CONFESIUNILE UNUI

DEPRAVAT

Monodramă după “Sonata Kreutzer” de Lev Nokolaevici

Tolstoi pentru un spectacol happening pe o povestire de
Franz Kafka

de

Radu Botar

Copyright -2011 – R.B.

Decor: O cuşcă de 2,50/2,50 metri şi înaltă de 3 m. De jur
împrejurul cuştii, foarte aproape de gratii, rânduri de
scaune. În cuşcă, întins pe o saltea de paie murdară, un om
acoperit cu o pătură veche și ruptă. În mijlocul cuştii se mai
găseşte un scaun mic.
Scenariul happening: Într-un loc foarte vizibil, afară, se
află cuşca expusă cu “El” închis în ea. Pe cuşcă este
atârnată o pancartă pe care scrie mare: “UN ARTIST” apoi,
cu litere mai mici: “AL FOAMEI”. Este de preferat ca acest
happening să se desfăşoare cu prilejul şi pe durata unui
festival de teatru. Astfel, în momentele cheie ale zilelor
festivaliere, această cuşcă să fie arătată cu ostentaţie.”El”
nu vorbeşte și nu intră în relaţie cu oamenii curioşi. Pare
total absent la tot ce se întâmplă în jurul său. Această
expunere se face până/şi inclusiv în ziua când este anunţat
spectacolul “Confesiunile unui depravat”. Pe durata
expunerii cuştii afară, cu camere de luat vederi ascunse se
înregistrează diferite reacţii ale diverșilor oameni-
spectatori urmând ca până la ultima zi “de vizită în
grădina zoologică”, să se monteze şi să se producă un film
de foarte scurt metraj (max. 7 min.!) cu “prestaţia”
spectactorilor. Film care se va proiecta în finalul
spectacolului, el făcând parte din reprezentație. Abia apoi
se poate spune că spectacolul s-a încheiat!... În ultima zi,
seara, la ora spectacolului anunţat, spectatorul, intrând în
sala de teatru, descoperă în scenă… cuşca cu “El” înăuntru.
A dispărut doar pancarta! De jur-împrejur scaunele
aşezate foarte aproape de cuşcă. Oamenii se aşează
neştiind bine, probabil, la ce fel de spectacol vor asista. O
simplă mărturisire sau… o execuţie în direct?... Un fond
sonor adecvat însoteşte, discret, acest ultim... început. Ori,
poate, spațiul va fi inundat chiar de notele muzicale ale
“Sonatei Kreutzer” (?)...
EL (mormâind, de sub o pătură, tot mai articulat): “Eu vă
spun vouă: cine se uită cu patimă la o femeie, a şi păcătuit cu
ea în inima lui. Ucenicii Lui I-au zis: Dacă aşa stau lucrurile
cu bărbatul şi nevasta lui, atunci nu este de folos să se
însoare. El le-a răspuns: Nu toţi pot primi cuvântul acesta, ci
numai acei cărora le este dat. Fiindcă sunt fameni, care s-au
născut aşa din pântecele mamii lor; şi sunt fameni, care s-au
făcut ei înşişi fameni pentru Împărăţia Cerurilor. Cine poate
primi lucrul acesta, să-l primească.”
(Se ridică în capul oaselor ieşind de sub pătură. E îmbrăcat
doar într-o pereche de pantaloni şifonaţi, o cămaşă albă şi
vestă. În picioare pantofi sau bocanci, fără şireturi ori
desculț. Priveşte la feţele celor veniţi ca “martori’ pentru
confesiunea lui.)
M-aţi recunoscut, nu-i așa?... Da, m-ați recunoscut. Altfel
la ce aţi mai fi venit, nu? Aţi auzit şi, hop, v-a-mpins
curiozitatea… Da, sunt eu… Eu… Mă bucur că în această zi nu
sunt singur… În această zi…
(Se ridică încet şi, învelindu-se în pătură, face un tur al
cuştii privindu-i pe “martori” în ochi. Se opreşte în dreptul
unuia…)
Are cineva o ţigară?... O ţigară? (Un “martor”, printre
gratii, îi oferă o ţigară; i-o şi aprinde.) Care e acea dra…
dra… dragoste ce consfinţeşte o căsnicie? Hm?... Poate o fi
existând aşa ceva prin romane. În realitate însă se întâmplă
foarte rar ca preferinţa asta să dureze ani de zile. De obicei
durează câteva luni, dacă nu chiar săptămâni, zile, ore… Da,
ştiu vă gândiţi la unele aparenţe, pe când eu le spun
lucrurilor pe nume. Bărbatul nutreşte pentru orice femeie
frumoasă acel sentiment căruia dumneavoastră îi spuneţi
iubire însă nu există, în relaţiile dintre oameni, un sentiment
care se numeşte dragoste şi care să dureze nu luni, nu ani, ci
o viaţă întreagă. Nu, nu există. Chiar dacă admitem că un
bărbat ar fi în stare să-şi oprească alegerea asupra unei
singure femei pentru toată viaţa, cu singuranţă că femeia îl
va prefera pe un altul. Că aşa a fost de când lumea. Nu e cu
putinţă să iubeşti aceeaşi fiinţă o viaţă întreagă, precum nici
o lumânare nu poate arde o veșnicie. Afinitate spirituală,
zici? Comunitate de vederi, gândeşti? Atunci de ce, pardon
de expresie, se culcă împreună şi… Ei? De ce? Pentru că
împărtăşesc aceleaşi idealuri? Haida-de!.. Nu, nu e cu
putinţă să iubeşti aceeaşi fiinţă. Crezi că împărtăşesc aceleaşi
idealuri? Nuuu… Chiar dacă, uite, dumneata... da, dumneata,
ai susţine că factorul principal într-o căsnicie e dragostea. Eu
pun la îndoială existenţa dragostei ca atare, cu excepţia
dragostei senzuale. Căsnicia în zilele noastre nu este decât o
minciună! Da, există dar pentru cine? Pentru acei oameni,
numai pentru acei oameni, care văd în căsnicie un miracol, o
sfâtă taină dumnezeiască. Pentru noi însă nu. E doar un
mijloc de a ne împreuna, de-a ne împerechea... Minciună şi
silnicie. Minciuna e mai uşor de suportat. Soţii vor să
convingă lumea cum că ar fi monogami, în realitate însă au
fost poligami sau poliandri. Urât dar suportabil. Și în mod
fracvent se-ntâmplă că tinerii însurăţei îşi iau asupra
obligaţia formală să trăiască împreună o viaţa întreagă şi
chiar de la a doua lună de căsnicie ajung să se urască, doresc
să se despartă şi, dacă n-o fac, se prăbuşesc în beţie, ajung la
sinucidere, la crima care te otrăveşte şi pe tine şi te sileşte
să-i otrăveşti pe alţii… Ei, acum m-aţi recunoscut?... Eu sunt!
Eu sunt cel ce a trecut print-un asemenea episod la care
dumneata, déjà te gândeşti. Aşa-i? Dar eu am mers până la
capăt. Eu mi-am omorât soţia… (Privind intens la cei din
jurul lui.) Acum vecinătatea mea te deranjează, poate, dar
curând te voi lipsi de prezenţa mea… Nu ţi-e somn? (Insistă
până primeşte un răspuns.) Atunci, uite, am să povestesc
cum am ajuns aici datorită acestei dragoste, tocmai acestei
dragoste despre care am început să vorbesc… S-o iau cu
începutul. (Începe ușor să cânte ceva nedeslușit... Apoi...)
Până a mă-nsura, o duceam așa, precum o duc toţi…
viaţă destrăbălată convins fiind că fac bine. Mă consideram
un băiat bun şi de treabă. Nu eram, totuşi, un afemeiat,
n-aveam preferinţe vicioase şi nu mă dedam cu toată fiinţa
desfrâului, ci decent şi cu măsură, protejându-mi sănătatea.
Evitam femeile de care mă puteam ataşa sufleteşte… Mă şi
mândream cu comportamentul meu. Și tocmai aici se
ascunde toată mârşavia! Desfrâul nu e un act fizic. Nu! (Se
dresează cu toată sinceritatea unei femei din public.)
“Sărută-mă cu sărutările gurii tale. Sărută-mă!... Căci
sărutările tale sunt mai bune ca vinul! (Pauză.) Hai, să
fugim! Cine te iubește, după dreptate te iubește. Frumoși
sunt obrajii tăi... Cât de frumoasă ești tu, draga mea! Cât de
frumoasă!...” Vedeți!?...
Desfrâul adevărat apare atunci când în relaţiile noastre
intime cu femeile ignorăm orice percepte morale. Iar eu îmi
făceam un merit din asta. Mi-aduc aminte cât de mult am
suferit odată că nu i-am plătit unei femei care mi se dăruise
din dragoste. M-am liniştit abia atunci când i-am trimis
banii, eliberându-mă astfel de orice obligaţie morală. (Brusc,
începe să strige.) Nu da din cap aprobator!!! Vă cunosc eu!!
Și dumneata, da, dumneata ca şi toţi ceilalţi împărtăşeşti
întru totul ideile mele de atunci, afară numai dacă nu cumva
eşti, în cel mai bun caz, o excepţie. (Calmându-se la fel de
brusc.) Ești o excepție?...
Ei, dar n-are a face, scuză-mă, te rog… Când te gândeşti
însă ce groaznic e totul, ce groaznic, ce groaznic!... Bezna asta
de erori privind femeile şi relaţiile noastre cu ele… Da, nu pot
vorbi fără emoţie despre lucrurile astea pentru că de atunci
în sfârșit mi s-au dechis ochii, şi am văzut totul într-o lumină
nouă. Totu-i de-a-ndoasele!... (Începe să se legene încet
îngânând ca o incantație.) “Vreme este să plângi și vreme să
râzi, vreme este să jelești și vreme să dănțuiești... Vreme este
să iubești și vreme să urăști... (Apoi, continuă foarte “civil”.)
Și mi-am dat seama că nimic nu este mai de preț pentru om
decât să se bucure de lucrurile sale, că aceasta este partea lui,
fiindcă îi va da lui putere să mai vadă ceea ce se va întâmpla
în urma lui...” (Se lasă jos rezemând-se de grilaj.)
Nu împlinisem nici şaiprezece ani. Nu cunoscusem încă
femeia. Nu mai eram un copil nevinovat. Băieţii mă
pervertiseră déjà; începuse să mă obsedeze femeia, şi nu
doar o anumită femeie... ci, orice femeie, nuditatea ei…
Reveriile mele îşi pierduseră inocenţa. Mă frământam.
Mi-era frică, sufeream, mă rugam şi decădem. Mă ruinasem
eu însumi, fără să mă fi atins de altă făptură omenească. Dar
odată a venit un prieten de-al fratelui meu mai mare, un
student vesel, băiat de viaţa, cum s-ar spune, adică o
secătură, care ne învăţase cu băutura cu ţigara şi cu cărțile
de joc iar după o beţie cruntă ne-am dus cu el. Am intrat cu
toţii. Fratele meu, inocent ca şi mine, a căzut în aceeaşi
noapte. Iar eu, un băieţas de cinsprezece ani, m-am pângărit
şi am contribuit la profanarea unei femei, fără a înţelege prea
bine ce fac. Nimeni dintre adulţii pe care-i cunoşteam şi-i
respectam, nu-mi reproşase comportamentul. Dimpotrivă,
susţineau că era bine. Cică, ar face bine sănătăţii. Unii
susţineau că ar fi chiar o faptă lăudabilă… Nimeni nu vedea
nici un rău. Riscam să mă-mbolnăvesc? Nici o grijă.
Autorităţile veghează! Iar medicii protejează această situaţie
în schimbul salariului pe care-l primesc. Aşa se cuvine.
Desfrâul -susţin ei- prieşte sănătăţii asigurând o existenţă
normală şi ordonată. Iată, până şi ştiinţa ne trimite prin
bordeluri din fragedă tinereţe. “Fii josnic, josnic de ești
socotit... A fi sau a nu fi pot fi tot una când bucuria ta s-a
năruit, când cei din jur i-adaugă minciuna! De ce
se-ndeamnă atâția ochi ce vând, fierbintelui meu sânge să
se-nchine? Mârșavii, mârșăvii vânând de ce așează răul pe-al
meu bine? Nu, sunt ce sunt! Și nu-mpart cu nimeni vina și
locul...”
Dar nu asta vreau să spun. Mi s-a întâmplat un lucru
groaznic. Am decăzut şi eu, dar nu sedus de farmecul firesc al
unei femei. Mă obişnuisem cu desfrâul, cum te deprinzi cu
beţia şi fumatul. Și de atunci n-am mai putut nutri
sentimente curate faţă de o femeie. Am devenit un depravat
în adevăratul înţeles al cuvântului. Depravarea e ca drogul.
Râvneam multe femei pentru a-mi potoli poftele… Un
depravat… Depravatul nu mai poate avea niciodată pentru o
femeie sentimente curate, simple şi fireşti. Îl trădează
imediat ochii cu care priveşte o femeie… Și dacă e şi tânără…
Până la urma m-am prăbuşit… Și am ajuns aici… Adevăr vă
spun vouă… Sunt un depravat, o, da, sunt un
depravat...”Miluește-mă, Doamne, că mă necăjesc;
tulburatu-s-a de mânie ochiul meu și inima mea. Că s-a stins
întru durere viața mea și anii mei, în suspinuri. Păcatul meu
l-am cunoscut și fărădelegea mea n-am ascuns-o. Tu ești
scăparea mea din necazul ce mă cuprinde, bucuria mea...
Până nu se răcorește ziua, până nu se-ntinde umbra serii, voi
veni la tine.”
Apoi m-am dedat la tot felul de excese. Doamne, mă
înfior numai amintindu-mi… În fine… Am ajuns la treizeci de
ani, decis să mă căsătoresc şi să-mi fac un cămin ideal, onest
şi cu această intenţie îmi căutam o tânără care să corespundă
pretenţiilor mele. Din cloaca desfrâului în care mă bălăceam,
speram să găsesc o fiinţă care prin puritatea ei feciorelnică să
poată fi demnă de mine. Și am găsit-o, până la urmă. Fata
unui bogat, ulterior ruinat. Într-o seară cu clar de lună, pe
când ne întorceam împreună acasă după o plimbare, îi
admiram talia zveltă, pieptul provocator, zulufii ce-i
mângâiau gâtul subţire şi dintr-odată am hotărât că trebuie
să fie a mea. Se trezise în mine dorinţa unei mari intimităţi.
Curios lucru, frumuseţea îţi dă întotdeauna iluzia deplină a
virtuţii. A doua zi i-am cerut mâna… Ce oroare! Din o mie de
bărbaţi care se însoară, nu găseşti unul care să nu mai fi fost
însurat de vreo zece ori, dacă nu chiar de o sută de ori ca
Don-Juan. Și o ştie fiecare, dar se preface că nu ştie. Iniţial
noi căutăm cu ipocrizie să convingem fetele că desfrâul care
abundă, în realitate nu există. Că avem un comportament
perfect moral şi că trăim într-o lume morală. Sărmanele fete
cred tot ce li se spune. Aşa s-a întâmplat şi cu biata mea
soţie. Pe când eram logodiţi i-am arătat odată jurnalul meu
intim ca să afle, de la mine, de o aventură din trecutul meu.
Mi-aduc aminte de groaza, disperarea şi confuzia ce au
cuprins-o când a aflat şi a înţeles. Am văzut că vroia să rupă
orice relaţie cu mine. De ce n-a făcut-o oare? (Strigă.)
Aşa-mi trebuie!!... (Pauză.) Dar nu mă refeream la asta…
Femeia ştie că noi bărbații nu-i dorim decât corpul, de aceea
suntem gata să-i iertăm orice infamie și ele ştiu bine acest
lucru din experienţă, iar fetele neştiutoare îl percep
instinctiv, ca animalele. (Adresându-se unui bărbat.)
Dumneata… Da, da, dumneata, poţi pretinde că femeile din
societatea noastră au alte preocupări decât femeile de stradă,
iar eu susţin că n-ai dreptate. Crede-mă, şi unele, şi altele
folosesc toate metodele posibile pentru a te ademeni. Toate!
(Adresându-se unei femei din public, insistent...) Uite, spune
dumneata, spune : “Te iubesc.” Hai, spune! Mie sau lui...
(Arată un bărbat din public.) Așa, foarte bine. Acum spune
sincer: “Te doresc.” (Apoi, repetă acest “exercițiu” cu o altă
femeie și un alt bărbat din public de pe partea opusă
celorlați doi.)
Vezi? Nici o diferenţă. Mai exact, una singură:
prostituatele pe termen scurt sunt de obicei dispreţuite, în
timp ce prostituatele pe termen lung se bucură de respectul
tuturor. (Tace. Oftează.) Până nu demult nu observam
nimic… Abia acum mi s-au deschis ochii. Și mă doare că
nimeni nu cunoaşte, sau nu vrea să cunoască realitatea…
(Începe să râdă uşor.) M-am îndrăgostit şi eu ca toată
lumea… Am nimerit, de fapt, într-un fel de capcană. Nu
glumesc. Căsătoriile de astăzi seamănă cu nişte capcane. Ce
poate fi mai firesc? Fata creşte şi trebuie s-o măriţi. Nu?
Nimic mai simplu. Aşa era odinioară. Dacă fata-i bună de
măritat, părinţii pun la cale căsătoria. Aşa se mai obişnuieşte
şi acum; la chinezi, indieni, mahomedani şi la noi. Aşa face o
lume întreagă. Numai noi, depravaţii, considerând că nu e
bine am găsit o altă soluţie. Și ce-am găsit? Fetele stau şi
aşteaptă, iar bărbaţii se plimbă printre ele şi aleg ca la piaţă.
Fetele aşteaptă. Nu îndrăznesc să spună ce gândesc: “Ia-mă,
nene, pe mine!...” “Ba pe mine, nene. Ia-mă pe mine, n-o lua
pe ea; uite ce umeri am şi alte alea.” Iar noi, bărbaţii, suntem
satisfăcuţi la culme: “Vă cunosc eu bine şi nu mă dau prins”.
Și deodată – pac, te pomeneşti că ai căzut în capcană! (Tace,
apoi.) Dumneata ştii, că femeia a ajuns să domine lumea
provovându-i atâta suferinţă? Aici e rădăcina tuturor relelor.
Chiar şi-n umilinţă tot ea domină lumea. Găseşti că e
monstruos, nu? Mă rog. Femeia acţionează asupra
senzualităţii bărbatului şi-l cucereşte, că bărbatul îşi
închipuie că o alege, când, de fapt, ea îl alege devenind astfel
posesoarea unei puteri teribile asupra bărbaţilor. Și se
răzbună prinzându-ne în mrejele lor. Da, de aici vine totul.
Femeile s-au transformat într-un instrument de senzualitate,
căruia bărbaţii nu-i pot rezista. Prezenţa unei femei îl
farmecă pe bărbat şi-l scoate din minţi. E un real pericol
pentru bărbaţi. Dumneata râzi?... Să ştii că nu e glumă. Uite
aşa m-a prins şi pe mine… cu cochetăria, cu toaletele astea de
cocotă. (Lasciv și suav ca o hetairă, demonstrativ.)
“Mi-e dor de-o rătăcire-n soare,
de-o fugă-n flori căzute în ninsoare
din creanga vie-ntr-un cireș uitat
în care doru-mi se albește atârnat
de-o veșnică speranță și-un fior visat
într-un sărut, o șoaptă și-un oftat;
o mângâiere tandră și-o firavă tăcere.
 Mi-e soare, Doamne, și mă doare.
Cu dorul prins de-o primăvară iar
când totu-mi pare în zadar...”
Ar trebui interzise! Sunt periculoase!... Eram, cum s-ar
spune, îndrăgostit. N-am căutat o partidă avantajoasă, n-o
luasem din interes meschin ca atâţia alţii: eu eram bogat, ea
săracă. Una la mână. Apoi, spre deosebire de alții, eu eram
decis să nu-mi înşel niciodată soţia. Da, eram un porc de
câine şi mă consideram un înger. Perioada de logodnă a
trecut repede… Mi-e ruşine să-mi amintesc de acea vreme.
Ce mocirlă! N-a fost nimic. Rămaşi în doi, conversaţia
lâncezea… Încet, încet nu mai găseam ce să ne spunem. Ce
ne mai rămânea? Începea să ne preocupe altceva. N-a fost
vorba, de fapt, decât de un târg. O copilă nevinovată vândută
unui tip desfrânat. Da, sunt un desfrânat… Am fost un
desfrânat ce s-a tocmit după un anume tipic. Sunt un
depravat, da... “ Mă uit scârbit la voi, și aș vrea să mor decât
să-l văd slăvit pe ticălos! Mă uit scârbit la tot, și bun rămas!...
Dar dacă mor, iubirea-mi cui o las?” Sunt un depravat...
M-am însurat şi eu, precum se însoară toată lumea şi
am intrat în mult lăudata lună de miere. Luna de miere... Pe
dracu! Acum, nimic nu mă împiedică să spun adevărul.
Dimpotrivă, găsesc că trebuie să-l spun cu toată fermitatea.
Căci nu simt decât jenă, ruşine, dezgust, şi mai ales o
plictiseală de moarte! Da... Spune-mi, de ce există specia
aşa-zisă “umană”? Că altfel nu am fi pe lume? Și ce să facem
noi pe lume? Pe lumea asta? Să trăim? Și la ce să trăim, dacă
viaţa n-are rost decât s-o trăim? Dacă însă are un ţel, atunci
firesc e ca odată atins ţelul, viaţa trebuie să se sfârşească. Și
chiar aşa se şi întâmplă. Gândeşte-te şi dumneata: dacă ţelul
omenirii e fericirea, binele, dragostea, mă rog, orice, atunci
ce o împiedică oare să-şi atingă ţelul? Pasiunile. Patima
trupească, glasul cărnii. Generaţia asta nu şi-a atins încă
scopul, pentru că e bântuită de patimi şi în special de cea mai
puternică dintre ele, patima sexuală. (Pauză. Începe să se
învârtă prin cușcă precum un lup, din ce în ce mai fioros în
excitarea ce pune stăpânire pe el.)” Tânjesc din greu după
sânii plini ai unei desfătări cumplite. Sfârcuri încinse aș vrea
să mă-ncălzească, șolduri feline cu mâna să cuprind, buze
cărnoase, roșii, demente să mușc la nesfârșit... Să mă
descarc, vreau, total și de la capăt, de o căldură cruntă ce mă
năpădește în pântec, vintre , ochi și peste creier.... Aaaah!!!...
Desfătări în desfrâuri aprinse aduceți-mi aripi și inimi
fierbânde de-o poftă nebună și-un plâns zguduit...”
(Se potolește greu, abia stăpânindu-și respirația agitată.)
Toate religiile ne profeţesc sfârşitul lumii şi toate
doctrinele ştiinţifice îl consideră inevitabil. În lumea noastră
toate se petrec de-a-ndoaselea. Mi-e silă!... (Pauză.)
Apoi a fost și mai rău. După vreo trei sau patru zile am
găsit-o pe soția mea tânjind... Am încercat s-o-mbrățișez
închipuindu-mi că asta era tot ce și-ar fi putut dori. Dar m-a
respins izbucnind în plâns. De ce? N-a știu să-mi explice. Era
tristă și deprimată. Am încercat s-o împac, dar, brusc, m-a
întâmpinat cu atâta vrăjmășie că m-am pomenit deoadată, la
rândul, meu iritat; și ne-am certat, spunându-ne cuvinte
jignitoare. Constatam prăpastia ce se așeza între noi.
Satisfăcuți trupește, am simțit cum se epuizează dragostea
noastră și ne-am trezit așa precum eram în realitate: doi
străini, doi egoiști care doresc să stoarcă reciproc cât mai
multă plăcere. Situația se înrăutățea pe zi ce trecea. Astăzi,
mă mir cum de nu mi-am dat seama de adevărata situație.
Apoi totul a continuat și după ce a rămas însărcinată. Crezi
c-o iau razna? Nicidecum. Nu fac decât să-ți povestesc cum
mi-am omorât soția... Am omorât-o... Jurații m-au întrebat...
Nătărăii... Eu nu am ucis-o atunci, în octombrie, când am
băgat pumnalul.... Uite, așa l-am băgat... (Gest brusc înspre
un spectator-jurat.) Dar nu, eu am omorât-o cu mult
înainte... (Urlând.) “De ce m-ai făcut mamă, într-o lume
ce-o detest? Mai bine mă nășteai un porc să grohăi turbat
scurmând prin mocirlă. De ce să port durerea-n suflet și-n
sânge răzbunarea? De să port stigmatul urii când aș fi putut
s-ofer o iubire-ntr-un albastru cer? De ceeee!”
Soția mea ținea să-și alăpteze singură copiii și i-a
alăptat... dar după prima naștere, s-a îmbolnăvit. Și doctorii,
care au dezbrăcat-o și au pipăit-o cu cinism peste tot, lucru
pentru care a trebuit să mulțumesc și să le plătesc, i-au
interzis să alăpteze, lipsind-o astfel de singurul mijloc care ar
fi putut-o vindeca de cochetărie. (Privind la cineva din
public, direct.)
Viața mea conjugală a fost o neîntreruptă suferință
provocată de gelozie... Ah, gelozia!... Copiii erau singura
noastră salvare. În opt ani soția mea a născut cinci copii și i-a
alăptat tot ea. Ce pot să fac eu? Da, copiii mei trăiesc și cresc
ca niște sălbatici, ca toți cei din jurul lor. I-am văzut de trei
ori. Nu pot face nimic pentru ei. Nimic.... (Către un
spectator.) Observ că dumneata mă asculți, și-ți mulțumesc
pentru asta.
Fiindcă veni vorba de copii, câtă minciună și în privința
lor! Copiii sunt o binecuvântare cerească, un prilej de
bucurie! Minciună sfruntată. Or fi fost ei cândva, dar acum
nici pomeneală. Copiii sunt doar un supliciu și nimic mai
mult. Copiii nu ne-au adus bucurie în casă; dimpotrivă.
Prezenţa lor ne-a otrăvit viața în loc să ne-o îndulcească.
După patru ani de căsnicie, am ajuns la concluzia că nu ne
putem nici împăca nici înțelege. Și nu mai căutam explicații.
După dragoste venea ura. Eram veșnic ocupați și deveneam
tot mai răi.... (Brusc, agitat.)
Mă sufoc... Trebuie să iau aer... să beau puțină apă... Aş
bea puţină apă... (Pauză.) Deviez mereu de la subiect...
Ne-am mutat la oraș. Trăind așa, sufeream mai puțin.
Au trecut astfel încă doi ani. Ea s-a mai împlinit, s-a făcut
mai frumoasă, o frumusețe de vară târzie. Era conștientă de
acest lucru și se ocupa mult de propria-i persoană. La treizeci
de ani înflorise în toată plinătatea farmecelor ei de femeie
stearpă, sătulă și excitată. Era tulburătoare și nestrunită ca
un cal odihnit căruia i s-a scos frâul. Simțeam că mi-e frică...
(Pauză. Apoi, unui spectator...)
Scuză-mă, te rog... Am obosit, ce-i drept, dar nu-i nimic.
Mai avem până... (Pauză.)
Cred că a fost educată cum că pe lumea asta nu e nimic
mai de preț ca sexul. Se măritase și se înfruptase din sex dar
altfel decât se așteptase, cu o mulțime de decepții, necazuri și
cu un martiriu neaștaptat: copiii! Martiriul acesta o istovise.
Și iată că datorită amabilității medicilor, ea află în fine că se
putea lipsi de copii. A renăscut numai și numai pentru
dragoste. Dar dragostea cu un soț înveninat de gelozie și ură
nu mai era dragoste. Se apucase iar, cu pasiune, de pian. Și
de aici s-au pornit toate. Căci, da, iată, apare acest om. El.
O canalie. Muzician, violonist... semiprofesionist... Tatăl lui
fusese cândva vecin cu tatăl meu.... Ochi migdalați și umezi,
buze roșii și surâzătoare, mustăcioară pomădată, frizură la
modă, trăsături plăcute și vulgare totodată, bărbat bine, cum
s-ar expima o femeie, cam slab de constituție, dar nu
exagerat, cu șolduri de femeie. (Râde.) El și muzica lui au
fost cauza tuturor nenorocirilor. Dar la proces s-a pus totul
pe seama geloziei mele. Nu e adevărat... Nu e tocmai așa,
vreau să spun. Jurații au apreciat că eram un soț înșelat și că
am ucis ca să-mi apăr onoarea... Dar de vină era viața
respingătoare pe care o duceam. Abisul ce ne despărțea.
Dacă n-ar fi apărut el, ar fi apărut altul. De nu era gelozia,
găseam un alt motiv... A încercat să se otrăvească... Iubire?
(Revine la “exercițiul” cu publicul și se adresează altei femei
și altui bărbat din public.) Uite, spune dumneata, sincer: “Te
urăsc.” Hai spune!... Așa. Acum spune dumneata: “Te
detest.”... Dumneata: “Nu te mai doresc.” Și dumneata, da
dumneata: “Canalie!” Ați văzut?...
Da, așa a fost cu puțin înaintea deznodământului.
Strigam: “Taci odată!” Ea, îndâtjită, căuta să mă înțepe,
insistent, tocmai acolo unde știa că mă doare cel mai tare...
Dă să fugă în camera copiilor. Încerc s-o rețin, să-i spun ce
am pe suflet, s-o conving că am dreaptate, și-o apuc de
mână. Strigă, urlă: “Copii, tata mă bate!” “Minți!” Copiii se
reped la ea. Ea îi liniștește. “Nu te mai preface”, îi zic. “După
tine, toți se prefac; ești în stare să ucizi un om și să afirmi că
se preface. Asta vrei, nu?” “O, de te-aș vedea odată moartă!”
strig eu... Și imediat m-am îngrozit la auzul propriilor mele
cuvinte. M-am închis în biroul meu copleșit de gânduri. Mă
gândesc să fug, să mă ascund, să plec în America. Să scap de
ea și să-mi aleg o cu totul altă femeie, o femeie încântătoare.
Scap numai dacă moare sau dacă divorțez, și mă gândesc
cum ar fi mai bine să procedez. Realizez că am luat-o razna...
Viața casei își urma cursul... Dădaca venea și mă
întreba: “Unde e doamna? Când se întoarce?” În mine se
dădea o luptă între mânie și teamă... Întârzâia tot mai des;
nopți după nopți iar eu clocoteam de mânie și neliniște.
Târziu, venea cumnată-mea cu solie de la ea. Începea ca de
obicei: “E într-un hal fără hal. Se poate așa ceva?” “Bine, dar
nu s-a întâmplat nimic are doar un caracter imposibil. Nu
mă simt vinovat cu nimic.” Îi spun.“Dar lucrurile nu pot
rămâne așa!”- îmi reproșa ea. “Ea e de vină!”- îi zic. “Vrea să
divorțeze, mă rog, sunt gata!” Cumnată-mea plecă... Spre
dimineață apare ea. Cu fața chinuită îmi răspunde mândră că
n-a venit să-mi asculte explicațiile, ci să-și ia copiii, că nu
mai poate trăi împreună cu mine. Încerc să-i demonstrez că
nu-s vinovat și că ea mă scoate din sărite. Mi-a răspuns
glacial: “Ajunge, ai să te căiești.” Apoi a fugit și s-a-nchis în
odaia ei. Peste o jumătate de oră vine fata mai mare într-un
suflet și cu ochii în lacrimi: “Nu știu ce e cu mama!...” Ne
ducem împreună, sparg ușa. Pe măsuța de lângă pat, un
flacon de medicamente gol. O readucem în simțiri. Alte
lacrimi și în sfârșit ne împăcam. Dar nu e o împăcare reală,
căci fiecare coace în suflet o ură veche a cărei vină amândoi o
punem pe seama celuilalt. Asemenea scene, dacă nu și mai
rele, se repetau săptămânal, lunar, uneori chiar zilnic...
Mereu aceleași. (Îngână un cântec, oarecum îngândurat,
rătăcit.)
 “Plouă peste noi cu rouă,
Plouă peste amâmdouă.
Unul, una, pe din două,
Suflete de lună nouă.
Plouă fluviu de iubire,
Născocit din amintire.
Cade strop, potop și foc,
Lemn de soc făr' de noroc.
Plouă, vouă, nouă...
Peste noi cu râu de rouă.”
În acest stadiu se aflau relațiile noastre, când a apărut
acel bărbat... L-am primit. Cândva ne tutuiam... Nu mi-a
plăcut din capul locului... Muzician... Pfuai!... I-am spus că
eu am renuțat la muzică, în schimb soția mea cântă destul de
bine. L-am prezentat soției mele. El se oferi să concerteze
împreună cu ea. Soția mea era întotdeauna elegantă și
seducătoare. Pare-mi-se că el îi plăcuse de la prima vedere.
Acum radia de bucurie! Jocul nostru ipocrit începuse iar. Eu
zâmbeam afabil, încercam să par entuziasmat. El o fixa cu
aceiași ochi pofticioși, cu care privesc toți afemeiații o femeie
frumoasă. Ea încerca să pară indiferentă. Am observat din
capul locului că ochii ei sclipeau ciudat și că gelozia mea îi
galvaniza pe amândoi, trezind în ei aceleași expresii, priviri și
zâmbete. Roșea ea, roșea și el, zâmbea ea, zâmbea și el....
Trebuie să recunosc că prezența acestui bărbat mă
indispunea... În toate serile astea muzicale am fost torturat
de gelozie. Iar când privirile lor se întâlneau într-o lungă
zăbovire, am simțit că bestia ce sălășluia în ei a întrebat în
ciuda tuturor conveniențelor și etichetei: “Se poate?” Și tot
ea a răspuns: “O, da, din toată inima!” Sufeream, văzând că
ea îmi nutrește numai ură în timp ce se lăsa cucerită fără
vreun efort subjugându-se lui cum niciodată nu a fost pentru
mine. Trebuia să fiu amabil, pentru a înăbuși în mine dorința
de a-l omorâ pe loc. (Pauză.)
Doamne! Prin ce am trecut! Mă îngrozesc și astăzi.
Eram de toată mila: “De față cu copiii, cu dădaca!” îmi
spuneam. Îmi venea să-l dau afară, să-l înjur, dar simțeam că
trebuie să fiu gentil și amabil. Așa am și făcut...
După o săptămână trebuia să plec din oraș. O adunare
de la care nu puteam lipsi. Ea s-a interesat dacă nu-mi
trebuia ceva, cumva, la drum. Nu i-am răspuns. Mi-am
spus:“Mă umilește, mă jignește, mă înjosește.”Simțeam cum
mă cuprinde o furie năpasnică. Pentru prima dată simțeam
nevoia unei descărcări fizice. Clocoteam.“Pleacă de aici, că te
ucid! Pleacă! Mă faci să turbez!” Îmi venea s-o bat, s-o ucid,
dar știam că nu am dreptul s-o fac. “Pleacă de aici!” A plecat
și eu m-am liniștit imediat. Peste o oră a venit dădaca să-mi
spună că soția mea are o criză de nervi. M-am dus s-o văd.
Plângea. Râdea și plângea și tremura din tot corpul fără să
scoată o vorbă. Era bolnavă. Spre dimineață s-a mai liniștit și
în sfârșit ne-am împăcat la porunca aceluiaș sentiment pe
care-l numeam... dragoste. “Și te-am iubit, Natașa, în zorii
siderali. Fierbeam în clocot delicvent iubind bezmetic,
indecent... Și te-am iubit enorm, în coardă de vioară ruptă,
golindu-mă în noaptea spartă de geamătul prealungului
final... Căci, te-am iubit, mereu, Natașa... Și-atunci, și-acum
și... de departe.”
 Mai târziu, împăcați fiind, i-am mărturisit că eram gelos
pe el, pe violonist. Începu să râdă cât se poate de firesc.
“Dacă vrei, sunt gata să nu-l mai văd niciodată.” Se silea să
pară indiferentă, dar nu izbutea. Blestemata asta de
muzică!... Așa s-a încheiat totul și duminică... au sosit
invitații, iar ei... au cântat iarăși împreună.
Eram extrem de vanitos. În zilele noastre viața fără
vanitate nu mai are nici un rost. M-am ocupat chiar eu de
masă și serată, de invitați. A început să cânte. Le spionam
privirile și gesturile. Țin minte bine, ah, fiecare amănunt din
acea seară. Au cântat Sonata Kreutzer de Beethoven, E
groaznică sonata asta! Muzica asta! Nu face decât să excite,
da: să ex-ci-te!... Să cânți și să faci ce te îndeamnă muzica. E
extrem de periculos. Se trezesc energii, sentimente pe care,
mai apoi, ești tentat să le traduci în fapte. Prin urmare așa
stateau lucrurile și nu cum am crezut până acum. Priveam cu
alți ochi la oameni, la soția mea... la el.
Seara s-a sfârșit cu bine. Invitații s-au dus. Aflând el că
voi pleca din oraș pentru câteva zile îmi spuse, luându-și
rămas bun, că speră să mai aibă plăcerea unei asemnea
serate și cu altă ocazie... după ce mă voi întoarce, lăsându-mă
să înțeleg că nu va mai veni în vizită în lipsa mea. Faptul ăsta
mi-a produs, brusc, o reală plăcere. Pentru prima oară i-am
strâns mâna cu sinceră căldură. Și-a luat rămas bun și de la
ea. Despărțirea lor îmi păru corectă și firească. Toate
mergeau de minune.
Peste două zile am plecat despărțindu-mă de soția mea
cu inima împăcată și într-o dispoziție excelentă. Mă așteptau
o sumedenie de treburi. Două zile am muncit câte zece ore
fără încetare. A doua zi am primit o scrisoare de la soția mea.
Am citit-o pe loc. Îmi scria de copii, de unchiul ei, de dădacă,
de niște cumpărături pe care le făcuse și că el... vilonistul, i-a
adus niște partituri promise mai demult și s-a oferit să
concerteze împreună, dar ea l-a refuzat. (Pauză) Nu-mi
aminteam ca el să-i fi promis cândva niște partituri...
(Pauză.) Fiara turbată a geloziei mugea în mine zbătându-se
să iasă. Eram speriat. M-am grăbit s-o potolesc.
“Ce sentiment josnic e și gelozia asta!”-mi-am zis. Mi-am
ocupat timpul până seara târziu. Apoi m-am culcat. Am
adormit. Și știi cum se întâmplă uneori, simți un zvâcnet și te
trezești. “Absurd.”- îmi spuneam. Dar el era celibatar,
sănătos, având o singură deviză: ia de la viață tot ce-ți poate
oferi. Și-apoi, muzica... Muzica ce-i lega pe amândoi. Cel mai
rafinat mijloc de ațâțare a simțurilor. Ce ar putea să-l
oprească? Nimic. Dimpotrivă, totul îl îmbie. Ea? Dar cine-i
ea? O veșnică enigmă. Eu n-o cunosc. Nu cunosc în ea decât
animalul pe care nimic nu-l poate opri și stăpâni. Abia acum
mi-am amintit de privirile lor, când după Sonata Kreutzer au
executat o bucată pasionantă, o bucată atât de senzuală, că
părea aproape indecentă. “Cum am putut să plec?” Își fereau
ochii de alte priviri dar își zâmbeau pe ascuns ori de câte ori
se putea.“Da, totul s-a sfârșit,” îmi spunea o voce. Noaptea
îmi părea interminabilă și mă chinuia. Mi-am aprins o
țigară... (Se caută și realizeză că nu are țigări. Cere iar o
țigară din public.) O țigară?... Mulțumesc... Nu mai e mult...
(Își aprinde țigara.)
Am început să fumez ca de obicei când te zbuciumi fără
rost. Fumam țigară după țigară, ca să uit de toate. Aşa mi-am
petrecut noaptea. Lungă noapte. Și, pe la cinci dimineața,
nemaiputând suporta am hotărât să plec imediat. Să mă
întorc....
Opt ore cu trenul... Fantezia mea s-a dezlănțuit
hrănindu-mi gelozia. Mă gândeam numai și numai la ce se
întâmpla acasă în lipsa mea, că mă înşela. Sufeream cumplit.
Câtă deparavare! Trăiam un sentiment de umilință. Mă
întrebam, surd și necontenit: “Sunt un depravat? Sunt un
depravat? Am fost? Sunt?” Mă simțeam neputincios atât față
de ea, cât și față de el. Era suficient să-i cânte o dată “Săruta-
ți-aș gura dulce” sau ceva în genul ăsta și gata! Era a lui. Față
de ea neputința mea era și mai mare. Dacă nu-i cedase încă,
dar vroia s-o facă, iar eu știam bine că vroia, cu atât mai rău:
mai bine s-o facă odată și să scap de îndoială. Greu de spus
ce doream eu. Era o adevărată nebunie!
Am ajuns. Am ieșit din gară și am pornit spre casă.
Repede. Simțeam iminența unui dezastru. Eram în fața casei.
Ferestrele luminate. Musafirii tocmai plecau. Am intrat. În
hol, printre haine, am zărit imediat haina lui. “Așadar e
adevărat”, mi-am spus. Și în furia mea dezlănțuită am
devenit o fiară crudă și perfidă. Din sufragerie răzbăteau
frânturi de vorbe și zăngănit de tacâmuri. Stăteau la masă.
Încă nu știam ce voi face. Înțelegeam numai că totul s-a
sfârșit, că vinovăția ei era evidentă, că am s-o pedepsesc
acum pe loc și am să pun capăt relației mele cu ea odată și
pentru totdeauna scăpând astfel de calvarul ăsta.
Copiii dormeau în camera lor. Dădaca dormea și ea în
camera de lângă. M-a cuprins o jale cumplită. Ca să nu
trezesc copiii m-am furișat în camera mea, m-am trântit pe
un fotoliu și am izbucnit în plâns. Eu, un om onest, dintr-o
familie onorabilă, visând o viața întreagă la o căsnicie
fericită, eu, bărbatul care n-a înșelat-o niciodată... Și poftim!
Mamă a cinci copii, și să se arunce în brațele unui muzician
pentru buzele lui roșii... Nu, nu e o femeie! E o cățea
ordinară! Și unde? Lângă copiii ei?... Să se arunce cu atâta
nerușinare de gâtul lui! Mai știi! Poate că a făcut-o demult!
Poate copiii ăștia, pe care-i cred ai mei, au fost făcuți cu alții.
Dacă soseam mâine, m-ar fi primit coafată, aranjată, cu
mișcări leneșe și grațioase, nu? Spălată și parfumată, nu? Am
încercat să mă ridic dar nu puteam. Inima îmi bătea gata
să-mi spargă pieptul și picioarele refuzau să mă asculte.
Simțeam c-am să mor. Ea o să mă omoare! Asta vrea. Să mă
omoare. Am luat un cuțit apoi, încet, m-am apropiat de
sufregerie și am deschis ușa brusc. Au înlemnit. Expresia de
pe fețele lor trăda groaza. Era tocmai ce-mi doream. El a
sărit în picioare. Ea părea supărată că au fost deranjați. Totul
a durat o singură clipă. Simțeam nevoia de a distruge, de a
sparge, de a fi violent, de a simți beția turbării și m-am lăsat
în voia acestui sentiment eliberator. Am lovit-o cu cotul în
obraz. El, obervând în mâna mea cuțitul pregătit, a fugit pe
sub pian afară din casă. Ea mă privea cu ură. Frică și ură.
Acea frică și ură care o făcuse să iubească pe altul. “Stai! Ce
faci? Ce-i cu tine? N-a fost nimic, nimic, nimic... Ți-o jur!”
Striga ea încercând să mă îmbuneze.“Minți, ticăloaso!”Apoi
am înhățat-o de gât, am răsturnat-o pe spate și am început
s-o sugrum. Ce tare îi era gâtul... Ea cauta disperată să se
elibereze. I-am împlântat cuțitul adânc sub coaste. (Pauză.
Apoi, unui spectator.) Când omul susține că nu-și dă seama
ce face la mânie, să nu-l crezi. Eram perfect lucid. Am
încremenit locului așteptând să văd ce va urma. “M-a ucis!”
- a țipat ea sărind în picioare. De sub bluza ei țâșnea sângele.
Dădaca se trezise şi stătea în ușă. Abia atunci am înțeles că
nimic nu se mai poate repara. “Trebuie să-mi păstrez calmul,
să fiu conștient de tot ce fac”, mi-am zis plecând fără să
privesc înapoi. M-am închis în camera mea. Dădaca țipa. Din
sertaul biroului am luat un revolver, l-am pus pe masă și
m-am așezat. Am stat așa multă vreme, pustiu de gânduri și
amintiri. Alături auzeam zbuciumul casei. I-am spus dădacei
să anunțe poliția după care am început să fumez până m-a
doborât somnul. M-a trezit o bătaie în ușă... Am crezut că e
poliția. Bătaia în ușă se repetă. Am deschis. Era cumnată-
mea, o văduvă blajină și proastă. Plângea miorlăit. “Ce vrei?”
“Moare... așa spune medicul. Du-te la ea.” Am căzut pe
gânduri... Trebuia să mă duc, totuși. Că așa se cuvine
pesemne atunci când un soț își omoară soția. Am ieșit din
cameră. M-am apropiat de ușa dormitorului. Am intrat încet.
Cu genunchii îndoiți, ea zăcea pe patul nostru dublu. M-am
oprit în ușă. “Apropie-te de ea, apropie-te...” îmi șopti
cumnată-mea printre sughițuri. A, vrea să se pocăiască,
m-am gândit. S-o iert? Da, acum că moare pot s-o iert, m-am
gândit silindu-mă să fiu mărinimos. Am venit la căpătâiul ei.
Ea își ridică anevoie ochii spre mine - unul era învinețit- și
rosti cu voce sugrumată: “Ți-ai atins scopul, m-ai ucis... dar
copiii... nu ți-i las... Îi ia... soră-mea... Da, acum poți să te
bucuri, uite ce ai făcut...” Își aținti ochii spre ușă scoțând un
suspin. În ușă stătea cumnată-mea cu copiii. M-am uitat la
copii apoi la fața ei zdrelită și învinețită, și pentru prima dată
am văzut în ea omul. Mândria mea rănită și gelozia mi-au
părut atât de deșarte și atât de mare crima pe care am
comis-o, că-mi venea să-mi lipesc fața de mâna ei și să-i
spun: “Iartă-mă!” Dar nu îndrăzneam. A început să delireze ;
“Hai, omoară-mă, omoară-mă, nu mi-e frică. Omoară-i pe
toți, pe toți, și pe el. A plecat, a plecat!... De ce-ai făcut asta?
De ce?” Bâiguiam înnecat: “Iartă-mă... iartă-mă...” “Să te
iert? Nu! Te urăsc!... “ Apoi a închis ochii.
Mai târziu am fost dus la închisoare. Am avut timp să
mă gândesc mult la mine și la trecutul meu și am înțeles
totul, am înțeles ce am făcut; că eu și numai eu am omorât-o.
Cine n-a trecut printr-un asemenea impas, nu mă poate
înțelege. (Pauză. Caută primprejur. Scoate o frânghie din
interiorul saltelei. Face un laț...) Scuză-mă... Sunt un
depravat, totuși. Scuzați-mă... Așa cred. Altminteri nu eram,
acum, aici, așa, în fața dumneavoastră... Spune, dumneata,
mă poți înțelege?... Spune. Te rog... Mă poți ierta?..(Prinde
frânghia de una din barele de sus ale cuștii, se urcă pe
scăunel, își pune încet ștreangul de gât în timp ce cântă un
cântec, aproape vesel. Privește intens la spectatori...)
“Ding-dang
drum la picior.
Ding-dang
dor de-un fior.
Ding-dang
noapte și zi.
Ding-dand
cărări către dor.
Ding-dang
mi-e teamă să mor.
Ding-dang
apus și uitare.
Ding-dang
 dans de fecioare.
Ding-dang
urlet de viață.
Ding-dang
o spaimă de gheață.”

(Se oprește, verifică rezistența ștreangului...) Bine...

Mulțumesc... Adio... (Brusc, își loveste cu un picior,
scăunelul pe care stă cocoțat cu șteangul în gât. Cade...
Întuneric, brusc!... Un sunet asurzitor ca un vaier-urlet
sfâșăietor... Tăcere. După câteva secunde bune... începe...
“filmul.” Actorul-interpret nu este obligatoriu să mai apară
la aplauze! “Filmul” se termină cu el în stop cadru, la prim-
plan.)

Sfârșit

Notă: Oricine se încumetă și dorește să pună în scenă

această monodramă, poate opera reducții ori adaosuri la text
în funcție de concepția lor regizorală.