Scrisoarea de despărțire a domnului Iepure

„Domnul Iepure măsoară inima cu rigla

și mă-nvață să țin capul pe spate, deasupra întunericului,

Acolo unde iubirea e o pasăre împăiată sub care ne-am ascuns.”

I.

Mă crezi mitocan, știu asta. Cu toate că nu a fost aproape nimic între noi, îți pot mirosi pielea, seara
când ies afară la o țigară, draga mea.

Cerul arată ca un șorț de bucătăreasă. Se aud greierii și începe să plouă mărunt. Nu ți-am mai scris de
mult, probabil mă învinovățești, dar să știi că dacă ai puțintică răbdare vei afla realul motiv. Nu mă simt
bine de câteva zile. Îmi miroase gura. Beau mult vin fără să mănânc. Toate ceasurile de pe perete arată
aceeași oră de câteva zile și îmi este lene să ies din casă. Mai ales acum, când nimeni nu se așteaptă să
vadă un iepure umblând în curul gol prin sat. Nu am chef de mutre sinistre și lipsite de voință. De fețe
crispate și încâlcite, care nu știu ce vor, de priviri abătute, de femei trecute de șaizeci de ani, chinuite de
soartă, răsucite și cocoșate. Nu am chef de văicărelile lor. Nu am chef de nimic. Azi vreau să stau tolănit
în capotul meu cu steluțe, cumpărat la reducere de pe vremea când încă eram cu Ramona. Cât de
repede trece timpul!

Trei ani! Trei ani ascunși în burta unui șarpe. Trei ani din care nu a rămas nimic. Timpul zboară, într-
adevăr. Dar ce poate face un iepure?!

Duminică când mă-ntorc de la biserică, miroase a ceară pe stradă și toți mă privesc siderați. Un iepure
închinându-se este un lucru greu de tolerat, dar ce pot face eu!? Frica mea este să nu dorm la slujbă și
să mă prindă noaptea în biserică. Pentru că crucile îmi provoacă greață. Nu știu exact de ce, poate
forma, mirosul pregnant de tămâie, florile de pe mormânt crescute și îngrijite, candelele aproape arse și
roșii. Nu am habar. Ideea e că acesta ar fi cel mai mare coșmar. Să mă trezesc sub băncuțele enoriașilor,
mort de foame și frig, înghesuit într-un colț, cu toți sfinții deasupra mea privindu-mă fără nici un sens.
Un iepure, din fire, nu este credincios, vei spune, dar lucrurile nu stau așa.

Fiecare dintre noi are un secret. Unul urât, grețos și greu de digerat. În fine. Poate așa stă scris. De
crezut, nimeni nu e ușor de crezut în zilele astea. Când plouă neîncetat, de multe ori am senzația că
plouă și-n capul meu. Văd oamenii printre picături de parcă apa s-ar strecura pe lângă ei, reală, ca o
entitate stranie.

Cu Ramona a fost dificil.

Toate amintirile alea, pe șezlong, sub brazi. O adevărată cascadă de plăceri, dacă pot să spun așa. O
femeie pe cinste. Mică de statură, foarte slabă, aproape anorectică, cu ochii negri desprinși dintr-o
poveste, cu buzele perfect arcuite, cu genele subțiri și ondulate… Vorbea repede, precis, ca o mașină de
scris performantă. Știa să pună punctul pe „i”. Știa să se poarte cu un iepure. Avea cele mai sensibile
mâini, cele mai precise mișcări. Senzualitatea era naturalețea ei. Și uite că și cele mai frumoase clipe s-au
risipit precum cenușa. Momentele cele mai frumoase s-au ridicat și duse au fost. Ce a rămas în urmă?!
Nimic. Pur și simplu nimic. Câteva amintiri rătăcite în creierul unui iepure leneș, nimic mai mult. Din
bucătărie miroase a ars. Am uitat apa pentru cafea. S-a evaporat și marginile ibricului s-au înnegrit de la
cafeaua veche. Ramona ar fi comentat. Singurătatea este un prieten de nădejde.

Nu a fost ușor. Mai mult decât atât, marginile ei au rămas ascuțite, deși am ținut-o la soare ore întregi
peste recomandările maestrului. În fine, ideea e că, la final, Ramona a ieșit o fată nouă, fără principii,
fără complexe, fără gânduri în plus și fără o cută pe fruntea ei netedă și aproape nevinovată. Mirosea a
florare de câmp. Mirosea ca luna mai. Și toate astea, ca de obicei, nu au durat mult. Pentru că frumosul
nu durează, unu la mână și, pe deasupra, lucrurile astea cer sacrificii imense. Să fii frumos și iubit nu este
ușor.

Unde locuiesc eu, la marginea satului, am câteva vecine, trecute de șaizeci de ani, care mă
idolatrizează. Adică, mai bine spus, mă venerează. Când ies pe poartă, sar de unde te aștepți mai
puțin. ,,Scumpul de el, iepuraș poznaș, nu vrei să vii la mama!? Uite, ce frumusețe, mânca-l-ar mama.
Frumos ca taică său, răposatul, Dumnezeu să-l ierte. Frumos foc!...” Și lucrurile degenerează. Pentru că
femeile astea nu știu când să se oprească. Ultima dată am alergat de mi-au ieșit ochii din cap. Să scap de
dânsele. Dar, știu acum. După orele nouă seara, nu le mai vezi. Dorm, probabil, și atunci ies afară. Este
mai simplu așa. Cu toate astea viața nu este ușoară pentru un iepure de maidan. Cel puțin nu la noi. Să
nu te aștepți la o viață roz. O viață gri plină de primejdii. Când mă duc să-mi iau țigări, toți se opresc și se
holbează de parcă aș sfida legile naturii. Un iepure care fumează. Un iepure cu bune maniere, cu un
vocabular acceptabil, politicos... Simt cum privirile lor îmi ard pielea de pe spate. În astfel de momente,
important este să nu fugi. Să-ți păstrezi calmul.

Iată că zorii zilei au venit din nou și eu nu am mai auzit nimic de Ramona. De fapt între noi treaba s-a
terminat brusc și nici măcar nu ne-am luat rămas bun.
 Era într-o seară, mirosea a tei. Cu capul pe umărul meu pufos, Ramona plângea. Avea momente de
astea din senin, dar așa sunt femeile, m-am obișnuit. Practic, se lamenta. Că viața este derizorie, că în
curând va împlini treizeci de ani și nu a realizat nimic. Încă locuiește într-o casă închiriată, nu are copii,
etc. Pentru noi, iepurii, copii nu reprezintă mare lucru. Tata avea o vorbă: ,, Poți să te înmulțești ca un
iepure, dar nu poți să crești toate maimuțele care ies din tine. ” Și e adevărat. Un iepure poate face
treizeci de pui pe an. În trei ani vei avea peste o sută de guri de hrănit. Peste încă zeci ani, alte trei sute
de suflete. În ritmul acesta ajungi la balamuc. Nu mai vorbim de masă, casă și integrare. Nu poți plămădi
un suflet, ca apoi să-l lași de izbeliște. Și suntem deja mulți. Suficient, zic eu. Nu cred că miile ce vin din
urmă vor aduce vreo schimbare, din contră…

Să revenim la subiect. Cum spuneam, Ramona avea unul din momentele acelea greu de înțeles. Era o
nebuloasă în sufletul ei. Am bătut-o cu lăbuța pe spate și i-am spus să se liniștească pentru că totul,
absolut totul este trecător. A început să plângă mai abitir.

Timpul le rezolvă pe toate. Am așteptat să treacă momentul penibil. Apoi am ridicat-o la lumina palidă
a lunii, în bătaia vântului și am sărutat-o pe sâni, pe buric, pe gât, pe gură. Și Ramona a cedat. De fapt,
Ramona cedează ușor, e o fire sensibilă și radiantă. E ca un geam de la o casă prin care trec toate razele
soarelui fără să-ntâmpine vreo mare rezistență. Asta îmi place cel mai mult la o femeie. Mulți zic că
femeia trebuie să fie puternică și serioasă. Nicidecum. Îi contrazic. Femeia, dacă nu este slabă și
nesigură, nu mai este femeie. Este altceva, dar în nici un caz femeie.

Și cum spuneam, am dezbrăcat-o și am avut-o în toate pozițiile imaginate de mintea unui iepure
flămând. Ramona nu s-a opus, din contră, a reacționat minunat.

Dimineața următoare, soarele a bătut în geam. Vedeam cum razele lui creionează forme bizare, care ar
fi putut fi orice, într-un început nesigur al unei zile noi, cu Ramona lângă mine, mișcând plapuma în sus
și-n jos ca o entitate informă și ciudată.

Îmi fac bine toate astea așternute pe hârtie. Nu scriu doar de dragul scrisului. Ramona este un capitol
încheiat din viața mea. Un capitol frumos, dar închis definitiv și irevocabil. Să știi că nu sunt un terchea-
berchea, o gură spartă. Dacă am zis ceva, așa rămâne. Chiar dacă ar intra pe poartă, în acest moment,
Ramona, cu părul desfăcut, cu picioarele ei subțiri, puțin îndoite în interior, cu fundul bombat și lăsat
atât cât trebuie, cu coapsele simetrice, care nu ies mult în afară, nu aș schița nici măcar un singur gest.
Pentru că timpul a îngropat-o pe Ramona undeva în spatele casei. Și peste ea au crescut flori de câmp și
pir. Este, acum, doar o umflătură în pământ, nimic mai mult.

Cu tine, a fost altceva. Sentimentele mele pentru tine încă nu s-au stins. Rămâne în pieptul meu pufos,
o bătaie în plus când mă gândesc la tine. La serile noastre, în care eram doar noi, lipiți unul de celălalt. Și
băteam la unison ca un singur trup cu o singură inimă. Firește, toate astea au trecut și acum nu a rămas
decât o amintire zgrunțuroasă din care tragem la nesfârșit câte un pic, lacomi și bântuiți de trecut. Însă,
vezi tu, unele lucruri nu dispar niciodată. Cresc și tot cresc, cu fiecare zi, devenind tot mai mari. Și nu
poți intui în ce se vor transforma mai târziu.

Bătrânețea e o blană puturoasă pentru un iepure.

Azi am nevoie de soare mai mult ca oricând. Întregul cer este acoperit de nori. Plouă de câteva zile. Apa
a ajuns până-n buza scărilor. Odată cu ea a sosit și tristețea. Care mă-nvăluie ca un cocon, care mă vrea
imobil în camera de la stradă, îmbuibat în trecut, un Oblomov leneș, fără niciun chef de viață. Și trebuie
să lupt. Să scap de ghearele ei metalice, să râd și să zburd prin fața casei, bucuros și energic. Dar,
tristețea face bine chiar și unui iepure ramolit ca mine. Îmi face ordine în gânduri și, în mod deosebit,
curăță mizeriile acumulate de peste an. Frica unui iepure este arhicunoscută. Uneori pleznește inima în
mine când amintirile și emoțiile dau valma în sufletul meu. O aud cum se-ndoaie, cum se străduiește să
facă față, cum vrea să-mi spargă pieptul, ca un picamer robust și greu de strunit.

Azi nu m-am spălat pe față. Este duminică și se aud clopotele de la biserică. Câțiva enoriași, cu haine de
piele și pălării, trec gârboviți și resemnați prin fața casei mele. Se duc hotărâți în locul în care vor fi în
curând îngropați, în spatele bisericii, pentru a se acomoda, pentru a renunța fără prea mare tam-tam, la
viața și amintirile lor. Deși el va exista acolo întotdeauna și oricât de bine vei scutura un om, vor fi pe
pereții lui, la sfârșit, resturi de regret.

De câteva zile dorm ca un prunc. Nu mai apari în visele mele. Ți-am pregătit și ție o groapă în spatele
casei, lângă Ramona. În curând voi fi un iepure cu conștiința liberă. Poate prea târziu, dar e irelevant,
atâta vreme cât ultimele mele clipe vor fi fără voi, femei capricioase și greu de înțeles.

Domnul Iepure m-a cerut de nevastă și vara trecută,

Dar a fugit în ziua nunții. L-am găsit împăiat în dormitor.

Aceeași atitudine ingrată, atotștiutoare,

S-a ascuns în sânul meu stâng de femeie vulnerabilă prin care au trecut decenii de suferință și imaturitate.

Apoi am dansat pe marginea patului,

Iar el cu botul veșnic umed mi-a descris ziua și ne-am îmbătat cu lumină.

Sub podul de lemn am trăit cele mai frumoase momente,

Sub huruitul mașinilor,

Sub sutanele preoțești ne-am spovedit de nenumărate ori,

Sticlei de Smirnoff ne-am destăinuit și am făcut promisiuni,

Domnul Iepure m-a învățat să-mi pierd urmele și să mint,

Să –mi complic existența .

 Cât am încercat să iubesc mustățile lungi,

Albul imatur, veșnic murdar

Și lăbuțele cu care îmi deschidea rochia.

Păcat! Păcat!

Atâtea sentimente derizorii și iată-mă ca la început,

Amintirea unui iepure bătrân și reticent.