Stefana Cristina Czeller

Atinge-mă, Sara!

Ca întotdeauna după scârbavnicul act, mă simţeam ruşinată şi în

acelaşi timp uşurată, de parcă în mine ar fi fost două femei. Îmi
săpuneam pentru a treia oară palmele, întrebându-mă dacă aveam să
rezist până la sfârşitul zilei. Clăbucul se scurgea nepăsător în chiuvetă,
îmbibându-mi hainele cu mirosul său chimic, greţos, iar pielea mă
ustura parcă mai rău decât de obicei. În clipe ca asta îmi venea să ignor
regula celor cinci dezinfectări şi să urc în fugă treptele abrupte care
duceau la primul etaj, atentă să nu ating pereţii de culoarea oului
stricat.
Am oftat descurajată, încercând să ignor protestele pielii. M-ar fi
ajutat dacă aş fi avut o oglindă în care să mă privesc, poate un tablou
hazliu. Dar nu aveam în faţă decât peretele, iar timpul mi-era pe sfârşite.
Nu că aş fi vrut să stau prea mult în subsolul strâmt şi rece ca un
coşciug, unde tocmai… Oricum, n-avea rost să cârtesc, atâta vreme cât
ni se dădea posibilitatea să răspundem indecentelor imbolduri în
cuvenita intimitate.
Eram la ultima săpunire când l-am văzut. Pur şi simplu ieşise din
încăperea pe care noi toţi ne făceam că nu o vedem, cu o neruşinare care
mă lăsa fără cuvinte. Într-o mână ţinea o găleată neagră, în cealaltă – o
perie. Le ducea aproape sfidător, nefăcând vreun efort ca să se ascundă
ori să-mi ocolească privirea. Ar fi trebuit să-mi acopăr ochii, dar nu-mi
pusesem încă mănuşile. Dungile de pe palmele lui erau atât de evidente
şi nu reuşeam să mă uit în altă parte. Un condamnat pe viaţă! Nu mai
întâlnisem unul până atunci, credeam că se ocupă de toate maşinăriile,
ca în orice casă. De fapt, nici nu ar fi trebuit să mă gândesc la asta.
Poate Anton avusese dreptate când îmi spusese că în ochii mei undeşte
perversiunea. Dar oamenii spun multe când sunt supăraţi şi vor să
divorţeze.
Iar el era acolo, nu o maşinărie de curăţat, ci un om în carne şi
oase, şi mă văzuse spălându-mă. Uitând de apa încă deschisă, mă
holbam la el, într-un fel de spirală a indecenţei. Am ghicit că o să-mi
vorbească înainte să pot ieşi din amorţeală.
 — O te uzi, îmi spuse.
Părea un bărbat care oricare altul, deşi purta semnele
scârbăvniciei şi înota în salopeta portocalie, croită grosolan.
— Ha? i-am zis.
Mi se păru că întrezăresc în ochii lui o urmă repede ascunsă de
ironie.
— Chiuveta aia are o problemă, spuse alene. O să dea pe dinafară.
Încă îmi surâdea, dar eu începeam să mă enervez. Nimic din
dialogul nostru nu era normal. De ce făcea asta? De ce-l lăsam să-mi
privească palmele umede? Puse găleata jos, apropiindu-se de mine. M-
am împleticit panicată într-o parte, dar mâneca aspră salopetei sale tot
îmi şterse încheietura. Fluieră uşor şi închise robinetul.
— Mă cheamă Peter. Nu sunt decât un om ca tine, spuse încet şi
se lăsă în genunchi lângă chiuvetă.
Avea de gând să o repare de faţă cu mine? Gândul ăsta mă scoase
din amorţeală. După primul pas, ceilalţi erau mai uşor de făcut.
— Aşa, ascunde-te, laşo! strigă după mine.
Am urcat scările în fugă. Îl văzusem pe Peter prima oară, şi totuşi
îmi repetam în minte cuvintele lui. De fiecare dată ardeau mai tare. Cum
îndrăznise să mă insulte, să mă atingă? Orice contact fizic îl putea costa
pe el mult mai scump decât pe noi. Poate înnebunise… M-am dus direct
în biroul Paznicului şi l-am raportat. Mi-era frică, dar nu ştiam de ce.
Toată noaptea m-am gândit la insolenţa lui şi la slăbiciunea mea.
Dimineaţă, răspunsul că Peter îşi pierduse minţile nu-mi mai era de
ajuns.
Am mers la subsol mai devreme decât trebuia. Uşa cabinei era
închisă ca de obicei, chiuveta lucea palid. Secundele treceau şi eu nu
făceam nimic. În orice altă zi aş fi intrat deja în pătratul de metal,
încercând să nu-mi trădez prezenţa nici prin cel mai mic zgomot. Dar de
data asta priveam gâfâind perdeaua albă, sterilă. Ce se întâmpla dincolo
de ea era pentru mine la fel de misterios ca faţa nevăzută a Lunii. Ideea
venită peste noapte îmi părea şi mai nebunească, dar ştiam deja că o voi
face. M-am întors spre ieşire, sperând că voi auzi ţiuitul care însoţea
apariţia altcuiva în capul scărilor. Ce simplu ar fi fost! Aş fi ridicat palma
spre senzorul de pe perete, declanşând alt ţiuit, mai grav. Aş fi aşteptat
câteva secunde, ca să fiu sigură că nu ne încrucişăm Aş fi plecat şi aş fi
uitat de toate astea.
Apoi un geamăt răzbătu de dincolo de perdea. M-am mişcat ca
într-un vis. El stătea pe o saltea veche, cu spatele rezemat de peretele
acoperit cu faianţă. Faţa îi era plină de vânătăi şi ochiul stâng i se
închisese. Îşi pipăia falca, strâmbându-se de durere. Apoi mă văzu şi
încercă să se ridice, dar se prăbuşi înapoi pe saltea. Îl bătuseră din
cauza mea.
— Peter, nici nu te poţi mişca! i-am spus. Îmi pare rău…
 Mă întrebam cât l-aş fi urât eu, dacă m-ar fi adus în halul ăsta.
Insultele care ieri îmi făceau gândurile să clocotească astăzi nu mi se
mai păreau importante.
— Îmi cer scuze pentru ieri, bolborosi el. Mă întorc îndată la
treabă.
O altă sfidare, cât de mică, şi poate aş fi uitat de remuşcări. Dar el
se temea de mine la fel de mult ca de un Paznic.
— Ar trebui să te vadă un doctor, i-am spus.
Închise ochiul neatins şi zâmbi cu o urmă de milă pentru
neghiobia mea. Ce doctor l-ar fi oblojit? Ar fi trebuit să plec, să nu ne bag
pe amândoi în bucluc. În loc de asta, m-am uitat în jur, luptându-mă cu
greaţa. Nu era mai nimic de văzut. Câteva boarfe, un distribuitor de
alimente, un dozator de apă. Nimic personal. Părea că Peter îşi pierduse
nu doar dreptul la orice posesiune, ci şi la amintiri.
— Pleacă de aici până nu vine cineva, mormăi. Din păcate, am să
supravieţuiesc.
Mă dădea afară? I-am întors spatele. Întrebările îmi erau tot fără
răspuns.
Am aşteptat pauza. Uşile birourilor s-au închis, dar ştiam ce se
întâmpla în spatele lor. Fiecare îşi trecea palmele sub jetul dezinfectant
al micului H1 din perete. Fiecare scotea alimentele ambalate în vid şi
mânca încet, ca un şoricel. Nimeni nu-şi deschidea uşa până nu
termina. Nici un miros nu răzbătea din vreun cubicul. Câteodată îmi
doream să aud măcar un clinchet de tacâmuri, dar nici eu nu
îndrăzneam să scot vreun zgomot. Ar fi fost la fel de indecent ca a mă
dezgoli în faţa colegilor.
De data asta am lăsat recipientul ermetic în geantă. Am tras aer în
piept, mi-am scos mănuşile şi am trecut cuţitul pentru scrisori prin jet.
Muşcându-mi buzele, mi-am tăiat podul palmei stângi. A durut mai rău
decât m-aş fi aşteptat.
Asistenta ministerului îmi verifică rana fără să-şi facă griji pentru
suferinţa provocată de gesturile ei. Oricum n-aş fi gemut. Scârba se citea
în fiecare atingere a degetelor înmănuşate.
— Pentru mai târziu, îmi zise după ce mă bandajă şi mă vaccină.
Am luat pastilele, feşele şi iodul fără o vorbă. Palma mă durea, dar
nu am înghiţit calmantul. Peter avea mai mare nevoie de el şi doar de
aceea făcusem totul. Aş fi stârnit o mie de întrebări să cer medicamente
fără reţetă.
Şeful de birou mă privi uimit când am cerut o nouă pauză. L-am
văzut punând un semn pe fişa mea. Încă unul, şi trebuia să facă o
raportare. Pachetul trăgea greu în geantă, stomacul mi se revolta la
gândul de a mă întoarce după perdea. Dar nu mă rănisem pentru nimic.
Peter era tot pe saltea. I-am întins pachetul şi apoi mi-am dat
seama că nu-mi trăsesem la loc mănuşile.
 — Ia-l! E pentru tine, am spus.
— Nu vreau nimic, îmi răspunse.
I l-am aruncat în poală.
— Eu n-am de gând să-l păstrez.
Ochii lui se opriră pentru o clipă pe bandajul de la palma mea
stângă, apoi fixară îndărătnic peretele. Voiam să-i mai spun ceva, dar
cuvintele se pierdeau pe drumul spre buze. Aşa că am plecat.
Credeam că mi-am liniştit conştiinţa şi că lucrurile se vor întoarce
la normal. Mă minţeam, şi până la urmă a trebuit s-o recunosc. Peter îmi
stătea în minte ca un ghimpe şi tot nu ştiam de ce făcuse gestul pentru
care plătise scump. Aşa că l-am căutat iar.
Ieşi singur de după perdea şi arăta ceva mai bine. M-am bucurat
că folosise darul meu, dar nu-i puteam citi privirea. Oare era încă
supărat?
— Cum te mai simţi? l-am întrebat.
— Bine, mormăi. Mulţumesc.
Politeţea asta a lui mă făcea să mă simt şi mai prost.
— De ce ai ieşit atunci? am spus. Doar ştii…
Ridică din umeri.
— A fost o prostie. Nu contează.
— Ba contează! am insistat. Altfel nu te întrebam.
— Voiam… Ţi-am spus, e o prostie.
Mi-am dat seama că nu avea să mai scoată un cuvânt pe tema
asta. Atunci mi-a venit ideea.
Câteva zile am întors-o pe toate părţile. Îmi părea tot mai proastă
şi, în acelaşi timp, tot mai bună. Noi, femeile, gândim uneori foarte
ciudat. Am scos din bibliotecă exemplarul vechi al Codului şi l-am citit
toată seara. Erau capitole care nu mă interesaseră niciodată.
După patru ore, ştiam că există o singură soluţie, şi nu era cea la
care mă gândisem. M-am privit în oglindă şi am început să râd. Cum
puteam chiar să o iau în calcul? Nici măcar nu ştiam pentru ce fusese
condamnat.
A doua zi, la amiază, l-am auzit strigând. Ce-i făceau? Data trecută
nu-l scoseseră în curte. Am privit pe geam. Paznicul îl lovea cu bocancii
în stomac şi el se încovrigase, încercând tot mai firav să-şi apere trupul
cu palmele. Telefonul de pe birou piui. Am ridicat receptorul,
întrebându-mă dacă vocea îmi va suna normal.
— Nu ştiu de ce rezolvă chestia asta în văzul tuturor, spuse Jana.
Sigur, merită să o încaseze, dar să fim siliţi să asistăm… Voia să iasă, l-
am văzut mai devreme. Şi tu l-ai raportat zilele trecute, nu? Cred că s-a
ţicnit. Am auzit din sursă sigură că a explodat numărul nebunilor.
Am dat din cap, cu toate că nu mă putea vedea. Îmi venea să-i dau
un pumn drept în ochi.
 — Bravo, i-am spus răguşit. Păcat că vom pierde atâta timp cu
declaraţiile după ce-l ologesc.
— Crezi?
Încruntarea i se reflecta în vocea devenită brusc prea joasă.
— Da, am oftat. Dar ai făcut ce trebuia.
Peter gemea slab când Jana închise. M-am întors la geam şi am
auzit-o strigând la Paznic.
— Lăsaţi-l! Mi s-a părut.
Peter era nemişcat şi speram că doar leşinase.
— Hotărăşte-te, femeie! spuse Paznicul. A vrut să iasă ori nu? Era
să-l omor pe nenorocit.
— N-a vrut, răspunse Jana. M-am înşelat. Dar ticălosului nu-i
strica o bătaie bună.
Paznicul părea dezamăgit când îl apucă pe Peter de braţe. Avea să-
l ducă înapoi în cămăruţa lui. De sus, priveam cum faţa i se clătina
neputincios şi am ştiut că o s-o fac. Îmi trebuia doar formularul.
Am făcut rost de el în aceeaşi după-amiază. L-am completat dintr-
o suflare, nedându-mi timp să mă răzgândesc. Semnătura lui nu era
necesară. Îşi pierduse toate drepturile în clipa condamnării. Dacă-l
voiam şi dacă Ministerul Pazei îmi aproba, era al meu.
Funcţionarul de la Ministerul Pazei era slab, prea palid şi avea ochi
bănuitori. Nu mi-a făcut semn să mă aşez şi m-a dezbrăcat din priviri,
împletindu-şi palmele şi lovindu-şi unul de altul degetele mari. Am reuşit
cumva să-i zâmbesc.
— Ce-i în neregulă cu tine? mă întrebă. În afară că nu poţi face
copii.
Până şi vocea îi era neplăcută, de parcă reflecta ceva nelămurit ce
se ascundea înăuntru, straturi suprapuse de zoaie ale minţii.
— Poftim? i-am spus.
— Nu fă pe proasta! E prima oară când primim o cerere de felul
ăsta, îmi răspunse. Trebuie să ai o problemă…
Nu ştiam ce să-i răspund. Poate fiindcă mă gândeam că are
dreptate.
— Eşti una dintre tipele alea perverse, şopti. Te stârneşte mizeria.
Se linse libidinos pe buze. Vroiam să fug de acolo, dar nu mă
mişcam. Verdictul lui era irevocabil.
— Ştii ce, şi mie îmi place, spuse. Arată-mi-o! spuse.
Ce voia de la mine?
— Hai, ce mai stai! Vrei aprobarea, nu? Dă jos chiloţii!
Îmi venea să-i zic să se înfunde într-o grămadă de scârbăvnicie,
dar gândul la obrajii plini de sânge ai lui Peter mă opri. El deja gâfâia şi
i-am văzut mâna dreaptă coborând în poală.
— Un singur cuvânt şi-şi dă duhul acolo…
 Poate moartea ar fi pentru Peter o eliberare, mi-am spus. Încă îi
puteam întoarce spatele. Era de ajuns să mă conving că fac un act de
caritate scăpându-l de suferinţă. Doar nu-mi ceruse nimic. Mi-am ridicat
rochia şi funcţionarul s-a încordat.
— Asta vrei? l-am întrebat.
— Da, zise răguşit. Arată-mi-o!
Începu să tremure. Umilinţa îmi îngreuna respiraţia.
— Joacă-te cu ea! îmi ceru.
Greaţa mă podidea, dar mi-am apropiat degetele de coapse.
— Semnează! i-am spus. Fac ce vrei.
Gemu.
— Dacă mă păcăleşti, aţi încurcat-o amândoi!
— Nu te păcălesc, am promis. Dar semnează.
M-am mângâiat o singură dată şi stiloul se puse în mişcare.
— Acum murdăreşte-te, miresico! porunci.
După jumătate de oră, ştampilă formularul şi îmi făcu semn să mă
acopăr. De ce Peter era condamnat şi un astfel de om îi hotăra soarta?
— Poate ne mai vedem, îmi spuse întinzându-mi hârtia. Dacă nu te
strânge de gât soţiorul. Diseară ţi-l livrează acasă.
Nu i-am răspuns. Ştiam pe cine aş fi strâns eu de gât.
Pe Peter l-au adus alţi Paznici, pe o targă. Avea ochii închişi, dar
ştiam că nu doarme. Tăcu tot timpul cât am semnat maldărul de hârtii şi
cât doctorul îmi dădu indicaţii. Mi se îndeplinise dorinţa. Îl scosesem pe
Peter din micul lui infern. Şi habar n-aveam ce să fac cu el. Soţul meu
rămânea un condamnat odios, chiar dacă se afla în casa mea. Soţul
meu. Doamne, ce făcusem?
Peter întredeschise ochii. Părea să aibă febră.
— De ce? mă întrebă.
— Nu ştiu, i-am răspuns. Tu de ce ai încercat să fugi?
Surâse sfârşit.
— Voiam să mai văd o dată cerul. Şi uite că l-am zărit în seara
asta. Uitasem ce frumos e.
I-am potrivit pătura. Era atât de slab!
— Trebuie să mănânci ceva. Nişte supă.
Ochii i se închideau. Am apropiat lingura de buzele crăpate.
— Cum te cheamă?
— Sara. Ca pe bunica.
N-a reuşit să mănânce decât jumătate de castron până să
adoarmă. Atunci am luat şi eu prima înghiţitură. Supa era fierbinte şi
mai bună decât tot ce gustasem în ultimii ani.
Când mi s-au terminat cele patru zile de concediu, Peter luase deja
puţin în greutate. Mânca orice şi întotdeauna golea farfuria. Nu-mi lăuda
talentul de bucătăreasă, dar nici n-aveam nevoie. Mi-era de ajuns că
foamea din privirea lui începea să se stingă.
 Nici nu mai gemea când îi schimbam bandajele de la mâini.
Primele dăţi mi-am pus mănuşi şi l-am văzut cum le fixează înainte ca
durerea să-l facă să închidă ochii. Nu mi-a cerut nimic, doar mi-a
mulţumit. Îmi mulţumea pentru orice şi asta uneori mă enerva, alteori
îmi făcea plăcere. Tot nu hotărâsem ce se va întâmpla când avea să se
ridice din pat.
Dormea mult şi nu prea vorbeam. Toate întrebările pe care aş fi
vrut să i le pun mi se opreau în gât când mă uitam în ochii lui. Dar în
seara aia, ultima seară de dinainte de a mă întoarce la lucru, pur şi
simplu nu puteam să stau ghemuită pe divan, uitându-mă împreună cu
el la jurnalul de ştiri. De fapt, el oricum doar fixa ecranul cu o privire
goală.
— Mâine mă întorc la lucru, am spus. Ai să te descurci singur?
Mă fixă cam jumătate de minut, suficient cât să mă îmbujorez.
— Cu ce?
— Am să-ţi las lângă pat apă şi mâncare. Dar dacă vrei să mergi
la…
M-am înecat. Doar pricepuse ce voiam să spun. În prima zi, după
ce-l duceam acolo, vomitam de fiecare dată.
— Dacă vreau să merg la baie, spuse blând. Mă descurc. Dacă
trebuie…
— Bine, am murmurat.
Mă încurca naturaleţea cu care trata scârbăvnicia. De parcă ar fi
fost acelaşi lucru cu a respira.
— Pentru atentat la ordinea de stat, zise după câteva secunde de
tăcere grea.
— Ăă? am bâiguit.
— Pentru asta am fost condamnat. M-am gândit că ai vrea să ştii.
Am închis televizorul.
— Ce înseamnă asta? l-am întrebat.
Oftă şi-şi îndreptă umerii.
— Am spus lucruri care n-ar fi trebuit spuse. Am încercat să-mi
învăţ elevii să nu le fie ruşine de ce e omenesc. Am fost profesor, vezi
tu…
Pentru o clipă, păru pierdut printre amintiri. Am încercat să
asimilez informaţiile. Profesor! Nu m-aş fi gândit la asta.
— Ce predai? am spus.
— Biologie. Dar asta a fost demult, în altă viaţă.
— De când erai la noi, la… baie?
M-am silit să rostesc cuvântul. Sunetele se scurgeau clipocit ca
jetul de la… Mă răsplăti cu zâmbetul cuvenit unui ucenic silitor.
— De trei ani, cred. Le cam pierdusem numărul.
— Trei ani? Nu te-am văzut niciodată până să…
Deodată, mi-era ruşine. N-ar fi trebuit, dar mi-era.
 — N-ai vrut să mă vezi. Eu te-am zărit de multe ori. Mă mai uitam
la oameni prin crăpătura uşii. Îmi plăcea să te văd.
M-am ridicat şi l-am prins de mână. Avea degetele calde.
— De ce m-ai adus aici, Sara? mă întrebă.
Îi datoram un răspuns.
— Mureai acolo, am spus.
— Înnebuneam. Moartea ar fi fost mai bună decât singurătatea.
Acum trăiesc şi pot vorbi cu tine. Ce facem mai departe?
Nu ştiam nici eu ce va fi mai departe, aşa că doar i-am zâmbit.
Era prima zi de după concediu şi oamenii mă priveau ciudat la
minister. Aflaseră, deşi toată istoria asta ar fi trebuit să rămână
confidenţială. Sperasem degeaba că o să se întâmple o minune. Jana şi
ceilalţi se fereau nu doar să mă atingă, ci şi să-mi vorbească la telefon.
Nu avem palmele dungate, dar nu mai conta. Mizeria lui Peter mă
contaminase.
Lucrul cel mai cumplit era că, după două ore petrecute cu nasul în
dosare, nici măcar nu mă deranja prea mult izolarea mea. Îmi vedeam de
treabă şi aşteptam ca acele ceasului să se mute. Aşteptam să ajung
acasă, să dau ochii cu Peter. Mă îngrijora mai mult că el era singur
acasă, încă mişcându-se greu. Am încercat să-mi învăţ elevii să nu le fie
ruşine de ce e omenesc. Mă întrebam despre ce le vorbise. Despre nevoile
trupului? Despre atingeri necuvenite? Îi atinsesem pielea de mai multe
ori, fără mănuşi. Era fierbinte şi curată. Toţi eram curaţi, asta era prima
lecţie pe care o învăţam. Curăţenia înseamnă viaţă.
Am luat un taxi până acasă. Nu mai aveam răbdare. Dacă nu-l mai
găseam acolo? Dacă-l luaseră? Dacă i se făcuse rău? Ciudat cum cineva
pe care l-ai ignorat trei ani ţi se poate vârî aşa în suflet în doar câteva
zile. Ce simţeam de fapt pentru Peter? Mă temeam de răspunsul la
întrebarea asta.
Am reuşit să vâr cheia în yală dintr-a doua încercare. Holul era
întunecat şi m-am aşezat pe taburetul de lângă uşă. Care dintre temerile
mele se adeverise? Apoi am auzit duşul. Peter se spăla. Peter făcea duş,
nu folosea jetul dezinfectant! Am simţit doar uşurare.
Când ieşi din baie, doar cu un prosop înfăşurat în jurul mijlocului,
eram la bucătărie.
— Ai venit mai devreme, spuse.
Era al doilea bărbat pe care-l vedeam dezbrăcat. Al doilea soţ al
meu. Îmi pierdusem glasul, aşa că am dat doar din cap. Cuviinţa îmi
cerea să studiez frigiderul, ceainicul sau orice altceva, dar eu mă uitam
la el. Nici măcar pe Anton nu-l privisem aşa.
— Te deranjează că am făcut duş? spuse. Tentaţia a fost prea
mare.
— Şi dacă m-ar deranja? l-am întrebat. Eşti soţul meu.
Se încruntă şi fixă tăblia mesei.
 — Sunt un condamnat pe care l-ai adus în casă. Poţi cere oricând
divorţul, la fel cum ai cerut căsătoria… Un formular, o aprobare. N-a fost
prea greu, nu?
Mă făcea să mă simt la fel de murdară ca atunci când îi făcusem
pe plac funcţionarului ăluia. De ce-l adusesem pe bărbatul ăsta în casa
mea?
— Îţi pare rău că am făcut asta? am spus.
Tot nu mă privea în ochi.
— Dar ţie?
— Eu am întrebat prima.
— Nu.
— Atunci de ce nu te uiţi la mine?
Nu-mi răspunse. Deodată, mi se făcu ruşine.
— Du-te şi te îmbracă, i-am zis. Sunt haine curate în dulap. Eu
pregătesc ceva de mâncare.
Aveam friptură de ieri şi am făcut o salată de cartofi, iar el înfulecă
fără să-şi desprindă privirea de farfurie. Vedeam că-i place mâncarea.
Mai vedeam că e supărat. Am rezistat până a ajuns la ultima
îmbucătură.
— Ascultă, nu vreau să te simţi…
M-am oprit. Chiar să termin propoziţia însemna să fac tocmai ce
nu voiam.
— Umilit? o termină el pentru mine. De ce? Doar pentru că sunt
acum nu doar proprietatea statului ci şi, măcar în parte, a ta? După
ultimii trei ani puţine lucruri mă mai pot umili, Sara. Spune-mi ce vrei
de la mine şi am să-ţi fac pe plac. Spune-mi ce te supără şi n-am să fac.
Vorbele lui mă dureau.
— Sună ca şi cum ai fi schimbat doar închisoarea! am strigat. Nu
sunt paznicul tău. Nici nu ştii prin ce am trecut ca să-mi fie aprobată
cererea. Bărbatul ăla îngrozitor…
Îmi venea să plâng şi asta mă supăra şi mai tare. Peter mă prinse
de încheietura mâinii drepte.
— Iartă-mă, spuse în şoaptă.
— Pentru ce să te iert? Ai dreptate. Doamne, poate încă ţi-e frică
sau scârbă de mine…
— Îţi sunt recunoscător, vreau să înţelegi asta. Nu mă tem de tine.
Nu eşti vinovată pentru felul cum gândeşti.
Ne-am privit unul pe altul şi m-a îmbrăţişat. Lui Anton nu-i plăcea
să ne apropiem prea mult.
Au venit după două săptămâni, seara. Doi vlăjgani, în uniformele
lor gri, cu berete kaki aşezate oblic. Unul începu să-şi vâre nasul peste
tot, celălalt îl aşeză lângă perete pe Peter.
— Ce vreţi de la noi? Lăsaţi-l în pace! am strigat.
 — Stai potolită, soţioaro! spuse cel care se prezentase scurt Kalim.
E o verificare de rutină. Doar nu credeai c-o să vă lăsăm să huzuriţi?
— E în ordine, Sara! spuse Peter. Lasă-i să-şi facă treaba!
— E în ordine, Sara… I-auzi-l, a prins glas! îl maimuţări celălalt.
Dezbracă-te, scârbă! Să te vedem cât eşti de curat.
Peter mă privi scurt şi începu să-şi descheie cămaşa. Îi
cumpărasem două la fel, de un albastru pal care-i făcea ochii să pară
mai tineri. Kalim începu să fluiere.
— Aşa, scârbă. Dă tot jos!
Obrajii lui Peter se înroşiseră. Se putea mişca în voie acum, dar
degetele i se încurcau în nasturi. Am încercat să mă întorc, dar Kalim nu
m-a lăsat.
— Nu fi sfioasă, nevestico! Pun pariu că i-o vezi seară de seară.
Am zărit umerii lui Peter încordându-se, dar încă reuşea să-şi
menţină trăsăturile imobile. M-am silit să fac la fel.
Peter era gol, celălalt paznic îl pipăia metodic şi eu îmi muşcam
buzele. Mănuşa maronie, lucioasă se desena bizar pe pielea lui
albicioasă.
— Daa, ai făcut o afacere bună, nevestico! îmi puse palma pe umăr
Kalim. Numai uită-te la el! Îşi face bine treaba, ai? Curăţă mizeria şi-ţi
dă…
Degetele mi se ridicară singure, lăsând urme roşii pe obrazul lui
drept. Ochii i se umplură de lacrimi, gura i se strâmbă de uimire.
— Eşti nebună, femeie? strigă.
Kalim mă izbi cu spatele de dulap şi Peter se năpusti spre mine,
împingându-l pe celălalt Paznic.
— Nu, Peter! am strigat. Sunt în regulă.
Paznicul fără nume îl lovi în rinichi, făcându-l să îngenuncheze.
— Sunt în regulă, am repetat, reţinându-mi greu lacrimile.
— Am să-ţi zic eu cum o să fie totul în regulă, nevestico! spuse
Kalim. Tu şi soţiorul tău o să vă răscumpăraţi chiar acum greşeala. Sau
îl împuşcăm fiindcă a încercat să evadeze.
Mintea îmi căuta disperată o ieşire şi nu găsea. Am îngenuncheat
lângă Peter. M-am agăţat de degetul lui în timp ce Kalim se proţăpea în
faţa mea.
— La treabă! Şi ziceţi mersi că vă lăsăm să scăpaţi doar cu atât.
Au plecat după zece minute. M-am ridicat fără să mă uit la Peter şi
am intrat în baie. Am lăsat apa să se înfierbânte, cu mintea înţepenită.
Căldura era aproape imposibil de suportat când m-am vârât în cadă. Am
închis ochii şi mi-am dorit ca ultima lună să nu fi existat. Apoi cineva m-
a atins pe spate.
— Peter?
— Şşt! A trecut.
 Palmele lui tremurau puţin, dar mă mângâiau statornic şi lin.
Lacrimile au început să-mi curgă.
Două guri erau mai greu de hrănit decât una şi am ştiut de la
început că ar fi fost o prostie să aştept ajutor de la stat. Mă descurcam
greu, dar îngrijorarea era repede acoperită de o bizară senzaţie de
căldură. Peter făcuse ceva cu mine, ceva ce nu puteam explica şi, mai
ales, povesti.
Îmi plăcea să-l ating. În fiecare dimineaţă, înainte să plec la slujbă,
îi căutam degetele cu ale mele. Doar un minut de apropiere şi-mi era de
ajuns ca să suport orice s-ar fi întâmplat mai departe. La pielea lui mă
gândeam când Paznicul mă opri.
— Ce ţi-a mai spus? Ce-a făcut? mă întrebă pentru a patra oară,
încrucişându-şi pe piept palmele.
Avea mănuşi galbene, cu câte o dungă neagră la degetul mic.
— N-am prea vorbit, i-am răspuns. Îi plac mâncărurile picante şi
băile fierbinţi.
Paznicul se crispă. Trebuia să fiu mai atentă când vorbeam despre
obiceiurile intime. Trupurile noastre îngemănate, acoperite de apă caldă
şi săpun fără dezinfectant, gemetele şi explorările neruşinate l-ar fi
scandalizat din atâtea motive…
— Un singur cuvânt, un singur act ilegal pe care nu-l raportezi şi
eşti complice! zise.
— Nu încearcă să încalce legea. Îşi face treaba, la fel ca şi înainte.
Nu-l convinsesem.
— Te voi mai căuta, spuse şi mă măsură cu o privire bănuitoare.
Mâine avea să fie la fel, eram sigură. Dar era mai bine aşa decât să
dea buzna în casa noastră. Peter şi cu mine aveam nevoie de un răgaz.
Dacă interogatoriile aveau să-l cumpere, eram gata să răspund la zeci de
întrebări.
Trotuarele erau pe jumătate goale când am ieşit. Ca în orice altă
seară, oamenii mergeau fără să se grăbească, la jumătate de metru unul
de altul, respectându-şi din reflex culoarul. Latexul mănuşilor şi
plasticul fosforescent al pelerinelor îi făceau să semene cu o armată de
strigoi. Cum de nu-mi dădusem seama de asta până acum?
Chiar lângă staţia de autobuz, un băiat vreo zece ani alunecă şi se
izbi de mine. Tot rândul încremeni.
— Dumnezeule! Iertaţi-l, vă rog, auzii vocea speriată a mamei.
Nu îndrăznea să-l prindă de mână, deşi vedea că băiatul se lovise.
În loc să-l aline, îl certa.
— De câte ori ţi-am spus să fii atent? Doar ştii că n-ai voie să
atingi pe nimeni pe stradă!
Copilul începuse să plângă. Privea speriat în lungul străzii, de
parcă s-ar fi aşteptat să vadă un Paznic.
 — E în regulă, i-am spus. Eu n-am păţit nimic, dar puiul ăsta are
nevoie de mama lui. De ce nu-l luaţi în braţe?
Se albi la faţă şi se desprinse din rând. Credea că înnebunisem?
De ce doar acum mă deranja o scenă ca asta? O mai văzusem de atâtea
ori. Copii şi părinţi, prieteni, îndrăgostiţi, necunoscuţi, toţi despărţiţi de
ziduri nevăzute pe stradă. Le ridicam chiar noi, fără să ni le ceară Codul.
Oare cum ar fi fost să vezi o pereche sărutându-se, lipită de panoul cu
traseele autobuzelor? Să vezi o mamă îmbrăţişându-şi copilul ca să-i
spună că buba de azi va fi uitată mâine?
Am urcat în autobuz şi, în loc să privesc pe fereastră, m-am uitat
în jurul meu. Treizeci de locuri, treizeci de pasageri. Câte un om pe o
banchetă, ferit de orice atingere întâmplătoare. Cum ar fi să simţi cotul
ascuţit al unei bătrâne în coasta ta, să-i miroşi sudoarea într-o zi toridă?
Când am intrat în casă, mirosea a măr copt şi am simţit tristeţea
decupându-mi ca un cuţit coaja sufletului.
— Peter? am strigat.
Ieşi din bucătărie. Avea palmele pline de făină şi ochii speriaţi.
— Te simţi bine? mă întrebă.
L-am îmbrăţişat mai puternic decât credeam că pot.
— Ce fel de oameni suntem, Peter? Cum poate fi atingerea celui
drag o ruşine?
Îmi prinse obrajii în palme, murdărindu-mă de făină.
— Nu e. Să nu laşi pe nimeni să te convingă de asta.
Buzele lui îşi căutau drum în mine cu o foame disperată. I-am
răspuns cu tot trupul, intrând în jocul atingerilor.
— Nu am fost întotdeauna aşa, îmi spuse când ne ridicarăm de pe
podea.
— Oare?
— Crede-mă! A fost o vreme când oamenii mâncau, dansau, se
iubeau fără să se ruşineze.
Am clătinat din cap.
— Pare incredibil…
Îşi puse braţele în jurul meu. Doamne, cât îmi plăcea asta!
— Şi totuşi aşa a fost. Chiar puteai folosi o toaletă publică fără să
ţi se pară că ai comis un sacrilegiu.
— Asta le-ai spus copiilor, nu?
Oftă.
— În mai puţine cuvinte, da.
Am chicotit.
— Nu e de mirare că te-au condamnat. Dar cum poţi fi sigur de
asta?
Câteva secunde, doar îmi mângâie părul.
— Am găsit un jurnal. L-am citit pe nerăsuflate, într-o singură
noapte.
 M-am întors şi l-am privit uimită.
— Credeam că nu s-au păstrat documente personale dinainte de
relocare. Că au fost arse.
— A fost o minciună. Una dintre multele minciuni care ni s-au
spus. Mă crezi, nu-i aşa?
Îl credeam. L-am sărutat şi am ştiut că încălcasem legea şi aveam
să o fac în fiecare zi de acum încolo. Pentru că-l iubeam pe Peter şi
pentru că legea era strâmbă.
— Cum am ajuns aici? am spus.
— Nu ştiu. S-a întâmplat ceva care ne-a făcut să ne pierdem
sufletul.
Mâncam plăcintă, întinşi în pat. Peter rupea bucăţi mici, le înmuia
în frişcă şi-mi dădea să gust. Frişca era caldă ca pielea lui şi îl simţeam
înfiorându-se când îi atingeam degetele cu buzele. O făceam mai des
decât era nevoie, fiindcă tremurul lui mă molipsea. Ne simţeam ca doi
naufragiaţi, blestemaţi să ne ducem viaţa printre fiare. Ne aveam doar pe
noi şi asta trebuia să fie de ajuns. Dar ochii fiarelor ne căutau în
întuneric şi, până la urmă, ne-au găsit.
Au venit patru de data asta. I-am privit din prag, strângându-mi
halatul în jurul umerilor, şi am ştiut că totul se terminase. Insul fără
uniformă care părea şeful îmi aruncă o privire nedumerită. Le-am făcut
loc să intre. Peter se ridicase de pe pat, ochii îi luceau sălbatic şi
strângea pumnii. Avea o urmă de frişcă în colţul gurii şi, fără să-mi pese
ce vor face Paznicii, m-am apropiat şi i-am şters-o. Unul dintre gealaţi
icni.
Nici măcar nu l-am privit. Mă uitam doar la Peter. Atât de puţin
fusesem împreună, şi totuşi trăisem cu el mai intens decât într-o viaţă
întreagă cu Anton sau oricine altcineva. I-am zâmbit a despărţire, apoi
m-am întors spre Paznici.
— Duceţi-vă cu toţii dracului, am zis cântat, ca şi cum aş fi rostit
un vers de dragoste.
— Nu încă! Nu dacă putem evita, mormăi tipul fără uniformă.
Mergeţi cu noi, porumbeilor!
Mănuşile Paznicilor erau reci şi umede.
— Nu-i loviţi! porunci şeful. Doar duceţi-i la maşini.
Ne-au separat. Aş fi vrut să mai avem câteva minute împreună,
dar nu aveam ce face. Mi-am studiat genunchii. Geamurile erau
acoperite cu storuri şi nu vedeam unde ne duc. Nu-mi era frică. Nu
pentru mine.
Drumul a durat câteva ore. Când maşina opri, îmi traseră pe cap o
glugă kaki. M-am împiedicat la nişte trepte, dar m-au sprijinit. Am mers
la stânga, la dreapta şi iar la stânga. Am auzit pocnetul unei uşi. Apoi
mi-au scos gluga şi am rămas cu bărbatul care dădea ordinele. Eu, el, o
masă şi două scaune. Pereţi goi şi linişte.
 — Aşază-te! îmi spuse.
— Ce-i faceţi lui Peter? l-am întrebat. De ce ne-aţi despărţit?
Mă privea în tăcere şi nu-mi puteam da seama dacă e supărat,
amuzat ori indiferent.
— Sunt Paznicul şef.
Am amuţit. Identitatea Paznicului şef era secretă. Pentru ce alesese
să mi-o dezvăluie? Nu aveam să trăiesc prea mult.
— Tu eşti chiar mai vinovată decât Peter.
Măcar dacă m-ar lăsa să-mi iau rămas bun. Dar n-aveau să mă
lase, ştiam asta.
Paznicul şef oftă căznit. Am văzut o broboană de sudoare pe
fruntea lui.
— Molima a fost începutul sfârşitului. Aproape ne-a curăţat pe toţi.
Sute de milioane de morţi până am reuşit să o stăpânim. Alte sute ucise
de revolte, de haos, de focul purificării. Am fost pe punctul de a dispărea.
Dar am supravieţuit.
— Şi ne-am pierdut sufletul, am şoptit.
— Ce? Sufletul? Ce prostie!
Luă paharul cu apă şi bău zgomotos. Aşteptam.
— Am venit aici, lăsând totul în urmă. Altă viaţă, alte reguli.
Îmi ţinea o lecţie de istorie? Pentru ce?
— Ştii ce mi-au spus medicii? Cei mai buni dintre cei buni… A
apărut o boală nouă. Nu ne ucide făcându-ne să scuipăm sânge şi
flegmă. Nu e ca molima care a făcut o primă victimă într-o toaletă
publică. Avem ceva timp, dar nu prea mult.
Am început să înţeleg.
— O nouă relocare. Altă colonie?
Râse scârţâit.
— Ar conta? În vreo douăzeci de ani ne vom pierde cu toţii minţile.
Oamenii se vor ucide, se vor ologi, se vor deda la perversiuni
inimaginabile. Vor redeveni animale. Vor atinge doar pentru a face rău,
fiindcă prezenţa altcuiva va fi prea mult pentru ei. Şi nu există vaccin
pentru asta…
Vestea era cumplită, dar nu mă puteam gândi decât la Peter.
— Ce vreţi de la noi? am spus.
— Ajutor, şopti.
— Ajutor? După iadul prin care am trecut?
Izbi cu pumnul în masă.
— Crezi că mi-e uşor? Toată viaţa am crezut că rostul meu e să
păzesc vieţile celorlalţi, oricât m-ar costa asta. Iar acum tu-mi zici că
totul a fost o greşeală şi trebuie să te cred, fiindcă omenirea înnebuneşte
încet. Până şi Paznicii se transformă în fiare.
 M-am gândit la Kalim şi la Jana. La băieţelul de pe stradă, la
îmbrăţişările căznite ale primului meu soţ şi la ochii lui Peter, când m-a
pătruns pentru prima oară.
— Ce putem face?
— Îi puteţi ajuta să-şi regăsească sufletul. Asta e lecţia voastră şi
trebuie să fiţi dascăli buni.
— Bine, am murmurat.
Paznicul şef zâmbi obosit şi îşi scoase mănuşa. Palma dreaptă îi
tremura, ca şi cum ar fi fost bolnav. Încet, prinse a se înălţa spre mine.
— Atinge-mă, Sara!
Pielea îi era uscată, dar strânsoarea fermă.

SFÂRŞIT