Piatra

În subsolul blocului de pe strada Măceș, vizavi de Penny Market, locuia o fată. Slabă și cu părul
cleios, cu ochii ei mari ațintiți în podea, Clara, pentru că așa o strigau puștanii din cartier, trăia în
blocul meu de câteva luni bune. Hainele, parcă unse de vreme, blugi și o jachetă de vinilin, roase la
colțuri, nu mai păreau potrivite pentru trupul ei firav. Slăbise peste măsură. Pomeții subțiați, oasele
zigomatice ieșite în decor, neputincioase, orbitele osoase pregnante, îi dădeau un aer de prizonierat.
Omenii îi aduceau mâncare și vorbeau cu ea uneori. Dar Clara nu era vorbăreață. Dădea din cap și
scotea câte-un da sau nu, după caz, apatic și lipsit de tonalitate. Pe vremea aceea eram student la
Facultatea de Arte din Timișoara, secția: fotografie artistică. Aveam în permanență Sony-ul la mine
și fotografiam. Am tras câteva cadre și Clarei. La lumină slabă, în capătul scării blocului. Le-am
prelucrat și mi-a plăcut cum au ieșit.
Se uita la mine. Cu părul lung, negru cu nuanțe castanii, ochii mari și inocenți. Ți se rupea inima.
În același timp, în toată imaginea asta, cu mâna abandonată pe genunchi, exista o forță. O atracție
ciudată, care inspira milă, dar una sfioasă, aproape pură. În ochii ei perfect rotunzi, lipsiți de rimel,
era o frumusețe aparte, sălbatică și în același timp cutremurătoare. O suferință dincolo de
înțelegerile omului de rând. O stare ambiguă unde durerea își privea chipul în propria oglindă, ca o
femeie la prima maturitate, cu cearcăne, abătută, supusă, dar nu în totalitate, ca și cum o greutate ar
fi atârnat de sufletul ei, ca un jug, și, din păcate, vedeai asta în irisul cameleonic. Pierdeam ore-n șir
aplecat asupra fotografiei și fumam câte un pachet de țigări. Era o fată frumoasă, însă, din
nefericire, o drogată aruncată la picioarele blocului unde locuiam. Cu toate astea, nu era zi să nu dau
nas în nas cu ea. Mă privea insistent și cu o bunătate nemărginită. Pentru nimic în lume nu aș fi
îndrăznit vreodată să-i fac rău. Tenul uscat și ars de mizerie, păstra încă urmele unei texturi fine,
cum au fetele frumoase. Mirosea urât ce-i drept, dar silueta încă își păstrase conturul feminin. Într-o
seară m-am întors de la facultate iritat de oboseala cursurilor tardive. Era acolo pe plapuma ei
murdară. S-a trezit și s-a ridicat. De obicei aș fi trecut fără să o salut, eram nervos, dar nu știu ce mi-
a venit atunci. Și am întrebat-o:
– Ce faci? Ești bine?
– Sunt bine...Cred.
– Cum adică crezi?! Ești sau nu?
S-a uitat la mine cu privirea ei despre care vă povesteam mai devreme. Numai foc și durere. M-
am apropiat mai mult decât ar fi trebuit. Locuiam într-o garsonieră la etajul patru, pe care uneori
nici nu îmi permiteam să o plătesc. Chiriile erau mari în Timișoara. Dar cu chiu cu vai reușeam să o
scot la capăt.
– Hai sus, poate ai nevoie de o baie fierbinte... A afirmat înainte să termin ce aveam de spus.
Am urcat scările în tăcere. Era în spatele meu, îi auzeam respirația sacadată. Am deschis ușa și am
invitat-o înăuntru. Nu s-a opus. S-a așezat pe fotoliul din antreu.
Era mai multă lumină, deși neoanele de afară filtrate prin perdeaua groasă ajungeau pe jumătate
amorțite, ațâțându-mi privirea, mai întâi pe gambele aproape scheletice, arcuite, ciorapii groși, rupți
în dreptul călcâiului, picioare subțiri fără pic de grăsime, curbate în interior, cu coapse rotunde,
rafinate, fără surplusuri. Coatele și le rezemase de spătarul fotoliului. Privea în golul din spatele
meu, ca și cum s-ar fi deschis acolo un hău, un nor dens și întunecat spre care se îndreptau toate.

În interiorul meu, o duzină de muncitori sudau de zor. Am tras în piept oxigen proaspăt și simt
cum alveolele se încarcă. Ea dormea cu spatele la mine și cu fața la zid. Era totuși o cerșetoare, mi-
am zis. Dacă ar fi intrat mama pe nepusă masă în cameră, m-ar fi făcut cu ou și cu oțet. Ar fi scos-o
afară de păr și mi-ar fi ținut interminabile prelegeri despre omul fără căpătâi de la noi din sat, Mărin
Măgărău, care a înnebunit din cauza unei ,, fufe”. Dar mama era în Moncalieri, iar Clara dormea la
cinci centimetri în fața mea. I-am urmărit umerii, la început cu degetul, apoi cu privirea. Din nou cu
privirea și tot așa până când carnea ei a devenit moale și s-a desfăcut asemenea unui aluat proaspăt.
Dincolo de țesuturi era o masă compactă, gelatinoasă. Practic lipseau cu desăvârșire organele
interne. În hăul care s-a conturat, dincolo de stern, am găsit o piatră fluorescentă, de mărimea unei
migdale. M-am uitat atent. Am ridicat-o și rotit-o în toate pozițiile. Greu de descris. O textură fină,
rezistentă la presiune, dar în același timp foarte moale, ca și cum pietricica asta ar fi fost o vietate.
O broască, un vierme inelar, o salamandră, toate astea devenind pe rând pentru a mă-ngrozi. I-am
dat drumul speriat și a căzut în carcasa Clarei. Vibrația ei încă era prezentă în vârful degetelor.
Deși toracele era deschis, ea încă mai respira, culcată pe o mână, ca o femeie obosită. Am băgat
din nou mâna după piatră, mai mult decât stranie, și, de data asta, mâna mi-a scăpat în gol, nu
găseam nimic, orbecăind în întuneric. În cele din urmă m-am ridicat și am îndrăznit să privesc
înăuntru. Era o mizerie de nedescris. Ceea ce mi se păruse o masă gelatinoasă, erau de fapt organele
ei interne împrăștiate peste tot. Nici urmă de piatră. Am luat-o în brațe și am închis ochii, cu
speranța că sunt într-un coșmar îngrozitor.

*
Era atât de întuneric încât totul părea o masă omogenă de smoală. Nu se mai distingea mare
lucru. Parcă am fi fost topiți într-o oală gigantică, eu, Clara și garsoniera mea. Am bâjbâit în
întuneric și-n cele din urmă am dat peste un deal osos. Era coapsa ei, frumos arcuită, ca un arc
întins. În jos, în sus, am urmărit conturul de nenumărate ori până când totul a devenit o stare lichidă
împărțită de restul de o membrană prin care puteam trece dintr-o parte în alta, dintr-un mediu în
altul, fără ca totul să se amestece, să se împrăștie. Intram până la cot, apoi cu totul, ca într-un
combinezon, și deveneam Clara, cea mută, cea bătută de soartă. Gândurile ei erau ale mele. Trăiam
de pe o zi pe alta, cerșind cu mâna întinsă și vedeam în ochii trecătorile: milă, dezgust, empatie,
dorință, moarte, viață, vid, minciună, ca și cum și-ar fi deschis sufletele aidoma unor cutii cu
merinde pe care le cărau muncitorii la fabrică. Auzeam în același timp un bocănit surd. Un zgomot
de fond care acoperea respirația, ca o mașină în permanentă mișcare. Treceau precum lumânări
aprinse și se-ntorceau pe jumătate arse și-ndoite. Nu simțeam frigul și nici căldura. Mă obișnuisem
cu ele. Simțeam doar bătăile inimilor trecătorilor, ezitante când se speriau și culminante când se
îndrăgosteau sau credeau că cineva drag și nevăzut îi caută insistent.

Erau puține dimineți când nu era îmbufnată. „Pune apă la fiert, nu sta cu mâinile-n șold.” Așa
mă trezea, cu mici excepții. Am încercat diverse tehnici, dar nu am reușit să rezolv aceste apucături.
Așa se născuse Clara sau cel puțin, eu , unul, am încetat să mai caut un răspuns. Învățasem să tac…

Apoi a venit rândul picioarelor. Erau reci, strânse și ghemuite. Ca o pereche de animale sălbatice.
Când unul torcea, celălalt se-ntindea și tot așa. Doi pui de dihor, născuți din aceeași mamă. Două
nevăstuici. Lucioase în lumina difuză. Se uitau cu coada ochiului și mă urmăreau. Am încercat să-le
înhaț, dar nu am reușit, s-au ascuns sub masă, apoi, sub pat, sub dulap, calorifer, sub cărțile
desfăcute și neterminate. Am montat trepiedul și Sony-ul Alpha 6000 și am tras câteva cadre la Iso
ridicat.
*

Erau puține dimineți când nu era îmbufnată. „Pune apă la fiert, nu sta cu mâinile-n șold!”
Așa mă trezea, cu mici excepții. Așa se născuse Clara sau cel puțin, eu , unul, am încetat să mai caut
un răspuns. Învățasem să tac. Nu era greu, acum când învățasem asta, din omul zglobiu și vesel
devenisem ursuz și posac. Abia scoteam un sunet. Apropiații îmi spuneau că mă maturizasem, că
sunt procesele normale ale vieții conjugale. Dar eu știam că lucrurile nu stăteau așa…
Seara, înainte de somn, mă duceam la baie și-mi priveam branhiile din zona submandibulară.
Erau ca două crestături. Încercasem să țin capul sub apă și să respir, dar încă nu eram pregătit.
De câteva ori îmi ieșise un cucui imens asemenea unui corn. Și becul de la baie făcea lumină.
Eram din ce în ce mai urât și trist. De câteva ori avusesem aripi, brațele unui calamar, un ochi de
ciclop… Și toate astea, numai după ce Clara închidea ochii.

Am urcat scările. Îmi amintesc că nu mâncasem nimic în ziua aceea. Nu mai aveam un ban în
buzunar și nu știu ce căuta acolo în hol. S-a dus să facă un duș. A stat, cred, mai mult de oră în baie.
Timp în care am băut din sticla de Jameson. Am intrat peste ea. Era goală și cu ochii închiși, întinsă
cât era de lungă. Am luat aparatul de fotografiat. Ultimul cadru. Aproape perfect. Iso 600, diafragma
la 2.8 și timpul de expunere 1/50. Se-ncolăcise de mine și lucrurile mergeau de la sine. Se lăsa pe
spate și Clara nu mai era drogata de la parter, era o metresă experimentată. Apoi, a început să urle: ,,
Mai vreau! Vreauuu! Atât poți, micuțule fotograf!?”
Clara s-a dovedit a fi o fire plină de viață. A adormit în brațele mele, chircită ca un fetus. Și,
atunci, în mijlocul nopții am auzit pentru prima oară cum vibrează piatra în interiorul ei, repetat ca
și cum ar fi vrut să o prind și să o scot la lumină…
Acum privesc gratiile și uneori am senzația că sunt o pasăre liniștită în colivie, respir greu, îmi
imaginez că zbor deasupra penitenciarului și în subsolul blocului de pe strada Măceșului văd
plapuma unsuroasă. Clara nu mai este acolo. A fost găsită desfigurată în garsoniera de la etajul
patru.