Paznicul

În secret, în al nopţii întuneric

Urmăresc din a umbrelor tainică îmbrăţişare
O umbră din al tău zâmbet să capturez
Din ale mele întunecate rătăciri readucându-mă.

Adevăratul meu nume necunoscut şi străin mi se părea,

Consumat fiind de către urgii mistuitoare;
Un copil încremenit, încetam a mai respira,
Incapabil a mă bucura sau a pricepe
Această ciudată trăire care inima îmi capturase.

Aş fi putut lăsa ca totul să se sfârşească,

Să scufund lumea în noaptea-i eternă
Dar sunetul dulce al râsetelor din vocea ta
Mă înlănţuia, convingându-mă să rămân.

Prea blând pentru a mă putea desprinde,

Eram sclavul trăirilor mele, la mila cuvintelor tale.
Nopţile mi le bântuiai, sufletul mi-l torturai
Până într-o zi, când mi-a, dat seama cu adevărat cine erai –

Erai precum un venin, care îmi picura în suflet,

O fiinţă care îmi seca sufletul, erai o umbră a fericirii.
Tu nu ştiai, dar rolul ţi-l jucai la mare artă,
Negândidu-te decât la tine şi la cât de mult ai suferit.
Trăiai în trecut, dar nu puteam trăi şi eu cu tine.

Am plecat atunci şi tu, tu ai plâns, întrebându-mă – de ce?

Nu te-ai gândit că şi eu sufăr, că şi eu m-am întrebat – de ce?
Mai târziu însă mi-am dat seama pentru ce te-am părăsit –
Tu nu mă iubeai pe mine ci de paznicul iluziilor tale te-ai îndrăgostit.