Trandafirii mei albi

Pe o bancă dichisită,
Într-o rochie puțin ticsită
Ți-am văzut locul de sub salcâm,
Puțin mai trist,de parcă ai fi obosită.

Te-am rugat să îmi accepți

Buchetul de flori pe care îl vezi.
Tu,meschino,te-ai furișat!
Trandafirii albi i-ai înșfăcat.

Ce să fac?
Să vin după tine, să stau aici,
Singură,în pădure,suspinând de frici?
Și parc-aș sta,aș veghea
Destinul să-mi fie prescris în stea.

Gândurile mă chinuiau,
“Unde îmi sunt trandafirii?”
“Lasă-mă,mai vreau să stau”...
Dar florile mele nu mai veneau.

Și iubirea face pași

În spini și lacrimi să mă îmbraci,
Iar durerea îmi alină
Dorul meu.
Din vina ta,
Nu am mai găsit trandafiri,ca ei,așa.
 Chihlimbar

Vrei să-mi spui “tu mă dorești?”

Ochi ca ai tăi,întunecați cerești,
Nu ți-ai dorit să ocrotești
Pe mine,o tânără,slabă de înger?

Inima și gândul mi se frământă-

Tu mă domini…
Ceilalți?
La un act teatral se uită!
Și mă lași să suspin,
O să ajungem abandonați?

Am ajuns ca-n mâna ta să-ți întind…

Cea mai blajină floare.
Dar tu,marele meu parvenit…
Nu-mi înțelegeai gestul,oare?

Pe chipul meu pictai,

În picături de chihlimbar…
Teamă,durere și amar.
Totuși,ochii mei,îmbătați cu miere,
Ți-au lăsat mâinile pielea mea să-mi ardă,
După care în păcate ai dispărut.
Și,nemaiputând să apari în scenetă,
Ai aplaudat din nevăzut:
“Ea? Îmi este cea mai veche marionetă.”

Ești absurd.
Zărindu-te în amurg…
Ți-am zâmbit plângând.
 Galeria de artă a haosului

Am pășit speriată și timidă

În holul sec,fără idilă,
Prea gol,parcă mi-e milă.

De ce l-ai aprins?

M-am întors,privindu-te,
În spatele tău,mii de ochi privindu-ne
Și mi-ai luat mâna, simțind că e o minune.

Aveai în gând să fi pretins?

Locurile sunt ocupate,

Tu te închini, în umbra ta stau eu departe,
Dar lumina reflectoarelor mă orbește din spate.

Nu mi-ai promis,candelabrul să fie stins?

Ai înscenat un plan diabolic.

Toți paralizați,de glasu-i melancolic,
Iar eu eram ținută drept ostatic.

Vrei sa înscenez că m-ai surprins?

Sunt prinsă-n culoare,am devenit mut…

Ah,am avut un presentiment neplăcut
Încă de la primele vorbe din început.

Așa mă prețuiesti,artistule neînțeles?

Nu mai pot să respir,

Nu simt mirosul,nici inima pe deplin.
Ți-am devenit suvenir.
De ce aplaudă toți, de parc-aș fi murit?

Tunete,urlete și chin,
Asta aud de când nu mai pot vorbi.
Tu,însă,te uiți prin absentul de in.

A fost,ăsta,planul tău pentru al meu destin?

 Totuși,ne-am privit

Te-am găsit la capăt de drum,

Palid și puțin șchiopătând,
Ochii tăi,pe ai mei,văzându-i,
M-au făcut ție,rege,sa mă supun,
Dar ai plecat,m-ai lăsat suspinând.
Te-am purtat în gând
Și,cu vocea tremurând,
Ți-am șoptit,îngânând:
Că nopțile mi le-am petrecut plângând
Și totuși,iubind prea mult,
Inima îmi strigă, disperând:
Te iubesc,dar nemaiputând
Cu tine,murind în gând…
Îți port patima ce s-a risipit in vânt.
Așa,am crescut,urând
Zâmbetul tău, mereu apărând
Când clipa noastră de nirvana, dispărând,
Se prăbușește în abisul unui zeu blând.

Clipa,uite-o! Se prăbușește peste noi!

În ploaia măruntă,limpezindu-mi chipul,
Și,de sus,te-ai prăbușit în ispită,îndurând.
Ai amorțit,cu mâna ridicată în praf,cerând
Încă un moment, înainte să te prefaci
În flori de măr și tutun din maci.
Și totuși,ne-am privit.
 Malurile de la răsărit

Apa îmi stropește pielea

Precum cerul iese în calea
Marelui dezastru-

Spectacolului albastru.

Și-n fața ta ți se arată

Cu vocea-i devastată
Nimfele abisului,

Păcatul paradisului.

Curios,pășesc în smoală,
Gâdilându-mi corpul de ceară
Și văd,înspre răsărit,

Un mincinos “bun venit”.

Vioara algelor îmi alină

Sarea presărată
Pe rănile de iubire fină...

Și totuși, pășesc mai departe.

Hoțul ce mi-a furat spectrul,

Cântărețul ce a înlocuit spectatorul
Mă așteaptă acolo,
Chiar aici,
Îmi deschide ochii și mă-ndeamnă:

“Pe aici.”

Trecând marea prin viscol,

Prin chin și pahare de vin,
Mă simt ca un prim impostor
Pe noul mal, idolatrizat divin.

Spune-mi că a trecut,
Că iubirea noastră e un nou început
La malul secat,
Pe care îl vom transforma în lac
Și,zărindu-ne în apa de cleștar,
Îmi vei ține mâna,
Îmi vei șopti într-una
Și vom fi așa cum trebuia de la apus să fim:

Opera mea,iar eu muza ta.

 Discuții pe marginea lumii

La capăt de apus
Se odihnește sufletul străpuns
De iubire și amar,
De haos,tot murdar.

Străine,așază-te lângă mine!

O să vezi că-ți va fi bine.
Te voi mângâia și lăuda
Până când și moartea te va aplauda.

Ai răsuflat ușor extenuat.

Dacă voiam sa fiu gazdă,
Te-aș fi întrebat:
“Ești poet sau fiu de brazdă?”
“Cu ce te ajută?”
“Să știu dacă o să-ți fiu mireasă.”

Iar taina ne-a adus

La cel mai bun răspuns:
“Iubitule,ești un bolnav.”
“Totuși,nu-ți place?”
“Poate dacă doreai să îți fiu sclav.”
Și,treptat,ne-am pierdut în priviri,
Halal cu al nostru destin.
Nu am vrut să ne chinuim,
Iar de pe stâncă
S-a transformat în spumă,
Și eu, plecându-mi privirea,
M-am pierdut în melodia valurilor din ruină.
 Străinul de sub felinar

Balconul sfârtecat de frig,

De amorțeală și iarnă grea,
S-a umplut brusc de lumină,
O lumină haină,
Din întuneric izbucnită:
O rază din sufletul meu
Și o stea a ochilor tăi
Presărați cu praf de aramă.

Acum,gândindu-mă,nu mai recunosc

Nasul tău,sculptat din oțel,
Nici glasul ce-mi alina rănile mereu,
Nu mai ești același străin,
Pe care l-am întâlnit în miazănoapte,
Din senin.

Și ne-am oprit sub clar de lună,

Eu,zâmbind,tu,cu țigara în gură,
Ne țineam,sperând să nu ne vadă nimeni,de mână,
Privind felinarul,ce se cufunda în desișul drumului,
Înconjurați de liniște și iubirea duhului.

Umbrele noastre tot râdeau,

Doi nebuni sau poate și încă o regină,
Te rog,întoarce-te,sunt a ta deplină,
Nu mă lăsa în demonicul întuneric.
Simt că ai fost prea dur și îndoielnic,
Vreau doar să te iubesc,
Te rog,lasă-mă să te iubesc.

De ce te prefaci că nu exist?
Sunt un înger, așa cum mi-ai zis,
Promite-mi că o să vii,
Că o să te întorci și o să ne iubim
Căci felinarul s-a oprit,
E negură,
Salvează-mă,
Nu-mi da drumul.
Lasă-mă să ne mințim.

Numai stelele mă veghează,

Ce ironie,mi-ai spus că scuzele nu se păstrează.
Iarta-mă,haide în jocul de scântei,
Lasă-mă să te sărut sub florile de tei...
Și m-ai ascultat,
Felinarul a înviat din durere,
Din țipete și din plăcere,
Iar o copie exactă,
Voia să mă privească.

La ce să te uiți?
Acum sunt numai în vise pierdute.
Mă vei vedea în reflexia nopții,
La sfârșitul poveștii
Unui capitol sfâșiat
De o regină cu pretenții de sclav
Și un străin pierdut,oftând pe asfalt.
 Scrisoarea în cimitirul marin

Vântul îmi pișcă pielea,

Când ating poartă de rugină,
Și din spatele cleștarului de prună
Valuri se izbesc,zbierând “Au,durerea!”

Flori de caramel încep să iasă

Pe sub clanță, din buchetul de mireasă.
N-am încontro, trebuie să încerc
Mâinile în brun să mi le înec.

Și mă împing,mă-mping,mă-mping
Clanța albului de lună să o ating.
Închid ochii,aștept nimfele să cânte,
Urechile cu minciuni inocente să mi le înfunde.

Dar uite-mă în mijlocul lumii,

Trecută de pragul disperării.
Unde e apa? Unde e fericirea?
Spuma care îmi stropea mintea?

Nu e nimeni,numai morminte
Fără nume,din cărbune, straniu șlefuite
Și o furtună,culcându-mă pe iarbă.
Sunt binevenită,șoapta morților drept dovadă.

Mâinile îmi tremură, dar mă simt împlinită.

Pe coasta acvamarinului,zărind marea izgonită.
Așa de calmă,paralizată de noapte și adormită…
Și atunci… de unde aud orchestra bântuită?

Până să-mi dau seama,ți-am și scris

Pe foaia de alizarină, tot ce ți-am promis:
Că sunt unde vreau,sunt un mort învins,
Ce se bucură de tristețea găsită în paradis.

Acum,voi păși înspre mal,

Pe covorul dezamăgirii, de-un roșu regal,
Și îți voi deveni chiar eu un tânăr val,
Ce va cutreiera cimitirul îngerului naval.
 Cerneală de rubin

Sunt surdă.
Dansez sub negura de sidef
Și îmi e frică,îmi e frică să nu mor
Pentru că,dacă m-ai omorî, nu ți-aș auzi
Vioara ce-mi trezește amintiri…
Amintiri încarnate în spini.

Nu pot să merg.
Doar mă poticnesc,învăluită de réglisse
Și strig,strig după tine
Pentru că, dacă nu ai fi plecat,
Valsul nu s-ar fi încheiat,
Iar eu după coroana ta nu m-aș fi aplecat.

Sunt mută.
Îți urmăresc pașii,schițând nenumărate
Note,confesiuni,privirea-mi nu-mi scapă piruetele
Și sorb,sorb cu ochii universul acajului tău,
Pentru că,dacă nu-mi surâzeai așa cristalin,
Nu-mi mai plângeam,de milă, cu ceva,rubin.

Sunt oarbă.
Înșfac tot ce prind, sperând să nu plece
Și ți-am atins,ți-am atins pielea de marmură rece
Pentru că,dacă nu te-aș fi simțit,
Nu-ți mai deveneam loială,îți promit.

Nu pot să scriu.
Sunt o iluzie,toată în sângeriu
Și port,port o mască
De-un auriu ce nu o să-și găsească
Vreo geamănă,poate doar cerneală...
Cerneală,cerneală care din răni nu o sa îmi iasă.

Sunt moartă,
Dar asta nu contează.
 Dansând pe scena de smoală

Dragă spectator,
Ce o să se întâmple o să ți se pară pur umor!
Două acte,fiecare cu patru scenete,
Pline de dramă,scandal,secrete,
Doar pentru că doi răniți nu știu să se exprime.

Nu am vrut niciodată un spectacol,

Ceva miraculos,prescris în Oracol.
Voiam să fiu un episod
Și sunt unul-
Dar parcă aș mai fi cerut un epilog
Și un sincer preludiu.

Și...iată-mă pe scenă!
Emoțiile sunt prea mari,mă doboară.
Vreau să dau înapoi,pot să mă întorc?
Regizorul tremură,de furie îl încarc.
Apare el,din capătul infinitului.
Am uitat scenariul,voi dezamăgi juriul,
Dar tot nu mă pot întoarce,
Pentru că,tălpile-mi sunt încordate,
Așa că o să improvizez,
Chiar și pe soțul meu din bronz să-l impresionez.

Doare,mă ustură prea tare,

Smoala mă arde din cap până-n picioare.
Tu îți continui replica,mă lași singură
Să mă descurc, așa delicat, precum zahărul din lingură
Pe care-l torni în cafeaua contesei
Ce vine înspre tine,cu seducția miresmei,
Te fură de lângă mine,
Pot decât să plâng,
Pentru că te-ai prefăcut,cu certitudine,
Că mă prețuiești,deși nu ai scos niciun cuvânt.

Și se termină acel prim act,

Coboară cortina,însă eu nu tac,
Zbier,mă întind,mă chinui
Să mai simt o dată gustul vinului
Și continui,mă cert,fiind statuie,
Cu o flacără din depărtare, ce mă bântuie.
Glasul mă lasă,gâfâi sub stratul de smoală,
Și,în câteva clipe,luminatul întuneric mă aplaudă.

Solemn, o să jur
Următorul act să-l scriu
Fără regrete,fără sentimente,
Căci smoala deja mi-a smuls primul strat de piele.

Doamnelor și domnilor,
Să-nceapă prologul florilor!