Antonin Artaud

Antonin Artaud (n. Antoine Marie Joseph Artaud, 4 septembrie 1896 -

d. 4 martie 1948) a fost un poet, dramaturg, eseist, actor și regizor francez
recunoscut ca una dintre marile figuri ale teatrului secolului al XX-lea dar si
avangardei europene.
Artaud s-a nascut in Marsilia, Franta, parintii lui fiind din Smyrna, azi
Izmir. A fost mereu afectat de originea lui greaca. S-a imbolnavit la 4 ani dar cu
mari eforturi a reusit sa supravietuiasca. A stat in sanatoriu timp de cinci ani de
zile cu o pauza de doua luni, iunie si iulie 1916 cand a fost recrutat in armata.
Se spune ca ar fi fost evacuat din cauza obiceiului sau autoindus de
somnambulism. In 1920 a plecat la Paris pentru a-si construi acolo o cariera ca
scriitor dar in schimb descopera ca are talent pentru teatrul de avangarda.
Joaca in piesele unor regizori ca Charles Dullin si Georges Pitoeff si continua sa
scrie poezii si eseuri. La varsta de 27 de ani trimite cateva poezii unei reviste, ii
sunt respinse, dar editorul, Jacques Riviere, devine interesat sa il inteleaga si
astfel se creeaza o corespondenta prin scrisori.
Artaud a fost de asemenea interesat de film scriind scenariul pentru
primul film suprarealist regizat de Germaine Dulac. Intre 1926-1928 Artaud
devine directorul teatrului „Alfred Jarry” alaturi de Roger Vitrac.
In 1931 e publicat primul manifest pentru Teatrul Cruzimii in Noua
Revista Franceza si e reluat mai tarziu intr-un capitol in „Teatrul si dublul sau”.
Artaud a adus o perspectiva revolutionara incat si in prezent se vorbeste despre
„Teatrul si dublul sau” publicat in 1938. Faţă de limbajul verbal, neadecvat
teatrului, el propune o reintoarcere violenta la adevaratul limbaj, alcatuit din
gesturi, atitudini, mimica, pantomimica, strigate, onomatopee etc. Acest limbaj
va duce la descoperirea dublului teatrului – „metafizica, ciuma, cruzimea,
rezervorul de energii pe care-l constituie Miturile”.
Plecand de la ideea că orice efigie adevarata isi are umbra sa care o
dubleaza, Artaud considera ca teatrul trebuie sa nu opteze pentru un anume
limbaj, cuvinte scrise, muzica, lumini etc., doar prin imbinarea lor se va afla
punctul în care spiritul se poate manifesta. Teatrul si dublul sau este o carte
care încearca sa revolutioneze situatia din teatru, aducand o perspectiva
inedita si stabilind asocieri socante intre teatru si, de pilda, ciuma sau alchimie.
Inca din prefata, „Teatrul si cultura”, Artaud vorbeste despre contexul
prabusirii generalizate a vietii, preocuparea pentru cultura ascunzand doar un
interes catre forme, si nu catre adevarata cultura. Artaud reactioneaza
impotriva preconceptiilor care s-au inradacinat despre cultura, subliniind ca
aceasta nu ar trebui sa fie nici idolatrizata, nici privita ca pe ceva fara legatura
cu viata. Dimpotriva, cultura trebuie regasita dincolo de ariditatea unui sistem
academic, in chiar „mijloacele barbare si primitive ale totemismului”.
Pentru a reusi sa privim din aceasta perspectiva, trebuie insa mai intai sa
ne dezbaram de o anume mentalitate europeana, in care arta este opusa
exaltarii şi fortei. Pe parcursul cartii, Artaud revine adesea si destul de violent la
acuza impotriva felului occidental de receptare a lumii teatrale. De pildă, în
„Punerea în scenă şi metafizica”, Artaud ridică problema limbajului în teatru,
considerînd ca, desi teatrul occidental a instaurat monopolul dialogului asupra
altor forme de manifestare, teatrul beneficiaza de un tip special de limbaj, unul
opus cuvîntului, material si concret. Artaud ofera ca exemple: muzica, dansul,
artele plastice, pantomima, mimica, gesticulatia, intonatiile, arhitectura,
luminile, decorul.
Avangardist prin felul de a gandi, Artaud vrea sa se rupa total de trecut,
sustinand gasirea unei manifestari artistice proprii prezentului. Antielitist, el
crede că neintelegerea mesajului unei piese de catre multime este cauzata de
forma vetusta in care se infatiseaza piesa publicului. „… daca de exemplu
multimea actuala nu mai intelege Oedip rege, voi indrazni sa spun ca e vina
lui Oedip rege si nu a multimii”.
Teatrul care ar rezona cu masele este Teatrul Cruzimii, care comunica
simturilor, si nu intelectului. Este nevoie de imagini fizice violente care sa
hipnotizeze sensibilitatea spectatorului. Teatrul trebuie sa ofere spectatorului
ocazia sa isi dea friu liber pe plan interior gustului pentru crima, salbaticie,
obsesii erotice, himere, canibalism etc.
Starea de decadere pe care o deplange Artaud poate fi convertita in
metafizic prin elemente de cruzime. In scrisoarea catre Jean Paulhan, se
observa ca nu este vorba de sange, oroare, sadism, ci de ceea ce inseamna
cruzime dintr-un punct de vedere spiritual: „rigoare, disciplina si decizie
neclintita, hotarare ireversibila, absoluta”. Cruzmii i se acorda un sens divin.
Intr-o alta scrisoare adresata tot lui Jean Paulhan, în noiembrie 1932, Artaud
spune că insusi Dumnezeu ascultă de o necesitate cruda a creatiei.
Principiul teatrului este metafizic, teatrul nu trebuie sa aiba o actiune
desfasurata pe plan social, moral sau psihologic. Astfel ca teatrul cruzimii
propus de Artaud va trebui sa se adreseze omului total, iar nu celui social,
incercand sa puna pe acelaai plan realitatea viselor si a imaginatiei cu cea a
vietii (în „Teatrul cruzimii, al doilea manifest”, 1933).
In 1936 Artaud calatoreste in Mexic unde il intalneste pe pictorul
Frederico Cantu pe vremea cand acesta dadea lectii despre decaderea
civilizatiei western. Artaud a studiat si a trait si cu oamenii tarahumaran,
inregistrandu-si experientele care au fost lansate mai tarziu intr-un volum
intitulat „Calatorie spre tinutul Tahumarei”.In 1937 Artaud se intoarce in Franta
unde obtine un baston din lemn despre care e convins ca nu a apartinut numai
Sf. Patrick dar si lui Lucifer si lui Iisus.
Finalul vietii l-a petrecut in diferite aziluri. Cand Franta a fost ocupata de
nazisti prietenii lui Artaud l-au transferat la spitalul psihiatric din Rodez de pe
teritoriul Vichy unde doctorul Ferdiere a crezut ca e bolnav mintal sicare l-a
randul lui l-a transferat la clinica psihiatrica din Ivry-sur-Seine. In 1948 a fost
diagnosticat cu cancer colorectal. A murit pe 4 martie singur in clinica
psihiatrica.
Opera sa:
1925: Ombilicul limburilor ("L'ombilic des limbes")
1932: Manifestul teatrului cruzimii ("Le manifeste du théâtre de la
cruauté")
1938: Teatrul și dublul său ("Le théâtre et son double")
1945: În ținutul Tarahumaras ("Au pays de Tarahumaras")
1947: Van Gogh.