Era miezul noptii. Amanda statea pe acoperisul casei si se uita la cerul instelat.

Negura vremurilor
trecute o cuprindea incet si prin fata ochilor ii apareau imagini din copilaria sa sumbra. O briza racoroasa
ii invalui corpul teapan si un fior ii trecu pe sira spinarii. Visase de multe ori la un nou inceput, dar pana
acum dorinta ei nu se materializase. Ii era frica. Nu stia ce avea sa se intample. Ziua de maine ii aducea o
caruta de responsabilitati, o noua identitate si, mai presus de toate, obligatia de a se increde intr-un om
despre care nu stia prea multe. Simti un gol in stomac si privirea i se incetosa. El. Cine era el? De ce voia
sa o ajute? De atata timp incerca sa scape de trecutul ei si nimeni nu era dispus sa o ajute. Dar acum
ceva se schimbase.

Auzi un tiuit in departare si o pasare zbura amentitor spre ea, facand-o sa-si piarda echilibrul. Aluneca
vertiginos pe acoperisul in panta, incercand sa se prinda de orice putea. Isi inclesta degetele osoase de
marginea acoperisului, infigandu-si unghiile sangerii in sindrilele verzi. Greutatea corpului suspendat o
tragea incet, dar sigur in jos si simtea cum degetele incep sa-i alunece, ppierzandu-si stransoarea. Inima
incepu sa-i bata cu putere pe masura ce incerca sa gaseasca o cale de a se salva. Nu reusea sa distinga
nimic in intunericul profund al noptii si mainile ii cedau dureros sub sarcina grea de a o sustine. Incerca
sa apuce mai bine marginea, dar una dintre maini scapa si ramase leganandu-se usor in voia sortii.
Cealalta mana avea sa cedeze si ea curand, trimitand-o intr-o cadere libera, de trei etaje, cu o aterizare
fatala pe asfaltul zgrumturos.

Striga din toti rarunchii dupa ajutor, rugandu-se sa o auda. Sunetul patrundea foarte greu prin ferestele
blindate, dar avea nadejdea ca va simti cumva. Ca o va simti.

Clipele treceau periculos de repede si viata Amandei atarna de cateva degete prinse de acoperis. Rasufla
cu greutate si incepea deja sa simta asfaltul mmodeland-i-se dupa forma corpului. Cateva picaturi de
sange se prelingeau pe mana incordata, pornind de la cele trei degete sfartecate de duritatea sindrilelor.
Orice urma de speranta de a se salva pierise si Amanda isi astepta sfarsitul irevocabil cu ochii inlacrimati.

Se gandea la toate ororile prin care trecuse pana acum, supravietuind unor lucruri de neimaginat, si era
deceptionata de sfarsitul umilitor de care avea parte. Si-ar fi imaginat ca avea sa moara de la toate
bataile parintilor adoptivi sau din deturnarea avionului, care trebuia sa ii redea libertatea. Avea atatea
amintiri cu nenumarate moduri in care ar fi putut muri, dar nu se gandea ca acoperisul, pe care se
refugia cand simtea ca nu mai poate suporta tratamentele crunte, i-o va cauza.

Cu gandul la copilaria ei nefericita, intensa ei concentrare pe stransoarea ce o tinea in viata slabi si

Amanda intra in picaj liber, trupul contorsionandu-se sub frecarea cu aerul. Se uita la cerul instelat,
recunoscand constelatiile pe care le studiase cu atata pasiune de mica. Mereu o fascinase spatiul si toate
tainele pe care le ascunde. Visul se spulberase. Tot ce mai avea sa afle acum era cat de dureros este
impactul cu asfaltul si cat de letala este contuzia provocata de acesta. Isi dorea sa aiba o moarte rapida
macar. Isi castigase acest drept.

Se nascuse dintr-un accident. Mama ei era prea tanara sa aiba un copil si o daduse spre adoptie.
Crescuse intr-un orfelinat timp de 3 ani, dupa care o adoptase o familie draguta. Insa nu avusese parte
de noroc, intrucat primii ei parinti adoptivi murisera intr-un accident misterios. Amanda se intorsese la
orfelinat, unde a mai petrecut inca 7 luni pana sa fie adoptata din nou.
Orfelinatul era un loc singuratic, o casa ponosita, cu podele slinoase care scartaiau la fiecare pas,
ferestre mici cu geamuri opace, ce nu lasau prea multa lumina sa patrunda, si pereti denivelati cu
vopseaua scorojita care pareau sa se apropie si sa te cuprinda pe veci in acea inchisoare a proscrisilor.

Amanda isi facuse cativa prieteni acolo, dar copiii veneau si plecau, ramanand putini veterani cu care
puteai interactiona fara sa iti faci probleme ca ar pleca vreodata de acolo. Acestia erau problematicii, la
care nu se uita nimeni. Aveau niste fete lungi ce nu inspirau deloc incredere si posibilii parinti adoptivi ii
ocoleau, uitand-se in alta parte pana ajungeau la un chip mai luminos, ce le starnea simpatia.
Problematicii erau supranumiti astfel din cauza comportamentului lor deplorabil si a pagubelor aduse
orfelinatului, care erau aspru pedepsite de director.

Directorul era un om de varsta a doua, cu parul carunt, riduri ce-i conturau fata palida si obraznica,
plinut, imbracat cu niste zdrente vechi si peticite. Bantuia holurile, tragandu-si dupa el piciorul beteag si
maraind la copiii care ii aruncau priviri poznase. Pe langa acesta mai erau o bucatareasa, care venea
doua trei ore pe zi, pentru a le incropi ceva din putinele alimente subventionate de stat, o menajera,
care facea curat de cateva ori pe saptamana, cand copiii isi desfasurau activitatile in curtea spatioasa, si
mana dreapta a directorului, sora Gretchen, care nu iesea niciodata din vorba superiorului ei si cea care
aplica pedepsele dure cu o fata senina si un zambet sarcastic.

Amanda nu fusese una dintre problematici, dar viclenia ei o irita pe sora si se gasea de multe ori in
bucluc din cauza „mutrei ei diabolice”. Nu conta ca nu incalca regulamentul, adanc implantat in
creierasele slab dezvoltate ale orfanilor, ci simplul fapt ca parea sa submineze autoritatea „garzilor” in
fata adeptilor sai, care o urmau orbeste in aventurile pe timp de noapte. Gloria ei, insa, nu tinu mult si
fetei ii fura gasiti noi parinti. Amanda isi amintea cat de fericita fusese. Insa fericirea avea sa se
transforme intr-un cosmar perpetuu din care nu se va fi trezit pentru multi ani.

Cele cateva secunde in care corpul ei parcursese intreaga lungime a vilei i se parusera o eternitate. Toata
viata i se derula in fata ochilor. Chiar daca fusese chinuitor, nu voia ca totul sa se termine aici. Nu acum
cand, in sfarsit, avea sansa sa faca o schimbare. Inchise ochii si se pregati pentru marea lovitura, pentru
sfarsitul tragic. Era la un pas de a gusta asfaltul morbid, cand simti niste maini in jurul ei. Isi deschise
ochii: era in afara pericolului. El o prinsese. Se uita la fata lui grava, la ridurile din jurul ochilor, ce ii
dadeau un aspect profund, ochii aceia de un albastru intens, care o priveau cu indoiala. O salvase...din
nou.

-Daca voiai sa te sinucizi, as fi preferat sa-mi spui. N-a fost usor sa-ti obtin jobul ala in capitala.

Avea un ton aspru, dar caldura trupului lui si jumatatea de zambet, pe care nu-l intentiona, insa nu-l
putea ascunde, o linisteau. Se simtea in siguranta. Acel sentiment dupa care tinjise din prima clipa a
vietii. Se cuibari in pieptul lui si se lasa carata pe scarile solide, prin holurile lungi si inguste, pana la
camera ei ostila. O intinse cu usurinta pe pat, ca pe o papusa, si dadu sa plece.

-Martin...

Se intoarse catre ea, privind o din pragul usii.

-Ce e, Amanda?

-Poti sa...ramai?
Amanda trase cearsaful, dezvelind jumatatea goala a patului. Martin ezita pentru un moment, dar ofta si
se aseza langa ea. Fata se apropie de el, impingandu-i usor umarul pentru a-l culca pe perna. El se
conforma si isi scoase pantofii, urcandu-se complet in pat.

-Ma simt mai in siguranta asa.

-Nu o sa te mai raneasca nimeni, nu are de ce sa-ti fie frica.

-Totusi, prefer sa te am langa mine.

Il cunoscuse pe Martin cu multi ani in urma. Avea legaturi stranse cu parintii ei adoptivi si il vedea cel
putin o data pe saptamana. Tatal ei conducea o firma de asigurari, iar Martin era un om important
pentru el. Amanda nu stiuse niciodata ce face exact Martin si nici nu intrebase. Tatalui ei nu-i placeau
intrebarile stupide.

-Incearca sa inchizi ochii. Vreau sa fi in forma maine.

La ei acasa veneau tot felul de oameni suspiciosi. Mama ei nu era niciodata prin preajma, doar tatal era
prezent. Avea un birou pe care il frecventa destul de des, dar unii oameni nu veneau decat la el acasa.
Martin ii aducea. Amanda se intrebase de multe ori daca e ca un fel de bodyguard, pentru ca nu scotea
niciun cuvant in prezenta clientilor. Doar venea si pleca impreuna cu ei.

-Nu te-am intrebat niciodata...

-Ce?

-Care era rolul tau in firma tatei?

-E prea tarziu pentru astfel de discutii.

Amanda il placuse intotdeauna pe Martin. Avea un aspect de gentleman si il considerase intotdeauna un

barbat atragator. Petrecuse foarte mult timp cu el inca de mica. Uneori doar ei doi. O ducea dupa scoala
in parc si ii cumpara inghetata. Era mult mai tanar decat parintii ei. Nu stiuse niciodata varsta lui exacta,
dar banuia ca e cu 10 ani mai mare ca ea. Incepuse sa lucreze cu tatal sau la doi ani dupa adoptia ei. Isi
amintea inca destul de bine prima data cand il vazuse. Avea aspectul acela de baiat arogant care se baga
numai in probleme. Dar curand aflase ca era de treaba (chiar daca facea treburile murdare pentru tatal
sau, lucru pe care Amanda nu-l stia).

Martin o salvase cu cateva saptamani in urma, din avionul ce fusese deturnat. Plecase impreuna cu
parintii ei si cu el in Sicilia, in vacanta. Urma sa fuga in ultima noapte si sa scape de ei pentru totdeauna.
Dar planurile i-au fost date peste cap. Avionul a fost deturnat in timp ce se aflau deasupra marii.
Lucrurile nu au decurs cum trebuie si atacatorii au omorat cateva persoane pana sa primeasca ce voiau.
Martin a ascuns-o in baia avionului cand a inteles ce se intampla si astfel a protejat-o de imaginile
dureroase la care ar fi asistat: moartea parintilor ei. Amanda ii dispretuia pentru toate prin care trecuse
din cauza lor, dar nu le voia raul. Tot ce isi dorise fusese sa aiba o familie iubitoare. Nu intelegea de ce
toti au respins-o.

-Martin?

-Amanda, te-am rugat sa dormi.

-Si ce se intampla daca nu dorm?

Martin se intoarse cu fata spre ea si incerca sa-i distinga trasaturile in intuneric. Ii stia chipul si cu ochii
inchisi. Avusese atatea ocazii sa il memoreze. O vedea zilnic si petrecea mult timp cu ea. O stia de cand
era mica, dar intotdeauna ii vazuse maturitatea in ochii mici si albastri. O iubise din primul moment si il
sfasiau toate pedepsele dure prin care trecuse trupul acela firav. Incercase de multe ori sa ii bage mintile
in cap lui Federico, dar Camille era cea care se ocupa de educatia ei si Federico ramanea indiferent. Nu-i
pasa ce se intampla cu micuta, atata timp cat nu-i statea lui in cale. Camille era o frantuzoaica focoasa
de o aspritate cu greu imaginabila. Ea si Federico avusesera o casatorie aranjata de familiile lor si nu se
prea suportau. Federico era un sicilian murdar, nascut intr-un clan mafiot renumit, iar Camille era fata
unui om de afaceri francez, cunoscut pe tot continentul. Familiile lor se unisera prin acest mariaj
oportun, care le asigura o mai mare deschidere. Federico se mutase in Franta unde avea „o firma de
asigurari", care se ocupa de fapt cu asigurarea transporturilor de marfuri intre cele doua tari. Marfuri
care plecau de la fimilia lui si ajungeau la cea a Camillei. Rolul lui Martin era de a face intalnirile lui cu
clientii nevazute de catre autoritatile franceze si de a se ocupa de cei care stiau prea multe.

-Nu se intampla nimic. Esti libera sa faci ce vrei tu. Ai 21 de ani, parintii tai nu te mai pot opri, acum tu iei
deciziile.

-Si daca iau decizia de a nu dormi toata noaptea pentru ca am putina treaba cu cineva anume?

-Putina?

-Sau mai multa, depinde cat rezisti.

Schita un zambet siret si se ridica usor, incalecandu-l. Martin ii trecu camasa de noaptea peste cap, cu o
miscare rapida si hotarata. Nu era prima oara cand facea asta, stia deja toti pasii si ce-i place ei. O rasuci,
ajungand deasupra ei si imobilizandu-i mainile. Amanda nu opuse niciun fel de rezistenta si il lasa pe
Martin sa ii sarute gatul, coborand incet spre sani. Lasa un murmur de placere sa-i confirme acestuia ca
putea sa continuie si isi desfacu mainile din stransoare, plimbandu-si unghiile de-a lungul corpului lui.
Martin simtea cum unghiile ei ii zgarie delicat pielea si isi indrepta atentia spre buzele ei, muscandu-le
jucaus. Amanda ii desfacu dibace pantalonii si el o patrunse prudent, lasand un val de placere sa-i
cuprinda. Cu fiecare secunda, isi infigea unghiile mai adanc in carnea lui, marcandu-i spatele cu mici
urme sangerii. Martin atinse punctul culminant si Amanda inunda linistea asurzitoarea a casei cu un
geamat inabusit.

Martin conduse pana in capitala, in masina lui sport albastra, Renault Alpine 110 din `77. Era un
admirator al masinilor vintage si o primise cadou de la Federico pentru serviciile sale. Niciunul nu scoase
niciun cuvant tot drumul, singurul sunet ce tulbura linistea fiind un album vechi de-al lui joe dessin,
cantand pe fundal.

Era o zi ploioasa de mai si soselele alunecoase scrasneau sub rotile masinilor grabite. Parisul se ridica
impunator in fata lor, prezentandu-si cladirile reci de birouri. Martin isi amintea prima data cand fusese
aici. Avea 20 de ani si fugise de acasa. Toti il considerau o problema si se saturase sa i se tina predici
despre calea cea dreapta. Plecase doar cu hainele de pe el si ceva maruntis furat din geanta mamei
pentru a-si cumpara de mancare. Era disperat sa isi gaseasca o slujba si Federico fusese cel dispus sa i-o
ofere. Atunci nu stia ce presupune asta si in ce avea sa intre. Era tanar si naiv si a platit cu var si indesat
pentru proasta alegere de a accepta jobul.

-Tot nu mi-ai raspuns la intrebare.

Amanda ii arunca o privire furisata, iar Martin se declara invins. Nu putea sa se culce cu o femeie si sa se
astepte ca aceasta sa nu-i puna niciun fel de intrebari.

Descrierea pe care i-o facuse Federico in legatura cu ce avea de facut era foarte sumara si includea doar
o parte din adevar. Dupa spusele acestuia, tot ce trebuia sa faca era sa aduca de la aeroport clientii. Ii
spusese ca are o firma de asigurari cu un sediu in Franta si unul in Italia. Uneori italienii veneau la el
pentru treburi mai delicate si tot ce trebuia sa faca era sa ii conduca. Primea o masina de care era
necesar sa se ingrijeasca, daca strica ceva platea din propriul salariu. Partea cu salariul era inca un lucru
ramas in ceata. Primea un comision pentru fiecare client, nu i se spusese cat valoreaza acest comision
sau cati clienti va avea. Insa ce il convinsese sa accepte era faptul ca i se oferea o camera. Tot ce-si putea
dori. Se gandise atunci ca parintii sai l-au imboldit atata cu studiile degeaba, ca putea sa se descurce si
fara diploma aia nenorocita. Dar abia peste cativa ani avea sa-si dea seama cat de gresita era aceasta
mentalitate.

Prima lui zi de lucru nu ii daduse nimic de banuit, constand in exact ce zisese noul lui angajator. Dusese
un client la vila lui Federico si intre timp facuse plinul masinii. Il rugase, de asemenea, sa o ia pe fiica lui
de la scoala si sa o aduca dupa o ora. Nu conta ce faceau in acel timp. Fetita avea 10 ani si era un ingeras
blondut cu ochi de un albastru atat de clar ca isi putea vedea reflexia in ei. Il privise cu nedumerire, iar el
se introdusese ca fiind, simplu, Martin. Nu ii spusese exact ce face, considerase ca tatal ei e mai in
masura sa o informeze. In plus de asta, credea ca nu o sa se repete prea des figura, deci nu avea rost sa
se imprieteneasca prin vorbe marunte. O dusese la un loc de joaca, unde fetita petrecuse intreaga ora
pe leagan, uitandu-se in gol. El nu ii acordase prea multa atentie si asteptase cu nerabdare telefonul care
il anunta ca poate sa o returneze tatalui ei.

Vila lui Federico se intindea pe 3 etaje si se contopea in peisaj prin arhitectura asemanatoare celorlalte
locuinte. Avea o curte micuta, de jur imprejur, ingrijita de gradinarul care servea si pe post de bucatar.
Martin se gandise ca asigurarile trebuie sa plateasca al naibii se bine ca sa poti intretine asa o casa. Putin
cunostea el situatia reala.

In prima luna totul mersese bine, avusese 8-9 clienti si primise o suma suficient de mare pentru a-si
asigura un trai decent, avand in vedere ca nu trebuia sa plateasca pentru cazare. Singurul lucru ciudat la
familia asta era fetita. Avusese mai mult contact cu ea decat anticipase si de fiecare data era la fel de
apatica. Camera fetitei se gasea tocmai la etajul 3, departe de el care statea la parter. Daca ar fi fost mai
aproape ar fi putut auzi bataile necontenite ale micutei, care era inchisa in camera sa, mancarea fiindu-i
servita acolo. Dar asta nu era partea cea mai rea. Camille trecea de 2 ori pe zi sa ii aplice unul din
tratamentele ei „disciplinare" pentru a o face sa taca. Martin nu aflase niciodata ce presupuneau aceste
tratamente, dar Amanda aparea uneori cu vanatai dispuse strategic pentru a fi ascunse de haine. Erau
vizibile doar cand se dadea in leagan si rochita i se ridica deasupra genunchilor sau cand ii sufleca
manecutele sa nu se pateze de inghetata. Prima oara cand observase, un sentiment de ura profunda il
cuprinsese si fusese gata sa il confrunte pe Federico. Dar nu-si permitea sa isi piarda slujba, asa ca fusese
nevoit sa isi inghita resentimentele si sa se comporte ca si cum n-ar sti nimic.
-Asa e, iti datorez un raspuns.

Lucrurile cu adevarat ingrozitoare abia incepeau. La o saptamana dupa ce incasase primul salariu, seful
sau il ademenise cu o suma considerabil mai mare, in cazul in care era de acord sa mai presteze niste
servicii pe langa cele de sofer. Martin se supusese cu placere si ii sclipisera ochii cu gandul la mai multi
bani. Peste alte doua zile, Federico il chemase cu unul dintre „clienti" iint-o locatie destul de
neobisnuita. Parcursese toata distanta pana la Paris, unde cobori in unul dintre tunelurile de canalizare,
neaccesibil turistilor. Federico il astepta impreuna cu una dintre garzile sale loiale, Massimo. Ce urma sa
vada, il va fi bantuit multi ani de atunci inainte si nu s-ar fi gandit ca asta era unul dintre celelalte
„servicii" pe care trebuia sa le presteze.

Clientul inghetase cand il vazuse pe Massimo si o urma de regret se intinsese pe chipul lui. Realizase ca
acesta ii era sfarsitul si tot ce isi mai dorea era sa fie unul cat de cat demn. Insa dorinta nu avea sa-i fie
indeplinita. Dupa un mic dialog intre el si Federico, Massimo dezvaluise un tarnacop, ascuns dupa trupul
lui masiv. Clientul inchise ochii, isi facu cruce cu mana tremuranda si murmura cu glasul sfarsit
„Madonna”. Massimo ii ciopartise fiecare particica din corp, cu o cautatura sadica, improscand peste tot
in jurul lui cu sange. Tunelul se transformase intr-un abator uman si mirosul de fecale se amestecase cu
cel de sange proaspat, intorcandu-i stomacul pe dos lui Martin. Ultima parte a corpului neatinsa era
capul, care se despicase sub lovitura tarnacopului cu un sunet ca de ou spart.

Federico pasi printre ramasitele, mai apoi aruncate de Massimo in canalizare, catre Martin si il batu usor
pe umar. „Asta, fiule, va fi de acum treaba ta. Nu ti face griji, toti o vor merita!” si rase malefic cu flacari
scaparandu-i din ochi.

Martin voise sa fuga, sa nu mai stie nimic despre aceasta familie oribila, insa Massimo il asigurase ca
orice incercare de a se sustrage de la datoriile sale va fi pedepsita intr-un mod destul de neplacut. Cu
greu reusise sa rezolve primul astfel de „comision" si vomitase toata noaptea, imaginile revenindu-i in
minte in suvoi. Isi regreta toata viata si isi dorea sa isi fi ascultat parintii, insa era prea tarziu. Nu mai
avea cale de intoarcere. Aceasta avea sa fie viata lui.

Cu timpul imaginile se estompasera si se obisnuise cu cererile jobului. Devenise mana dreapta a lui
Federico si un negociator nemilos pentru firma acestuia. Era trimis in Sicilia cel putin o data pe luna si se
intorcea de fiecare data cu castiguri strigatoare la cer. Incepuse sa stapaneasca acest stil de viata si facea
tot ce ii statea in putere sa il multumeasca pe seful sau. Singurul lucru cu care nu se putea obisnui era sa
o vada pe Amanda suferind. Incerca mereu sa o inveseleasca si sa o tina cat mai mult timp departe de
casa aceea. Amanda incepuse sa zambeasca si asta il topea. Statea ca un copil natang in fata ei si ii facea
toate placerile.

-Ei bine?

-Eram sofer pentru tatal tau, aducandu-i clientii de la aeroport.

-Atat? De ce nu puteai sa-mi spui asta aseara?

-Mai e ceva, dar...nu stiu cum sa-ti spun...nu vreau sa ma privesti diferit...

-Cum adica...diferit?

-Poate ar fi mai bine sa ne oprim la sofer.

-Martin, nu poti sa ma lasi asa! Ce poate fi atat de rau incat nu poti sa-mi spui?

Se uita fugitiv la ea si trase pe dreapta. Opri motorul masinii si se intoarse spre ea, mangaindu-i usor
obrazul si dandu-i o suvita de par dupa ureche.

-Ma sperii. Ce s-a intamplat?

-Amanda, ti-a spus vreodata tatal tau cu ce se ocupa?

-Asigurari.

-Deci nu ti-a spus ce facea cu adevarat?

-Cum adica?

-Mai tii minte vacantele in Sicilia?

-Da.

-Nu erau vacante. Tatal tau mergea acolo cu treburi si va lua si pe voi pentru acoperire.

-Ce acoperire, ce tot vorbesti?

-Federico facea parte din cel mai mare clan mafiot din Sicilia. Ce naiba, din toata Italia. Camille era fiica
unui magnat francez. Parintii tai s-au casatorit pentru a face o fuziune intre cele doua familii. Ajuta in
afaceri. Erau oameni foarte vanati. Tatal tau nu era prea stralucit, credea ca daca zboara cu un avion
comun nu atrage atentia asupra lui. Deturnarea nu a fost o intamplare. Moartea lor era inevitabila. Au
ucis prea multi oameni ca scape asa usor.

-Si tu cum te integrezi in povestea asta?

-Ma „ocupam" de clientii care nu plateau sau de angajatii care stiau prea multe. Asculta, Am...

-Nu, nu ma atinge! Pleaca de langa mine! Am avut incredere! Esti unul dintre ei!

Amanda iesi din masina si se lasa pe vine. Lumea se invartea cu ea si rasufla cu greutate. Ii era greu sa
proceseze toata informatia. Mafia? Parintii ei au fost ucisi intentionat? Martin omora oameni?! Daca ii
va face si ei rau? In fond nu stia nimic despre jobul pe care i-l gasise. Nu stia unde o ducea. Nu vazuse
nimic in avion. Daca el ii omorase parintii? De ce i se intamplau ei toate astea?

Martin se apropie precaut de ea si o ajuta sa se ridice, proptind-o de masina. Amanda se uita cu frica la
el.

-Stiu ca nu ai niciun motiv sa ai incredere in mine. Dar nu ti as putea face niciun rau vreodata.
Intotdeauna am incercat sa te apar. Meriti o viata mult mai buna. Teoretic tu mostenesti averea
parintilor tai, insa doar daca preiei afacerea. Tatal lui Camille a insistat sa fie asa. Federico nu era un tip
marinimos, nu cred ca a iubit pe cineva vreodata, dar te-a placut. Ti-a facut un cont separat de care
numai noi doi stiam si a insistat sa am grija de tine. Nu voia sa te implice in lucruri periculoase si cred ca
de aceea nu ti-a spus niciodata cu ce se ocupa. Nu sunt foarte multi bani, dar sunt suficienti cat sa iti
asigure un nou inceput. Nu poti ramane in Franta, e prea periculos. Am aranjat sa te duci in Italia.
Federico avea o sora, Elena. Ea a reusit sa se sustraga din afacerile familiei si duce o viata destul de
linistita in Milano. Vei sta o perioada cu ea. Pana te hotarasti ce vrei sa faci. Ea o sa te invete cum sa stai
in umbra. Nu esti in siguranta nicaieri, dar sper ca vei fi bine cu ea.

-Si tu?

-Eu nu pot sa plec de aici. Asta e viata mea. Unele lucruri nu pot fi schimbate.

-Nu, nu poti ramane cu ei! Esti mai bun de atat!

-Amanda, stiu ce mi se intampla daca fug.

-Dar ai zis ca Elena stie sa se fereasca. O sa te ajute si pe tine.

-Am un singur bilet.

-Mai luam unul! Ti-l cumpar eu, ai zis ca am bani!

-Nu intelegi, Amanda. Nu pot sa plec. O sa ma urmareasca peste tot si o sa ajung ca parintii tai. Si nu
vreau sa te pun si pe tine in pericol.

-Nu, nu ma lasi singura!

Lacrimile incepeau sa i siroiasca pe obraji. Martin isi ascunse peivirea si o impinse usor inauntrul masinii.

-O sa pierzi avionul.

-Nu, nu plec fara tine!

-Amanda, intra in masina!

-Nu! M-ai mintit si acum ma parasesti! Credeam ca iti pasa de mine!

-Crezi ca nu-mi pasa de tine!? Incerc sa te protejez! Te iubesc, Amanda, si mi se rupe inima ca trebuie sa
pleci, dar nu pot sa te pun in pericol!

-Atunci raman si eu. Daca tu nu poti sa pleci, atunci nu plec nici eu!

Martin se apropie de ea si o saruta. Amanda isi lipi corpul de el si isi inclesta mainile in parul lui.

-Nu poti ramane. Cum pot sa te fac sa te urci in afurisitul de avion?

-Vino cu mine.

Isi pleca privirea si isi scarpina nervos fruntea.

-Imi promiti ca faci tot ce spun eu si ma lasi sa te tin in siguranta?

-Fac tot ce vrei tu daca vii cu mine!

-Bine, urca-te in masina.

Un zambet dulce se intinse pe chipul ei luminos si se aseza fericita pe locul din dreapta. Martin conduse
pana la aeroport si mai cumparara un bilet. Trecura de toate masurile de siguranta si se urcara intr-un
sfarsit in avion. Mai aveau 20 de minute pana decolau.
-Ai mai fost la Milano? Martin?

Se uita in gol, rozandu-si unghiile si tresari cand isi auzi numele.

-Hei, o sa fie bine. Nu ti face atatea griji.

-Da, sper...

O saruta pe frunte si ii zambi.

-Ma duc la baie, stai cuminte.

-O sa incerc.

Amanda era cu adevarat fericita. Primea tot ce voia. Putea in sfarsit sa-si lase trecutul in urma si sa
inceapa o noua viata alaturi de barbatul pe care il iubea. Isi imaginase de multe ori momentul asta, dar
niciodata nu iesise atat de bine. Era incantata sa-si cunoasca matusa si sa vada ce experiente noi ii va
aduce viitorul. Trebuia sa invete o noua limba, dar cat de greu putea fi? Insotitoarele de zbor anuntara
ca in 5 minute decolau si trebuiau sa faca instructajul. Isi trase oblonul de la geam si se uita pe
ferestruica. Si timpul se opri in loc. Era acolo, afara. Se uita fix la ea, cu mainile varate in buzunare si cu o
umbra de vinovatie pe fata sumbra. Isi lipi palma umeda de geam si il striga cu durere in glas. Se intoarse
catre insotitoarea de zbor care o privea ingrijorata. Ii spuse ca trebuie sa deschida usa, ca au lasat un
pasager in urma, dar nimeni nu o asculta. Ii dadura calmante pentru a o linisti si cazu intr un somn
adanc, trezindu-se abia la Milano unde o astepta Elena.

Peste doi ani

Se plimba pe strazi, uitandu-se la trecatori. Acum este studenta in anul 2 la design. Se intelege de
minune cu Elena, care a avut mare grija de ea. Merge la un terapeut de 3 ori pe saptamana si isi ia zilnic
pastilele. E cuminte, le tine sub limba pana se topesc si dupa simte cum muschii i se relaxeaza si ceata i
se imprastie, fiind capabila sa vada si sa gandeasca mai clar. N-a mai auzit nimic de la el. A parasit-o.
Elena i-a spus ca nu a avut incotro si trebuie sa-l inteleaga. Ea a dat din cap, dar nu a inteles.

Drumurile se ingusta si incepe sa se insereze. Un parfum persista in urma ei. Este un parfum barbatesc,
puternic, care iti intra in nari si nu mai iese. Te arde pana in plamani, unde se depoziteaza si te lasa in
pace un timp, pana un alt val este adus de vant si procesul se reia. Are mereu o garda cu ea, sa o
protejeze. Elena zice ca e necesar. Se uita la dalele de piatra ce se simt dure sub talpile ei fine. O briza de
vant o invaluie si isi simte pielea zbarlindu se. Isi ridica privirea si se opreste amutita. Se uita la ea cum a
facut in ziua aceea...cand a parasit-o. Este singur, dar pare sa se indrepte undeva. Ii arunca un zambet
trist si iuteste pasul in directia opusa.

-Ce e, signorina, s-a intamplat ceva?

-Nu, nimic, mi s-a parut ca vad ceva...dar nu era nimic.