiesc... îmi venea
să mp un petic de cer din imensitatea albastra, să iau un crampei din pădure de după
o stâncă, sa-mi fac prieten un greier care-şi cânta balada liniştit... sau cel puţin să
sparg singurătatea care mă apăsa...
Privesc în jur... acelaşi peisaj cu care irisul meu se obişnuise atât de bine
încât ochiul nu mai simţea nevoia de a clipi... numai că printre arborii groşi parcă o
creatură de un alb şters, semiopac se strecurase... rămân cu privirea ţinta acolo
pentru o vreme... nimic... acelaşi întuneric! Poate doar mi se păruse! Mă uit din nou
la mâinile mele pentru a mă convinge că sângele nu mai curge prin vene... Din nou
acea siluetă parcă alunecase printre copaci. Frica mă cuprinse iar ochii ţipau de
spaima... o fracţiune de secundă am închis pleoapele doar pentru a-mi alunga
gândurile din minte, pentru a o goli de toate temerile... când le-am deschis în faţa
mea stăteau acum impunători doi unicorni semitransparenţi care mă priveau cu ochii
lor albaştri mari, în care cerul senin al verii îşi picurase profunzimea şi seninătatea.
O trăsura nu foarte mare, în formă de sferă, era târâta zgomotos de unicorni. Faţa mi
se îngropa într-o adâncă expresie de uimire amestecată cu groază când am văzut că
uşa trăsurii începe să se mişte şi printre crăpătura acesteia o lumină palidă răzbătea,
alungând întunericul. Ochii mei au urmărit setoşi fiecare mişcare... Curând lângă
mine se afla o fiinţa cu ochii negri şi pătrunzători. Era o femeie cu trăsături
angelice. Pe spate i se revărsa în valuri lungi părul de un negru adânc, lăsând la
vedere nişte aripi mari din crenguţe înverzite care păreau că izvorau din adâncul
fiinţei ei, sorbindu-i seva vieţii... Corpul îi era deosebit de palid, dar totuşi tânăr,
fiind acoperit de o rochie albă, strălucitoare care parcă mă hipnotizase... întinse o
mană înspre mine şi-mi apucă degetele slăbite... M-a purtat aşa până când m-am
trezit undeva în interiorul trăsurii, vrăjit... încercasem să mă împotrivesc dar corpul
nu mă mai asculta, era împietrit de acea putere de a fermeca a privirii femeii...
Roşul trăsurii mă obosea... Canapeaua era roşie, ferestrele erau roşii, doar un
candelabru negru stătea atârnat de perete, susţinând o lumânare a cărei lumină
difuză mă făcea să mă simt straniu. Din nou mă încerca acea senzaţie de gol în
stomac, mă simţeam paralizat, lipsit de orice putere... Femeia se uita la mine,
pătrunzându-mă. Privirea ei mă săgeta atât de tare, de parcă mi-ar fi intrat adânc în
minte... Simţeam nevoia să închid ochii, dar nu puteam. Mă usturau... Cu o voce
seacă, lipsită de orice căldura afectiva ea spuse:
- Sunt îngerul Pădurii, Nemyra, păzitorul cheilor de la Castelul întunecat
şi îngerul Nopţii.
Doream să-i răspund, să-i spun cine sunt şi aveam o mulţime de întrebări la
care nu găseam răspuns, dar mintea îmi era golită de orice gând, de orice sclipire...
- Tu eşti Cel Sortit! Spuse ea.
Vestea se lovea violent de pereţii cutiei craniene, mă durea, era prea mult
pentru mine!
- Poftim? Sortit? Cum? m-am auzit întrebând fără să vreau.
- Da... tu eşti cel care a fost ales de îngerul îngerilor pentru a găsi
Elixirul Vieţii şi pentru a-1 folosi in scopuri nobile pe Pământ.
- Dar de ce?
- Asculta-mă! Consiliul îngerilor a evaluat situaţia pământenilor - spuse
ea oftând - Dacă totul o să continue aşa veţi pieri. Problema majora a omenirii este
poluarea...
- Dar... nu înţeleg! Cum poate un Elixir al Vieţii să rezolve problemele
pământenilor? Cum poate reduce poluarea?
- Neglijenţa pământenilor i-a transformat în timp într-o specie care nu se
mai poate controla, prea multe boli, prea multe probleme sunt cauzate de poluarea
în exces. Sunt prea mulţi oameni care mor din cauza propriilor neglijenţe, prea
multă suferinţa... şi toate acestea s-au întâmplat din nevoia oamenilor de a cunoaşte,
de a descoperi. Ştiinţa este principala cauză a poluării... şi tot ea vă va distruge.
Priveşte, doar, toţi acei oameni care suferă, toate animalele oceanelor murind şi vei
simţi cu adevărat efectele acţiunii oamenilor asupra spaţiului care le-a fost dat
pentru a-1 îngriji... îngerii nu s-au gândit niciodată ca veţi ajunge să vă
autodistrugeţi. Elixirul are puterea de a anihila orice substanţa toxica, are
capacitatea de a vă purifica planeta, de a o face sa fie la fel de frumoasă şi de curată
ca înainte precum şi de a o face imună la poluare o mare perioadă de timp. Aceasta
este a doua şansă pe care îngerii v-o oferă pentru a trăi!
- Dar...
- Gândeşte-te la toţi acei oameni flămânzi, care sunt nevoiţi să îndure
cele mai grele condiţii, îmbrăcaţi doar în zdrenţe slinoase şi rupte, gândeşte-te la
toate gropile de gunoi din lume, la mările şi râurile care au căpătat culoarea
petrolului de-a lungul timpului de atât de multă poluare... Toate acestea sunt
rezultatul acţiunii şi mentalităţii omenirii. Acum ceva poate fi schimbat!
- Dar eu nu ştiu... Cum iau Elixirul?...
- Foloseşte puterea minţii şi a inimii. Inima te va ghida. Dorinţa de a
schimba lumea te va face puternic şi-ţi va fi călăuză...
- Dar... de ce am aripi? De ce corpul meu e atât de schimbat? Şi mai ales
de ce nu mai simt viaţa în mine?
- Fiecare dintre noi a fost om... Toţi îngerii au fost oameni care s-au
sacrificat pentru binele planetei. Eu, de exemplu, locuiam undeva în nordul Europei
cu familia când am fost aleasă pentru a salva pământul de la războaie, pentru a opri
Războaiele Mondiale. Aripile sunt simbolul împlinirii tale ca fiinţă , sunt simbolul
faptului că tu eşti Cel Ales să salvezi planeta de la poluare şi totodată de la
distrugere. De ce nu mai ai viaţa? Viaţa la un înger devine o stare mintală şi numai
o fiinţă fără viaţă, doar o fiinţa-spirit poate găsi Elixirul Vieţii şi-1 poate atinge fără
a-1 face să-şi piardă proprietăţile magice.
- Am înţeles... am spus eu cu regret. Dar ce este Castelul întunecat? Şi ce
o să se întâmple cu mine după ce o să iau Elixirul?
- Castelul întunecat sau Castelul Tuturor Elixirelor, după cum mai este
numit conţine toate substanţele magice care pot salva Pământul de la pieire. Acolo
se află rezolvarea tuturor problemelor pământenilor.
Urmă o pauză lungă în care auzeam tropotul copitelor cailor pe pământ:
- Din păcate, adăugă Nemyra, după ce vei lua elixirul,va trebui să te
întorci pe Pământ pentru a pune trei picături în apa oceanelor, trei picături pe uscat
şi alte trei vor fi pulverizate in aer. Apoi, după ce totul va fi purificat te vei întoarce
aici, in Lumea Pierdută a îngerilor şi vei rămâne pentru veşnicie aici alături de toţi
îngerii care, la rândul lor au salvat omenirea...
Simţeam cum regretul mi se întipărea pe chipu-mi palid:
- Dar ce o să se întâmple cu prietenii mei? Cu toate persoanele pe care le
iubesc? O să-mi fie dor de ei...
- Vei putea să-ţi faci noi prieteni aici, spuse ea cu răceală. Trebuie să faci
acest sacrificiu dacă vrei să redai bucuria tuturor persoanelor din lume.
Atunci îmi năvăliră în minte toate momentele petrecute alături de prietenii
mei, toate clipele în care eram împreună... un fior rece îmi traversă corpul dând
naştere la o lacrimă de durere care îmi curse încet pe obraz. Mă afundai în
canapeaua moale şi am plâns fără oprire. Simţeam nevoia de gândire, voiam să
renunţ dar era prea importantă fericirea întregii omeniri... Eu puteam să trec peste...
chiar dacă era greu.. .după câteva momente m-am auzit spunând că o să fac asta.
Nici nu ştiu cum s-a întâmplat.. .am spus-o aproape fără să vreau, fără să-mi dau
seama, cuvintele mi-au ieşit din piept fără să simt, fără să gândesc, m-am lăsat
purtat doar de sentimente...Mă durea sufletul la gândul că nu voi mai fi niciodată
acasă!
O tăcere funerară se lăsase în trăsură, acel gen de tăcere care îţi îngheaţă
sentimentele... Mintea îmi era inundată de gânduri multe, inutile, care se năşteau şi
mureau atât de uşor... M-am cufundat in canapeaua moale şi am început să plâng...
Am mers mult aşa... fără să spun nimic...mă simţeam lipsit de orice sentiment şi
totuşi plângeam, simţeam nevoia să mă descarc.. până când vocea de gheaţă a
femeii sparse tăcerea, alungându-mi gândurile:
- Am ajuns! Acum singurul lucru pe care o sa-1 mai poţi face e să te laşi
ghidat de sentimente. Daca tu îţi doreşti cu adevărat să obţii Elixirul Vieţii şi să
renunţi la tot ceea ce ai pentru a face un bine atunci o sa-1 obţii. Acum... du-te!
Am coborât din trăsură cu lacrimi în ochi... nu puteam să fac asta. Nu
puteam să renunţ la viata mea pentru a face un bine... am păşit cu paşi nesiguri pe
pământul rubiniu. Nu mă simţeam în stare, picioarele nu mă ascultau, nu voiau să
păşească, nici ochii nu voiau să privească. Mi-am luat inima în dinţi şi m-am agăţat
de ultima fărâma de fericire şi am privit în jur... Nu era nimic, era pustiu... Mi-am
întors instinctiv capul spre trăsura din spatele meu, dar nu mai era nici ea. Mă
simţeam singur... mai singur ca niciodată. M-am prăbuşit lipsit de orice speranţă pe
pământul roşu care părea că nu mă mai vrea... unde era Castelul întunecat? În minte
îmi răsunau cuvintele: „Lasă-te călăuzit de sentimente”... încetul cu încetul m-am
gândit la toţi oamenii fericiţi de pe planeta, mă gândeam atât de tare încât simţeam
cum inima mi se umplea lin de dorinţa aprigă de a ajuta, de a fi util.. .toată fericirea
celorlalţi mă făcea şi pe mine fericit... Deodată am putut vedea cum în faţa mea
prindea formă, căpăta contur o clădire imensa si impunătoare... Eram atât de fericit!
Durerea pierderii mele ca om se dispensase undeva în adâncul fericirii omenirii!
Castelul se arată acum atât de măreţ. Coloanele sale negre susţineau parcă întregul
univers iar misterul lui te învăluia, intrându-ţi in sânge... simţeam cum aceste ziduri
îmi insuflau tărie pentru a-mi duce la final misiunea. M-am îndreptat încrezătoare
spre uşile mari, din abanos. Buricele degetelor erau atât de curioase de ceea ce se
afla dincolo de uşa aceea încât au tras cu putere de mânerele din argint in formă de
şarpe. Un iz călduţ de vechi m-a izbit in faţă... mă aflam acum într-o cameră mare,
circulară pe ai cărei pereţi erau inscripţionate legi în limba latină şi, doar pe ici pe
colo, câteva lucruri scrise în arabă care îmi erau total necunoscute. Din centrul
camerei porneau, sub formă de spirală o mulţime de cutiuţe masive din argint,
decorate cu diverse inscripţii si simboluri. Paşii mă purtau spre o cutie pe faţa căreia
era scrijelit seninul păcii.. .era chiar cutiuţa de la care începea spirala, totul începea
de aici... M-am apropiat... Deasupra ei era un bileţel îngălbenit de vreme, legat cu o
aţă de aur. L-am luat in mână şi l-am desfăcut cu grijă, încet, de frică să nu-1 rup..
Un scris ciudat mi se dezvăluie. Ochi-mi curioşi sorbeau dulceaţa literelor ca nişte
furnici negre.,. Era în latină. M-am chinuit,cu puţinele mele cunoştinţe de latină să
descifrez mesajul. Am rostit, parcă vrăjit: „ Crede şi nu cerceta ”. Reuşisem!
Descifrasem mesajul... Deodată, foicica prinde aripi albe, scrisul îi dispare şi un
porumbel cu ochii ca doi ciorchini de diamante stătea cuminte pe degetu-mi slăbit si
mă privea mirat, şoptindu-mi încet „Lasă-te ghidat de puterea inimii”. Un fâlfâit de
aripi mă doboară şi fiinţa albicioasă zboară spre înaltul cerului deschis ca un vârtej
de ape si dispare... Cad...
Am întors privirea spre cutia din argint şi am cercetat-o. Nu se distingea
nicio încuietoare sau vreun lăcăţel. M-am lăsat atunci mai mult ca niciodată purtată
de puterea sentimentelor şi am pus cutia în dreptul inimii. M-am gândit la animalele
fericite din natură, la bolnavii care se vor însănătoşi, la faptul că nu va mai fi
niciodată în suferinţă şi m-am simţit atât de aproape de împlinire... Am simţit un
fior adânc... în jurul meu se formase o aură azurie, parfumată... în următorul
moment în mână aveam doar o sticluţă albăstruie înăuntrul căreia un lichid roşiatic
se clătina... totul începuse să se prăbuşească peste mine şi nu mai era nici ieri, nici
azi, nici mâine; era doar o clipă de eternitate - clipa în care renăscuse din propria
lume labirintică Pământul... În mintea mea căpătase contur puritatea planetei
renăscute care mă lovea în faţa cu prospeţime. Am adunat puţin din umbrele
trecutului, am dansat cu gândurile prezentului şi am pătruns viitorul. În faţa mea se
înfiripa noua viaţă a pământului metamorfozată într-o dimineaţă prin al cărei aer pur
se distingeaţi, cum numai în dimineţile sfinte se poate vedea, strălucind sub roua
eternităţii lui, Soarele. Era un câmp imens, verde, prin a cărui iarbă florile
primăverii îşi scoteau căpşoarele, râzând. Cerul senin, de un albastru atât de pur şi
de luminos cum nu am mai văzut, mă învăluia în splendoarea sa în care simţeam că
mă pierd precum o pasăre în zborul ei...
M-am trezit cu nasul lipit de geamul camerei mele, durându-mă... Cred că
stătusem aşa ore întregi. M-am ridicat. Afară totul era mai liniştit ca niciodată. Am
vrut să mă duc spre pat, dar m-am împiedicat de ceva...am ridicat de pe podeaua
rece o sticluţă albăstruie înăuntrul căreia un lichid roşiatic se clătina...
Oare putem cu adevărat să luptăm împotriva poluării şi a suferinţei? Oare
putem fi mai buni? Ne vom putea gândi vreodată la binele tuturor şi apoi la noi?
Sau va trebui mai întâi să ne autodistrugem pentru a înţelege că de noi depinde
totul? De ce nu pot să fiu liber? Oare pentru că sunt om? Sau poate pentru că inima
noastră nu mai ştie să simtă? De noi depinde dacă vom fi veşnicie sau vom fi uitare.
O să murim. O ştim şi o simţim. Dar nu ştim când şi nu ştim cum. În curând? Mai
târziu? Nu ştim sigur. Dar întotdeauna are rost să continuăm să luptăm pentru
împlinire... Toate răspunsurile sunt adânc ascunse într-o sticluţă albăstruie înăuntrul
căreia un lichid roşiatic se clatină...