Ana-Cristina Popescu

(Poezii din volumul „Regăsiri“,

IN MEMORIAM, Adrian Popescu)

Până dincolo de mormânt

Poate ai simțit cândva acea ardere a ființei,
Atunci când iubirea și-a găsit casa
În adâncul ființei tale,
Ea ți-a întins mâna,
Iar tu ai strâns-o cu putere,
Ai lăsat puntea de aur să curgă,
De la bordeiul tău
Până la palatul unde-și are cuibul
Pasărea Iubirii
Și-atunci au venit
Păsările fermecate
De la Mănăstirea de Tămâie
Și-ai început să-ți cânți imnul tău,
Să te transformi,
Să luminezi, să emani fericire,
Să fii mai bun ca întotdeauna,
Da, iubirea te face mai bun
Și ai dărui tuturor celor din jur strălucire,
Îți dorești o lume cu zâmbetul pe buze,
Așa cum ți-e sufletul
Ce încălzește în jur
În timp ce focul dragostei
Și-a făcut în el casă.

Chiar și atunci când

Vântul cel năpraznic
Îți răpește Pasărea Iubirii
Ducând-o pe alte tărâmuri,
La Mănăstirea de Tămâie,
Că din nepricepere
Și slăbiciune lumească
A luat foc pielea cea de porc,
 Dragostea nu piere,
Rămâne acolo în suflet,
Mereu înfloritoare
Și așteaptă până ce-o trece și ea
Munții cei fermecați
Până la capătul pămânului și-al cerului
Unde-și află locul
Mănăstirea de Tămâie,
Căci adevărata iubire se naște în inimă
Și dăinuiește și dincolo de mormânt.

Lângă tine
Te-aș răpi
și aș merge până la granițele infinitului,
dacă infinitul are granițe
și aș striga psalmii durerii
pe lira lui Orfeu.

Te-aș striga
astfel, încât ecoul să se audă
până dincolo de granițele lumii,
că poate așa îți va lovi inima
și va începe să bată din nou.

Te-aș renaște
călătorind în timp, în trecutul fericirii
și-atunci aș face să crească doar flori blânde
sub talpa picioarelor tale
și m-aș pierde în brațele tale pentru eternitate.

M-aș reîntoarce
cu tine de mână,
după ce aș trece dincolo de prag,
să facem viața mai luminoasă ca niciodată
și nicio ploaie să nu ne mai atingă.

Dar, nu se poate
și prefer să clătoresc
prin lumea viselor
ca un Orfeu spre locuri nepătrunse
și să mă îmbăt cu iluzii.
 Însă speranța
că tot ceea ce a pulsat,
acea energie, acea dorință de a fi,
nu piere odată cu sărutul lutului rece,
mă poartă în timp lângă tine.

Am simțit
Te-am simțit,
Ți-am simțit fiecare zbatere,
Ți-am simțit atât bucuria, cât și durerea,
M-ai simțit,
Mi-ai simțit fiecare strălucire
Și fiecare șovăire,
Fiecare glorie
Și fiecare neputință;
Am simțit
Că soarta pare să se joace,
Să joace un joc murdar
Din care e posibil să nu mai ieși,
Dar am refuzat să accept așa ceva,
Am refuzat să cred
Că fatalitatea e la jumătate pas,
Am ignorat semnele și orice simțăminte,
Le-am alungat chemând binele,
Dar ele continuau să-mi lovească sufletul,
Dar eu refuzam să le privesc;
Poate, dacă, măcar puțin, acceptam,
Să privesc și chipul semnelor rele,
Reușeam să mai schimb
Cursul apei ce se apropia
De lumea eternității.

E întuneric
E întuneric,
Cândva absența luminii
Îmi dădea fiori reci
 De parcă o sabie îmi săgeta ființa,
Iar umbrele nopții
Mă făceau să tresar la fiecare pas,
Să cred că după fiecare colț
Un balaur stătea ascuns
Gata să mă înghită.

Toate primeau dimensiuni colosale

Și fiecare pată de întunecime
Prindea puteri fenomenale,
Iar tu mă luai de mână
Când mă poticneam pe câte o treaptă
Și refuzam să mai înaintez,
Îmi insuflai curaj
Și atunci teama rămânea în urmă,
Nu mai eram singură,
Tu erai sabia mea,
Gata să învingă umbrele nopții.

Era întuneric,
O noapte fără lună bătea la ferestre,
Nu puteam să adorm,
Căci umbrele și-au început dansul
Și tu erai departe de casă,
Însă glasul tău
Datorită tehnologiei a ajuns până la mine
Și mi-a cântat un cântec,
Un cântec al copilăriei
Pe care Maria, Mirabela,
Îl cântaseră Moșului Timp
Și-am adormit și eu
Protejată de gândrile tale.

E întuneric,
Acum îți cânt eu,
Despre frunza plopului ce adoarme,
Despre toate ce n-au dormit nicicând,
Dar care sub magia cuvintelor
Ce curg melodios,
Lasă totul și se odihnesc,
Departe de orice nălucă a întunecimii.

E întuneric,
 Dar acum umbrele nopții îmi par hilare,
Nu mă mai sperie nimic
De când tu ai pășit dincolo,
Iar pământul ți-a acoporit frumusețea,
Pentru că tu ești pretutindeni,
Ești îngeru-mi păzitor,
Iar noaptea e la fel de împăciuitoare ca ziua,
Pășesc prin beznă ca și pe lumină,
Nimic nu mă mai înfioară,
Am un curaj nebun în toate
Și aș putea putea prinde de coadă
Balaurii văzduhului,
Cu credința că n-or să mă biruiască vreodată.

Cândva
Cândva am primit
Cel mai bun tu,
Un tu ce nu are seamăn pe lume,
Un tu al meu
Ce îmi era aidoma în toate,
Îmi oferea din el
Și-mi mulțumea
Chiar și pentru cel mai mic gest,
Un tu ce se-oglindea prin mine
Și mă păstra închisă
În inima lui,
Dar acel tu mi-a fost chemat
Într-o lume în care nu pot pătrunde,
Un loc atât de neînțeles uneori,
Iar acel tu unic
Nu va putea fi înlocuit niciodată,
Cum ai putea înlocui cascada
Cu o baltă ce vrea să pară apă
Sau izvorul de munte
Cu o cloacă adunată
Într-o deschizătură de pământ?
Cândva am primit un tu,
Iar acel tu s-a transformat
Într-un singur eu,
Un androgin perfect.
 Am obosit
Am obosit,
De când aștept
Ca razele stelei
Pe care locuiești,
De când ai plecat
Să explorezi infinitul
Să își trimită razele
Și spre mine,
Să-mi mângâie creștetul
Și să îmi încălzească sufletul.

Am obosit
Și am privit spre stele,
Doar, doar, găsesc casa
Unde ți-ai găsit sălașul,
Dar stelele mi-au zâmbit
A joc de-a baba oarba
Și atunci am înțeles
Că râd de mine,
Că nu au ele suficientă căldură
Ca să-mi pătrundă sufletul.

Am obosit
Și am privit spre steaua
Din adâncul sufletului meu
Și acolo te-am găsit pe tine,
În călătoria ta prin infinit
Ți-ai gasit cel mai cald și luminos loc,
La mine în suflet,
Eu am devenit tu
Și tu ai devenit eu
Și așa vom alerga îmbrățișați prin lume.

E atâta tăcere
E atâta tăcere fără tine,
Încât am început să aud
Plânsul firului de iarbă
 Atunci când zgârie pământul
Și strigă după lumină.

E-atâta tăcere în jur,

Încât mi-e năzuință
Că până și un gând
Ar putea să strivească
Granița dintre viață și moarte.

E atâta tăcere în toate

Și-atâta glas ce ar dori sa cânte,
Dar lacrima plecării printre îngeri
A închis ploaia din cerul inimii
Și e atâta liniște.

E atâta tăcere-n infinit,

Încât liniștea a uitat să mai fie liniște,
Ar striga după un pui de vultur
Să-i aducă apa cea vie,
Să simtă pace și bucurie.

E atâta tăcere în mine,

Încât am învățat să ascult
Glasul tăcut al vieții
Din pietre, iarbă, nori
Și gura de rouă din zori.

Ai lăsat
Ai lăsat în mine
atâta tu,
cât pentru infinite vieți;
Ai lăsat în mine
atâta oglindă,
că m-am metamorfozat în noi;
Ai lăsat în mine
atâta căldură,
că tot ceea ce ai iubit renaște;
Ai lăsat în mine
atâta dor,
că totul ia chipul tău, până și eu;
 Ai lăsat în mine
atâta izvor,
că tot ceea ce simt te cântă mereu;
Ai lăsat în mine
atâta mare,
că nu mai știu de sunt eu sau tu;
Ai lăsat în mine
atâta munte,
că aș călători în timp,
după un trecut veșnic cu tine;
Ai lăsat în mine
atâta stâncă,
că mii de vieți le visez împreună cu tine;
Ai lăsat
o urmă de tu prin mine
pentru eternitate.

M-ai ajutat
M-ai ajutat să mă înalț
Și m-ai urcat pe un piedestal,
Eram în toate doamna ta
Și muza ce te inspira.

M-ai luat de mână, mi-ai zâmbit,

Mi-ai arătat cum poți să zbori,
Prin viață către infinit,
Prin curcubee și prin flori.

M-ai ajutat să urc pe munți,

Să ating norii cei pufoși,
În tot ce sunt m-ai sprijinit,
M-ai ajutat, m-ai ocrotit.

M-ai ajutat ca să visez

Și am visat, am și zburat,
Te bucurai când eu zâmbeam,
Când soarele îl atingeam.

Și nu credeam că sunt prea sus,

Dar pentru tine eu eram,
 Tot ce-i mai bun, mai înțelept,
Tot ce-i mai pur, mai scump, mai drept.

M-ai ajutat și-ți mulțumesc,

Să merg prin lume, să zâmbesc,
Visurile să-mi împlinesc,
Și fericită să pășesc.

M-ai ajutat pas cu pas

Și călăuză ceas de ceas,
Mi-ai fost în toate și în tot
Și-ai mai fi fost pe cât socot.

Dar ai plecat, ai fost chemat,

Spre vremuri care n-au hotar,
Și m-ai lăsat, n-ai vrut s-o faci,
Acum ești tu pe-un piedestal.

Și mi-ai fi dat cer și pământ

Și toate-n lume câte sunt
De-ai fi putut, ca să zâmbesc,
Și fericită să trăiesc.

Acum ești înger sus în cer,

Mă ocrotești și mă veghezi,
Să nu renunț la ce iubesc,
Să urc spre stele, să zâmbesc.

Te-aud
Te-aud în vântul ce frunza o valsează,
Te-aud în luna ce-mi veghează somnul,
Te-aud în tot ce tace sau ce mișcă,
Te-aud în mine cum te strigă dorul.

Te-aud cum taci și mă iubești în taină,

Te-aud când totul în jur tace,
Te-aud în fiecare colț al vieții,
Te-aud prin timp prin tot ce se preface.

Te-aud, te văd cum treci prin neguri,

De nori și zări pline de lumină,
 Te-aud și te iubesc c-ai fost,
O primăvară caldă în a vieții – mi grădină

Dincolo de moarte
Plecat-ai,
A trebuit să pleci,
Ai fost chemat pe-a cerului aripă,
Plecat-ai,
A trebuit să pleci,
Ai fost purtat spre marea infinită.

Zburat-ai,
A trebuit să zbori,
Zburat-ai de pe-a vieții clipă,
Zburat-ai,
Fără să cauți înapoi,
Spre luna cea neadormită.

Zâmbit-ai,
A trebuit să râzi,
Zâmbit-ai la păsări,
Lunci și stele,
Zâmbit-ai
Și-ai plecat atunci
Și m-ai lăsat cu dorurile mele.

Visat-ai,
A trebuit să visezi,
Că ești pe-un cal de foc în noapte,
Visat-ai
Și-a trebuit s-apuci,
Pe drumuri încă neumblate.

Cântat-ai,
Ai plâns și ai cântat,
De doruri, viață
Și-ai plecat departe,
Cântat-ai
Și ai fost chemat
Pe drumuri,
Dincolo de moarte.
 Nu te-am meritat
Ai fost prea bun
Și nu te-am meritat,
Ce e prea bun
La Dumnezeu se-ntoarce,
Ai fost prea bun
Și cale n-ai aflat
Decât în lumea dincolo de moarte.

Și mi-ai zâmbit
Și nu te-am meritat,
Un zâmbet cald
Din marea infinită,
Mi-ai fost alături,
Cu fiecare pas
Prin lumea de șerpi otrăvită.

M-ai ajutat,
Poate n-am observat
Cum bunătatea ta
Curge prin mine,
M-ai ocrotit cu fiecare pas
Și-acum te strig
În fiecare ceas.

Și mă gândesc
Că înger mi-ai rămas,
Din tot ce-a fost
Și mai există încă
Și te iubesc
Prin vântul ce dă glas,
Un clopoțel de dincolo de stâncă.

Acum te-ai dus,

Cu dor tu m-ai lăsat,
Cu amintirea bunătății tale,
Copil de aur,
Nu te-am meritat,
N-am meritat nimic,
Din plinul vieții tale.
 Stăteai să pleci
Și nu te-ai plâns defel,
Cu-o caldă-mbrățișare
Mi-ai vestit iubirea,
N-am știut,
N-am vrut să știu
Că-mi pleacă fericirea.

Departe ești
Și încă îmi vorbești,
Prin tot ce mișcă,
Prin tot ce mă-nconjoară,
Ai fost un înger
Ce m-a ajutat să trec
Prin lumea ce mă împresoară.

Și am dansat
Prin viață și prin ploi,
Ne-am agățat mereu de câte-o rază,
Acum te-ai dus
Și nu te-am meritat,
Copile blând
Ce viața îmi veghează.