Doamna Soloveanu

Toată viața am muncit ca o proastă. Am avut grijă de doamna Pavelescu, câțiva ani la rând. Viața mea
este simplă. Mă trezesc la opt, spăl, gătesc, șterg praful. Aceeași rutină. Nimic deosebit. Bărbatul mi-a
murit acum zece ani de cancer la prostată. Ne-am iubit mult, dacă nu ar fi avut toată ziua sticla-n bot,
poate ar mai fi trăit. Dar s-a dus. Nu am avut copii. Nu a vrut Dumnezeu. Mi-am dorit, de ce să nu
recunosc. Fără copii, viața este ca o buruiană de pe marginea drumului. Mă rog la Dumnezeu să-mi dea
sănătate. Mă uit pe geam și mă gândesc la mama. Sunt la sfârșit de drum și nimic nu s-a conturat. S-a
ales praful de casă după ce a murit bărbatu-meu. Am mai încercat să-mi refac viața de câteva ori, dar în
zadar. Nu a ieșit bine. Muncesc și mă uit în jur la lucrurile inutile pe care le-am strâns. Nu-mi vor folosi la
nimic. Azi e ziua plății. Mă denigrează, ipocritul, vorbesc despre fiul doamnei Pavelescu. Nu-l sufăr. Rabd
și las capul în pământ. Așa a răbdat și mama. Și acum zace la doi metri sub pământ. Măcar, acolo e
întuneric și liniște. Mai bine acoperit de pământ decât înconjurat de proști.

De când am venit să lucrez aici, am simțit că mă urmărește cu privirea aia înveninată. Nu mă slăbește
deloc. Mă tachinează. Pune mâna pe mine ticălosul. Știu ce vrea un bărbat de la o femeie, dar sunt
bătrână, ce dracu! Când sosește ziua plății, mi se strânge carnea de frică. Numără banii de două ori și
face insinuări. Știu eu. Oi fi bătrână, dar proastă nu sunt. Zice: „ Pentru banii ăștia ar trebui să te apleci
mai mult...” Și-mi aruncă o scatoalcă pe cur, nerușinatul. Dar ce să fac? Banii sunt bani. Fără bani nu
putem trăi. Am înghițit multe la viața mea. Am îndurat pentru că am frică de Dumnezeu. M-a scos afară
după cinci ani, ca pe o cârpă. Cu noaptea-n cap. Ce era să fac la ora aia? M-am dus în gară. Acolo, poate
găsesc ceva de lucru. În cel mai rău caz luam trenul spre casă. La o sută kilometri de Iași.

În sala de așteptare am adormit. Apoi am simțit o mână. Am sărit ca arsă. Un tânăr cu barbă și părul
lung, beat.

-Mamaie, mă duc să iau o sticlă de vin. Mă aștepți?

Slab, uscat, îmi putea fi fiu. Și dus a fost. Am adormit din nou. Am visat-o pe mama în gârlă, aduna bujori
și dădea din cap. Când o visez așa, de fiecare dată se întâmplă ceva rău. A venit diavolul din nou. S-a lipit
de mine. Mirosea a alcool.

-M-ai așteptat? Bun. Unde te duci?

-Nicăieri, mamă. Aștept și eu.

-Pe cine? Pe Dumnezeu? Râdea. O canalie, mi-am zis.

-Auzi! și eu îl aștept. Hai să-l așteptăm împreună. Cu siguranța va veni. A golit sticla pe jumătate. M-a
luat de după gât, mi s-a ridicat părul pe spate.
-Uite. M-am gândit. Vezi dumneata. E iarnă. Sunt atâtea pericole. Matale nu poți rămâne aici. Vii cu
mine.

-Unde să vin?!

-Am o mătușă la sat. Luăm trenul și duși suntem. Ai grijă de ea, de casă...

Mărturia tânărului inculpat:

,, Nu o cunoșteam pe doamna Soloveanu. Nu am văzut-o în viața mea, până-n seara cu pricina. În gară
am ajuns în jurul orei cincisprezece. Ea m-a abordat. Mi-a oferit o sticlă de vin ieftin, pe care a luat-o
dânsa de la chioșcul din gară. Apoi, a început să-mi turuie povestea vieții ei. Recunosc, nu eram într-o
stare potrivită. Cuvintele ei se înșurubau în țeastă. Am avut o zi grea. Nu eram în apele mele, într-un
cuvânt. Vinul l-am acceptat, din politețe. Inițial am vrut să beau sticla și să mă tirez. Apoi, doamna cu
pricina, ce mi-a făcut plângere, nu se mai oprea. Mi-a umplut capul cu prostiile ei de-o viață de căcat de
la marginea lumii. Dumneavoastră ce ați fi făcut în locul meu?

I-am zis: „ Vrei să mergem în vagoanele alea de acolo?” Erau două vagoane trase deoparte. Dumneaei
turuia într-una. Nimic. Am mai întrebat-o o dată. Apoi am decis, pentru că nu se oprea practic din turuit,
să o iau cu mine, să o duc acolo, să mai dezmorțim puțin atmosfera. Afară era frig...”

Duhnea a alcool și a mahorcă. Mi-a propus acest diavol cu limba lui spurcată să mergem, zice, la
vagoanele alea, că are un geamantan acolo, pus de dimineață, unde are ceva de îmbucat. Inițial nu am
vrut să merg. Apoi m-a forțat. A tras de mine. Că dacă nu vin, face urât, m-a amenințat. Am mers. Ce era
să fac? Afară era ger. Să intru și eu, a zis. „Nu pot domnule, scările sunt înalte, picioarele mele sunt
anchilozate.” Nimic, tot insista. Am vrut să plec. A sărit de sus ca un vultur, m-a prins de haină, mi s-a
făcut pielea găina. „ Dacă nu urci, te bat de te caci pe tine, mamaie” a spus. Îmi era frică, zău. A tras de
mine animalul și m-a târât în patru labe ca pe un câine.

M-am rugat la Dumnezeu, dar nu m-a auzit. Dumnezeu nu aude imediat. M-am rugat încă o dată. Am
început să plâng. L-am implorat în genunchi. În vagonul doi și acum țin minte. Ne-am așezat. A scos un
pahar din geacă și a zis: „Toarnă, fă!” Nu am îndrăznit să mă opun. Vedeți dumneavoastră, așa făcea
răposatul și îl apucau pandaliile, nu mai aveai cu cine să te înțelegi. Îmi era frică. A scos dintr-odată
mădularul din pantalon. Tare, în sus. Am încremenit. Am zis: „ Ptiu drace!Maică sfântă!” Dihanie
domnule, dihanie, așa ceva nu am mai văzut. Imens. Roșu.

„ Atinge-l!” a spus.

Mă bătea dacă nu făceam ce spune, iar eu la bătaie nu rezist. Decât să iau bătaie mai bine mor. Am luat
toată viața mea bătaie de la răposatul, cu pământ, cu lemn, cu sticlă, cu ce nu am luat… nu mai vreau să
trec prin ce-am trecut. Am atins spurcatul, doamne iartă-mă, că am crezut că intru în pământ de rușine.
Dar ce era să fac? Am văzut că îi place, închidea ochii. Ca un copil. Eu nu am avut copii. Am zis că, totuși,
poate dracul nu este atât de negru. Am mângâiat-o așa vreo jumătate de ceas. Și, pe nepusă masă, a
deschis ochii, s-a uitat ca un drac la mine: „ Ia-o în gură!” Cale de întors nu aveam. Intrasem în horă,
trebuia să joc până la capăt. M-am gândit la Dumnezeu, cu ochii închiși, îmi cădeau lacrimile pe mădular,
de rușine. Doamne iartă-mă, uite că am zis-o.

Se topise lumea-n mine, se făcuse mică. Nu mai voiam să deschid ochii. Voiam să ard acolo, să intru în
pământ de rușine, de greață. Bine, rău, viața merge înainte. Când am simțit ceva cald în gură, mi-am dat
seama că s-a terminat, porcul. Am scuipat.

Mărturia tânărului inculpat:

Am o soție tânără, un copil acasă. În vagonul numărul doi, staționat în stație. Ne-am așezat unul lângă
celălalt. Am adormit, am băut sticla de vin. Și baba, ce credeți, mă pipăia. Mi-a desfăcut șlițul. Știa
muierea, trebuie să recunosc. Mi-a scos pula afară și a început să o mângâie, delicat, cum am spus
înainte, știa meserie.

Sunt bărbat și unul slab. Era firesc să se întâmple ceea ce s-a întâmplat. . Noapte, singuri în vagon.
Problema era alta. Bătrâna era nimfomană. După primul număr, deși acum îmi e greață când îmi
amintesc, mai voia. Trăgea de mine și-mi spunea: „ Hai maică, ce, nu mai poți!”

Mi-a fost jenă să recunosc că nu mai pot, doar eram tânăr și am mai făcut-o din nou. Deși ultima dată
nu a fost atât de plăcut. Mă gândeam la soție, firește. Dar, credeți-mă, domnule comisar, nu am mai
văzut asemenea drăcovenie în viața mea, necheza ca un cal, se zvârcolea ca un diavol și, la sfârșit, tot nu
a fost mulțumită, mai voia nebuna. A tras de mine, m-a zgâriat, uite, aici, aici. Am sărit din tren, a strigat,
a aruncat cu un pantof după mine. Și am fugit într-un bar să mă răcoresc. ”

Nu a durat mult a doua oară. Se lăsase o tristețe în vagon… parcă picase cerul pe noi. Muți. Ne era
rușine. Eu mă duc, a zis. Nu aveam nimic de comentat, să se ducă, dă-l dracu, bine că am scăpat. Dar
nesimțitul a căutat prin bagaje și mi-a găsit banii de la domnul Pavelescu. Mi-a aruncat o sută și a luat
restul. Erau două mii. Stai, am zis, cum vine asta, domnule comisar, mă fute, spurcatul, și-mi ia și banii.
Eu știam că e invers. Și am sărit cu unghiile să-l dobor. Până la bani, am zis. Ori eu, ori el. Am văzut negru
în fața ochilor. Dar bărbatul e bărbat, nu aveam forța necesară să-l pun jos. El e tânăr, eu sunt bătrână.
Am sărit după el. Nu era țipenie de om, era trecut de ora unu, noaptea. A trecut un manevrant. Un om
scund, gras, îmbrăcat în salopetă, cu tâmplele albite. Am strigat după ajutor. Domnul s-a uitat la mine de
parcă văzuse un strigoi. „Mi-a furat banii, hoțul!”, am zis. Abia se mișca. Până s-a întors, fugise aghiuță.
Se uita ca la circ. Și mi-am dat seama, uitasem să mă închei la cămașă. Sânii îmi erau pe afară. Mi-a zis:
„Femeie, nu ți-e rușine. Pune ceva pe tine.” M-am rușinat, ce era să fac. Mi-am cerut scuze și i-am
explicat situația. M-a ascultat manevrantul. A dat din cap de câteva ori și mi-a spus: „Să nu vă mai prind
pe aici. Ăsta nu e loc de cățelărit. ” A tras șapca pe ochi și a luat-o înainte. Tot ce-i spusesem, intrase pe
o ureche și ieșise pe alta. Mototolul. Unii oameni trăiesc degeaba, domnule comisar. Ăsta este adevărul,
da. Sunt ca frunzele. Nu au niciun rost. Bate vântul în ele de le găsesc dracii și degeaba. Așa a făcut
Dumnezeu,lumea, cu toate ciudățeniile ei. Să suportăm și noi pe alții cum ne suportă el.

Am mers, apoi, pe peron. Erau doi oameni drăguți, bine îmbrăcați vreau să spun. Așa păreau de la
distanță. M-am apropiat și le-am cerut ajutorul. El, înalt cu palton negru, părea un om bun. Milos. Mă
asculta și mă aproba. Dar doamna, subțirică, mai tânără decât dânsul, nu mă privea cu ochi buni. Le-am
explicat situația, omițând momentele greu de explicat, evident.

Eram turbată, aș fi mers oriunde să-mi recuperez banii. Măcar să sune, am rugat stăruitor, la salvare, la
poliție, oriunde. Domnul pedant a vrut să scoată telefonul mobil. Eu nu am. Cu cine dracu să vorbesc. Cu
mama, sub pământ. Dar după toate astea, mi-am zis, îmi iau și eu unul, uite, te scapă de situațiile astea
penibile. Și doamna l-a oprit. I-a zis: „Liviu, nu se cade. Nu știm ce s-a întâmplat acolo - a arătat spre
vagoane de parcă acolo ar fi fost iadul – și pe lângă asta, nu mi se pare potrivită ora și doamna nu-mi
inspiră încredere. ” Liviu al meu a cedat. A băgat telefonul la loc și mi-a bălmăjit scuze patetice. M-am
uita la ei cu scârbă. Am plecat mai departe, dezamăgită. Ce-ți e și cu lumea asta. Decât să se facă de
ocară, mai bine înghit căcat.

Așa a fost mereu, de aia lasă Dumnezeu coarne vacii. Să se ferească omul de ea.

Mărturia tânărului inculpat:

„ Eram la Celeste când m-ați ridicat. Barul de pe colț, peste drum de gară. Am băut o sticlă de Milcov.
Eram epuizat. Voiam să-mi limpezesc gândurile. Acolo m-a racolat o tânără, pe nume Paula. I-am luat și
ei o sticlă de Milcov. O știu din vedere, am mai văzut-o prin zonă. Stă la Celeste și la Afrodisiac în timpul
nopții,ziua doarme sau dracu știe. Paula mi-a promis că mergem la ea mai târziu. După ce am băut
coniacul, m-a pus diavolița, să-i mai iau un pachet de țigări și o sticlă de vin. Bani aveam, numai ce
luasem salariul. A zis că stă peste drum, la doi pași. Am urcat pe scări la etajul trei. Miroseau scările a
urină de câine. Avea o garsonieră, cum să vă spun, cât o cutie de chibrituri, domnule comisar. Strada
Platonov numărul opt, apartament optsprezece. Ne-am făcut comozi, a pornit televizorul. Ne-am pus un
pahar de vin. Deși doamna Soloveanu îmi stăruia și acum în creier, am zis să o fac și pe asta. Am strâns
din dinți ce era să fac? În timp ce mă dezbrăca, am observat că se uită insistent pe hol. La cine dracu?,
mi-am zis. Și a apărut o matahală de om din întuneric, domnule comisar. Gros, răpciugos. M-am pierdut
cu firea și am fugit. În toată vânzoleala aia, mi-am uitat haina. În care îmi rămăsese mai mult de
jumătate din salariul pe luna respectivă, peste o mie de lei. Apoi am ieșit în stradă și am strigat: Ajutor!
Hoții!”

A doua oară ne-am întâlnit pe scările secției de poliție. M-a prins de mână. „ Ce faci aici?” m-a
întrebat. M-a tras după el. Mi-a jurat că nu a vrut să-mi ia banii. Că mi-i va da înapoi cât ai zice pește. Să-
mi retrag plângerea. Se uita lumea la noi. M-a sărutat pe gât și mi-a șoptit că mă va duce departe de aici,
are o casă de vacanță lângă Iași, și vom uita de toate. Ca o proastă l-am crezut. Ne-am oprit la o cafenea
din împrejurimi. Acolo, după ce a băut, a uitat de mine. S-a înhăitat cu una, vopsită din cap până-n
picioare. „Cine e bunica?” așa mi-a zis. M-am ridicat să plec. Atâta ocară și sufletul îmi era greu, simțeam
cum plutește prin odaia plină de fum și înoată ca o broască țestoasă. Dar m-a oprit. S-a uitat la mine ca
un turbat. „ Nu poți pleca, avem de rezolvat ceva mai întâi.” Am mers la gară din nou. Să luăm un
personal spre sat. Am avut încredere în el. Mi-a zis că-i mai trebuie o sută de lei pentru bilete. I-a luat și
s-a dus. A trecut o oră. Apoi două. Timpul îmi încețoșa ochii. Am așteptat până seara, după zece. A
dispărut fără urmă. Sunt prea slabă pentru lumea asta, domnule comisar. O frunză moale în bătaia
vântului nu e o rușine, dar nici o realizare nu-i.