VICTOR EFTIMIU

POEZII

Anton Pann
Ca hogea Nastratin isteţ la minte

Şi mucalit, poznaş precum Păcală,

Din orice vorbă el făcea zicală,

Trăgea, din orice fapt, învăţăminte.

În luminiţa de opaiţ, cu migală

Scria şi dăscălea pe-un blid de linte.

Sărac şi singur, cine să -l alinte ?

Învins, ursita şi -o purta cu fală.

I-au terfelit obrazul trei neveste ...

Sărmanul, ajunsese de poveste !

Dar îndura cu inima bărbată,

« Te-a înjurat, în dos, un nu -ştiu-care ! »

« Ei şi ? răspunse gurilor flecare –

În lipsa mea, putea să mă şi bată ! »

Batranele oxigenate
Batranele oxigenate

Cu gura plina de metal

Slujeau de mult, orizontal

In temple zilnic profanate.

 Acuma, cu pensionari,

Mai joaca pocher prin familii:

Lolotte, Clare si Emilii,

Lucind prin timpii seculari.

Locotenenti din departari,

Lipsiti de sapte ani de -acasa,

Respectuos le plimba, ca sa

Invete bunele purtari.

Cu gura plina de metal

Batranele oxigenate

Le spun de frumuseti fanate

Si fete moarte la spital.

Copil rau
Vreti sa stiti copilul rau

Cum arata? Luati aminte

Ca va fac in trei cuvinte

Chipul sau.

Mai ieri, Gavrila,

Fara nici un pic de mila

Cum era pornit pe sfada,

A tras mata rau de coada,

Alta data c-un pietroi,

A rupt laba la ratoi

Si-n razorul de la poarta

A zvarlit cu apa fiarta

Peste flori,

Vestejindu-le din zori.

Tot asa ca pe-o nimica,

Sfarma cuiburi de furnica

Si se catara sa strice
 Cuiburi mici de pitulice.

Daca are-o haina noua,

Pana seara-i rupta-n doua.

Da cu prastia -n fereastra,

Rupe florile din glastra,

Urla, miauna si rage

Si-n gaini cu arcul trage.

Pe-un copil mai mic cand vede,

Sa-l smuceasca se repede.

Eu ma dau mai la o parte,

Sa va las judecatori:

E frumos ce face, ori

Nu prea stie sa se poarte?

Copilărie
Când văd pe maidane copiii zvârlind

Cu grele buhoaie în rontul de bile,

Sau alţii, ochind în arşice cu ichiuri de plumb,

Sau alţii, cercându -şi norocul la groapa cu nuci;

Când văd pe maidane copiii zburdând,

Sărind şi ţipând sau râzând ca nebunii,

Mă prinde-o tristeţe adâncă şi-o milă

De cel care-am fost altădată - copilul.

Mă văd printre dânşii sfios, visător,

Cercându-mi zadarnic norocul la bile,

Ochind, totdeauna, arşicile -alături.

Fugind după zmeul uşor, dintr-o coadă,

Furat de Culae cu zmeul din patru.

Când văd pe maidane copiii jucând

 În soarele vesel al zilei de vară,

Zăresc strecurându-se pală-ntre dânşii

Fantoma pierdutei copilării...

Crizanteme
Aşteaptă-mă diseară la fereastră

Cu ochii trişti, cu fruntea visătoare ...

Am să -ţi aduc un braţ de crizanteme,

Să-mpodobim iubirea care moare ...

Am să -ţi aduc un braţ de crizanteme ...

Sunt flori târzii, sunt florile din urmă,

În viaţa lor e moartea primăverii,

Cu viaţa lor iubirea ni se curmă ...

Aşteaptă-mă diseară la fereastră

Cu fruntea-n mâini, cu ochi pierduţi în vis –

Am să -ţi aduc un braţ de crizanteme

Şi cel din urmă cântec ce ţi -am scris ...

Cu morile de vânt...
Cu morile de vânt, cu Dulcineea

Luptând, iubit, cumpliut, dar fără ură.

Apoteoză anii mei trecură,

Îmi știe universul epopeea.

Cu zâmbetul pe frunte și pe gură,

Am adorat, am preamărit femeia...

O, tu, ce mi -ai rămas o viață, feea

Înseninează trista mea figură!

 Am ocrotit orfanul și lăhuza,

Și dacă o nălucă-mi fuse muza

Și Rozinanta mea de -a fost mârțoagă,

Răspundeți voi, ce -n glume și batjocuri,

Din idealul meu făcurăți jocuri,

Vă pomenește, oare, vreo hârțoagă?

Cununile de laur

Parca-am ramas eu sangur pe pamant,

In cer, ca-ntr-o clopotnita uitata

E-un clopot greu care -a uitat sa bata

Cu funia purtata -n nori de vant.

Cum inainte nu mai este vreme

In urma mea, din nu stiu care veac,

Prin noaptea cu aripi de liliac

Incepe nu stiu cine sa ma cheme.

Si pasii mei rasuna dupa mine

 Ca niste bulgari care nu m -ajung,

Rasuna tot in jur asa prelung,

Tot golul-n care nimeni nu mai vine.

Incepe a umbla singuratatea,

In jurul meu ca o multime mare,

Prin bezna cad furnici ce vor sa care

In musuroaie mari, pustietatea.

Se naruie-ntunericul din nou,

Si-n noaptea-n care-s singura fiinta,

Pamantu-mpovarat de suferinta,

Culcandu-se-ngenunche ca un bou.

De nu mă poţi iubi ...

De nu mă poţi iubi, frumoaso, -

Căci altul ţi -e stăpân pe veci –

De ce, când te-ntâlnesc în cale

O clipă - ochii nu ţi-i pleci ?

 De nu mă poţi iubi, frumoaso,

Întoarce-ţi ochii de la mine ;

Tu ştii ispita ce se -ascunde

În fundul apelor senine ;

În prefăcuta-mi nepăsare,

În genele mereu plecate,

Tu nu-nţelegi mărturisirea

Iubirii mele zbuciumate?

De nu mă poţi iubi, femeie,

Întoarce-ţi ochii - căci m ă tem

Să nu le-ntunece lumina

Întâiul dragostei blestem !...

De când te-ai dus, m-a năpădit pustiul...

De când te-ai dus, m -a năpădit pustiul…

N-aș fi crezut atâta gol să fie!

E vană orișice filozofie

Când zorile și-au stins trandafiriul.

Mi-ai fost unicul gând și avuție…

De când mi te-a înfășurat sicriul

Zadarnic mai încerc să fac pe viul,

Mi-e mult mai greu pământul decât ție!

Ne-a despărțit ursita nemiloasă…

A fulgerat spăimântătoarea coasă

Tăindu-ne-mpletitele destine
 Și lacrimilor ne-a secat șuvoiul,

Eu sunt, în lumea celor vii, strigoiul,

Iar cel adevărat sunt lângă tine.

Departe, cine ştie ...

Departe, cine ştie în ce oraş ploios

Cu tâmplele în palme vei fi gândind la mine,

Privind spre cerul umed, tomnatec, somnoro s –

Departe ... cine ştie în ce oraş ploios ...

Cu fruntea sprijinită pe degetele pale

În ochii tăi, străino, aduni melancolie

Răsfrângi tristeţi de toamnă în lacrimile tale –

Cum stai aşa ... cu fruntea în degetele pale ...

Afară plouă ... plouă ... ş i vântul toamnei bate

Cântând întristătoarea şi vaga -i melodie,

În jurul meu s -aşterne pustiu ... singurătatea –

Afară plouă ... plouă ... şi vântul toamnei bate ...

Şi mă gândesc la tine, frumoaso de departe,

La ochii-n cari se stinge un dor de mângâier e,

La soarta nendurată ce calea ne -o desparte –

Şi mă gândesc la tine, frumoaso de departe ...

În sufletu-mi coboară tristeţi sfâşietoare

Şi golul din odaie se -mprăştie în mine.

Durerea ta, străino, pustiul tău mă doare –

 Şi-n sufletu -mi coboară tristeţ i sfâşietoare ...

Şi-acum, când cade seara din cerul somnoros,

Când tot mai larg se -ntinde în jurul meu pustiul

Te stingi şi tu, ca mine, urzind un vis frumos –

Departe, cine ştie în ce oraş ploios !...

Eu ştiu că mă iubeşti...
Eu ştiu că mă iubeşti, frumoaso,

De ce-mi trimiţi surâsuri reci?

Ah, nepăsarea asta las -o

De nu vrei să mă pierzi pe veci.

De vrei o viaţă să te -ascult

Arată-ţi dragostea întreagă :

Cu cât mă vei iubi mai mult,

Cu-atâta îmi vei fi mai dragă !

Într-un sonet

Într-un sonet aș vrea să -nchid trecutul

Ce și-a înfipt săgețile în mine

Și inima făcutu-mi-a ruine

Când nepăsarea nu-mi dăduse scutul...

E strâmtă haina lui, o știu prea bine,

Cum ar putea să -ncapă nencăputul?

Sonetul, vai, asemenea cu lutul

Ce sufletul încătușat ni -l ține.

 Adeseori, când mintea mea se -abate

Spre țărmuri vechi, de -atâta timp uitate,

Călătorind pe-a vremurilor apă,

Mă-ntreb, simțind cum sângerează rana:

Cum ar putea sonetul să încapă

Cât mi-a-ncăput în inimă, sărmana?

Mama

Cat e de drag cuvantul sacru „mama"!

Un gangurit cand pruncul vrea s -o cheme,

E langa noi, in clipele supreme,

Din leagan pan' la cea din urma vama.

Din vesnicii, ca focul unei steme, isi flutura a dragostei marama

Pastreaza-i chipu-n aurita rama

Si de nimic, nicicand nu te mai teme!

Ocrotitoare-n oarba vijelie

Chiar umbra ei se schimba in faclie,

Pe drumul drept menita sa te poarte.

In fata ei de-a pururi te prosterna!

Simbol duios al patriei, eterna,

Te leagana de dincolo de moarte!

 Marea
Neţărmuita mare se frământă,

Eternă pregătire de furtună

Se-nalţă-n trombe, duduie, detună

Şi-n colcăit de spumă se -nvestmântă.

Şi-aşa, mereu, de mii de ani, nebună

Cu însăşi ea luându -se la trântă,

Pe rând biruitoare şi înfrântă

Îşi macină neliniştea străbună.

Când toate dorm, extaze sau mânie,

A mării nesfârşită insomnie

Se potoleşte iar şi iar s -asmute.

Şi-n vreme ce se zbate fără pace

O poartă -n adâncimile opace

Augustul calm al fundurilor mute.

Mecca
Drumet din cine stie ce loc uri departate,

In ochii lui albastri purtand intreg seninul,

La portile vrajite s -opreste pelerinul

Si-asculta largul vuiet ce vine din cetate.

S-opreste si asculta, si tremura strainul

De ce il roade teama si inima ii bate

Acuma cand ajuns-a la portile visate?

De ce nu trece pragul cetatii beduinul?

Sa intre?

Nu!

I-e frica

Orasul poate-l minte

 Si nu-i cum il visase in ceasurile sfinte,

Cand il ghicea, departe, dormind in somn de luna.

Se-ntoarce pelerinul pe unde -a fost sosit,

Pe cand in departare amurg ul isi aduna

Aripa-i uriasa de vultur obosit

Murim şi noi ...

Cu fiecare dintre cei

De care moartea ne desparte,

Murim şi noi – lăsând o parte

În fiecare dintre ei ...

Imagini ... gânduri ... doruri ... vise

Adorm în stinsele priviri,

Un cer întreg de amintiri

În pleoapele pe veci închise ...

Nu le-asculta
Sunt drumuri albe, luminate,

Şi verzi coline-n calea ta,

Te cheamă vii înciorchinate,

Fântâni de-azur ... Nu le -asculta !

Pe drumul drept, mergi înainte –

Aruncă-ţi umbra-n asfinţit ;

Sub paşi ai lespezi de morminte,

Colea un templu mistuit.

 Nu te opri ! Nu vezi ghirlanda

De trandafiri şerpuitori?

Trecutul şi-a primit ofranda

Şi pe ruine cântă flori ...

Spre piscul îndrumării tale

Te du, ferit de amăgiri ;

De ţi s-a pus amurgu-n cale

Sfâşie-i pânzele subţiri.

Se lasă noaptea grea, de piatră ...

Un codru creşte. Nou decor.

S-aud hienele cum latră :

Nu le-asculta sinistrul cor!

Se-aprinde ochiul de balaur

Şi lupi ţâşnesc – nu te uita ;

Aşteaptă ! Zorile de aur

Încununa-vor fruntea ta !

O fată coase la fereastră

Pe obrazul stins, pe mâna -i slabă,

Pe ochii trişti din cale -afară

Şi-a pus pecetea nendurată

Pierduta vieţii primăvară.

Se scoală-ncet ... aprind e lampa ...

Mai plină-i casa şi-i mai bună,

Iar ploaia pare că -i un cântec

Ce din adânc de vremi răsună ...

 Un cântec trist şi fără vorbe

Porneşte-n dulcea înnoptare

Şi lampa cântă, lampa plânge

Povestea unei vieţi amare.

Iar acul, ochii şi lumina

Şi ploaia care-n geamuri bate

Urzesc poemul plin de jale

Al fetelor nemăritate ...

Oda limbii romane

Alcatuire de cuvinte romanesti

Iti vad prin veacuri inedita bogatie...

Intinerind, pe zi ce -mbatranesti,

O, grai din viitor, marire tie !

Din aurora, magic te-aratai...

Ai preschimbat bordeiele -n palate.

Te vad cum gloriosul drum ti -l tai

In falduri de sonoritati catifelate.

 Carpatul ti-a fost leagan si amvon.

Recolte minunate, iti destina

Vestigiul dac si farmecul slavon,

Infipte-n armatura ta latina.

Calugarul elin si vajnicul cazac

Stambulul si Parisul te -altoira.

Supreme deveniri in tine zac

Clamori de corn, infiorari de lira...

Marire tie, grai de viitor !

Superbe minti se vor scalda in tine...

Ai fost un lac – esti valul curgato r

Esti fluviul impetuoaselor destine.

Alcatuire de cuvinte romanesti,

Atatea navaliri te fecundara !

 Intinerind pe zi ce -mbatranesti,

Eu te visez proteica si lapidara !

Parisul acuma...
Parisul acuma-i o carte închisă,

Nu-i nimeni la pândă sub vechile-arcade,

Nu-i nimeni în parcuri, pe poduri nu -i nimeni

Şi nicio lumină pe ape nu cade…

Începe un clopot prelung şi răsună…

Din clopot în clopot chemarea pătrunde,

Şi-n unde, sub bolţile vechilor poduri,

Profunde acorduri ecoul răspunde.

Pastel marin
La Pontul-Euxin, sub firmamentul

Etern al dăruirirlor totale

În foşnet de covoare şi taftale

Şi-au potolit furtunile torentul.

Trecutul calcă treptele fatale

Ţinându-se de mână cu prezentul.

De-aici începe, magic, orientul

Cu feeriele -i transcedentale.

Majestuaose falduri şi dantele

Răsfrâng şi leagănă ciorchini de stele

În ritmuri andantine şi alegre.

 Pe sub ferestre-mi urcă şi se lasă

Cu sfâşieri şi lene de mătasă

Imensul fâşâit al Mării Negre.

Peisagiu nordic
(Cantecul milei)

Peisagiu nordic.

Ploua.

Pe geamuri, monoton,

Aluneca subtire topitul cositor

Penumbra staruieste pe cer, obositor

Atarna frunze grele si ude pe balcon.

In casa arde lampa si murmura usor.

O mana de femeie cu gestul calm si grav.

Sub lampa rasfoieste, nostalgic, un roman:

O dragoste nebuna, un cer italian

Si pe cand ploaia cade pe burgul scandinav,

Sub lampa lumineaza albastrul ocean.

Gradini terase albe cu soare mult si bun

Aluneca pe file subt ochii cenusii in vis, femeia blonda descop era fasii

De viata netraita, — si-n visul ei nebun

Se-ntrec imagini clare din sudul cald si brun.

Dar sotul se vesteste: un preot protestant isi scutura umbrele si intra, lunecand

Usor

Femeia blonda se scoala si pe cand ii moare -n suflet cerul de -albastru diamant, -Aprinde

pipa lunga a pastorului bland

Plecarea ta mi-a fost o sfâşiere...
Plecarea ta mi-a fost o sfâşiere ...

Ştiu bine că durerile se curmă ...

Nici cel dintâi nu sunt, nici cel din urmă,

Cenuşa vremii ninge mângâ iere.

Din tot ce-a fost nu mai rămâne urmă ...

Un cântec stins pe valuri ... o părere ...

O umbră jucăuşă care piere

În colbul zării ... Nimeni nu -l mai scurmă !

N-am fost nici eu, nici tu n -ai fost de vină ...

Dacă te-ai smuls de mine, o străină,

Şi pleci nepăsătoare, calmă, rece.

Rămâne alta, - cea adevărată,

Din visurile mele -ntruchipată :

Icoana ce ţi-am scris o să te -ntreacă !

Soarele
Paris, 1909 (Poemele singuratatii)

Din valurile noptii alene se desfasa

Imensa metropola in palidele zori;

Conturele sunt clare, iar

Sena uriasa

Albeste-n revarsarea metalicei colori.

Se-nalta din adancuri a soarelui lumina

Si arbori, turnuri, case, le -mbraca-n alb si ros.

Orasul se desteapta: un suier de masina

Rasuna de departe ca glasul de cocos.

 Se-mprastie deodata a razelor splendoare

Iar fumul negru pare un nobil curcubeu:

Superb se urca-n slava eternul

Rege-Soare

Si binecuvanteaza cu gest de

Dumnezeu.

Acum incepe viata multimii nesfarsite

Ce curge ca un fluviu din zori pana -n amurg.

Orasul varsa oameni

In palcuri risipite

Alearga, se framanta, si -n marea vietii curg.

Incet, se face seara

Parisul isi sporeste

Haoticul amestec de oameni, roti si cai,

Al cerurilor rege cazand, isi risipeste

Tristetea majestoasa in parcul

Versailles.

Viseaza

Trianonul in umbra de-nserare.

Statuile viseaza apuse maretii.

Castel, fantani, bazine si numfe solitare,

Adorm in mangaierea luminilor tarzii

Ca sufletul de para al vremii trecatoare

Contempla asfintitul trecutele splendori,

Mai starue o clipa si -ncepe sa coboare

Ducand cu el lumina si ostile de nori

 Si-acuma, cand domnia in lume i se curma

Priveste inc-o data

Parisul in amurg,

Si, trist, el isi trimite surasul cel din urma

Reginelor de piatra din vechiul

Luxemburg.

Te-or dărâma, bisericuta veche

Te-or darama bisericuta veche,
Si ziduri noi si drepte -or sa ridice,
Caci cele vechi s -au cam plecat de vreme
Si caramizi le-au pornit sa pice.

Clopotnita, de-un sfert de veac aproape

Strambatu-s-a si gata e sa cada, -Clopotnita cu trepte putrezite,
In care ne urcam c u totii, gramada.

Altarul mic, intunecat si rece,

Acuma plin de fum si de miresme -i.
Dar maine il vor darama zidarii
Sa faca loc mai larg catapetesmei.

Intr-un ungher uitat de toti, vor pune

Gramada, invechitele -ti icoane
Si altora, din alte tari aduse.
Le-or atarna inelele -n piroane.

Un sir de sfinti cu barba pieptanata,

Cu par frumos si despartit in doua,
Cu hainele tesute -n fir de aur

Privi-vor din catapeteasma -ti noua.

Din chipul sfintilor batrani, cucernici,

Un maldar de moloz o sa ramaie.
Caci mesterii vor darama si bolta
Ca prea e afumata de tamaie

Te-or darama, bisericuta veche,

Dar tot tu pentru mine vei ramane,
Oricat de noua si de zugravita
Si oricat vei fi de -mpodobita mane.
 Iar preotul batran, cu ochii limpezi,
Cand va ceti psaltire si c anoane
Adeseori ne va aduce -aminte
De sfintii blanzi, din vechile icoane

Unui vechi confrate

Imbatranim, maestre
Bagi de seama?
Pe-al nostru scris trec ani si ani de zile incepem sa contam printre fosile
Revistele ce ies nu ne mai cheama!

Cu rime noi, cu ritmuri mai subtile,

Au rasarit atati poeti de seama!
De umbra noastra nimeni n -are teama! «Nu-nvie mortii, - e-n zadar, copile!»

Dar totusi, parca inima -ti invie

Cand vezi ca vreo cucoana te mai stie
In unele reuniuni burgheze

Si mai ales te prinde b ucuria

Cand vezi cum, achitandu -si datoria,
Confrati mai tineri vin sa te lanseze

Vulturul
Vulturul m -a muşcat de mână când l -am încătuşat,
Dar s-a-nvăţat cu mine şi stă legat în curte;
Un câine l-a umplut de purici, pisica l -a scuipat.
Îi place viaţa nouă... În grohăituri scurte,

Mănâncă mult... i -e lene... începe să se -ngraşe.

În ochii mici şi roşii zadarnic caut cerul;
Aripa i-e greoaie, privirile sunt laşe,
Vulturu-şi pierde zilnic simbolul şi misterul.

Găinile trec calme, cotidiane, proaste,

Pe lângă el. Vulturul ia graţii de păun;
Imperial se uită la păsăreasca oaste,
Căci el numai cu porcul se simte frate bun...

Îl oboseşte bolta de -atâtea ori brăzdată,

De nu-şi înalţă ochii spre cerul azurat?
Vulturul nu-şi ridică privirea niciodată,
Căci a lăsat-o veşnic spre stârvul căutat...
Acuma plouă-n curte şi curtea -i o băltoacă...
Cu gheara-ncătuşată - sinistru epitaf -
E fericit vulturul... s -alintă şi se joacă
În ploaia care-l spală de purici şi de praf...