ISBN 978-606-9081-14-3

ISBN EPUB 978-606-9081-16-7

Orice reproducere, totală sau parțială, a acestei lucrări, fără acordul scris al

autorului sau editorului, este interzisă și se pedepsește conform Legii dreptului de

autor.

Ilustraţii: Luca Petrișor

Coperta: Silvia Olteanu

Imaginea copertei:

Egon Schiele, Autoportret cu mâinile pe piept, 1910

Machetare: Alex Rotea

Copyright ©2023 Marcel Petrișor

Cartea poate fi comandată la: comenzi@marcelpetrisor.ro

ÎN LOC DE PREFAŢĂ

Poezia se stinge de o vreme, discretă, nevăzută. Praful de pe

rafturile cu versuri, pline altădată de poeți debutanți,

consacrați sau clasici, nu mai e deranjat de nimeni. Poezia a

bolit o vreme, muribundă, și apoi a dispărut pe neștiute din

orașe, odată cu pantofarii și ceaprazarii din cartiere. Cei

câțiva rătăciți, care mai au trei gene fibrilante de poezie ce le

fâlfâie sub cămașă, le ascund cu grijă ca pe scarlatină, ca nu

cumva să sperie noua artă poetică, aflată la îndemâna oricui,

prin marea generozitate a lui ChatGPT.

Nu e departe timpul când poezia se va întoarce acolo unde s-a

născut și unde va avea întotdeauna valoare, în singurătatea

trăirii. Cele câteva secole de poezie se pregătesc de o

binemeritată odihnă, până la viitoarea inversare a polilor

magnetici, sau măcar până la prevestita ridicare a poeților din

morminte.

Dar, până atunci, tremurul delicat al poeziei, ca orice se naște

din suflet și e făcut cu suflet, e sortit să vibreze numai în

suflet.

Clipele mele cele mai prețioase au fost legate de dragoste. Și

încă mai sunt. Cumva, celelate au pălit, s-au retras în obscurul

lucrurilor trecătoare, pe când zilele în care am iubit sau am

suferit din dragoste au avut gust, m-au făcut să simt că

trecerea asta fulgerătoare prin lume ar putea avea un sens.

Da, recunosc, atunci când am iubit am fost poate schimbat;

mai bun ca-n restul vieții, mai generos, mai atent, mai cald,

mai plin de speranțe. Însă de ce-ar trebui neapărat să ne

închipuim că suntem mai cinstiți și mai noi înșine în

preocupările mărunte, decât în starea de grație a iubirii?

În cele din urmă, n-am așteptat nimic de la dragoste. Nici

măcar să se împlinească. Pentru că atunci când asta se-

ntâmplă, ea se schimbă, începe să o preocupe bunăstarea,

pleacă la serviciu, duce gunoiul, naște copii și-i îngrijește, cu

alte cuvinte se transformă în alceva. Nu neapărat mai puțin

valoros, dar altceva. Stare pentru care ar trebui inventat,

poate, un alt cuvânt. Atunci când se împlinește, dragostea

începe, de fapt, să pălească.

Poate de-asta nu m-au doborât despărțirile, oricât de tare m-au

durut. Niciodată culorile n-au fost mai intense, niciodată

emoțiile mai vii. Și-apoi, momentul în care un vis se

împlinește e și momentul în care el începe să se stingă.

Oricum, ceea ce se vede pe dinafară dintr-o mare iubire are,

cel puțin în viața mea, doar legături firave cu clocotul trăirilor

din imaginație și din suflet. Trăiri care înfloresc mai ales în

singurătate, în liniște. Pentru că orice cântec începe să se-

audă cu adevărat atunci când nu se mai aude.

Să găsești frumusețe într-o iubire neîmplinită, ori să resimți

tristețe într-una care s-a împlinit, asta poate sună a

mazochism, sau chiar a nebunie. Poate. Eu nu știu adevăruri

convenabile pentru oricine. Știu doar adevărul subiectiv și

cinstit a ceea ce simt, știu mirosuri care mi-au rămas pentru

totdeauna în nări, știu senzațiile unor atingeri care mi s-a

impregnat în memoria pielii. Iar toate astea nu pot fi ofilite de

trecerea timpului, le duc cu mine oriunde prin viață, ca pe-o

avere care-i de neînchipuit să o lași nepăzită.

Dacă în Restul Vieții m-am străduit să supraviețuiesc cu

echilibru și forță, în Dragoste și în artă am trăit cu abandon.

M-am abandononat ori de câte ori am putut imaginației și

simțirii. Pentru că nimic valoros nu se naște în dragoste din

prosperitate și din huzurul sentimentelor. Dragostea e mai

degrabă o alunecare într-o altă viață, în care realitatea se

lichefiază și se scurge, lăsând loc sărbătorilor fastuoase ale

pulberii.

Să fie cartea asta pentru cei care mai găsesc timp pentru

poezie. Să fie și pentru bietele suflete intoxicate de un secol

suspect. Și să mai fie pentru ziua aceea, din restul vieții, când

zeii vor merge la braț cu poeții.

Marcel Petrișor
DRAGOSTEA
Într-un fel sau altul, orice dragoste rănește. Dacă tot e să fie

așa, măcar să fii rănit de o dragoste care scoate la suprafață tot

ce-i mai bun în tine și care-ți amintește de esența ta pierdută.

ALTA MAGIANA

De mic am fost crescut cu gândul că exiști.

Am fost pregătit de timpuriu pentru tine,

precum infanta Zelmira

pentru Marele Ducat de Alta Magiana.

Recunosc, prin veacul al treisprezecelea,

când s-a zvonit o vreme că nu te vei mai naște,

am avut o tresărire de spaimă.

Astăzi, însă,

după șapte sute nouăzeci de ani de așteptare,

îmi sărbătoresc răbdarea

și te primesc în mine,

ca să domnești.

Te-ntâmpin cu muzică de țimbale,

cu focuri aprinse pe dealuri,

cu trandafiri stacojii, cu arome,

te-ntâmpin cu braţele larg depărtate

și te îndemn:

Intră în mine, stăpânește-mă

și domnește

tu, cea atât de-ndelung așteptată.

În noaptea asta, pentru-ntâia oară,

am să adorm adânc, pe-aceeași pernă

cu numele tău
ZEUL NOMINATIV

Ești zeul meu nominativ

Mi-ai spus odată iubitoare

Dai nume noi la dor, la floare

Transformi fioru-n substantiv

Tu mă strigi Avis in Terris

Obișnuința-mi zvârli-n foc

Vinzi tot ce știu la iarmaroc

Și iei bilet, doar dus, spre vis

Acolo-i țara ta zurlie

Te-nvârți vioi ca o morișcă

Botezi îndată tot ce mișcă

Regină pui o păpădie

Numele-s spuse doar o dată

Ca să nu-și piardă gustul bun

Gramatica-i carne de tun

Sintaxa e trasă pe roată

Spânzuri în treacăt vorba goală

Tăceri-i zici vocabular

Limba de lemn din galantar

O lapidezi și-o arzi cu smoală

Compui o slovă ce-o-nțeleg

Vântul și apa, ploaia bună

Imi spui Iubită, taci o lună

Căci mi-ai spus tot, eu să dezleg

Prea obosit de pus prenume

Te culci în iarbă, zeu cuminte

Și-apoi din foșnet de cuvinte

Cobori o noapte peste lume

Privești în gol, contemplativ

Târziu adormi; îți curg pe față

Prin somn, silabe de verdeață…

Dragul meu Zeu Nominativ!

ȚARA ÎNCHIPUITĂ

Nu te speria iubito

dacă-ntr-o zi uitată

lăsat puțin de mână

o să mă pierzi pe stradă.

Chiar dacă n-are nume

încă pe nici o hartă

când mă îmbie-abisul

țara pe care-o caut

o chem Urmează-ți visul

ori Țara mea de fugă

sau poate Dor de ducă.

Să știi că sunt acolo

chiar azi, când uiți de mine

sau când pierdut în gânduri

nu mai alerg bezmetic

ci tac sau scriu trei rânduri.

În apele fierbinți

ce scaldă-această țară

înoată melci cuminți

cu cochilii de sfoară;

ei duc vorba la tine

când eu sunt ostenit.

Asta ca să știi bine

unde m-ascund trudit

și unde-s fericit.

Femeia mea iubită…

de vei primi scrisoare

dintr-un adânc de mare,

cu-expeditor omis,

din Țara-nchipuită

sunt eu care ți-am scris!

ALBINONI

M-am trezit în mijlocul nopții

simt nevoia să dau o petrecere

sărbătoresc marea mea dragoste pentru tine

dragoste care-mi vântură viața.

Nu, nu te deranja

întoarce-te cu fața la perete

continuă să dormi, continuă să visezi

sărbătoarea asta e doar pentru mine.

Pun muzică de Albinoni, deschid larg fereastra

las noaptea să se scurgă-n încăpere

aprind lumânări pe podele

trasez cărări piezișe de lumină

ca să mă poți găsi mai ușor

în clipa-n care o să te trezești.

Voi fi acolo, rezemat de perete

sărbătorind cu ochii închiși

scăpărătoarea dragoste ce-o trăiesc lângă tine

în timp ce tu oftezi

prăbușită în somn.
CONSTANTINA, COBORÂND SCARA

Într-o clipă dintr-o vară

prins în trebi de heruvim

remarcasem într-o doară

mersul tău de domnișoară

printr-o bancă cenzitară

cu morgă de țintirim

N-ai avut ochi pentru mine

și n-aș zice că-i mirare;

dar nu m-am putut abține

să văd, cum bărbați ciorchine

tragi, cu fesele feline

pe scări și pe coridoare

Dacă-atentă, dar glacială

mă vei ține pe retină

nu știu; simt doar o ușoară

dragoste ce mă-mpresoară

de când te-am prins prima oară

în privire, pe o scară

Constantină!
DOINĂ

Scândurică de molid

Schimbai tot ce-avui pe-un blid

Și din blid băui setos

Dor de ducă fără-ntors.

Bundiță de oaie creață

Mă lovi un jind de-o soață

Și din ceață am ițit

Trup de fată nesmintit.

Lemnișor de prun uscat

Trupușorul l-am udat

Cu șuvoiul râului

Și vaietul vântului

Cu nisipul mărilor

Și alaiul frunzelor

Cu tăcerea peștelui

Și dulceața laptelui

Cu credința câinelui

Și taina adâncului

Cu răcoarea merelor

Putregaiul clipelor

Spuma amintirilor
Și volbura norilor.

După-atâta caznă-n van

Am zăcut beteag un an

Și-ntr-o zi pe la chindie

M-am trezit cu tine vie.

Glăjuliță cu vin rău

Amar frige chipul tău

De departe m-ai adus

Dorul de ducă mi-ai scurs.

EXPOZIȚIE LA CASTEL, CU DEDICAȚIE

Rămași singuri

după ce expoziția s-a sfârșit

te-ai întins goală

pe lespedea de piatră

din sala întunecată

și astfel ai rostit:

Se dedică acest trup al meu

tânăr și făcător de minuni

iubitului de iubit.

Se dedică această sprânceană a mea

arsă în copilărie

iubitului de iubit

acum și pururea iubit.

Se dedică această privire a mea

tânără și fără de teamă

și această dragoste a mea

nerăbdătoare și nemuritoare

și se mai dedică această primăvară

înecată încă-n zăpezi

iubitului de iubit

acum și pururea și-n vecii vecilor.

Și această neliniște a mea

născătoare de culori

și aceste clipe trecătoare ale mele

și-aceasta respirație a mea

se dedică toate iubitului de iubit

acum și pururea și-n vecii vecilor iubit,

amin.
FĂCĂTORUL DE RAME

Eu sunt rămarul

cel mai vestit

și pe ascuns

bolnav de tine

ars de culoare

și-ndrăgostit.

Îți pregătesc

rame încinse

cioplite-n sare

scoase din glii

iar tu le umpli

cu vise-aprinse

nopți cu sudoare

și insomnii.

Fac rame bune

din frânghii sure

din iederi pure

și din cărbune

din rădăcini

din alabastru

și vâsc salmastru
cusut cu spini.

Eu sunt rămarul

cel mai răvnit

din tot orașul

cosmopolit.

Ramele mele

însă, iubito

sunt pentru tine.

Cu ce-o să umpli

femeie dragă

anii de smoală

sleiți de drum

ziua beteagă

noaptea fatală

rama de scrum?
HAIPHONG

Când ai deschis ușa să pleci

cu gemantanul în mână

cu sufletul deja zburând pe fereastră

cu tremurul nerăbdării în ochi

am rămas ca deșertul Namib

tâlhărit de nisip

gol ca Marea Aral

părăsită de apă

ca un amorezat bătrăn

jefuit de amantă

bărbat fără rost

ca o insulă fără arhipelag

de care se-apropie rânjind

taifunul Haiphong
INTRU ÎN ACEASTĂ ZI

Intru în această zi

în această zi pe care nu am văzut-o niciodată

intru cu gândul la tine.

Geana subţire a zorilor

vânturile reci ce se întorc spre păduri

aerul îmbibat de gustul frunzelor moarte

negurile dimineţii

și visele încă strivite sub pleoape

toate mă îndeamnă să intru în această nouă zi

Intru în această zi

în această zi pe care nu am văzut-o niciodată

intru cu gândul la tine.

La mirosul dulce al trupului tău

la dumnezeiescul parfum al subsuorii

la moliciunea somnoroasă a sânului

la scormonitoarea uimire a privirii

Intru în această zi

în această zi pe care nu am văzut-o niciodata

uluit că exiști

fericit că respiri
recunoscător că-mi primești umbra

să te însoţească prin lume

LEAC

Și dacă într-o zi

o moarte grea m-ar pierde,

când tu mă chemi, învii,

pământu-o să mă ierte!

În pături de asfalt

să nu mă-mbraci, iubito

tocmește doar un psalt

să-mi cânte-un imn, perfido!

Durerea de ți-o zbate

privirea de sub geană

tu să îmi spui: Bărbate

nu-mi lăcrima pe rană!

Blestemul meu cel tandru

cândva de te-o ajunge

prefă-te-n oleandru

cu ramurile ciunge

Dragostea fă-ți-o leac

de-ntors iubit la viață.

De mă mai vrei, îmbrac

cămașa de verdeață
JUDECĂTORUL DE IUBIRE

Rămânem în picioare, ne ținem strâns de mână

în sală toată lumea e-atentă și tăcută.

Judecătorul intră, pășește fără grabă

apoi cu-o voce mare comunică sentința:

Am înțeles din vorbe și din tăcerea calpă

din ochi și din privirea lipsită de văpaie

am înțeles din gânduri plecate-n altă zare

că drumurile voastre nu se mai vor alături.

Puterea ce mi-au dat-o justiția și credința

constată și m-obligă să recunosc sfârșită

pentru o lungă vreme sau pentru totdeauna

iubirea asta mare, eternă altădată;

vă sfătuiesc cu râvnă s-aveți inimi deschise

și unul pentru altul, și pentru apropiere.

Verdictul meu, pe care îl dau fără-ncântare

impune către-ntâiul cuprins de alte patimi

să-l sprijine cu vorbe, priviri și bunătate

pe cel ce fără șansă se pierde-n suferință.

Sentința mea-i bazată pe simpla lege-a firii

care dă drept iubirii să-apară când poftește

și tot așa să plece, fără vreo deslușire.

Veți respecta o lună jelania necesară

apoi puteți să mergeți unde vă cheamă pașii.

Și-acuma, Despărțito, sărută Despărțitul!

MANTRĂ

Când ceasul din turn bate ora

Și popii se ceartă-n biserici

Când miaună fabrici în noapte

Și norii se zbat în furtună

Când urlă concertele-n parcuri

Și zbiară tramvaie-n depouri

Când latră mașini pe șosele

Și rage lugubru întregul oraș

Atunci mă întind peste șine

Îmi las ochii-ncet să se-nchidă

Și-ngân o cântare profană

O mantră barbară cu numele tău

Iar numele tău face fabrici să plângă

Tramvaie să umble pe vârfuri

Furtuna s-adie domoală

Și popii să murmure versuri

Mașini să suspine pe drumuri

Concerte să susure-n parcuri

Orașul să-ți scrie o odă

Și lumea să-nvețe din nou să iubească

NOCTILUCA

Zilele ce ți-au rămas

să fie într-o casă curată și simplă

pe malul unei mări.

Să te trezească dimineața

căldura soarelui, prin ferestre

apoi să-noți departe, în larg

până când abisul de sub valuri

o să aline și răcorească

chemările din tine.

Să pescuiești la amiază

zvârlugi zvelte de jad

apoi să lenevești în așteptarea serii

privind cum asfințește astrul la orizont.

Iar când într-o noapte vântoasă

o să simți semnele ultimului somn

să te culci pe nisip, lângă mare.

Dimineața vei fi fost demult luată de valuri

vei fi deja, pentru eternitate

o Noctiluca Miliaris din marele ocean

un ocean în care tu, grăbita mea prietenă

și eu, iubitorul tău de cuvinte

vom fi tot împreună.
O PASĂRE

Ai fost întotdeauna

o pasăre de mare

cu țipete amare

ce venerează luna

Crezându-te păzită

închisă între bare

când m-am întors acasă

te-am regăsit topită

agonizând cu febră

și aripile-uscate

de prea mult cald

sau poate

de prea multă răcoare

Privirea ta lihnită

îmi umple răsuflarea

c-un gâlgâit de lacrimi

și viață ofilită.

Când febra îți renaște

stau împietrit, în brațe

cu trupul tău de sfântă

stinsă în zi de Paște

Și-n timp ce marea seacă

și fruntea-ți dogorește

mâna se stinge-n geamăt

munții spre vale pleacă

pupila ți-aburește

iar viața ta, din freamăt

sfioasă, se oprește
PĂDUREA TA

Să-ți dărui iubito pădurea

S-o tragi după tine pe străzi

La inimă-n sân s-o păstrezi

În veci să nu simtă securea

Albastrul din ape să-ți spele

Nesomnul din ochi dimineața

Ceața să-ți mântuie fața

De cearcăn, de riduri, de rele

Prin păr ți se-ncurce fazanii

Și cuiburi s-aduni în sprâncene

Copaci să îți crească prin vene

Pădurea, copacii și anii…

Te-acopere toamna spășită

Cu frunzele galbene-brune

Să-i cânți dintr-o trestie-n strune

Și-apoi să adormi obosită

Pădurea pe viață-ți ajungă

Și trupul gol să-ți înfrunzească

Iubită cu plete de iască

Așteaptă-mă-n noaptea cea lungă
SÂNGELE MEU DE PEȘTE

După atâta vreme

De când nu mai dai semne

Se vede tot mai bine

Ce-ai răscolit în mine

Mi te-ai plimbat alene

Prin inimă și vene

Și mi-ai băut hoțește

Tot sângele de pește

Când mi-ai găsit deschisă

O rană supurândă

Pornită și decisă

Te-ai năpustit flămândă

Să îți rescrii istoria

Mai sigură pe tine

Cu sângele și gloria

Jertfitului de mine
UȘA DE ÎNCREDERE

Ai grijă, i-am zis

ești ușa mea de încredere!

Poartă-te natural

adoarme-i suspiciunile

prefă-te bine ferecată

dar de îndată ce adoarme

să-ncepi să te deschizi încetișor

(să nu aud vreun scârțâit!)

și-apoi să mi-o dezvălui

în toată frumusețea ei de femeie

care se crede în siguranță

dincolo de sărmanii pereți

atât de puțin rezistenți la iubire.

Îți promit

draga mea ușă de încredere

că dimineață o s-o găsești neatinsă

să nu-ți știrbesc cumva reputația

de ușă trainică

păzitoare de iubită

temătoare de iubit.
AM FOST MILIONAR

Ca orice tânăr la vîrsta potrivită

am fost și eu bogat în teiubescuri.

Deși le cheltuiam fără să-mi pese

aveam mereu altele la îndemână

pentru că zilnic eram asaltat

de teiubescuri noi.

De obicei mă așteptau dimineața

după nopți pline de pasiune

când credeam că-s simțit, că-s iubit

și îmi închipuiam că asta o să țină

pân’ la sfârșitul lumii.

Odată cu trecerea anilor

teiubescurile mă găseau mai rar

însă erau mai calde, mai prețioase.

Așa că azi, ca un om cumpătat

nevoit să se gândească ce pune mâine pe masă

nu le mai risipesc pe oriunde.

Iar când se nimerește să mă-mpiedic pe drum

de vreun teiubesc oropsit

scăpat de cineva în praf, după o noapte de dragoste

îl întorc pe toate fețele

îl miros, îl încerc între dinți

verific să nu fie otrăvit de vorbe goale.

Dacă-i sănătos și cinstit

îl iau acasă

și după ce închid ușa cu cheia

îi sorb pe îndelete fiecare picătură de dragoste.

Dacă cumva o să-mi spui

că nu mai pot trăi fără iubire

să știi că nu țin totul numai pentru mine

dau și eu mai departe

celor aflați în nevoie.

Pentru mine țin doar atât

cât să pot să trăiesc

încă o zi.
APRILIE 1912

Văzând cât sunt de nerăbdător

s-ajungem la triajul de pe Ellis Island

ți-ai luat privirea înțeleaptă

tocmai acolo, pe puntea vaporului

tocmai în noaptea aceea de aprilie

tocmai când te iubeam mai mult

tocmai când ne făceam atâtea planuri

și foarte serioasă mi-ai spus:

Nu destinația trebuie să te cheme

iubit adorat și atâta de grăbit

călătoria-i singura care contează!

Se aproapia miezul nopții

și se lăsase-un frig

de parcă nu venise primăvara.

Înainte să te duc la căldură

în cabina noastră din burta vaporului

te-am mai îmbrățișat odată

pătruns de cugetare

și-apoi, privind peste umărul tău

te-am întrebat, așa, într-o doară:

Iubită pentru totdeauna

umbra aceea alburie

ce-abia se distinge în noapte

nu e cumva un aisberg?
AZI M-AU ARS BUZELE

Azi m-au ars buzele.

M-am gândit că poate vrei să mă săruți.

Te-am sunat în grabă și te-am întrebat:

Vrei, oare, să mă săruți

și, sfioasă, nu știi cum să-mi spui?

Azi mi-a amorțit palma.

M-am gândit că poate vrei să mă ai mai aproape.

Te-am sunat în grabă și te-am întrebat:

Vrei, oare, să te plimbi cu mine pe străzi

și, candidă, nu știi cum să-mi spui?

Azi mi s-a zbătut ochiul.

M-am gândit că poate vrei să mă vezi lângă tine.

Te-am sunat în grabă și te-am întrebat:

Vrei, oare, să ne privim în ochi

și, rușinoasă, nu știi cum să-mi spui?

Azi m-am zvârcolit de nesomn.

Am străbătut alergând tot orașul.

Ți-am bătut la ușă și te-am întrebat:

Vrei, oare, să visezi împreună cu mine

și, delicată, nu știi cum să-mi spui?

Nu îmi mai scrie și nu mă mai suna!

mi-ai spus trântindu-mi ușa în față.

Nu știu cine ești, nu știu de unde vii

și nici nu am habar cum te cheamă!

Am plecat ochii în fața ușii închise...

Dar brusc, cuprins de speranță nebună

am mai bătut odată și am strigat optimist:

Vrei, oare, să afli tot despre mine

și, timidă, nu îndrăznești să mă-ntrebi?

BALIZĂ

Cine sunt eu pentru tine?

m-ai întrebat într-o zi oarecare

dintr-un martie anonim

pe dig, la Periboina

Tu ești vasul cu rădăcini

îngropat în nisipuri.

Tu ești lemnul de corabie

găsit pe plaja pustie.

Tu ești peștele înțelept

care-mi ghicește gândurile.

Tu ești piatra prețioasă

văzută numai de mine.

Tu ești spirala melcului

care imită universul.

Tu ești năvodul de pescar

care încheagă marea.

Și pentru totdeauna

tu ești baliza de adânc

în toate furtunile ce o să vină.

BINECUVÂNTARE

Noapte bună, îți spun

iubită cu miros de holdă coaptă.

Binecuvântată fie mama

care ți-a dat lumina zilei

binecuvântați toți bărbații

cu care te-ai iubit

și toate murele zemoase

din care te-ai hrănit.

Binecuvântate visele

ce te-au ținut în viață

speranțele care te-au amăgit

indiferența care te-a rănit

binecuvântate deznădejdile,

bucuria, durerile

binecuvântate cărările

și toate întâmplările

care te-au îndreptat fără greșeală

către mine.
CA ȘI CUM

Te-ascundeai

într-o cută descusută din ochi

ca și cum

un cutremur de lacrimi

peste tine-a căzut

Răspândeai

o tandrețe și-o tristețe-n priviri

ca și cum

o durere adâncă

din alt veac te-a chemat

Sufereai

de o rană subterană în glas

ca și cum

ce-am numit fericire

pentru tine-a fost chin

Emanai

o căldură de-om ce-ndură-un calvar

ca și cum

toți copiii din lume

numai tu i-ai născut

Ascundeai

o lentoare și-o candoare în pași

ca și cum

ai fi prea obosită

să aștepți să te-ajung
CÂND TE AȘTEPT

Când te aștept pe tine

nu doare așteptarea

nu-s trist, iar nerăbdarea

nu-i frântă de suspine

Când te aștept, iubire,

se lasă-o pace-adâncă

sunt mut precum o stâncă

și beat de fericire

Plăcerea așteptării

mă umple de fiori

și mă cobor din nori

doar de mă dai uitării

Un an și o zi încă

să-ți povestesc, pot bine

cum te aștept la mine

E noaptea rea, târzie…

alunec în beție
CANTILENĂ

Dacă tu mă îmbraci în priviri glaciale

asta nu, nu înseamnă deloc

că nici eu nu mai pot să m-aprind într-o clipă

când te văd, când te-aud, când te simt

Dacă tu îmi răcești fierbințeala cu apă

asta nu, nu înseamnă deloc

că iubirea nu poate înapoi să mă urce

într-un cer apropiat de al tău

Dacă sufletul tău nu mă cheamă, nu strigă

asta nu, nu înseamnă deloc

că nici eu nu-ți aud cantilena și ritmul

chiar de când te-am văzut, la-nceput

Dacă tu nu mai poți să te-nchipui cu mine

asta nu, nu înseamnă deloc

că nu-s ars de dorinți, amăgit de speranțe

de cu noapte și până în zori

Dacă vrei să pornești mai decisă spre altul,

asta nu, nu înseamnă deloc

că-ntr-o zi n-o să vrei să te-ntorci iar la mine

să rămâi și să nu te mai duci
CÂT RESPIR

Te iubesc când sunt treaz

când adorm, când visez

te iubesc când mă-mpiedic pe stradă,

te iubesc când sunt trist

abătut ori înfrânt,

te iubesc când mă cerți de fațadă,

te iubesc curajos

inspirat sau confuz

prin deșert, în ocean, sub zăpadă,

sănătos ori bolnav

năruit în delir

te iubesc cât respir,

te aspir!
CEAȚA

O lume pierdută în ceață, iubito,

o viață ca dantela de ață

în noaptea brodată în stanță.

Ceață lividă și noapte adâncă

cântecul peștilor care nu știu să-înoate

clocotul apelor care nu pot să curgă

plânsetul vrăbiilor care nu știu să zboare

bocetul ielelor care nu pot să nască

spovedanie de miei mântuiți de păcate

veșmânt din silabe de ceață și aburi

avalanșe de nori văruite cu vaier

speranța naivă a zilei de mâine

ceață și vaier în noapte, iubito.

Ce doruri ne-aruncă-n prăpăstiile ceții?

Ce valuri se zbat între somn și-agonie?

Ce ceață adâncă, iubito…

Ce sete de tine!
COADA COMETEI

Unde ar trebui să îți stea ochiul stâng

se cască o rană uriașă

prin care se zărește cerul

În locul unde-odată ți-era splina

e o pajiște unduitoare

prin care mai foșnește rar câte-o dorință

Printre umerii zgribuliți de frisoane

îți suflă vântul rece din nord

și-n loc de părul în care mă-nveleai odată

se zbate-un stol de fluturi înghețați

În colivia în care îți bătea inima

arterele abia mai ard înăbușit

iar umbra vechii guri ți-e plină de cenușă

sub ochii ce-s pe cale să se stingă

Ești toată doar petice de iubită

frânturi din fiorii de altădată

piramidă putrezită de vremuri

păzită de-un sfinx care plânge rubine

În urma ta, precum coada cometei,

tragi vlăguite rămășițele dragostei

zdrențuite de timp, jupuite

muribundele rămășițe ale iubirii

CONTRACEPȚIE

Am crescut, împreună cu dragostea asta,

ca un prunc în pântecul tău.

Dar, în timp ce creșteam

legătura a început să nu-ți mai priască.

Ziua ai vărsături, noaptea grețuri

e limpede că sarcina acestei iubiri

nu îți mai cade bine.

Când o să începi să ai pofte

și-o să-ți dorești ceva mai picant

să-mi faci hatârul să te lepezi de mine.

Naște-mă prematur

și lasă-mă la un orfelinat de iubiți

măcar până îmi amintesc cum se respiră.

Iar ca să poți încerca pe viitor

orice iubire nouă care te provoacă

poate că n-ar fi rău să folosești

măcar până te dumirești dacă ai

gânduri serioase

niște îmbrățișări mai sterile

și numai sentimente
contraceptive
COPILUL ALBASTRU

La egală distanță-ntre tine și mine

se naște pe lume Copilul Albastru.

Privirile noastre încărcate de patimi

îi dăinuie chip somnoros, ochi și brațe

pe-un trup străveziu ca un fum de țigară

curat, nesmintit, și cu totul albastru.

Când stau și privesc cu iubire spre tine

copilul albastru se-ncheagă din vise

plutește-n odaie, te-atinge cu mâna

dând semne discrete că vrea să se nască.

Copilul Albastru nu poate vreodată

să-atingă pământul, să spună, să ceară.

Copilul Albastru nu știe să scrie

nu știe să umble și nici să vorbească

nu știe să-noate, nu știe să plângă

Copilul Albastru pricepe doar taina

plutirii tăcute-ntre viețile noastre.

În aerul dens de pasiuni și dorințe

fragil condensat din priviri drăgăstoase

acolo începe și-acolo sfârșește

firava lui viață făcută din aburi.

Când eu sunt cuprins de-amintiri ori tristețe

sau tu mă înșeli cu vechi gânduri ascunse

conturul precar îi pălește, se stinge.

Iar astăzi, când tu mă săruți abătută

și pleci la-ntâlnirea cu-o nouă viață

Copilul Albastru cu trupul de cețuri

se-ntoarce-n priviri, se strecoară-n podele

se-mbibă-n pereți, se prelinge-n ferestre

și urcă la nori, otrăvit de uitare

la fel cum scânteia din focul de vreascuri

se pierde pe cer, în puzderia de stele.

CORTINA

Mă-mbrac cu haine de sărbătoare

și te invit protocolar la ultima-ntâlnire.

Aleg un loc liniștit,

te-aștept cu un buchet de lăcrămioare la intrare

și reușesc cu greu să îmi ascund emoția.

Când îți muți vederea în altă parte

arunc priviri furișate buzelor tale zemoase,

șoldului lasciv de dansatoare,

traiectoriilor pe care umbletul tău

le desenează pe stradă.

Ne amețim cu calvados,

și încercăm în van să nu băgăm în seamă

sclipirea încă vie a atracției.

Apoi, cu ultima brumă de putere,

mă ridic în picioare și rostesc mulțumirile:

Îți mulțumesc că ai apărut

tocmai când obosisem să te aștept.

Îți mulțumesc pentru tot ce-ai schimbat în mine

și pentru ce ai lăsat neschimbat.

Îți mulțumesc pentru nesomn

și pentru atingeri îți mulțumesc.

Îți mulțumesc pentru cuvinte,

și pentru dorințele care încă se zbat

ca păsările prinse între sârme.

Și pentru zâmbetul onest îți mulțumesc,

semn de smerenie și de curățenie.

Îți mulțumesc și pentru brațul amorțit

din nopțile când adormeai cu capul pe el

iar eu nu îndrăzneam să mă mișc

până spre dimineață.

Îți mulțumesc pentru că te-ai străduit

să rămâi până azi,

dar cel mai mult îți mulțumesc pentru fior!

Odată mulțumirile rostite,

te-mbrățișez și te sărut pe ochii astăzi triști

care-au aprins în viața mea lumini

și-au stins furtuni.

Urmează un frison,

apoi tăcerea.

Prin fereastra deschisă viitorul năvălește

în viețile noastre.
CRĂCIUN FĂRĂ TINE

Crăciun fără tine

La mijloc de noapte

Crăciun fără tine

Răsuflet de moarte

Colinzi întristate

Și râs fără rost

În iarna-nghețată

Nu sunt ce au fost

Iar pomul de iarnă

Cu lucet stingher

Adânc ca o taină

Surpată din cer

Nimic nu înseamnă

De nu ești, s-alungi

Dorința aprinsă

Din clipele lungi

Crăciun fără tine

Cu ochi plini de ceață

Crăciun fără tine

Litanie de gheață

În urletul vremii
Cu scrâșnet prelung

Crăciun fără tine

Crăciun orb și ciung

Crăciun fără tine

De dor îmbătat

Crăciun fără tine

Crăciun amânat
CUM ZBOARĂ FRUNZELE

Privește, iubito, ninsoarea și frunzele

vâltori ce se zbat înghețate de spaimă

prin frig și prin zloată, în iarna rănită

Privește cum scarmănă frunzele iarna

feștile smintite și destrăbălate

chinuite de vânt, răsucite-n furtună

Privește cum zboară frunzarele noaptea

zvârlugi înotând într-un fluviu de smoală

ce curge din iad și se varsă în cer

Privește, iubito, jelania pădurii

cum vântură fulgii și frunzele-n iarnă

lipindu-le ne-ndurătoare de tine

magnet al speranței și deznădejdii

Cotrobăi, iubito, prin ger după tine

la fel cum fiordul tăcerilor mele

așteaptă ca zorii să mântuie noaptea

și tu să pornești sărbătorile iernii

DACĂ TIMPUL

Dacă orice bărbat s-ar pricepe să plângă

ai ști câte lacrimi ascunde în el

Câte lacrimi neplânse în el

Dac-o singură oră ai mai vrea să îmi dărui

aș ști să mă fac din mesteacăn iar om

Pentru tine m-aș face iar om

Dacă n-ai mai tânji după străzi și orașe

ai ști că-ți pot face o casă în munți

Câte păsări te-așteaptă-n păduri

Dacă dorul s-ar stinge în noaptea de veghe

ai ști c-aș putea să trăiesc fără somn

Fără somn aș putea să te-aștept

Dacă timpul s-ar scurge din mine spre tine

ai ști că te-aștept de o mie de vieți

Câtă vreme-i de când te aștept…

DEODATĂ

Deodată

se face lumină;

parcă ai vrea

să te-ascunzi undeva…

Febrilă

împrăștii căldură;

parcă ai vrea

să dezgheți undeva…

Grăbită

mă prinzi de o mână;

parcă ai vrea

să plecăm undeva…

Speriată

rostești trei cuvinte;

parcă ai vrea

să-mi destăinui ceva…

Unde să te mai găsesc

între atâtea iubiri și plecări

nehotărâri, renunțări?

Deodată grăbită
iubită, odată…
DIMINEAŢA

dimineaţa se strecoară

în încăpere

precum parfumul

de pepene galben

în pielea ta aurie.

degetele prelungi

ţi-s crizanteme îngheţate de brumă

ochii întârzie-nchiși

în visul tulbure

de noapte.

lumina îţi cade pe sân

cum tremurul candelei

străvezește

chipul Maicii Domnului.

desferecă-ţi pleoapa

iubito

și-ntoarce-te în mine!
DIOGENE

dezbrăcat, însetat, nemâncat,

cutreier orașul c-o lumânare în mână.

pășesc pe străzi înțesate de oameni,

trec pe alei, mă preling pe șosele,

tremurând, incantând, vorbesc fără noimă.

necunoscuți mă opresc, filozofi mă întreabă:

ce faci cu lumânarea aprinsă din mână?

de ce te porți despuiat, încruntat?

și ce-i cu mutra asta lipsită de speranță?

o fată îndrăzneață se bagă în vorbă:

vinzi, oare, lumânări gata aprinse ?

sau poate straie noi, pentru un împărat?

ești tu vreun Diogene evadat din ospiciu?

un popă se strâmbă în timp ce mă ceartă:

halal bărbat, fără bani pentru haine!

cum să îți sprijini copiii când plângi?

și unde-ai văzut credincios rătăcind?

mă scurg pe un pod, traversez cartiere,

mame feresc ochi de prunci curioși,

urc în tramvaie, înot peste râuri,

c-o lumânare pe care n-o las să se stingă.

încetul cu-ncetul m-apropiu de tine

știu fără să preget când ești pe aproape

în preajmă m-atinge o boare, un freamăt

lumânările pâlpâie, viața se clatină!

FOTOGRAFIA TA

Fotografia geme

Galbenă-n ramă

Se zbate, mă cheamă

Mă-ntoarce prin vreme.

Ai capul plecat

Și păru-ntr-o parte

Livídă de moarte

Mâhnirii te-ai dat.

Iluzia uscată

Zvâcnește sub sticlă

Pierdută-i în pâclă

Iubirea secată.

Dorințe sleite

Și zâmbetul mut

Mi-aduc din trecut

Dureri ofilite.

Din gura sărată

Cu vorbe haíne

Renaște în mine

Tristețea fardată.

Iubirea prin ani

Sub sticlă învie

Tu pentru vecie

Ai douăzeci de ani.
ÎNTOARCEREA DIN SURGHIUN

Cu trupul drag, surpat în vis

Cu faţa spălată de spaimă

Spășită precum un proscris

Ce iertăciune-abia îngaimă

Aluneci înspre somn tiptil

Șoptind o rugăciune-amară

La fel cum altă dat’ copil

Oftai de dor trecuta vară

Te-apleci spre mine potolit

Și mă cuprinzi cu-albeața mâinii

De părul tău sunt prejmuit

Precum e coaja cercul pâinii

Sudoarea ta miroase-a nuc

Și-mi umple camera de șoapte

Oricât aș vrea să mi te-aduc

Te scurgi, ca Styxul negru-n noapte

Primește-mă în somnul tău

Nu surghiuni un biet proscris

Și mântuiește-mi timpul rău

Cu trupul drag, surpat în vis
IUBITA PROCOPSITĂ

M-ai invitat în casa cu mobile prețioase

mi-ai arătat tablouri pictate de maeștri

în clinchet de cristale am degustat din vinuri

m-ai dus în încăperea cu dușumea de cedru

m-ai îmbiat cu fructe de pe tipsii-ncărcate

mi-ai arătat orașul prin sticlă de vitralii

mi-ai pregătit o cadă cu spumă aromată

cu creme și mehleme mi-ai netezit obrazul

și m-ai stropit cu-esențe, să îmi ascunzi mirosul

prea aspru și prea aprig, de mușchi și de pădure.

Și după toate astea, când m-ai strigat mirată

din patul tău cu plăpumi și perne de mătase

văzând cum tras la față mă-ndrept încet spre ușă

văzând cum iau pe mine umila haină ruptă

văzând cum scap din mână o gheată scâlciată

văzând cum plec din casă cu ochii goi și tulburi

văzând cum ies în noapte și nu privesc în urmă

n-ai auzit, iubito, răspunsul spus în șoaptă:

În casa ta frumoasă nu-mi recunosc nici pașii

gradina luxuriantă nu face fragi și-agrișe

iar prin fereastra-nchisă nu mă dezmiardă vântul.

Dar lucrul cel mai straniu, mai rău decât oricare

e când m-aplec spre tine, să te cuprind în brațe

și când, cu deznădejde, vreau să-ți adulmec părul

iar nările cu freamăt vor să te dibuiască

dar nu găsesc mireasma iubitei de-altădată

ci doar miros de aur, de bani și-nstrăinare.

LA TINE

Când vin la tine

parcă vin

la sanatoriu.

Parcă încerc

să mă vindec

de ceva.

Parcă-mi închid

viezurii

rănile.

Parcă mă suflă

și descântă

vântul.

Parcă ating

cu mâna

capătul tinereții.

Parcă se duce

bezna

în surghiun.

Și parcă e Ajun

și-s bradul

de Crăciun.
LECȚIA DESPRE DEGETE

Să iei întâi degetul mare

și să-l săruți adânc

ca pe un corn de rinocer

împodobit cu un colier de diamante.

Să iei și degetul arătător

să-l mângâi mai întâi nostalgic

și să-l săruți cu pasiune

ca pe-o iubită la întâia întâlnire.

Să iei apoi degetul mijlociu

și să-l săruți discret

la fel ca pe copilul adormit.

Să iei acum degetul inelar

și să-l săruți cu voluptate

parcă de sărutatul lui

depinde tot ce ți-a rămas din viață.

Iar la final să iei degetul mic

cu el e o poveste complicată

are nevoie să-l săruți intens

focos și tandru, răzvrătit, imens

de parcă ar veni sfârșitul lumii.

Odată toate-acestea îndeplinite

poți să-ți ridici privirea, cu speranță

și să-ți privești în ochi iubitul ori iubita, după caz.

LINII FINE DE TUȘ

Când dunga dimineții

desparte noaptea-n două

iubita prinsă-n spasme

de reverii spectrale

cu gene tremurânde

pe perne desenează

linii de tuș gingașe

și leoarcă de visare

sărbătorind uitarea

dorințelor absurde

din anii tumultuoși

și vii ai tinereții

iar mâine împăcarea

trăirii cu visarea

și spaima viscerală

a morții și tristeții
LUMÂNARE

Te-am lăsat o clipă singură

în încăperea goală

și-odată întors

te-am găsit adormită

cu mâna răsfirată spre podele

cu genele-ncâlcite între vise

cu norii perindându-se pe frunte

surpată te-am aflat în amorțeală

și reîndrăgostit pe dată

ți-am șoptit:

Iubita dimineților și înserărilor

iubita verilor și a primei zăpezi

iubita țipetelor și a tăcerilor

sclipește-o nouă zi cu tine!

MAȘTERA FRIGULUI

Am o iubită

noaptea se-mbracă în flăcări de sare

pictează chipuri

pâclele dimineții pictează

suflete ruginite

doruri și-arsuri

gânduri strivite-ntre ziduri.

Pictează în noapte umbre și spaime

mânată din urmă de Maștera Frigului

cu trupul ei firav, goală pictează

până la ziuă pe mine pictează

poveste de dragoste

dor de culori.

Am o iubită.
MUSELINĂ

O să ajung curând, să fii pregătită

îmbracă rochia de muselină

din noaptea când te-am întâlnit întâia oară.

Vom sărbători cu fast încă o zi de iubire

să fii generoasă cu toți trecătorii

și să înnebunești cu frumusețea ta

întregul oraș.

Să răsplătești cu un zâmbet complice

orice privire de necunoscut

și să sădești deznădejdea dorinței

în inima bietului om.

Chiar de ai fi despuiată și goală

să fii încrezătoare, să fii maiestoasă

iar eu o să pășesc protector lângă tine

la fel de gol și eu

așa cum m-ai lăsat

când ai plecat.
O CLIPĂ

Focul în vatră

tu bând încet din paharul de vin

ceasul înțepenit la trei făr-un sfert

lumina palidă a lunii

concertul de oboi a lui Cimarosa

o lumânare pâlpâind la fereastră

hainele aruncate pe scaun

un maldar de cărți pe o masă

sticla aproape goală, luată pe datorie

plantele uitate în strecuratoare

fiorul tăcerii,

noaptea.

O clipă.

Totul.
NOAPTEA ȘI FRIGUL

Întors de pe drumuri, îmi număr câștigul

din țări ce de tine mă țin prea departe

visez că m-aștepți, că mă vindeci de moarte

iar vorba ta mântuie Noaptea și Frigul

Dar ciuma uitării îți mistuie șoapta

și-ți stinge sclipirea din ochi, cândva vie

ca iarba uscată ți-e gura sălcie

ce-odată-alungase și Frigul, și Noaptea

NORII, CA O AVALANȘĂ

Așteptând să te trezești

prin ferestre privesc norii

învolburați și sticloși, norii

hăituiți de vântul ce torturează pădurea.

Ore întregi pot să privesc

tărâmul neliniștit al norilor

nori de mărgean, nori de cristal

continente furioase de nori

avalanșe de nori însoțesc cu privirea

atent la orice tremur al genelor tale

pândar solemn al clipei când o să te trezești

iar ziua va primi îngăduință să se nască.

Din aburii ce ies din perna ta

sunt plămădiți norii;

din șapte șuiere tăiate-n șapte

e șoapta vântului făcută.

Nori încâlciți de furtună

nori scămoșați de-așteptare

norii și vântul ce mă țin lângă tine

până când te trezești.

O MIE DE OCHI

Fata mea cu o mie de ochi strânși în plete

priviri pătimașe se țin după tine

priviri ne-nfrânate, priviri imprudente

brocarturi brodate-n mătase de iriși

târăști maiestos, ca-n exil o regină

pe străzi depravate, când pleci de la mine.

Fata mea cu o mie de ochi și dorințe

priviri pofticioase îți curg de pe șolduri

priviri prețioase, priviri insolente

percal de dantelă spălată de spumă

pe coapsa drapată cu sialoree

se zvântă în vânt, dogorind de pasiune.

Fata mea cu o mie de ochi prinși în trenă

ochi neguroși, ochi ce-mprăștie flăcări

ochi verzi ca talazul, ochi mari de alună

șirag de priviri tragi senină spre tine

priviri ne-nfrânate, priviri îndrăznețe

priviri doritoare, priviri nesățioase.

Fata mea de o mie de ochi hăituită

iubirea și sfinții să te aibă-n pază

oriunde ai fi, gândul meu să te-ntoarcă

și-atunci când mă vezi, să zâmbești de departe

să-ți scuturi, atentă, toți ochii în stradă

apoi, făr-o vorbă, azvârle-te-n mine!

PIELE ȘI OS

După noaptea plină de foc și de dragoste

străbat orașul cu tine în mine.

Pășesc elastic, mă mișc prevăzătoare

ca nu cumva să-ți deranjez esența.

Între doi pași, în dimineața rece

te las să mă fecundezi insidios

îți las aroma să-mi pătrundă-n vintre

și-ți sorb celulele până la fund.

Sunt o smilodonesă însărcinată

și port în mine, embrion uriaș

dragostea asta pe care o apăr

să pot să supraviețuiesc când tu lipsești.

Ce gol ai lăsa dacă te-aș naște

dacă te-ai speria și-ai fugi

ce goală aș rămâne fără dragostea asta

n-ar mai rămâne din mine

decât piele și os

lichid amniotic și spaimă

măruntaie încinse și dor.

PLECAREA

Tratat de tremurat

Bărbat de aruncat

Scuipat și dezbrăcat

O casă de lăsat

Mânat de scris curat

Scârbit de scris cu rit

Lovit și ostenit

Pălit de dor subit

Iubit în fân cosit

Răzbit de drum fugit

Căzut din cer în lut

Pierdut și decăzut

Tumult aproape mut

Cusut în vis tăcut

Trecut pentru cernut.

Iubită de uitat,

Tratat de tremurat.
PLOAIA DE VARĂ

Dragostea e ca o ploaie de vară.

Nu eu fac ploaia să cadă.

Nu știu niciodată când o să plouă.

Nu știu niciodată cât o să țină ploaia.

Nu am niciun merit dacă o să plouă.

Nu am nicio vină atunci când nu plouă.

Nu știu dacă ploaia o să rodească grădina.

Nici dacă-o să lase în urmă prăpăd.

Nu știu nici de ce sunt ani când nu plouă.

Nu știu nici cât o să rezist fără ploaie.

Nu știu nici dacă o să mai plouă vreodată.

Eu nu pot să fac aproape nimic.

Oricum n-ar ploua pentru ceea ce fac.

Nu plouă nici pentru ceea ce știu.

Nu plouă nici pentru ceea ce sunt.

Nu plouă nici pentru că merit.

Nu plouă nici pentru că am nevoie.

Când plouă, plouă pentru că plouă.

Sau pentru că e vremea potrivită.

Sau pentru că e tensiune în aer.

Sau plouă pur și simplu întâmplător.

Eu pot doar să-mi păstrez credința în ploaie,

atunci când va veni și dacă va veni.

Pot să aștept ploaia cu dor și cu smerenie,

plin de recunoștință, dar și cu împăcare.

Pot să mă îngrijesc să am semințe la mine,

ca să poată rodi dacă ploaia începe.

Și mai pot să privesc, cu nesfărșită speranță,

în fiecare zi din vremea ce-mi rămâne,

pe fereastra care dă către cer.

RĂMĂȘIȚELE DRAGOSTEI

O amintire veche, luminoasă

cu tine strălucind în rochia de mireasă

Câteva genți cu cărți și haine mototolite

zvârlite-n portbagaj, printre cuțite

Ziua când s-a născut primul nostru copil

cu fericirea care ne-a-ncercat subtil

Fotografiile-mpreună, doar în doi

salvate de la ghena de gunoi

Aroma tulbure a nopților de veghe

întinsă pe nisip, la Vama Veche

Cuvintele scuipate printre dinți și dește:

“vocea ta mă irită și mă neliniștește”

Ai păru-mpodobit cu pene de egrete

alergi pe-un câmp spuzit de margarete

“N-ai însemnat nimica pentru mine, niciodată

nu te-am iubit și nici nu te-am dorit vreodată

SĂ NU OSTENEASCĂ STEAUA

Nu steaua se ascunde în norul vânturat

ci norul acoperă steaua

să nu se rătăcească

în frig să nu răcească

de-atâta tremurat.

Nu norii se aleargă pe cerul negru-al nopții

ci steaua tremurândă

vagabondează-n noapte

să nu se irosească și să deosebească

cuvintele de șoapte.

Sunt stele curgătoare

care cutreieră pe firmament

și duc cuvintele-ntre noi, ca pe odoare

permanent.

Mai bine-am face să ne întâlnim

prudent să prevenim

ca nu cumva să ostenească steaua

să nu ne lase fără vorbe

haimanaua!
ȘAPTE RUGĂMINȚI

te rog, zâmbește;

clipa asta...

te rog, trăiește;

ora asta...

te rog, ascultă;

noaptea asta...

te rog acceptă;

mâna asta...

te rog, învie;

casa asta...

te rog, primește;

taina asta…

te rog, iubește

viața asta!
SCRIAI, SCRIAI

Adânc mă priveai

scriai versuri cu privirea

direct pe sufletul meu.

Aripi îmi scriai cu privirea

scriai un somn și un vis

meștereai un destin

lăsai urme adânci

scrijeleai cu privirea un rost

compuneai o iubire

acolo unde multă vreme

n-a fost vreun adăpost.

Scriai, scriai, fără odihnă,

o poezie scriai cu privirea

pe zilele mele sărace

fără să fii tulburată

că povestea pe care o scrie

privirea asta a ta

mă întoarce la viață

mă crește,

mă învață.
SCRISOARE CĂTRE COMISAR

Scrisoare către domnia voastră

onorabil comisar al uitării:

Ofilește-ți pe veci nepăsarea distantă

strălucit călător cu privirea

dansator sclipitor

necruțător,

seducător.

Scrisoare către domnia voastră,

adorabil cronicar al schimbării:

Amintește-ți din nou respirația vibrantă

renumit iubitor de-aventură

alchimist sfidător

covârșitor,

cotropitor.
SPRIJININD CU UMĂRUL UN CUTREMUR

Rătăceam pe căi neumblate.

Sprijineam cu umărul un cutremur

peste tine să nu vină

să nu-ţi zdruncine catedralele somnului

să nu te înspăimânte

Răsuflam fierbințeală peste o iarnă

peste tine să nu vină

să nu-și prăbușească zăpezile peste tine

să nu te răcească

Țineam încătușat cu privirea un nor

peste tine să nu vină

să nu-și prăvălească apele peste tine,

să nu mi te ducă
SUFLET DE CĂRĂMIDĂ

Eu îți dăruiesc iluzii

Tu-mi trântești cina pe masă

Te-amețesc cu vin și-aluzii

Tu mă-ntrebi când vin acasă

Te-ndemn să privești în tine

Tu îmi spui: Ești o nălucă

Ezitând între destine

Și cu dor prea des de ducă!

Te îmbăt cu bruma toamnei

Tu îmi ștergi fața de sânge

Mă ameninți: Chipul doamnei

Siguranța nu mi-o frânge!

Îți deschid din lacăt visul

Invocând dorinți și soartă

Pe când tu mă crezi proscrisul

Ce-și vinde clipa deșartă.

- Moartea stă în certitudini

- Ba în îndoieli stupide!

- Zbor găsesc în solitudini

- Când te-ascunzi te uit, iubite!

Eu te cer să-mi fii mireasă

Fluture scos din omidă

Pe când tu-ți dorești o casă

Cu suflet de cărămidă.
TĂCIUNE ORFAN

Cu o mână petrecută după mijlocul tău

și cu cealaltă scufundată în întuneric

adulmec noaptea cu tine

precum copoiul amirosul jivinei

Înainte să plec

stăpân peste această tăcere a mea

îmbrac zdrențele zilelor fără tine

sărman tăciune

orfan de jalea jăratecului

TOAMNĂ CU FUNDAL

O mușcată rănită sângerând pe asfalt

O pânză de păianjen ca o capcană de vise

O frunză aproape moartă cerșind încă o zi

Un soare slăbit oglindit într-un picur

Bogății delicate neprivite de nimeni.

Și pe fundal tu, dragostea vieții mele!

RESTUL VIEȚII
CARTEA

Cartea asta e despre drumuri

drumuri pe care am rătăcit

dar nu pot fi găsite pe hartă.

Cartea asta-i despre cuvinte

cuvinte pe care n-am știut să le spun

și care nu-s trecute în dicționare.

Cartea asta e despre priviri

priviri după care-am tânjit

și care nu mi-au fost dăruite.

E despre scrisori pe care încă le-aștept

și nu mi-au fost scrise vreodată

despre iubiri care nu m-au găsit

pe când rătăceam după alte iubiri.

Cartea asta-i despre speranța

pe care nici măcar n-am îndrăznit-o.

E despre ani cu lipsă de noroc

pe care numai dragostea îi poate umple.

Cartea asta e despre un timp măcinat

de singurătate și îndoială.

Cartea asta-i despre câteva zile

în care am iubit și-am fost și eu iubit

e despre alte zile

când n-am iubit și-am fost iubit cu disperare

și despre multe zile

când am iubit și nu am fost iubit.

Cartea asta-i despre tot ce n-am fost

și-aș fi putut cu-atâta ușurință să fiu

de-aș fi găsit mai multă încredere în mine.

Și-apoi, să fiu cinstit

în fiecare rând din cartea asta

e vorba și de umbre bine ascunse în tine

simțite și-apoi distilate

prin mine.
A NOUA MOARTE

E grav! îmi zise vraciul

Nu știu ce te mai poate

Salva de-o nouă moarte.

Poate doar ceaiul iute

Din doruri neștiute

Doar limbile de clopot

Să-ți mai dea viața-n clocot.

Poate că doar parfumul

De subsuoară udă

Doar sânul de femeie

Aprinsă de iubire

Doar lacrimă sărată

De dragoste uitată

Poate doar danț de fum

Al clipei care trece

Și poate doar răcoare

Din anii de pe drum.

E grav… zise iar vraciul

Căci nu mă lasă cinstea

Să-ți spun că toate astea

Pot sigur s-oblojească

Ori să te lecuiască.

Și-atuncea te vei stinge

Visul se va prelinge

O să te-usuci cu zile

Din ceruri o să cazi

Fără să-ți știi menirea

Cu numele de azi:

Un om-în-toată-firea!
ANII DE SCRUM

Când am să intru pe ușă

să nu mă întrebi de unde vin

să nu mă întrebi cum am trăit

să nu mă-ntrebi dacă-a fost greu

nici dacă am avut zile mai bune;

învață-mă cum pot să las în urmă

atâția ani de scrum

învață-mă cum să nu mă mai doară

toți anii lungi de scrum

privește-mă în ochi și oblojește

toți anii mei de scrum.

Să nu mă întrebi dacă mi-e foame

să nu mă întrebi dacă sunt obosit

să nu mă întrebi cum a fost drumul.

Arată-mi doar fotografii

cu râuri, oceane și mări

gândul de anii de scrum să mi se spele.

Ajută-mă și dă-mi puteri să vindec

anii de scrum prin care-am pribegit

și care astăzi, lângă tine,

s-au sfârșit.
CERȘETORUL DE LA SEMAFOR

Cerșetorul de la semafor mă privește în ochi.

Nu pot să-i dau la o parte privirea.

Nu pot să mă fac că nu-l văd.

Nu pot să mă întorc, ca și când nu ar fi.

Nu pot să-l refuz ca pe-un sărman, un nabab.

Nu pot să-i dau mărunțiș

pentru vreun paradis scăpătat.

Nu pot decât să-l privesc. Și să tac.

Își lipește fruntea de geamul mașinii.

Ne desparte doar o fâșie de sticlă,

mă privește atent, mă privește în ochi.

Nu îndrăznesc să clipesc, îl privesc și eu simplu,

nici mustrător, nici compătimitor

nici detașat, nici sfidător,

nici înțelegător, nici disprețuitor

și nici nerăbdător.

Doar îl privesc.

Cerșetorul de la semafor mă privește în ochi.

Își rotește privirea: o carte pe scaun,

un CD cu Mariza și altul cu Lhasa,

trandafiri înfloriți pentru iubită,

tapițeria curată, un pahar cu cafea.

Picăturile ploii i se scurg de pe frunte

și lasă pe geam o dâră întunecată.

Secundele lungi sunt topite din smoală.

Văd chipuri nervoase, claxoane încruntate,

ne privim mai departe în ochi.

Adorm și visez că-ntr-o zi ca și asta

stau singur în față cu Dumnezeu.

Ponosit, oropsit, mă privește în ochi.

COPII, TRĂGÂND BĂRBAT DUPĂ EI

Când ielele nopții dansează-n poiene

în timp ce-i adorm c-o poveste-optimistă

copiii curați distilează-ntre gene

un rost pentr-un om ce abia mai rezistă.

Când mă rătăcesc căutându-mi menirea

iar ei nu pricep mai nimic din poveste

nu strigă și nici nu mă ard cu privirea

și nu obosesc, nu se pierd în proteste.

La pagina asta, povestea sărmană

e plină de-oftat și de vorbe severe;

copiii curați îmi șoptesc cu dojană

cu glas și priviri care vor să mai spere:

Întoarce-te, tată. Întoarce-te-acasă

și nu ne lăsa despărțiți iar de tine

povestea e doar jumătate-nțeleasă

și nu este-un altul ce-ar ști s-o termine.

În miezul de noapte al lumii celeste

copiii curați mă apucă de mână

și trag din trecut, cu puteri de poveste

bărbat sfâșiat, care vrea să rămână.
CADAVRE DE IASOMIE

Alb de plâns, cobor în glie

Cadavre de iasomie

Ce s-au stins fără scăpare

De dogoare și de lipsă

De răcoare

Îngropate în grădină

Seva dulce în țărână

Li se scurge și, curată,

Udă iedera cu febră,

Însetată

În genunchi, de dorul vostru

Vă îngân un Tatăl nostru

Și v-aștept la mine iară

Re-nviate într-o nouă

Primăvară
CONVALESCENȚĂ

Zestre de zdrențe, zdrențe de aur

aur de viață, viață de câine

câine în lanțuri, lanțuri de mâine

în ziua care stă să înceapă

Probleme-mi horcăie-n piept

impasuri vomez în secret

iar dorul îl scuip pe parchet

Veninul îmi iese prin piele

iar pielea mi-e-ntinsă pe vele

cu velele zbor către stele

Culcușul din copilărie

cu viață zăludă, zurlie

s-a dus prea devreme în vrie

În pântec de mamă duioasă

aș vrea să mă-ntorc, iar acasă

să-mi prind iarăși visele-n plasă

Trag pătura groasă pe mine

las sânge să-mi curgă din vine

perfuzii fac cu endorfine

Așa că din gânduri curate

fac clipe și ore bogate

din lanțuri – iubiri aromate

Apoi, conștient de urgență

anunț câțiva ani de absență

și intru în convalescență
CORUL ROBILOR

În țara descompusă de-atâta nepăsare

cu președinți de cârpă și orbi ce conduc nația

un cetățean integru se cade să respire

numai cu masca-albastră lipită de figură

Doar clopotul mai ține biserica în viață

spionii congregației își fac cruci prefăcute

iar cuminecătura se mestecă în ploaie

și-i sfântă doar cu linguri de unică uzanță

În țara descompusă de prea multă minciună

cu-orașe de cenușă și idealuri mulse

ai voie să mergi liber numai din hol în baie

în rest poți să cutreieri doar în imaginație

Oricine nu respectă permisiile-oficiale

e ajutat cu forța să sară pe fereastră

iar jos l-așteaptă cioclii, dotați cu izolete

și promisiuni mieroase de viață viitoare

Și-n vremea asta surdă națiunile se surpă

copiii joacă leapșa numai pe monitoare

veganii fac grătare cu carne-artificială

dar numai când ordonă Uniunea-Europeană

Un funcționar ce-aplică și nu discută legea

e hăituit pe stradă de-o mână de femeie

ce strigă agitată c-au dispărut bărbații

că-n pix nu mai au pastă și nu fac revoluții

Așa că mica doamnă îl ia frumos de mână

Și duce amploiatul pe străzi întortochiate

să-l izoleze-n casă, să-nvețe să citească

din autori și surse neautorizate

Să-nvețe să gândească, să-nvețe și revolta

să nu dea doar din palme, să-și amintească rostul

să știe c-are dreptul să râdă și să cânte

să-ncerce, de exemplu, să fredoneze-o arie

„Corul de robi”, din Verdi, cu notele-i mărețe

ce amintește-o vreme a libertăți pure

pierdute într-o clipă. Nicio analogie

cu zilele de astăzi, trăite împreună!

ALDEBARAN

Pe-Aldebaran, de unde vin,

avem doar un singur miros

care ne ține în viață

iar de un timp aroma asta-i tot mai vagă

tot mai nedeslușită.

Eu am primit misiunea să plec prin Univers

să caut izvorul aromei,

să nu-mi las seminția să se stingă.

Așa am ajuns pe Pământ

într-o frumoasă zi astrală,

când Bellatrix se ascundea după Betelgeuse.

Am sărit continente, am intrat în oraș

și-ntr-un sfârșit am ajuns în părul tău,

sursa vieții și a fericirii

în constelația de unde am pornit.

Așa că fie-ți milă și umple-mi o fiolă,

ființă iubită în stele,

să ne ferească măcar un mileniu

de boli și de războaie.
DESPRE SIMȚURI

Unele lucruri pot să sune.

Altele se pot mirosi.

Altele se pot pipăi.

Iar cele mai norocoase

pot chiar să fie văzute.

Din locul în care te afli

tu nu mă poți auzi

nu-mi poți distinge aroma

nu reușești să mă vezi

și nici nu ai cum să mă simți.

Din locul în care te afli

eu, de fapt, nu exist.

Ar trebui, poate,

să-ți schimbi ușor

poziția.
DIN STRADĂ, O FEREASTRĂ

În casa aceea străină

ascunși după o fereastră

își dorm somnul senin

copiii mei.

Mânuțele lor mici

alintă și mântuie prin vis

vorbe de fiere

frunți încruntate de părinți

suflete rătăcite.

Prin vremea ce n-o pot întoarce

se face deodată decembrie

și cad peste mine

sărbătorile iernii.

În noaptea înghețată

prin ger și prin ninsoare

se-aud descumpăniți

doi zurgălăi:

Mamă de piatră

și tată hain

primiți cu colindul?
EXPONATE

La intrarea în expoziție nu scrie

Vă rugăm nu atingeți exponatele,

scrie doar:

Puneți aici amprenta voastră,

lipiți-vă palma de sticlă

și lăsați urme adânci

pe sufletul meu.

Undeva în mijlocul expoziției

unde de obicei stă scris

Fumatul interzis

scrie atât:

Fumegați, ardeți mocnit

și umpleți încăperea de fum,

sunteți, doar, într-un Muzeu de Cețuri!

La ieșirea din expoziție

nu vei găsi scris nicăieri:

Vă rugăm, nu plecați cu exponatele neplătite;

găsești doar o notă, înspre reamintire:

Luați cu voi tot ce puteți lua,

iar dacă mă găsiți,

luați-mă și pe mine,

oricum m-am pierdut demult…

INTRĂ TATA CU CAPUL PLECAT

Intră tata cu capul plecat,

cu privirea-ncruntată-n pământ.

Își scoate pantofii fără vreo vorbă,

pășește absent prin cărarea de oameni

și tot cu privirea-n pământ.

Mama e mută, scuturată de friguri,

vecina îngaimă de sfinți și fecioare,

alta-l întreabă ceva despre vreme,

iar popa stă țeapăn, cu crucea în mână.

Nu bagă tata pe nimeni în seamă

se duce de-a dreptu-n odaia din spate

arunc-o privire spre patul cu arcuri

pe care-a zăcut aproape-un an.

Se-așează-n fotoliu, cu fața-n lumină

aprinde fără vreo grabă țigara

și trage fumu-n rărunchi, cu nesaț.

Privește în gol prin fereastra deschisă

prin perdeaua umflată de briza-nserării.

Mă duc lângă el, mă așez pe un scaun

mi-aprind și eu o țigară stâlcită.

Am vrut doar să văd dacă mamă-ta-i bine.

Și-am vrut să fiu sigur că vă descurcați.

Îmi termin țigara și plec.

Își ia pălăria, încalță pantofii

și-mi zice din prag, înainte să iasă:

Fain monument mi-ai făcut. Faină piatră.

Nici n-am visat să am cruce cu înger.

ÎNCĂPERE CU VALURI

Abia ai apucat să-nchizi ușa în urmă

și camera ta a-nceput să se umple

cu apele mării, brăzdate de vânturi.

Întinsă-ntre perne, în rochia de plasă

c-o mână căzută domol, spre podele

o midie neagră ții strânsă în palmă

și-un strop rătăcit îți lucește pe frunte.

Prin noaptea de smirnă, tăcută și-adâncă

talazuri sărate se sparg în perdele

lipindu-ți cu ambră dantela de coapse.

Ești indiferentă și încremenită

privirea fluidă ți-e întoarsă-năuntru

și umbre de melci îți dansează pe față.

Vârtejuri de mare îți intră-n ureche

îți spală în treacăt sprâncenele fine

și-ți sting o dorință ce arde sub pleoape.

Spre ziuă, devreme, deja înecată

ești albă ca varul și leoarcă de vise

cu alge în păr, în odaia închisă

cu ochii lăptoși, pironiți în tavane

sperând o salvare venită din ceruri.

ÎNCETUL CU ÎNCETUL

Sunt pasăre.

M-am născut într-o vară în aer,

am coborât o vreme printre ierburi.

O să mă sting zburând.

Sunt strop.

Mă scurg de sub pleoape și frunte,

într-o zi o să sorb tot oceanul.

Dansez cu ochii închiși.

Sunt fluture.

Aripa de ambră și spumă

dimineața mi-o pun să se zvânte.

Sunt jilav de doruri nespuse.

Sunt floare.

Am petale intens colorate,

dar și petale-nghețate de brumă.

Am înflorit înspre toamnă.

Încep să mă văd, încep să aud.

Învăț singurătatea printre oameni.

Respir adânc și simt cum cresc

încetul cu încetul.
ÎNDEMNUL VÂNĂTORULUI DE BALENE

Intră direct în inima pericolului

și vei găsi siguranța de sine.

Aruncă-te gol într-o mare-n furtună

și vei avea respirația tihnită.

Străbate însetat pârjolul deșertului

și vei simți răcoreala pădurii.

Retrage-te un an într-o peșteră neagră

și vei observa o cărare-n lumină.

Încearcă o zi vacarmul bazarului

și vei învăța ce-i o liniște-adâncă.

Străbate Pământul cu pas de sihastru

și vei înțelege femeia de-alături.

Închide-acum ochii pe buza prăpastiei

apoi depărtează-ți imensele brațe

și lasă-nserarea să-ți joace prin păr.

Rămas numai cu tine, în clipa cât un veac

te va pătrunde setea cea mai mistuitoare

de viață trecătoare.
ÎNGERUL A TRECUT

Când îţi intră o pasăre în casă

ai primit înăuntru un înger.

Nu o să-l vezi,

dar pielea o să se-nfioare

ca de un fâlfâit de aripi.

N-o să-l auzi,

dar o lumină scânteietoare

o să-ţi inunde-ncăperea.

Nu o să înţelegi ce ți se-ntâmplă,

însă o liniște adâncă

o să-și aștearnă faldurile

peste viaţa ta.

Când îţi intră o pasăre în casă,

dacă-i speriată,

dacă se învârte în cerc

și se bate de geamuri,

prefă-te că n-o vezi.

Umblă încet,

pune-i o melodie liniștitoare

cu Edith Piaf

și, după o vreme,

ca din întâmplare,

deschide-i cu băgare de seamă

fereastra.

Iar dacă în urmă

o să-i cadă o pană,

arunc-o în vânt!

Păstrează numai amintirea

că într-o zi un înger a trecut

prin viaţa ta.

ÎNTÂLNIREA DIN PĂMÂNTURI

Există o dată în an

când morții înoată sub pământuri.

La apropierea zilei încep să se frământe

vertebrele li se-ncărnează

țărâna le curge de pe fețe

iar ochii le sclipesc din nou.

Prin albii de râuri subpământene

înoată, un pic amorțiți

se odihnesc la umbră de rădăcini

se prind cuminți de mână

și merg să vadă, prin pământul sticlos

cine-și mai amintește de viețile lor.

Apoi, prin stratul de argilă

mamă se întâlnește cu fiu

iubit cu iubită

soție cu soț.

Deapănă amintiri vechi cu viii

fac gesturi pline de afecțiune

schimbă scrisori pentru mai târziu.

Ajuns și eu, către seară

mă prind la vorbă cu tata

nu știu când trece timpul

și mă trezesc că vine vremea să se-ntoarcă.

Mai apuc să mă-ntind pe pământ

să-i strig în vreme ce se-ndepărtează:

Tată!

Când o s-ajungă lângă tine

promite-mi că ai grijă de mama!

ÎNTOARCEREA ACASĂ

N-au mai rămas văzduhuri în care

să-mi umflu cu vânturi arípile

N-au mai rămas ierburi aspre prin care

să-mi scutur de pulbere tălpile

N-au mai rămas zăpezi pe sub care

să-mi culc lângă tine-amintirile

N-au mai rămas ploi de vară cu care

să-mi spăl de sudoare cămășile

N-au mai rămas păduri de cutreierat

pentru un vagabond ca mine

N-au mai rămas oceane de colindat

pentru-n nesăbuit ca mine

N-au mai rămas munți de urcat

pentru-n căutător ca mine

N-au mai rămas mirosuri de-adulmecat

pentru-un însetat ca mine

E timpul să apuc drumul spre casă

cu vremea bună-n spate, cu iarna înainte

cât vârcolacul n-a mușcat încă din lună

cât femeia privește încă în zare

cât îmi mai duce dorul

și încă mă așteaptă

Într-o seară târzie o să-i bat la fereastră

o să-mi las hainele rupte la ușă

o să mă scutur de praf și de dorul de ducă

o să intru fără vreo vorbă-n odaie

și apoi o s-adorm lângă ea

într-un tablou
MAREA GOALĂ

Iarna asta, să nu piară

vraja

o să mut în cameră

plaja.

Melcii îi strâng în năvod

și îi duc

să-i ascund clandestin

într-un nuc.

Mă întorc cu hotărâre

din drum

și sorb marea-n piept

ca pe-un fum.

Când guvizii pretind

marea-napoi

eu le cânt pasional

din oboi.

Și de vor să mă ia

de bretele

îi servesc cu susan
și-acadele.

Iar de-s gata să facem

vreun troc

îi provoc la un joc

de noroc.

Încântat de-atât loc

rămas gol

mă tratez mulțumit

cu alcool.
MESAJ

Dacă mesajul ăsta o să te indispună

dacă simpla pomenire a cuvântului moarte

o să îți dea frisoane

nu pot să te ajut.

Dacă ești dintre cei care speră

că sunt nemuritori

sau dacă-ți spui că asta se va întâmpla cândva

nu azi, nu mâine, nu tocmai anii ăștia

eu pot doar să-ți reamintesc

că nimeni nu are putere asupra clipei morții.

Iar dacă crezi că nu e ziua potrivită

tocmai acum, când ai treizeci, cincizeci

sau șaptezeci de ani

tocmai acum, când ai atâta treabă

tocmai acum, când ești pe cale să fii fericit

tocmai acum, când îți termini ratele la casă

tocmai acum, când ai de plătit școala

pentru copii

tocmai acum, când poți să te ocupi în sfârșit

și de tine
tocmai acum, când ai o șansă să afli

care ți-e rostul

regret să-ți spun că nu există perioade potrivite

și nimeni nu are putere asupra clipei morții.

Poți să te răstești cât vrei la bunul Dumnezeu

că te-ai hrănit sănătos și ți-ai făcut la timp analizele

că ai fost un om de treabă și n-ai făcut rău nimănui

că părinții n-ar trebui să supraviețuiască copiilor

și că de-abia începi să vezi dincolo de boarfele cu care-i

îmbrăcată viața.

Chiar de-ai avea dreptate, pot doar

să-ți amintesc

că viața nu e dreaptă și nu e nici nedreaptă

și nimeni nu are putere asupra clipei morții.

Iar dacă vrei să hotărăști și tu ceva

încearcă doar să vezi ce faci cu timpul

pe care l-ai primit.

NICHITA, STIHARUL

Neprevestit, mi se-arată-n odaie

un înger mâhnit, înmuiat în tăcere

iar eu, biet nevrednic, pot doar să șoptesc:

Ah, îngere, ah…

Îngeru-și ține vederea-n podele

îngerul tace și nu mă privește

iar eu, biet nevrednic, abia mai îngaim:

Ah, îngere, ah…

Cu pas de stihar se pornește spre mine

mă scutur de frig și de aer de înger

un praf de lumină-i rămâne în loc:

Ah, îngere, ah…

Arípi uriașe îmi umplu-încăperea

când îngerul bate năpraznic din ele

de parcă-i chemat să înceapă vreun zbor.

Ah, îngere, ah…

O ceață de înger pătrunde în mine

îmi fâlfâie îngeru-adânc, înlăuntru

și-mi zbate suflarea fierbinte din piept:

Ah, îngere, ah…

Când fără de veste mă lasă în urmă

și pleacă la îngerii lui, din versete

sărac de nădejde, îl chem să revină

cum orice chilie își cere monahul

iar îndrăgostitul cerșește ispita:

Ah, îngere, lasă-mi ah-ul…

Ah, Nichita!
NIMIC BUN DE LA MINE

Am pierdut pe drum frumosul

nu știu să descânt

nu mai fac pe cuviosul

ode nu-ți mai cânt.

Spun fără vreo remușcare

vorbe ce rănesc

și refuz o-mbrățișare

chiar de te iubesc.

Hohotesc dus de sminteală

lângă eșafod

retez mâini din plictiseală

cu satârul bont.

Râd de omul care moare

fără să-l salvez

și ucid fără oroare

orice maidanez.

Jubilez de încântare

când ești oropsit

plâng perfid lacrimi amare

când te văd lovit.

Simulez o-îmbrățișare

să-ți pun gheara-n gât

când cuprins de-o remușcare

…mă trezesc valsând!

NOAPTEA ÎNECAȚILOR ÎN MARE

Când limbile ceții sug sevele țărmului

și-apoi se întorc neștiute spre mare

trântesc ușa cârciumii, sfărâm țâțânile

zgudui cu pumnul oblonul ferestrelor

și trag din culcuș cârciumaru-adormit

Scoală, bătrâne, și toarnă-n pahare

calvados și rom și orice tărie

hai, nu te zgârci și umple-mi ulciorul

să bem un butoi de rachiu împreună

căci astăzi e Noaptea Înecaților în Mare

Cadavrele lor, îmbrăcate în alge,

visează dormind de o mie de veacuri

pe tărâmul în care un bețivan ca și tine

sărmană târâtoare de uscat și de iarbă

nu o să aibă-n veci norocul să-ajungă

Bea, până cădem amândoi de pe scaun

pentru toți marinarii coborâți în adâncuri

în nopți cu vijelie și furtună turbată

de la-nceputurile vremii și până acum

Bea, ciuf bătrân, pentru toate femeile

marinarilor rămași rătăciți pe sub ape

mângâiate acum de ticăloși și netrebnici

femei sănătoase, pleznind de dorințe,

cu un ochi ce suspină când orice corabie

se întoarce din larg și alunecă-n port

O BUNICĂ ȘI O MARE AVENTURĂ

De prea mult stat singură-n casă

bunica a început să vorbească cu televizorul.

După ce bunicul s-a prăpădit

ea și-a făcut prieteni printre cântăreți,

dar mai ales îi plăceau prezentatorii.

Cea mai trainică relație o avea cu unu’

de la știri

unu’ Cornelius Roșianu.

Dimineața nici nu deschidea bine ochii

și pornea televizorul, direct pe actualități:

Ioi, Roșiene, cinaș ficior ești tu

și fain te-ai îmbrăcat în dimineața asta!

Da’ pari cam obosât…

îl dojenea cu zâmbet complice bunica,

parcă nițel geloasă.

Ei, ei, mă pișicherule!

zâ drept ce ai meșterit az’-noapte?

Poate era doar pixelul roșu, eu știu

ce să spun?…

da’ parcă Roșianu se înroșea un pic la față

când bunica clătina din deget

ca o ștrengăriță.

Când mergea o dată pe lună, la cimitir la bunicu’,

nu se mișca din casă până nu-l anunța

pe Corneluș.

Cu el număra banii când venea poștașul cu pensia

și tot la el se plângea când i se umflau picioarele

sau când o încearca vreun junghi.

De când cu prietenia asta nouă

pe noi, nepoții, nu ne mai băga în seamă

nu se plângea că n-o mai căutăm și n-o sunăm

ba chiar pufnea și pufăia

când ne luam cu vorba și-o deranjam de la știri.

De Ziua Morților, la cimitir la bunicu’

fudulă de urechi, când bănuia că n-o aude nimeni

am prins-o odată sporovăind cu mortu’:

Acuma, mă omule… tu știi că mi-ai fost drag

da’ oi vini mai rar p-aici, te-i descurca

și fără mine

că … nu știu cum să-ț spui

da’ io m-am încurcat cu altu’!

O PLIMBARE CU ÎNGERUL MOV

Părea o zi ca oricare alta

când, fără să bată la ușă,

un înger mov mi se strecoară în casă.

Aruncă o privire degajată în jur,

să se convingă că nu deranjează,

apoi mă apucă cu grijă de braț

și mă invită relaxat la o plimbare.

Aici poți să privești copilaria ta,

spune îngerul mov, arătând spre un băiețel

ce semăna uluitor cu mine.

Anii și zilele păreau fără sfârşit

și, dacă-ți amintești,

aveau gust de cacao cu lapte.

În podul ăsta ai găsit, pe vremuri,

o coroană de-alamă şi un inel cu pecete.

Eu cred c-ai fi putut ajunge rege

de ți-ai fi amintit că le-ai avut.

Aici se află cruciulița primită în dar

de la bunica ta evlavioasă.

Ai purtat-o fără să-i înțelegi menirea.

Ai fi azi pe alt drum.

În față poţi vedea un munte uriaș

clădit dintr-o grămadă de zile risipite.

Să nu mă-ntrebi, nu are niciun rost,

nu ai vreo șansă să le poţi întoarce.

Aici poți să privești alt munte de zile

în care te-ai simțit rănit și hăituit.

Nu e ușor să te fac să-nțelegi,

dar rănile-au venit tot de la tine.

Aici, în oglinzile pe lângă care treci,

îți poţi zări iubirile ascunse.

Desigur, e târziu pentru regrete,

dar poți măcar să le trimiți un zâmbet.

Aici poți să revezi toate bolile tale,

ce niciodată nu au fost întâmplătoare.

Ți-aș spune cum să nu te fi ales cu ele,

dar nu mai este timp nici pentru asta.

Aici poți să zărești un înger mov,

mai poți vedea cum te ține de mână,

în timp ce-nchide porți, uși și ferestre

în urma ta. Probabil pentru totdeauna.

Și, în sfârșit, aici poţi să îți vezi

ultima clipă; chiar pe cea din urmă.

Dacă privești cu un pic de atenție,

o să-nțelegi că pentru cei din jur

această clipă n-are nicio importanță.

E vremea să le spui tuturor „cu bine”

și-apoi să te strângi lângă mine.

Da... Vin lângă tine.

Cu bine!
O PROFEȚIE PE SKYPE

Va veni o vreme când vom muri de singurătate

Toți anii ăștia în care fratele nu mai știe

de frate

În care prietenul nu are timp pentru prieten

În care îți vezi părinții numai pe Skype

Iar dorul de iubită mai știi să-l exprimi

Doar cu emoticoane

Toți anii ăștia cu alergătură avidă

Toți anii ăștia plini de case cu ușile-nchise

Plini cu tranzacții și tonuri de ocupat

În care copiii sunt crescuți de Play Station

Și-n loc de lumânări ne veghează

ecrane aprinse

Toți anii ăștia nu vor rămâne fără urmări

Mintea va fi cablată la suflet numai cu cifre

Cu venituri și taxe, profit și dobânzi

Creierul se va lichefia ca o masă păstoasă

Neputincios să se mai relaxeze

cu orice altceva

Decât cu-energizante și telenovele

Toți anii ăștia o să ne îmbolnăvească

Și-o să ne otrăvească urmașii

Până la a nouăzeci și noua spiță

Nu va rămâne fără urmări

Această secetă de apropiere

Va veni o vreme când oamenii vor muri

De singurătate

Cu toate casele, mașinile și banii

Și toate metaversurile lor

Cu tot!
O VIAȚĂ AVENTUROASĂ

Am înotat alături de delfini

în Marea Caraibilor

am zburat cu balonul

peste Kilimanjaro

am fost înțepat de pisica de mare

lânga Marea Barieră de Corali

am supraviețuit pe banchiză

în gerul din Arctica

am fotografiat tigri antropofagi

în Pradesh și Bengal

am fost iubit cu pasiune

într-un serai din Orient

și-am pescuit piranhas cu mâinile goale

pe-un afluent al mărețului Amazon.

În ultimii ani, însă,

mi s-au schimbat puțin pasiunile.

Am mers din Anchorage în Ushuaia

cu o motocicletă veche

am coborât cu coarda pe cascade

prin cheile râului Tavignanu

am construit case și am săpat fântâni

pentru năpăstuiții din Angola

am înfipt steagul în zăpadă

pe vârful Nanga Parbat

și am salvat balene tasmaniene

înrolat în Greenpeace.

Nu știu când au trecut toți anii…

dar s-a făcut târziu.

Mă ridic din vechiul fotoliu

cu arcuri inmuiate

și mă pregătesc de culcare.

Dar înainte, sting televizorul

împreună cu care mi-am trăit viața

și aventurile

pe toate canalele.
OCTOMBRIE

Și vine o zi

și vine o zi

octombrie galben

octombrie gri.

Nourii curg

și anii se duc

octombrie rece

octombrie năuc.

Vara se trece

și dragostea trece

octombrie trist

octombrie rece.

Copacii-au murit

și tu ai murit

octombrie negru

octombrie sucit.

În zile și nopți

pierdute sub bolți

octombrie-i plin

cu trupuri de morți.
PATRU ÎNTÂLNIRI ȘI O SPERANȚĂ

L-am întâlnit pe Dumnezeu

într-o toamnă cu cețuri,

era crâng de mesteceni.

Frunzele îi imitau chipul

L-am zărit pe Dumnezeu

într-un deșert, pe dogoare,

era apă curată.

Mi-a astâmpărat setea

L-am simțit pe Dumnezeu

într-o piaţă de vechituri,

era slab și în zdrențe.

Ţinea ochii-n pământ

L-am auzit pe Dumnezeu

la patul unui bolnav,

era glas cald de mamă.

Vindeca totul în jur

L-am văzut pe Dumnezeu

în privirea ta arămie,

era dor și speranță.

Murmura catehismul iubirii
PALMA TATĂLUI

Întind degetele și îmi lipesc palma

peste palma tatălui.

Îmi las sângele să-i simtă sângele

prin bătăturile acum înmuiate

prin pielea de hârtie, cu linia vieții la sfârșit.

Închid ochii, strâng pleoapele

și-mi apăs palma cu putere

peste palma tatălui.

După toate medicamentele, toate injecțiile

după toți doctorii și toate speranțele dărâmate

doar asta e tot ce pot să mai fac.

Cu fiecare zvâcnet al sângelui meu

îmi împing viața în trupul lui fără vlagă,

iar fiecare bătaie a inimii lui

îmi împrăștie mie, prin palmă

gust veștejit de plecare,

apropiere de moarte.

Palma tatălui miroase a copilărie sărmană

și are gust de tinerețe fără noroc

prin ea îi revăd toată viața muncită

închircită

bătrânețea încărcată de griji.

Sângele palmei lui îmi aduce în minte

de vremea când avea treizeci de ani

și îmi ținea mâna măruntă

în palma lui aspră,

generoasă cât un cadou,

uriașă cât o speranță!

PLANUL CASEI

M-am hotărât să concediez arhitectul

să reîncep totul, de la capăt.

Planul casei o să aibă

o cameră de privit frunzele care cad

terasă de ascultat șoapta pâraielor

mansardă de retrăit copilăria

pavilion de așteptat iarna și gerul

dormitor de aţipit în timp ce iarba crește

scară de-ntâmpinat Austrul și Nemirul

încăpere de distilat visele din otrăvuri

chioșc al parfumurilor de altădată

antecameră a împăcării cu moartea

ungher de plâns iubirile uitate

balustradă de-alunecat pe spiralele vremii

baie de spălat viaţa de spaime

și-acoperiș

din lăstăriș.
SUFLET DE STICLĂ

Într-o seară

sufletul omului

se zvârcolea în sticle.

Într-o seară

sufletul omului

ardea ca jarul de țigară.

Într-o seară

sufletul omului

plângea cu gândurile-n palmă.

Într-o seară

sufletul omului

căzut pe dușumele

urla în aerul înecăcios

din cârciuma întunecată

alături de acordeonistul adormit.

Într-o seară

neobservat de nimeni

sufletul străveziu al omului

își dădea

sufletul.
SCRISORI CĂTRE MINE

De când mi-a ars casa într-o noapte

văd oameni care nu au unde să doarmă

de când mi s-au pierdut prin lume copiii

simt durerea femeilor care nu pot să nască

niciodată nu voi fi mai întreg și eu însumi

decât în tot ce n-am fost și nu am simțit

îmi amintesc încet și una câte una

toate durerile care nu m-au durut

norocul care mi-a fost dat și nu l-am folosit

O necunoscută care mă privește în ochi

e o scrisoare de la iubita ce nu am avut-o

un călător care se-ndreaptă spre nord

e o scrisoare de la depărtarea

pe care nu am atins-o

un bătrân care coboară din tren

e o scrisoare de la prietenul

ce nu se mai întoarce

toți oamenii sunt scrisori către uitările mele

scrisori pe care o să le scriu timp de un an

să-mi amintesc ce nu am trăit și nu am visat

Scrisori pentru lacrimi care-au ars înăuntru

pentru tot ce s-a stins și n-am știut să jelesc

pentru ce-am părăsit și n-am avut remușcări

pentru zâmbete pe care nu am știut să le-ofer

pentru ziua când nu voi găsi pe nimeni acasă

pentru tot ce-am pierdut și nu s-a mai întors

scrisori pentru uși și obloane-ncuiate

prin care-ar fi intrat atâta lumină

dacă aș fi avut curaj să le zdrobesc

TABLOU CU ANUL 2020

Știma pământului

Cancerul clipelor

Molima vântului

Frântul aripelor

Fricile zilelor

Golul deșertului

Iadul spitalelor

Vremea expertului

Răi care zvântură

Drepturi în pulbere

Sadici ce spintecă

Lumea în tabere

Scurgerea lunilor

Singuri în camere

Planul stăpânilor

Sfinți să ne apere

Sadici ce flutură

Ca pe o flamură

Legi care spânzură

Zeii de marmură

Slugi ale măștilor

Și arafatului

Gratiile cuștilor

Doza damnatului

Chinuri ce deapănă

Caierul vidului

Viață în cumpănă

Anul covidului
TABLOUL DIN CARE LIPSESC

Tabloul ăsta, în care-am stat prea mult

are o ramă ce mă sufocă.

Tânjesc după aer, mă târăsc, mă rănesc

mă strecor cumva pe sub paspartu

și iată-mă din nou eliberat!

Odată ieșit din tablou

sărbătoresc c-o sticlă de calvados

și două fete pe genunchi

noua mea viață.

Dar, ca și crabul fără carapace

aflat mereu în căutarea unei cochilii

în care să se simtă-n siguranță

pricep rapid cât sunt de vulnerabil

și mă trezesc iar bâjbâind

după o ramă precisă și trainică

care să-mi țină culorile laolaltă.

Intru și ies din ramă

nehotărât dacă noul tablou

e-n armonie cu mine

ies și iar intru în ramă

fără să pot decide

dacă-s secesionist, cubist

ori dadaist

sau dacă m-aranjează mai bine

arta naivă.

Caut încrezător un pictor cu chemare

pentru o operă din care să nu mă pot sustrage

visez să aparțin unui singur tablou

în care să-mi găsesc echilibrul și pacea.

Sau cel puțin, ca ultimă soluție

de-o să m-apuce iarăși dor de evadare

să îmi pictez de unul singur pene

să pot valsa prin aer, să fâlfâi orișiunde

și să mă pot schimba, în funcție de atracție

într-o lucrare-absconsă de artă conceptuală

neînțeleasă de femei

și nici de critici.
TIMPUL

Când aveam patru ani

vara avea o mie de zile.

În orice secundă găseam diamante

La optsprezece ani

vara avea o sută de zile.

Săream peste noapte cu ochii deschiși

La treizeci și șase de ani

vara avea zece zile.

Răcoarea și toamna soseau mai devreme

La cincizeci și patru de ani

Vara avea o singură zi.

Lumina sclipea și-apunea înlăuntru

La șaptezeci și unu de ani

Vara avea doar o oră.

Din ochi picurau amintiri luminoase

La optzeci și nouă de ani

Vara are un singur minut.

La capăt de drum se zărește o umbră

TOAMNĂ DE AUR, TOAMNĂ DE ARGINT

toamna mea de aur

agheasmă de laur

toamnă de argint

spălată în absint

cin’ să te-amiroase

să te-adune-n oase

toamna mea sfioasă

prea simandicoasă

dorul primăverii

ce-nflorește merii

să nu te rănească

ci să-ți oblojească

rănile trădării

neînduplecării

toamnă-asupritoare

întemeietoare

să nu te mai tângui

ocări să nu bâigui

toamnă furioasă

slabă și țâfnoasă

toamnă-mbătătoare
binevoitoare…

drag ți-s și eu oare?

UN GLONȚ UȘOR CA O PANĂ

Un glonț ușor ca pana, cu filigran de aur

și-a răsfirat de-odată metalele-amorțite

s-a strecurat dibace prin pletele-ncâlcite

și ți-a intrat în minte, prin creștetul de laur.

Ți s-a lovit cu clinchet de-un gând

de răzbunare

a zgâriat în treacăt o noapte zbuciumată

ți-a răscolit buiestru tristeți originare

a ricoșat cu scrâșnet pe-o patimă uscată

și-a fost scăpat afară, roșiatic de-ncântare

prin decolteul amplu din rochia dantelată.

În urma lui o pată ce se-ntindea trufașă

a-nstăpânit o gemă de purpură gingașă

pe pielea opalină din ambră sidefie

croită din hârtie cu gust de poezie.

Glonțul de-argint, la urmă, a fâlfâit ca pana

înspre pământ, cu gândul să-ți părăsească rana.

L-ai prins pe când să cadă, ți l-ai atins de buză

și-aproape-nduioșată, m-ai întrebat confuză:

Ăsta să fie, oare,

gustul ciudat pe care

în orice gând ce-mi moare

îl simt, dar nu-s în stare

să-ți spun de ce mă doare?

VINE O VREME

Vine o vreme

când lacrimile cad înlăuntru

și ard

Vine o vreme

când strigăte surde se-aud

din oglindă

Vine o vreme

când singurul prieten

e-o carte

Vine o vreme

când gândul că ești

îmi ajunge

Vine o vreme

când ultimul rost

e iubirea

Vine o vreme

vai, vine o vreme

când nu mai găsesc

nicio noimă
VÂNZĂTORUL DE AROME

Vânzătorul de-arome îmi bate la ușă.

De cum îi deschid mă ia tare, din prag:

- Ați observat că ușa dumneavoastră

miroase-a mucegai?

Aroma din sticluța verde, cu termen lung

de garanție,

o să-i ofere un miros de codru secular

mustind de lacrimi de rășină!

Vă mulțumesc... încep o scuză,

dar Vânzătorul de-arome

e deja instalat în mijlocul bucătăriei:

- Gătiți cumva cartofi?

Cartofii cu gust de cartofi sunt, cum să spun…

mâncare pentru oameni simpli;

avem azi pentru ei o minunată-aromă

de papaya.

La trei sticluțe cumpărate veți primi gratuit

esență de costiță afumată

sau, în varianta premium, briză de Yucatan.

Schițez o-mpotrivire, dar Vânzătorul de-arome

renunță la formalități și trece la atac:

- Ia zi, te văd cam singur. Hmm… nu-mi

miroase-a bine.

În recipientul roz, special pentru bărbați

fără pereche,

am o tulburătoare esență de iubită.

O iei cu tine seara-n așternut,

și-apoi să te ții noapte de dragoste,

până la ziuă!

Aaa ! Cum nu mi-am dat seama...

Poate ești solitar.

Aroma din sticluța-albastră,

odată ce o dai pe tine,

te face să te simți ca-n Himalaya,

chiar și în îmbulzeala din metrou.

Ascultă-mă ce-ți spun, singurătatea ta

nu se compară cu singurătatea noastră!

Și-apoi, chiar ai o vârstă...

Pentru că mi-ești simpatic și dacă îți ții gura,

o să-ți prezint doar ție o ultimă creație:

Sticluța asta neagră, care-o să-ți pară goală,

dacă o iei în haină pe drumul către groapă,

îți garantează mandea, ascultă-l pe băiatu’,

va da eternității miros de viață bună!

Toți viii de pe lume și cei din cimitire

o să-și dorească grabnic să vină lângă tine!

VIAȚA LA COTITURĂ

Petreceam liniștit

un nou an alături de tine

când brusc viața pune o frână

și mă trezesc cu capu-n parbriz

plin de sânge, zvârlit într-un șanț.

Migăleam liniștit

la o ziuă cu șanse mai bune

când fără să mă anunțe

viața se-nfundă-ntr-o groapă

mă poticnesc și îmi pierd

rânduieli obținute cu greu.

Mă-ndreptam liniștit

spre o altă perioadă mai fastă

când brusc viața-și schimbă direcția

și mă trezesc betegit,

vătămat și cu oase frânte,

pe un pat de spital.

Savuram liniștit

solitudinea mult așteptată

când fără avertisment

viața intră în vrie

îmi pierd mintea și mă-ndrăgostesc

de-o păpușă de cârpă.

Agasat de un drum

cu-atâtea viraje țicnite

mă îndrept către sud

și m-afund pentru măcar un veac

în deșert.
ZECE PERSONAJE

Se dau câteva personaje:

Un măturător de stradă, o floare de iasomie

un iubitor de versuri, o tufă din grădină

un politician rigid, o cântăreață de romanțe

un cal pe o pajiște și o cârtiță sub pământ.

Se mai dă o libelulă și mai ești dat și tu

cititorul acestor cuvinte.

Cu toții prinși în trupuri inundate

de sânge și sevă

într-o clipă cu totul banală

ferecați în trupuri de oameni, animale

flori și insecte

într-o clipă trecătoare a timpului.

Se dau aceste personaje

dar nu se dau pentru mult timp

pentru că în scurtă vreme

se iau aceste personaje înapoi

de către roditoarea mână a vieții

și se pun la locurile lor

se pun exact de unde-au fost luate la-nceput

în Marele Întreg și-n Marele Nimic.

După care se repetă povestea

se dau personaje, se iau personaje

se tot dau și se tot iau personaje

până pricep ceva din ce li se-ntâmplă

și-ncep să se simtă scântei

și nu personaje!
ZILE DE TRECERE

Nu-mi amintesc nimic de ziua

dinainte să împlinesc douăzeci de ani.

Oare am simţit prin păr vântul tinereţii?

Oare mi-am închipuit și eu că sunt veșnic?

Îmi risipeam și eu pe-atunci clipele

cu suferinţe care azi m-ar face să zâmbesc?

Nu-mi amintesc nimic de ziua

dinaintea nunţii mele.

Eram, oare, vesel? Sau poate abătut?

Oare-am privit cerul până târziu, în noapte

încercând să aflu dacă ea mi-e sortită?

Am simţit, oare, răsuflarea destinului

ezitând la răscruce?

Nu-mi amintesc nimic de toate zilele de trecere

zile pe care le-am risipit

pentru că erau neînsemnate

zile pe care le-am urât

pentru că erau friguroase

zile pe care le-am irosit

pentru că erau nesfârșite

zile pe care le-am blestemat

pentru că erau prea nedrepte.

Nu-mi amintesc nimic despre zilele de trecere

anonime și prețioase zile de trecere

nestemate lipsite de strălucire.

Nu-mi amintesc nimic de ziua dinainte

să mă nasc

nu-mi amintesc de ziua dinainte

să mă îndrăgostesc

nu-mi amintesc de ultima zi dinainte să pleci.

O să iau cu mine în Împărățiile Cerului

toate zilele astea

o să m-așez cu ele într-un colţ

și-n tihnă, fără grabă

cu toată veșnicia searbădă în faţă

o să le sug măduva dulce

măcar atunci

până la os.
BLESTEM

Mesteca-ți-aș în papară trei gândaci

și-o cioară chioară!

Te-ai ginit că-s aguridă și m-ai vrut afanisită?

Mi-ai dat spumă la varice, ți-am dansat

și din burice

De m-am spart în bibilùri; tu de ce să mă înjuri?

Ciumălău dus sub escortă pân’ la balabani

în bortă,

De-aș fi un pic mai baldâră ți-aș sparge dinții

din gură

Și te-aș da pe veresie, să te uite-n colivie!

Barabușter anasin, te dai mare bogasin

Ca un cațaon smardoi, ciumec mare de cioroi.

Esti numa’ ceacâr bengos, te-ai mulțumi

și cu-n os

Și-ai băga la malaxoare canțarole cu unsoare!

Poți sa fii urât ca dracu’, de mă-ntrebi

care-i maracu’

Și mă iei cu binișoru’, îmi scot din fizic amoru’

Și-ți arăt sub lună plină cum e c-o mirandolină!

Tu, direct bunghești la creața, cică să mă-nveți ce-i viața

Îmi torni cuvinte porcoase cu cangea

între caroase

Și mă bagi la panacot; giugiuli-ți-ai chelu-n cot!

Puteai măcar la-nceput să mă frigi cu un sărut

Și-apoi să mă lingi o pânză, că nu faceai viermi

la rânză!

Nu mă cumperi cu-n baton, cu biștari de avorton

Ofilite-ai în cambuză, cu salamul prins de buză!

Te crezi mare Gigi Mușchea, când baștanii-ți dau

cu ușchea?

Ia mai bine praf de mers și du-ți tălpile la șters

Unde-nțarcă dracu’ iapa și-și sapă țiganu’ groapa

Că n-am cap de bibilică, să mă tragi de jantilică

Trage-ți-ai tot neamu’ tău, morții tăi de janalău!

Ce mi-s io, cheală la pat, să mă-ncurc cu un gealat

Care-i de cu ziuă cleampă și ar bea și spirt de lampă?

Scopi-te-ar un lachenson! Intrau-ai cu liftu-n pom!

Agăța-te-ar caraliii! Vedea-ți-ai barii copiii

Peste vreo treizeci de ani, înhăitați printre golani!

Când mai ai un cotolan, să te-agațe vreun croncan

Să te duca iar la deal încă opt ani de penal

Să te ia cursa în bot, cu prale zegari cu tot!

Să mă iei tu în burghiu ? Tu, un amărât zbanghiu?

Visau-ai ziua sarmale, când rozi conducte penale!

Cu matrafox sa te-adap, mazgugur ca un chiuhap!

S-ajungi drogangiu dungat, scos de coarde la mezat!

Gioablă-amărâtă să fii, plină-n cap de jovalii!

Nici jonglerul sandilău să nu-ți scadă din bulău

Și să ieși din facultate cu-n șuriu înfipt în spate

Ca un fraier oxidat, între scânduri ambalat!

Glosar de termeni la sfârșitul volumului

CONTRABLESTEM

Cotrohaliță penală, ți-o fi dor de vreo cujbeală?

Te-am bunghit așa holdană, bună de întins

pe rană

Da’ io nu mi-am tocit glanțu’, să mă ții

ca gaia mațu’.

O mordină ca și tine, n-am văzut, să mor, la nime’

Nici metreancă dichisită, bididoaică mangosită.

Cu-n giolgău bariu ca mine orice pirandă

s-ar ține!

M-ai crezut cârlig de rufe, ca să fiu condus

de fufe?

Degeaba-mi tragi din oblon, că de te iau la baston

Sau dacă-ți scap vreo bastârcă, te duce mă-ta

în cârcă!

Ce, dacă-ai pe deget melc, nu pot io să te încerc?

Față de confortul doi, flașnetă de marțafoi

Îmi torni nimicarnițe, și mă-mbeți cu hachițe?

Nu stau io într-un baton, că nu-s orice magraon!

Când am pus geana pe tine, ți-au căzut

joarțele-n vine

Gagiu ca mine nu pupi, poți și-n treișpe să te rupi

Că ești o jartea penală, nu mai țin la abureală!

Oare te-a lăsat memeaca, de-ți umblă atâta

fleanca?

Io nu-s vreun clift barosan, cu chelșug

în caraiman

Da’ o să-mi trag o lipeală, după-un pic

de bughineală

Cu vreo patru jurubițe fără ifose și fițe

Să mă știe de jupân, să lucre ca la stăpân!

Și o să fiu pus la scamă, parapel la cataramă

Fără șingaliu pe urmă, să mă scape iar în turmă.

Pe când tu, bafniță cârnă, o să fii țâțeră-n zbârnă

Și-o să bagi jangale-n jgheab. Iară noaptea

la prohab

Pe vreun cartaboi chelug vei lucra cu meșteșug

Pentr-un chil de misugei opăriți în sos de mei

Să te joace-n terfeloage pentru trei găini oloage

Să te caute-n ecsivă, mama ta de sugativă!

Tentereauă să ajungi, s-ascunzi trabali

între șunci

Frecangioaică cu garide, să te spargă-un

linge-blide!

Iar când ieși din priponex o să-ți trag o

labă-n plex

Să îmi dai clanță din prima ca să îmi

recâștigi stima!
Când mai vreau io să înduri, să te dau

la rampaduri

Sau la un ceacâr clocar, puradel de cocălar

Să te-mbrace toată-n sacs, pe muie să-ți dea

cu vax

Ca la o sichimea brează ce-a crezut că mă

schipază!

N-am dormit pe arătură, să te iei cu mine-n gură

Că nu-s cârțan ciocălău, bașbuzuc ori handralău!

N-ai avea pantofi cu scârț! Îneca-te-ai în cocârț!

Și să tremuri de corcoi, poștită de marțafoi

Cânta-ți-ar greierii-n cap, pupa-m-ai pe handicap!

Glosar de termeni la sfârșitul volumului

CUVÂNT DE ÎNCHEIERE

După ce am citit volumul lui Marcel Petrișor, am rămas cu

senzația că n-am știut nimic despre dragoste până ce n-am

trăit experiența de-a o fi întors pe toate fețele, de-a o fi tăvălit

prin toate lacrimile, de-a o fi făcut-o de râsul, de plânsul, de

urletul, de tăcerea, de mierea, de fierea pe care le-am aflat

abia în versurile unui poet care își asumă vulnerabilitatea de-

a nu ști ce-i iubirea și încotro poate duce un astfel de dezastru

sublim.

Autorul nu măsoară nimic cu șublerele minții, e lipsit de

trufia cunoașterii și gata să ia peste picior propria sa cădere

în abis sau înălțare în eterul fericirii amoroase, dar asta în

timp ce nu-și poate reprima talentul observației acute și al

senzației virulente, har din care se nasc imagini ale iubirii –

sau iubitei – privite, descrise, desenate, recreate, într-un

demers artistic ale cărui precizie și inocență se contrazic între

ele într-un joc al creativității absolut imprevizibile sau

tablouri ale iubirilor externalizate în personaje transfigurate

cu umor sau detașare.

Volumul este eclectic. Autorul cuprinde în el nu doar

nuanțele pulsatile ale straniului său fel de a vedea

sentimentele, ci și toate modalitățile posibile de a-și scrie

poemele, căci sunt adunate laolaltă strofe conformiste sau

răzvrătite, poeme minimaliste sau compuse pe schela unui

desfrâu de mijloace tehnico-artistice, construcții poetice

etajate temeinic, cu toată știința și arta poemului prinse în

urzeala visului de dragoste eternă sau poezii ce au îmbufnări

ori mici hohote de râs în fața nimicniciei clipei trecătoare de

amor.

De aceea, substanța lirică a volumului de față poate să nască

în cititorul său, paradoxal, reacții epice. Asortând

nonconformismul unei asemenea afirmații după diapazonul

poetului care nu respectă nicio regulă, se poate spune că

„Dragostea și restul vieții” este o carte de poezie care, fie că va

plăcea, fie că nu va plăcea, categoric își va ține cititorii cu

sufletul la gură ca un roman polițist. Pentru că iubirea din

„Dragostea și restul vieții” are, nu se știe cum, un milion de

detalii care par să fi scăpat până acum tuturor celorlalți

îndrăgostiți ai lumii. Marcel Petrișor ne invită, cu tot talentul

său omenesc și poetic, într-o călătorie literară în care vom

avea parte de vers nobil și de iubire înaltă, de viață și de

moarte, de victorie și de renunțare, dar mai ales de acel

semnificativ rest al existenței în care ne retragem ca să privim

sau ca să (nu) trăim. Totuna...

Să citim. Să recitim. Să iubim.

Alice Năstase Buciuta

GLOSAR DE TERMENI

abureală - minciună, păcăleală

afanisită - plictisită

aguridă - fetișcană

anasin – bătăuș

bafniță - țigancă

balaban - polițist

baldâră - femeie grasă

barabușter - țigan

bariu - mare, imens, uriaș

bașbuzuc - om violent, grosolan; cuțitar temut

baștan - om bogat și influent

bastârcă - lovitură puternică de bâtă

baton - un million de lei

bengos - grozav, formidabil

bibilùri - gesturi de atragere

bididoaică - puștoaică

biștari - bani

bogasin - om bogat

bortă - închisoare

bughineală - lucru făcut cu migală

bulău - pușcărie, izolator

(a)bunghi - a supraveghea, a fila, a face ochii mari

burghiu - penis
cambuză - cameră de păstrare a alimentelor primite de deținuți

cange - mână

canțarolă - castron de metal

caraiman - buzunar

caraliu - polițist, supraveghetor

care-i maracu’ - ce mai e nou?

cârlig de rufe - bărbat slab, cu care poți să faci orice

caroase - picioare

cartaboi - gardian de penitenciar

cârțan - om naiv sau necivilizat

cataramă - la curea; zdravăn, strașnic

ceacâr - care suferă de strabism

cheală la pat - frigidă

chel - penis

chelșug - monede

chiuhap - prostănac

cioacă - acțiune cu efecte imorale

ciocălău - pervers care practică felația

ciumălău - șmecher

ciumec - individ descurcăreț

clanță - felație

cleampă - în stare avansată de ebrietate

clift - bărbat care întreține o femeie de moravuri ușoare

coardă - prostituată urâtă și bețivă

cocălar - ins cu intelect redus, neam prost

cocârț - amestec de băuturi alcoolice ieftine

colivie - arest, celulă de închisoare

conducte penale - macaroane

corcoi - frică

cot - fereastră

cotolan - an de detenție

cotrohaliță - deținută rea de gură

creața - vulvă

crestată - rănită

croncan - polițist

cujbeală - bătaie

cursă - lot de deținuți transferat la alt penitenciar

drogangiu - toxicoman

dungat - pușcăriaș

ecsivă - mesaj scris trimis ilicit complicilor din libertate

facultate - perioadă de detenție

flașnetă - informatoare, denunțătoare

fleancă - gură

frecangioacă - prostituată

garide - proxenet

gealat - bătăuș, om voinic și violent

gioablă - persoană credulă, ușor de înșelat

giolgău - penis erect

hachițe - toane, capricii, istericale

handralău - flăcău care umblă după fete

holdană - femeie senzuală și temperamentală

(a)intra cu liftul în pom - a fi mort de beat, a se îmbăta turtă

janalău - personaj din Țiganiada lui I.Budai-Deleanu

jangale - bucăți de slănină sau carne, fierte în mâncare

jantilică - palton, haină subțire sau uzată

jartea - prostituată
jgheab - stomac

jongler - avocat

jovalii - păduchi

jupân - persoană ce impune respect celor din jur

jurubițe - femeie glumeață

la varice - unde se face consumație la mese înalte, fără scaune

lachenson - homosexual

(a)linge o pânză - a merge la cinematograf

linge-blide - parazit, om de nimic

lipeală - încercare de a seduce pe cineva

magraon - țigan

malaxor - maxilar

mangosită - toantă

marțafoi - vagabond, golan, secătură

matrafox - spirt medicinal fiert, filtrat prin pâine

mazgugur - beat

meclă - față, figură omenească

melc - inel de damă cu montură împletită

memeacă - memorie

metreancă - femeie ușuratică

mirandolină - țigancă

misugei - paste făinoase, cereale

mordină - iubită, amantă

nimicarnițe - prostii, tâmpenii

ocarină - gură sau nas

panacot - înghesuială

pantofi cu scârț - pantofi care scârțâie = semn de bunăstare

parapel - pistol, revolver

prală - frate, tovarăș

priponex - închisoare

prohab - șliț, deschizătura din față a pantalonilor bărbătești

pus la scamă - elegant, la patru ace

rampadur - persoană murdară, neîngrijită

rânză - pipotă, stomac

sacs - lucru ieftin, lipsit de valoare

sandilău - nebun, dement

(a)schipa - a scuipa pe cineva in semn de dispreț și înjosire

(a)scopi - a castra

sichimea - secătură, om de nimic

șingaliu - polițist

smardoi - pușcăriaș bătăuș, temut de cei din jur

(a)sparge - a bate rău, a deflora

spumă - bere

sugativă - femeie pricepută la sex oral

șunci - fese, șolduri

șuriu - cuțit, pumnal

țâțeră - lesbiană

tentereauă - femeie proastă

terfeloage - cărți de joc uzate, documente murdare, zdrențuite

ține ca gaia mațu’ - expresie ce desemnează o persoană de care nu poți scăpa

(a)toci glanțul - a pierde strălucirea (tinereții)

trabali - țigări

(a)trage din oblon - a privi, a se uita, a trage cu ochiul

ușchea - pleacă!, valea!, roiu’!

veresie - gratis sau pe datorie

zbanghiu - sașiu
zbârnă - închisoare

zegar - deținut

SURSE:

– Noul dicționar de argou al limbii române, George Volceanov și George-Paul

Volceanov, Editura Litera, 2019

– Dicționarul Explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2016