Doamna Fibonacci

Dedicată lui Patrick White și J. Carol Oates

Nu era timp pentru nimic. Avea ochii umezi, deși nici gând de vreun plâns sau ceva în sensul acesta,
doamna Fibonacci privea geamul tulburat de ploaie, fără ochelari, fără să clipească. Somnul nu venea
nicicum, de parcă dormise o viață întreagă și acum se trezise pentru prima oară. Într-adevăr, ritmul ei
lent de habitat, uneori prea lent pentru gusturile vecinelor care o bârfeau de zor, putea fi straniu pentru
tinerii din ziua de azi. Se trezea târziu, abia când soarele se apropia de geam, trecut de orele unsprezece,
și-i bătea încet la geam hlizindu-se la bătrână. De când ieșise la pensie, asta devenise noua oră de
trezire. Nu avea remușcări, nu-i păsă că celelalte cumetre se trezeau cu noaptea-n cap. Nu. Doamna
Fibonacci era diferită de cei din jur și se-nvățase să trăiască așa. De fapt și numele ei, Fibonacci Marta, se
deosebea grozav de cel al prietenelor din copilărie, Popescu Rodia, Ilinca Stănescu și așa mai departe.
Tatăl ei fusese un vânzător ambulant de înghețată cu o poveste relativ simplă de viață. Ajunsese în
Sânicolau Mare cu rulota sa Înghețata lui Peppino și în trei săptămâni se îndrăgostise de o localnică. Dar
nu oricum, se dovedise a fi o dragoste cu năbădăi. După câteva luni se sfârșise dragostea cu o vizită la
ofițerul de stare civilă pentru a-și uni destinele. Iar după alte patru luni, fosta domnișoară Paula D.
fusese văzută cu burta până la gură, cam tristă ce-i drept, dar asta conta mai puțin. La scurt timp după
nașterea Martei, Fibonacci se apucă de băut într-un ritm alert și asta sub ochii proaspetei mămici, care
după încă un an de bătăi și scandaluri nocturne și rușinoase, cei doi divorțară subit, copilul rămânând în
custodia mamei, bineînțeles. Nu mele îl păstraseră, poate mai mult de dragul idilei, decât de dragul
tatălui care în scurt timp părăsi România și nu se mai întoarse-n veci.

Lumina nu era de cea mai bună claritate. Pereții albi, respingători, îi trezeau amintiri neplăcute. Toată
viața urâse spitalele. Iar acum, când nu mai avea mult de trăit, se vedea nevoită să-și petreacă zilele într-
unul. Nu înțelesese niciodată ce legătură are albul cu spitalul. Mai degrabă negre ar trebui să fie toate
camerele. Probabil, sunt albe , ironic. Ca un culoar imaculat care se deschide fericit și curat înaintea
morții. Ferestrele mate îți arătau o realitate distorsionată. Și era foarte frig, iar toate astea se regăseau
în cerul , la rândul său mat, cenușiu, fără expresivitate și fără vlagă ca un bolnav pe patul morții. Roțile
mașinilor băteau strada, îngrijit despărțită de linii întrerupte și oamenii veneau sau se întorceau de la
muncă. Între ea și toate astea era un zid de sticlă. Totul fremăta mut ca o încercare.

Infirmiera era slabă și avea părul prins într-un coc la ceafă. Mirosea a clor, așa cum miros toate
asistentele. La sfârșitul turei fuma Malboro jos, la capătul scărilor, înfofolită, cu mâinile la subsuoară.
Fumul urca etajele lent și infirmiera privea salvările cum vin și pleacă, gândindu-se la tot felul de scenarii,
care mai de care mai morbide și triste. Se vedeau toate astea cum se ridică precum un nor deasupra ei,
un nor provizoriu ce în curând va fi asimilat de plasma cenușiu-alburie care învelea orașul în luna
octombrie. Nu era guralivă. Era o femeie trecută de curând de anii tinereții, cu dinții cariați de tutun, de
care uneori îi era jenă, astupându-i cu buzele. Poate acesta era motivul pentru care nu râdea niciodată
cu gura până la urechi, deși în tinerețe, când dantura era integră și sănătoasă, făcea asta des. Se
resemnase și asta se vedea în mișcările ei robotice, în felul în care făcea curățenie, când se apleca sau
ridica găleata cu mop. Doamna Fibonacii și ea, la rândul său, o fire tăcută și stângace, nu făcea primul
pas, se mulțumea să privească ca un lup bătrân. Cumva lupta asta tacită dintre ele nu putea avea, în cele
din urmă, decât un singur învingător. Și acesta, fără doar și poate, fusese desemnată doamna Fibonacci.
Cântărise mult și poziția actuală. În spitalul Premiere, clienții erau pe primul plan.

O zi ca oricare alta, cu mult soare. Domnul în vârsta s-a apropiat de Ramona și a șoptit:

- Alege-ți ce vrei tu!

- Vorbești serios?!
- Bineînțeles, zise domnul galant, între două vârste, cu pălărie panama și baston.
- Atunci…Așa voi proceda. Și Ramona a intrat dezinvoltă în magazinul oacheș de pe bulevardul Mihai
Viteazul din Slatina. S-a dus direct la vitrina cu pandantive de aur.
- Pe acesta îl vreau, a zis sigură pe ea. Și degetul a picat în dreptul unui fluturaș din aur roz, lucrat cu
minuțiozitate. Vânzătorul, la fel de tânăr ca Ramona, nu mai mult de douăzeci și unu de ani, a luat
pandantivul, l-a pus pe cântar:
- Doisprezece grame și un sfert! În total… Trei mii nouă sute de lei. Domnul în vârstă s-a înroșit brusc.
La dracu! Scump rău. Pe unde scot cămașă, ce-i spun nevestii-mii … Soluția a venit cât ai clipi. Și s-a
scuturat de o scamă imaginară de pe haina de un alb imaculat, care nu avea nimic în comun cu
pantalonii negri, poate doar firișoarele aurite ce traversau mânecile și tivul pantalonului.
Seara în fața castanilor bătrâni nu avea nimic deosebit, o seară obișnuită de vară.