PARICIDUL

Scenariu dramatic pentru un spectacol one-man-show după Ion Sava, de Radu Botar

Copyright c. R.B.- 2021

DECORUL: O sală de teatru. Cortina este lăsată. În sală, undeva, așezat pe
unul dintre rânduri, într-un scaun, Actorul. Este îmbrăcat cu un pardesiu
peste costumul lui, poate și cu o pălărie în mână. Intrarea publicului îl
surprinde în sală! Ceea ce-l determină să acționeze cu o oarecare
nedumerire și ezitare. Încearcă să iasă dintre rânduri. Iese! Apoi nu știe ce
să facă; să părăsească sala ori să se îndrepte spre scenă. Alege să înainteze,
cu pași timizi la început, după care tot mai determinat, către scenă...Privește
publicul, privește scena...Începe să vorbească...

ACTORUL: Bună seara...Îmi pare rău dacă v-am inoportunat cu prezența

mea. Ațipisem după repetiția avută așteptând să aflu programul pentru a doua
zi. Afară era înnorat, umbrelă nu aveam, bani de taxi...Hmm...Am de
cumpărat niște una-alta din piață că... Asta e. Și m-a prins somnul...Ați venit
la repetiție? (Din spatele cortinei se aud vocile tehnicienilor: ”Hai mai
repede cu decorul ăla! Cristi! Cristi! Ce naiba faci acolo? Iar mănânci!
Treci și prinde ștanga aia la pod cum trebuie!... - Da, boss!”) Băieții
lucrează. (Voci de la lumini și sunet: ”Ai reglat refletoarele alea? -Reglat!
Sunetul? -Mai am câteva corecții! Bine. Când e gata dă-i drumul să
verificăm!”) Vedeți câte sunt de rezolvat până să ajungeți să vedeți, să simțiți
o... emoție? Nu mai spun câtă zbatere, câtă energie se consumă, de fiecare om
în parte, până când ajungeți dumneavoastră să stați comod, în sală, așteptând
să bată gongul. Diferența de emoție, la bătaia gongului, dintre noi cei din fața
cortinei, din decor, plus cei din culise, pe care nu-i vedeți dumneavoastră,
este uriașă. Dar emoțiile au aceeași coordonată! A bucuriei de a dărui și a
primi. (Regizorul tehnic al teatrului intră în sală și i se adresează direct
Actorului.)

REGIZORUL TEHNIC: Domnu' Artist! Meștere!...Nu azi este spectacolul

D-voastră! Verificați avizierul! Ieșiți din scenă că trebuie să montăm decorul
pentru „Hamlet”. (Publicului.) Vă rog să ne iertați de întârzâiere...Vremea
ne-a stricat planurile și actorul principal întârzîie. E pe colaborare și vine de
departe...Mai durează puțin. (Luministului.) Stinge sala încet și dă refletorul
15 la 60 la sută și lasă-l așa! (Iese. Sala se stinge încet, lumina crește pe
Actorul aflat acum pe scenă, central. Pare din altă lume...)
ACTORUL(trezindu-se brusc în lumina refletorului): Actorul principal
întârzâie...Ehei, în tinerețea mea nici nu îndrăzneai așa ceva...Acum...În
fine... Nici nu vă închipuiți, onorați domni și doamne, cât de greu e să rostești
un monolog, când nu ești un actor genial și ți-ai mai păstrat o firimitură din
bunul-simț și spiritul critic omenesc. Se spune că teatrul trebuie să redea pe
scenă viața reală. Ei bine, cine a mai văzut în viața reală om în toată firea să
vorbească singur?...Căci, vă rog, trebuie să vă dați seama că eu, dacă tot
întârzâie actorul principal din „Hamlet”, nu? – sunt hotărât s-o fac. Vă asigur
că voi vorbi singur cât voi putea...Așa, și eu și dumneavoastră, facem
așteptarea să fie mai plăcută și nedoritul incident, că se mai întâmplă, mai
ușor de suportat...Nu sunt conferențiar, vă rog să rețineți. Doar...actor...Un
biet actor...Deci nu mă bucur de avantajul contactului direct cu domniile-
voastre. În fața celui care conferențiază nu există nici o piedică, ochii lui fiind
liberi să se uite drept în ai onoraților domni...ah, și mai ales în ochii superbi
ai minunatelor doamne. În fața mea, din nenorocire, e un perete...Da, onorat
public, un perete...Nu râdeți! Un perete. O fi trăgând el, bietul cortinar,
cortina aceasta, în sus și în jos sau lateral, dar asta nu e nimic; peretele există.
Și dacă unii colegi ai mei pretind că pot trece rampa, e pentru că au
convingerea că, în anumite momente ale interpretării rolului devin imateriali,
ca umezeala sau ca mirosurile.
Spuneam: cine a mai văzut în viața reală om care să vorbească singur?
Eu, până am ajuns în teatru și am văzut pe marii eroi ai tragediilor clasice, nu
văzusem decât pe Ticovăț, orbul satului și, câteodată, pe tata când venea beat
acasă și se certa, imaginar, cu șeful de restaurant... (Râde ușor.) Rostul meu în
piesa...nu, nu „Hamlet”, că în distribuția asta n-am avut parte nici măcar de
rolul stafiei, în piesa pe care trebuie să o joc peste două săptămâni este -
iertați-mi emoția, dar mi-a venit în minte rolul și m-a cuprins o frică
înspăimântătoare – rostul meu este să scap cu obrazul curat din marele
monolog al actului doi. Am acceptat să joc, pentru că m-a rugatobligat
directorul. M-a chemat în birou și mi-a zis de la obraz: „Bătrâne, n-am ce-ți
face, trebuie să-ți justific salariul de lux-pandemic!...”Am holbat ochii!
Auzeam pentru prima dată această expresie...Mi-a promis apoi și un premiu
dacă voi face o mare creație...Auziți? Cre-a-ți-e!...Creație dintr-o inepție,
dintr-o situație oribilă, căci rostul meu este să-mi omor pur și simplu mama.
Mama!! (Pauză. Lumina unui alt refletor se aprinde lângă el. Cineva, de la
cabina tehnică a sunetului și luminilor, i se adresează direct, peste public.)
VOCE TEHNICIAN: Meștere, dă-te, te rog, mai în lumină!...Aia de lângă!
(Actorul se așează în locul indicat.) Așa!...Bun. Stați acolo până fixez și bag
în memorie. Dacă vreți puteți continua că nu mă deranjează!

ACTORUL(publicului): Mă văd?... (Că primește sau nu vreun răspuns,

continuă.) Am luat în mână acest pumnal ruginit de la recuzită... (De după
cortină, de la culise, vine recuziterul sau recuzitera teatrului cu un cuțit.)

RECUZITERUL: Meștere, pumnalul trebuie în ”Hamlet”! Altul nu avem.

Luați cuțitul ăsta și dacă trebuie spuneți că-i pumnal. Doar știți să vă
imaginați! (Îi ia pumnalul și-i dă cuțitul după care iese.)

ACTORUL(ușor derutat, reia): Am luat în mână acest...pumnal...ruginit, de

la recuzită și de gustul unui autor cretin, iată-mă pe scenă...De fapt am
repetat...Apoi am ațipit așteptând să aflu programul...După care mă trezesc cu
dumneavoastră, în fața dumneavoastră, și aflu că e spectacol. „Hamlet!” Iar
actorul principal, care vine de departe, e undeva pe drum, întârzâie...Și noi
vorbim...De fapt eu, repet acum, și nu mi-o cere nimeni. Doar situația,
profesionalismul și...vremea. Repet ca să vă umplu timpul și să înțelegeți cât
de greu este câteodată să fii... Trebuie să-mi omor mama! Să văd cum îmi voi
omorâ mama...Sincer, aș fi preferat să fiu acasă, cu o cafeluță bună citind
ceva amuzant, distractiv sau să vorbesc cu fiică-mea la telefon!... (Brusc, din
spatele cortinei, răzbat sunete de obiecte răsturnate, gălăgie peste care, la
un moment dat, se suprapune un tunet asurzitor și vuiet de furtună în
oscilații. Sunt probe tehnice. Apoi, la fel de brusc, reflectoarele se sting.
Întuneric. Se aude un dialog strigat între tehnicienii de după cortină și cei de
la cabina tehnică, poate, chiar și de pe sală.)

DIALOGUL DINTRE TEHNICIENI: Ți-am spus să fixezi bine ștanga aia!

Acum ce facem?!
--Am fixat-o dar numai într-o frânghie că ailaltă era ruptă!
--De ce n-ai făcut referat?!
--Ce, eu să fac?!
--Da' cine, mama?! (Zgomot mare!) Băăă, tâmpitule!... Aprinde naibii
lanterna aia!
--Nu mai are baterii! (Tunet violent, vuiete de mare, ploaie. Refletoarele se
sting. Voce de pe sală.)
--Dă sunetul mai încet că-mi spargi timpanele!
--Nu văd!
--Aprinde refletoarele, ce faci?!
--Cred că a pușcat un bec!
--Aprinde altul și du-te de-l schimbă! Refletorul trebuie să meargă pe
„Hamlet” la momologul ăla la care se tot încurcă artistu'... (Ușor, crește o
lumină palidă pe avanscenă. Actorul surprins într-o mare uimire...Pauză...
Liniște...Se mai aude doar un firav sunet de ploaie...)

ACTORUL: Ați văzut, când ați venit la teatru, ce nori veneau din partea
aceea? Erau groși! De furtună și grindină...Ia! Ascultați! Ploaia a și început...
Și ce furtună...Îmi aduce aminte de Shakespeare...Ce folos... (Tace.) Dacă
ploaia nu încetează până termin eu monologul ăsta, veți ajunge acasă uzi
până la piele. (Un trăznet asurzitor. Actorul se aruncă la podea.) Vai de
mine! Păzește-ne, Doamne! Păzește-ne, Doamne! Parcă a auzit și Cel-de-Sus
de crima pe care sunt obligat s-o săvârșesc, și a trimis vreme grea ca să-l
trăznească pe autor... (De la cabina sunetului se aude vocea sunetistului.)

VOCEA SUNETISTULUI: Scuze! Mi-a scăpat amplificatorul la maxim.

Continuați!

ACTORUL(adunându-se de pe jos): În regulă, în regulă!...(Publicului.) Dar

eu zis să profit de acestă situație de ”vreme rea”, că în fond e o idee bună...
Chiar am să-i spun regizorului să o aplice în spectacol: paricid pe furtună!
Merge admirabil!(Entuziast.)Excelent.Păi, să-mi încep repetiția, atunci!...Mai
mult așa, o schiță...Că doar astă seară se joacă ”Hamlet” și nu...iar până vine
actorul principal...Mda!...(Încearcă să-și ia o poziție criminală.), Nu, nu pot!
Mă împiedică pardesiul...Nu mă simt liber în mișcări...Să-l scot. (Își scoate
pardesiul de pe el.) Așa e mai comod. Pot manvrea pumnalul mai artistic.
Totuși, mai e ceva. În piesă, cică, voi purta un costum iar la croitorie mi-au
luat măsurile pentru o mantie. (Din culise apare o cabinieră cu o perdea în
mână.)

CABINIERA: Domnule, eu trebuie să întind aici o masă de călcat să îndrept

puțin perdeaua asta pentru spectacol...Vă deranjează? În cabină nu mai am
loc de atîtea costume. Pot?

ACTORUL(încurcat): Păi... chiar acum?

CABINIERA: Mai stați mult pe aici?

ACTORUL: Până se liniștește vremea...Și oricum, spectacolul se întârzîie

puțin până ajunge la teatru „Hamlet”...

CABINIERA: Bine, hai să văd ce pot face. Las asta aici. Vin mai târziu.
(Lasă perdeaua și iese.)

ACTORUL(luând perdeaua): Cum vă spuneam, textul prevede să mă strecor

la mama înfășurat în mantie și cu pumnalul ascuns în falduri. Deci, o mantie!
(Ia perdeaua.) Iată mantia! Mantia princiară... Hopla! (Își aruncă perdeaua
pe umeri.) Și acum să vedem ce spune textul. (Scoate de le piept, din
buzunar, un text uzat. Citește.) „Străbate un coridor întunecat, în care a intrat
printr-o subterană părăsită a castelului, și găsind o ușă dosnică, acoperită cu o
stâncă de granit, dă conglomeratul la o parte și urcă o scară secretă care duce
la apartamentul mamei sale”. Hmmm...Cam complicat. Dac-aș fi un om
normal – ca și cum un om normal ar putea să-și omoare mama! – m-aș duce
direct, fără atâtea coridoare și uși secrete, nu? – și i-aș împlânta pumnalul
drept în inimă. „Să se curgă viul tot”, ca-n „Regina ostrogoților”. Oribil! (Are
o criză de râs! Dar e un râs foarte variat și colorat.) Iertați-mă, nu-i nimic
de râs...Dar nu mă pot stăpâni. Râd nervos. Râd de necaz. (Continuă criza
într-un râs nervos.) Trebuie totuși să mă stăpânesc și să încerc să mă adun
puțin. (Sunetul, dintr-o dată, bruiază foarte strident. Strigă scos din sărite.)
Mai încetează dracului cu furtuna aceea! Ce-s zgomotele astea?! Am
priceput, reglaje peste reglaje, dar acum, dacă tot n-a venit încă domnul
„Hamlet”, lasă-mă să repet eu în liniște! (Efectele încetează.) Așa, acum mă
aflu, deci, în mijlocul coridorului. Aici trebuie să mă opresc și, cu riscul să
mă socotiți nebun, în loc să merg să-mi văd de păcatele mele, trebuie să stau
pe loc și să explic care sunt sentimentele care mă îndeamnă la săvârșirea
asasinatului. Să nu vi se pară prea curioasă această explicație, această
destăinuire a stării mele sufletești, prealabilă suprimării din viață a mamei,
destăinuire pe care un criminalul veritabil n-ar face-o. Sistemul e foarte
întrebuințat de către criminalii din tragediile clasice. E chiar o lege, s-ar
spune, în această privință. Toți, absolut toți asasinii din tragedii, înainte de a
ucide își descarcă sufletul într-un monolog – și pe urmă lovesc! (Face gestul
de înjunghiere.) Shakespeare!...Cum au trecut pe lângă mine aceste
personaje mari doar pentru că nu am putut fi altfel decât în credința profesiei
fără conpromisuri...În fine, fără prea mari conpromisuri...Că așa e în viață;
ca-n tenis, cum spune scheciul ăla celebru... (Se apropie încet, tăcut, de
marginea scenei. Se așează. Privește o vreme publicul...) Făceam figurație
într-o tragedie, pe când eram student...Ce vremuri, câte vise, speranțe!...
Făcem figurație, zic, jucând un oștean bătrân cu barba mare până aici, și
zalele numai pe partea din față a corpului – partea din spate a zalelor mele
reprezenta armura unui alt coleg, mare figurant, așezat cu spatele. Nu-mi
aduc aminte ce titlu avea tragedia aceea, dar știu că era vorba de un rege de
curând asasinat, ce trebuia răzbunat, fiind ucis cât mai grabnic omorâtorul.
Întîi a intrat în scenă fiica sa, care, după ce a spus un monolog arătându-și
dragostea față de părintele ei, a încheiat urlând: „Am să-l omor, am să-l
omor!” Apoi a intrat în scenă soția mortului, la fel, plângând și arătând cât de
mult îl iubește – ca și cum decedatul ar mai fi putut să se bucure de
sentimentele ei – și care a conchis, urlând de două ori mai tare decât fiica sa:
„Am să-l omor, am să-l omor!”. Noroc că bătrâna era interpretată de o actriță
în floarea vârstei, care în imposibilitatea de a juca rolul unei femei tinere și
cochete, având bustul și dosul... (Gest, cu referire la dimensiunile pieptului și
fundului.) prea proeminente, a acceptat, din pasiune teatrală, să joace rolul, ca
să nu piardă contactul cu scena; pentru că, dacă o actriță bătrână, cum mai
sunt încă prin teatre, ar fi urlat așa, cu siguranță i-ar fi pleznit organul
vocal...Din cauza asta, actrițele bătrâne și fără vlagă joacă de
preferință...fetițe care vorbesc din vârful buzelor, fără efort, să nu se
împrăștie...Poate că sunt rău dar cam așa e...În general...Eu când am auzit
bătrâna urlând atât de tare, cum eram începător, întâi m-am speriat, iar pe
urmă m-a bufnit râsul în plină scenă...În seara aceea n-am mai mâncat!
Pentru că din ordinul regizorului și la cererea actriței-mame, nu mi-am luat
bănuții de-un lapte bătut și-o chiflă...Că atâția bani erau! Am adormit noaptea
târziu, în cămăruța mea strâmtă și friguroasă și am visat...Mi-am imaginat,
printre altele, și cum l-aș fi scuturat pe autor, dacă ar mai fi trăit, pentru că
din cauza tragediei lui îmi chiorăiau mațele de foame....Visam... (Dintr-o
dată, amplificat, de la cabina de sunet, se aude în boxe...„A fii sau a nu
fii...” Acest scurt insert face parte tot din reglajele pe care sunetistul le face.
Actorul, fără să se oprească, își continuă gândul ca și cum este ceva desprins
din povestea vieții lui.)
...iată întrebarea! Mai vrednic oare e să rabzi în cuget a vitregiei praștii și
săgeți sau fierul să-l ridici asupra mării de griji – și să le curmi? Să mori: să
dormi. Atât: și printr-un somn să curmi durerea din inimă și droaia de
izbeliști ce-s date cărnii; este-o încheiere cucernic de râvnit. (Din off, din nou
se aude:„A fii sau a nu fii...”) Să mori, să dormi, să dormi – visând, mai știi?
Aici e greul. Căci se cuvine a cugeta: ce vise pot răsări în somnu-acesta-al
morții când hoitu-i lepădat? De aceea-i lungă năpasta. Astfel cine-ar mai
răbda a lumii bice și ocări, călcâiul tiran... (Din culese se aude dialogul
tehnicinilor:„Lasă, dracului, ștanga aia odată și îndreaptă sufitele cum
trebuie! Vezi și pantalonii, că nu sunt la linie!” „Da, boss, se face
imediat!”... Apoi sunetul: „A fii sau a nu fii...”) disprețul omului trufaș,
chinul iubirii-n van, zăbava legii, neobrăzarea cârmuirii, scârba ce-o zvârlu
cei nevrednici celor vrednici, când însuși ar putea să-și facă seama doar c-un
pumnal? (Din culise apare cabiniera și își recuperează perdeaua apoi iese
făcând semne cu mâna, sub forma unui fel de salut, către cabina de sunet și
lumini. Sunet off:„A fii sau a nu fii...) Cine ar mai răbda poveri, gemând și
asudând sub greul vieții, când teama a ceva de după moarte, tărâmul neaflat,
de unde nimeni nu se întoarce, ne-ncâlcește vrerea și mai curând răbdăm
aceste rele decât zburăm spre alte neștiute. (Sunet off: „A fii sau a nu fii...”)
Astfel mișei pe toți ne face gândul: și-astfel al hotărârii proaspăt chip se
gălbejește-n umbra cugetării, iar marile, înaltele avânturi de-aceea se abat din
cursul lor și numele de faptă-l pierd. (Sunet off:„Tăcere!” Din culise se aude
izbucnid o ceartă între tehnicieni:„Îți fac referat și cer să te de-a afară!” „--
De ce, boss?” --„Că ești dobitoc, de-aia!” -- Băăă, mă faci pe mine dobitoc,
pe mine, bă?! Păi, când lucram eu în teatru tu erai sclav pe plantație!” „--
Ai grijă cum vorbești, da?” „-- Să mori tu? Eu zic să ai tu grijă cum
vorbeși!” -- Gata, gata! Încetați! Trebuie să pregătim scena cum era la
premieră, da?!” „-- Păi, ăsta face din amintiri că nu mai are schița de
plantație și dacă se întâmplă ceva în timpul spectacolului eu sunt de vină,
nu?” --„Ce spectacol, mă? Că actoru' n-a ajuns încă!” --„Nu-i treaba
noastră!” --„Nu-i treaba noastră, nu-i treaba noastră...”-- Hai, la treabă!”
Sunet off: „A fii sau a nu fii...)
Vă spuneam că eroii din tragedii obișnuiesc să-și descrie mai întâi
sentimentele care-i frământă, arătând cauza generatoare, pe urmă execută
crima. Uite, ca să mă credeți, nu mă gândesc să vă dau drept exemplu
pe...Eschil, faimosul autor grec, pentru că acela, deși a procedat așa cu eroii
săi, nu are nici un merit în literatura dramatică, fiind complet lipsit de
fantezie, zău așa! El n-a fost, propriu-zis, dramaturg, ci mai degrabă un
simplu reporter. Pe vremea lui omorurile de tot felul se practicau de către cele
mai nobile familii. El a fost acela care a făcut ca într-o farfurie de supă, de
exemplu, tatăl să găsească, în loc de-un cartof sau pâine prăjită, cum găsim
noi, degetele de la picioarele propriilor lui copii. Dezgustător, nu? Și n-a fost
izvorâtă din fantezia lui această apetisantă idee, pentru că faptul se petrecuse
în realitate în familia Atrizilor. Părinții pe vremea aia obișnuiau să-și
mănânce copiii iar copiii aveau o mare predilecție să se culce cu mamele lor,
ca și câinii și ca în „Oedip rege”... (Pauză. Privește spectatorii.) V-am băgat
în ceață, așa-i? Eheiii, Grecia e aici, antichitatea departe!...Dar nimic nou sub
soare, c-au făcut ei totul înaintea tuturor...Poate doar mijloacele de azi sunt
altele dar substanța e aceeași și e de atunci. Uite, un erou foarte agreabil
domniilor-voastre și pentru care azi, am înțeles, sunteți prezenți aici – nu
contează că domnul principalul întârzâie – spune o sumedenie de monoloage
explicând ce vrea să facă, apoi o face, după care își cere iertare. De „Hamlet”
vorbesc, evident! Un rol care pretinde multă interiorizare. Am văzut acest
spectacol în interpretarea câtorva colegi, mari...Mda...colegi...De morți numai
de bine...Și în din acele nenumărate monoloage, Hamlet are o anumită
pretenție în legătură cu carnea, strigând, după ce a rămas singur în scenă:
„Oh, carne, oh, carne!” Și fiecare actor încerca să dea o altă interpretare, atât
de genială că nu mai înțelegeai despre ce fel de carne e vorba. De fapt, sincer,
eu niciodată n-am priceput exact la ce fac aluzie. Dar, într-o seară, din jocul
unuia dintre interpreți, am dedus că ar fi vorba de „cotlete”. Când mi-am dat
apoi cu părerea s-a iscat o discuție aprinsă...Prea aprinsă...Orgolii...(Și, dintr-
o dată, se lasă profund într-un monolog hamletian.) „Uf, Dumnezeu cu voi!
Acum sunt singur. Ce ticălos, ce sclav nemernic sunt. Oare nu-i cumplit?
Acest actor, cu numai al minții joc, un vis al suferinței, atât s-a întrupat în
plăsmuirea-i încât frământarea i-a pălit obrajii...Lacrimi în ochi, privirea
rătăcită, glas spart, și ființa-ntreagă pe potriva închipuirii? Totul pe
degeaba!...Oare-s laș? Sau cine-mi zice așa? Îmi sparge țeasta? Îmi smulge
barba și mi-o suflă-n față? Mi-nvârte nasul? Îmi vâră-n gât minciuna și mi-o
îndeasă până-n stomac? – cine, ha! La dracu! Fiară desfrânată, nemernic
sângeros! Făr' de căință, putred, vânzător...O, răzbunare! Rușine! Ptiu! Sus,
cugete! Duhul ce-am văzut o fi satana, și satana știe să să-mbrace chip plăcut;
da, da, și poate, știindu-mi slăbiciunea și tristețea – căci peste-asemeni
sufletu-i puternic – mă poartă spre-a mă pierde. Vreau temeiuri mai tari: prin
piesa-aceasta laț întind în care-al rigăi cuget am să-l prind.”...Shakespeare
trece drept un geniu al inteligenței. Ce „Hamlet” aș fi putut face!...Dar...Unii
își permit să întârzâie, unora puțin le pasă de subiect... E ca în zicerea aia
celebră: nici chatarsis n-am avut, nici fior nu m-a trecut. Dar ne poleim, ne
dăm în petec, de umplem de aroganțe și fițe, ne dăm profesori și
creatori...Creatori? De rahat, da! Generație care reazămă mesele până cad sub
ele...Intelighenția artistică! E drept că între băutură și inteligență este o
legătură. Nu râdeți. Am constatat și eu, din experiență proprie. De cîte ori
beau, beau ceva mai mult, mă înțeapă pe aici...Simt ceva, așa, ca și cum ar
umbla furnicile pe sub coaja creierului, și deodată limba se dezleagă și-ncep
să spun lucruri de care mă mir singur. Mi s-a întâmplat asta, odată, când beat
turtă, m-am oprit, împleticindu-mă, la o masă unde trei savanți serbau cu
macaroane, cartofi fierți și apă minerală, succesul lucrării unuia dintre ei.
Nu-i cunoșteam. M-am uitat cruciș doar la sticlele cu apă minerală și, simțind
o posibilă revoltă a stomacului prea plin, am simțit nevoia de a-mi strânge
buzele exclamând printre ele: „Pircipic!”...Savanții au bufnit în râs, m-au
găsit foarte spiritual și m-au invitat la masa lor. Până dimineața,
determinându-i să renunțe la apa minerală, creierul savanților plutea în alcool
și pronunțau numai „Pircipic”...Se uitau unii la alții, cu ochi de pește japonez,
spunând cu gravitate:„Pircipic”...Și de atunci, am auzit că „pircipic” a rămas,
pentru oamenii de știință, o formulă care se aplică în toate cazurile când în
diferite teorii apar puncte obscure. În astfel de cazuri se spune că teoria e
excelentă, dar are un „pircipic”. Așa că, dacă unele din ceea ce vă spun aici,
acum, nu vi se par tocmai limpezi, să-mi aplicați și mie...„pircipicul”... (Râde
ușor.) Gata! Să revin la povestea cu interpretarea monologului pentru care
sunt înarmat cu acest pumnal. Și asta până nu apare „Hamletul” nostru de la
dracu-n praznic...Altfel, actor promițător al noii generații, preluătorul de
ștafetă, cum ar fi... Din scutece și chiloți cu pempărși direct cu craniul lui
Yorik în mână...Mda...Străbat coridorul ca să ajung să-mi omor
mama...Matricid, clar!... (Râzând amar.) Sărmana mamă. Nu, nu asta din
piesă...Mama mea adevărată...Săraca...A îmbătrânit într-un sat de
munte...Oare ce ar zice dacă m-ar vedea ce am ajuns să fac, acum la
maturitate și atâta experiență, ca să-mi câștig pâinea?! Fratele meu a
nimerit-o mai bine. E fabricant de cremă de Olanda și stofe englezești. Are o
casă mare, nouă, cu trei etaje, iar în hol, pe un soclu de marmură, stă Ofelia,
împăiată. Ofelia, oaia! Cum? Păi, când eu eram în anul doi la teatru, fratele
meu a cumpărat o oaie și fără să știe nimeni a dus-o lângă berbecul de rasă al
vecinului. Acesta, o vreme a ignorat-o apoi, văzând-o clandestină și mereu
parcă în așteptare, i-a făcut un fleac de bine de behăia săraca perecum o
soprană în călduri. Ei, de la acest „fleac de bine”, fratele meu s-a aranjat pe
viață! Ofelia este oaia inițială, soprana, pe care a adus-o apoi acasă iar eu, ca
viitor interpret shakespearian, am botezat-o „Ofelia”, pentru că mă privea
cruciș și avea buzele prea umede, ca o colegă de-a mea din facultate – astăzi
mare tragediană – care încă de pe vreme aceea – sunt peste patruzeci de ani –
toată ziua nu făcea altceva decât să recite rolul Ofeliei din scena nebuniei,
având în mână un braț de burieni și oferind simbolic la oricine-i ieșea în cale:
lăcrămioare, trandafiri, nu-mă-uita și izmă-creață. Astăzi, pe lângă glorie, mai
posedă, în colțul pieței, un butic de ceaiuri și plante medicinale. Și nu-i o
bârfă! Am spus-o doar ca să vă atrag atenția că și în carierele artistice, iată,
există câte un neînsemnat „pircipic”.
Bun. Să revenim. Așadar, să-mi omor mama. Mama eroului pe care-l
reprezint...Ce soartă nemiloasă! Zău, mai bine mă vindea la țigani! Ce n-am
spus bine? Deranjează? Țigani, da! Acum aveam vreun picior sucit, vreun
ochi scos, îmi câștigam viața mai ușor, cerșind de pomană. Ziua cerșeam,
seara împărțeam. Cu cine? Ei, cu cine...Cu șefii...Cu șefii. Îi știți prea bine. Și
astfel contribuiam și eu la campaniile electorale. Că, deh, se poartă. Și presa
scria de bine, nu de rău, despre fenomen. Încuraja moralmente viitorul! Nu
mă mai chinuiau sentimentele acestea stranii, inventate de un autor care se
vede că n-a fost născut din mamă, de vreme ce-și poate imagina un astfel de
omor. Ăsta a fost lepădat pe lume dintr-un părinte 1. și un părinte 2. prin
copulație parentală indecisă, urmând să-și stabilească genul numai după ce
încearcă mai multe variante de satisfacere plenară. Nu vă uitați la mine
oripilați că asta este și asta urmează să se dezvolte detaliat. O nouă viață, un
nou rahat! Mda...Am divagat. „Pircipic!” În limbaj teatral, dacă m-aș putea
exprima, nu știu dacă aș fi în stare să comit această crimă, fără să-mi fie
greață de propria mea înfățișare. Cum să străpung eu inima mamei mele și
să-mi pară că altul a săvârșit omorul? Cine îmi garantează mie că în emoția și
febra rolului nu voi trece peste toate scrupulele psihologice și, în loc să dau
faptei o interpretare omenească, o să mă vedeți afundându-mă profund în
pielea odiosului personaj, iar înaintea domniilor-voastre, cu ochii însângerați
și fața feroce, să interpretez ca un mare tragedian?... (Pauză. Meditează.) Ia
să încerc! (Declamând tare, cu patos asumat.) „Oh, mamă! Oh, mamă! Dacă
vorba asta o mai pot rosti buzele mele, e pentru că Dumnezeu a făcut ca și
dragostea și ura să izbucnească prin aceeași gură. Și niciodată din mine n-a
ieșit injurie mai frământată, mai îngrozitoare decât aceea pe care caut să ți-o
scuip în față, printre dinți, împinsă de vântul răzbunării, ca o furtună din
adâncul plămânilor: Târâtură!...Viperă să fi fost, și călcâiul meu ar fi
întârzâiat poate, o clipă, până să-ți zdrobească țeasta, hienă de-ai fi fost, îmi
astupam nasul și te lăsam în plata Domnului, să te pierzi în pustie; dar îmi
ești mamă și te urăsc! Pumnalul acesta îți va goli venele umflate de sângele
poftitor, dar înainte de a-ți găuri pielea zbârcită de mângâieri nepermise la
vârsta ta, voi căuta să te privesc adânc în albul ochilor măriți de spaima
clipei, și când vei vedea chipul morții, așezat peste chipul propriului tău
copil, să-ți strig: Ajunge! Destul! Până când?!”... (Răsuflând ușurat.)
Auziți, dumneavoastră, ce trebuie să spună un actor? Și să nu vă
închipuiți că vorbele pe care tocmai le-am spus sunt ale mele. Nu! Sunt din
text! Eu zic că mai bine m-ați fluirea acum în loc să vă abțineți la premiera de
peste două săptămâni...Dacă nu se amână din cine știe ce motive
„obiective”...Deși, nu cred. Acum se fac spectacole pe bandă rulantă, în 2,3
săptănâni, maxim 4 iar uneori și într-o săptămână. Să fie! Și dacă se poate, cu
perosnaje puține, cu distanță, din existent, că nu sunt bani, dacă se poate fără
nimic, să nu fie lungi pentru că, vezi doamne, publicul nu mai are răbdare, că
trebuie servit repede și prost iar dacă se poate, să ne și râdem. Să dăm din
mânuțe, din piciorușe, cu rost sau fără rost, dar mai mult fără, și abslout cu
nici un gând. Doar așa suntem noi, cei de acum! Rahat! Mâncat cu polonicul!
Noua dietă revoluționară! N-aveți idee câtă ciudă are un actor în sufletul lui –
vorbesc de adevăratul actor – când publicul nu reacționează cum s-ar cuveni.
(Face o pauză așteptând parcă recția publicului, aplauzele...Continuă.)
Aveam odată un rol într-o piesă istorică originală, cică, în regia unui
tânăr, de-ăsta, „vizionar”, cu caș la gură și multipremiat, aparținător și
susținător al noilor valori născute din valuri, valuri și bufeuri și pe față și pe
dos...Ei bine, și interpretam eu acolo un boier tânăr, îndrăgostit de sora
reginei și surghiunit de la curte la o moșie unde autorul pretindea că se
găsește o minunată livadă de pruni. Aveam atâtea dobitocii de spus, că-mi
crăpa obrazul de rușine, și mă rugam lui Dumnezeu să mă fluiere publicul de
la prima replică, ca să scap astfel de umilință. A răbdat publicul până la cea
mai idioată tiradă, și... Știți cum era? (Recită tirada patetic.)
„Pe Dumnezeu, oh, Doamnă,
Că nu va trece nici o toamnă
În care, în surghiun,
Să nu prepar magiun,
Pentru Măria Ta!
Și astfel veți afla,
Când veți primi borcanul,
Că a trecut și anul...”
Se vede că de ciudă, cu nervii înfierbântați la culme, am spus aceste versuri
cretine atât de frumos încât publicul, în loc să fluiere, a izbucnit în urale. Și
atunci am dat pe goarnă un cântec. Așa din senin, ca să mă liniștesc și să-mi
curăț sufletul de mizerie. (Brusc începe să cânte impecabil un lied! Pe acest
moment, apar din culise tehnicienii privind cu uimire...După ce își termină
lied-ul, ca un veritabil tenor, se înclină...Tehnicienii aplaudă până când
intervine regizorul tehnic.)

REGIZORUL TEHNIC: Hai, gata, gata cu șlăgăreala și cu opera! Dați-i zor

că trebuie să ajungă Hamlet ca să începem spectacolul!

UN TEHNICIAN: Păi, am cam terminat treaba!

REGIZORUL TEHNIC: Schimbăm poziția rampei pentru traseul fantomei!

UN ALT TEHNICIAN: Cum s-o schimbăm?

REGIZORUL TEHNIC: Hai, vorba! Așa vrea regizorul și scenograful!

ACTORUL(martor la dialogul ăsta, intră în discuție): Dar ăștia unde-s?

Sunt plecați demult de aici?

REGIZORUL TEHNIC: Se întorc. Sunt pe drum. Vin cu „Hamlet”. Până

ajung trebuie să facem modificarea. Hai, la treabă! Dumneata, meștere, mai
scurteaz-o că ce-i prea mult nu-i sănătos. Acuma, treacă-meargă, situația
neprevăzută permite, dar e timpul să te cam oprești. Publicul a înțeles, de
acord, dar aici e vorba de „Hamlet” și nu de gargară...Adică, înțelegi!...
(Luministului.) Bagă lumina aia de noapte! (Pleacă. Actorul rămâne o vreme
mut.)
Asta e!... Am cântat și apoi m-au dat afară din distribuție...Au pus un
tânăr contra...tenor... (Râde trist.) Deci, Hamlet e pe drum dimpreună cu...
părinții unu și doi... (Reia povestea.) Cum vă spuneam, aplauzele nu mai
conteneau. Se striga continuu ”Bis!”...Așa că, cine știe, poate că și monologul
ăsta cu mama, să aibă succes din cauza revoltei mele, iar autorul, regizorul,
scenograful să culeagă roadele și cronicarii să latre în cor:„Genial! Genial!”
Sincer, mă gândec, nu mi-ar cădea bine să fiu pe scenă și să aud fluierături
adresate mie ori să mă trezesc bătut cu roșii și ouă, cum se practică prin alte
țări. Chiar nu! Totuși, dacă v-ar veni în minte să fluierați la premieră, s-o
faceți la finalul actului trei, când e aproape să iasă din scenă colega mea, una
botoxată, gonflată, întreținută și fudulă, care nu ratează, fie că e repetiție, fie
că e spectacol, să-și facă selfi-uri ori să se filmeze cu telefonul ca să
comunice, în video-chat, cu admiratorii, pardon, fanii ei...Are o tiradă de spus
și o face privind mereu în public ca și cum ar căuta pe cineva anume
spunându-i: „Uite-mă, ce bună sunt!” Chiar dacă e trântită peste cadavrul
iubitului ei, ea, belind ochii în public, cum vă spuneam, gâjâie patetic (Începe
să joace scena, parodiind jocul actriței amintite):„Și-acum, când timpanele
urechilor tale adorate nu mai vibrază și vei fi surd de-a pururi, îți șoptesc,
dragule, ceea ce ai dorit o viață întreagă, și eu, din ingratitudine, ți-am
refuzat: Te iubesc, te iubesc, te iubesc!”
Nu-i greu de reținut...La al treilea „te iubesc!”, dați-i drumul...Numai
fluierături, roșii și ouă, la greu! De ce? Are tăticul ei bani s-o spele și s-o
pună iar în...funcție! Uite, aveam și eu în spectacol, un moment de coregrafie,
la care am lucrat mult, foarte mult. Iar ei i s-a părut nesemnificativ și că, vezi
doamne, lungește spectacolul inutil și plictisește publicul...Și pentru că, și
pentru că, și pentru că!... S-a plâns cui trebuia, regizorul s-a conformat și a
tăiat momentul...Iată, spuneți și dumneavoastră! (Începe să facă, timid, câțiva
pași de dans...Apoi se oprește...Sunetistul intervine.)

SUNETISTUL(de la cabina lui): Meștere, vă ajut eu că mie mereu mi-a

plăcut dansul ăsta! (Îi pune muzica. Actorul începe să danseze cu multă
energie și dăruire...După dans, se prăbușește...Plânge înfundat o vreme apoi,
dintr-odată, se adună.)

ACTORUL(sunetistului): Mulțumesc, tinere!

SUNETISTUL: Pentru puțin!

ACTORUL(continuându-și povestea): Așa...Și-acum, la „paricid”. A sosit

timpul, cred...Că imediat vine Hamlet și s-a terminat...Apropo! Regizorul
ăsta, deși am fost la casting, cu bună credință, n-a considerat să fac parte din
distribuție fie numai ca umbra tatălui prințului...N-a considerat. Cică, sunt
ruginit în școala veche. Frumosul, azi, și poezia frumosului, nu mai e de
actualitate. Astăzi râgâim, behăim și mâncăm cârnați pe scenă, ne scărpină în
cur, că așa e viu și adevărat...Iertați-mă. Așadar! După ce-mi voi arăta deci
ura deplină aici, pe coridor, trebuie să-l străbat cu grijă și să încerc o ușă
dosnică astupată cu o stâncă de granit...Să încerc... (Face câțiva pași.)
Așa!...Presupunem că am găsit stânca. Stânca, în decor, va fi de fapt de
carton dar eu trebuie să dau publicului senzația că urnesc din loc un
granit...Un actor trebuie să poată sugera orice...Atenție! Sunt Hercule! (Se
bate cu pumnii în piept și se repede într-un loc imaginar, dând la o parte o
închipuită stâncă. Transpirat, se șterge pe frunte și oftează.) Exercițiul ăsta
trebuie să-l fac în fiecare zi, altfel la premieră dau chix și mă fac de mândră
minune. Ridicol. Deci, am găsit ușa. Urc în vârful picioarelor scara
secretă...Asta cum naiba o fac? Bun. Acum presupunem că scara e aici. Am
să marchez ascensiunea, ca să vă faceți o idee de cum voi urca...Urc... (Face
pași. Pantomimă!) La capătul ei, o altă ușă. O deschid...Și ce văd? În fața
ochilor mei, un spectacol neașteptat! Mama a adormit cu fața la perete, deci
cu spatele la mine... (Urlând enervat.) Cum s-o străpung cu pumnalul dacă
stă cu fața la perete?!...Mai omoară-ți mama, fiule, dacă poți, așa cum vrea
autorul!...Și nu-i nimic de făcut. Dacă aștept ca prin somn să se întoarcă,
pradă unui vis zbuciumat, să zicem, cine știe cât trebuie să stau aici! Dacă o
trezesc eu, ca s-o așez cu inima „la față”, s-a dus dracului tot paricidul. Ea va
pricepe, va începe să se tânguie, și ce fiu ar mai putea săvârși o asemnea
faptă în fața unei mame, care, cu lacrimi în ochi, știind despre ce e vorba, și
arătându-și pântecele, exclamă: „Aici ai stat, fiule! Aici te-am ținut! Hai,
străpunge dacă te lasă inima!” (Pauză. Agitat, frământat.) Nu, niciodată n-aș
avea curajul...S-o omor pe la spate? Asta pentru nimic în lume! Cu riscul să
mă dea afară din teatru, eu am fost și rămân fidel principiilor umaniste...Nu
pot! La prima repetiție voi anunța regizorul să nu mai facă greșeala asta de
mise-en-scene și s-o culce pe mama cu inima la vedere, ca să vadă lumea ce
fac, că de asta plătește biletul. Uitați-vă cum ar trebui așezată, vă arăt eu, cu
toate că nu sunt regizorul de azi, modern și revoluționar...De unde, însă, să
găsesc eu o mamă... (Prin scenă, de la cabine, din culise, trece un tehnician
cu două scaune.) Hei, lasă-mi puțin scaunele astea, te rog!

TEHNICIANUL: Trebuie să le duc la cabină. Imediat ajunge Hamlet!

ACTORUL: Și stă pe două scaune?

TEHNICIANUL: Nu, dar cică vine cu prietenul lui... (Râde cu subînțeles.)

Actor și el. Vrea să-l vadă în spectacol.

ACTORUL: Și au ajuns, „maeștrii?”

TEHNICIANUL: Încă nu, da' cică-s pe drum...Vremea le cam face

deplasarea greoaie...

ACTORUL: Da, da...de oaie!...Păi, hai, lasă-mi scaunele puțin și vii mai
încolo după ele ori le aduc eu... (Tehnicianul le lasă, apoi, scoate un sandviș
și iese mâncând.) Bun. Scaunele astea două să presupunem că-s patul. Acum,
mama. Am găsit!...Pardesiul meu e...mama!...Acum o așezăm astfel încât
inima să fie așa...înspre public...Iar acum să dăm lovitura...Din partea asta.
Nu, nu merge...E peste mână...Se vede gestul, dar nu se vede expresia feței, și
vorbele se pierd în fundul scenei. Mai bine din partea astalaltă... (Se mută.
Ridică pumnalul-cuțit și declamă.) „Oh, mamă, de ce cruda soartă ți-a sorocit
sfârșitul prin mâna aceluia pe care tu l-ai început? A sosit clipa când și
soarele, îngrozit, își va acoperi figura-i luminoasă ca să nu vadă acest așternut
pătat de sângele tău!” (Vrea să lovească, dar se oprește.) Apropos! Am să cer
regizorului să fie la premieră un cearceaf alb, curat iar mama să aibă o
sticluță cu sirop pe care s-o verse pe așternut atunci când voi lovi cu
pumnalul. Și fără economie. Dintr-o mamă ucisă pe monologul meu, trebuie
să curgă cel puțin un litru de sirop. Trebuie să fie de vișine, că e mai roșu.
(Reia scena, ridicând pumnalul-cuțit.) „De ce, mamă, nu te-ai potolit când
ți-ai văzut pentru prima oară gușa crescută?” (Se oprește.) Auziți expresie:
„Gușa crescută!”... Clar, e un „pircipic.” (Reluând.) „De ce, mamă, în clipa
aceea n-ai îngenuchiat rugându-te lui Dumnezeu să nu te ducă în ispită?...”
(Se oprește.) Da, urlu!...Și ea nu aude nimic! Greu somn trebuie să aibă
mama asta, ca eu să urlu la ureche, și ea să nu se trezească...Dar la urma
urmei, asta-i treaba autorului. În text scrie negru pe alb că nu aude...Perfect...
(Verifică textul.) Nu trebuie să audă! (Reluând, cu pumnalul-cuțit din nou
ridicat.) „Și-acum, piei, ființă ingrată, care-ai pătat instituția maternă!” (Vrea
să lovească dar se oprește.) Nu pot!...Vă spun sincer că nu pot! E scârbos! E
oribil!...În loc de mama, mai bine îl punea pe tata. Era mai simplu...Mama-i
mamă! Pe tata îl putea juca un bărbat, nu? – care se putea ridica, în ultima
clipă, să apuce un ciomag, sau o spadă...La câte lecții de scrimă am făcut
ieșea o scenă spectaculoasă... (Începe să facă o pantomimă coregrafiată de
duel.) Nu? Ne luptam puțin, așa, îl răpuneam cu o lovitură de maestru bine
gândită, dar...Iată unde duce lipsa de fantezie!... (Răsfoiește textul ...)
Să încerc, totuși...Să reiau scena așa cum e scrisă. (Se poziționează și
ridică pumnalul.) „Și-acum, piei, ființă ingrată, care ai pătat instituția
maternă!” (Vrea să dea, dar se oprește din nou.) Nu-mi dau seama precis pe
ce cuvânt trebuie să lovesc cu pumnalul. Textul nu prevede. Dacă-l bag prea
repede, publicul, îngrozit, nu mai aude restul cuvintelor, dacă-l bag prea
târziu, scade efectul...Când să lovesc cu pumnalul? Aceasta este întrebarea!
Uite, aici ar fi fost nimerit acum un monolog. Unul reușit. Și am fi risipit
dilema. Dar Shakespeare e numai unul deși, mulți scribi de-ăștia
contemporani caută să se situeze deasupra bardului cu fel de fel de inepții.
Cum e asta, de pildă. Însă, dacă tot vor să rivalizeze scribarii ăștia de
pretutindeni și de nicăieri, și ăsta ar fi putut, inspirat, să înceapă așa,
bineînțeles, după ieșirea tuturor celorlați din scenă: „Să dau sau să nu dau? Și
când, oh, Doamne? Dacă dau când nu trebuie să dau, de ce-aș mai da? Pur și
simplu ca să dau? Ca să înfrunt destinul numai? Iar dacă există o clipă în care
trebuie să dau...” (Pauză.)
Cam așa ar fi putut începe acest monolog inexistent... (Dintr-odată.)
Am o idee! Mi-a venit o idee grozavă! O idee pe care o țin secretă și am s-o
pun în practică numai la premieră, ca supriză: am să bag pumnalul de două
ori, și atunci dilema va fi rezolvată. Nu? Știu, știu că am calități de regizor!
Mi s-a mai spus...Dar nu mi-au dat de făcut numai niște spectacole de copii.
Ei fără să știe că astea sunt cel mai greu de realizat. Cer multă puritate și
credință... (Pauză.) Îmi place să joc! Prin urmare, iată: o dată bag pumnalul
după „piei”, mai ușor, și încă o dată după „instituția”, dar acum mai tare, mai
adânc. Ia să încerc. (Reia scena, așezându-se într-o poziție bună, cu
pumnalul-cuțit, ridicat.) „Și acum, piei (lovește cu pumnalul-cuțit.), ființă
ingrată, care ai pătat instituția (lovește a doua oară, mai puternic) maternă!”
(Entuziasmat.) Splendid! Extraordinar! Bravo! Așa am să fac! O soluție mai
bună rezolvă adeseori cele mai întunecate probleme. (Pauză. Își verifică
ceasul de la mână.) Cred că pe ziua de astăzi e destul...Trebuie să ajungă și
Hamletul cu prietenul său... (Strigă spre culise.) Nu mai am nevoie de
scaune! Puteți să i le duceți prințului!... (Din off, de la sunet, se aude: „A fii,
sau a nu fii...”, cu reverb.) Nostim, nu? În fine...Eu sunt mulțumit că mi-am
pus la punct mișcarea, pe acestă nefericită întârzâiere, pentru spectacolul ăsta
la care lucrez acum și care va avea premiera peste două săptămâni. Vă aștept.
Și nu uitați povestea cu colega botoxată și gonflată... (Trage cu ochiul spre
public și râde ușor.) Mă bucur că am găsit „cârligul” cu dubla lovitură de
pumnal. (Îmbracă pardesiul și observă că pumnalul-cuțit a făcut în el patru
găuri...) Poftim! Patru găuri în pardesiul meu cel nou! Cum mai umblu eu
acum cu el? Un pardesiu sacrificat pe altarul artei!...Emoția jocului, vedeți?
Nu mi-am dat seama. Luat de val, crezând că-i mama – mama personajului!
– am izbit cu putere, fără milă. Viață superbă de ficțiune! Dar, cred, sper, va
rămâne o piesă demonstrativă în Muzeul Teatrului...Câtă deșertăciune în toată
munca asta a artei actorului!...Artă în care ești robit de vorbele altuia. Nevoit
să scot din mine sufletul meu viu și colorat, să introduc în el toate surogatele
altor personaje, să mă spoiesc cu tot felul de vopsele, să-mi lipesc bărbi și
mustăți, să încarnez personajul...Ca și cum carnea mea n-ar face doi
bani...Oh, carne, carne!...Ce fericit e pictorul! Își ia singur culorile și, tot
singur, în fața naturii, creează...Mda...Ascultați-mă! Realitatea în care
dumneavoastră trăiți zilnic e mult mai ușor de suportat! Viața plăsmuită cu
imaginația și încărcată cu fantezia e mult mai grea!...Uite, sunt sigur că unii
dintre dumneavoastră ați dori să știți de ce, care-i motivul pentru care eroul
pe care-l joc eu, trebuie să-și omoare mama? Veți râde, poate, dar nu știu nici
eu! Și nici nu simt nevoia să știu. Autorul explică fapta în scena a doua din
actul cinci...Ori pe mine mă omoară un figurant, cu lancea, la sfârșitul actului
doi...Așa că...atunci când se joacă actul cinci, eu sunt demult la cafea,
demachiat, îmbrăcat în hainele proprii răsfoind un ziar să aflu ce s-a mai
întâmplat, citind cronica judiciară. Îmi plac grozav reportajele
criminale!...Sfatul meu este să nu vă supărați dacă nu cunoașteți totul, absolut
totul. Bucurați-vă să mai rămână întotdeauna și câte-o mică necunoscută. De
ce să fie mereu o dezlegare la final? Să mai rămână explicația și în
vânt!...Teatrele, dacă vor să înfrunte vremurile, trebuie să creeze spectacole
numai cu piese de autori moderni care își vor lua obligația să termine dramele
și comediile lăsând finalul în suspensie...Adică „pircipic” în loc de „happy-
end”(Ia cele două scaune și vrea să plece cu ele în culise. Din off, în
difuzoare, se aude vocea regizorului tehnic.)

REGIZORUL TEHNIC(voce off): Stimați spectatori. Din motive obiective

spectacolul din această seară se suspendă. Bilete rămân valabile pentru
premiera de peste două săptămâni. Mulțumim pentru înțelegere. Vă așteptăm
la teatru. O seară bună. (La auzul acestul anunț, Actorul se oprește, lasă
scaunele...Se emoționează...Încet, se apropie de marginea scenei.)

ACTORUL(emoționat): Ești înger? Ești diavol? Ești umbra Teatrului și

chemarea Mamei?... Cine ești?

REGIZORUL TEHNIC(voce off; se repetă anunțul): Stimați spectatori. Din

motive obiective spectacolul din această seară se suspendă. Bilete rămân
valabile pentru premiera de peste două săptămâni. Mulțumim pentru
înțelegere. Vă așteptăm la teatru. O seară bună.

ACTORUL(cântând delicat, o parte din lied, aranjeză scaunele pe centru

scenei, unul lângă celălat, cât mai aproape de cortină. Pe spătarul unui
scaun așează pardesiul iar pe celălat pumnalul-cuțit. Apoi, se adresează
publicului): Signore misterioso, Signore misterioso, cum te numea hazliu un
artist italian...Public onorat! Îmi place să cred că ai venit aici pentru că ne
iubești, pentru că ne apreciezi munca, pentru că ne prețuiești arderea întru
frumos. Suntem în familie, cum s-ar spune. În marea familiea a creatorilor de
frumos! Noi am apărut goi în fața ta, Signore misterioso, spunându-ne tot ce
avem pe suflet. În lumină! Tare și răspicat! Tu, însă, nu... Îmbrăcat frumos, cu
ochii în penumbra sălii, ai reacții asumate sau reținute. Depinde. Ți-e greu să
stai în lumină cu noi, să lupți cot la cot, piept în piept cu cei de pe scenă.
Rămâi privitorul misterios și aștepți ofranda noastră. Prezența ta plumburie
uneori intimidează pentru că poți fi divers, capricios încât pur și simplu,
produci panică. Dar nu ne putem lipsi de prezența ta, Signore misterioso, cum
nici tu de a noastră. Saltimbanci murind pentru o vibrație, o lacrimă, un
zâmbet. Ești plin de contraste, Signore misterioso, și de stranii curiozități!...

VOCE OFF: Domnul_____________________ este așteptat la direcțiune!

Domnul_____________________ este așteptat la direcțiune!

ACTORUL: Dar eu...eu repet! Dacă s-a suspendat, eu repet...Mă antrenez...

VOCE OFF(altă voce): Domnule actor, vă urmărim pe circuitul de

supraveghere al teatrului. Spectacolul din seara aceasta s-a suspendat. Iar
repetiția dumneavostră s-a terminat de mult. Și, oricum, nu mai e nevoie.

ACTORUL(nedumerit): Nu înțeleg? Cum așa? Dar eu...

VOCE OFF(altă voce): În locul dumneavoastră, începînd cu repetiția de

mâine dimineață, va intra o tânără speranță. Talentat, apreciat, premiat, bunul
nostru colaborator din spectacolul „Hamlet”... Este și dorința regizorului.
Dumneavoastră treceți pe la resurse umane și apoi la direcțiune, vă rog. De
mâine vă faceți dosarul de pensionare. Anticipat! Postul dumneavostră va fi
atribuit tinerei generații. Să le dăm o șansă responsabilizându-i! (Muzica
invadează spațiul. Cortina, încet, se ridică! Scena este goală și pustie. Doar
cele două scaune, așezate central. O lumină cade pest ele...)

ACTORUL(în stare absolută de șoc, apoi de înțeles a vieții): Ești plin de

constraste, Signore misterioso...și de stranii...curiozități...Am jucat!...Chiar
acolo... (Arată un loc pe scenă.) Am jucat rolul hoțului prins, care a făcut să
plângă o lume întreagă doar cu câțiva ani în urmă. Am jucat rolul
flămândului...Am jucat rolul amantului izgonit...Au râs, dar nu destul de tare
ca să le dea lacrimile...Am jucat și omul care vorbește nobil iar publicul
aruncă în el cu zarzavaturi, am jucat și timidul, să fie vreo 20 de ani de
atunci...Sau mai mulți? Toți plângeau și își suflau nasurile. Numai muncitorii
râdeau. Beau cafea, fumau și râdeau... Fir-aș al naibii, al naibii, al naibii!...
(Se depărtează de scenă.) Atunci, rămâi cu bine, pântece, cavernă, ascunziș,
cămin, biserică, lume, teatru, din tot sufletul și cu toată dragostea... (Sărută
scena dar nu neapărat că așa ar vrea cât mai mult de rău...) Adio...Cu
bine...Noapte bună... (Iese prin sală. Crește muzica. În scenă, cortina
ridicată. Un imens pustiu! Doar pe mijloc, într-un clopt de lumină, cele două
scaune. Pe un spătar este pardesiul și pe celălat pumnalul-cuțit...După o
vreme, lumina scade ușor iar din muzică mai rămâne doar sunetul...ploii...)

SFÂRȘIT