Pretul dragostei

Înfăşurată într-un halat de spital care o făcea să pară mai slăbită decât era, tânăra
stătea aşezată la capul patului adâncită în gânduri. Ochii ei mari, albaştri, înconjuraţi de cercuri
negre, priveau pierduţi buchetul de flori ofilite aşezate de către unul dintre infirmieri pe masa de
lângă patul ei. Faţa îi părea concentrată, hotărârea citindu-i-se în liniile adânci de pe figura sa
suavă, adânc încercată de lacrimi. Îşi întoarse capul încet spre medicul care se oprise lângă patul
ei, ochii privindu-l fix pe acesta.
Ei, draga mea, am auzit că vrei să ne părăseşti?
Da, domnule. Vocea ei părea o şoaptă ce venea de departe, dar era hotărâtă.
Dar nu crezi că e puţin cam pripit? Eşti cu noi doar de câteva zile, nu e posibil ca să
te fi însănătoşit deja; în plus, dacă ieşi acum afară, e mai mult ca sigur că te vei îmbolnăvi din
nou. Sigur nu vrei să mai stai câteva zile în salon; sau s-a purtat cineva urât cu tine?
Nu, domnule, nu e asta.
Păi, şi atunci?
Vocea ei părea că strânge toată energia pe care corpul ei vlăguit o mai avea – Trebuie
să plec – continuând repede – e Ziua Morţilor; i-am promis că-i voi duce flori la mormânt... i-am
promis... mă are doar pe mine, iar dacă eu nu mă duc, nimeni nu îl va plânge... i-am promis... O
lacrimă stingheră apăru în colţul ochilor ei, dar ruşinată parcă aceasta dispăru sub mîna ei.
Doctorul, vădit mişcat, se aşeză lângă ea, îşi aşeză mâna peste a ei şi tăcu un
moment; apoi, pentru a risipi tăcerea, dar şi dintr-o curiozitate sinceră, o întrebă: A trecut mult
timp de când...?
Aproape un an.
Ce s-a întâmplat cu el?
Păru atunci că ea se scufundă, umerii lăsându-i-se, braţele începând să i se scuture
convulsiv, în timp ce printre buzele uşor întredeschise un murmur scăpă: A fost executat...
Doctorul îşi muşcă atunci buza, plecându-şi capul, şi murmurând încurcat: biată
copilă... dacă trebuie să pleci, atunci du-te; dar ai grijă să vii înapoi în spital a doua zi, bine?
O dată ieşită pe porţile spitalului, începu să tremure în timp ce vântul rece de toamnă
începea să sufle aprig. Umezeala se condensa pe grilajul porţii, lacrimile reci fiind o reflexie a
lacrimilor ei uscate pe obrajii palizi. Cerul gri, copacii dezgoliţi, oamenii înfriguraţi care treceau
pe stradă pe lângă ea, completau o imagine dezolantă a unei toamne neîndurătoare.
Era sfârşitul verii atunci când se îmbolnăvise, nefiind îmbrăcată acum decât cu
hainele de atunci – o rochie subţire din bumbac, o palidă reflecţie a cerului fericirii sale. Pe
umeri purta încă sacoul lui, amăgindu-se că purt încă aroma lui, că urma să apară şi să o ia pe
după umeri, mergând amândoi unul într-altul, nepăsători.
Mergea cu paşi nesiguri, oprindu-se tot la fiecare câţiva paşi, ducând mâna la piept,
simţindu-şi totodată capul cum îi vâjâie. Simţea privirile compătimitoare ale trecătorilor cum o
aţinteau, în timp ce ea traversa oraşul; se opri abia pe marginea cheiului, privind apele reci cum
se târâiau leneşe. După o vreme însă frigul o convinse să îşi reînceapă drumul, de data aceasta
părând a avea o ţintă precisă.
Când ajunse în Curtea Misterelor, se simţi în sfârşit în siguranţă; feţe cunoscute
apăreau la colţuri, frânturi de conversaţii ajungând până la ea – Cu siguranţă e ea, iubita lui
Jean! Care Jean? Jean uci... Îşi grăbi atunci paşii, apăsându-şi palmele pe urechi ca să nu audă
sfârşitul cuvântului.
 Se întuneca când ajunse la micul hotel unde locuise înainte să se îmbolnăvească.
Intră pe uşa joasă, într-o încăpere prost luminată, unde bărbaţi şi îngeri decăzuţi jucau cărţi.
Văzând-o, au început să strige: Hei, Saphira – aceasta era porecla ei – hei, ia loc, bine ai
revenit... Primirea lor o făcu să se îmbujoreze, dar fumul gros din încăpere o făcu să tuşească,
replica ei fiind aproape stinsă: Nu, mulţumesc, nu acum; Doamna este?
Da, sunt aici; cine mă caută? O femeie voluminoasă se strecură în încăpere, privind
atentă în jur. Saphira – pe unde ai fost? Îmi făceam griji pentru tine.
Sunt bine, Doamnă. Vroiam să vă întreb dacă pot să îmi iau din hainele care au
rămas aici; cele pe care le am pe mine nu sunt destul de calde pentru timpul de afară...
Păi, toate hainele tale cred că au fost duse în pod, aşa că trebuie să fie pe acolo pe
undeva; o să trimit pe cineva sus să se uite... dar până atunci stai jos, lângă foc şi te încălzeşte.
Mulţumesc mult, dar nu pot sta acum; pot veni puţin mai târziu?
Se îndreptă către uşă; unul dintre bărbaţi o întrebă atunci rânjind Tot vechea afacere?
Văd că nu pierzi timpul.
Ieşi, schimbarea bruscă de la căldura înnăbuşitoare din local la frigul de afară făcând-
o să tremure convulsiv. Oameni bine îmbrăcaţi treceau pe lângă ea, încărcaţi cu buchete şi
ghirlande pe care urmau să le depună pe mormintele celor dragi, în amintirea lor, arătând că
nimeni nu este uitat şi nici pierdut.
De-a lungul străzii care ducea către cimitir florăresele îşi desfăşuraseră găleţile cu
buchete; crizanteme îşi prelingeau petalele pe lângă grupuri de trandafiri, în timp ce crini şi cale
îşi disputau întâietatea în buchetele mari din vazele din apropierea porţilor cimitirului. Le privea
cu ochii scânteind de invidie; îşi dorea să poată cumpăra un mic buchet, o floare doar, ca să-i
ducă... Să meargă cu o floare la micul mormânt nemarcat, o movilă golaşă, lipsită de orice semn
care ar indica cine era îngropat acolo.
Ucigaş... cuvântul nu însemna nimic pentru ea. El fusese cel care o iubise, cel care îi
avusese atât trupul, cât şi sufletul, cel care, într-un moment de slăbiciune ucisese un alt om. Nu
îşi plătise însă suficient teribila crimă? Nu merita măcar să fie amintit cu o floare?
Continua să se uite la flori; o florăreasă întinse un buchet de trandafiri: Un buchet?
Poate nişte crizanteme? Cale? Ea trecu mai departe fără să răspundă, pentru că nu avea nici un
ban. Totuşi, în mintea ei o idee se contura fixă – flori, trebuia să îi ducă flori, îi promisese. Era
foarte aproape de a leşina de foame şi de frig, dar toată energia pe care o mai avea era
concentrată asupra dorinţei sale de a-şi respecta promisiunea. Îşi imagina cum va arăta
mormântul cu flori, cât de fericit va fi... dar de unde să facă rost de bani?
Modalitatea era mai mult decât clară astfel, la fel ca un artizan îşi reia uneltele
meseriei după o lungă pauză şi ea îşi îndreptă cu gesturi mecanice părul şi apoi rochia, revenind
la vechea ei meserie, pe străzile pe care le cunoştea atât de bine. Opreşte-te, vreau să îţi vorbesc,
şoptea ea printre buze, dar bărbaţii treceau grăbiţi mai departe după ce îi ofereau o privire
amestecată de surpriză şi lipsă de interes. E drept, nu mai era Saphira de altădată, cea care făcea
toţi bărbaţii din Curtea Misterelor s-o dorească; trupul îi era slăbit de boala îndelungată, în timp
ce frumoşii ei ochi erau adânciţi în orbite.
Soarele se apropia de crepuscul. O ploaie măruntă începu să cadă, obiectele lăsând
întunecate umbre lungi. Devenise o simplă figură ştearsă în întuneric, singurul lucru animat la
fiinţa ei fiind ochii ei mari, albaştri, luminaţi de o dorinţă arzătoare.
Un bărbat trecea pe la colţul străzii, gulerul hainei ridicat, mâinile adânc înfipte în
buzunare. Se lipi de el şi, privindu-l în ochi, spus cu ultimele forţe: Opreşte-te! Nu vrei să vii cu
mine?... Bărbatul se opri, se uită la ea şi dând uşor din cap, o prinse de braţ, lăsându-se ghidat de
ea către hotelul de unde plecase cu doar ceva timp mai devreme.
Prin uşa abia deschisă ea spuse repede: Cheia mea... o lumânare. Doamna îi spuse cu
o voce joasă: numărul 23, etajul trei, ultima uşă pe stânga. Între timp, bărbaţii şi femeile din
încăperea joasă încercau să vadă cu cine era Saphira şi se pare că cineva îl recunoscuse pe bărbat
pentru că în timp ce închidea uşa Saphira auzi exclamaţii de stupoare şi râsete groase.
... Era aproape noapte atunci când coborâ; ieşită pe uşă, o luă la fugă către cimitir,
oprindu-se la prima florăreasă care mai era în faţa porţilor. Aici, apucă cel mai apropiat buchet,
aruncând cele două monede care îi ardeau în palmă pe masă. Se strecură rapid către cimitir,
printre oamenii care se scurgeau dinăuntru, după ce îşi realizaseră sarcina pioasă, întrebându-se
în continuu – va ajunge oare la timp?
La intrare, portarul o opri: Ai venit prea târziu, e ora închiderii.
Te rog, vreau doar să las buchetul; voi ieşi înainte să fie prea târziu.
Prea bine – dar grăbeşte-te.
O dată intrată, se grăbi de-a lungul potecii cunoscute, împiedicându-se de pietre în
întunericul adânc. Abia mai putea respira, ceva arzându-i pieptul. Se opri lângă zid, unde erau
îngropaţi cei ce erau executaţi, căzând în genunchi, florile împrăştiindu-se pe jos. Lacrimile îi
curgeau şiroi printre degetele răsfirate pe faţă; încercă să spună o rugăciune, dar singurele
cuvinte care îi veneau în minte erau dragul meu, dragul meu, ăn timp ce buzele-i atingeau
pământul care îl acoperea.
Simţind că îşi îndeplinise datoria, se adună cu greu de pe jos, reuşind chiar să îi
zâmbească portarului când îi spuse vezi, nu am întârziat... Acum însă începu să resimtă frigul şi
foamea, în timp ce trupul ei extenuat o silea să se sprijine de ziduri tot la câţiva paşi, tuşind.
Într-un final ajunse la hotel, târâindu-şi corpul prin uşă. Bărbaţii, acompaniaţi de
femeile lor, continuau să joace cărţi în încăperea înnecată în fum. O tăcere de moarte se lăsă când
o văzură. O femeie din fundul sălii se lăsă pe spate pe spătarul scaunului pe care stătea şi strigă,
făcându-i cu ochiul: ei, dar ştiu că nu ţi-a luat mult; ai avut nevoie de ceva curaj,nu?
Saphira scutură din umeri, în timp ce femeia continuă: ştii cine era?
Nu...
Ei bine, îţi voi spune – era Pierre Toporul.
Saphira simţi că se prăbuşeşte, începând să se bâlbâie: cine? Pierre ...
Golindu-ţi paharul şi dându-şi seama ce spusese, femeia murmură cu ochii aţintiţi la
pahar: da, Pierre Toporul... ştii tu, călăul...
Saphira duse mâna la piept, prăbuşindu-se apoi la podea, ceilalţi sărind să o ajute.
Pletele ei aurii erau răsfirate pe podea, în timp ce cu ultima suflare murmură numele lui,
văzându-l parcă stând la masa la care obişnuia să stea, făcându-i cu mîna.
Afară, ploaia se înteţise, noaptea căzuse, timpul venise.