Din Copilaria Unui Hoher

1.
Tămaşa
T
ămaşa, un sat oarecare, mai târziu plin de
mineri. Străzile n-aveau înscrise numele,
dar toată lumea ştia unde se află Cioroca,
Suduha, Capătusatului sau Înceieuliţă.
Mama Lodovica îmi pierduse certificatul de naş-
tere şi, în consecinţă, eu mergeam încă la grădiniţă,
îmbrăcat cu un şorţ pepit cu şireturi la spate şi cu o
geantă de tablă cu un ou şi-o strujea de pâine unsă cu
silvoiţ, în timp ce copiii de vârsta mea mergeau la
şcoală.
Abia după ce s-au limpezit apele am intrat la
şcoală, din trimestrul doi. Colegii erau deja la litera
„M”. Cu ajutorul prietenului meu Ovidiu, am scrijelit
un „m” mic de mână lung şi plin de picioare pe o pa-
gină întreagă. Cu aritmetica o duceam mult mai prost,
deşi mă medita un miner navetist, care-şi lăsa bi-
cicleta plină de „opturi” la noi, lângă closet. După
fiecare lecţie îmi spunea: „Dragu' badii, tu miner o
s-ajungi!”. Mă speria cumplit perspectiva, pentru că
de mic sufeream de claustrofobie şi făceam crize de
fiecare dată când dascălul mă aşeza în genunchi sub
masă. Preferam arsurile la degete provocate de „li-
nia” dascălului, atunci când frecam fără sens bilele
sau beţişoarele de răchită, la socotit, decât o asemenea
14
Dan Trif
pedeapsă. Dar să intru în mină?! Viitorul îmi părea
sumbru.
Aveam o pasiune: filmul. Şi acum aud melodia
care asurzea satul, chemând oamenii la film. Era sem-
nul că sosise caravana.Intram în panică. Melodia, ace-
eaşi, se revărsa peste sat: „Mambo, mambo, mambo,
cavaliero/ Rio, Rio, Rio de Janeiro”…
„Copile, în seara asta nu mergi la firm”, îmi spu-
nea mama Lodovica. Toate visurile îmi erau spulbe-
rate. Din vârful gunoiului, trăgeam un plâns cu ră-
gete şi suspinuri, încât în „Colonie” nu se mai auzea
„Mambo, mambo”… Trecătorii şi vecinii credeau că
mi-am rupt ceva. „Nu-i nici un bai, hoherul vrea să
margă iară la firm”, li se răspundea… Uneori fugeam,
o vedeam pe Sara Montiel şi mă întorceam acasă, mai
bine zis într-un şopron cu lemne, unde rămâneam
până când, în întuneric, auzeam un scârţâit nelămurit
şi nişte şoapte care nu puteau veni decât de la strigoi.
În casă mă aştepta stropşitul: „Moşcoşule, piscoşule,
unde-ai techerghit pân' acuma? Ai fost la firm?”
Noaptea, întotdeauna aveam coşmaruri, ţipam şi în-
cercam să fug şi numai o palmă urmată de „Prostule,
să te mai duci să vezi lighioane la firm” mă mai putea
trezi.
Într-o zi m-am dus la o moaşă în Cuzăplac să mă
„coate”, să vadă ce am. Moaşa a tras o concluzie
groaznică: „Copilu' trebuie să primească nişte injecţii
pentru că-i rahitic”. Şi mama Lodovica a rămas deza-
măgită. Ştia că „hoherul” nu se lasă. Pentru un vaccin
trebuia să fugă tot satul ca să mă prindă, dar ţi-ai
Din copilăria unui hoher 15
găsit. Mă opream cu sufletul la gură, departe, după

dealuri, lângă „şoacta” satului, o groapă adâncă, îm-
prejmuită de spini uscaţi, unde se aruncau animalele
moarte. Duhoarea emanată de „şoactă” îi ţinea la dis-
tanţă pe săteni. Nimic nu mă făcea mai nefericit decât
perspectiva de-a mă întoarce în satul de hăitaşi. În
câteva rânduri, hăitaşii m-au prins şi, după înţepătu-
ră, în semn de protest, am şchiopătat două săptă-
mâni.
Deunăzi, mâncând prune verzi, proustian cum

sunt, mi-am amintit de pruna lui Anjeluca lu' Paş-
calău, mai bine zis de „puntu” de lângă prună. Anje-
luca era colega mea de grădiniţă, cu care mă jucam
de-a mama şi de-a tata în pivniţă la ea. Spre finalul
unui joc, după ce m-a servit cu „tortă” (pâine presăra-
tă cu cafea neagră, zahăr şi apă), i-am propus: „hai să
facem prostii”. I-am ridicat „chenteşu'” şi am rămas
fascinat de „puntu” de lângă prună. Dacă nu sosea
taică-su de la mină, m-aş fi uitat mult şi bine. Peste
ani, am întrebat-o pe Anjeluca (a nu se confunda cu
Anjeluca lu' Titilaş, care, pogană cum era, nu putea fi
vorba să-i poţi ridica „chenteşu'”) dacă mai are acel
„punt” de lângă prună. A roşit şi m-a-ntrebat năucă:
„De unde ştii? Eşti bolund!”
Mult mai interesantă decât Anjeluca lu' Paşcalău
era Frăsâna din Bercea, o ţigancă bătrână, grasă şi
beată. La apariţia ei, toată pruncimea satului intra în
panică. Căutam cu disperare chiştoace de ţigări pen-
tru a avea acces la spectacolul dat de Frăsâna. Pentru
16
Dan Trif
zece chiştoace îşi ridica „cortina” soioasă în cap, iar
noi ne uitam speriaţi la „boletinu'” ei mare şi negru.
Întrucât reprezentaţia dura prea puţin, eram nevoiţi
să căutăm şi pe străzile „Înceieuliţă” şi „Cioroca”
mult doritele chiştoace. Seara târziu n-o mai vedeam
pe Frăsâna; dormea în şanţ printre bivolii satului,
dacă scăpa de hăituiala mamelor noastre.
Când nu eram preocupaţi de alte jocuri, stăteam la
pândă după un lan de urzici, în spatele „boldului” de
la care se aprovizionau şi satele din jur. Într-un fel de
nişă, veneau pe rând femeile „nevoiaşe”, îşi trăgeau
rochiile, un unghi ascuţit în faţă, un altul în spate, şi
dădeau drumu' la o cascadă şiroitoare… Pe toate le
consideram proaste, pentru că umblă fără budigăi.
Tămăşenele nu aveau astfel de apucături primitive. În
alt colţ, în spatele bufetului, ieşeau chercheliţi bărbaţii
de la noi şi de aiurea. Atunci ne cuprindea mândria,
constatând că tămăşenii le dădeau lecţii celorlalţi,
fiindcă stăteau „mai bine”. Explicaţia ne-a dat-o
Verjil: „Ai noştri o au mai mare că noi avem bold în
sat, nu ca ceilalţi proşti”. Neluţu lu' Voasi ne-a blocat:
„Meghiş, mare ca tata nime n-are”. De ciudă, ca să nu
se mai laude, Verjil l-a împins între urzici. Urletele lui
i-au întors pe „pistolari” spre noi. Am rupt-o la fugă
în acompaniamentul înjurăturilor lor care ne trimiteau
ceva mai departe decât acasă.
Locul nostru de joacă cel mai căutat era funicu-
larul din „colonie”, care ducea cărbunele din Tămaşa
la Ticu. Acesta prezenta două avantaje: sătenii aveau
un loc de muncă, iar prin „coşercile” suspendate pe
cabluri trimiteau în exil la Ticu câinii şi pisicile de pri-

sos. Nu de puţine ori ni-i returnau în stare bună pen-
tru „şoactă” (o groapă unde se aruncau animalele
moarte). Toţi aveam boală pe Bădiţa, cel mai prost
miner din sat, lucrător în funicularul căruia noi îi
ziceam „rocodău”. Ne urcam pe schelăria „rocodău-
lui”, şi de acolo îl ţineam într-un tir cu bucăţi de căr-
bune, încât Bădiţa pierdea numărarea coşercilor pe
care le „sămălea” cu câte un beţişor, lustruit de-atâta
frecat, pentru fiecare coşarcă. Într-o zi în care Bădiţa
nu era „în şut” (în tură), i-am furat beţişoarele. A
doua zi, Bădiţa a oprit funicularul pân' ce şi-a tăiat
alte patruzeci de beţişoare. Îl iertam numai când ne
trăgea câte-o „zorbă”…, dar asta se întâmpla destul
de rar, pentru că nu avea motiv de imbecilă exaltare:
stătea prost cu planul.
Moanţi şi Oronko erau excluse din grupul nostru,
pentru că obişnuiau să facă treaba mare sub rocodău,
cu toate că au fost surprinse şi stropşite de multe ori.
Sub rocodău erau ascunzişurile noastre întunecoase şi
sigure, locul unde depozitam arsenalul nostru secret
de arcuri, săgeţi, săbii şi praştii. Moanţi şi Oronko,
oricum, nu erau bune luptătoare. Pătrunşi de ură faţă
de cei din „Înceieuliţă”, ne pregăteam de luptă.
„Şi unde va cădea săgeata, acolo vom construi
cetatea”, am zis, slobozind o săgeată cu un cui în vârf.
Toată ceata am fugit spre locul „unde va cădea să-
geata”. Urletele lui Neluţu lu' Voasi ne-au lămurit:
săgeata îi căzuse în cap. Semnul s-a păstrat până as-
tăzi. Pe Neluţu îl terorizam de fiecare dată pentru
18
Dan Trif
simplul motiv că era cel mai mic şi pentru că avea
pistrui. Nimic nu-l făcea mai nefericit decât „decizia”:
„Tu nu vii cu noi”. Se aşeza pe marginea şanţului şi
se punea pe un răget cu rânjete şi bale, încât, văzân-
du-i şi colţii ieşiţi mult în afară, îi mai trăgeam câteva,
ca să aibă de ce plânge, apoi… îl luam cu noi.
Dinţii lui îmi amintesc de o „lecţie cu inspecţie”.
Dascălul nostru ne-a adunat ca să ne anunţe, foarte
precipitat, că „Vine inspecţia, copii, şi trebuie să vor-
biţi frumos şi domneşte”. În timpul „inspecţiei”, se
preda „lecţia despre lup”. La întrebarea „Ia spuneţi
voi, copii, care este arma lupului?”, am ridicat mâna
imediat şi-am răspuns domneşte: „Arma lupului este
ghinţii”…, iar la lecţia „despre cereale”, am început
cu „cerealele” fânul şi lucerna. Dascălul n-a mai re-
zistat şi, uitând de „inspecţie”, mi-a răspuns: „Da, fâ-
nul şi lucerna sunt cereale pentru un bou ca tine”.
Din acel moment, nimeni nu s-a mai holbat la „in-
specţia” din ultima bancă: doi domni de la raion care
miroseau frumos.
Elvira, ţiganca, altfel o bună cântăreaţă de hori, a
făcut o gafă şi mai mare. Întrebată fiind ce e aia li-
vadă, a răspuns că e un „fel de privată”, deci, altfel
spus, un fel de closet. La sfârşitul lecţiilor, s-au gândit
şi domnii de la raion să ne verifice gradul de inteli-
genţă şi l-au întrebat pe Ionel, un băiat slab, parcă
proaspăt fugit dintr-un lagăr de exterminare, care-i
este familia. Revenindu-şi cu greu din emoţie, a răs-
puns relativ calm: Pop Ioan, Pop Maria, Pop Ionel,
Pop Domnian şi Pop Pufi. Inspectorii i-au zis „bra-
vo”, dascălul n-a zis nimic, iar noi nici atât, cu toate
că ştiam că Pop Domnian şi Pop Pufi sunt mâţocul şi
câinocul lor. N-am râs nici unul, pentru că nu eram
siguri dacă aceştia pot sau nu face parte din ceea ce se
numeşte familie.
În aceeaşi zi, după-masa, au fost invitaţi să vadă
trupa noastră de jocuri populare. Pregăteam „Haţega-
na”. Nepăsându-i de „inspecţie”, Letiţia n-a vrut să
intre-n joc cu Mateiu lu' Piluţ, fiindcă acesta avea niş-
te zgrăbunţe pe corp care nu-i treceau nici cu leşie.
Nu-i plăcea Letiţiei şi pentru că el era dintr-o familie
mai puţin „gazdă” decât a ei. Furioasă, dăscăliţa a
hăţit-o de cozi până i-au dat lacrimile. Dacă ne-ar fi
dat voie, am fi tras-o şi noi. Ne era ciudă pe Letiţia.
Aveam şi de ce: era o zgârcită şi jumătate. De fiecare
dată când mergeam în tăietură după pomniţe roşii,
aşa le spuneam noi la fragi, şi ea vedea o vatră plină,
se arunca asupra ei şi rostea blestemul „ptui-înciurt”,
iar noi nu ne mai puteam apropia să culegem…, ne-ar
fi bătut nenorocul. De ciudă, aruncam câte-un clenci
uscat înspre vatra ei „înciurtată”. Numai când o prin-
dea frica să rămână singură în pădure scopea pe vatra
de pomiţe şi zicea „ptui-dezciurt”, semn că abroga
blestemul şi că puteam pătrunde şi noi la cules.
Răzbunarea noastră cea mai cruntă asupra Leti-
ţiei se întâmpla la balurile din sat. Fetele se înşiruiau
ca nişte mărgele şi aşteptau să fie invitate la joc. Pe
rând, se desprindeau, mărgică după mărgică, şi nu
rămânea decât Letiţia şi-o fată mai mare care nu se
putea mărita pentru că avea capul cât o baniţă şi nişte
20
Dan Trif
cozi groase, parcă erau de vacă, unse cu clisă. Când se
întâmpla să fie invitată la joc şi „Băniţoaca” (aşa o
porecleam), se făcea gol în jurul ei, asta pentru că nu
puţini au fost cei plesniţi peste ochi de cozile ei în-
vârtite în roata jocului.
Nefericire mai mare pentru o fată nu era alta decât
să rămână „înşirată” numai ea şi „Băniţoaca”. De o-
bicei, cea rămasă lângă ea fugea după scurt timp la
părinţi, cum de altfel era obligată şi Letiţia. „Băniţoa-
cei” nu-i păsa, persevera până la sfârşitul jocului,
când se repliau celelalte „mărgele” pentru următorul
joc.
Toate erau fericite, inclusiv „Băniţoaca”, atunci
când Nuşka, ţiganca, baterista din „orchestră”, anun-
ţa cu voce tare: „Şi-amu, dame-valţ!”
2. Febra cămăşilor de nailon
T
ămăşeni cu inimă de aur, voi îmi stăruiţi
în amintire aidoma acelor icoane sfinte
ca-re vă împodobeau casele şi cugetul…
Erau vremuri bune, de dulce răsfăţ copilăresc, în care
noi, „hoherii” şi „techergheii” satului, eram departe
de-a duce grija zilei de mâine, atâta timp cât în boldul
satului găseam halva rusească „Taxah”, bomboane cu
lapte sau miere „Albina” şi nu ne mai încăpea timpul
de atâtea prostii câte făceam. Erau vremuri în care
turbau câinii satului de la mirosul „flechenurilor”de
carne pe care le prăjea Deneşoaia bătrână (atât de
dragă mie pentru că semăna leit cu mâţocul nostru
Ioanci), în spatele Căminului sătesc, la fiecare bal
mare sau de ziua minerului. În Cămin lumea juca
fericită. Femeile aveau rochii care de care mai încre-
ţite şi bluze colorate de silon, proaspăt intrate în mo-
dă. Fără să ştie mama Lodovica, am împrumutat o
bluză albastră de silon şi m-am „zvârlit” în două
„chipuri” de tablou cu cravata roşie de pionier. „Salut
voios de pionier” rosteam obligatoriu de fiecare dată
când întâlneam alt „hoher” cu acelaşi fel de cravată.
După două luni, un fotograf de la Oradea ne-a adus
acasă două tablouri, arătându-ne de câte două ori pe
mine, bluza de silon, cravata de pionier şi, mai jos, un
bilet cu de două ori a câte 80 de lei. „Unu' poţ să-l pui
în poiată ca să tie vadă şi calu' şi capra, c-aşe îţ fi trei
dobitoace la un loc, una cu cravată; sau du-ţî-l la
22
Dan Trif
privată ca să tie vez cât tie scremi”, m-a sfătuit mama

Lodovica.
Nuşka, baterista, Victor, soţul ei, la ceteră, şi A-
ladar la contră erau renumita „orchestră” a satului.
Când Victor, furat de muzică, uita de ceilalţi doi, o
vedeai pe Nuşka, scopind de mânie, că-i trage lui Vic-
tor cu beţele peste cap şi, clănţănindu-şi dinţii de fier,
îl făcea şi-l „scrofălea”… „în tătă forma”: de la „Tă-
iete-ar felcerii pe masa de oiagă” până la „Mâncaţ-ar
limbricii capu' să ţî-l mânce, că de nu sămăleşti bine
măsura te zvâr de pă bină”.
Feciorii erau tunşi „la malagamba”, iar noi, „ho-
herii”, cu coamă, adică un lat de palmă de păr din
vârful capului înspre frunte, în rest, „la chelie”. După
o vreme, câţiva dintre noi, sătui de „cu coamă”, ne
trânteam pe scaunul de tuns al lui Erji din Cuzăplac
şi, precoce, comandam: „La malagamba, Erji!” Apoi,
duminica mai ales, când era musai să „merem la be-
serică”, ne ungeam părul cu „oloi de păr” într-atâta,
încât eram nevoiţi să ne ştergem fest după urechi cu
năfrămuţa. Trist a fost când, după asemenea „ele-
ganţie”, mamele noastre, cotându-ne în cap, ne-au gă-
sit păduchi. Bine că ni i-au găsit ele, că dacă ni-i gă-
sea, la şcoală, Etuş, moaşa, ne făceam de tot râsul:
ne-ar fi dat cu „fotoghin” în cap, în văzul clasei…
Şi-apoi să mai şi ieşi în pauză şi să te simtă „hoherii”
din celelalte clase. Suspecţi însă tot eram, pentru că
apăream la şcoală tunşi „la zero” şi prea ciudat era
saltul de la „la malagamba” la „zero”. Credeau că ba
am făcut o prostie acasă, ba aveam „bube-n cap”.
De ziua minerului, când nu se ţinea la noi, mer-

geam aproape tot satul la Ticu-Colonie. Încărcaţi în
cobăre şi-n remorci trase de tractoare, năvăleam în sa-
tul cu sărbătoare. Cei din Ticu au fost primii care au
introdus în zonă moda cămăşilor de nailon. Spu-
neau, făcându-le reclamă, că „Şi dacă meri la Hodin şi
ţi-ai vărsa ceva pe cămeşe, ţi-o speli în ceva halău şi-n
mai puţin de-un perţ ţi-i şi uscată”. Unul dintre ei şi-a
turnat, demonstrativ, o sticlă cu bere pe cămaşă, apoi
a spălat-o în găleata unui tractorist şi nu chiar după
un „perţ”, dar după trei „perţuri”, cămaşa era uscată
şi arăta nou-nouţă, în afară de-o mânecă unsă cu mo-
torină.
Febra cămăşilor de nailon a început din acel mo-
ment. Toţi sătenii căutau cămăşi de nailon. Mama Lo-
dovica, din dragoste pentru mine, a cumpărat două:
una pentru mine şi una pentru prietenul meu Ovidiu.
Dar reclamaţiile n-au întârziat prea mult: oricât le-ai
fi spălat, nu ieşeau din ele nişte ,,punte” negre, care
s-au dovedit a fi ,,câcături de muscă”. Lunga din Ber-
cea s-a interesat dacă nu există cumva şi budigăi de
nailon… Nu erau pe vremea aceea. Cămăşile acestea
le purtam la fiecare sărbătoare, chiar şi la Crăciun.
În Ajunul lui Crăciun era mare forfotă-n sat, mai
ales în rândurile „hoherilor”. Se făceau selecţii şi pa-
raselecţii, de felul „Tu cu cine meri la colindat?”, „Nu
te du cu Verjil, că tot timpu îi curg sloii din nas!”,
„Nu te du cu Neluţu, că ăla doarme pă drum” sau
„Hai cu noi că avem Steauă”. Ne puneau câte o strai-
ţă pe umăr şi seara treceam puntea înspre „Înceieu-
24
Dan Trif
liţă” şi ne puneam pe cântat colinzi. Primeam mere,

nuci şi bani. Să-i fi ferit Dumnezeu pe cei care nu ne
dădeau şi bani, că le trăgeam nişte „urări” de ne şi
scoteau pe poartă. Cu Nina Pilicoaii perseveram în
fiecare an, dar degeaba. Ea nu ne dădea niciodată mai
mult de cincizeci de bani per grup, şi-atunci îi arun-
cam în verandă şi-i uram: „Câte hude în ciur/ Atâtea
bube pă cur”. Ne era ciudă, dar ea se conforma primei
urări: „Să fii gazdă sănătoasă/ Să plăteşti colinda noastră/
De nu tătă, jumătate/ Să-ţi fie de sănătate”. Deci, nu ne
dădea leul întreg. Cei „de gazdă” ne dădeau şi pră-
jituri şi ne invitau să mâncăm piroşte, dar, când îi ve-
deam cât de urât se uită la bocancii moşcoşi de tină,
renunţam. O luam şi pe Letiţia cu noi, pentru că ea
avea mai multe neamuri în „Înceieuliţă”. La împăr-
ţirea banilor, întotdeauna era sfadă, pentru că ei îi
dădeau neamurile nişte lei doar pentru ea. La mere şi
la nuci ne uitam destul de hâd, pentru că numai ne
îngreunau straiţa şi drumul. La Dascălu' intram cu
teamă. Tibi Bălaii rămânea afară cu întrebarea: „Cât
v-o dat Dascălu'?” Şi la colindat îi era frică de Das-
călu', pentru că în timpul şcolii tot timpul avea ceva
cu el de-l trăgea de urechi şi de perciuni până când
urla şi-i dădeau lacrimile, zicându-i în timpul torturii:
„Bălaie, Bălaie, iară umbli cu cioara vopsită!”. La a
Biţului nu intram, fiindcă ne dădeau numai câte un
măr. De Bobotează, când se furau porţile şi erau duse,
de obicei, dacă nu era prea lung drumul, la ibovnică
sau la ibovnic, i-am furat o scară lungă din şură şi am
dus-o în „Capătusatului”. Poarta era prea grea şi prea
bine ţinută în „ţâţâni” ca s-o putem duce. La a Lesii

le-am furat uşa de la „cătreţu” cu porci, asta doar de
dragul obiceiului, nu din vreun fel de răzbunare.
Familiilor sterpe le uram: „Câte paie pe coteţ/ Atâtea
fete-n undeţ”, iar la cei mai sărmani: „Câte paie pe casă/
Atâţia boi în poiată”. Cea mai cuminte şi mai sănătoasă
era: „Câtă cenuşă-n vatră/ Atâta roşeală la faţă”.
În Dimineaţa lui Crăciun, oricât de somn ne-ar fi
fost, aşteptam apariţia ţiganilor, care colindau numai
dimineaţa. Părinţii nu se prea înghesuiau să le deschi-
dă, dar, presaţi de „hoheri”, n-aveau încotro. Ne plă-
ceau ţiganii. Ei veneau cu nişte colinzi ciudate, nici
muzica, nici versurile nu semănau cu ale noastre. Eu
o terorizam pe mama Lodovica să-i mai lase, să le mai
pună un pahar de vin, ca să mai cânte o colindă. E
drept că după mai multe pahare de vin nu-i prea în-
ţelegeai ce „mogorocesc”, dar tot nu-i lăsam să plece.
Cea mai mare horitoare din trupa lor era una Juja: ea
îmi trăgea cu unul din ochii ei holbaţi, să-i mai pun
un „păhar de jân… ş-apoi îţi mai colind, mâncaţ-ar
Jujica puţa”. Îi ceream des să repete colinda cu şarpe-
le, care începea cu „Şarpe de te-a dure capu'/ ieşi în
drum şi coată-ţi leacu'”.
3. Hârtia igienică intră în sat
V
erjil a descoperit pentru prima dată in-
trarea hârtiei igienice în sat. Cum? Fiind
prieten cu unicul inginer venit să-i ajute
pe cei de la colectiv, a descoperit o rolă „rozosin” cu
care, crezând că-i hârtie creponată specială, în Ajunul
Crăciunului şi-a împănat Steaua. Toţi îl invidiau, pâ-
nă în momentul în care, descoperindu-se hoţia, am
aflat „la ce-i bun ăst popir”. Lelea Mărie, vecina ingi-
nerului, nu s-a putut abţine să nu comenteze: „Doam-
ne, ce cur jingaş au domnii ăştia, că le trebe curpopir,
că nici nu li-i bun popiru' de ziar!” În anul acela,
Verjil n-a avut succes la colindat, pentru că n-a ajuns
bine în Cioroca şi panglicile „rozosine” s-au înmuiat
şi s-au împrăştiat pe uliţă. De ciudă, şi-a abandonat
steaua la Viorelu Sfătului şi şi-a continuat colindatul
numai cu „straiţa”…
De fapt, tot el, împreună cu Gusti a lui Puleraş, au
fost primii care au început să „durije” cele dintâi cer-
curi de fier împinse cu un cârlig de sârmă la bază. Nu
cred că mai tinerii copii din sat cunosc această jucărie,
dar pe vremea aceea, toţi „hoherii” aveam şi era plin
drumul cu ele, de nu mai încăpeau tractoarele de noi.
Naşu Hosului, probabil deranjat de „horjala” cârligu-
lui pe cerc, ne împrăştia de fiecare dată când ne ve-
dea.
Mereu ne temeam de acest om, pentru că era bo-

lund. Stătea ore în şir în mijlocul satului, lângă crucea
de piatră dintre bold, biserică, casa Biţului şi gura
„Ciorocii”, pe una din băncile de lemn făcute şi mon-
tate de el şi cânta la o vioară cu trei strune, apoi cu
două, holbându-se la lume prin ochelarii săi fără de
lentile. „Mogorogea” cuvinte fără înţeles pentru noi:
„D-le judecător, eu n-am nici o vină, procuratura a
greşit, dovezi sânt, avocatul nu ştie, eu n-am făcut ni-
mic, eu am muncit cinstit, dosaru-i coşer, în instanţă
nu trebuie să mă loviţi, circula-i a mea, am declarat-o,
am declaraţiile, proces, tribunal, jurist, martori falşi…”.
Sătenii îi respectau „bolunzeala”, pentru că „l-o neno-
rocit comuniştii”. Şi noi îl respectam, dar din alte mo-
tive: ne era frică de el, pentru că de fiecare dată a-
părea tocmai când nu te aşteptai. La „scaldă” pe valea
Almaşului, când noi ne bălăceam cu chiloţii tetra pe
noi (ni-i dădeam jos numai când lipsea Ucu Mitri, ca-
re, în comparaţie cu noi, avea, precoce, păr lângă „pu-
ţă”, iar când se întâmpla să ne surprindă „în puţa
goală”, ne acopeream cu „prund” de nu ni se mai ve-
deau picioarele. Prundu' cald ne făcea să ne pişăm
instantaneu… Şi-atunci mai puneam un rând de prund,
ca să nu se vadă) până apărea Naşu dintre răchite şi
ne punea pe fugă de nu ne opream până acasă. Câ-
teodată, numai imaginându-ne că-i el, văzând cum se
mişcau răchitele, o rupeam la fugă în „susu” văii,
urlând de mama focului: „ioi, ioi, vine Naşu Hosu-
lui!” Nu ştiu ce boală avea pe câinii şi pisicile satului,
că de multe ori găseam câte unul din aceste exem-
28
Dan Trif
plare spânzurate de câte un gard. Cred că venea la
vale să se scalde şi el, nu ca să ne facă vreun rău.
Vedeta scăldatului era „nealcoşa” de soră-mea,

Anişoara; ea, mai mică fiind, ne umilea pe noi, ăştia
mai mari ca ea, pentru că se arunca de sus de peun
răzor înalt în „dâlboană”, iar noi numai ne uitam cu
ciudă. Nu înţelegeam cum de avea curajul să sară, şti-
ind-o, altfel, fricoasă de n-ar fi ieşit noaptea nici până
la gard. Şi ea era bună „horitoare” şi recitatoare. Pe
atunci, poezia care-i făcea pe tămăşeni să plângă „cât
de fain zâce verşuri” era poezia Nelu: „Nelu a spart o
cană: Plici!/ Neatent, ce poţi să zici?/ Nime însă nu-l zări./
S-o ascundă bine-o fi?/ Se gândeşte, se gândeşte/ Cana nu
se mai lipeşte!/ Vine tata: ce-i cu tine?/ Ce stai supărat,
copile?/ Lacrimi mici răsar sub geană/ N-am nimic, am
spart o cană/ Rău! Dar nu pot să te cert/ Ai spus drept şi
eu te iert”.
4. Nici Sara Montiel n-o fost aşe ţucată
n fiecare vară începea campania frunzelor de
Î podbal şi a „căcădărilor” (măcieşelor).

Dealuri-le erau pline cu „hoherii” din
Colonie, dar mai ales cu cei din „Înceieuliţă”.
Culegătoarea şi concu-renta cea mai aprigă era
Letiţia. Ea nu sacrifica nici măcar o frunză din sacul
ei, nici atunci când ajun-geam „pădri” lelea Carolină,
care ne umplea două-trei frunze cu „chisăliţă” de
prune, cu sâmburi cu tot. Hărnicia ei ne cam îmbufna,
dar la „căcădări” rămâ-nea mult în urmă, pentru că,
„jingaşe” cum era, nu suporta să se înspine. Şi totuşi,
ne-a umplut mila când am văzut-o cum plânge la
„predări”, în Almaş. Frun-zele ei ude şi multe
mucegăite au fost băgate la „res-pins”. Ne-am apucat
să-i întindem frunzele la uscat, pe marginea şanţului
şi-am aşteptat acolo câteva ceasuri, povestind cum o
să fie la concursul de la Ho-din, „i-om bate sau nu pă
ăia din Valea Drăganului”.
Eram mândri că, deşi noi nu aveam orchestră care
să ne acompanieze horile şi „Haţegana” – ne acom-
paniau doar cu la-la-la-uri dascălul şi dăscăliţa – am
bătut toate satele din jur: Cuzăplacu, Petrindu, Bozol-
nicu, Chendremalu, Jimboru; ba chiar şi Hoidăhaza.
Se „holbau” toţi la costumele noastre şi la căciulile
negre în care aveam înfiptă câte o pană de gâscă din
30
Dan Trif
„ciurda” de gâşte grase a lu' Cornelaşu Lesi. Nu
înţelegeam de ce dascălu' se încăpăţâna să nu-l ia cu
noi la concurs pe Mircea lu' Mărcuţ, care a făcut să
plângă tot satul cu o „hore” la acordeon – una singu-
ră, lungă, fără început şi fără sfârşit şi fără „forme”
sau „fiţe” cunoscute pe undeva. Toţi spectatorii din
Tămaşa îl admirau „cum ştie el să cânte de fain şi
când te gândeşti că are acordeon numa' de două zi-
le…”
Îl invidiam şi noi pe Mircea, dar cel mai tare sufe-
rea din această pricină Neluţu lu' Voasi, căruia mai-
că-sa îi promisese un acordeon încă de când umbla la
grădiniţă.
Nici Sara Montiel, în film, n-a fost atât de ţucată
cât a fost Mircea lu' Mărcuţ după ce a coborât de pe
bină. Auzeam: „Hai, dragu' lelii, să te ţuc, că tare mân-
dru ai horit la acordion” sau „Tu Anică, trebe să-ţ dai
pruncu la muzică, că-i tare ocoş” sau „Tu Anică, dară
nu eşti bolundă să-l dai, că numai purăii ăştia de
ţâgani s-apucă de ăstea. Lasă-l să cânte numa păntru
noi, că bine cântă şi-aşe”. Jenu Pili nu s-a lăsat înşelat:
„O cântat şi ăsta nişte bolunzeli că nime n-o înţeles
nimica; nu-l întrece în veci pururi pe Victoraş ţâga-
nu”.
După „strânsu' căcădărilor”, am început repetiţiile
pentru concurs. Mamele noastre nu mai ştiau cum să
ne pregătească. Catrinţa Letiţiei avea cele mai multe
„sclipiciuri”. Zilnic, mă întâlneam cu Elvira lui Farcaş,
ţiganca, şi repetam împreună până nu mai puteam
cântecul „Dragu-mi-i mie tractoru'”. Acesta plăcea cel
mai mult juriului şi trebuia să fie bine „finisat”. La

Chendremal, după această „hore”, sătenii s-au ridicat
în picioare şi mulţi ne-au şi ţucat, chiar şi pe Elvira,
deşi vedeau că-i „bărnace” la faţă. La dansuri, Jenu
Pili era cel mai fercheş şi nu greşea niciodată pasul. El
ne-a învăţat cum să duhănim pozdări de cânepă. A-
vea succes şi la găsit ouă de cioară pe la Piatra Bonzi.
Cu un cobăr vechi şi prăfuit, ne-am dus la Hodin,
la concurs. Mulţi dintre noi stăteam cu nasul în chipiu
sau într-o „năfrămuţă” cu parfum: nu suportam pu-
toarea de benzină arsă!
„Să vă purtaţi domneşte la Hodin”, ne-a sfătuit
Trăianu' Pişti, „că atâta sânteţi voi de umblaţi pân'
lume ca coada porcului pă lângă cur”, ne-a ciufulit el,
„şi să nu păţiţi ca ruşii care când o vinit în sat o băut
vin din bili şi ne-o trântit ceasurile pă jos gândind
că-s boambe”. „Du-te-n sărăpală, mă Trăian”, i-a răs-
puns mama Letiţiei, „că pruncii noştri nu-s proşti ca
ruşii”.
Când am ajuns lângă dispensarul din Cuzăplac,
am văzut-o pe Haiducoaia fluturând o „năfrămuţă”
către cobăr. Haiducoaia a rămas vestită în sat printr-o
întâmplare şi-o vorbă. Dând telefon la Hodin, îi spu-
nea disperată lu' Uăniţa: „Tu Uăniţă, da' mi-ai cum-
părat curcoiu'?” „Ce să-ţi cumpăr, tu Viorică?” „Cur-
coiu'!” „Zău că nu ştiu ce-ţ trebe?” „Curcoiu'!”. La ca-
re dialog a intervenit Creţoaia: „Stropşite-ar, tu proas-
tă, zi-i curcan, c-aşa te-a înţăleje!”
În afară de mamele noastre, pentru „galerie” la
Hodin a venit şi domnu' Valer, singurul domn din
32
Dan Trif
sat. Toţi sătenii îi ziceau „domnu' Valer”, deşi n-avea
nici patru clase. Lucra la mină, dar după „şut” în-
totdeauna se îmbrăca „la costum şi cravată”. Nu ştia
să scrie, nici să citească, dar el a introdus pentru
prima dată în sat „costumu' de tergal”. Îi plăcea să
meargă des la Hodin, pentru că „acolo-s mulţi domni”.
Personal, aveam o ciudă pe el, pentru că la fotbal el
făcea numirile pentru „Victorie”: fiecare hoher îşi
alegea o ţară celebră la fotbal, precum Anglia, Italia,
Franţa, iar mie, jucător mai prost, Valer îmi zicea „Tu
eşti Uruguay!”, cu toate că nu eram negru. Iar el,
împreună cu bade Vasile a Bălaii, un microbist cu
glas de muiere, strigau fără rost, tot timpul meciului:
„Hai, Uruguay! Dă-i, Uruguay! ioi, Uruguay! Tulai,
U-ru-gu-a-iu-le!”
Ajunşi la Hodin, ne-am holbat înfricoşaţi la mul-
ţimea de concurenţi veniţi din tot raionul. Dascălu' şi
dăscăliţa ne încurajau: „Copii, nu vă fie frică, ăştia-s
şi mai proşti ca voi, voi să vă comportaţi ca şi cum aţi
fi la Tămaşa”. Cu mare frică, eu şi Elvira, ţiganca, am
cântat „duetul” devenit şlagăr: „Dragu-mi-i mie trac-
toru'”, pentru care juriul ne-a răsplătit cu premiul
doi, întrecându-ne una din Petrind cu „Bade pălărie
nouă”. Mamele noastre au făcut scandal, zicând că
„nu-i drept”, la care eu şi Elvira, văzându-le atât de
nedreptăţite, ne-am apucat de plâns. Şi am „suduit”
împreună cu ele „tăt Hodinu' şi pă cine ne-o pus să
vinim aice”. „Lasă, mă prunci, că-i bateţi voi cu Ha-
ţegana”, ne-a încurajat mama lu' Verjil a lu' Todor din
Deal.
Ne-am pus costumele naţionale, ne-am tras pe cap

şepcile cu pană de gâscă, ne-am luat „ciocii” de cârpă
neagră care imitau opincile şi ne-am pregătit de joc.
Am întârziat puţin, pentru că pe Letiţia a apucat-o
„suşigurile” şi era musai să facă pipi, apoi cortina s-a
tras deoparte. La văzul mulţimii, cu toţii am înlemnit.
Apoi am auzit „orchestra” noastră, dascălu' şi dăscă-
liţa, lălăind şi zicând: „Unu, doi, tri, şi-amu porniţi”,
şi-am pornit ca „motoru' li Iovian”. Totul a mers de
minune, până când am văzut că „fuljeră” în sală a-
proape de noi, şi cum toţi eram cu frica lui Dumneeu,
ne-am oprit, crezând că trăzneşte în Cămin. Şi cum
„fuljerele” nu mai conteneau, noi am rămas înlemniţi.
Auzeam vocile disperate ale dascălului şi ale dăscăli-
ţei: „Daţi-i drumul, că nu-i nimic, numa' vă traje-n
chip”. N-am înţeles, totuşi, ce-i cu „fuljerele” şi ne-am
dezmeticit doar când organizatorii au slobozit corti-
na. Vai, mare jale a fost pe noi şi pe bietele noastre
mame. Jenu Pili s-a apucat să ne şi „suduie” şi să ne
spună că „Voi sânteţi de ghină că v-aţi oprit şi io
n-am apucat să-mi fac figurile (de bătut pe picior), că
io am băgat de samă că fuljerau câţiva oameni din
Cămin, nu de afară, proşti ce sânteţi!” Au jucat apoi
cei din Valea Drăganului, care aveau „orchestră”,
opinci veritabile şi la căciuliţă pană de păun, nu de
gâscă. Au câştigat premiul întâi, iar noi „Premiul de
simpatie”, pe care nu ştiam nici noi, nici mamele
noastre „pă ce loc să-l punem”. „Domnu'” Valer ne-a
lămurit: „Cu premiu ăsta puteţi să vă spălaţi pă cur,
că cu ăsta n-ajungeţi la Cluj”.
5. Rugăciune pentru Jenica
D
upă insuccesul de la Huedin, ne-am în-
tors acasă tare necăjiţi. „Premiul de sim-
patie” nu l-a înţeles nici un tămăşan. Cu
un astfel de premiu, toţi ştiau că nu mai putem „mere
pă faza Cluj”. „Meghiş, tăt îţi mere voi la Cluj”, ne-au
promis părinţii şi, dragii de ei, au organizat la scurt
timp o excursie în care ne-au însoţit şi „măicuţele”.
Traseul: Tămaşa – Huedin – Oradea – Cluj. Trecând
cu cobă-rul pe lângă casa lui Jenica Uănciulii, am
văzut-o pe aceasta stând sub un măr, împreună cu
Verjina, învăţând amândouă. Jenica învăţa a patra
oară pentru medicină, Verjina a treia oară pentru
drept. „Doam-ne, mult mai învaţă fetele ăstea,
săracele. Mi-e frică să nu păţească oarece, că am auzit
de una din Arghiş că de la atâta învăţat o făcut viermi
la cap şi o murit”, a zis lelea Elviră. Cu Jenica ţineam
şi eu şi mama Lo-dovica. De fiecare dată când ne
puneam în „jerunţi” şi ne rugam la Dumnezeu,
adăugam: „Doamne, Dumnezăule, ajut-o şi pă Jenica
să răuşască la exa-mân”. Pe Jenica o socoteam „dră-
guţa me'”, pentru că ea şi fetele lui Mărcuţ m-au învă-
ţat să joc tangou şi twist. Ea mă prindea de buci şi mă
mişca „cât poţi de repede”, după melodia adusă de
Caravană: „Aia-ia-ia, su-cu, su-cu, aia-ia-ia, su-cu,
su-cu”, în ritm sud-ameri-can. Sau, ceva mai repede şi
cu „contră”, după melo-dia: „Mere musca pă perete,
twist; C-o straiţă plină de fete, twist; Lasă, muscă,

trăistuţa, twist; Că mi-i acolo drăguţa, twist”. „Când
ajungi la vorba twist, bagă contră”, mă învăţa Jenica.
În semn de „dragoste”, o chemam la noi de fiecare
dată când mama Lodovica făcea mămăligă cu silvoiţ.
Verjina era mai căpăţânoasă şi se ţinea mai „oco-
şe”. Îi plăcea mai mult moda. Ea şi cu Rodica lui
Şuvri au adus fusta strâmtă în sat. Când mamele lor
erau plecate la târg la Hida, au luat cele mai bune şi
mai faine năfrămi de păr, le-au împăturit în două şi
le-au cusut la „maşină”, apoi, după ce le-au tras pe
ele, şi-au luat sandalele de gumă şi au făcut o tură pâ-
nă la „bold” în centru şi înapoi. „Uită-te cum îşi mişcă
curu' pân fusta die păr, ăste o să ajungă curve”, a zis
badea Voasi. Tot satul ştia că lui Verjina i-a picat la
examen „războiu' de independenţă” şi că, săraca fată,
a scris multe pagini şi i-o dat numai 1,50 (Jenu Pili
făcea pă deşteptu, zicând că „a iei a fost numa' 0,50,
păntru că unu să dă din ofiţ”). Plângând, Verjinica
le-a explicat muierilor care o compătimeau că „io am
ştiut subiectu, am scris cât de eroică a fost armata
română, încât a trecut şi păstă Dunăre, da' m-am în-
curcat numa' acolo când o ajuns la Griviţa, că n-am
fost sigură dacă nu era vorba die Griviţa aia din
Bucureşti şi nu mi-am adus aminte ce grad avea Va-
sile Roaită. În rest, am scris tăt”. Mama Verjinei a
consolat-o în auzul tuturor: „Lasă, tu Verjină, că asta
nici nu îi mare greşeală, că dară amândouă Grivi-
ţele-s a noastre”.
36
Dan Trif
Ajunşi la Piatra Craiului, am tăbărât cu toţii să
bem suc de ăla dulce. Ne-am mirat văzând că în
pahare aveam fiecare câte un pai, cu care nu ştiam ce
să facem. „Oare ăştia cred că sântem ghiboli, de ne
dau şi paie?”, a gândit Jenuţu Pili. Uitându-ne mai a-
tenţi la ceilalţi băutori, i-am văzut pe aproape toţi cu
paiul în gură, dar nu făceau nici bulbuci, nici baloane.
Ne-am apucat şi noi ba să tragem, ba să suflăm. Leti-
ţia, ca să le ducă ceva la neamuri, a adunat toate pa-
iele din pahare. Verjil mi-a adus aminte că „paiele
ăstea îs ca şi pozdării ăia de cânepă, cu care trăgeam
noi vin pă ascuns în pivniţă la bade Ghiurcă”.
Clujul ne-a bolunzit cel mai tare. Fiecare dorea alt
program. Câţiva musai să se dea cu barca, Letiţia să
se „tragă în chip” cu capra, iar eu cu „nealcoşa” de
soră-mea ne băteam care să intre în avion. Am răzbit
eu, iar ea s-a mulţumit să se „fâţâie” pe o aripă. Ovi-
diu a tras semnalul de alarmă: „Haideţi acolo, ni, că
este un fel de streaşină pe care te poţi da, numa' să
stai în cur”. Ne-am dus cu toţii la „streaşină” şi ne-am
dat până ne-o sărit bumbii. La „streaşină” n-au rezis-
tat nici mamele noastre; şi-au dat drumul şi ele, dar
stăteau cu mâna pe rochie, pentru că la câteva le-a
sărit rochia-n cap şi li s-au văzut „budigăii”. „Bine că
n-avem şi noi în sat «streaşină» de asta, c-atunci tăţi
hoherii noştri ar umbla cu petic la cur”, a zis lelea
Todosie. Văzându-ne cum ne dăm pe „streaşină”, îm-
preună cu mamele, l-am auzit pe un domn din gru-
pul care se holba la noi, că îi explica, râzând, celuilalt
domn că noi facem parte dintr-un „trib nordic”. N-am
înţeles, şi, ajungând acasă, l-am întrebat pe dascăl ce
înseamnă trib nordic. Mi-a explicat că un fel de săl-

batici, cum suntem noi, iar „de nord te întreb eu cât
de repede…”
Supărat pe noi că ne-am prostit la Hodin, dascălu'
a intrat în clasă, la prima oră, foarte nervos. Văzând
globul pământesc de pe masă, s-a întors „stropşit”
spre noi şi ne-a întrebat: „Copii, de ce-i turtit globu' la
poli?” În clasă s-a lăsat o linişte grea. „Mă, voi n-au-
ziţi, de ce-i turtit?” a urlat dascălu'. Câţiva am început
să tremurăm. Întrebând a treia oară şi mai răstit, Le-
tiţia s-a ridicat, smiorcăindu-se: „Domnu' dascăl, io
nu l-am turtit, da' l-am văzut pă Jenu şi pă Ovidiu
umblând la el şi strângându-l de poli! Io numa' l-am
şters de colb”. Dascălul era şi mai furios. Ovidiu şi
Jenu s-au ridicat în picioare galbeni de speriaţi ce
erau şi i-au spus dascălului că ei nu l-au turtit, că nici
nu se poate turti, pentru că globu' îi din lemn de
frasin. Badea Mastan, sosit la şcoală ca să ia tobele pe
care le bătea când era de dat o ştire (de la Colectiv sau
de la Sfat, când trebuia să văruim pomii de la gard
sau când trebuia să punem steagurile), a auzit de du-
pă uşă „năcazul” din clasă. S-a gândit cum să ne ajute
şi ne-a ajutat: a intrat în clasă şi a zis cu o voce se-
rioasă: „Domnu' dascăl, nu-i sfădiţi pă prunci, că ei
nu-s de vină, nu ei au turtit globu'. Globu' ăsta aşe-l
avem rămas de la unguri”.
6. Ăştia precis să pârcesc!
L
a câţiva paşi de casa noastră sta, gata-gata
să se „înhâie”, casa lui Florica Tutunaii. De
fiecare dată când venea valea mare, „găz-
doaiele” îşi scoteau capul să vadă dacă casa Florichii
mai stătea pe loc sau a luat-o valea.
Într-o dimineaţă devreme, Florica a venit la noi cu
ochii roşii de plâns: că i s-a „înhâit” casa şi că la moa-
şa Etuş din Cuzăplac nu se poate duce să stea numai
atunci când are de „ticăzât” şi de „lăut” haine. „Nu-i
bai, Florică, o să dormi la noi în tindă”, i-a spus ma-
ma Lodovica.
O iubeam pe Florica, chiar dacă avea nările dezli-
pite de atâta şters mucii cu colţul de la rochie. Era pe
mintea noastră, îi plăceau şi ei filmele, mai ales cele
din Cuzăplac, pe care „pruncii nu-i slobod să le va-
dă”. „Ce arată în filmele la care nu ne sloboade?”
„Numa' cum fac prostii, îs gata-gata să se pârcească.
În unu era să vedem tăt, da' bolundu de Ioanci şi-a
băgat mâna şi n-am văzut numa ceva negru, iar după
ce şi-o tras mâna erau deja sculaţi din pat”, ne po-
vestea Florica. „Doamnie, tu Florică, bistoş că şi tu ai
capu bolund ca hoherii ăştia, dacă povesteşti lucruri
de astia”, i-a zis mama Lodovica. Dar Florica era ma-
re povestitoare, ea-mi povestea fiecare film încât
nu-mi părea prea rău că nu le-am văzut pe toate.
Apoi Florica s-a mutat de la noi: Sfatu Popular i-a dat

„provizor” o cameră de la Căminul Cultural, chiar
lângă bină, unde se dezbrăcau artiştii. În acea vreme
eram cel mai fericit, pentru că, atunci când sosea cara-
vana cu filme la Tămaşa, mă duceam la Florica să-i
duc ceva de mâncare şi, de la ea, prin crepătura uşii
dinspre bină, ne uitam amândoi la toate filmele.
Florica făcea foc în cameră şi iarna îmi părea bine că
nu-mi îngheaţă „boconcii”, uitându-mă la ce făcea
Sarita Montiel. Lipsind aproape trei săptămâni, tot
satul se întreba: „Oare, oare ce-o păţit Florica, oare
meghiş, unde-i Florica?” Ea fusese dusă la un mocan
văduvoi din capătul Cuzăplacului, dar n-a stat mult,
pentru că, zicea ea, „Omu' m-o dus numai pentru
pârci, nu să-mi facă acte” şi, în astfel de condiţii, ea
s-a întors în sat şi s-a măritat – cu acte – cu noul că-
prar adus de oameni, un căprar hâd ca dracu, dar
care, din lut şi bălegar, i-a făcut casă nouă lui Florica.
Împreună cu Ovidiu şi Neluţu, am vrut să vedem ce
„făceau” seara – după suflatul lămpii – Florica cu
căprarul ei. Ovidiu a luat o lanternă şi toţi trei am
înconjurat casa Florichii. „Ăştia precis să pârcesc”, a
zis Ovidiu, „păntru că ăsta-i căprar şi-o învăţat de la
ţap”. Ajungând lumina pe pat, n-am văzut mare lu-
cru, pentru că erau înveliţi cu ţolu. Apoi l-am auzit
urlând pe Neluţu Pişti: îl prinsese căpraru şi îi lungea
urechile.
„Mă moşcoşule, de ce ţî ciudă că m-am măritat cu
un căprar?”, mi-a zis Florica a doua zi. „Da nu vezi,
40
Dan Trif
tu Florică, ce hâd îi?” „Şi ce dacă-i hâd, eu puteam fi
şi injineră, da' n-am vrut.” „Tu injineră, Florică?” „Io,
de bună-samă. Am întâlnit un injiner la bufet la Cu-
zăplac, care mi-o zâs că dacă vreu, mă face şi pe mine
injineră.” „Cum, tu, Florică? Că dară n-ai şcoală.”
„Nu-i musai să ai şcoală, iel mi-o zâs că tri ani s-o
forţat s-o facă pă muierea lui soră medicală şi un
popă, pe Dealu' Hodinului, i-o făcut-o, numai în trei
perţuri, preoteasă şi mi-o zâs că şi pă mine tăt în atâta
timp mă face injineră, da' io n-am vrut.” N-am înţeles
nimic, da' m-am gândit că mai bine-ar fi fost ca Flo-
rica să fie ingineră la Colectiv, decât nevasta unui că-
prar hâd, care nici măcar n-o mai lasă la film.
Neluţu, după ce a scăpat de căprar, a gândit că
„bine că noi n-avem capră, că dac-am ave, ăsta, cât îi
de ciudos, am ave nişte iezi cu mutra lui hâdă”.
Cred că de la Florica a rămas în sat cuvântul „pâr-
ci”, pentru că noi, când ne jucam de-a mama şi de-a
tata, spre sfârşit, nu mai ziceam „hai să facem pros-
tii”, ci ziceam „hai să nie pârcim!”
Neluţu o ura pe sora mea, Anişoara. Ieşind într-o

zi de la filmul „Elena din Troia” din Căminul din Cu-
zăplac, nu ştiu ce i-a făcut, că ea i-a spart capu' cu o
piatră. Pe urmă, când nu mai avea şanse de câştig în
ceartă, se apuca să-l gâdile, după care îi trăgea câteva
palme „ca să-ţi revii”.
Ea „deranja” pentru că era ţinută de tanti Lili,
tanti de la care un an de zile n-a mai mâncat nimeni,
pentru că ea a participat la „otopsia” căprarului –
bărbatul Florichii – omorât de o basculă „Steagu ro-

şu” din Cuzăplac.
Şi ea – soră-mea –, şi Anjelica lui Titilaş ştiau mai
multe decât noi. Ele au fost primele care au văzut un
bărbat fără izmene. În şură la Anjelica lui Titilaş l-au
văzut pe Ionelu' Todosâii, care şi-a dat „tăt” de pe el
şi le-a arătat „cu ce se face pruncii”. N-au rezistat să
spună şi la altele ce au văzut, iar de aceea n-au mai
fost trimise în tabără.
Eu, însă, am plecat la Sângeorz Băi, împreună cu

cei din Petrind. Înainte am fost la Cheile Turzii, pe
care nu le-am văzut de-aproape, pentru că dăscăliţa
mi-a spus: „Tu nu te sui, păntru că tu, dacă păţăşti
ceva, te plătesc dublu. Prevederile sociale din Hodin
mi-o spus asta”.
De Sângeorz îmi amintesc doar că din prima zi
mi-am cumpărat două securi de lemn, una şi pentru
Ovidiu, şi că a doua zi am scris „carte poştală” către
mama Lodovica „să-mi trimeteţi bani, că nu mai am”,
că nu aveam voie să intrăm în Someş şi că, la întoar-
cere, nu ştiu cum, ne-am blocat în tren şi că era cât pe
ce să nu mai putem coborî în Aghireş ca să ajungem
acasă.
Ovidiu n-a putut veni în tabără. De el am aflat că
a fost la furat de mere împreună cu Nelia şi cu
Violina, două surori, una „ocoşe”, alta „umflată”, şi
că, între timp, „o fost Hodinu” cu „Domnişoara Cu-
cu”, la Cămin. La mere, scăpând de paznicu' Pa-
42
Dan Trif
masica, Violina sta în „jerunţ”, iar Nelia, urcată pe
şalele ei, încerca să ajungă la mere. Văzându-le cum
se chinuie, Ovidiu, din măr, le-a spus nu ştiu ce, că
Nelia „slabă de băşică”, râzând de numa, s-a pişat pe
spatele Violinii. Violina, „ciudoasă”, i-a bătut pe a-
mândoi şi i-a şi spus lui Pamasica cine a furat mere
de-acolo. „Păntru asta o-a batie Dumnezo – a zis
Nelia – că iară n-o să ştie poezia la serbare”. Şi n-a
ştiut-o.
7. Lucica şi „jimihendris”
S
tăteam cu Ovidiu şi ascultam la radio „Via-
ţa Satului”. Suprinzându-ne, Lucica, sora
lui Ovidiu, a mutat repede, „că-i metro-
nom”. Nimic nu ne enerva mai tare. Nu înţelegeam
cum pot să-i placă răgetele alea. Când nu mai răz-
beam cu ea, o pâram: „Bade Silvian, Lucica iară pune
radiu pă jimihendris”. „Tu Lucică, lasă-i pă prunci să
asculte «Viaţa Satului», că-ţ dau io tot «jimihendris»”,
şi bade Silvian, tatăl lor, se punea pe imitat: „Ou-ou,
nău-nău-nău, ieees-ieeees”. Lucica se apuca de plâns
şi fugea de lângă radio. „Ţi-am spus io, Jenică, să n-o
lăsăm pă Lucica la şcoală la Hodin, că numa acolo
poate învăţa bolunzeli de ieste” zicea badea Silvian.
Nici Letiţiei nu-i plăcea „metronomu'”, şi ea asculta
„Viaţa Satului” la „dulapu' ei de radio cu ochi verde”.
Când ploua mult şi nu puteam ieşi pe uliţă de-atâ-
ta tină, ne adunam, Ovidiu, Lucica, Letiţia, Neluţu şi
eu, într-o cămară din casa lui Ovidiu şi, ghemuiţi
printre saci, mâncam coji de „pită” puse la uscat pen-
tru porci şi ne rugam lui Dumnezeu şi ne făceam
cruce să nu cumva să trăznească în casă. Mai rău era
cât „bătea ghiaţa” şi Letiţia se punea pe plâns, „cum
m-oi duce acasă (deşi stătea la doi paşi) că ghiaţa asta,
dacă nu stă, îmi sparje capu şi-am şi uitat galiţăle
44
Dan Trif
p-afară”. Abia l-am lăsat pe Neluţu să meargă să se

pişe de pe „trepţi”, că ne era teamă că „face corent”
când deschide uşa şi „la corent traje trăznetu”. „Io
cred, Letiţie – zise Neluţu – că dac-ar hi să trăznească,
pă casa voastră o loveşte prima, că-i mai ‘naltă!” „Ce
prost eşti, mă Neluţule, dac-ar hi să trăznească, în
biserică ar trăzni, că aie-i mai ‘naltă”, zise Letiţia „o-
coşe”. „Ioi, nu vorbiţi prostii când îi vreme mare”, îi
sfădi, speriat, Ovidiu. Lucica se uita cu superioritate
la noi şi a hotărât că „ar fi cazul să nu mai mâncaţ
atâtea coji, că nu-s pentru voi. Gândeşti că sânteţi
şoareci”. Şi-a vrut să iasă din cămară, dar a oprit-o
Ovidiu: „Lucică, să nu baji radiu în priză, că-i vreme
mare şi tie zâc la tata”. Neluţu nu se mai sătura de
coji. El de fiecare dată când mergea la şcoală se oprea
lângă „mama din sus”, bunică-sa, şi-i striga: „Mamă,
ieşi şi-mă dă o coaje!”, coajă pe care o ronţăia până la
şcoală. Muierile ziceau că-i bine să mânci coji, fiindcă
„cojile îţ dau roşeală la faţă”. Mâncarea noastră „pre-
ferată” era însă pita cu ulei şi cu zahăr sau pita cu
untură şi cu zahăr, iar pentru şcoală, pita cu silvoiţ.
Când unul dintre noi ieşea în faţa porţii cu câte o
strujea de pită „cu ceva”, ceilalţi fugeau repede în
casă şi ieşeau şi ei cu câte una. Cei din „Înceieuliţă”
aveau altă modă: ei mâncau mai mult mălai dulce sau
balmoş. Oronko mânca pită cu unsoare şi cu poprică.
Noi nu mâncam poprică, pentru că Neluţu „o pro-
bolit” şi-a zis că „după poprică te mănâncă-n cur ca
după căcădări”.
Printre mâncătorii de pită „cu oarice”, ieşea şi

Susana, o muiere bâlbâită şi proastă de nu ştia „la cât
îi ceasu'”, care vara stătea la badea Ghiurcă la care
lucra, iar iarna stătea la sanator la Săvădisla. Ea era
„sub mintea noastră” şi poate de aceea nu o supor-
tam. Într-o zi, bade Ghiurcă a trimis-o la „bold” ca să
cumpere „ilest” (drojdie) de doi lei şi Susana, ca să nu
uite ce trebuie să cumpere, zicea încontinuu „ilest de
doi lei, ilest de doi lei”. Pe drum, însă, s-a întâlnit cu
Deneşoaia, şi aceasta i-a zis „ionopot” (bună ziua), iar
Susana a cerut de la bold „ionopot de doi lei”. Fira
Biţului, auzind-o, a murit de râs, iar Susana a „strop-
şit-o”, zicându-i „Nealcoşe, moşcoşe, nu ştii face leve-
şe”.
Tot satul ştia că „Susana-i verjină”deşi-i bătrână.
Bade Voasi a glumit odată cu ea, zicându-i: „Tu Susa-
nă, hai să tie pârcesc”, după care Susana l-a spus la
tot satul că „Voasi o vrut să mă pârcească, bată-l
Dumnezo!”
8. Prăjitură de la ţâgană
P
rimul picap din sat l-am văzut la a Ciuciu-
li, căoaciul (potcovarul) satului, un ţigan
„po-gan” şi plin de „fete moşcoşe şi unsă
de muci”. Dintre ele, ştiam că pe una o chema Pupa,
iar pe alta Neamţu, nu ştiu de ce Neamţu?! Mai
degrabă îi puteai striga o „ciufală” de iapă, pentru că
la ochi chiar că semăna cu iapa lui moşu Gavrilă.
Letiţia nu s-ar fi jucat „nici la Dumnezo cu ele, că
bistoş îs pline de păduchi” – zicea ea.
Într-o zi, împreună cu moşu Gavrilă, am dus-o pe
iapa Doina la potcovit la Ciuciu şi prin fereastră am
auzit nişte hori de gândeai că-i bal ţigănesc. Văzând
că mă uitam curios, Ciuciuleasa, grasă şi „moşcoşe” şi
ea şi plină de pete cafenii pe obraz de la „atâtea ori de
câte ori o fost groasă(gravidă)”, m-a chemat în casă
„să vezi şi tu, mă mocanule, cum arată un picap cu
plăci”. Pupa cu Neamţu horeau şi jucau după placă:
„Hai, lic şi iar lic/ Câte-o ţâră, câte-un pic/ Las' să beu că
io câştig”. „Vezi, mă mocanule, ce-i ăsta? mi-a zis
Ciuciuleasa, scopăşte pă el să nu-l ghiochi, că te holbi
de gândeşti că te-o lovit măgaru colectivului”. În
scurtă vreme, „hai lic” a pătruns în tot satul. În public,
prima dată a fost auzit la botez la Măria Găvrilii, apoi
la bufet aproape de ora închiderii, când muierile
hăţeau de cei cu „iară lic” ca să-i ducă „cătă casă”. La
botez a fost invitată şi Ciuciuleasa. Ea s-a dus cu

picap cu tot. Eu m-am dus cu mama Lodovica. Masa
Măriei era plină de fripturi de gâscă, piroşte şi
turtată. După ce lumea s-a ospătat, am observat că
muierile luau câte un blid şi îşi trimiteau una alteia
„turtată făcută de mine”. Ciuciuleasa, la fel. Toate
însă se uitau atente la blidurile expediate de Ciuciu-
leasa, de parcă ceva nu era „coşer”. Prima, Firuţa,
care a primit turtată de la Ciuciuleasa, a aşezat o
bucată din turtata ei lângă cea a Ciuciulesei şi a expe-
diat blidul la Măriuţa. Aceasta, atentă, a pus şi ea
câteva „cornuleţă tăvălite în praf de miere” şi a ex-
pediat blidul Ravecăi şi tot aşa, urmărind fiecare, a-
proape speriate, pe unde ajunge turtata Ciuciulesei,
au făcut să se plimbe blidul pe la toate, ajungând plin
în final tot de unde a plecat, adică tot la Ciuciuleasa.
Aceasta a mormăit un „No mereţ dracului dacă nu vă
trebe” şi a turnat blidul în coşarca ei. „Ia mâncă tu,
pruncule, una de-a me, mi-a zis mie, vezi, ti-i ciumur-
li?” Am mâncat una, nu era rea, dar de frica „ciumur-
lelii” şi de a bubelor care „îţ ies pă gură după aceia”,
acasă am băut o ulceauă plină de „moare” de pe var-
ză. „Apăi ăsta, dacă-i mocan, mâncă hie ce”, a şuşotit
Firuţa. Apoi ne-am apucat cu toţii să cântăm „hai lic”,
dar cu gândul ca „pruncul să n-ajungă băutor ca cel
de pă placă”.
Plăci am găsit odată lângă „bold”. Era multă lume
venită de la Almaş, Cuzăplac şi Petrind, ca să cumpe-
re pită din Tămaşa. În spatele „boldului”, „domnul
48
Dan Trif
Moldovan”, cel nervos şi bâlbâit, vindea pită la puho-
iul de oameni veniţi de pe sate. Noi, „hoherii”, ne
uitam de fiecare dată când aducea „pită la bold”
după una din Almaş, care avea un cap mare de toate
muierile „groase”(gravide) scopeau, îşi făceau cruce,
spuneau „Doamne feri” şi nu se mai uitau la ea. Ne
aşezam aproape de ea şi urlam împreună cu ea:
„Domnu' Moldovan, dă-mi şi mie o pită, domnu'
Moldovan, dă-mi şi mie o pită”. De fapt, nu spuneam
o noutate pentru că toată mulţimea striga aceeaşi
rugăminte, iar „domnu' Moldovan” nervos şi bolund,
făcea spume la gură şi, câteodată, închidea oblonul
suduind. Cu „fărina” se descurcau mai uşor, pentru
că nu ştia nimeni când sosea, iar pe când întreba lu-
mea „fărină ieste?”, domnu' Moldovan îi răspundea:
„din pulă fărină, fărină nu-i!” Numai „bolundu'” de
Naşu a Hosului vedea când soseşte „fărina” pe as-
cuns, pentru că el stătea şi cânta până noaptea târziu
la cetera lui cu două strune, lângă crucea satului…dar
lui nu-i trebuia.
Văzând că eu, Ovidiu, Jenu Pili şi Neluţu lui Voasi
ne uitam miraţi la grămada de plăci de picap, Beke,
şeful de la „de tăt” ne-a zis: „Prunci, luaţi-le de aici că
îs scoase din ştoc că nu să vând”. Le-am luat, ne-am
tot uitat la ele şi, pentru că numai atunci se oprise
ploaia şi de pe „Cioroaca” venea apă ca la părău,
le-am aşezat cap în cap şi, lipind „prund” ud pe lângă
ele, am încercat să oprim apa ca să facem „tău”. Pe
când eram aproape gata, auzim din spate glasul
dascălului: „Mă boilor, ce faceţi acolo? Nu vedeţi că-s
Mojar, Betovăn şi Lis?” Ne-am uitat speriaţi, dar n-am

văzut „pă nime” în tău şi, după ce dascălu' a tras un
picior în dig şi a plecat, Jenu Pili a zis că „dascălu'
nost or îi bat, ori îi lovit cu leoca, pă cine o văzut el în
tău?” „Îi bat, îi bat, că l-am văzut ieşind din bufet!”
zise Neluţu. „Bistoş îi bat – ne-a liniştit Ovidiu – că aţi
auzit că tot zicea de Mojar. Io ştiu că Mojar îi ghibolu
unui ungur din Cuzăplac, că l-am văzut într-o zi la
moară şi tăt zîcea «ghere Moojar, ţuric Moojar!»”
9. A fi sau a nu fi rahitic
T
ocmai când toţi pruncii satului „musai să
doarmă de-amiaz”, mama Lodovica avea
cele mai mari probleme cu mine. Parcă
mă trimitea la moarte când îmi spunea „treci în ceie
casă şi te culcă, că ţ-o zis doctoriţa că ieşti rahitic”.
Îmi era ciudă pe doctoriţă pentru toate neajunsurile
pe care mi le-a adus, dar nici sătenii nu o iubeau mai
mult, deoarece, de câte ori mergeau la ea, la
dispensar, în Cuzăplac, şi se plângeau că-i doare
una-alta, ea, în loc să le spună cum să se doftori-
cească, le spunea „să ştii, lele (sau bade), că exact în
locu ăla mă doare şi pe mine şi nu ştiu ce să fac că de
nimic nu-mi trece”. Până când unul din bărbaţii
satului i-a arătat că-l doare tocmai „acolo unde nu se
spune”. „Acolo” am aflat că pe ea nu o durea şi i-a
dat bărbatului o „Diana” să se frece. „Da' vezi că ai
tensiune mare”, l-a avertizat doctoriţa. „Nu-i bai, că
măcar am şi io ceva mare”, i-a răspuns bărbatul.
Când venea badea Feri de la colectiv şi-i auzeam
„scuterul” trecând pe drum, era semn că îi „slobod”
să mă scol. Îmi luam sabia, făcută dintr-o coadă de
mătură şi o cutie de conservă ca să-mi apere mâna,
armura, tăiată dintr-o cutie mare de carton, un „fi-
deu”(capac) de oală, îmi trăgeam pe cap un „berlej”
(căptuşeală) de căciulă şi eram Decebal în piele şi
oase. Decebal cum mă simţeam, mă urcam pe deal şi,

din vârf, urlam cât mă ţinea gura vorbe din lecţia das-
călului: „Haidaţ, haidaţ, prunci, că vin turcii şi ne
atacă satu'!”. După scurt timp se adunau cei mai
vrednici oşteni: Ovidiu, Neluţu lui Voasi, Tibi Bălaii,
Costică şi Mircea lui Uaua, Verjil a lui Todor din deal,
Neluţu Şilii, Oronko şi, fireşte, Letiţia. Majoritatea
erau înarmaţi până-n dinţi. Verjil avea o sabie nouă
din sârmă de oţel, după modelul nou inventat de
Gusti lui Puleraş.
Văzând că nu mai vin turcii, am hotărât brusc să-i
atacăm pe cei din „Înceieuliţă”. Ni s-a alăturat şi
badea Trăian a lui Uaua, care, săracu', nu stătea bine
cu capu' de când cei din echipa lui de la mină s-au
luptat să-l convingă că a înghiţit un şarpe. Şi l-au
convins când l-au pus să stea aplecat deasupra unei
oale cu lapte fiert ca să-i iasă şarpele din burtă şi când
ei, fără să vadă Trăian, au aruncat un „ţindăr”, un fitil
negru, în lapte, zicându-i că acela-i şarpele. De atunci
a bolunzit şi mai tare, încât a ajuns să sară coarda, să
facă sărituri în înălţime şi să ne povestească nouă tot
felul de poveşti, de, de mai multe ori, nu mergeam
nici la film, numai să-l ascultăm. În majoritatea po-
veştilor, personajele principale erau, fireşte, şerpii.
Luptele cele mai palpitante le dam în jurul casei lui,
una cu câteva camere negata, tocmai bune pentru
lupte.
Având de gând să-i atacăm fără milă pe cei din
„Înceieuliţă”, ne-am îndreptat toată trupa spre cen-
trul satului pentru a mai aduna „oşteni”. Am făcut un
52
Dan Trif
„tratat de aliniere” cu cei din „Cioroca” şi cu cei din
„Capătusatului”. Oamenii s-au cam neliniştit văzân-
du-ne adunaţi atâţia prunci la un loc. Văzându-mă,
bade Ghiurcă mi-a zis: „Hai, mă, hoherule, aici, că
mi-ai promis că m-ajuţi să culeg merele şi, dacă nu
vii, nu te mai duc în veci cu mine la băi la Someşeni”.
Nu m-am oprit şi nici nu mi-a părut rău că nu mă mai
duce la Someşeni, pentru că „nici n-o fost fain”, i-am
zis. La băi, până el îşi făcea „nămolu”, îmi dădea să-i
ţin ceasul, verigheta şi un inel gros de aur şi îmi
spunea: „Holbă-ţ bine uăchii, că p'aice umblă hoţii”.
Mie îmi era o frică groaznică, de pe toţi care circulau
pe acolo îi credeam „hoţ”. Holbându-mă prea mult la
o doamnă cum îşi tăia unghiile de la picioare, bă-
tându-mă soarele în cap, am văzut negru în faţa o-
chilor şi, simţind că mi se face rău, şi cum aveam şi
aurul la mine, am întins-o la fugă până la gazda noas-
tră din Someşeni. Ieşind bade Ghiurcă de la „nămol”
şi negăsindu-mă în băi, a sosit la gazdă „tremurând
tăt”de spaimă. Nu îmi plăcea la băi şi pentru că, de
câte ori mergeam pe uliţa care ducea acolo, ieşeau tot
felu de copii de după gard, mulţi „de ţâgan”, şi, vă-
zându-i burta uriaşă şi pălăria lui bade Ghiurcă, stri-
gau după noi: „Uită-l, mă, pă Bran, uită-l pe Bran!”.
Stan nu puteam fi decât eu, chiar dacă nu-mi ziceau.
Nu-mi plăcea şi pentru că trebuia să-l frec pe cap cu o
cârpă înmuiată într-o soluţie puturoasă, ca să-i creas-
că părul pe cap, iar noaptea trebuia să dorm cu el şi
să aud cum se scutură casa de cât de tare „horcăia”. Îl
credeam rău, fiindcă el m-a cărat într-un car ca în
„omul leneş” până la Petrind ca să-mi scoată o măsea

care mă durea. Acolo mă aştepta o bătrână „amatoare”
de scos dinţi, ea şi o pereche de cleşti cu cioc. N-a reuşit
să mi-o scoată, iar apoi nici n-a vrut să mi-o scoată,
pentru că eu, de durere, o muşcasem tare de mână.
Cei din „Înceieuliţă” au prins de veste că vrem
să-i atacăm. De fapt, i-a anunţat Elvira, o fată din uli-
ţa lor, la care noi, cei din „Colonie”, i-am văzut „pru-
na roşie”de sub rochie când o învârteam stând „pup”
pe o roată de vagonet răsturnat. S-au adunat mulţi de
partea cealaltă a podului de peste valea Tămăşii, un
fel de Neajlov pentru noi.
Ne-au întrebat: „Cine sânteţi voi?” „Noi sântem
stăpânii lumii”, le-am răspuns. „Veţi fi, dacă vom
muri noi!”, au decis ei. Şi lupta a început. Ne loveam
peste „mânuri”, dar „nu-i bai, trebe să trecem podu'”.
Apoi aruncam cu pietre, iar lui Mircea lui Uaua i-au
spart capul. N-a răzbit nici o tabără, cu toate că ne-am
înarmat şi cu pari. În final, au învins nişte tractorişti
care s-au băgat între noi, lovind în stânga şi în dreap-
ta şi strigând: „Ai, da futu-vă măicuţa voastră să v-o
fut, apăi noi nu putem trece cu tractoarăle pă pod că
vouă vă trebe război…”
„No, câştigat-aţ' războiu, mă? Nu l-aţ câştigat, da'
ştiţi di ce? Pentru că n-aveţ puţă, mă!” ne-a întâm-
pinat Mărina Albului, cea mai bună mulgătoare din
sat. „Nu l-am câştigat pentru că s-au băgat tractoriştii,
nu de alta. Că ce-ai zâs tu avem, afară de Letiţia şi de
Oronko”. „Aveţ? No ia să v-o văd!”. Nici unul n-a
schiţat vreo mişcare, pentru că, şi dacă aveam, nu era
54
Dan Trif
încă de arătat. Şi „nu trebe să i-o arătăm li Mărina, că
pă ie are cine s-o pârcească”, a completat Tibi Bălaii.
Da, Mărina îl avea pe Vasilie şi muierile ziceau că
„nu-i de zvârlit, numa că-i pre scremut şi hăbăuc”. Şi
se pare că aşa era. După badea Ghiurcă, se ştia în sat
că Vasilie mai mergea, trimis de colectiv, la băi, ca
să-şi vindece un beteşug mai vechi – suferea de
„rânză” (stomac). După primele băi ale lui Vasilie, tot
satul ştia cât îi de bine şi de „lesne” să fii trimis de
colectiv, „că nu trebe bani defel şi stai tătă zîua şi
mânci ca un grof”. Lui Vasilie – am aflat – nu i-au
trebuit bani aproape defel, pentru că nu şi-a cum-
părat acolo numai „un chil de struguri «ţâţa caprii»,
care mi-o ajuns aproape două săptămâni”. Întors
acasă, i-a adus lui Mărina un hârleţ şi o pereche de
„budigăi rozosin”, şi lui, două „dimijene” de câte do-
uăzeci de litri de apă „de la izvorul nr. 1 şi nr. 5,
pentru «rânză»”. Letiţia n-a rezistat să nu guste din
ele şi s-a ales cu o „cufureală” încât o zi întreagă,
după aceea, n-a mâncat decât silvoiţ şi brânză.
Mărina nu era frumoasă, dar în casa ei era fain. Pe
pereţi avea o mulţime de păretare cusute de ea, cu tot
felul de inscripţii. Majoritatea erau scene vânătoreşti,
în care domina capul de cerb. Şi lui Vasilie i-a făcut
un „sfeter” cu cap de cerb pe piept. Eu şi Ovidiu,
când mergeam la colindat, ne holbam la păretare ca
să vedem „ce arâtă şi ce scrie”. În case, fie de tineri,
fie de bătrâni, citeam des sub doi păuni „clonţ în
clonţ”: „Păunaşii codrilor,/ spune-mi de cine mi-e dor”,
sau sub o bucătăreasă pogană şi doamnă: „Mai uşor a
mânca decât a lucra”. Letiţia avea un păretar cu o

muiere ţâţoasă şi cu ochii cusuţi aproape de urechi,
sub care scria: „Sunt tare ca o stâncă,/ mândră că-s
româncă”. La Popiţoaia, zgârcita satului, scria mare
precum „Trăiască Republica Populară Română” o
mare minciună: „La aşa casă,/ Cu drag stai la masă”.
Mărina ne învăţa poezii care „nu iera slobod să le
ziceţ la şcoală”: „O găină rozosină/ O picat cu curu-n
tină/ Ş-o vinit un cocoşel/ Ş-o suit-o-ntr-o căruţă/ Şi i-o
dat un pic de puţă”. Ea venea şi la serbările noastre şi
numai de ea ne era frică de fiecare dată când greşeam
poezia, pentru că se punea pe râs şi ne „ciufulea” că
nu le ştiam pe de rost. După serbare o auzeam că
recita fără greşeală: „Vine ploaia/ Vine ploaia, bine-mi
pare/ În grădină am o floare/ Ploaia o va creşte mare/ Vine
ploaia, bine-mi pare”.
După poezia Letiţiei: „Cinci creioane colorate/ Amă-
râte, supărate/ Se plângeau într-o cutie/ Făcând mare gălă-
gie/ Supărarea dumnealor/ Era pentru Nicuşor:/ «Uită-te
la mine, frate!/ Sunt mâncat pe jumătate»/ «Rupt în trei,
ce să vă spun/ Doar de foc aş mai fi bun»/ «Vârf nu am
de-o veşnicie,/ Dar mă ţine în cutie»”, Mărina a în-
trebat-o: „Zi tu, Letiţie, ăla di ce nu avea vârf?”, iar
Letiţia n-a ştiut ce să-i spună. „Şi tu ai vorovit de
cinci, cu celelalte două ce-ai făcut? Ţi le-ai băgat în
cur?”
Nici noi n-am priceput ce s-a petrecut cu celelalte
două, de care Letiţia n-a pomenit nimic.
10. Nu-i slobod să râz cu tătă gura!
N
u-mi plăcea că în fiecare sâmbătă, când
toţi „hoherii” erau slobozi să se joace, eu
trebuia să mă duc cu bade Ghiurcă să
„ticăzim (curăţim) găinaţul de porumbi şi de paseri
din beserică”. „Tu te sui şi ticăzeşti până la clopote”,
îmi dicta bade Ghiurcă, „dar ai grije să nu ptici, că nu
se mai aleje nimica din tine”. Aveam grijă de asta şi
făceam curăţenie „de frica li Dumnezo care te vede”.
De fapt, toţi „hoherii” trăiau cu „frica li Dumnezo”,
mai ales atunci când „fuljeru şi trăznietul” ne prin-
deau în pădure. Până acasă ne „svârleam”(făceam) la
cruci din ce direcţie apucam, de ne „zdăriam” (zgâ-
riam) nasu, iar Letiţia zicea: „Doamne feri şi nu lăsa”
şi „Doamne, dă-o curată”.
Într-una din sâmbete, terminând de „ticăzit pă

sus”, în biserică, bade Ghiurcă m-a pus să „chefelesc”
şi „tapeturile ţesute” de pe jos şi, tot holbându-mă la
icoane, am ajuns cu „chefelitu” într-un loc unde nu
ştiam că „nu-i slobod să te baji” şi-am înlemnit acolo
de sperietură când am auzit nişte urlete ce se băteau
de pereţi – eu crezând că-s ale „li Dumnezo”-, ale lui
bade Ghiurcă: „ioi, ioi, mâncate-ar sărăpala, treeeci
din altaaar, că acolo-i loc sfinţât, măăă!”
Mama Lodovica era tare bisericoasă şi-mi zicea să

nu-mi „bănui” că am lucrat la „beserică”, pentru că
„Dumnezo ţâne samă de tăte”.
Stăteam alături de ea, în fiecare seară, în „jerunţ”,
în pat, şi spuneam „Tată' nost”, dar nu mi-a spus
niciodată când o întrebam, în timp ce ne rugam, ce
înseamnă „careleştinceruri”, zicea „taci şi zî mai de-
parte”. Nici Letiţia nu ştia ce înseamnă „careleşti” şi
„cataieste-mpărăţia”. Niciodată nu m-am dus la „spo-
vedit şi la cuminiecat”, pentru că am aflat că acolo te
întreabă dacă „ai furat” şi-i musai să spui „am furat
mere ponice de la popa”; „ai omorât?” şi-i musai să
spui „am omorât broaştele din tău, că le trăjem o
piatră de odată erau cu burta la deal”. Numai pentru
că n-am „prea curvit” iera pre puţin ca să merg în
spovedit. Letiţia se ducea de fiecare dată, dar toţi
ştiam că la celelalte „minţăşte”. În schimb, de „postit”
nu scăpam. Mama Lodovica îmi spunea: „Astăz nu-i
slobod unsoare, lapte şi clisă, astăz mânci numa
păsulă scăzută, fără pârgăleală şi cafei negru, că dacă
mânci ce nu-i slobod îţ ies bube dulci pă gură”.
Într-un an, de Bobotează, bade Ghiurcă, care era şi

„sfăt” la „beserică”, m-a trimis în locul lui, că-l du-
reau „şelele”, cu popa cu „iuărdanu'”. Trecând peste
„părău” către casa li Măriuţa li Uărban, din Capătu-
satului, s-a spart gheaţa şi mi-a intrat un „boconc cu
picior cu tăt” în apă şi am şi vărsat „clondiru” cu apă
sfinţită. Când a văzut popa ce s-a întâmplat, a
58
Dan Trif
îngălbenit de ciudă şi mi-a zis: „Mă, împiedicatule,
amu de unde mai luăm apă sfinţită? Sparge gheaţa
mai tare şi ia din părău, da repide ca nu cumva să te
vadă careşva!”
Apropiindu-ne de casa „li Uărban”, am auzit cum
băteau câinii ciobăneşti, care toată vara erau duşi cu
oile. Erau cei mai răi câini din sat, iar când am deschis
poarta, aceştia s-au repezit la noi. Popa n-a apucat să
cânte decât „În iuărdan botezându-te Tu Doamne”, că
un câine l-a şi hăţit de „pondeolă”.
„Hoherii' se „rânjau” la mine, văzându-mă cu „clon-
diru” cu apă sfinţită şi îmi trăgeau câte un ghiont în
coaste când ieşeam din casă. Popa, după câteva case,
număra „fest” banii strânşi. „Tu dejaba te holbi, că-ţ
ajung leii care i-ai căpătat”. Îmi dădeau şi mie ceva
lei, iar babele mă lăudau că am intrat în „slujba li
Dumnezo”. Mai puţin mă cinsteau muierile „de gaz-
dă”, cele care nu mergeau la colectiv, ci stăteau acasă
şi făceau buci şi adunau bani ca să-şi facă garduri de
fier, în timp ce bărbaţii lor lucrau la mină. Una din
ele, sfădindu-se în faţă la „bold” că „di ce nu mere la
colectiv la normă”, le-a spus celorlalte: „Cine are, are!
Cine n-are, n-are! Cum o fost, aşa rămâne! Treaba
voastră, eu v-am spus”. Pe acestea nu le putea nimeni
lămuri să meargă la colectiv. Degeaba urla preşedin-
tele în faţa caselor lor: „Hai tu, Vironă, hai tu, Firuţă,
la normă, c-avem de săpat pere”.
Mărina mergea şi la normă, dar se sfădea de
fiecare dată cu preşedintele „c-am căpătat atâta şi a-
tâta, minţăşti şi nu tie tăt lăuda cât faci tu păntru noi
şi cât ieşti tu die ocoş, că io încă n-am văzut până

amu pă nime să se plângă die minte prea multă şi de
sulă pre tare”. „Tulai, tu Mărină, picaţ-ar limba, da'
spurcată ieşti la gură”, îi spunea mama Letiţiei, care
auzea toată sfada din „verandă” „şi cât îi lume şi vi-
leagu nu te-or băga ăştie în partid”.
Cu „iuărdanu” am umblat în tot satul, de am a-

juns acasă ca bătut, atâta eram de „pedepsit” şi-am
zis că „În veci pururi io nu mă mai duc”. Dar m-am
dus peste două zile şi încă la Cluj. Popa Mureşan,
bărbatu' doctoriţei din Cuzăplac, a trimis vorbă în sat
să-i trimită un prunc „dezgheţat” şi m-au pus pe
cursă către Cluj. Popa m-a aşteptat la „Rata” şi a în-
trebat „cine-i pentru iordan”. S-a uitat mirat la mine,
la „boconcii moşcoşi de tină” şi la şapca mea cu u-
rechi legate cu „ciaplău”(şireturi) sub bărbie. M-a
întrebat dacă-s bun de picioare şi dacă ştiu să cânt.
Eram bun la toate, dar m-am gândit că nu lipseşte
mult să mă „coate şi la ghinţ”. Abia de a doua zi
urma să colindăm prin oraş, aşa că în acea seară m-a
hărănit bine cu tot felul de bunătăţi şi m-a aşezat ca
să mă uit la televizor. În sat nu avea nimeni şi m-am
gândit „ce ciudă le-a fi la hoheri când le-oi povesti
ce-am văzut”. Mergea un film cu Stan şi Bran şi m-am
prăpădit de râs când l-am văzut pe Stan înghiţind un
pumn de „texuri” (un fel de cuie). Popa şi cu mu-
safirii lui se uitau la mine ca la o sălbăticiune, că eu
nu mă mai puteam opri din râs, cu toate că mi-am
60
Dan Trif
amintit de mama Lodovica, care mi-a spus de mai
multe ori că „nu-i slobod să râz cu tătă gura căscată şi
ca o capră, că odată îi păţi de ţi-i diejdina gura!” De
câteva ori am încercat să mă mai potolesc, dar mi se
umfla prea tare pieptul şi era musai să-mi dau
drumul. N-am înţeles cum de ei nu râdeau şi de ce, în
loc să se uite la televizor, se uitau la mine.
A doua zi mi-a pus o căldare în mână şi mi-a zis:
„Vezi blocurile ăstea? În două zile trebuie să le termi-
năm, tu trebuie să intri înaintea mea în bloc, apeşi pe
sonerie şi întrebi frumos: «Permiteţi iordanul?», dar
vezi la care scrie pe uşă ungureşte să nu apeşi.” Grea
sarcină pentru mine, dar nu aveam ce face. N-am
înţeles de ce ne-ar trebui două zile ca să terminăm, că
doar blocurile pe care mi le-a arătat erau mai puţine
decât casele din satul nostru. Dar m-am pus pe apăsat
bumbii soneriilor şi pe întrebat: „Permiteţ”. Mi se fă-
cea inima cât un cap de „bijoacă” de fiecare dată când
apăsam, pentru că de mai multe ori se deschidea câte
o uşă şi auzeam că spun cu ciudă „nu”, sau „per-
mitem pă dracu” sau „nem, tu nu şti să citeşti ce scrie
pe uşă, ţărane?” Şi acolo am vărsat căldarea în faţa
unei uşi de după care a ieşit ca să-mi răspundă un
câine cât un „ghibol” de mare. Popa nu m-a suduit
pentru că „mai este apă sfinţită pe busuioc, iar eu
când intru şi stropesc, tu intră la bucătărie şi umple-o
de la robinet”. N-am mai umblat până atunci la vreun
robinet, dar am văzut că trebuie numai să-l răsuceşti.
În timp ce popa stropea pereţii într-o cameră, eu am
ţinut iute căldarea sub robinet şi i-am dat drumul, dar
apa mi-a smucit căldarea din mână şi am făcut o „lar-

mă” în casă de toţi au fugit spre bucătărie. Tot iute, a
doua oară, am pus mână pe celălalt robinet şi am
umplut fain căldarea, dar destul a fost că m-au văzut.
Afară am văzut că popa hoalbă nişte ochi la căl-
dare de parcă era un taur lovit în cap. M-am uitat şi
eu şi m-am mirat că din căldare ieşeau aburi groşi.
„Ce-ai făcut, tâmpitule? Ai băgat apă caldă! Acuma
cum mai bag eu busuiocu, că tăt se înmoaie?” Ca să
nu fie prea supărat, am zis că „nu-i nimică, că băgăm
un pic de omăt şi se răceşte”. A dat din cap şi aşa am
făcut.
Umblând cu „iuărdanul” prin case (apartamente,

cum le zicea popa), n-am văzut să abă careva pă-
retare ca pe la noi, din cele cu „capuri de cerb”, şi nici
nu aveau cătran pe jos şi tapeturi ţesute la război. Cel
mai mult m-a mirat că aveau „privada”(veceul) în
casă, iar prima dată, după ce popa mi-o spus că
„după ce faci, traji de aţă”, trăgând, m-am speriat de
era să „mai fac o dată”, crezând că „începe explozie”.
Toţi domnii se „hodineau” şi n-am auzit pe nici unul
să zică „ieşi tu şi dă la vacă!”. Muierile aveau părul
tăiat ca dăscăliţa noastră şi ca Măria Urzicii, dar ea
şi-l ţinea sub năframă, de nu i l-a văzut nimeni din
sat, în afară de bărbatul ei, Urzica. Erau boxălite cu
roşu pe obraz şi pe buze, de dacă le-ar fi văzut tă-
măşenii, ar fi zis „asta-i curvă, nu muiere”. La o astfel
de casă am fost poftiţi la masă. Gazdele se uitau cam
62
Dan Trif
hâd la mine cum trăgeam cu dinţii de carne, dar nu
le-am avut baiul. Popa mânca ciorbă de peşte. Eu am
refuzat pentru că la noi nu se mâncă „zamă de co-
zârci”. De fapt, multe lucruri rele se auzeau în sat
despre cei de la oraş.
Abia m-a lămurit mama Lodovica să mă duc cu
„iuărdanu” la Cluj. M-am pus pe plâns pentru că îmi
era frică de „oameni care tie taie unde-apucă şi-ţ sug
sânjile”. În toiul zvonului cu „sânjile”, toţi „hoherii”
care vedeam o maşină din alte părţi fugeam în „ocol”
şi pândeam de după porţi dacă au roţile umflate, că
am auzit că, în Hoidăhaza, o maşină de acest fel a
călcat într-un piron şi din roţi „a curs atâta sânje di-o
umplut un şanţ”.
Jenu Pili abia şi-a mai găsit bicicleta, pentru că,
ieşind din sat şi mergând spre Petrind, a văzut un
„steagu' roşu” din altă parte, care avea roţile atât de
umflate, încât a sărit de pe bicicletă şi a luat-o pe dea-
luri înapoi. Letiţia a zis că „în vremurile ăste nu-i bi-
nie să merj nici până la Cuzăplac”. De aceea nu ple-
cam prea des de acasă.
În timp ce mâncam, popa s-a înecat cu ciorba de
peşte şi l-am văzut foarte aprins la faţă şi dându-şi
ochii peste cap. Gazdele nu mai ştiau ce să facă. Au
început să-l scuture şi să-i dea pumni după cap, dar
fără rost. Văzând că popa era gata să moară, m-am
apucat de plâns cu toată gura şi de „ţâpotit”: „Să nu
moară popa, să nu moară că cum m-oi mai duce
acasă, că nu mă ştiu duce sângur”. Gazdele nu mai
ştiau de cine să se ocupe. După o vreme, popa a
scopit ceva din grumaz şi şi-a cerut scuze că el se

îneacă des, şi la închisoare făcea asta, „fiindcă am eu
gâtul prea subţire.” „Scuzaţi-l şi pe copil, că ăsta n-o
mai fost la oraş şi-i sperios din fire”. Din acel mo-
ment, pe lângă grija de a nu vărsa căldarea, mă ru-
gam la Dumnezeu să nu mai mânce popa. Când
le-am povestit „hoherilor”, aceştia au spus că „min-
ţăşti cum ai minţât cu maimuţa”. Nu ştiu cine mi-o
povestit că brazilienii au pus portar o maimuţă şi că
Pele a tras un şut atât de tare „că până-i lumea n-o
mai găsit nici maimuţa, nici minja”.
Seara târziu ne întorceam acasă, iar eu eram be-
teag de-atâta umblat. Toată noaptea visam hâd, cu
suit şi coborât trepţi, cu „permiteţ”, da, nu, da, nem,
cu câini cât ghibolii de mari care fugeau după mine în
sus şi în jos pe trepţi, urlând la mine: „Nu permit,
ţărane!”, cu gurile roşii şi căscate al doamnelor care
săreau pe mine să mă muşte, cu bumbii soneriilor sub
care scria „mă, tu nu vezi ce scrie aici?”, cu popa cu
un peşte mare în gură fugind după mine cu un cuţit
de jugănit ca să mă împungă şi să-mi sugă sânjile.
Am urlat în timpul visului, că m-am trezit în întu-
neric, cu popa aplecat peste mine şi scuturându-mă.
Nu mi-am dat seama că-s treaz, fiindcă văzându-l pe
popa lângă capul meu, am crezut că m-o prins şi
m-am apucat şi mai mult de urlat. Probabil că ştia
ceva de la mama Lodovica, fiindcă mi-a tras o palmă
peste gură şi s-o răstit la mine: „Taci, măgarule, că
trezeşti vecinii!”
64
Dan Trif
Şi la Tămaşa am avut acelaşi vis, iar când m-o
trezit mama Lodovica, cu aceeaşi metodă, i-am zis:
„Să-l bată Dumnezo de Cluj şi pă cine l-o dat, că io nu
mă mai duc în veci.” „Taci, spurcatule – mi-o zâs – că
numa o ţâră ai ieşit la oraş şi te-ai şi strâcat”.
11. O murit Diorde Diordiu Dej
n timp ce toţi de la şcoală eram duşi la cules
Î de gândaci de Colorado de pe cartofii de la

Colectiv şi ne luptam cu lighioanele să nu iasă
din „badocurile” de conservă, bade Mastan a venit pe
hotar şi l-a anunţat pe dascălul nostru despre o mare
nenorocire: „O murit tovarăşu Diorde Diordiu Dej”.
În acel moment, Letiţia a scăpat „badocul” cu gândaci
şi s-a apucat de plâns. N-am înţeles ce-o apucat-o, că
doar nu era neam cu mortul şi nici slabă de inimă nu
era.
Dascălul a plecat, zicându-ne: „Voi mai rămâneţ şi
mai culejeţ gândaci până se gată fotoghinu cu care îi
ardeţ”. După o vreme am auzit toba pe care o bătea
bade Mastan şi pe acesta strigând prin sat „vă dăm
die ştire, vă dăm die ştire c-o murit tovarăşu Diordie
Diordiu Dej”. În acea zi, hotarele de la colectiv s-au
golit de muieri şi vacile au rămas mulse numai pe ju-
mătate. În sat era mare zarvă. Am întrebat-o pe mama
Lodovica dacă „iară trebe să văruim pomii, să dăm cu
motorină pă gard şi să scoatem steag”. Mi-a răspuns
„taci din gură, nu trebe şi să n-aprinzi radiu că-i nu-
ma muzică de mort”.
Aproape tot satul s-a adunat la televizorul de la
cămin ca să vadă ştirile. Tot acolo am văzut şi înmor-
mântarea.
66
Dan Trif
„Uare, uare, cine-o vini?” se întrebau şi muierile. „Să
zice că uăr Maurer, uăr Ceauşescu.” „Nici unu nu-i
bun, da dacă vine Ceauşescu, ăsta nie vinde la uăl-
teni. Apăi ăştia ni-or duce şi grajdurile die pă lângă
casă, că am auzit că nici die ăstea n-au. Ş-am mai
auzit că nici privată n-au, că ei folosesc o groapă lân-
gă care au împlântat un par die care să ţân când îşi
fac treaba şi un alt par pă care îl ţân în mână, ca să
deie după câinii care nu le dau pace”.
„Nici unu nu-i bun, amândoi îs comunişti” – a zis
badea Silvian. „Amu ar trebui să vie americanii.”
Americanii n-au mai venit, a venit meghiş Ceau-
şescu, iar după o vreme, oamenii au zis împăcaţi „Tă-
tuş, ăsta-i di-a nost, c-ai auzit ce li-o zâs la ruş că o
intrat în Cehie? Imperilişti!” Şi noi am auzit că le-o zis
la radio „nu ştiu ce” la ruşi, dar Volinaş le-a zis
bărbaţilor din faţa bufetului că „ăsta ar trebui să tacă
din fleancă, că i-or fute una ruşii păstă gură di-a
videa el tăt imperilişti”. „Doamne fereşte, că atunci
începe râzboiu”, se temea lelea Mărina a li Paşcalău.
Noi am fi vrut să-i „aia” una peste gură şi să înceapă
războiul. Am şi început să facem pregătirile în acest
sens. Ziceam că-i aşteptăm pe ruşi în podul şurii şi de
acolo tragem. Dacă, cumva, „dau cu atomica”, ne
băgăm în pivniţă până trece. „Şi dacă nie ieu ruşii
scara de la şură, cum mai coborâm?”, a întrebat Ne-
luţu. „Sărim cu paraşuta”, a găsit soluţia Tibi Bălaii.
„Die unde paraşută?” „Facem una dintr-un lipideu,
dintr-un cenuşer, c-am probolit cu o năfrămuţă la ca-
re i-am legat colţurile de o piatră şi-am văzut că să

lasă încet în jos”. „Cine probăleşte?” „Iu – am zis – da
prima oară probălesc die pă trepţi die la Ovidiu şi
apoi din podu şurii”. Am probălit, da numai o sin-
gură dată, pentru că nu s-a deschis nenorocitul de
„cenuşer” şi mi-am sclintit oul de la laba piciorului,
încât m-au dus pe sus acasă, la mama Lodovica.
Eram primul rănit dintr-un război care încă nu
începuse, dar mama Lodovica se pare că n-a înţeles,
că m-a stropşit bine, după care m-a dus la „bătrâna li
Titilaş” ca să-mi descânte piciorul umflat. Aceasta
mi-a uns piciorul cu ceva unsoare şi „mogorogea” tot
timpul nişte cuvinte de neînţeles, după care a între-
bat-o pe mama Lodovica cum s-a întâmplat de „i-o
ieşit ou' pruncului”. „Hoheru' ş-o dat drumu cu ce-
nuşeru pă când a începe războiu cu ruşii”. „Ioi, ioi,
nu vorovi de ăste, ferească-nie Dumnezo de ruş”.
12. Iedu', cânele şi calu'
N
u aveam vacă, dar o aveam pe Raveca, o
capră plină cu lapte, care în fiecare an
făta câte un ied. Mama Lodovica mă
trezea dimineaţa – ştia ea când – şi îmi băga sub ţol o
mogâldeaţă de ied proaspăt fătat, care se lipea de
mine şi îmi săruta mărul lui Adam, crezând că-i ţâţă;
fireşte, nimic nu mă bucura mai tare şi abia îl mai
lăsam să-l ducă la Raveca. „Mă techerdeule, lasă-l că-l
năduşăşti!” Raveca dormea în aceeaşi poiată cu Doi-
na, o iapă frumoasă şi blândă, pe care moşu Gavrilă o
bătea de fiecare dată când se îmbăta. De aceea îl uram
şi mă ascundeam în casă când îl vedeam că vine beat.
După o vreme, când nu băga de seamă moşu Găvrilă,
intram în poiată şi îi udam rănile de pe spate cu o
cârpă udă şi vorbeam cu ea: „Nu fi năcăjită, Doină, că
ăsta-i bolund şi nu ştie ce face” – îi spuneam, nepu-
tându-i promite nimic. Se uita la mine cu ochii ei mari
şi trişti şi eram sigur că înţelegea ce-i spuneam. Când
moşu era dus la bufet, îi dădeam mai mult fân decât
trebuia, şi ei, şi Ravecăi.
Lui Ovidiu nu-i plăcea laptele de capră şi nici nu
vroia să audă de el, zicând că-i bun numai pentru
porci. Da' într-o zi l-am păcălit: „Hai, bia nişte lapte,
că am căpătat die la Letiţia”. A băut. „No, îi bun?”

„Da, sigur, că Letiţia are vacă cu lapte bun.” „Chiar,
Ovidiu? No, să ştii că-i de la Raveca.” Din acel mo-
ment n-a mai zis că laptele de capră nu-i bun, cu toate
că era tare jingaş la mâncăruri. „No vez', Ovidiule –
i-a spus mama Lodovica – nu trebe să-ţi hie scârbă
die laptile die capră, că capra mâncă numa muguri şi
flori şi are lapte bun, cu ce vă trebe vouă ca să nu mai
hiţ rahitici.”
Fugeam de-acasă totdeauna când moş Găvrilă tăia
porcul. Iedul îl tăia pe ascuns, dar multă vreme după
aceea eram supărat pe moş Găvrilă („Doamne dă să
păţască şi iel aşe”), iar la Raveca nu mai intram pen-
tru că nu mai aveam ce-i zice.
Cu câinele nostru, Barşon, mă înţelegeam cel mai
bine. Negru şi jucăuş, la el fugeam de fiecare dată
când mă necăjeau cei din casă. Îl cuprindeam pe după
gât şi nu-mi părea că miroase hâd, cum zicea Letiţia.
„Dacă tie mai prind odată că-l şi ţuci, să ştii că-l dau
la şoactă” – mă ameninţa mama Lodovica. Barşon –
dezlegat – mă aştepta în fiecare seară când mă în-
torceam de la film şi se bucura de parcă şi el o văzuse
pe Sara Montiel.
Şi cu găinile avea necazuri mama Lodovica. Când
vedeam că a prins una şi mergea cu ea spre tăietor, îi
strigam împanicat „numai pă asta să n-o tai, că mă şi
omor!”. „Da pă care, mă, că şi pă asta abia u-am
prins.” „Nu ştiu, da nu pă asta.” Şi fugeam la Ovidiu.
70
Dan Trif
Moşu Găvrilă avea un lădoi plin cu lucruri de pe
vremea când s-a refugiat de la Braşov. Îmi arăta un
stilou „care-i cu peniţa de aur” şi un ceas de mână cu
sticlă verde. „Când îi hi tu mai mare, ţi le-oi da.”
Odată, de Paşte, mi-a dat ceasul să mi-l pun pe
mână, până la biserică şi înapoi. „Hoherii” care erau
la slujbă, când m-au văzut, s-au apucat de râs: „Uita-
ţi-vă ce ceas mare are ăsta pă mână, îi cât un badoc,
vez, mă, că-ţ curje uloiu die păr pă lângă urechi, unjeţ
badocu ca să şi margă, că nu-i şti la câtu-i ceasu numa
după ce-or bate clopotele”. Ruşinat, l-am ascuns sub
cămaşă şi abia aşteptam să se termine slujba. În acel
an nici nu m-am mai dus să ciocnesc ouă cu popa, ci
am fugit să duc ceasul acasă, în lădoi. Înainte de a ieşi
din biserică, de ciudă, am luat oul de lemn din buzu-
nar şi am „ciocănit” ouăle lui Letiţia şi-a lui Anjeluca
lui Titilaş, pe care şi le ţineau acoperite în „năfrămu-
ţă”. S-au apucat de plâns, iar eu am fugit acasă. În
drum spre casă, am tot sucit şi răsucit bumbul ba-
docului ca să meargă, încât am rămas cu el în mână.
Speriat, nu i l-am dat lui moşu Găvrilă, ci l-am pus
direct în lădoi. Când l-a descoperit, s-a enervat atât de
tare, încât m-a scorbăcit ca şi pe Doina, zicându-mi
„prost, prost, prost, die tri uări prost, în veci pururui
nu-i hi domn şi să nu-ţ steie în hire şi stilou', că nu-l
pupti!”
13. Povestea lui Bozan
U
neori, cu noaptea-n cap, moşu Găvrilă
mă scula să merg cu el prin sate ca să
adunăm ţoale de dus la piuă. O înhăma
pe Doina la căruţă, pe mine mă învelea în două ţoale
ca să-mi treacă dârdâitu şi, după câteva beşini trase
de iapă, ne afundam în noapte, de nu se mai vedea
nimic din noi, numai ochiul de mâţă prins de căruţă
şi lămpaşul aprins, că dacă cumva trecea vreun motor
„steagu roşu” să nu intre-n noi.
Vedeam doar câteva luminiţe la casele în care se
pregăteau muierile să meargă la normă la colectiv.
Precis că la ora aceea îşi beau cafeaua neagră de ci-
coare, goală sau cu lapte de bivoliţă, cu o ţâră de clisă
şi pită. Pe Mărina o auzeam „botricălind”(cotrobăind)
prin şură şi horind, poate ca să sperie strigoii: „Dragu
mi-i cum cântă cucu/ Bagu-mi p…-n el de lucru”. Şi
poate de aceea Mărina era fruntaşă la normă.
Mamei Lodovica îi plăcea mult „Mama lui Ştefan
cel Mare”. Mă punea de multe ori să i-o citesc şi lăcră-
ma de fiecare dată, iar mie îmi părea rău că nu-s eu
Ştefan. Dar asta numai până ajungeam le versurile:
„Du-te la oştire, pentru ţară mori/ Şi-ţi va fi mormântu'
presărat cu flori”.
Lui Moşu Găvrilă îi plăcea povestea lui Bozan.
Când se crăpa de ziuă şi îmi mai trecea frigul, trăgea
72
Dan Trif
ţoalele de pe mine şi îmi spunea „treci aici şi voro-
veşte-mi die Bozan”. Trebuia să-i povestesc a nu ştiu
câta oară, de parcă era bolund, despre „cum Bozan şi
Filip ierau doi pretini muncitori şi că, odată, li Bozan i
s-o împiebdicat podu rulant şi Bozan, cu pod cu tăt, o
pticat în şarje die oţăl şi acolo i-o rămas un picior şi că
Filip şi cu ceiălalţi muncitori o făcut grevă ca capita-
liştii să-i cumpere un alt pticior din lemn. Capitaliştii
n-o vrut, da' pă urmă n-o avut ce face şi i-o cumpă-
rat”. Cred că moşu era tare uituc, că de fiecare dată
când terminam povestea mă întreba „da' die undie
trebuia să adaoje pticioru, die su' jerunţ sau deasupra
jerunţului?” „Nu ştiu, că n-o scris.” „Da' poatie um-
bla cu iel?” „Nu ştiu, că nu scrie.” „Da' o pus podu' la
loc?” „Nu ştiu, că…” Şi tot întrebări de felul acesta,
de parcă eu trebuia să ştiu dacă Bozan „o căpătat şi
penzie, or ba”.
Letiţia, după lecţia cu Bozan, ne-a povestit îndu-
rerată „cât die tare putia să-l usture pe Bozan pticio-
ru, că şi io am păţit când m-am spălat în ciubăr, că
mi-am băgat un pticior şi m-am opărit, că măicuţa n-o
apucat să toarne şi apă rece”.
Între sate, moşu se punea la întrecere cu bicicliştii.
O scorbăcea pe Doina de credeam că tot ne prăpădim.
Cu unu a făcut rămăşag că îl întrece şi era gata să-l
câştige dacă nu venea cursa de la Chendremal, care
ne-a încurcat drumul.
Când ajungeam în vreun sat, moşu se apuca de
chemat muierile strigând: „Haideţ cu ţoale pentru
ptiuă! Ieu ţoale la ptiuă!” Ieşeau din case muieri stră-
ine cu câte un ţol în braţe, pe care, la un colţ, avea

cusut o cârpă în forme şi culori separate – semnul de
recunoaştere după ce le aducea de la piuă.
Eu mă simţeam ruşinat când îl auzeam cum strigă
moşu, de parcă eram cerşetori. În casele pe care le ştia
numai el, ne opream să mâncăm şi să dormim.
Am poposit la o casă unde gazda umbla tot beată
de când şi-a împuşcat bărbatul jandarm.
După ce adunam câteva ţoale, nu mai stăteam în
spate, pentru că acestea erau pline de purici din altă
parte şi erau mai graşi şi muşcau mai tare decât cei
din Tămaşa.
Spuneam că mă simţeam ruşinat în această călă-
torie prin sate străine, deoarece îmi amintea de un om
sărac şi lovit de război, care n-avea picioare şi care ve-
nea în sat la noi cu o căruţă cu coviltir. Cânta din
acordeon şi din gură cu atâta jale de nici câinii nu-l
lătrau. Se oprea lângă fiecare casă şi muierile ieşeau
cu pită şi clisă, cu bani sau cu câte un sfeter mai
rondioş şi îşi făceau pomană cu bietul om.
Moşu Găvrilă obişnuia să oprească căruţa lângă
fiecare bufet întâlnit în drum „ca să mă mai diezmor-
ţăsc o ţâră”. Intra în vorbă cu mulţi chercheliţi, de
parcă îi cunoştea de când lumea. Le povestea întâm-
plări de aceştia se uitau la el ca la unul venit din altă
lume. Acasă, când îl auzea şi mama Lodovica, îi spu-
nea: „taci, că nu-i drept, să nu tie audă lume, că după
cum voroveşti, gândieşti că tu ai câştigat războiu”. La
74
Dan Trif
toţi le povestea cum s-a bătut el pe front şi toate satele
prin care treceam ştiau „ci-o păţit Bozan”.
Şi-n satele acelea muierile umblau cu trei rochii
întinse şi una încreţită pe deasupra. Şi ele obişnuiau
să se oprească lângă câte un gard sau la o margine de
şanţ „când le apuca” şi îşi dădeau drumul stând în
picioare.
Atunci intrase moda cu „dinţii die hier (fier) în fa-
ţă” şi în aceste sate îşi puneau în gură şi dacă nu era
musai. Ca să li se vadă, îşi ţineau mai mult decât tre-
buie gura căscată. Acesta era primul semn de „găzdu-
şag” (bogăţie). „Vai ş-amar die gura cui îl ţucă una
die asta cu dinţii de hier” – zicea Jenu Pili, când le
vedea venind la noi la „bold”, după pită.
Moda dinţilor de „hier” din alte sate n-a prea pă-
truns în Tămaşa; nu că n-ar fi fost multe muieri „de
gazdă”, dar le venea greu să meargă la Hodin ca să
şi-i pună.
Verjina a încercat „meghiş”, dar, auzind-o, Mărina
i-a spus: „Tulai, tu Verjină, dară n-ai bolunzit să-ţ scoţ
dinţî din faţă şi să-ţ pui die hier, că dară tu-i ai faini
şi-i păcat die la Dumnezo. Zî, ce-ţ trebe ţâie să-ţ sclip-
ţască gura?” A lămurit-o, dar ea dorea neapărat o
„formă”, măcar „să mă trag în chip”. A găsit, totuşi, o
„formă”: şi-a lipit staniol de pe bomboanele de pom,
a împrumutat un ceas „Victoria fină” şi, ţinându-şi
gura căscată şi mâna la falcă pentru a i se vedea
ceasul… s-a tras în chip şi a arătat „chipul” la toate
neamurile şi fetele de vârsta ei.
Ne întorceam acasă când nu mai încăpeau ţoalele

în căruţă şi îi spuneam pe ascuns mamei Lodovica să
nu-i dea voie lui moşu să le bage în casă pentru că îs
pline de pureci din alte sate.
14. Mărina poeta
U
itaţi-vă că iară vinie acceleratu'”, ne a-
„ nunţa Mărina, când îl vedea pe Silviu
că merge spre Cuzăplac. „Mere să-şi
curăiască nădraj die struţ.” „Mare domn o ajuns şi
ăsta die când lucră pă la Cluj. L-am chemat într-o zi
să intre-n casă şi mi-o zis «nu pot fiindcă-s murdar de
tină»”. Îi spuneam „acceleratu” pentru că avea un
mers ţeapăn şi iute, de nu-l ajungea nimeni. Nici un
„domn” nu scăpa de gura Mărinei. Îi era ciudă pe
aceştia mai ales când se întorceau în sat ca să facă
nuntă cu câte o „japiţă” de la oraş.
„No, vez-îi că să întorc aice ca să facă nuntă, că
acolo n-au niamuri şi cine ar fi prost să le deie bani.
Vin aice şi chiamă tăt satu, că ăştia-s proşti şi le dau
bani. Da' ăştia s-o făcut atâta die jingaş die gândeşti
că nu i-o fătat una die pă aice, că dau die ştire că lor
să nu lie leje drumu când ies cu nunta pă drum că li-i
frică ca nu cumva să li să sparie japiţa care n-o mai
văzut die aste. Şi nu-i slobod să-i fure careşva păpucu
din pticior, ca să nu le răcească mnireasa la prună.”
Mărina se pricepea să facă versuri de „ptiuitură”
(nuntă) pe care le striga la nunţi mai domnoase. Nea-
murilor mirelui le era teamă de ea „să nu-ş deie dru-
mu la gură”, dar ea nu le compunea degeaba. O
auzeam cum strigă: „U-iu-iu-iu-iu/ Mniresucă jingă-
şucă/ nu tie uita la căruţă/ Că io ştiu că ţâie-ţ place/ Una
s-aibă altie roatie/ U-iu-iu-iu-iu”, sau, când veneau mai

mulţi domni de la oraş şi ei îi căşuna că aceştia se uită
cum „nu trebe” la cei din sat, le găsea o „ptiuitură”
de răzbunare, încât roşeau mulţi nuntaşi: „U-iu-iu-iu-
iu/ Tătă vara-m săcerat/ Pită albă n-am mâncat!/
Mâncă domnii cu cartela/ Cie umbă de-a p… lela!/
U-iu-iu-iu-iu”.
La „arinuţă” era locul de joacă al celor din „Colo-
nie”. De acolo săpau muierile „arină” (lut galben) cu
care cârpeau „ploaptănu” şi cuptorul de făcut pită.
Fiind în pantă, săream desculţi şi ne plăcea că ni se
afundau picioarele până la genunchi în „arina” fină şi
umedă. Fetele făceau turte din lut pe care le înşirau în
jurul unei răchite, apoi ne chemau la nuntă.
„Du-te, tu, Letiţie – a zis Nelia – tu batăr să nu mai
voroveşti die nuntă că-ţ aduci tu aminte cum a fost la
nuntă la niamurile tale.” „Ce-ţ trebe, tu Nelie? Ce tăt
voroveşti?” „Adu-ţ aminte că la unchiu-to Benga i-o
fost frică că oaminii nuntaş n-or plăti şi s-o urcat pă
bină şi li-o zâs că «no, amu aţ mâncat ş-aţ băut, amu
vinie plata şi nu care cumva să ieşâţ şi să nu plătiţ, că
io vă ştiu pă tăţ».” „Da, tu Letiţie – a intervenit Tibi
Bălaii – drept zice Nelia, că-i mai trăbuia lui un-
chiu-to o mitralieră în mânuri, atâta iera de ciudălit şi
die fricos că nuntaşii n-or plăti.” „Mereţ voi în năcaz
şi nu tăt voroviţ. Da ce-aţ fi vrut? Să nu plătiască?”
Acolo, la „arinuţă”, am auzit-o urlând şi „vrăjind
din mânuri” pe Bălăiţa grasa, cea pe care au muş-
cat-o „găunii” pe care i-a „turburat”, crezând că sunt
78
Dan Trif
un „stup de alghine” rătăcite. Tot de la „arinuţă”
culegeam primăvara „cicibote” (brânduşe). Letiţia era
aceea care găsea şi culegea cele mai multe „cicibote”
şi tot ea a găsit o „pană”(floare) foarte rară de culoare
roşie şi pe care a aruncat-o iute din buchetul de
cicibote, auzind că se cheamă „P… ţigăncii”.
Şi eu am găsit odată un „stup die găuni”, la noi în
boadea de fân şi, de bucurie că vom avea miere, i-am
strigat pe prunci să vină să vadă. Pentru că nu se prea
vedea, m-am apropiat de „boadie”(căpiţă) şi, cu câr-
ligul de smuls fân, le-am arătat minunea. În acel
moment am simţit o arsură puternică la ureche şi,
dându-mi seama de unde vine, am început să mă
lovesc peste ureche şi mi-am băgat capul în „vălăul”
de unde se adăpa Doina, iapa noastră. Ceilalţi „ho-
heri” s-au apucat de râs văzându-mi urechea groasă
şi lăsată ca la măgar. Dar n-am scăpat numai cu atât,
pentru că mi s-a umflat şi capul de mi s-a făcut cât un
ciubăr, iar ochii mi s-au închis „ca la chinej”. Mama
Lodovica s-a speriat tare văzându-mă: „Ioi, pruncule,
ce-ai păţât? Hai, suie-tie repide în căruţă să merem la
Cuzăplac la doctoriţă”. De atunci am început să
respect „găunii” mai mult decât trebuie, mai ales du-
pă ce am auzit-o pe doctoriţă spunându-i mamei Lo-
dovica „să ai grije că are alerjie şi să nu-l mai muşte
că aşa cum i s-o umflat capu i se poate umfla şi gru-
mazu şi-atunci se poate năduşi pruncu”.
15. În vizită la Cluj
T
anti Lili m-a anunţat că mă duce, împre-
ună cu soră-mea şi cu bade Ghiurcă, la
Cluj. „Să-ţ fac bagaju şi să-ţ pocălesc ceva
piţă die pui ca să mânci pă tren” – mi-a zis mama
Lodovica, „şi ai die grije că acolo nu-i slobod să-ţ baji
diejetu în flit şi nici să tie coţ cu furcuţa pântre dinţ”.
„Da bistoş nu-i vro sărbătoare die mărs cu cruce, amu
meri la distracţie”, m-a asigurat ea. Şi-am luat cobăru
care mergea la tren la Aghireş. Nu urcasem până
atunci în vreun tren şi când l-am văzut cum vine
pufăind şi nervos ca „harmăsarul” din sat, m-am cam
speriat. Îmi părea bine, în gândul meu, că ştiam că
„trenu-i făcut din hier şi io nu-s atâta die prost, ca nu
ştiu cine, care, când a văzut prima dată tren, i-o şi
adus fân ca să mânce”. M-am tras mai deoparte
pentru că mi-am amintit că Jenu Pili ne-a spus odată
că „nu-i binie să stai aproape die un tren care trece, că
ăia de sus zvâră cu pocuri die hârtie şi tie pot lovi, că
pruncii din Aghireş aşa o păţit şi când li-o desfăcut o
văzut că-s pline cu câcat die prunc mic, nu cu bom-
boane, cum o crezut”. M-am gândit: „Asta mi-ar mai
lipsi amu după ce mi-am luat costum de tergal şi
cămaşă de nailon”. Scăpaţi de pericol, ne-am urcat
tuspatru în tren. M-am bucurat când am văzut ce
scaune moi au şi am gândit şi eu ca bade Pamasică, ce
80
Dan Trif
bine-i de domni, că ei nu pot face bătături. Pe pereţi
erau prinse tablouri cu tractoare care arau de zor şi cu
furnale asemănătoare cu cele din cartea de citire, la
lecţia despre Bozan şi Filip. M-am holbat şi în oglindă
şi-am văzut că arăt destul de „cinaş”, cu coama
proaspăt tunsă de bade Vasilie a Pili, pentru numai
un leu. Tanti Lili le-a povestit celor din tren că „mer-
gem la o niepoată di-a me, studentă, măritată cu un
injiner din Cluj”.
Ne-au întâmpinat tanti Puşa, domnul Sergiu, cele
două fete ale lor, Simona şi Ligia, şi un câine fălcos şi
bălos, care mi-a tras o limbă de mi-a mutat coama de
la loc. Domnu' Sergiu se uita cam „tare” la noi şi am
început să mă speriu când am văzut că le ridică pe
rând pe d-na Puşa, pe fete şi pe sora mea, pe un du-
lap înalt şi le lăsa acolo până când ţipau aproape
plângând că vor să fie coborâte. Speriat că-mi vine
rândul şi că s-ar putea să mă ţână acolo toată ziua în
vârful dulapului, i-am întrebat dacă „ieste pă aici o
privadă”. Domnu s-a apucat de râs şi mi-a zis „tradu
ce-ai spus”. N-am înţeles, dar tanti Lili m-a corectat:
„La aşe ceva, la Cluj, îi zice veceu”. Tot timpul, dom-
nul avea un glas mai tare ca al dascălului nostru,
atunci când ne încurcam la tabla înmulţirii şi cânta
nişte hori la care tămăşenii închideau întotdeauna
„radiu”, zicând că „ăşte-s bolunzeli şi mieunături”.
Nici tanti Lili nu mi-a putut spune cine sau ce-i acela
„toriador”, despre care tot horea domnu. Mi-am pro-
pus că aşa o să-i pun nume la un pui, când ne-o făta
mâţa, pentru că aşa nume nu mai avea nimeni în sat.
Ba, m-am gândit că, dacă îl aud muierile gravide,

le-ar pune numele „Toriador” sau „Toriadoruţ” la
vreun prunc, aşa cum a apărut în sat numele de fată
Normeta, de care muierile rele de gură ziceau că
„di-aia i-o pus numele Normetă, că bistoş măsa o
făcut-o la normă, la colectiv”.
La masă, după ce am mâncat tot felul de bunătăţi
de nu-mi stătea bine furcuţa şi lingura în mână,
domnu Sergiu ne-a adus şi lebeniţă, dar nu ştiu ce l-a
apucat, că, după ce am mâncat prima bucată, s-a
răstit la noi „gata, nu vă mai dau lebeniţă”. „Uare
m-o văzut că n-am mâncat cu sâmburi cu tăt?” Am
întrebat-o pe tanti Lili: „De ce o zâs domnu' şef că nu
nie mai dă lebeniţă?” „Taci, mă, c-o glumit şi nu-i mai
zice domnu' şef, că aici nu suntem la mină, la Tă-
maşa.”
Într-o seară (nu mă puteam dezlipi de televizor),
am văzut un film din care n-am înţeles nimic. Un om
bărbos umbla prin pădure ceasuri întregi şi se urca în
copaci. A intrat apoi într-o casă, i-a legat pe gazde de
scaune şi i-a aşezat unul lângă altul, a scos un pistol
cu care a tras în ei, dar nu a murit nimeni şi nici
măcar nu i-a speriat. Bărbosul a luat apoi o creangă şi
cu o altă creangă imita cântatul la ceteră. În tot acest
timp era un fel de muzică la care tămăşenii închideau
radiu. Văzând că nu mai gată, m-a umflat râsul şi am
zis: „Ăsta-i şi mai bolund ca Naşu Hosuli din Tăma-
şa, că măcar ăla cântă pă cieteră”. „Ca cine? Ce?” –
m-au întrebat domnii. Am început să le povestesc,
82
Dan Trif
dar s-au plictisit şi mi-au spus să mă duc să mă culc,
dacă nu-l înţeleg, pentru că ăsta-i film despre un com-
pozitor şi că-i foarte bun. M-am dus la culcare, zi-
cându-mi „foartie pă dracu!”
A doua zi, Sergiu ne-a urcat în maşină şi ne-a dus,
pe mine, pe Simona şi pe Ligia, la Grădina Botanică.
Aici n-am înţeles de ce se tot holba lumea la o groază
de buruieni, care de care mai ciudate. Dac-ar fi scăpat
aici vaca lui Letiţia, ar fi avut ce rumega… de s-ar fi
umflat ca o „dobă”. Am văzut o salcie plângătoare şi
le-am dus pe fete la o „păcăleală”: le-am spus să
închidă ochii că atunci salcia iubitoare le va mângâia
creştetul cu crengile ei blânde. Au închis ochii şi le
vedeam zâmbind fericite când eu purtam crengile pe
capetele lor.
Pe sora mea am găsit-o în faţă la „Matiaş Rex” (nu
înţelegeam cum de îl chema „Rex”, că aşa îl strigau şi
pe câinele lui Sergiu. „Rex! Rex!”, îl chema Sergiu pe
animalul fălcos şi lacom. Când venea în vizită câte-o
doamnă elegantă şi „roşită ca ălea”, Sergiu ţinea o
bomboană deasupra cocului acestora fără ca ele să
vadă, şi, cum câinele era mai lacom la bomboane
decât noi, sărea la bomboană, punându-se cu labele
pe piepturile doamnelor, încât acestea se apucau de
zbierat de gândeai că le-o apucat baiu), umflând cu
apă păpuşile şi elefanţii de câlţi, dându-le injecţii cu o
seringă. Mă uitam mirat la calul lui „Matiaş” şi
mi-am amintit de „harmăsarul” lu Pamasica, mai pre-
cis la felul în care a fost „jugănit” cu un „cosor” lu-
cios, ca argintul. Ţiganii l-au ridicat deasupra pă-
mântului cu nişte chingi de piele, iar altul, cu „co-

sorul” în mână, lucra la „ălea” şi la „aia” din spatele
calului. Calul a început a necheza şi, uitându-mă la
capul lui, aveam impresia că îi curge sânge şi pe ochi.
„Una ca asta de-aţ ave voi, n-aţ ave treabă nici cu o
muiere, tăte s-ar lua după voi”, ne-a spus ţiganu, a-
rătându-ne „aia” care semăna cu o botă de miliţian.
Vedeam cum taie cosoru în carnea vie şi, gândind cât
de tare îl durea pe armăsar, câţiva ne-am dus mâna la
bumbii de la nădragii „trisfert”. „Cui îi trebe nişte
uauă, că vin Paştile?” – ne-a întrebat ţiganul, întin-
zând o mână plină cu nişte zgârciuri rotunde pline de
sânge. Ne-am retras, îngreţoşaţi. „Amu ăsta n-a mai
umbla după p…, că di-amu-i fătălău” – a zis bade
Gusti. Bine că Doina noastră-i iapă, am gândit, bu-
curos într-un fel.
I-au spălat rana cu apă caldă şi l-au dat cu ceva
vaselină, după care au lăsat jos chingile. Calul a ră-
mas în picioare, dar n-o făcut nici un pas. Se uita trist
şi năucit la noi, de parcă noi am fi fost de vină. „Amu,
că v-aţ uitat la ce nu trebe, puteţ mere să vă spo-
vediţ”, ne-a îndemnat ţiganul. Toată noaptea am visat
cu armăsari jugăniţi, cu sânge curgând pe ochi şi cu
Mărina care îmi întindea un blid cu ouă de cal. Po-
vestindu-i visul, mama Lodovica s-a speriat şi a po-
runcit: „Mâine meri şi tu la spovedit, ca să nu mai
striji şi să nu tie mai zvârcoleşti în somn”.
Într-un sat vecin era un ţigan la ciurda de bivoli
pe care îl ciufuleau „Persoana”, pentru că, după câte-
84
Dan Trif
va vorbe, vrând să vorbească domneşte, în loc de ins
zicea „persoana, persoana ceie”. Într-o zi, Persoana,
stând sub un stejar, ferindu-se de ploaie şi de vreme
mare, a murit, trăznit de Dumnezeu.
16. Cetatea, unde trăsniet îi?
D
ascălul ne ducea des în excursii, de unde
ne întorceam cu sacii plini de jir sau cu
frunze de dud pentru viermii de mătase
ai şcolii. Nu ne-a dus niciodată la cetatea lui Gelu din
Almaş. O vedeam doar de la mare distanţă, ori de
câte ori mergeam cu cobărul la Hodin.
Nu duceam dorul munţilor, pentru că Tămaşa e
înconjurată de dealuri înalte, care ajungeau munţii,
dar ne atrăgea Cetatea şi ne era ciudă că aceasta-i în
Almaş şi nu în Tămaşa.
Într-o zi de vară, atât de caldă de nu puteai umbla
desculţ pe drum, Ovidiu, Neluţu Pişti, Letiţia, Jenu
Pili şi eu ne-am hotărât să mergem la Cetate. Ne-am
„pocălit” ouă fierte, câte-o strujea de clisă, pită şi cea-
pă şi am pornit. Simţeam o teamă ciudată îndreptân-
du-ne spre un ţinut necunoscut. Auzeam că noaptea,
în pădurea din apropierea Cetăţii, se aud, duse de
vânt, tot felul de „glasuri”.
Letiţia a luat cu ea şi o sapă cu coarne, pentru că o
muiere din Almaş, aia cu capul cât o găleată, poves-
tea în faţa „boldului” din Tămaşa că în pământul de
sub Cetate se află ascunse „di-atâta amar die vreme”
butoaie cu vin pe care îl poţi tăia ca marmelada. Apoi
speram să găsim arme, coifuri de aur, bani de argint
86
Dan Trif
şi galerii care să ducă… nu ştiu unde. Jenu Pili spera
să găsească ouă de sturz.
Ferind frunzele late de brusturi, de frica şerpilor,
am intrat în apa Almaşului, uitându-ne atenţi să nu
se apropie de picioarele noastre vreun şarpe alb…,
pentru că în locuri străine poţi întâlni tot ce nu-i în
satul tău.
„Ce-ai zice, tu Letiţie, să iasă din pământ Mama
Pădurii” – o întrebă Neluţu. „Stropşite-ar, nu vorovi
prostii, că nu-i de glumit.” Încet-încet, ne apropiam de
pădure. Cetatea era încă undeva departe, aproape de cer.
„Auzi, tu Letiţie, că vin horcăieli din pădure”, zise
Neluţu. „Tu ieşti bolund, că mintenaş nu mă bag.”
Am intrat, cu toţii, în pădure, pe unde am apucat,
fiindcă nu era nici o cărare şi înaintam spre Cetate…,
gândeam noi. Dar Cetatea refuza să se arate. „Doam-
nie, da unde trăsniet îi?”, se precipita Jenu Pili.
Hăbăuceam zadarnic în toate părţile. Deodată, am
îngheţat de spaimă. Ovidiu urla cât îl ţinea gura,
scoţând nişte sunete disperate. Crezând că l-a înhăţat
unul din „glasurile” din pădure, nu ştiam în ce direc-
ţie să fugim. După ce s-a potolit, am aflat că îi intrase
o şopârlă sub nădraji.
„Tu Letiţie, tu ştii geografie. În ce parte e Ceta-
tea?”, o întrebai eu. „Cătră miazănoapte şi-ar hi bine
să-l cotăm după muşchii di pă copaci”. Toţi ne-am
repezit la copacul ei, dar, spre dezamăgirea noastră,
trunchiurile copacilor erau pline de muşchi.
„Mai bine ar hi să nie întoarcem în sat”, a spus

Neluţu. „Da satu în ce parte îi, tu Letiţie?” „Satu-i la
nord-vest, paralela 15”, a răspuns ea ocoşe. Ne hol-
bam la ea, gândind cât e de deşteaptă, dar, pentru că
n-a mai continuat, bănuiam că-i şi mai greu să mai
coţi şi paralela 15 în pădure.
Ne-a apucat disperarea, iar Neluţu s-a apucat de
plâns. Plângea urât, ca un lup. „Hai să ne facem cruce şi
să nie gândim la Dumnezo”, a propus Letiţia. Ne-am
făcut cruce, dar nu ne puteam gândi la Dumnezeu atâta
timp cât nu puteam găsi măcar o cărare spre sat, dacă
nu spre Cetate.
Poate ca să ne pedepsească, Dumnezeu ne-a trimis o
voce care ne-a trăznit exact în creştetul capului. O voce
groasă şi lălăită ne întreba de nu ştiu unde: „Da voi ce
bănat cotaţi p-aice?” Ne uitam paralizaţi unul la altul,
fără să îndrăznim să întoarcem capul spre „voce”.
„Doamnie feri şi nu lăsa”, a bâiguit Letiţia. „D'apoi voi
n-auziţi?”, a continuat vocea, după care, în mijlocul
nostru s-a înfăţişat un moş cu părul şi mustăţile albe şi
cu bâtă ciobănească în mână. „Ioi, ioi, bade, ce ne-am
spăriet”, şi-a revenit primul Jenu Pili. „Gândeam că-i
ceva glas die strigoi care umblă pe-aici de pe vremea li
Gelu!” „Ha? Ce strigoi?” Apoi ne-a condus la Cetate, ca-
re ne-a dezamăgit, pentru că nu era cum ne-am imaginat
noi. Era un zid de piatră destul de înalt ca să nu-l poţi
urca, cu un gol în mijloc, prin care vedeai doar cerul.
17. N-a hi mai bine ca la Tămaşa!
D
upă moartea mamei Lodovica, mulţi tă-
măşeni mi-au spus: „Lasă, nu hi năcăjit,
că o să meri într-un loc unde ţ-o fi bine”.
Ovidiu, cel mai bun prieten dintre „hoheri”, a fost
singurul care le răspundea: „Io nu cred că i-a hi mai
bine ca la Tămaşa, mai bine să nu margă!” De acasă
nu-mi părea rău, numai de iapa Doina, cea mereu
bătută de moşu Găvrilă. „Du-te, dragu' moşului, că io
o să-ţ ţân tablou' pă părete.” Tabloul în care rânjeam
dintr-o bluză de silon, spânzurat de cravata roşie de
pionier.
Într-o dimineaţă de septembrie m-a trezit bade
Ghiurcă, tutorele soră-mii: „Scoală că merem la Ho-
din”. Speriat şi dârdâind, nu l-am întrebat „di ce”,
dar vedeam că în „bogajul” care mi-l făcea a băgat şi
chipurile cu Sara Montiel şi cele de la „zâua mine-
rului”, o cutie de „boconci” plină cu „turtată galbă-
nă” şi struguri şi câteva mere. Soră-mea şi satul dor-
meau când am ieşit în uliţa spre Cuzăplac, de unde
trebuia să luăm cobărul către Huedin. Numai băr-
batul Mărinii era treaz, că nu-l lăsau „nervii” să doar-
mă. Scotea apă din fântână când bade Ghiurcă i-a zis:
„No, da' dimineaţa bună, Vasilie, da ce faci?” „Dimi-
neaţa bună, da' ia, ţucu-vă, tai o două lemne”, răs-
punse Vasile, aruncând încă o dată găleata în fântână.
M-a apucat un râs de nu m-am putut opri nici în

cobăr, deşi de la „răul de cursă” stăteam cu nasul în
chipiul „de la Cluj” mirosind „oloiul” de păr cu care
ne dam pe cap când mergeam la biserică.
Dormea şi Letiţia, visând precis la aurul după care
a săpat cu „săpuţa” ei cu coarne, la cetatea lui Gelu
de la Almaş, aur pe care nu l-a găsit nici în ziua de
azi. Dormea şi Ovidiu, visând poate cum sărim noi cu
paraşuta făcută dintr-un „lipideu” prins la capete, din
podul casei sau din şura Letiţiei. Dormea şi Lucica,
sora lui Ovidiu, visând la „jimihendrixu” şi la „blec-
sabaturile” ei de care nici dracu n-a auzit în sat, nici
măcar ca „ciufală” (poreclă). „Pă fata asta n-ar mai fi
slobod s-o las la şcoală la Hodin, că numa prostii
aude”, o ameninţa în somn bade Silvian, taică-su.
„Bine că încă n-o apucat să să şi spoiască pe obraz, ca
spurcatele ălea de la Cluj”. Nu era lumină nici la
Anjeluca lui Paşcalău, nici la Tibi Bălaii, nici la Cos-
tica lui Uaua din capătul satului.
La Huedin am mâncat pentru prima dată salam
alb, parizer, necunoscut la Tămaşa. Bade Ghiurcă era
ciudat de bun cu mine. „Şezi aici pă bancă şi mâncă
tătă sălama, că io mă duc până la Prevederile sociale.”
Mâncam roată după roată de „sălamă”, holbându-mă
la căruţele mocăneşti oprite în faţa bufetului şi la oa-
menii care treceau prin parc, uitându-se miraţi la un
copil care înfuleca de unul singur dintr-o straiţă fă-
cută dintr-o faţă de pernă. „Dragu badii, am vorovit
90
Dan Trif
la Prevederi ş-am dat actile, ş-amu aşteptăm ime-
seu'.” „A preşedintelui din Cuzăplac?” „Nu, scumpu-
le. A prevederilor. Ce-ai vrea, dragu badii, să-ţ mai
cumpăr?” „Nimic”. „Meghiş?” „Turtă dulce cu oglin-
dă.” „Ioi, ţucu-te, da' n-am de unde, că nu-i târg astăz
la Hodin.” „No, nu-i bai. Da' unde trebe să mă duc?”
„Unde ţ-a hi bine. Da să nu plângi, că ieşti prunc ma-
re. Ţ-a plăce, că până acolo ti-i căruţa cu imeseu'” –
zise bade Ghiurcă cu lacrimi în ochi. Sosise şi „ime-
seu'”. „Hai să te ţuc, dragu badii. Să fii cuminte şi nu
uita să zâci Tată' nost.” Apoi închise uşa „imeseului”,
prin geamul căruia îl vedeam pe badea Ghiurcă şter-
gându-se la ochi.
CARTEA A DOUA
1. Imeseu'
N
u ştiam unde mă va duce „Imeseul
Prevederilor Sociale”. Nu ştiau nici cei
doi copii care şi ei mergeau „unde ne-o
spus tata că-i bine şi-om ave haine şi carte”. Unul
dintre ei mi-a întins o fotografie cu frate-su „care-i cu-
roitor la Chen-dremal”. „Gândeşti că-i Vinetu tuns la
malagamba”, i-am spus. În schimb, i-am arătat
fotografia cu Sarita Montiel. „Îi soră-ta de la oraş?”,
m-a întrebat Marini-că. „N-am soră la oraş.” „Ioi, da'
ce ţâţe mari are!” „Joacă-n filme la Tămaşa!” Când
sosea caravana cu film cu Sarita Montiel, mergeam
toţi hoherii, pentru că ştiam „că-i film cu prostii în
care se ţucă”. Atunci, Florica Tutunaii (căreia i s-a
înhâit casa şi sfatu' i-a dat „provizor” o cameră la
căminu' cultural, unde se dezbrăcau moaşele de la
Hodin când veneau să joace teatru în „Domnişoara
Cucu”), deschidea uşa ce da înspre bină, s-o vadă pe
Sarita. Ea înţelegea altceva din film decât mine, că,
atunci când nu aveam 50 de bani pentru film şi mă
uitam de la Florica, vedeam cum îi curg lacrimile pe
lângă nasul roşu şi „dejdinat” de atâta şters mucii.
Înainte ca să înceapă filmul, fi-ciorii mai mari se
ascundeau în colţul din care urla înspre sat difuzorul
cu „Mambo, mambo cavaleiro” şi „Marina, Marina”
şi povesteau cu fetele mari, nu ştiu ce, că pe urmă se
ţucau şi se împingeau în păreţi. Silviu, „acceleratu'” îi
94
Dan Trif
ziceam noi, deoarece umbla prin sat repede ca trenu'
şi despre care Mărina povestea că „o fost de câteva
ori la Hodin şi-aşe s-o domnit că l-am chemat să
intre-n casă şi mi-o zâs «scuzaţi, nu pot, că sunt
murdar de tină»”, ne întrerupea pânditul, zicându-ne
domneşte: „copii, nu-i frumos să vă crăciţi ochii la cei
mari”. „Du-te-n bănat, domnucule”, îl suduiam noi,
intrând în cămin.
Un altul care ne „nervoşa” era Viorelu Pişti, care
făcea filmul. Când Sarita se ţuca mai fain, iar noi fă-
ceam „muzică” în sală imitând suspine şi plescăieli
„ca s-o ajutăm la ţucat”, Viorel îşi băga mâna în faţa
aparatului de nu mai vedeam pe „lipideu” numai
degetele lui ciolănoase. În acel moment ne apucam de
ţâpotit şi de bătut cu boconcii în podele că nu ne lăsa
să vedem tăt, încât Viorel îşi scotea capul pe geamul
de la cabină şi ne suduia „că vă ţâp afară dacă nu
tăceţi din fleancă, că ăsta nu-i film păntru prunci,
futu-vă aşe-şi-aşe”. „Mă, Viorel, lasă tăt filmu', dacă-i
film, ce dacă să ţucă, că gândeşti că tu nu te ţuci cu
Mărioara ta în cabină” – zicea Florica, ieşită în bină
„tătă plină de nervi”. „Tu, Florică, să taci că şi-aşe tie
uiţi clandistin.” „Io mă uit clandistin? Ba mă-ta să
uită aşe, că io n-am avut în veci nimica la uăchi.”
„No, lasă numa, lasă, că mai pupaţ voi filme. În veci
pururi, altu nu.” „Da' că doară n-om putea mere la
film la Cuzăplac” – răspundeam noi. „Că şi-aşe nu
înţălegem nimica din filme, că bagă rola cu sfârşitu' la
mijloc şi începutu' la sfârşit.” La filmele cu ruşi nu se
întâmpla acest lucru. Atunci vedeam filmul gratis şi
cu dascălu' lângă noi. Ne plăceau filmele ruseşti, fi-

indcă erau cu puşcături. Nemţii erau slabi, de-i bă-
teau întotdeauna ruşii. Nu băgam de seamă când
Viorel încurca rolele. „Vezi ce deşteaptă îi femeia ru-
să?”, ne-a zis Jenu Pili după un film. „Ia ştie să să bată
şi-n război, nu ca muierile din Tămaşa care s-o apucat
die plâns şi die ţâpotit numa când o intrat ruşii în
Cioslovacie.” După câte un astfel de film, a doua zi
toţi eram „armata sovietică”. Ne făceam mitraliere
din cozi de mătură şi cutii de conservă şi trăgeam din
podul casei, din şură sau de pe closet în hitlerişti ne-
văzuţi, pentru că nimeni nu vroia să fie „nemţî”.
Îi ziceam proastă lui lelea Lucreţie când ne poves-
tea că „ruşii o tras cu puşca după mine când cu-
lejeam cucuruzî”. „Nu ruşii o tras, că nemţî.”
„Gândeşti că ăştia n-au die lucru”, vorbeau tămă-
şenele când îi vedeau pe mama şi pe tata lui Oronko
venind de la film de la Cuzăplac şi râzând „pă ungu-
reşte” de ce-o mai făcut „Cioplin”. „Că tătă sara mărg
la film, ca pruncii.” Mergeam o dată cu ei, că erau
mari şi scăpam de strigoii de sub podul Cuzăplacului
şi de copiii de ţigan ai lui Miki, care ne cereau „dare”
de câte ori treceam peste pod.
Copiii din „imeseu” mi-au spus că la ei „n-o vinit
Sărita Montiel, numa Pardailian şi Pădurianca, o
găină rusă pe care o fost musai s-o taie ca să facă le-
veşe pentru un soldat rus care iera beteag de la rană
nemţască”. Şi că „tăt satu' o plâns după Pădurian-
ca”…
2. Poveste cu copii bolunzi
D
upă câteva ceasuri de mers, „imeseul”
intră în oraşul A. şi opri într-o curte ma-
re, plină de copii. „Gata, am ajuns. Co-
borâţî-vă!” – ne comandă şoferul.
În câteva minute eram înconjuraţi de o mulţime
de copii, băieţi şi fete. Fratele mic al lui Marinică se
apucă de plâns. „Io vriau să mă-ntorc acasă la tata, că
ăştia mă mâncă! Tulai, mă, ce cap mare au ăştia şi ui-
tă-tie cum le curg balele”, zise Marinică. „Du-te-n
trăznet, mă hâdule!” – i-am spus, îmbrâncindu-l pe
unul cu cap mare, care hăţea de straiţa mea.
Fetele erau tunse strâmb, iar hainele le miroseau a
„dedeteu”. Aproape toţi umblau de parcă erau beţi şi
rânjeau întruna spre noi. Unul se scobea în nas, făcea
bobiţe şi apoi le lipea pe „imeseu”. O fată mare şi
ciocuşă trăgea după ea o cutie de conservă, râzând ca
o iapă de un pui de ţigan, care fugea după ea,
încercând să se pişe în cutie. O alta se legăna lângă
gard cântând: a-a-a-a-a. Toţi purtau bocanci cu şire-
turile pierdute sau desfăcute şi cu haine dezbumbate.
Dacă i-ar fi văzut hoherii de la Tămaşa, toţi s-ar fi
ascuns în casă sau ar fi dat cu pietre.
„Ăştia-s ca Naşu Hosului”, i-am zis lui Marinică.
„Da' cine-i ăsta?” „Un bolund de la noi din sat, care
cânta la o ceteră rămasă cu două strune, pe laiţă,
lângă crucea care le mulţămea eroilor pticaţi lângă

ruşi, la liberare. O bolunzât că l-o bătut securiştii mult
în cap, di ce el avea circulă die tăiat lemne.” „Vreau
să mă duc cătră casă”, plângea întruna fratele lui
Marinică.
„Aveţi cioco şi bombo?”, ne întrebă unul. „Auză-l
cum voroveştie? cu «cioco şi bombo» şi-i mare ca
tata”, râse Marinică.
„Avem cioco pă izmene, dacă-ţi trebe. Hai să fu-
jim de-aicea, mă Marinică, că aice-s bolunz.” „Da'
undie să fujim, tu nu vezi ce garduri mari au, gân-
deşti că-i întisoare.”
„Eu sânt educatorul vostru. Şi-acum haideţi la masă,
că pe urmă vă duc la îmbăiat” – se prezentă un bătrân
cărunt. Sala de mese era plină de capuri mari care
mâncau. La câţiva le curgea supa pe bărbie şi pe haine
şi hăpăiau ca câinii. Câte unul râgâia sau se băşea.
„Ăştia-s ca porcii din Chendremal.”
„Şi ca porcii din Tămaşa.”
„Voi de ce nu mâncaţi?”, ne întrebă educatorul.
„Nu nie triebe”, am răspuns în cor. „Noi mâncăm
turtă galbenă de la mine şi struguri de la Marinică.”
„Să ştii, mă, că dacă n-aş hi mare, m-aş apuca de
plâns.”
„Şi io.”
„Copii di-ăştia la noi nu-s.”
„Nici la noi.”
98
Dan Trif
„Dezbrăcaţi-vă la pielea goală şi apoi veniţi să vă
caut în cap” – ne ordonă femeia grasă de la îmbăiat.
„Văd că sânteţi curaţi în cap. Acuma intraţi toţi trei în
cadă.”
Apoi cu un săpun „Cămila” ne-a săpunit peste tot.
„Pe tine nu ti-o strâns grasa die ciucur?”
„Ba bine că nu! La noi, în Chendremal, este o
muiere la care bărbaţii îi zâc «permerză», pentru că
tăt aşe face cu bărbaţii, ca grasa.”
Ne-am îmbrăcat în uniformă, după care ne-am
dus la dormitoare. Unul pe care îl crezusem mai ocoş
şi-a dat jos pantalonii de la pijama, s-a aplecat cu fun-
dul gol spre noi şi ne-a întrebat:
„Ia uitaţi-vă, mă, îs galbăn la faţă şi am mămăligă
între dinţi?”
Marinică i-a tras un bocanc în „faţă” şi era să iasă
cu război mare, dacă nu venea supraveghetorul. Dar
şi aşa am căpătat câteva perini grele în cap de la
ceilalţi. N-am apucat bine să adormim, că cel cu
„cioco şi bombo”, care abia încăpea în pat, s-a apucat
de urlat în somn ca „vine lupu', vine lupu'”.
Toată noaptea am visat cu capuri mari gata să ne
mânce.
Dimineaţa a venit educatorul şi ne-a dus la direc-
tor, unde, din vorbele lor, am aflat că „s-au încurcat
dosarele cu ministerele, aici îi a sănătăţii şi ei îs a
învăţământului, nu-s păntru ajutătoare, trebuie trans-
feraţi dincolo, la normală, să se îmbrace cu hainele cu
care au venit şi să-i duceţi dincolo”.
3. Peteleii
C
asa de copii „normală” era peste drum de
,,aia cu bolunz”. Un „normal” ne-a văzut
de pe care poartă am ieşit şi că ne îndrep-
tăm spre ei şi s-a apucat să strige în gura mare: „ne
aduc petelei!, ne aduc petelei!”. Multă vreme n-am
avut alt nume decât „peteleu' ăsta”. S-a adunat în
jurul nostru o ceată de băieţi şi fete, care le explicau
celorlalţi că „îs noi, da-s petelei, de ce trăsnet i-o adus
la noi”. „Noi vinim din Tămaşa şi din…”, încearcă să
le explice Marinică. „Îs petelei, îs petelei. I-aţi auzât că
zâc că vin din cămaşa. Îs petelei!” Ne-a salvat un edu-
cator cu nas mare, care ne-a dus la director. „Ioi, ioi, îi
duce pă petelei la Boti şi să vedeţi ce picioare în cur le
trage Boti când vede că-s bolunz”, comenta ceata. Un
bătrân boţit, fără degetul mic de la o mână, pufăind
pe nas ca moşu Găvrilă când o bătea pe Doina, iapa
noastră, s-a uitat ca un mistreţ la noi, apoi la educator
şi a dat ordin: „Să vină Raveca, că avem bitanji noi de
înrejistrat”. N-am ştiut cât poate fi de „nărăvos” Boti,
că aş fi tăcut ca lemnul, dar m-a apucat un soi de râs
ca atunci când îl vedeam pe dascălu' nostru plin de
praf de cretă pe faţă (ca indienii lui Vinetu) pre-
dându-ne lecţia despre „rasa mangaliţa”. Am uitat că
mama Lodovica îmi spunea deseori „să nu râzi cu
100
Dan Trif
tătă gura, că nu-i fain” şi mi-am dat drumul când
l-am auzit pe Boti zicând „Să vină Raveca”. Pentru că
Raveca o chema pe capra noastră. „Tu, căscatule, de
ce râzi acolo, că-ţi cârpesc una peste muzicuţă de te ia
dracu'!” „Măi Mocanule (îi spuse educatorului), dă-mi
dosarul ăstuia, să văd dacă nu-i pentru cei de din-
colo!” Lămurindu-se şi înregistrându-ne, Boti ne-a
trimis cu educator cu tot la spălător. „Şi ăştia nie
soponesc şi nie coată în cap – zise Marinică – gândeşti
că avem râie.” După spălat şi îmbrăcat în uniformă,
educatorul ne-a lăsat în curte, spunându-ne: „Atunci
când auziţi clopotul, vă duceţi la pavilionul trei, la
masă, seria a doua”. Noi n-am mai auzit până atunci
de „pavilion”, dar bănuiam că nu putea fi decât una
din cele trei clădiri cu etaj. În faţa „pavilioanelor”
erau înşiruite o mulţime de bănci. Pe una din ele
cânta o fată de ţigan, neagră ca tăciunele şi tunsă ca
Pâslăriţa. Cu o voce groasă şi răguşită cânta: „perdono,
perdono, perdonooo, din suflet te rog să mă ierţi”. Apoi
mai repede: „Şi numai tu ştii bine să-mi ierţi greşala
ce-am făcuu-u-ut”. „Cântă fain, cioara”, observă Mari-
nică. Începu apoi un alt cântec: „De când mă ştiu,/ eu
m-am certat cu ploaia şi cu vântul./ Mă întristam când
norii grei/ întunecau pământul./ Da' astă-seară tare aş
vrea/ să nu stea ploaia, ploaia”. Apoi, tare şi nervoasă:
„Nu te mai juca azi cu viaţa mea./ Da-ba da-ba da-ba-da,
da-ba da-ba da-ba-da”. Noi stam şi o priveam miraţi, ca
la serbare. Plictisită, apoi nervoasă, şi-a întors „clon-
ţu'” spre noi: „Hâş de-aici, peteleilor!”
4. Scroafa verde fără coadă
D
upă ce cioara cântăreaţă ne-a alungat cu
acel „Hâş de-aici, peteleilor!”, nu ştiam
încotro s-o luăm, pierduţi fiind în curtea
aceea imensă a casei de copii normali. Cioara conti-
nua să cânte şi, parcă, mai frumos decât Elvira, colega
mea ţigancă, cea cu care cântam în duet melodia
dragă celor din Tămaşa şi din satele vecine „Dra-
gu-mi-i mie tractoru',/ Când îi duduie motoru'”.
Hăbăucind prin curte, am ajuns tocmai la cocina
de porci a internatului. Mare ne-a fost mirarea când
dinspre mulţimea de porci venea un cântec plângă-
cios, când lălăit când în vălurele: „S-au scuturat toţi
tran- da-fi-ri-i-i/ În clipa când ne-am des-păr-ţi-i-it…”
„Auziţi mă că la şcoala asta şi scroafele cântă” – se
miră Marinică. Uitându-ne mai atenţi, am văzut o
scroafă verde fără coadă, cu bucile mari şi late, cu ţâ-
ţele lipite de troacă. În secunda următoare ne-a trăz-
nit spaima văzând că scroafa se ridică în doua labe şi
că scroafa nu e scroafă, că semănă a om. Era porcă-
reasa Iluş. Acel unic şlagăr aveam să-l auzim toţi anii
de internat. Porcăresei îi tremurau bidoanele din piept
din cauza trandafirilor scuturaţi de clipa despărţi-
rii…, dar nu ne speriau ochii ei uriaşi, blânzi şi umezi
ca de bovină, măriţi de nişte ochelari cât două tele-
vizoare.
102
Dan Trif
„Voi sânteţi copiii noi?”, ne-a întrebat Iluş. „Da”,
am răspuns în cor. „Să fiţi cuminţi, nu ca ceilalţi copii
care-s mai răi ca porcii mei, şi dacă nu vă săturaţi la
masă veniţi la mine să vă dau pită cu marmeladă.”
În mijlocul curţii era o larmă mare făcută de copiii
care-l încolţeau pe unul mai mic. Speriat şi plângând,
năduşit de botul de cearşafuri din braţe, copilul nu se
putea desprinde de ceata care-i cânta în cor, în ritm
de rap: „Culaie s-a pişat în pat/ Culaie s-a pişat în pat”.
L-a salvat o uşă pe care scria „Spălătorie”.
Fratele lui Marinică a început să scâncească: „Da'
şi io mă mai scap în pat, da' tata nu mă sfădea ca
ăştia”.
Dangătul unui clopot fixat de un molid stârni un
furnicar de copii ieşiţi din săli, magazii, veceuri şi alte
cotloane, ce o luau toţi la goană spre un pavilion anu-
me. Alergau uitându-se la noi ca la nişte gândaci proas-
păt sosiţi acolo. Dangătul nu mai contenea, iar pe noi
ne cuprinse o spaimă evlavioasă, gândind că trebuie
musai să mergem la biserică în pas alergător. „La
masă seria întâia” – urla o educatoare grasă şi roşie ca
fata babei din poveste. „Încolonarea!” – ţipa ea. Ne-am
aşezat în coloană şi aşteptam cuminţi până când doi
băieţi mai mari ne-au împins în spate zicându-ne:
„Voi, peteleilor, de când sânteţi în seria întâia? Marş
afară!” Un copil înalt şi brunet ne-a întrebat de unde
suntem. „Tămaşa şi Chendremal, de lângă Hodin” – a
auzit el. „De lângă Huedin, mă, nu de lângă Hodin,
că nu cred că sânteţi bozgori. Io-s tot de acolo, din
Morlaca. Auzâţ aci, io o să am grijă de voi. Păntru

asta trebe să-mi daţi felu' tri de la masă. Dacă vă în-
treabă educatoarea de ce nu mâncaţi felu' tri, îi spu-
neţi că-l mâncaţi mai târziu, c-amu nu puteţi, că-l
mâncaţi afară. Aţ înţăles?” Am dat din cap că da.
Un alt copil plângea de mama focului, îmbrâncit
fiind şi el din „încolonare”, primind şi câţiva pumni
în spate. Educatoarea fata-babei l-a întrebat nervoasă
de ce plânge. „I dor de acasă, tovarăşa, i dor de aca-
să”, răspunseră câţiva în locul celui scos din coloană.
5. Hărmălaie la cantină
n cantină era o hărmălaie, cu ţipete şi zgo-
Î mote de tacâmuri, de parcă eram la nuntă la

Tămaşa. Supa aburindă ne învăluia de la
bocanci până la nări şi invers. Toţi trei ne-am aşezat
la o masă, dar n-am apucat să întindem mâna spre
polonicul din supă, că am fost ridicaţi repede de
patru vlăjgani care susţineau că-i masa lor. N-am mai
găsit trei locuri la aceeaşi masă, dar educatoarea
fata-babei ne-a repartizat unul câte unul pe unde mai
erau locuri. De pe pereţi rânjeau spre noi Albă ca
Zăpada cu piticii ei cu tot şi un iepure imens, şezând
în cur şi cu dinţi lungi scoşi în afară, gata să ne muşte.
Văzând cum stă iepurele în cur, m-a umplut râsul
amintindu-mi de-o întâmplare cu o familie de ţigani,
petrecută în Tă-maşa. Sosise în sat fotograful din
Oradea, cel care făcea tablouri trăgându-ne în chip,
îmbrăcaţi cu bluze albastre de silon, cu cravata de
pionier. Victoraş, ţiganul, venise la şcoală cu toată
familia, ca să le facă tablouri şi strigau la fotograf:
„Domnule foto, dom-nule foto, trage-ne, mânca-ţ-aş
puţa, şi pă noi în foto, pă mama în cur şi pă noi în
picioare”.
Arătările de pe pereţi aveau lipite cocoloaşe de
mămăligă uscată pe locurile unde acestea fac pişu' şi
caca. Tot de mămăligă erau şi ţurţurii care atârnau de
tavan, de parcă eram în excursie la peşteri. Meşteşu-

gul lipirii mămăligii de tavan aveam să-l dobândim
foarte repede: făceam o bilă sau o formă oarecare de
mămăligă, o aşezam pe coada furculiţei şi cu o lovitu-
ră scurtă în „grebla” furculiţei mămăliga sărea pe ta-
van cu o iuţeală de n-o vedeau nici măcar educatorii
cu bicicletă pe nas.
Educatoarea fata-babei bătea din toate puterile cu
bâta în masa educatorilor şi urla de-i ieşeau ochii:
„Li-niş-tee!, Li-niş-tee!” În ajutorul ei a venit o bucătă-
reasă grasă şi fără gât, cu mustăţi şi bărbie triplă,
înarmată cu un polonic uriaş şi s-a pus pe behăit…
„Da' mai potoliţi-vă, boi şi măgari ce sânteţi, că vă
abrictălesc cu câte-un polonic în cap de vă ia mama
dracului!” În acel moment o mulţime de ghiulele de
pâine zburară spre muntele imens de osânză, care se
retrase în bucătărie suduind. Larma nu se potoli până
când îşi făcu apariţia tovarăşul director Boti. Acesta
luă băţul de la fata-babei şi-n liniştea deplină se plim-
bă printre mese. Ochii lui de mistreţ studiau, rând pe
rând, fiecare masă. Se opri la masa mea şi-mi arse un
băţ peste mâna cu care tocmai hăţeam carnea care nu
mai încăpea în gură. Îmi spuse să mă ridic în picioare
şi să-i arăt care mi-e mâna stângă. I-am arătat-o şi
mi-a articulat o bâtă-n palmă şi mi-a zis: „Cu asta o să
mai ţii de-acuma furculiţa”. La fel a procedat şi cu
mâna mea dreaptă, cu care am înţeles că de atunci voi
ţine cuţitul. Fiindcă tot se opri la masa mea, tova-
106
Dan Trif
răşul Boti îi trase o bâtă peste spate şi colegului de la
masă, pe motiv că-i lipsea un nasture de la uniformă.
„Din cauza ta, mă peteleule, că nu ştii să mănânci,
m-o văzut ca n-am nasture şi m-o lovit. Pentru asta,
diseară-n dormitor capeţi zece perne păstă cap”, mă
ameninţă colegul.
Cu teama de cele zece perne-n cap pe care le voi
primi, am uitat de felu' trei, că trebuie să-l duc afară
la „protectorul” nostru din Morlaca. Uitară de felu'
trei şi Marinică, şi frate-so, pentru că şi lor le plăcuse
prăjitura „felu' tri”.
6. Mersu' pe curea
L
a ieşirea din cantină ne aştepta băiatul din
Morlaca cu întrebarea „unde-i felu' tri?”
I-am spus c-am uitat şi-am mâncat prăji-
tura. Rând pe rând ne-a tras câte-un pumn în stomac
„ca să vi se aşeze mâncarea”. „Mâine dacă uitaţ căpătaţ
doi pumni. Îmi trebe tăte felu' tri, în afară de turtă
dulce şi compot. Aţ înţăles?” Fratele lui Marinică nu
se putea opri din plâns. Abia l-am putut împiedica să
nu fugă la educatoarea fata-babei ca să-l pârască pe
„protectorul” nostru din Morlaca.
„La meditaţie! La meditaţie!”, auzeam strigân-
du-se prin curte. Cete de copii se îndreptau fără chef
spre un pavilion unde avea loc făcutul lecţiilor pentru
a doua zi. Ne-am îndreptat şi noi spre „La meditaţie”,
deşi nu aveam nici o lecţie de făcut. Am primit ma-
nuale noi care miroseau frumos şi caiete, apoi edu-
catorii ne-au repartizat în clasele cu pricina. În clasa
noastră de meditaţie stătea lângă catedră o fată mare,
frumoasă, cu ochii albaştri, rău uitându-se spre copii.
Am crezut că-i educatoarea noastră, dar am aflat că e
doar o colegă rămasă repetentă trei ani la rând, încât
tovarăşul director Boti a fost gata-gata s-o transfere
peste drum, la petelei. O chema Stoleru şi era şefă de
meditaţie. Avea ţâţele mari, prea mari faţă de colegele
noastre, care parcă le aveau crescute pe spate. Ţâţele
108
Dan Trif
ei mi-au amintit de un păretar văzut în multe case din
Tămaşa. Pe păretar era cusut un bust de femeie zdra-
vănă, cu ochii lipiţi unul de altul. Sub bust scria:
„Tare's ca o stâncă Mândră că's româncă”.
Neştiind ce să „învăţ”, am citit lecţia despre „Pâr-
ghia de gradul trei”.
N-am înţeles nimic din ea, apoi m-am uitat în altă
carte, din care rânjea vesel şi fericit chipul tovară-
şului Gheorghe Gheorghiu-Dej, deşi acesta murise cu
doi ani în urmă. Şi mi-am amintit cât de tare a plâns
după el, de parcă-i era neam, colega mea Letiţia, din
Tămaşa. Nici ceilalţi copii nu învăţau mai mult. Se
trăgeau de urechi sau dădeau ghionturi în spate celor
prea cufundaţi în meditaţie. Ca să nu uit de ce sunt la
meditaţie, a venit la mine fata Stoleru şi mi-a tras o
palmă de-am uitat şi de „Pârghie” şi de tovarăşul G.
G. Dej. „Învaţă!”, m-a îndemnat ea. Câteva palme îm-
părţi şi colegilor mei. Ea probabil că-şi făcuse lecţiile,
fiindcă citea intens din revista „Arici pogonici”.
Seara, la cină, ne aştepta „ghiveci călugăresc”, la
care nimeni n-a cerut supliment.
Urcând scările spre dormitoare, aproape toţi copiii
behăiau, grohăiau, mugeau sau nechezau, de gândeai
că se amestecaseră turmele de capre cu cele de porci,
bivoli sau cai.
După ce supraveghetoarea de noapte ne repartiză
la paturi, cel care-mi promisese zece perne în cap se
ţinu de cuvânt. Năucit şi ameţit de lovituri, îmi veni
să cânt „Hora unirii”. Paturile erau lipite două câte

două.
„Dacă cumva faci labă, trage-ţ patu' de lângă a
meu, ca să nu mă hurduci şi pă mine”, mă avertiză
colegul de lângă mine. „Dacă fac ce?”, l-am întrebat.
„Dacă faci ce ţ-am spus, că-ţ şi trag două păstă
flit”, îmi răspunse acesta.
„Ia haidaţ voi tri la mersu' pă curea”, ne chemă un
băiat mai mare. Întinse pe parchet trei curele de la
nădragi, puse câte-o hârtie de cinci lei lângă fiecare
cătăramă şi ne zise: „Vă aşezaţ în genunchi, puneţ
dejetu mare de la amândouă mânurile pă curea şi
puneţ dejet lângă dejet şi merjeţ cu ele până la capătu
unde-s banii. Dacă ajunjeţ la capăt cu ochii închişi,
bani-s a voştri.” Câte un băiat ne ţinea de ochi, chi-
purile, ca să nu „ciolim”. Înaintând „dejet după de-
jet”, ne-am trezit cu nasul în ceva carne rău, rău miro-
sitoare. Eliberându-ne ochii, am constatat cu greaţă ca
eram băgaţi cu nasul între bucile goale a trei copii de
ţigani. Spre râsul tuturor.
7. Bătaia cu perne
D
upă „mersu' pe curea” cu care colegii de
dormitor ne botezară în prima seară,
urmă o bătaie generală cu pernele. Noi,
cei trei „petelei”, căpătarăm la perne în cap, cu vârf şi
îndesat, pentru că eram atât de proşti, încât nu ne-am
dat seama că „arta”-i să te aperi şi să dai şi tu cât poţi.
Marinică primi o pernă în plină faţă, de-i curse borşu'
din nas. Eu, împreună cu fratele lui Marinică, după
câteva „încasări” bune, ne-am lăsat moi sub pat. Ma-
rinică rezista ca la Rovine. Noi doar suduindu-i în
gând pe atacatori.
Bătaia cu perne îmi aminti de o păţanie a doi fe-
ciori din Tămaşa, pe care-i puse dracu' să meargă la
joc la Bezded. Unul dintre ei puse ochiul pe o fătucă
bălaie şi era musai ca bezdedeana să joace numai cu
el. Fapt greu de împlinit într-un sat străin şi duşmă-
nos precum Bezdedul. Drept urmare, tămăşanul fu
poftit afară din căminul cultural şi „dripălit” bine de
către doi vlăjgani locali, sub privirile holbate de frică
ale celuilalt tămăşan. Feciorul bătut bine îi spuse con-
săteanului: „Mă, tu cum de n-ai sărit să m-ajuţi, să mă
scapi? Ce fel de prieten eşti tu? C-ai văzut cum m-o
bătut!” Atunci prietenul îi răspunse: „Da, mă, ai drep-
tate, am văzut ce rău te-o bătut. Da' crede-mă că mi-o
fost ciudă şi mie când am văzut cum te bate şi-aşe

mi-o venit să sudui …”
Supraveghetoarea de noapte îşi făcu apariţia în
toiul bătăii. Era o moldoveancă înaltă cât o prăjină şi
cu un bornău aşijderea. Despre ea colegul din patul
vecin mă informă că „şoldoveanca asta se «fî» cu to-
varăşul educator Mocanu”. „Nu cred”, îl stârnii eu,
aşa, ca să mai stăm de vorbă. „Ba da, mă prostule, că
tăt dormitoru' am fost la geam şi-am văzut cum o
trosonea lângă gardul de lângă elicopter…” „Ce fel
de elicopter?”, îl întrebai mirat. „Îhî, tu n-ai de unde
şti. Să-ţ povestesc. Lângă gardu' internatului, un om
construieşte un elicopter cu motor de motocicletă. O-
torităţile o zâs că, dacă el reuşeşte să facă un elicopter
şi dacă elicopteru' zboară, atunci îl lasă slobod pă
frate-so, care-i închis în temniţă păntru omor deosebit
de grav. Asta ni-o zâs iel. Odată s-o ridicat doi metri,
da' i-o picat motoru', care o-nceput să margă sângur
pă pământ şi elicele o zburat în curtea internatului,
de ierau gata s-o omoare pe Iluş, porcăreasa. Da'
şi-amu tăt lucră la iel.” „Precis nu minţăşti?” „Precis!”
Urmă „stingerea” de la ora nouă, moment în care
începu spectacolul de muzică. Pădurean, ţâganu' cel
mai în etate, începu să cânte la muzicuţă „Hora muzi-
cuţelor”. Cânta fain ţiganul. Apoi toţi copiii cântară
un cântec tare ciudat: „De la Bu-Bucureşti la va-vale,/
tăţ ţâga-ganii-au di-fu-zoa-zoa-re./ Difu-zoa-zoa-rele nu
câ-cântă/ Ţâganii-nii se iau la trântă/ Hop-şi-şe, mă,
112
Dan Trif
hop-şi-şe/ Ş-apoi rângî-tangî-tangî-ta, rângî-tangî- tangî-ta,
mă, rângî-ta”. „Ce-i aia rângî-tangî-tangî-ta?”, l-am
întrebat pe vecin. „Taci şi cântă şi tu”, mă lămuri a-
cesta. Şi am cântat şi eu şi Marinică şi frate-so şi au-
zeam acelaşi „rângî-ta” cântat şi-n celelalte dormitoa-
re. Aceleaşi versuri cu acelaşi refren – „rângî-ta” – se
relua de nu ştiu câte ori.
8. Iubire, dop de porţelan
F
etele din internat erau departe de a fi mul-
ţumite de starea lor. Îmbrăcate în sarafane
albastre, cu paltoane de aceeaşi culoare
maron şi cu bocanci în loc de pantofi, se uitau cu
ciudă la colegele lor, orăşence. Dacă orăşencele făceau
„pă încrezutele” şi nu împărţeau cu ele măcar gus-
tarea de acasă, riscau să primească drept cadou un
bocanc în gleznă. Mereu tunse scurt, ca să nu facă
păduchi, internistele noastre abia dacă se mai pieptă-
nau. Încălzind fierul de scormonit în sobă, îşi ondu-
lau cu acesta părul în formă de seceră, ca să le pice pe
obraz, ca la Pâslăriţa. Mai ordonate, totuşi, decât noi
băieţii, în fustele lor lucitoare de atâta purtat şi de
atâta călcat, te puteai căuta ca într-o oglindă. Dumi-
nica, lăsate de voie, apăreau în fuste strâmte, croite
din năfrămi şi se încălţau cu pantofi de diferite forme,
cu care au fost găsite în picioare când au fost aduse la
casa de copii: strâmbi, decoloraţi şi scâlciaţi.
Ţigăncile dominau şi în comunitatea fetelor. O-
braznice, bătăuşe şi hămesite, acestora nu le făcea faţă
nimeni. Ca nişte ciori, stăteau înşiruite pe gardul in-
ternatului şi strigau la orăşenii care se perindau pe
drum: „tu, mâncaţ-aş, dă să halesc şi io ce-ai în jantă,
n-auz tu holbată…” sau „ni la berbecele ce să holbă la
noi, ce-ţ trebe mă, vriei o ţâră die jumară, mă diez-
114
Dan Trif
bumbatule…” sau „ce-i, mă babalâcule, ce-ţ tremură
aşe buzăle şi mânurile, ai linje şi tu oareşce?” Când
vreun cetăţean onorabil înconjura gardul şi se ducea
glonţ spre biroul tovarăşului director Boti, ciorile îşi
luau zborul spre toate zările, croncănind a suduială şi
a ciudă.
Două dintre ciori stăteau tot timpul împreună;
încăpute şi ele pe cureaua tovarăşului director Boti,
bătute bine, acestea nu mai purtau frică de nimic. Ele
trimisără o carte poştală la tov. Nicolae Ceauşescu, în
care scriseră: „Tovarăşe Nicolae Ceauşescu, să ştiţ că
tovarăşu' director Boti ne bate cu cureaua, ne suduie
şi p-ormă ne dă ceai ca să nu mai plânjem. Aşa face şi
cu băieţii…” În urma acestei cărţi poştale, apăru în
oraşul A un domn de la Bucureşti, parfumat şi cu un
ghiul de aur pe degetul mic, care, împreună cu un
mare şef de la judeţ, îl căutară pe tovarăşul Boti. De
atunci cele două ţigănci erau lăsate în pace şi aveau
voie să se uite de sus la ceilalţi copii, ba chiar şi la
educatori. Imediat au fost poreclite „ceauşeştile”.
Marcela şi Todorica erau cele mai mari fete din
internat, atât de mari încât puteau fi confundate cu
mamele care mai veneau să-şi viziteze copiii. De ele
se ştia că erau îndrăgostite de formaţia „Mondial”.
Ele ţineau pickup-ul internatului şi erau des auzite
fredonând melodia „Abia atingi covorul moale,/ Mătasea
sună sub picior/ Şi de la creştet până-n poale/ Pluteşti ca
visul de uşor…” La fel ca visul de uşor au plutit într-o
zi cu singurul taxi şi taximetrist din oraş…, nu se ştia
pe unde. Iluş, porcăreasa internatului, zicea deseori

că „fetele astea-s mari, au ţâţe şi se feştesc pă gură,
n-a trece mult şi s-or face curve”. Seara au sosit
obosite şi bete ca două cântăreţe, iar sora Soa Boa le-a
dus direct la spital, ca doctorul să vadă dacă mai erau
fete.
Marcela şi Todorica, apucându-se de plâns, au
explicat atât doctorului cât şi sorei Soa Boa că şoferul
nu le-a făcut nimic, că „ce vedeţ dumneavoastră nu-i
de la şofer, că-i de la dopurile de plută cu care ne ju-
căm seara în dormitor, după stinjere…”
N-au fost crezute şi drept pedeapsă au fost puse
să lucreze la cantină ori de câte ori aveau timp liber.
Câţiva copii, imitând formaţia „Mondial”, le cân-
tau ori de câte ori le prindeau la înghesuială: „Iubire,
dop de porţelan, Obiect de preţ cu existenţa efemeră…”
9. Scrisoare de la Tămaşa
mi săltă inima de bucurie când Iluş, porcă-
Î reasa, după îndelungi căutări, mă găsi şi îmi

înmână un plic însoţit de vorbele: „Pă tine te
chiamă Trăienică? Ai primit o scrisoare de la cineva
din Cămaşa”.
Emoţionat şi cu mâinile tremurânde – nu primi-
sem până atunci nici o veste de la Tămaşa, draga de
ea –, luai plicul şi citii: Destinatar: Casa de copii normali,
Trăienică, oraş A… Expeditor: Elvira, Tămaşa, com.
Cuzăplac, raion Huedin…
Dragă Trăienică,
Mai întîi şi la început, te cuprind şi te sărut. Te sărut
numai prin carte, că de tine sînt departe. Află despre mine
că sînt sănătoasă, sănătate care ţo doresc şi ţîie. Vremea
este bună. Tu ce mai faci. Bade Ghiurcă mio spus adresa ta.
Tăţ am aflat că ieşti la o casă de copi normali. Ovidiu,
Lucica, Neluţu lui Voasi, Anjeluca lui Paşcalău, Jenu Pili,
Letiţia îs bine mărg la şcoală. Ţîie cum îţ merje la şcoala
aia şi cio să ieşi cînd o găţi. La hoheri le pare rău că nau cu
cine să să joace dia dacii şi romanii. Jenica îi tare năcăjită
că ia o scris mult despre limbrici şi o adăugat şi ce nu iera
în carte că limbricul este răspîndit mai mult pe sate unde
oamenii nu înţeleg cei aia igenă. Lui Verjina io picat
relataţi despre atacul de la Zmîrdan. Şi măicuţele lor îs
tare năcăjite că amu fetele o dat a şasa oară examîn şi amu
o ştiut şi mai bine da lio dat la una 3,45 şi la aialaltă 4,50

şi tătă vara o învăţat în grădină su măr.
Dascălu nost îi bine şi iel. O fost la Cluj cu trenu şi în
vagon iera o ţîgană grasă cu un prunc de supt ţîţă. Ţîgana
şo scos o ţîţă mare afară din bluză şi io zîs la prunc suje
ţîţa pruncule că de nu io dau la domnu. Dascălu so
nervoşat şi so mutat în celălalt vagon. Îţ mai aduci aminte
Trăienică cum ne jucam sus la mina de cărbuni pă
vagonetu răsturnat. Io mam suit pă roata vagonetului şi
stăteam pup şi tu învîrteai roata cu mine cu tăt de mă
apuca ameţeala şi vedeam Tămaşa pă cum în ceruri aşa şi
pă pămînt. Şi am picat ameţîtă de pă roată şi tu miai băgat
mîna su chenteş şi miai zîs ce prună roşie şi cu creastă am.
Drac peliţat ce ieşti. Sîmbăta am fost la bal la noi. Fetele o
început să nu mai poarte rochii încreţîte şi lungi. Le poartă
întinsă şi diasupra jerunţîlor. Le zice minijupă. La bal o
furato pă Măriuţa lui Uărban unu din Cuzăplac. O hăţît
de ia şi o suito în o Tatra şi dus o fost. Da Măriuţa o vinit
a doua zî acasă neîncepută zîce ia că nui place de ăla din
Cuzăplac care io arătat că are două părechi de ghiboli, de
porci şi nuştiu cîte raţă. Ia are alt drăguţ cu care vrea să se
mărite după post. Io iţ spun drept că io nu cred co vinit
acasă cum o mărs de la bal. Dai treaba iei. Atîta am avut
săţ scriu că măicuţa mio zîs să mă duc la bold să cumpăr
rişcaş şi oloi. Mi dor de tine şi aştept să vi în vacanţă la
Tămaşa să merjem cu tăţî la colindat. Aştept răspuns
urjent. Acolo cum îs îmbrăcate fetele că bade Ghiurcă mio
zîs că acolo unde ieşti îi oraş. Mai jos îţ scriu că te sărut.
Cu drag Elvira. ”
118
Dan Trif
10. Scrisoare către Elvira
Destinatar: …Elvira, sat Tămaşa, strada Înceieuliţă,

comuna Cuzăplac, raion Huedin, regiunea Cluj.
Dragă Elviră,
Am primit scrisoarea de la tine de care mam bucurat.
Vremea este bună şi cîteodată plouă. Acuma îs la şcoala de
copi normali da primajdată am fost la şcoala de copi
bolunzi la care le zîce petelei şi care au capu mare şi tăt
timpu le curje balele şiţ cer cioco şi bombo. Aici numi zîc
pă nume de atunci. Îmi zîceau peteleu pînă am fost cu
şcoala la filmu Rio bravo. Odată la două săptămîni ne duce
la film în oraş încolonaţi. Copii leau zîs la tovarăşul
educator Mocanu că vreau să vadă filmu Aruncaţ banca în
aer că Rio bravo lau văzut da tovarăşu Mocanu nu lo
văzut că nu iera de servici. Mîncarea este bună. Ieri copii
leo lipit la piticii lui Albă ca zăpada desenaţ pă păreţî dela
cantină cîte o jumătate de macaroană cu brînză în loc de
puţă şi lui Albă ca zăpada o macaroană rotundă în loc de
prună. Dragă Elviră să şti că numi aduc aminte săţ fi
băgat mîna su chenteş cînd ai picat de pă roata vago-
netului. Îmi aduc aminte că numa ţam văzut pruna roşie
cu creastă da nui bai că cum zîce educatoarea noastră
fata-babei omu din greşeli învaţă. Dela şcoala asta nu ştiu
ceo să ies că odată o vinit nişte domni şi io adunat pă copii
din clasa opta şi leo zîs dacă nu ar vrea să margă să să

califice la fabrica de cărămizi din Jimbolia unde o zîs
domnii căs multe grădini cu mere şi pere. No vrut niciunu.
Apoi leo zîs dacă nu vreau să margă la şcoala de tractorist
din Aiud. Nici acolo no vrut nime. Apoi leo zîs că aici în
oraş îs două locuri de ucenic cojocar. Aici so înscris Şofron
ţîganu. Ceilalţi probabil că vreţi să vă faceţi doctori o spus
nervos unu din domni. Întro zi o vinit o bătrînă şi un
bătrîn care o vrut să înfieze un copil dela noi. Pă tăţ neo
înşirat şi boşotele (aşa le zîc cei deaicea la bătrîni) o trecut
prin faţa şirului ca săş aleagă un copil. Cînd o ajuns în faţa
mea o zîs că ăsta nui hîd dai slab şi pare plin de draci.
Mam bucurat că nu mo ales. La cîţiva copii leo băgat mîna
în gură ca săi coate la ghinţi. Boşotele o ales o fată faină şi
o duso plîngînd tare rău că ea nu merje la boşote. Dute
Marinelă io zîs fata-babei că vei fi fericită. Cînd am mers
încolonaţ către cinematograful Muncitoru o doamnă grasă
so oprit lîngă coloană şi o scopit una groasă şi vîrtoasă
către noi. Copii mai mari o înconjurato şi de ciudă io cîntat
Gra-sa urî-ta Mîn-ce-ne pu-ţa iar cîteva fete din coloană
iau strigat Grasa hî-doanca Să ne pupe floanca. Spăriată şi
neavînd aer doamna grasă so apucat de plîns şi de urlat de
no scăpato numa tovarăşu Mocanu care o împărţît la
pumni în spate la cei dimprejuru grasei. La film cînd am
ajuns sala iera plină şi mirosea a motorină. Noi cei de la
casa de copi nu aveam voie să stăm pă scaune. Stăteam
printre rînduri şi pă lîngă păreţ. Rio bravo iera cu
puşcături cu coboi şi dragoste în două serii. Seria a doua
nam apucat so văd tătă că mă dureau picioarele de stat în
120
Dan Trif
picioare îmi iera tare cald cu paltonu pă mine şi dintro dată
ecranu so făcut negru şi io am ameţît. Nu ştiu cine mo scos
afară că numa mam trezît sîngur pă o bancă în faţa
Muncitorului. De atunci tăţ copii îmi zîc ameţitu ăsta nu
peteleu. Sora medicală Soua Boua aşa îi zîc colegi mei căi
rea beţivă singură şi esterică mio zîs că am amnemie da nui
grav. Mai întrebat cum să îmbracă fetele aicea. Ale noaste
se îmbracă cu sarafană pînă aproape de boconci nu în
minijupă. Băieţii avem uniformă albastră şi chipiu. După
Rio bravo tăţ ne jucăm dea puşcatea. Am primit paltoane
da şi ăstea miros a praf de pureci de aceia orăşenii se uită
hîd la noi. Ce mai face iapa Doina o mai bate moş Găvrilă?
Da Barşon cînele? Da voi? Mi tare dor de voi. Te sărut.
Trăienică.
A.R.U. înseamnă aştept răspuns urgent.
11. Domnişoara Baltă
L
a orele de curs mergeam încolonaţi la şcoa-
la generală din oraş. Pentru că miroseam a
praf de purici şi a dezinfectant, elevii o-
răşeni evitau să stea cu noi în bancă. Acest fapt nu ne
deranja prea tare, deoarece „dictatura” din şcoală era
direct proporţională cu numărul de elevi, deci apar-
ţinea celor de la casa de copii. Nu ne deranja nici pâra
la diriginte, atunci când muşcam din gumele de şters,
frumos mirositoare, ale elevilor orăşeni sau când le
furam şi le mâncam acestora gustarea pentru pauza
mare. Când se uitau prea hâd la noi, precum la nişte
sălbăticiuni, îi intimidam cu vorbele „bă, eşti încre-
zut? Te dai mare? Poate vrei cafteală”. Toată şcoala
ştia că tovarăşul de istorie se „fî” cu tovarăşa de fran-
ceză. Din ora lui, jumătate ne preda nouă, jumătate
tovarăşei de franceză, care îşi făcea apariţia, ştia ea
când. Eram siguri, deşi nu auzeam nimic din ce-i spu-
nea ei, că tovarăşul nu-i vorbea de popoarele mi-
gratoare. Ea era o doamnă tânără, grasă, cu un cap
frumos. Tămăşenii ar fi lăudat-o sincer: „uită-te la ea,
îi faină ca o vacă”. Profu' de istorie mi-a confiscat o
carte pe care o citeam în jumătatea de oră liberă. „Ia
să văd ce citeşti tu, mă copile.” „Femeia la 30 de ani,
de Balzac.” „Nu mai spune! Cine ţi-a recomandat-o,
tovarăşa de română? Ţi-o confisc. Tu nu cunoşti fe-
122
Dan Trif
meia la 20 de ani şi sari la cea de 30?” – m-a certat el.
Fie iarnă, fie vară, domnişoara Baltă, tovarăşa de
educaţie fizică, nu ne-ar fi scos din clasă pentru nimic
în lume. Domnişoara Baltă era o fată tare bătrână,
slabă, înaltă şi cu faţa ascuţită. Deasupra protezei,
care în zilele friguroase îi clămpănea în ritm de mu-
zică sud-africană, avea de demult o mustaţă cu fire
albe prin ea. Mereu îi era frig şi sigur că ăsta era
motivul pentru care nu renunţa la fularele sale cu ca-
re îşi bandaja capul într-atât încât o suspectam că era
cheală. Când se plimba printre rândurile de bănci,
auzeam cum îi trosnesc oasele, încât te făcea să crezi
că tot timpul rupe creioane. Un veşnic chiorăit de
maţe întregea muzica sinistră care o însoţea. Mânca
pungi întregi de biscuiţi, dar degeaba. Parcă avea
tenie. Cu o agrafă îşi curăţa mereu aluatul lipit de
proteză. Ochelarii cu lentile groase, pe care îi atârna
de plisc atunci când ne scria notele în catalog, îi mă-
reau la infinit ochii negri. O dată cu primele behăi-
turi, înţelegeam că începe ora de educaţie fizică. Spri-
jinită cu o mână de catedră, îşi ridica puţin fusta de
sub care îi atârnau fularele înnodate pe genunchi şi
ne dicta: „Faceţi caa mine genuflexiuni între băănci”.
Făceam la genuflexiuni împreună cu ea de ne săreau
bumbii de la uniformă. Asta dura zece minute, apoi
treceam la exerciţiul numărul doi, numit „aş mânca o
portocală”. Fiecare elev era o cifră de la 1 la 30. Când
domnişoara Baltă rostea „aş mânca o portocală”, ele-
vul număru' unu zicea „de ce una şi nu şapte?” „Ci-
fra” şapte striga „de ce şapte şi nu opt?”, apoi „de ce

opt şi nu douăzeci?”, „de ce douăzeci şi nu trei?” Şi
tot aşa, până la sfârşitul orei, oră care ne lăsa gata
imbecilizaţi. Şi tot aşa ani întregi. O iarnă cu multă
zăpadă era să ne scape de d-ra Baltă. Stratul gros de
zăpadă de pe acoperişul destul de înalt al şcolii căzu
în avalanşă tocmai pe d-ra Baltă, care se grăbea să
vină la şcoală, acoperind-o. Nici un elev n-a alergat
s-o salveze. Dimpotrivă. Am răsuflat uşuraţi, că „s-a
zis cu d-ra Baltă, acolo să îngheţe!” Dar n-a fost să fie.
Un orăşean milos, după ce găsi un capăt de fular de
la unul din genunchii domnişoarei, o scoase afară şi
ne-o aduse cadou, pentru încă multă vreme. Ca să-i
treacă sperietura, orăşeanul îi dărui… o portocală –
fruct simbol al învăţăturii acesteia.
12. Căutătorii de talente
N
u ştiu de unde aduna tovarăşul director
Boti o seamă de „cadre didactice”, care
de care mai ciudate.
La capitolul activităţi practice şi culturale se fă-
ceau remarcate trei personaje parcă proaspăt fugite
din cavouri: tovarăşul Sorinel, profesor de cor, doam-
na Matilda, profesoară de vioară, şi tovarăşul Clipi,
maistru tâmplar. Toţi trei erau căutători de talente în
mijlocul colectivităţii de copii ai şcolii.
La ora de cor, tovarăşul Sorinel, un bătrân de mult
ieşit la pensie, cu o voce răguşită şi cu o proteză
dentară mereu clămpănitoare şi prea mare pentru
gura lui, ne selecta pe voci: vocea unu în faţă, vocea
doi în spate. Voci nebătute în cuie, pentru că într-o
oră eram vocea unu, iar în alta puteam fi vocea doi.
Important era să cântăm o dată cu el: ,,Hop-hop,
hop-hop, hop-hop/ Foaie verde floare albastră/ Ce fru-
moasă-i ţara noastră/ Hop-hop, hop-hop, hop-hop/ Fru-
moasă din grija lui/ Dragului partidului/ Hop-hop…”
Când i se părea lui că sunăm bine, urla spre cor:
„Şi-nc-o dată, băieţi! Şi mai tare! Hop-hop…” După
atâta hop-hop, nu-l puteam numi altfel decât „tova-
răşu' hop-hop”.
Doamna de vioară, Matilda, care mieuna precum
o pisică bătrână şi aristocrată, nu ne permitea să-i zi-
cem tovarăşa, ci doamna… În catalogul ei a trecut în

dreptul numelui meu cuvântul „netalentat”. Păşisem
cu stângul spre vioară, deoarece la indicaţiile profe-
soarei de a ţine vioara cu braţul stâng, cât mai sus,
mi-am amintit de dascălul din Tămaşa, care ne sfătuia
să vorbim domneşte cu domnii, şi i-am spus pisicii:
„Tanti Matilda, io nu pot să ţin cetera aşa de sus, că
mă doare mâna”. Furioasă de-i tremurau inelele de
argint de pe degete, mi-a tras un arcuş în cap şi mi-a
zis: „Tanti e femeia care spală veceurile, eu sunt
doamnă. Ai înţeles? Şi să nu crezi că nu te-am auzit că
i-ai spus colegului tău Ferghete că la voi numai ţiga-
nii cântă la ceteră şi fără să aibă nevoie de profesoară,
monstru mic ce eşti!”
Nici la tâmplărie nu mi-a surâs talentul. Tovară-
şului maistru Clipi îi spuneam în ascuns „tovu' sfe-
clă”, asta de la faţa lui roşie ca o sfeclă de curând tă-
iată. Sfecla vorbea tot timpul cu litera „h”. „Ţi-h-ne
fihrezu drehpt, nu-hl tot băhbălăhbăni”, îmi spunea
el. Încerca să ne înveţe să construim rame de tablouri.
„Tuh n-ai muhşchi şih nici trhagere deh inihmă spre
mehserie”, a constatat sfecla. La un sfârşit de pro-
gram de tâmplărie, auzind că iar trebuie să facem cu-
răţenie, l-am întrebat: „Tohvarăhşu Clihpi, deh ce mai
trebe să aduhnăm tahlaşul şi ruhmeguşul, dacă şi aşa
mai hurmează o grupă de băhieţi?” Sfecla s-a trans-
format în pară de foc: „Hobraznicule! Hauziţi, măi
băhieţi, ce hinteligent îi cohpilu hăsta? De haia, măi
126
Dan Trif
behrbece, ca hatunci când mai vii aici să învehţi tâm-
plărie, să nu îhnoţi în ruhmeguş”.
Şi sfeclei i-am părut anemic, fapt pentru care m-a
trimis la sora Soa Boa, care a hotărât să mă ducă la
analize. Când am auzit că-i vorba de injecţie, eu tot
nu şi nu şi nu mă duc. Dar n-a fost după vrerea mea.
Doi vlăjgani m-au suit forţat în dubiţa de alimente a
şcolii, lângă Soa Boa care mirosea a pălincă, şi dus am
fost la spital. Când am văzut acul, m-am apucat de
plâns şi-am încercat să-i mint „că nici la Tămaşa
nu-mi făceau injecţie”. „Da' nici noi nu-ţi facem in-
jecţie în cămaşă, stai cuminte”, mi-a răspuns o altă
soră. Soa Boa s-a aşezat cu o bucă la mine în poală şi
cu amândouă mâinile îmi apăsa mâna stângă pe spe-
teaza scaunului. Apăsa atât de tare, de parcă dorea
să-mi îndoaie mâna invers, la 90 de grade. De durere,
n-am mai simţit acul. De şi mai mare durere, n-am
avut încotro şi am muşcat-o pe Soa Boa de o ţâţă. Pal-
mele pe care le-am căpătat erau nimic pe lângă ce
aveam să primesc de la tovarăşul director Boti.
13. Secretu' mămăligii
E
ra clar pentru noi toţi că sora medicală a
internatului, Soa Boa, era o beţivă. Locuia
în pavilionul fetelor şi cel puţin o dată pe
săp-tămână făcea crize de isterie. Se ştia că nu are nici
un iubit şi că era sortită să rămână fată bătrână.
Primul semn de criză îl dovedea când deschidea şi
trântea de perete uşa cabinetului şi se punea pe plâns
şi pe urlat: „Nu mai suport! Faceţi linişte, bitangi
moşcoş eş piscoş eş ciunio!” Dacă vreo fată îşi scotea
capul din dormitor ca să vadă ce se întâmplă, Soa Boa
o întâmpina cu „Meni oz oniad piciaiabo, te curvo
bitang”. N-o putea linişti decât tovarăşul director
Boti, care sosea în grabă şi se închidea în came-
ra-cabinet împreună cu Soa Boa şi cu o sticlă de „Ovi-
diu”.
„Ioi Boti edeş, bine c-ai venit, că nu mai suport”, îi
spunea Soa Boa. După care, fetele care ascultau la uşă
auzeau plescăituri şi giugiuleli mormăite. Una dintre
fete susţinea că „Soa Boa îl sărută peste tot pe Boti”.
Altă fată pretindea că „îi sărută numa' locul de unde
îi lipseşte degetu' mic de la mână, de pe vremea când
era vânător de munte şi o schije nemţească i-o retezat
degetu'”. Nu ştiam precis unde îl săruta Soa Boa pe
Boti, dar ştiam că numai el îi putea potoli isteria.
128
Dan Trif
Tovarăşul de geografie, Furdui, deţinea cel mai
mare şi de nepătruns secret din istoria şcolii generale:
secretu' mămăligii.
Încă de la prima oră de geografie, ne-a spus, cu un
aer de solemnitate şi sobrietate îndurerată: „Copii,
când voi considera că e momentul, vă voi spune se-
cretu' mămăligii. Până atunci vreau de la voi o com-
punere cu titlul „Ce vedem de la fereastra vagonului,
relief, climă, faună şi ocupaţia omului”. Aproape toţi
am scris că vedem munţi, dealuri, câmpii, vaci care
pasc, oameni care taie lemne, femei care spală haine,
apă, pârâu, copaci, pietre şi trenuri venind invers.
Colega mea Ildiko a scris că „vacii paşte şi chintă
mu-mu”. Profesorul n-a fost mulţumit, deoarece n-am
„dezvoltat elementu' faună”. Eu parcă citisem unde-
va despre faună, dar la extemporalul-fulger, cu unica
întrebare „Ce se numeşte faună?”, comandat de pro-
fesor, am scris că „faună este, cum se spune în unele
regiuni, animalul făuneasă iar în unele sate faun i se
spune la luna februarie sau la căoaci zis fierar sau în
unele sate aşa îi spune la păun”. Am fost ridicat în
picioare şi am fost dat ca exemplu de „înţelepciunea
pământului”, iar „giografia” o începusem cu nota 3.
Uitasem de tot lecţia despre faună şi de la difuzorul
din curtea şcolii răzbătea spre urechile mele ascultă-
toare vocea Margaretei Pâslaru, care-mi cânta dojeni-
tor: ,,Uitarea, cum poate fi aşa de crudă/ Uitarea, de ce la
tine-a vrut să vină”.
Totuşi, tovarăşul Furdui era mai bun decât tova-

răşul de matematică, Roman, care, dacă ne încurcam
la tabla înmulţirii, ne trimitea la clasa a doua, unde,
speriaţi şi ruşinaţi, ceream voie învăţătorului să-i lase
pe copii să ne spună cât fac 7 x 8 sau 8 x 6.
Spre dezamăgirea noastră, tov. Furdui nu ne-a
spus niciodată secretu' mămăligii. De fiecare dată ne
spunea: „copii, când voi considera că e momentul, vă
voi spune secretu' mămăligii, dar până atunci ară-
taţi-mi pe hartă unde e situată Republica Togo” sau
,,…până atunci spuneţi-mi ce e aia transhumanţă”.
De la o vreme ne era teamă când începea cu „secre-
tu'” pentru că întrebarea care urma era de fiecare dată
aducătoare de note rele.
Unul dintre colegii mei, plictisit de atâta „secre-
tu'…”, ne-a lămurit că „secretu' mămăligii nu poate fi
altu' decât elementu' ce atârnă sub burtoiu' mare ca
globu' pământesc al lui Furdui”.
14. Munca din dragoste
C
opii, voi trebuie să fiţ fericiţ că v-aţ năs-
„ cut în România socialistă. Voi veniţ din
familii stricate, da' nu-i vina voastră.
Statu' v-a luat ca să aibă grijă de voi, statu' este
familia voastră, lui trebuie să-i fiţ recunoscători. Că
familiile voastre v-o ţâpat ca p-un căcat lângă gard.
Noi, statu', v-am adunat ca s-ajunjeţ oameni harnici şi
cinstiţ, oameni de nădejde ai patriei. Decât s-ajunjeţ
bagabonz şi cerşitori, mai bine să munciţ, că munca
l-o făcut pă om. Astăz veţ vizita o fabrică, ca să vedeţ
ce-i aia şi cum să munceşte. Dacă veţ învăţa bine,
acolo o s-ajunjeţ!” – a cuvântat tovarăşul director Boti,
înainte de-a ne trimite să vizităm fabricile de cheres-
tea „Gloria” şi „Viitorul”.
Nu înţelegeam mare lucru din ce se întâmpla cu
noi la această şcoală, dar de un lucru puteam fi siguri:
eram departe de a înţelege fenomenul numit „dra-
goste de muncă”. Până şi paturile le făceam „ca să
sară banu'” numai de frica pedepsei. Bocancii ni-i fă-
ceam suduind peria şi boxul şi pe cei care nu termi-
nau odată cu făcutul, ca să ne vie rândul şi nouă, mai
repede, să dăm cu cremă peste noroiul uscat. Grohă-
iam ca porcii şi ne băteam cu măturoaiele când eram
puşi să măturăm frunzele uscate din curte. Nu exista
nici un fel de muncă în care să nu găsim distracţie. De
la făcutul bocancilor, cel puţin trei-patru copii mai

mici intrau în cantină cu o mustaţă ca a lui Chaplin.
La munca cu lemnele de foc, totdeauna se găsea un
băiat mai mare care, strigând „N-avem muzică!”, lăsa
să-i scape un lemn tăiat pe picioarele vecinului care,
de durere, se apuca de „cântat” şi de „dansat” ca in-
dienii. Fiindcă tovarăşul director Boti făcea alergie la
cărăbuşi, în sezonul acestora era musai să-i culegem
de pe aleile şi de pe băncile din curtea internatului.
Fetele erau scutite de această îndeletnicire şi acesta e-
ra motivul hăituielii la care erau supuse. Alergau ca o
turmă de capre. Hăituiala continua până când una
mai slabă şi costelivă, precum iapa lui Don Quijote,
rămânea în urmă – selectând, fără să vrea, „specia” –
şi, încăpută pe mâinile hăitaşilor care îi îndesau la
spate, sub bluza de corp, o mână de cărăbuşi foşgăi-
tori, se oprea paralizată şi nescoţând alt sunet decât a!
– a! – a ! – a !
Dacă am fi adunat toţi cărăbuşii din lume, tot s-ar
fi găsit unul să-i taie calea tovarăşului Boti, care ne
suduia de mama focului că nu suntem în stare de ni-
mic. Explicaţia a venit de la un coleg mai deştept de-
cât noi: „Cine dracu-i de vină că cărăbuşii trag la Boti
ca muştile la căcat?”
Fabricile vizitate nu ne-au îmbucurat defel. Zgo-
motele fierăstraielor electrice ne asurzeau. Iar munci-
torii şi muncitoarele nu aveau acele feţe surâzătoare
găsite în manualele din care învăţam şi nici nu păreau
132
Dan Trif
că sunt în stare să cânte animaţi de o fericire imbecilă
ca în acestea. Femeile erau deformate, umflate parcă
cu pompa şi pudrate cu rumeguş. Se uitau la noi,
vizitatorii, ca la o mulţime de gândaci proaspăt sosiţi
în bucătăria lor. Noi, în loc să ne uităm la aceste har-
nice colective de oameni ai muncii, ne-am adunat în
jurul unui muncitor beat care mugea mai mult decât
cânta: ,,Femeiiia… Păi, fehmeia e o fihinţă-nşelătoareee…
Femeiiia… Păi, ia te-nşahlă până moahreee… Femeiiia…
Păi, decât să ai fehmeie-n casă/ Mai bine o găină grahsă/
Ş-un kilogram de vin pă masă…”
„Nu ştiu cât de-nşelătoare poate fi nevasta beţivu-
lui, că dacă şi asta arată ca una din aceste muncitoa-
re-cherestea, atunci cântecu' ăsta l-o compus imediat
după noaptea nunţii, la trezirea din beţie” – cugetă cu
voce tare tovarăşul educator Mocanu.
Praful, zgomotul şi mizeria de la „Viitorul” şi de
la „Gloria” stârniră tot felul de comentarii, ca după
un film prost. „Dracu mai învaţă, dacă trebe s-ajung
ca umflatele ălea”, zise Pârţa, ca o însumare a ce gân-
deam cu toţii.
15. Mort în magazia de lemne
O
dată ce iarna îşi făcu loc, şi-n internat se
auzea plânsetul isteric al circulelor de tă-
iat lemne. În loc de „La meditaţie!”, edu-
catoarea fata-babei urla „La lemne! La lemne!” For-
mând şiruri lungi de „copil lângă copil”, dădeam din
mână în mână lemn după lemn spre gura mâncătoare
de lemne a magaziei.
Pârţa, o fată cu fruntea prea teşită şi cu ochii prea
bulbucaţi, plângea şi îşi îndesa în gură degetele în-
roşite de frig, după fiecare lemn ce-i trecea prin mâi-
ni. De Pârţa se ştia că-i o fată tare lacomă, încât era să
moară încercând să mănânce un kilogram de biscuiţi,
fără să bea apă. Aşa făcuse pariu cu o fată din oraş.
Salvarea i-a venit de la tovarăşa de educaţie fizică,
domnişoara Baltă, care s-a grăbit să-i bage ghearele
pe gură şi să-i radă „tencuiala” de biscuiţi de pe cerul
gurii şi de pe gâtlej. Câţiva colegi erau gata s-o „sco-
pească” în gură pe Pârţa, auzind că „fata nu mai are
salivă”. Copiii o porecliseră Pârţa pentru că aceasta
era mereu plină de gaze şi nu se sfia să le dea drumul
chiar şi-n timpul lecţiilor. Tovarăşul de zoologie îi
spunea „sconcs, treci la tablă şi vorbeşte-ne despre
dihor”. Făcând ochii cât cepele şi căscând gura a trăz-
nită mirare, Pârţa aştepta să-i ajungă la urechi o „des-
criere” dinspre clasă. Până la urmă dihorul descris de
134
Dan Trif
ea era, vorba ei, „un fel de crocodil care umblă noap-
tea prin coteţele oamenilor ca să le mânce porcii şi
găinile”. Profesorul îi dădea nota cinci, pentru că
Pârţa sărea prima când tovarăşul întreba în clasă „Ci-
ne fuge până la farmacie ca să-mi ia antinevralgice că
mă dor măselele de cât de proşti sânteţi?”
Lemnele îngheţate stârneau plânsul mai multor
fete înşiruite la lucru.
Pârţa a fost aceea care m-a închis în magazia de
lemne, pe motiv că, pişându-mă între lemne, n-am
vrut să-i arăt „clonţu'”. O panică ciudată pusese stă-
pânire pe mine, până la a simţi că nu-mi ajunge aerul
din magazie, stare amplificată de bezna dinlăuntru.
Primul gând a fost acela de a o chema în ajutor pe
mama Lodovica, dar perspectiva că aceasta, moartă
fiind, putea să apară numai în chip de strigoi mă făcu
să-mi îngheţe sângele în vene. Şovăiam între a mă a-
puca de plâns, a mă ruga la Dumnezeu, a cânta sau a
muri. Mi-am dus o mână la „clonţ”, dar am dat peste
un ţurţure de gheaţă. Mă gândeam cu ciudă la câte
soluţii ar fi găsit Tom Sawyer, Băieţii din strada Pál
sau Tic Cireşarul.
Întinzându-mă pe o stivă de lemne, m-am gândit
că cel mai bine ar fi să mor. Bătăile clopotului din
curte mă făcură să cred că am murit deja. Mă umilea
gândul că despre mine nu se va zice „mort pentru
patrie” şi că nimenea nu m-a îndemnat măcar „Du-te
la oştire, pentru ţară mori/ Şi-ţi va fi mormântul coronat
cu flori”, ci se va zice: „mort în magazia de lemne,
înconjurat de bobiţele de muci din nas” sau cauza

morţii: „mort de frică în magazia de lemne”. Fără
fanfară şi fără să mă poarte dezvelit, ca să mă vadă
tot oraşul. Mă înăbuşi plânsul când văzui că intră în
magazie, rând pe rând, cernite şi plânse, educatoarea
fata-moşului, Sarita Montiel şi Margareta Pâslaru.
Înconjurând stiva de lemne, le auzeam glasurile triste
şi dojenitoare: „De ce, copile drag, de ce?” – îmi spu-
nea educatoarea fata-moşului. „Porque, amigo, por-
que?” – mă întreba Sarita Montiel. „De ce copilul
e-atât de bun, uneori. Cumplit de rău, alteori. De ce?”
– îmi cânta Margareta Pâslaru. Înconjurat de ele,
simţeam cum plutesc fericit spre paradis. O palmă
trasă în obraz mă făcu să cred că destinaţia mea era
nesigură, totuşi. „Scoală-te de-acolo, mă ameţâtule, că
te-am cotat în tăt internatu'” – mă trezi ţiganu'-şef de
dormitor.
În pas alergător spre dormitor, încurajat de picioa-
rele-n fund ale ţiganului, îmi veni să cânt melodia de
la cor: „Zdrobiţ orânduirea cea crudă şi nedreaptă”.
16. Scrisoare de la Ovidiu
Dragă Trăienică,
În primele mele rânduri de scrisoare vei afla şi despre
mine că fac bine şi îs sănătos sănătate pă care ţo doresc şi
ţîie atît de la mine cît şi de la Dumnezo săţ ajute. Aici
vremea este bună. Am primit scrisoarea de la tine şi am
înţăles că eşti la oraş şi că nu vă dă voie să ieşiţ cînd vreţ
voi în oraş. Şi noi am început demult şcoala. Merem la
şcoală la Cuzăplac. Tu la ce teai înscris la franceză sau la
rusă? Io mam înscris la franceză cu tăte că preşedintele de
la colectiv lio zîs mamelor noaste să ne înscrie la rusă com
înţăleje mai bine filmele rusăşti şi că la ruşi îi slobod să
meri cînd vrei da la francez o să merem la pulivară. Badea
Valer o zîs că franceza îi limbă păntru curve şi că rusa îi
limbă de bărbat. De zîua marei revoluţii din octombre so
ţînut serbare la Cuzăplac da no fost vreme de pregătire şi
nu neam putut învăţa poezia. Letiţia în loc de poezie o zîs
lecţia de la franceză despre Lui Pasteor a ete un grand
savant franţe carele a decuverit pur la premier foa la bacil
contra la raget. Jenu Pili o zîs în rusăşte de pă bină despre
Şofior vadili laftamabili. Mamele noaste o plîns la serbare
cînd o văzut cîte ştim şi cîteom mai şti. Pă soră mea Lucica
o dat la şcoală la Hodin. Îi bine căi acolo că amu nu ne mai
batem de la radio că şti că ea asculta numa răjeli cu
Jimihendris. Ţaduci aminte că noi ascultam viaţa satuli?
Miai scris căţ place de Pîslăriţa da nui rea da mie îmi place
de Anda. Om vedea care cîntă mai mult cînd vi la Tămaşa.
Să vi la Tămaşa de crăciun să merem la colindat cu steaua
şi să stai la noi nu la moşu Găvrilă că iel so însurat cu o
pocăită la care îi tremură mînurile şi de care să zîce că are

un parchinson da noi nu ştim cei ăla şi nici nu ilam văzut
nici odată. Cîne nu poate hi că dară cînele tău Barşon no
murit. Popa nost Viman so mutat din Tămaşa că so aflat
că iera grec şo vinit un popă tînăr care joacă fotbal cu noi şi
noi nu putem sudui cînd ne bagă gol. La popa ăsta nou o
vinit săi ciară pomană un sărac din Petrind la care io
murit familia şi iosagu şi popa io zîs că nam şi nam ceţ face
caşei omu sărac îş scapă pita în căcat şi i să scoală p… în
biserică. Mamele noaste îl blastămă da meghiş mărg la
biserică că li frică de iad. Să şti că Lucica Potri no putut să
să mărite nici amu co vinit unu Vasilică din Zutur şofer
pă salvare şi părinţî iei dejaba o învaţat să zîcă cînd intră
Vasilică în casă bună zîua şi cînd iese din casă la revedere
că ea io zîs invers cînd o sosît io zîs la revedere şi ăla prost
so ruşinat şi so întors în Zutur fără so ceară de muiere. Io
la serbare am vorovit în franceză despre la Sigal e la Furmi
că la Sigal o şoante tut le ete e la Furmi o travo tut lete.
Măicuţa mo scoptit ca să nu mă diochi. Să şti că Jenu Pili o
întrebat pă Napolioniasa bătrînă de ce umblă cracoşe şi de
ce să tăt pişe pă ea şi să dă cu parfum de colonie şi ea io zîs
că hiba asta i să traje de la cît de mult so pîrcit cu şoferi de
pă bascule că ăia o suiau şi pă volan ca so cocoşască mai
bine. Amu mă opresc că măicuţa să tăt uită la mine şi mi
frică să nu citiască ce ţam scris. Îţ trimăt 10 lei în plic ca
săţ cumperi oarece şi dacăţ mai rămîn ceva lei cumpărămi
o fotografie cu Vinetu sau cu Pardailean că la Hodin nus.
Amu zău că mă opresc că măicuţa o strîgat la mine ca să
găt cu scrisu că nu moi face popă şi să mă duc mai bine să
138
Dan Trif
închid coteţu cu galiţăle căi sară. Să vi de crăciun la noi ai
înţăles? Cu drag Ovidiu.
17. Educatoarea fata-moşului
D
acă aveam o educatoare fata-babei, me-
reu nervoasă, roşie la faţă, cu părul uns
lipit de bostan şi mereu urlătoare pre-
cum o maimuţă, era de aşteptat, la fel ca în poveste,
să apară şi fata-moşului. Şi într-o zi aceasta a apărut,
în timp ce seriile de la masă hăpăiau ca câinii prânzul
în cantina internatului.
Tovarăşul director Boti, însoţit de o fată frumoasă,
a intrat în cantină şi, bătând cu băţul în masa
educatorilor, a grăit aşa: „Faceţ linişte, mă bitanji, ca
să v-anunţ ceva. De azi aveţi o educatoare nouă, o
cheamă Gabriela şi trebuie s-o ascultaţ ca pă mine şi
nu care cumva careva s-o jigniţi, că vă bat de vă sar
bumbii. Aţi înţeles?” „Da” – am răspuns în cor.
Sfioasă şi temătoare ca o căprioară, fata frumoasă
nici nu s-a uitat înspre noi. S-a aşezat la masa edu-
catorilor şi abia s-a atins de iahnia de fasole. La scurt
timp au început „analizele”: „Asta nu mâncă fasole,
ca să n-o apuce beşitu' la meditaţie”, „Pă asta cine s-o
asculte că i frică şi să se uite la noi”, „Asta-i fata-mo-
şului”, a zis unul din dătătorii de porecle. Judecând-o
după ochii castanii, uşor oblici, şi după gura mică, cu
buza de jos răsfrântă şi după trupul scund dar bine
împărţit, ai fi zis mai degrabă că e o păpuşă japone-
ză…
140
Dan Trif
Sâmbăta era ziua noastră de făcut baie. Împărţiţi
în grupe de câte 15-20 de copii, intram goi într-o încă-
pere mare, cu tavanul înţesat de duşuri şi cu pardo-
seala plină de bucăţi albe de săpun „cheia”. Ca într-o
cameră de gazare, urlam până ce băieşul cocoşat regla
apa rece cu apa caldă. O ploaie de săpunuri zbura
spre hubloul de unde ne privea înspăimântat bătrâ-
nul Bodor, poreclit „cocoşatul de la Auschwitz”, când
acesta prelungea reglatul.
Întotdeauna în anticamera sălii de baie stăteau
educatorul sau educatoarea de serviciu şi sora Soa
Boa, prin faţa cărora trebuia să trecem ca să ne con-
troleze dacă avem vreo boală de piele, dacă am mai
crescut sau – cum spunea unul – „dacă ne-a mai
crescut…”. Soa Boa avea o figură severă, dar mai
mult ne studia partea de sub buric.
Fata-moşului nu se uita la noi şi la goliciunea noas-
tră. Ea stătea întoarsă către o sobă de teracotă şi citea.
La meditaţie vorbea cu blândeţe şi – culmea! – toţi
o ascultam. Văzându-mi cărţile de pe bancă, mi-a zis:
„Cred că eşti prea mic pentru «La Femme de trente
ans» şi «Moll Flanders». Ar fi mai bine să te întorci la
«Băieţii din strada Pál» şi la «Coliba unchiului Tom»,
de pildă. Ce zici?” Am dat afirmativ din cap, dar
dezamăgit că n-am încântat-o cu lecturile mele „se-
rioase”.
„Ce-ai mai citit până acuma?”, m-a mai întrebat.
„«Făt Frumos din Lacrimă» şi «Inelul fermecat», pe
care mi le-a adus moş Găvrilă când o fost după ţoale
păntru piuă, la Chendremal” – i-am răspuns.
În pauză, Marinică, băiat din Chendremal, m-a

întrebat: „Tu tăt din Chendremal ai căpătat şi cartea
«Femeia trântită» de care ţ-o zâs fata-moşului?” „Nu,
mă Marinică – i-am zis – că nu tăt ce ieste pă lumea
asta îi numa din Chendremal.”
Tot într-o oră de meditaţie, fata-moşului ne-a cân-
tat un cântec trist, cu o voce nefiresc de groasă pentru
înfăţişarea şi vârsta ei: „Am avutuuu un drăguţuuu/
Am avutuuu un drăguţuuu/ M-o lăsat c-o fost pros-
tuţuuu…” Pentru că toţi am izbucnit în râs, fata-mo-
şului s-a roşit până la lacrimi şi nu ne-a mai cântat
nimic, niciodată.
Fără să ştim, mulţi o iubeam pe fata-moşului.
Dirijându-mi lecturile, o însoţeam deseori la bi-
bliotecă. Aplecat peste umărul ei, îmi plăcea parfu-
mul ei şi lobul urechilor străpuns de cerceii în formă
de inimă.
Auzindu-i vocea care ne îndemna: „Deşteptarea,
puilor, că-i vremea”, într-o frumoasă dimineaţă de
vară m-a cuprins o nelămurit de dureroasă fericire,
care mi-a umplut ochii de lacrimi. Vocea ei blândă şi
uşor cântată avea ceva din vocea mamei Lodovica,
din vocea Saritei Montiel, din vocea Margaretei Pâsla-
ru… „De ce plângi, copile drag” – m-a întrebat ea.
„Nu ştiu” – am bâiguit.
Alţi copii i-au răspuns: „Plânje că precis o visat cu
«femeia trântită»”, „De bătut nu l-o bătut nime, da'
cred că i dor de-acasă”.
18. Acolo, unde negrii cântă
V
iaţa de noapte din internat începea o da-
tă cu stingerea dictată de supraveghe-
toarea şoldoveancă.
Apăsând pe întrerupător, aceasta ne spunea „Gata
băieţ, urmeazî stinjirea, noapti bunî”. În întuneric,
totdeauna se găsea unul care s-o întrebe: „Bini, bini,
da' undi-i tovarâşu Mocanu?” Întrebare fără răspuns.
Boşotă – aşa îl numeam pe un băiat ridat şi găl-
bejit de atâta fumat – cobora primul din pat şi, aşe-
zându-se la gura sobei, trăgea „Naţionale” după „Na-
ţionale”. Deşi arăta subdezvoltat, la toţi ne era teamă
de el, pentru că ştia să bată.
După cântecul „Rângî-tangî-tangî-ta”, urma să se
producă artistic Boşotă. Acesta, după ce trăgea câteva
ţigări, începea să cânte răguşit un cântec înfiorător, de
ne trăgeam pătura peste cap de frică.
Cânta: ,,Acolo, unde negrii cântă/ Maimuţele se iau la
trântă/ Dând lovituri, topor după topor,/ Tam-tam-urile
bat în urma lor”. Nu ne uitam spre sobă, ca nu cumva
să-l vedem pe Boşotă înconjurat de negri. La „Dând
lovituri topor după topor”, Boşotă răcnea şi bătea cu
picioarele în podele, încât nimenea nu credea că n-au
venit negrii.
„Să cânte Nana”, strigau băieţii mai mari. „Scu-
laţi-l pe Nana c-o perină-n bornău!”
Nana – un băiat ca un butoiaş, mereu plin de vân-

turi – purta acest nume numai după stingere, când
era obligat să cânte un cântec cu numele Nana.
Şi-ncepea: „Are Nana, ce-are ea?” Un cor de 5-6
băieţi îi răspundea cântând: „Are Nana rochie rea!” În
continuare: „Are Nana, ce-are ea?” Corul: ,,Are Nana
păr pe «ea»”. Şi tot aşa până când „ce-avea Nana” era
descrisă mai ceva ca de un doctor de femei.
Urma un copil de ţigan, trist şi retras, care se
văieta în diferite chipuri şi intonaţii şi pe aceleaşi ver-
suri: ,,Azi îi luni şi mâine-i marţi/ Merg surorile la fraţi/
Azi îi luni şi…/ Au-uau-uau”. După mai multe văietă-
turi, şeful de dormitor, tot neam de ţigan, îl oprea:
„Dacă nu spui de ce merjau surorile la fraţ, tacă-ţ
muia!”
„Cine urmează?”, întreba şefu. „Cerneală!”, îi răs-
pundea unul. „Trecem păstă el, da' dă-i o perină-n
bornău!”
„Cerneală” eram eu. Deşi „tanti de muzică” îmi
trecuse în dreptul numelui cuvântul „netalentat”,
educatoarea fata-babei mă distribuie în piesa „Pata de
cerneală”, în rolul cu acelaşi nume. Pentru că în oraş
piesa, al cărei regizor era fata-babei, fusese respinsă,
reprezentaţia avu loc într-un cătun de pe lângă oraşul
A. Pe mine mă îmbrăcară cu două cearşafuri albastre
şi, fără a avea ceva replică de spus, trebuia să stau pe
tot parcursul piesei întins pe o bancă de şcoală. Şi
„actorii”, şi spectatorii holbaţi se uitau intrigaţi la
144
Dan Trif
mine – pata de cerneală pe care n-o recunoaşte nime-
ni c-ar fi făcut-o, vărsând cerneala. Piesa se străduia
să-i educe pe cei ce greşesc şi nu recunosc. La final,
era aplaudată echipa de elevi-oameni, conştiincioasă,
care, în ciuda faptului că Grigore n-a recunoscut c-a
vărsat cerneala, au curăţat pata cu propriile mâini.
Fata-babei mi-a interzis să apar la aplauze, deoarece,
mi-a zis ea, „tu eşti fapta rea care trebuie ştearsă”.
După cântecele din dormitor, urma „făcutu' indi-
enilor”. Copiii care apucaseră să adoarmă erau mân-
jiţi pe faţă şi pe păr cu pastă de dinţi. Alegeau şi un
„şef de trib”, căruia, după ce era pictat cu pastă, îi
puneau o hârtie între degetele de la picioare şi-i dă-
deau foc. Urletele „indianului” erau adevăratul sem-
nal de stingere…
19. De sărbători (1)
O
dată cu apropierea sărbătorilor de iarnă,
copiii din internat erau cuprinşi de fer-
voarea numărării zilelor rămase şi o a-
saltau pe Iluş porcăreasa, care împărţea scrisorile so-
site de la părinţi sau rude. O scrisoare care conţinea o
chemare de genul: „poţi să vii şi să stai la noi în
vacanţă” era mai mult decât o binecuvântare pentru
cel ce o primea. Copiii de ţigan erau cei mai nefericiţi,
deoarece aceştia, chiar dacă primeau un soi de „che-
mare”, nu erau lăsaţi să plece, de teama că se vor
reîntoarce cu „o haită de păduchi” – cum zicea tova-
răşul director Boti –, cu uniformele lipsă şi îmbrăcaţi
ca indienii. Pentru cei rămaşi în internat se împo-
dobea un pom de „Anul Nou” şi pe tovarăşul Clipi
de la tâmplărie îl îmbrăcau în Moş Gerilă.
Ildi, colega mea de bancă, nu primise „chemare”,
dar era fericită că va recita o poezie cu Brăduleţul, pe
care se străduia s-o înveţe: „Braduleţ, braduţ dreguţ/
Nige peste tine/ Ghere — hai în hozo me/ Unde cald eş io –
bine/ Cu petelei o să-mbraci/ Şi steluţe mie”. Ea venise
învăţată de acasă că „Ardealul fost eş este a unguri-
lor, de aia este noghion sep”. Avram, tocilarul clasei,
i-a spus că „Nu-i drept, că când o venit ungurii din
Panonia noi eram deja aicea şi când ungurii o dat
păstă civilizaţia noastă, păstă băile romane, păstă
146
Dan Trif
amfiteatre şi păstă mierea noastă de albine, n-o mai
vrut să plece şi că ungurii erau în stadiu de sălbăticie
şi-ş ţâneau carnea sub şaua calului şi că de la atâta
călărit li-o rămas puţa mică”. Ildi nu s-a lăsat intimi-
dată: „Nem igoz, nem igoz, că io am văzut pă tova-
răşul director Boti când o făcut pişiche în chiuveta
din birou, şi iel nu-i ungur”.
Maurer, fratele lui Şofron ţiganu', cu buzele lui la-
te şi cu nasul coroiat ca şi clanţa de la uşă, primise de
la doamna de muzică un text ciudat, pe care să-l
înveţe pe dinafară şi să-l cânte la serbare. Îl auzeam
cum croncănea prin curte cu „r”-ul său prelungit: „O
thanem-bau, o thanem-bau,/ Vigrrrizi tohne thanem-
bau…” Ceilalţi copii îl invidiau că „puiu de cioară-i
norocos, că horeşte pă limba lui”.
În dormitoare, seara, se auzeau o mulţime de cân-
tece şi nu puţini erau cei care strigau fericiţi: „Ce
bine-i că mă duc acasă şi atâta o să mânc de mi-a
crepa burdihanu'”.
Printre cei prea fericiţi, mă număram şi eu. Primi-
sem mai multe scrisori de la prietenul meu Ovidiu,
din Tămaşa, prin care eram chemat să-mi petrec va-
canţa la Tămaşa. Îmi era dor de satul meu, de Ovidiu,
de iapa Doina, de Barşon, câinele negru ca tăciunele,
de Lucica, sora lui Ovidiu, de Letiţia, de Mărina care
ne spunea poezii cu prostii, de casele la care vom bate
la uşă când vom colinda de Crăciun, de toţi oamenii
şi de toţi hoherii din sat.
Primeai nişte „foi de drum”, apoi urcai în trenule-

ţul mocănesc care, cu o mie de opriri, mă ducea spre
T. În tren, pe banchetele tari, moţăiau mineri asudaţi
şi mirosind a minereu. Unii fumau, alţii beau vinars
şi jucau şeptic.
În lungul drum în noapte, trenuleţul înghiţea sat
după sat şi rareori vedeam câte o luminiţă la vreo
casă atârnată de-o stea.
Cuprins de somn, n-am băgat de seamă când am
ajuns la destinaţie, dar, deschizând ochii, m-au
înfiorat de groază nişte cuptoare uriaşe din care ie-
şeau nişte limbi de foc şi mai uriaşe. Crezând că visez
cu iadul, am aşteptat să se sfârşească odată, ca să nu
chiar mor. O voce atotputernică îmi strigă la ureche:
„Scoală-te, mă copile, şi nu dormi cu ochii deschişi!”
Cuptoarele continuau să ardă şi până am urcat în-
tr-un autobus murdar am crezut că, fie şi numai pen-
tru câteva minute, am străbătut… Infernul.
D
upă nu ştiu câtă vreme, ajunsesem, în-
tr-un cobăr ticsit de muncitori navetişti,
transpiraţi şi obosiţi, în Tămaşa. Satul,
cufundat în noapte, îmi părea mult prea mic, iar va-
lea, care despărţea satul în două variante posibile ca
răspuns la cuvântul „stradă” scris pe plic – strada
Principală sau strada Înceieuliţă –, era îngheţată şi
acoperită de omăt, ca tot satul cu dealurile lui înalte
cu tot.
Cu „Ni, că chiar o vinit Trăienică” – mă întâmpină
lelea Jenică, mama lui Ovidiu, care împreună cu el
mă aşteptau în spatele cobărului.
Trecuseră doar doi ani de când plecasem din sat,
dar parcă nu-l mai văzusem de-o veşnicie. Stelele,
contrastând cu luminile galbene care nimbau casele
din sat, creau o atmosferă de vis.
Lumea se pregătea de sărbătoare. Femeile făceau
colaci, cozonaci şi prăjituri; sarmale, ceva mai încolo,
fierbându-le în seara de Crăciun. În rândul hoherilor
începeau tratativele care cu cine merge la colindat.
Majoritatea copiilor mai mici plângeau de mama
focului că erau respinşi de cei mai mari.
„Nu-l iau, că nu-mi trebe, că doarme pă drum”
sau „Îi curg mucii tomna când îi de horit colinda” –
zicea Jenuţu Pili despre Virjil a lui Todor din deal.
Ţiganii încă erau în mare sfadă: cine să cânte la bal

la căminul cultural, ceteraşul Victor, cu Nuşka, nevas-
ta lui Victor şi baterista satului, sau muzicanţii lui
Aladar, din Bozolnic. Până la urmă s-au înţeles şi au
cântat toţi la un loc. De când n-o mai văzusem pe
Nuşka, baterista, aceasta îşi înlocuise toţi dinţii cu alţii
de fier.
Nu se schimbase mare lucru în obiceiurile tămăşe-
nilor, doar că feţele de masă ţesute erau înlocuite cu
unele de plastic, iar unele păretare, cusute cu mâna,
erau schimbate cu Răpirea din serai sau cu lei sau
tigri. Intrase şi moda florilor de plastic şi a covoarelor
persane.
O dată cu noi, colindau şi ţiganii. Colinzile lor nu
puteau fi înţelese de nimeni, fiindcă în ele nu era
vorba de sfinţi sau de naştere, ci cântau despre şerpi
şi alte lighioane.
Mărina, cea mai bună mulgătoare din sat, mă
întâmpină cu „Tulai, mă Trăienică, ai vinit pă aice, la
Tămaşe şi umbli şi tu la corindat? Bine faci, ţucu-te!”;
apoi, întorcându-se către lelea Lucreţie, îi zice: „Tu
Lucreţie, tu eşti groasă şi nu mai ai mult până să-ţ vie
pruncu pă lume, fă bine şi dă-i batăr cinci lei die
pomană la pruncu ăsta sărac, că ţ-a ajuta Dumnezo să
naşti fără dureri”. Nu ştiu de ce am refuzat leii de la
lelea Lucreţie, neţinând cont că s-ar putea să nască
greu.
150
Dan Trif
La bal, aproape că dispăruseră rochiile încreţite, şi
multe fete strigau către bina pe care cântau ţiganii:
„Tu Nuşkă, bagă tango, în trăznet să te mânce!”
Nuşka, nervoasă şi pe Victor că era beat, şi pe ju-
cători „că le trebe tăt alceva”, le răspundea clănţănind
din dinţii de fier, de furioasă ce era: „Mai tăceţ din
fleancă, că cânt ce vine la rând şi nu mai hiţ aşe neal-
coşe şi nu mai cereţ numa muzică domnească, că n-aţ
vinit la joc să vă trosoniţ şi să vă tăt frecaţ unu de
hălălalt.
Numai atât i-a trebuit la Nuşka baterista ca să
poată slobozi o găleată de înjurături:
„Tu Letiţie, tăie-te-ar doftorii pă masa de oiagă să
te taie, da tu-m pui în blid sau în straiţă, tu care atâta
te scociorăşti pănă să dai banii care-s de dat, tu vo-
roveşti, tu? Întide-ţ pupăza aia de gură, că te blastăm
de nu-i avea noroc câte zâle-i avea de-amu înco-lo!
Scroafă!” La potopul de înjurături care a urmat, pă-
rinţii Letiţiei au hăţit-o din faţa ţiganilor, certând-o:
„Tu Letiţie, gândeşti că ieşti bolundă de te sfădeşti cu
ţâganii ca ţâganii. Treci şi joacă, că vez că ţî l-o luat
Verjina pă Cornelaşu Lesî, că mintenaş merem cătă
casă!”
n căminul cultural din Tămaşa toată lumea
Î asuda de atâta joc. Feciorii de însurat se între-

ceau între ei care de care să facă mai multe
figuri de joc: învârtitu' pe sub mână, până mai că
ameţea fata, bătutu' cismelor de podele, de parcă-l bă-
teau pe Necuratu', bătutu' cismelor cu mâna după fie-
care rotire în ritmurile de „ceardaş” şi de „româ-
neşte”. Fetele şi nevestele prinse în roata jocului îşi
întorceau capul ca găinile care, din când în când, cer-
cetează cerul ca să vadă dacă le urmăreşte vreun uliu.
Până şi Băniţoaca, fata cu capul mare cât globul
pământesc, era roşie de atâta jucat şi îşi rotea cozile
groase şi unse şi degrabă plesnitoare de ochii ce se
apropiau prea mult de traiectoria acestora. Nemă-
ritată, Băniţoaca era atentă când pe Nuşka, baterista
din orchestră, o apuca cântatul, şi cânta cu patimă,
alături de ţigancă, un cântec strămoşesc: „Zâs-o mama
cătă mine/ Mărită-te tu copilă/ Să ai şi tu un inel/ Un inel
şi-un bărbăţăl”. Până aici cânta Băniţoaca. Mai departe
cântau nevestele preasătule de bărbaţii lor: „Io-n grabă
m-am măritat/ Şi un tont mi-am căpătat/ Când îi cununia
mare,/ Tontu-mi cere de mâncare,/ Când îi la biserică,/
Tontu' mi se-mpiedică…”.
Lelea Todosâie, cernită şi plânsă că nu de mult i-o
murit bărbatu', stătea pe o bancă lângă sobă. Privea în
152
Dan Trif
gol şi poate că se gândea cum ar mai fi jucat şi
bărbatul ei, dacă nu s-ar fi prăpădit. Până şi iapa lor,
Neagra, era plânsă şi îndurerată de moartea stă-
pânului.
La înmormântare, Todosâia era gata să-şi smulgă
tot părul de pe cap de atâta durere. Bocea rupându-şi
mâinile: „Tulai, mă, tu Vasilieeee…/ Ce-ai putut să-mi
faci tu mieee…/ Cine mi-a cosî zănoagaaa?/ Cine s-a sui pă
Neagraaa…”. Firuţa Biţului, auzind ultimele versuri,
se apucă de atâta râs, încât uită că era neam apropiat
cu mortul.
În pauza de la miezul nopţii, ţiganii muzicanţi
mâncau sarmale şi se uitau chiorâş la lumea care nu
se mai ducea acasă.
Mulţi băieţi erau îmbrăcaţi în costume de „can-
găr” sau de „semicangăr”. Aşa îi spuneau ei la tergal
sau la semitergal. Fetelor li se vedeau formele prin
fustele strâmte care invadaseră Tămaşa. Majoritatea
erau grase şi sănătoase, aşa cum le plăcea mamelor
lor să fie, nu slabe şi costelive, ca fetele de la casa de
copii. Eu dansai cu Elvira, dar înainte îmi lăsai panta-
lonii mai jos cu un lat de palmă, ca să nu se vadă că
aveam boconci, nu cizme.
Anjeluca lui Titilaş era atât de grasă încât ţi se
părea că joacă singură. Nu ne înghesuiam să jucăm cu
ea, deoarece ea era aceea care conducea dansul, încât
ne hăţea şi ne învârtea cât şi cum dorea ea. Când
Nuşka baterista striga de pe bină „şi-amu vine da-
mi-valţ”, Anjeluca lui Titilaş punea mâna pe Jenuţu
Pili, cel mai pirpiriu dintre noi, şi zicându-i „Tu cu

mine joci” îl bătea „săracul” de toţi pereţii şi de toţii
dansatorii pe care îi întâlneau în focul „ceardaşului”
lor.
„Şi-amu să vă gătaţ că vine «Pinguinu'»”, anunţa
aceeaşi Nuşka, moment în care toţi dansatorii formau
un şir lung, ca un şarpe cu labe, şi săreau de pe un
picior pe altul strigând din când în când „Pinguin”.
„Pinguin” era noul dans adus de la Cluj de către
Silviu zis „Acceleratu'”.
În scălămbăiala „Pinguinului”, am călcat fără voie
unul din picioarele unei babe, care se uita uimită la
noul dans. Din pricina durerii, baba a strigat după
mine: „Uă, nu te-ar fi făcut mă-ta să te facă. Mai bine
făta în locu' tău un purcel pă care să-l deie de po-
mană!”
22. La un ceai cu tovarăşul Boti
T
ovarăşului director Boti îi plăcea să bată
copiii. Dacă îţi lipsea un nasture de la ves-
ton, dacă aveai urme de var pe uniformă,
dacă te surprindea cu degetul în nas sau dacă, mai
grav, fugeai în oraş sau căpătai vreo notă proastă, erai
poftit amabil la el în birou: „Treci, te rog, la mine în
birou şi aşteaptă-mă acolo”, spunea cu o voce blândă
de parcă te invita la sarmale. N-a trecut multă vreme
de la apariţia mea în internat şi am avut onoarea să
fiu şi eu invitat la el. Mi-a zis: „Du-te la mine la birou,
fă-te comod pe fotoliu şi aşteaptă-mă acolo, că vin şi
eu imediat. Cheam-o şi pe Oneţ cu tine ca să nu fii
singur!” Oneţ era fata după care alergasem într-o sală
de meditaţie, neştiind că tropăielile noastre se făceau
simţite tocmai deasupra biroului tovarăşului Boti.
„Oare ce ne face Boti, tu Oneaţă?”, o întrebai pe fata
care ocupa cel de-al doilea fotoliu. „Cred c-o să ne
bătucească curu'”, îmi răspunse aceasta, galbenă de
speriată ce era.
Nu dură mult şi tovarăşul Boti îşi făcu apariţia,
vesel şi frecându-şi mâinile a nu ştiu ce satisfacţie.
„Tu Oneţ, aşteaptă afară, că primajdată mă ocup de
ameţâtu' ăsta” – zise căpcăunul. Apoi, dezbrăcinân-
du-se, îşi privi cureaua şi mi-o puse în dreptul ume-
rilor ca pe un metru de croitor. Suflai uşurat, gândind
că m-a chemat ca să-mi ia măsura pentru ceva costum

nou.
Îmi zise „Întinde-te cu burta pe fotoliu” şi m-am
întins supus, crezând că-mi ia măsura şi la nădragi.
Cu mâna la care îi lipsea degetul mic, mă apăsa cu
capul în tapiţeria fotoliului şi, după câteva secunde,
simţii un milion de muşcături de şerpi pe fund, care
nu mai conteneau. Intrând în panică şi scoţând nişte
zbierete animalice, strigam: „Nu mai fug! Nu mai
fug!”, la întrebarea repetată de Boti: „Mai fuji ca un
bolund pân clasă, ca să mă fuţ pă mine la urechi?” Nu
ştiam câte curele mi-a tras Boti, dar după o vreme
l-am auzit oftând a uşurare, ca după o labă prelungă.
A chemat-o apoi şi pe Oneaţa şi ne-a comandat să ne
aşezăm din nou pe fotolii. „De tine, Oneţ, mă ocup
mâine la aceeaşi oră” – i-a zis fetei. Aşezându-mă pe
fotoliu, am avut senzaţia că mi-a luat foc fundul, dar
eram tare curios ce mai vrea Boti de la noi. Acesta
deschise un dulap şi, după ce ne întinse o farfurioară
cu pătrăţele de ciocolată, se apucă de preparat un ceai
de plante, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic în urmă
cu câteva minute. Ne întinse câte-o ceaşcă şi ne
întrebă dacă dorim cumva şi câteva picături de rom
în ceai. Amândoi am răspuns că da. Şi, precum în
înalta societate văzută în filme, ne trezirăm bând ceai
la „invitaţia” tovarăşului director Boti. Cum e şi firesc
în astfel de situaţii, n-a lipsit nici conversaţia: „Vă
simţiţi bine aici, la casa de copii? Cum vă place mân-
156
Dan Trif
carea? Da' hainele? Aţi citit cartea «Tăuraşul de Ar-
gint» din literatura chineză de azi? Nu? Păi, nu
înţeleg de ce nu v-aţi înscris la biblioteca orăşenească,
că acolo are cărţi şi groase şi subţiri. În «Tăuraşul de
Argint» e vorba de un copil pe nume Tie-nu care
seamănă cu voi, da' ăsta o trecut şi prin revoluţia
chineză şi abia l-au putut scăpa tovarăşii de opiu. Era
copil de stradă, da' tovarăşii l-au ajutat să se integreze
şi să înveţe carte. Tie-nu o ajuns să înveţe şi geografie
europeană, numa' că la capitala României i-o zâs
Budareşti. Hî-hî-hî… Trebe să citiţ cartea, că are
multe învăţăminte de folos pentru voi. Săptămâna
care vine, vine la cinematografu' «Muncitoru'» un
film cântat despre tovarăşul Mao-Ţe-Dum. O să vă
duc cu şcoala, că trebe să-l vedeţ. Dejaba aţi făcut toţi
gălăgie, că nu v-am dus la «Splendoare în iarbă», că
care film îi bun numa' noi ştim, nu nişte cufuriţi ca
voi, şi-amu căraţî-vă de aci, că încep imediat să mă
nervez, proşti şi măgari ce sunteţ. Puneţ ceaiul jos şi
nu mai băgaţ în voi atâta ciocolată! Fuga… marş!”
Fugind nervoşi, şi eu, şi Oneaţa, am plănuit că-i
vom da lui Iluş, porcăreasa, bani ca să ne cumpere o
carte poştală pe care să scriem, ca şi cele două ciori, o
scrisoare spre Bucureşti, care să înceapă cu „Tovarăşe
Nicolae Ceauşescu, să ştiţ că tovarăşul director Boti
ne bate cu cureaua…”
23. Vânătoru' de munte
C
lubul internatului ne trezea un soi de
spaimă de fiecare dată când auzeam că
„diseară avem program la club”. Nu
ştiam dacă va fi program de film la televizor sau de
„analiză a situaţiei la învăţătură”. La televizor eram
lăsaţi de regulă la filmele cu războiul împotriva nem-
ţilor sau la spectacole cu hori de pe plaiurile patriei.
Rareori, şi numai atunci când tovarăşul director Boti
era plecat la judeţ, vedeam şi alt fel de filme, dorite şi
de educatorii noştri. Când auzeam că-i vorba de „a-
naliza situaţiei la învăţătură”, ne cuprindeau fiorii
groazei. „Gazdele” noastre, într-o astfel de situaţie,
erau tovarăşul director Boti şi o legătură de „harţape-
le” aduse de la fabrica de cherestea, un fel de leaţuri
neprelucrate. Totdeauna tovarăşul Boti ţinea un dis-
curs despre importanţa învăţăturii şi despre rolul
nostru în acea casă de copii, altul decât acela „de a
umple veceauăle cu căcat” – ţinea să precizeze el de
fiecare dată. Apoi, ridicând mâna la care îi lipsea de-
getul mic, se dădea exemplu pe sine şi faptele lui de
vitejie. Rostea: „Uitaţî-vă bine la mine. Io am luptat
pă front la vânătorii de munte. I-am bătut pă nemţi
de n-o avut noroc. Într-o pauză dintre focuri o schijă
nemţiască mi-o retezat dejetu' mic, togmai când mă
şterjam la nas. Aşa scrie şi-n cartea asta despre luptele
158
Dan Trif
din Apuseni. Sânt un erou în viaţă, păntru că am ştiut
să mă lupt în aşa fel încât pă mine să nu mă nime-
rească glonţu', numa' pă iei să-i nimerească, ca să
înveţe minte să nu mai cucerească ce nu-i a lor. Voi
vă puneţi întrebarea, voi ce faceţi păntru ţara asta, în
afară di-a umple veceauăle? Ce se va aleje din nişte
cufuriţi ca voi? De la toată lumea aşteptaţi totu' de
pomană şi toţi să vă zâcă «săracii copii de la casa de
copii». Trebuie să vă intre bine în cap că voi aţi fost
adunaţi de pe drumuri ca să nu ajunjeţi bagabonzi şi
hoţi şi că trebuie să terminaţi măcar opt clase ca să vă
puteţi califica în vreo meserie. Dacă nici asta nu vreţi
să faceţi, apoi atunci am io grijă de voi. Acuma o să
mă uit în cataloaje ca să văd cine o luat note de trei şi
de patru”.
Pădurean, ţiganu', nu s-a putut opri să nu comen-
teze: „Auzâţ voi acolo ce zâce Boti, că-i erou în viiaţă.
Io cred că, de frică, iel ş-o mâncat dejetu' mic de la
mână şi dacă s-ar descălţa precis c-am vedea că n-are
dejete nici la picioare, de curajos ce-o fost. Numa' Soa
Boa, cu care să culcă, greşeşte numărătoarea de beată
ce-i şi precis că ea îi găseşte dejet şi pă unde nu trebe
să aibă”.
Urma cititul cataloagelor şi selecţionarea elevilor
cu note proaste. Aproape jumătate din internişti se
apropiau de locul „execuţiei”. Fetele, dar nu numai
ele, începeau să plângă înainte de-a le fi citit numele
şi notele.
„Hai, noroc cu mâna stângă” – zicea tovarăşul di-

rector Boti, după care învârtea fiecare „victimă” ca pe
o elice, lovind-o cu o „harţapea”, până ce aceasta se
rupea de fundul „elevului prost la învăţătură”. De
multe ori „elicea”, vie şi ascuţit-zbierătoare, se învâr-
tea nebuneşte pe toată podeaua clubului, făcând pâr-
tie liberă prin masa de copii care se grăbeau în acest
sens, ca să nu primească şi ei un dos de „harţapea”.
Cu o voce blândă la început, tovarăşul director Boti te
invita să-ţi alegi „harţapeaua” dorită, apoi dădea dru-
mul la un potop de înjurături, învârtindu-te şi lo-
vindu-ţi fundu', până aproape că ameţeai. Cu faţa
congestionată de efort, lac de transpiraţie şi gâfâind,
nu se oprea până ce nu termina cu plutonul pedep-
siţilor.
Educatorii se prefăceau că nu văd ce se întâmpla
sub ochii lor, iar educatoarea fata-moşului lipsea de
fiecare dată de la astfel de manifestări.
În drum spre dormitoare, toată lumea uita de pe-
trecerea la care tocmai participase şi cânta din răspu-
teri o melodie dintr-un film indian: „incichidana, inci-
chidana. Daneu-per-dana… Incichidana A-ha” sau ,,Hei
tu murmu-che-murmuche… Hei tu murmuche – murmu-
che. Ramaia – vastavia, Ţî-ţî-ţî-ţî!”
24. Scrisoare de la Ovidiu (2)
Dragă Trăienică,
Am primit scrisoarea de la tine de unde am aflat că nuţ
place acolo. Eu sînt bine şi sănătos sănătate care ţo doresc
şi ţie. Aici vremea este bună. Am cules cucuruzî, iam băgat
în pemniţă şiam făcut habă cu Letiţia, Neluţu li unchiu
Voasi, Nelia şi Violina li Grozan, Anjelica li Paşcalău care
nio ajutat la depănuşatu cucuruzîlor şi niam tăvălit pîn
pănuşi pînă cîtă miezu nopţî. Nio părut rău că nai fost şi
tu aice. Fetile no avut nici una budigăi pă iele da mni frică
săţ mai scriu prostii că poate îmi citeşte scrisoarea măicuţa
sau umflatu de poştaş care nare altă treabă cînd mere cu
şareta cîtă Cuzăplac.
Aici îi mare bai cu mina de la Tămaşa că nu mai ieste
cărbune şi unde o să lucre atîta amar de mineri că tăţ au
silicoză şis aproape de penzie. Pă Bădiţa cel mai prost
miner din sat lo penzionat de boală co început să trimeată
coşerci pă furnicular fără cărbune în iele da le sămălea ca şi
cum ar fi fost pline. Pă mulţ prunci io trimăs părinţî la
şcoală la Hodin co zîs că aice nu să face şcoală de nici o
treabă da nui drept. La şcoală la Cuzăplac tovarăşu Funie
de română mio trîntit un 3 co zîs că dinadins nu vorbeşti
domneşte şi literar. Amu nu ştiu cum să le spun la ai mei
careo fost treaba că lecţia despre Budulea taichii uam ştiut
tătă pă de rost. Ştii că pă la noi la creangă îi mai zîce şi
gătej. No, să ştii că tata li Mateiu li Piluţ o zîs în sat că
pruncu lui o ştiut tare bine la teză că io picat lecţia despre
amintiri din copilărie a li Ion Gătej. Tăţ am rîs cum io zîs

la Creangă. Abia aştept să vi în vacanţă la noi. Am vorovit
cu ai mei şo zîs că sigur că da poţ să stai la noi. Om mere la
colindat de Crăciun şi lasă că tăte or fi bune nu mai fi
năcăjit. Îţ mai aduci deaminte de Silviu la care noi îi zîcem
acceleratu? No să ştii că părinţii lui io scris o scrisoare în
care so plîns că lio luat Dumnezo un porc tomna porcu
care săl taie pă Crăciun. Şi amu bagă de samă ce lio scris
iel de la oraş: Dragi părinţi, am înţeles prin ce necazuri
treceţi că va decedat un porc. Eu vă sfătuiesc să nu vă
lăsaţi copleşiţi de suferinţă, să fiţi mai vigilenţi şi cu
puţină prudenţă veţi trece şi peste această întîmplare
neprevăzută. Condoleanţe, Silviu. Nici dascălu nost no
ştiut cei aia prudenţă da părinţii lui Silviu io scris înapoi:
Dragu nost nam înţăles ceai vrut să zîci de prune sau
pruneaţă şi di ce ţai pus numile de Condoleaţă lîngă Silviu
că dară nu teai măritat cu una pă care so cheme aşe.
Leam arătat scrisoarea ta şi la ceielalţi hoheri şi tăţ o rîs
cum ai nimerit tu în oraşu ăla primajdată la şcoala aia
ajutătoare de petelei cu capu mare. Pă aice una mai ieste
aşa cu capu mare cît o baniţă aia din Almaş care vine în
fiecare sîmbătă la noi la bold ca să cumpere pită şi la care
părinţii îi scrie pe un popir ca să nu uite două pite
semialbă. Îţ mai trimet o hîrtie de cinci lei ca săţ cumperi
ce vrei de iei. Am surechiat şi strugurii. Am avut mulţ anu
ăsta. Îţ mai aduci aminte cum trăgeam must din butoi de la
bade Ghiurcă din pemniţă cu un pozdăr de cînepă? Şi cum
Virjil a li Todor din deal o băgat în butoi un furtun de la o
basculă şi ce nio mai sfădit bade Ghiurcă că vinu io mirosit
162
Dan Trif
a motorină? Şi cum neam apucat tăţ de plîns cînd nio spus
la ai noşti şi cum nam recunoscut nime şi nimic? O fost
faine vremile alea că nu aveam atîtea prostii de învăţat şi
părinţii erau mai buni cu noi. Am uitat săţ spui că la Miki
ţîganu de la podu Cuzăplacului io mînat valea mare casa şi
amu nare unde sta cu tătă familia lui de puradei. Amu
nare cine ne mai cere dare cînd trecem păstă pod. Io bătut
Dumnezo. Aştept răspuns urgent. Cu drag Ovidiu.
25. Vacanţe cu cântece
C
ompetiţia dintre mine şi Ovidiu începuse
încă din prima vacanţă petrecută împre-
ună. Lui îi plăcea Anda Călugăreanu, mie
Margareta Pâslaru. Precum microbiştii cei mai păti-
maşi, care îşi împărţeau „adoraţia” între Uruguay şi
Anglia, noi doi ascultam ore întregi un radio mare cât
casa, ca să „cronometrăm” cine cântă mai mult, Mar-
gareta sau Anda. Încet, cele două cântăreţe puseră
stăpânire pe noi. Eu visam cu Margareta şi-i vorbeam
în somn. Apoi am prins curaj şi-i scriam des scrisori,
care începeau cu „Stimată Margareta” şi care se sfâr-
şeau cu „Cu respect şi admiraţie, Trăienică din Tă-
maşa”. Începeam apoi cu „Multadmirată Marga-
reta”, cu „Dragă Margareta”, „Multiubită şi admirată
Margareta”, cu „Multiubita mea Margareta”… Şi iată
pasiunea adolescentină! După o mulţime de scrisori,
Tămaşa rămase cu gura căscată la poştaşul grăsan
care îi anunţa: „Pruncu ăsta de la munte, Trăienică, o
căpătat scrisoare de la Pâslăriţa”. Scrisoarea era o fo-
tografie cu Margareta, îmbrăcată în oşan şi cu sem-
nătura acesteia…
Nu trecu mult şi copiii din internat aflară de „ci-
ne îi place la peteleu' ăsta”.
Cântau toate dormitoarele după melodia Marga-
retei: „Trandafirii tăi…/ S-au veştejit în glastră…/ Vre-
164
Dan Trif
mea a trecut…/ Tu m-ai uitat de mult…” sau „Zarzăr,
zarzăr, zărzărel…/ M-a cuprins un dor de el”. Noaptea
mă trezea deseori o pernă pleznitoare pe obraz şi-i
auzeam pe unii băieţi strigând: „mai traje-i o perină
păstă obraz, că ăsta iară visează cu Pâslăriţa!”
Vacanţele erau triste, când era musai să le petreci
în internat. Eram duşi la filmul din oraş şi de fiecare
dată aşteptam cu nerăbdare bătăile clopotului care
anunţa ora mesei. Copiii care soseau din vacanţă in-
trau morocănoşi în programul internatului şi se su-
puneau suduind la depăducheatul la care erau supuşi
la intrare. Puii de ţigan mâncau şi o porţie de bătaie
de la tov. Boti, pentru că majoritatea îşi lepădau uni-
formele prin nu se ştie ce bordeie sau căruţe şi soseau
la internat înveşmântaţi în „costume de indieni”–
cum ziceam noi. Seri întregi de la sosire ţigănuşii ne
cântau cântece de-ale lor.
Făcuse vâlvă în oraş filmul „Vagabondul”. Oame-
nii ieşeau plânşi din sala de cinema, de parcă le mu-
rise cineva drag. Iluş, porcăreasa internatului, povesti
filmul la tot internatul şi, pentru că ţinea cu noi, nu-l
slăbi pe tov. Boti până când acesta nu ne lăsă la film.
Scandalul izbucni când, după cele două serii de film,
ţigănuşii de la casa de copii se solidarizaseră cu nea-
murile lor din oraş şi când aceştia nu voiau nici în
ruptu' capului să părăsească sala, pe motiv că vor să-l
mai vadă o dată pe „Avaramu, avaramu, pă rajka-
puru lor”. Tovarăşa de română explica câtorva spec-
tatori nedumeriţi de cele întâmplate: „Probabil că
aceşti ţigani se regăsesc în imensa familie a străvechii

Indii şi lanţurile şi rădăcinile care îi leagă sunt
invizibile şi incomensurabile în condiţiile date de is-
torie”. „Probabil” – răspunse tovarăşul de matema-
tică. „Precis” – spuse tovarăşa de zoologie. „Afară cu
ciorile!” – striga tov. Boti.
Pe coridoare şi în sălile de clase nu auzeai altceva
decât „Avaramuuu, Avaramuu… Hei tu murmuche,
murmuche!” Al doilea val de suferinţă în oraş pă-
trunse o dată cu cel de-al doilea film indian, „Ar-
ticolul 420”. Acest „articol” îi transformă pe toţi ţi-
gănuşii şi pe toate ţigăncuşele noastre în cei mai
originali cântăreţi de muzică indiană.
La lecţii, când erai ascultat şi priveai spre profesor
sau spre tabla neagră, cu imbecilă disperare… a ne-
ştiinţă, îţi venea să murmuri „Hei tu murmuche,
murmuche. Hei tu murmuche, murmuche…”
26. În vizită la Bucureşti
C
opiii rămaşi pe timpul verii erau trimişi în
tabără la alte case de copii, făcându-se
schimb de copii pe timp limitat. Cel care
avea un astfel de „noroc” începea cu plânsete, cu
înjurături şi cu întrebări de genul: „Da' ce trăznet am
făcut, tovarăşa, de mă trimiteţi pe mine la Prundu
Bârgăului, că ăia nu dau altceva felu' tri numa turtă
dulce tare, de-mi sparg capu' proştii de la casa de
copii şi, dacă ne prinde acolo şi 23 August, se
înghesuie câte zece ca să-mi mânce prăjitura – felu'
tri?”
O vară caldă a venit însoţită de o mare surpriză:
„În vara asta mergem în tabără la Bucureşti!” – decre-
tă tovarăşul director Boti. Deci, ne aştepta Capitala, ce
bucurie! Ne imaginam că acolo e ţara îngheţatelor şi a
filmelor ca „Aruncaţi banca în aer”… Îmbarcaţi în trei
autobuze grele şi hârbuite, am pornit spre Bucureşti,
fără a putea cânta vreun cântec de tabără dragă şi
voie bună, din cauza vărsăturilor cauzate de gazele şi
de hurducăiala autobuzelor. Prin geamurile prăfuite
precis că lăsam să se vadă figurile noastre de maimu-
ţe chinuite şi hăituite şi în zadar se zbătea tovarăşul
educator Mocanu să ne facă atenţi la monumentele
istorice şi ale naturii pe lângă care treceam. Târziu în
noapte, am ajuns la destinaţie: o casă de copii plină
de gândaci şi de ploşniţe, cu un bazin golit de apă şi

cu un cor de broaşte cântându-ne „bine aţi venit”.
Dimineaţa ne-am trezit plini de bube roşii, de la mă-
celul la care ne-a supus armata ascunsă a ploşniţelor.
Am făcut o gălăgie atât de mare, încât s-a adunat
personalul care ne preluase şi care se uita mirat la
noi, ca la primul cosmonaut coborât pe Lună, văzut
cu două seri mai târziu. „Ia uite, bre, ăştia-s ardeleni
şi-s daţi dracu' că au piele fină de nu suportă nici o
pişcătură”, a comentat supraveghetoarea de noapte
de la Bucureşti. În dimineaţa cu pricina, s-au pus pe
dezinsecţie, iar noi am curăţat bazinul şi am cerut să
dea drumul la apă.
Încolonaţi ca un tren, am fost duşi să vizităm ora-
şul: multe blocuri înalte şi clădiri vechi de pe care n-ai
fi putut sări fără să-ţi rupi ceva. Ne-a plăcut grădina
zoologică, unde am văzut pentru prima oară cum
arată o maimuţă. Eu am stat la distanţă, că mi-am
amintit că moşu' Găvrilă mi-a spus că, dacă te strâmbi
la ele sau dacă nu le place de tine, te scuipă şi se pişă
pe tine. La hipopotami, tovarăşa educatoare fata-ba-
bei nu ne-a putut urni de lângă gard, că ne uitam la
un bărbat-hipopotam cum o „fecundează” – aşa ne-a
spus educatoarea – pe hipopotămeasă. Ne era mereu
ciudă pe educatoarea fata-babei, am fi închis-o în cuş-
ca cu lupii, fără să ne pară rău, dacă ne-ar fi lăsat
cineva.
168
Dan Trif
Cel mai mult şi mai mult ne-a impresionat primul
om negru pe care l-am văzut noi. Coloana noastră l-a
înconjurat, aşa încât negrul nu mai avea loc să umble
pe trotuar. „Vai, uită-te la el ce negru este şi ce dinţi
albi are” – ne miram în gând sau în vorbă. „Oare
peste tot îi la fel de negru?”, „Ioi, uită-te la el ce
buzoace are… şi ce ochi roşii…”. Mare minune era
pentru noi negrul umblând prin ţara noastră şi ne-am
fi mirat mult şi mai bine dacă nu ne-ar fi hâşâit un
miliţian…, că educatorii noştri… se uitau şi ei.
Toţi doream să vedem filmul „Muşcă şi fugi”, dar
ne-au dus la grădina botanică, unde educatoarea
fata-babei ne-a zis că-i bine să vedem „procesul de
fotosinteză, care e mult mai interesant decât funcţia
de reproducere la animale şi om”…
27. Margareta
n seri târzii, când nu era chip să-mi mai intre
Î ceva „materie de învăţat” în cap, gândul, cu

tot alaiul de simţuri, îmi zbura spre Marga-
reta Pâslaru. Ascunsă în manualul de matematică, o
fotografie tăiată din ziar mă privea uimită, spunân-
du-mi parcă: „Tu n-ai de gând să-mi mai scrii?”
Şi-i scriam: Dragă Margareta, în primele mele rânduri
de scrisoare vei afla şi despre mine că o duc bine şi sînt
sănătos, care sănătate ţi-o doresc şi ţie atît de la mine cît şi
de la bunul Dumnezo să-ţ ajute. Aici vremea este bună.
N-am primit nici o scrisoare de la tine în afară de fotografia
în costum naţional din Oaş de care s-o mirat tătă Tămaşa.
Cu şcoala o duc destul de bine în afară de matematică la
care am primit un trei pentru că n-am ştiut regula de trei
simplă. Sînt tare năcăjit că nu ştiu dacă oi trece trimestru
cu cinci la matematică că la teză mi-am uitat fiţuica cu
formulele în caiet şi tovarăşul Roman de matematică mi-o
lipit-o sub nota patru sub care a scris „meritai cinci, minus
numai unu pentru fiţuică egal patru”. Nu ştiu dacă şi
trimestru ăsta tovarăşa Lola de română o să mă mai poată
ajuta să trec la matematică că i-am auzit vorovind şi
tovarăşul de matematică îi spunea la Lola „Dragă Lola cred
că de data asta nu mai pot face nimic că copilu ăsta parcă-i
cretin. Se uită atît de fix şi de intens la exerciţiul de pe
tablă încît ai zice că cunoaşte matematici superioare da'
cînd colo el se încurcă şi la tabla înmulţirii (ceea ce nu-i
170
Dan Trif
adevărat). Te cred că-i băiat bun că şi mie îmi dă de fiecare
dată antinevralgic cînd mă doare curva asta de măsea dar
crede-mă că nu ştie matematică şi nu-l văd cum va
progresa în viitor cînd are atîtea lipsuri”. Te aud des la
radio cum cînţi. Fără să ştie nimeni Iluş porcăreasa îmi
deschide clubul unde îi televizorul şi te văd de fiecare dată
cînd cînţi seara. La difuzorul din dormitor cînd cînţi nu
pot să te aud că atunci toţi fac gălăgie şi îmi zic „ia
uitaţi-vă mă la ameţitu ăla nu care cumva face… (ceva urît
care se face singur sub pătură dacă eşti băiat) că iară-i
cîntă mîndra”. De multe ori doresc nici să nu mai cînţi în
dormitor atît de răi sînt. De multe ori mă trezesc cu cîte o
perină păstă obraz că ei zic că vorovesc cu tine în somn.
Ieri seară am ieşit din dormitor cînd toţi dormeau şi ţi-am
scris o strofă: Cu tine-n gînd adorm tîrziu/ Şi te visez
pe tine, dragă,/ Că-mi cînţi a inimilor cînt/ C-o voce
dulce care mă-mpresoară. Azi ţi-am mai scris una: Tu!
Întruchipare a divinităţii/ Ce îmi aduci prin cîntec
fericire/ De-ai şti ce se ascunde în sufletul din mine/
O rază din stelele ce capu-ţi înconjoară/ N-ai şovăi,
nici gînd să mi-o trimeţ./ Dar raza pe care mi-ai tri-
mite-o/ Tot n-ar putea străpunge zidul ce ne despar-
te/ Tu! Zid ce-nsemni acum absurditate/ Şi nu te laşi
străpuns nici de-o rază de stea/ Un suflet radiind iu-
bire nu te-ar putea sfărma? Nu ştiu dacă îţi plac dar te
rog să mă crezi că-s scrise din inimă. Şi tu cînţi un cîntec
care parcă mi-l cînţi numai mie: „Două inimi cîntau,
cîntau… Şi ce fericiţi eram…” La Tămaşa am numărat
împreună cu prietenul meu Ovidiu de cîte ori cînţi tu şi de
cîte ori cîntă Anda Călugăreanu şi ai cîştigat tu că cînţi
mult mai multe cîntece. De fiecare dată cînd te aud cîntînd

nu ştiu ce se întîmplă cu mine. Parcă aş trăi pe alt tărîm
unde fiinţele sînt topite în sentimente, în iubire. Aştept
să-mi scrii. Cu toată admiraţia şi iubirea mea…
După nu ştiu câte zeci de scrisori, am primit un
plic ce conţinea o fotografie care o înfăţişa pe Marga-
reta, îmbrăcată în doamnă, de data asta, iar sub
chipul său scria: ,,Cu simpatie, Margareta”.
După acest gest, plin de speranţă, scrisorile mele
începeau cu „Mai întîi şi la început, te cuprind şi te
sărut. Te sărut numai prin carte, că de mine eşti de-
parte. Aici vremea este bună…” Această înflăcărare
mi-a fost răsplătită cu o pauză de cîţiva ani… timp în
care eu n-am încetat să-i scriu…
28. Despre frumuseţe
C
e doreşti să ajungi în viaţă? Şi de ce?” – a
„ fost tema la dirigenţie la aproape toate
clasele. Fiecare elev trebuia să răspundă
în scris la aceste întrebări. Elevii buni la învăţătură
răspundeau: „Doctor, fiindcă vindeci oameni”, „Ingi-
ner, fiindcă îi frumos”, „Profesor, fiindcă e frumos să
îi înveţi pe cei ce nu ştiu”. Grosul elevilor dorea: a-
viator, cosmonaut ca Gagarin, că nu-i greu, că şi că-
ţeaua Laica o fost, secretar de partid, ca să-i înveţi pe
oameni să facă ce-i bine şi ce-i rău, bibliotecar, că
numa' stai, şi alte meserii nobile. Ţigăncile doreau
cântăreţe de bar, ca-n filme. Una dorea să ajungă
iubita lui Raj Kapoor, iar alta Vandana. Eu scrisesem
„şef de cantină, că poţi mânca când vrei”. Nu ştiam
cine şi de ce s-a supărat pe răspunsurile noastre, că a
venit un domn de la judeţ în locul diriginţilor şi
acesta ne-a vorbit despre „frumuseţea de-a fi sondor,
tractorist, fochist sau zidar şi agricultor”, despre „că
nu vă puteţi da seama încă despre valoarea obţinută
prin muncă” şi despre „cât de tare se va bucura patria
dacă cantitatea muncii depuse va fi multă”. De la
cinematograful „Muncitorul” dispăruseră filme de
genul: „Aruncaţi banca în aer”, „În genunchi mă-ntorc
la tine”, „Splendoare în iarbă” sau „Vagabondul” şi
„Vandana”. În clubul internatului ne-am înghesuit ca
să vedem la televizor o mamă prostituată, alcoolică şi

fumătoare, care nu avea grijă de copii şi care refuza
să se încadreze în muncă cinstită. Toţi ne-am mirat
când am văzut că în rolul prostituatei din piesă juca
Corina Chiriac, victorioasa de la „Steaua fără nume”.
La următoarea oră de dirigenţie, tovarăşa părea
bolnavă şi ne-a prezentat cartea „Pe Donul liniştit”,
din care n-am înţeles nimic, şi ne-a anunţat că urmă-
toarea temă la dirigenţie va fi despre „Frumuseţea
muncii”.
„Ba mai bine despre frumuseţea p…ei tale”, a
murmurat Marinică, colegul din Chendremal.
Profesoara de română ne-a vorbit despre „frumu-
seţea Munţilor Apuseni”, despre „izvoarele nesecate
de frumuseţe ale pădurilor şi ale izvoarelor”,
ajungând încet-încet la „tristeţea «Fefelegii» care nu
putea beneficia de frumuseţe şi de minereul aurifer
cărat de ea şi de calul Bator, din cauza asupririi din
acea vreme”. Ne-a înduioşat când am aflat că l-a vân-
dut pe Bator ca să cumpere julj alb pentru Păuniţa
moartă, ba am devenit chiar răi şi nervoşi, că „cât
putea fi de proastă Fefeleaga ca să deie calul – princi-
palul ei mijloc de muncă şi trai – pentru o cârpă nu-
mită julj”. Tovarăşa n-a fost mulţumită de comen-
tariile noastre, zicându-ne că suntem „mai proşti
decât Bator şi mai inutili decât acest animal”. Nu
ne-am supărat prea tare, dar nici unul n-am vrut să
jucăm în piesa ei de teatru „Adaptare după Fefe-
174
Dan Trif
leaga”, deoarece nici o fată nu dorea să fie Fefeleaga
şi nici un băiat să fie Bator. Numai Pârţa, colega
noastră veşnic flămândă, ar fi vrut să fie Păuniţa
moartă, explicându-ne nouă „că când îi 'mormântare,
sigur trebe să facă şi colaci ca pomană”. Dar numai
pentru Păuniţa-Pârţa nu s-a mai făcut piesa.
Tovarăşa de română s-a ales cu numele de Fefe-
leaga de română, iar de tovarăşul de matematică, deşi
n-avea nici o vină, se întreba pe coridoare: „iară avem
oră cu Bator?” Pârţa a scăpat de numele Pârţa, deve-
nind „Tu, Păună umflată, vez că, dacă mai mânci
mult, mori!”
Elevii din clasa a opta au certat-o pe tovarăşa de
română: „Că de ce le-aţi făcut şi la proştii din a şasea
lecţia despre Fefeleaga că iei nu-s în a opta şi-s mai
proşti ca noi”.
29. Despre frumuseţe (2)
F
rumoase erau toate materiile din care învă-
ţam noi. Dacă am fi ştiut cât erau de fru-
moase, poate că altele ar fi fost notele din
catalog. Priveam cu un fel de ciudă la colegii care
toată-ziua-bună-ziua stăteau cu burta pe carte şi care
ei, tot ei, erau daţi exemplu de urmat.
„Treci, Vrămi, şi mai trage şi tu câte-o labă, că ţ-o
crescut coşuri şi-n ceafă de atâta istorie câtă bagi în
tine!”
Diriginta noastră anunţă în clasă că „Trebuie să vă
pregătiţi politic la modul cel mai serios pentru a
deveni membri ai uniunii tineretului comunist” şi ne
împărţi la fiecare elev broşuri cu „Condiţiile care tre-
buiesc îndeplinite pentru a deveni membru UTC”. La
scurt timp de la acest anunţ, a urmat încă o serie de
vizite la muncitorii din fabrici, la care ne uitam cam
de sus, deoarece noi nu eram nevoiţi să facem ce
făceau ei şi nimănui nu-i trecea prin gând că va fi atât
de prost încât să lucreze la o fabrică de tăiat lemne.
Vizite am făcut şi în pustietatea munţilor care încon-
jurau oraşul A, pentru a vedea unde şi „cât de greu
au muncit înaintaşii noştri ca să scoată aur din creierii
munţilor, pentru ca noi astăzi să trăim în pace şi pro-
gres”, cum ne spunea tovarăşa de dirigenţie. „Exploa-
tarea era grea atât a aurului cât şi a minerilor de pe
176
Dan Trif
aceste plaiuri”, ne explica ea. „Voi, copii, mai presus
de toate trebuie să ştiţi că a munci nu e ruşine. E
ruşine a fi leneş şi prost la învăţătură” – completa ea.
„A munci nu e ruşine” m-a făcut să-mi amintesc
cu ciudă de badea Ghiurcă, din Tămaşa, tutorele su-
rorii mele Anişoara, care, după moartea mamei mele
adoptive Lodovica, mă punea la munci grele tocmai
când toţi hoherii mergeau la film sau la războaiele
din jurul satului. Văzând cum, de necaz şi ciudă ma-
re, îmi curgeau lacrimile şi mucii pe lemnele pe care
le tăiam cu firezul, bade Ghiurcă mă consola cu „A
munci nu-i ruşine, măi pruncule!” – vorbă auzită şi
de Neluţu lui Voasi, apoi de toţi hoherii care mă în-
trebau „Vii la film, că-i cu puşcături, sau tu trebe să te
duci iară la «A munci nu-i ruşine?»”.
Frumos şi foarte bărbătesc de curajos mi se părea
atunci când bade Ghiurcă mă lua cu el în valea care-i
trecea aproape de casă şi săpam amândoi din răzorul
de „vizavi”, ca, atunci când vine valea mare, valea să
sape din pământul vecinului, nu din cel al lui bade
Ghiurcă. Bade Ghiurcă îmi spunea: „Vez', nu face
larmă, ca nu care cumva să ne prindă vecinu' că
săpăm din a lui”. N-am făcut nici larmă, nici zarvă,
dar într-o zi vecinul, bade Gligor, a venit aproape de
răzor ca să vadă dacă mai are gândaci de Colorado pe
cartofi. Bade Ghiurcă l-a văzut primul şi s-a pus pe
fugă, ca un hipopotam din cartea cu animale, gras şi
greu cum era, şi m-a lăsat pe mine paralizat în mij-
locul văii. „Tu ce coţ acolo în vale, mă puţă, şi ce faci
cu sapa?” „Săp”, i-am răspuns. Când a văzut unde şi

cât am săpat din răzor, şi-a dat drumul în vale
suduind: „Ai, da' futuţ prescura ta de bitang, apoi tu
aice ţ-ai găsât de săpat? No, stai tu numa' în loc, că-ţ
dau io tăt săpat!” Nu m-a prins, dar tot satul a aflat
ce-am făcut eu şi numai eu.
Tot bade Ghiurcă mă ridica şi mă trecea peste
gard, la Botuleasa, vecina lui, ca să culeg merele şi
prunele căzute pe jos, că numai ale lui nu-i ajungeau.
Şi aici am fost prins, dar cu adevărat prins, nu numai
văzut. Botuleasa bătrâna m-a cules de pe gardul pe
care nu-l puteam trece şi mi-a cărat la pumni în spate,
mi-a golit coşarca şi mi-a zis, printre pumni: „Îi slo-
bod şi-i fain ce faci tu amu, că-i ajunje hoţ şi ti-or băga
la întisoare. Îi fain, ha? Spunie mă, nienorocitule, îi
fain?” Botulesei i-am spus că nu-i fain, dar nu acelaşi
lucru le-am zis şi hoherilor cărora le-am povestit „Ce
fain poate hi cu Bade Ghiurcă, când nu tăiem lemne”.
30. „Încrezător în steaua ta”
N
u cunoşteam fericire mai mare decât
aceea de a fi utecist. Simţeam, fără
putinţă de-a-mi explica, un soi ciudat de
mândrie amestecat cu un comportament izvorât
nu-ştiu-de-un-de. Auzisem des de la tovarăşul direc-
tor Boti şi de la unii profesori că noi, cei de la casa de
copii, trebuie să fim fii de nădejde ai acestei ţări, pen-
tru că partidul este părintele nostru bun care are grijă
de noi dân-du-ne haine, mâncare şi educaţie ca să
ajungem oa-meni. „Altfel, nu-ţi fi altceva decât nişte
lighioane ca-re numa' mâncaţ şi umpleţ veceauăle” –
ne prorocea acelaşi tovarăş Boti.
Simţeam o fericire tâmpă că nu ne-am născut
în-nu-ştiu-ce-ţară-blestemată, „unde oamenii mor de
foame, dorm pe sub poduri în cutii de carton şi se
droghează şi n-au unde lucra”. Acuma, că „n-au unde
lucra” nu ne făcea să ne fie milă, dar chiar ca o ţară
întreagă, bătută de capitalism, să doarmă sub podu-
ri… credeam că nu putea fi altfel decât proastă şi
nedescurcăreaţă. Dacă nu spuneam, cel puţin gân-
deam că ce bine-i şi ce fain îi că noi ne-am născut în
România şi că la noi îi socialism. Îl iubeam şi pe
tovarăşul Nicolae Ceauşescu ca pe tata nost', care are
grijă ca să ne meargă bine. Când Tovarăşul a venit în
vizită la judeţ, ne-au dus şi pe noi să-l vedem şi-am

fost fericiţi şi-am bătut din palme până ni s-au roşit.
Şi după orele de istorie eram mândri de cât de
viteaz a fost poporul nostru şi armata noastră. Râ-
deam de săracii de turci că de nu-ştiu-câte secole la
rând le-am dat în gură şi la meclă de n-o avut aer.
Ştiam că „în momente de cumpănă” – cum zicea to-
varăşul de istorie – lupta şi poporul cu tot ce putea el,
ca să flămânzească hoardele năvălitoare: ardeau hol-
dele de grâu, otrăveau fântânile şi duceau vacile şi
porcii în mijlocul codrilor, unde se ascundeau şi ei,
pentru că nu aveau arme. Şi cât am râs la lecţia des-
pre „Insurecţie”, „că ce futai le-o tras armata română,
condusă de partidul comunist, la nemţi, că când le-o
fost nemţilor lumea mai dragă noi am întors puştile
împotriva lor şi i-am bătut împreună cu armata so-
vietică, de până în ziua de azi le merge tot rău”, ne
făleam noi. Era să-l luăm la bătaie pe colegul nostru
Micloş, care ne-a jignit zicând: „Mă, voi aţi fost atâta
de viteji că bărbaţii voştri s-o îmbrăcat în rochie-nă-
drag, ca să se creadă că-s muieri şi să nu-i ieie la oaste
şi ca să nu le-o tragă şi lor turcii purtau rochia asta
cusută-ntre craci”. Marinică din Chendremal l-a pus
la punct: „Auzâţ mă la unguru ce voroveşte. Tomna
voi bateţ din fleancă, voi care de când sânteţ pă lume
aţ fost tăt timpu înjugaţ de austrieci, până v-am li-
berat noi cu ruşii…”
180
Dan Trif
Cei care cântam bine şi recitam bine am fost se-
lectaţi pentru un „montaj-literar-artistic” dedicat zilei
celor ce muncesc. Aveam o poezie frumoasă şi mă
străduiam s-o recit cât mai bine la serbarea cu pricina.
Sub lumina reflectoarelor, în faţa unei săli arhipline,
îmbrăcat frumos, cu un zâmbet mândru pe faţă, când
mi-a venit rândul, am recitat cu patos: ,,Pământul Tău
pe tălpi nu-l pot căra/ Şi nici topi azurul în pupile/ În dar
Ţi-aduc puterile-mi umile/ Şi-ncrezător rămân în Steaua
Ta/ Partidul meu cel drag…” A urmat o pauză, timp în
care am stat ca o stană de piatră în faţa publicului…
Nu mi-am mai amintit nici un vers şi nu ştiam ce caut
eu în faţa mulţimii care se uita îngrijorată la mine.
Auzeam vocea tovarăşei de română care-mi şoptea
speriată: „Zi mai departe sau ia-o de la început”. Am
luat-o de la început, dar de la „Partidul meu cel drag”
nu-mi mai aminteam nimic. Am simţit doar o mână
puternică trăgându-mă de guler şi târându-mă în
culise.
Din „tâmpit şi ameţit” nu mă scotea nici tovarăşa
de română, nici tovarăşul de la cultură şi nici chiar
eu.
31. Aspiranţi UTC
S
ecretarul UTC pe şcoala din oraşul A, un
băiat plin de coşuri şi cu o privire de bo-
vină nejustificat înspăimântată, ne între-
rupse ora de muzică pentru a ne anunţa că elevii buni
şi foarte buni la învăţătură să-l caute în pauză la
birou, pentru că trebuie să le deie maculatură după
care să înveţe „în vederea primirii în rândurile UTC”.
Eu, mereu ameninţat de corigenţie la matematică, am
oftat uşor dezamăgit că nu voi putea fi primit în acele
„rânduri”. Îmi aminteam cât de pătruns şi cu câtă
mândrie şi emoţie imbecilă rosteam „Salut voios de
pioner”, la Tămaşa, de fiecare dată când întâlneam un
alt hoher-pionier, cu aceeaşi cravată roşie fluturând
pe bluza de silon, de care nu ne despărţeam numai
când dormeam.
Profesorul de muzică arboră un rânjet şi mai mul-
ţumit când ne anunţă că „în această situaţie trecem de
la «Cucule pasăre sură, cuc», la «Partidul meu
iubit»”. Şi noi după el: „Hop, hop, hop, hop,/ Partidul
meu iubit/ Mândria mea/ Îţi mulţumesc frumos/ Din toată
inima…”
Dar, cum fericirea vine tocmai când nu te aştepţi,
după câteva zile, acelaşi secretar UTC ne vizită din
nou ca să ne anunţe că „conform unei statistici de
care trebuie să ţinem cont, numărul celor care aspiră
182
Dan Trif
la cinstea de a fi utecist trebuie înmulţit cu încă trei
elevi”. Mare fericire pe mine, pe Marinică din Chen-
dremal şi pe copilul din Morlaca.
„Maculatura” care trebuia învăţată era multă şi
mai grea ca o „materie”. În consecinţă, nimeni din
„cei care aspiră” nu ne-am strofocat prea tare s-o
învăţăm. Când a sosit data „alegerilor utc” eram gata
să ne pişăm de teama că n-om şti nimic. Şi noi, ultimii
trei aspiranţi, nici n-am ştiut mare lucru din ce-i
interesa pe cei din prezidiu. Tovarăşul de Cunoştinţe
social-politice m-a întrebat: „Spune-ne, tovarăşe, ce
funcţie are tovarăşul Nicolae Ceauşescu”. Am zâmbit
satisfăcut, fiindcă cum era să nu ştiu atâta lucru, şi
am răspuns frumos, nu ca la matematică: „Tovarăşul
Nicolae Ceauşescu este şef la partidul comunist
român şi şef peste RSR”. Aprecierea răspunsului a
făcut-o secretarul de partid pe şcoală: „Mă copile,
tovarăşul Nicolae Ceauşescu este secretar general al
Partidului Comunist Român. Şef poate fi tată-to la
colectiv sau şef, şef de post, poate fi miliţianu' de la
voi din sat”. Marinică din Chendremal a răspuns
aproape ca mine la întrebarea „Ce este partidul co-
munist român?” Marinică: „Partidul comunist român
este un lucru de sus, la care nu poţi ajunge numai
dacă eşti harnic şi cinstit acolo unde eşti”. Cel din
Morlaca a răspuns că „Partidul comunist român s-a
fiinţat o dată cu revoluţia socialistă din octombrie, era
noastră”. Prezidiul s-a arătat profund supărat şi nu
ne-a primit atunci în rânduri. Am intrat cu altă o-
cazie, când poate că a fost mulţumit de răspunsurile

noastre în scris.
După acel insucces, uteciştii mai vechi şi mai noi
se uitau la noi, cei trei amânaţi, de parcă aveam pă-
duchi, iar tovarăşul profesor de cunoştinţe social-po-
litice ne-a trecut câte o notă de trei, fără să fi răspuns
atunci la ora lui.
Noi ne-am prefăcut că ne doare-n cur, că toţi se
uitau hâd la noi. Marinică le-a şi răspuns: „No, şi ce-i
dacă nu ne-o ales? C-am vorovit cu tata când o fost la
mine şi mi-o zâs că să-i dau în bănat, că-n aşe ceva
nu-i musai să intru, că acolo intră numa hoţî şi
tălharii”. Zicând acestea, Marinică s-a trezit într-o zi
dus la biroul organizaţiei de bază, unde a dat expli-
caţii: „Io să fi zâs aşe ceva?! Să-i trăznească pă cei
care-o zâs că io am zâs sau tata!”
32. Poveştile serilor lungi (1)
V
acanţele petrecute în internat nu erau
fericite. Ne plictiseam tare şi nu eram
atenţi decât la clopotul care anunţa adu-
narea pentru masă. Salivam la fiecare bătaie a a-
cestuia şi galopam spre uşa cantinei mai ceva ca o
turmă hămesită.
Serile erau lungi şi pline de cântecele de jelanie ale
colegilor ţigani. Mereu flămânzi, ţiganii dădeau atac
la cojile de pâine uscată pentru porcii îngrijiţi de Iluş,
şi seara făceau comerţ cu ele „contra la felu' tri de
mâine la amiaz”.
În loc de ştiutele poveşti din literatură, care nu ne
interesau, după stingerea luminii din dormitoare,
şeful de dormitor dicta: „Tu, ăla nou, de lângă perete
(sau de lângă sobă sau…), înainte de-a face laba,
povesteşte-ne viaţa ta”. Copilul numit povestea cu
sinceritate despre viaţa lui până în momentul sosirii
la casa de copii: „Io am fost crescut de mama, că tata
şi cu mama s-o despărţit, că lui mama nu i-o mai
plăcut de tata, pentru că tata venea tăt timpu' beat şi
o bătea pe mama şi pe noi. Tata zicea că doi dintre
fraţii mei nu erau a lui şi că vecinu' le era tată, că
amândoi aveau semn pă sprinceană, ca şi vecinu'.
Când mama şi cu tata erau duşi de-acasă, venea
unchiu' Gheorghe şi ne mânca tătă smântâna – la care
noi îi zicem groştior – de pe poliţă”. „Da' tu i-ai văzut

cum să fut?”, întreba ţiganul-şef de dormitor. „Nu
i-am văzut, că io nu mă culcam în pat. Io mă culcam
p-o pătură întinsă pă podele, lângă soba de fier gros,
pentru că mie tăt timpu' îmi era frig. Adormeam
numa' târziu, că-mi era frică că cade soba pă mine.
Într-o noapte am visat că soba are dinţi de foc şi ochi
de foc şi că s-o întors cu gura la mine şi era gata să mă
mânce. Ştiu că am urlat rău şi că ibovnicu', care era cu
mama în pat, o venit la mine şi mi-o dat o pungă de
biscuiţi, da' nu mi-o trebuit, că m-am spăriet şi de el,
că n-am ştiut că doarme la noi. În noaptea aia, n-am
mai vrut să dorm, că mama mi-o pus mâna pe frunte
şi mi-o zis că am fierbinţăli şi para de la sobă îşi tot
întindea limba către obrazu' meu şi m-am dus la o-
glindă să văd dacă nu m-o muşcat soba de obraz.
Apoi am auzit că mama plânje şi m-am dus la ea,
c-am crezut că plânje păntru că am fierbinţăli, da' ea o
strigat la mine că să mă duc să mă culc şi să nu tăt
umblu prin casă ca strigoii. Dimineaţa, ibovnicu' n-o
stat să mânce balmoş cu noi. Înainte de balmoş ne
rugam la Dumnezo, după cum zicea mama, apoi pă
mine mă punea s-o leagăn pe sora mai mică, da' asta
era atâta de rea, că tot timpul plângea, chiar dacă îi
puneam în gură o motroaşcă cu zahăr făcută din ba-
tistă. Odată, aşa m-am nervat că nu mai tace din
muzicuţă, că am legănat-o aşa de tare, că s-o întors
leagănu' cu ea cu tăt şi-o picat pă podele şi-atunci am
186
Dan Trif
văzut că aşa tace din gură, de gândeşti că o trăznit-o
Dumnezo, da' după aia s-o pornit pă plâns aşa de
tare, mai ceva ca porcu' pă care-l tai. Atunci am fost
gata-gata să-i bag nişte pumni în burtă, da' mi-o fost
milă că numa' pă ea o aveam soră bună şi mică. Că
sora mea mai mare umbla după ceva bărbat, ca să să
mărite, că la şcoală era prea proastă ca să ajungă
cineva. Noi, cei mai mici ca ea, ne uitam la cărţile ei
care mirosau frumos, de le şi lingeam, atâta ne erau
de dragi. Când tata n-o mai dat deloc pe-acasă, o
venit un domn de la raion şi-o zâs că trebuie făcut
oareşce cu copiii ăştia şi că cel mai bine ar fi să fim
duşi la azil, unde alta-i viaţa, şi mama n-o zâs nici da,
nici nu. Sora mai mare o zâs că ea nu merge nici la un
azil, că acolo eşti închis şi mori de foame. Domnu' de
la raion o zâs că nu-i drept, că nu-i aşa cum zâce ea,
da' că ea nu-i musai să meargă, că-i destul de mare ca
să mai înceapă o dată clasa a şaptea după doi ani de
întrerupere. Sora mai mare o zâs că-i aşa şi i-o arătat
la domnu' de la raion fusta de semicangăr căpătată de
la o moaşă la care i-o spălat hainele. Domnu' o zâs
că-i frumoasă şi că asta se poartă numa' la oraş. Nu-i
nici un bai, i-o zâs sora noastră şi ea o rămas acasă cu
mama şi de noi s-o ocupat prevederile sociale, care
ne-o suit într-un imeseu şi ne-o dus undeva departe
de casă.”
„Şi mă-ta ce-o făcut?” „Mama o închis uşa de la
imeseu, şi noi nu i-am mai văzut faţa şi dusă o fost”,
zise copilul cel nou. „Şi voi ce-aţ făcut?”, continuă
ţiganul. „Noi ne-am pus pă băunat şi pă lovit cu

pumnii în păreţii imeseului, până ce-o vinit şoferu' cu
un ochi de sticlă şi ne-o suduit de sfinţi şi de bitanji ce
sântem.”
33. Poveştile serilor lungi (2)
U
rmătoru' la povestea lui să vie ăla din
„ Morlaca! Bă, auz'!”, strigă ţiganu'-şef de
dormitor. „Io v-am mai povestit o-
dată”, zise băiatul. „Nu-i bai, zî să margă!”, comandă
şefu'.
„Da' n-am mare lucru de povestit, da' dacă vreţ…
Io am stat mai mult la bunici. Bunicu' meu era bun şi
deştept ca un împărat. Şi când se supăra pe mine, că
făceam prostii, mie nu-mi era ciudă că-mi zicea «Mă
Ioane, prostule!». Bunicu' ştia să râdă de toată lumea,
da' nime nu se supăra pe el. Când o avut oameni la
lucru la fân, o întrebat-o pe mama dacă oamenii s-o
săturat de mâncat şi dacă o ajuns mâncarea. Mama i-o
zâs c-o ajuns, că n-o mai rămas nimic. Atunci bunicu'
i-o zâs că de unde ştie ea că oamenii s-o săturat, dacă
n-o mai rămas nimic. Bunicu' îmi povestea fest po-
veşti cu balauri şi cu strigoi. O zâs că pe vremuri era
o femeie care avea coadă şi când o murit, i-o văzut
oamenii coada şi după moarte s-o făcut strigoaie şi
sujea laptele de la vaci. Bărbaţii zâceau că bine că
numa' de la vaci. În nopţi fără de stele umbla prin
grădini în formă de cal alb.”
„Şefu', zî să nu mai povestească de strigoi, că mă
apucă frica”, se rugă Marinică din Chendremal. „La-
să, mă, strigoii. Povesteşte altceva!”, strigă ţiganul.
„No, bine, bine. Vă povestesc altceva. Bunicu' zicea

despre puţă că copiii cred despre ea că-i făcută pentru
pişare, iar bătrânii sânt siguri că-i pentru pişare.” „No
aşa, mă copile” – aprobă ţiganul.
„Bunicu' era deştept, că toţi oamenii veneau la el
să ceară sfaturi cum să facă una şi cum să facă
aialaltă. Mi-aduc aminte că pe mătuşa mea o certat-o
foarte tare, că, atunci când i-o murit bărbatu', mătuşa
s-o pus p-un plâns cu strigături de oamenii care-o ve-
nit la mormântare s-o apucat de râs. Striga mătuşa
către mort, cu părere mare de rău, că când o fost pe
patu' de moarte unchiului i-o trebuit cârnaţ şi ea n-o
avut şi pe când i-o adus de la o vecină, l-o găsit mort.
Striga mătuşa de durere: Mă Ioane, fătu-meu,/ Unde stă
cârnaţu tău/ Vai, femei, dragile mele,/ Daţ la bărbaţ când
or cere/ Că şi-a meu când o cerut/ I-aş fi dat, da' n-am
avut./ I-am dat pă când o murit,/ D-atunci nu i-o trebuit”.
Apoi mătuşa şi-o adus aminte de cânepa lor şi de
iapa lor, Neagra: „Ioi, că ce om bun o fost,/ Iel o băgat, iel
o scos./ Vai, săraca Neagra me/ Cine s-a sui pă ie/ Cine-a
mătura ocolu'/ Cine-a face măturoiu'/ Cine-a mai ara
ogoru'/ Cine mi-a mai curăţa hornu'…
Bunicu' s-o supărat foc şi i-o zis la mătuşa că el aşa
muiere proastă n-o mai văzut. Da' şi bunicu' avea o
boală, că toată ziulica bea pălincă dintr-o sticlă şi el
dormea şi vara şi iarna afară în târnaţ. Şi-n tinereţe
bunicu' o fost un bărbat frumos, de toate fetele um-
blau după el, da' el o ales-o pe bunica. Cu asta am
190
Dan Trif
gătat, nu mai am ce să vă povestesc. După ce-o murit
bunicu', toate s-o stricat şi o venit cei de la preve-
derile sociale şi mi-o zis că m-or duce într-un loc
unde-o să iasă om din mine. Dacă ştiam unde mă
duce, n-aş mai fi stat în Morlaca, m-aş fi dus şi-n
Izdraiel, numa' să nu mă găsească. C-aici nu-i fain. La
Morlaca aveam horitori şi jucători care băteau toate
satele la concursuri. Şi eu jucam şi-am ajuns pe locul
trei la faza pe Cluj, că era musai să câştige cei din
Cluj, care se mişcau ca strigoii, că făceau şcoală de
balet. Ăia erau galbeni la faţă şi gândeşti că n-aveau
sânje-n puţă. Când strigau şi ei strigături la joc, gân-
deşti că cârăiau găinile noastre din ocol. Fetele lor nici
n-aveau ţâţe şi buci şi se îndoiau ca nişte râme. Da' la
comisia de la Cluj le-o plăcut ăştia, că cred că aveau şi
ei copii daţi la balet. Şi cu asta am gătat de povestit…
Noapte bună copii, cum zice la difuzor…”
34. La masă cu domnul ministru
D
e undeva şi cândva trebuia să primim şi
noi, internaţii din casa de copii, un dram
de educaţie. Chiar dacă educatorii noştri
nu erau la cea mai mare înălţime, „furam” de la ei cel
puţin stilul de-a se scobi între dinţi cu un chibrit fără
fosfor sau cu o schijă dintr-un leaţ. Cel puţin la acest
capitol eu n-aveam ce învăţa, deoarece primisem o
lecţie la Tămaşa. Tanti Lili, moaşă în sat şi mamă vi-
tregă a surorii mele, se mândrea cu un nepot „ataşat
de la Bucureşti pe lângă Republica Peru – explica ea –
care şi-a schimbat numele din Mărgăoan în Mănescu”
– minţea ea ca să impresioneze miliţia din Zalău, care
se prea interesa de bijuteriile moştenite de tanti. Ne-
potul acesta, Mărgăoan sau Mănescu, cel mai mare
domn pe care l-a avut Tămaşa în acele vremuri, ve-
nise în vizită la neamurile sale din sat şi n-o putea
ocoli nici pe tanti Lili.
Tanti Lili, singura tanti din sat, pregăti o masă
ca-n poveşti în cinstea domnului, masă la care m-a
poftit şi pe mine, dacă tot eram în vizită la soră-mea.
Domnul ministru Cornel – aşa îl numea tanti – n-a
prea vorbit cu noi şi privea plictisit cerul Tămăşii,
care, bistoş, nu semăna cu cel din Republica Peru.
Fericit că stăteam la masă cu un domn atât de mare,
192
Dan Trif
am gândit că n-ar strica să-l întreb câte ceva. Ataşat…
ataşat… Oare ce-o fi?
Şi mă pornii: „Domnule ataş Cornel, acolo, în
Republica Peru, sânt maimuţe?” „Sunt”, mi-a răs-
puns. „Şi-i drept că cum te strâmbi tu la iele, aşa se
strâmbă şi iele la tine? Şi-i drept că dacă le nervezi se
pişe pe tine?”
N-apucă să-mi răspundă, că tanti Lili interveni
nervoasă: „Tacă-ţi fleanca, mă pruncule, că numa'
prostii voroveşti!” Dar n-am ţinut cont de ea şi nici de
bade Ghiurcă, bărbatu-so, care de nu-ştiu-câte ori îl
tot întreba pe domnu' ministru: „Oare, oare ce-o hi de
lumea asta?”, chiar dacă acesta îi răspunse odată „La
această întrebare mă văd şi eu în imposibilitate de-a
vă răspunde cu exactitate”. Eu: „Îi drept că brazilienii
o pus o maimuţă în poartă şi că când o tras Pele un
şut, nime n-o mai găsât în veci pururi nici maimuţa,
nici minjea?” Deşi n-am înţeles nimic din răspunsul
lui – „E un zvon cu totul şi cu totul eronat” –, am
continuat asaltul: „Vineto s-o născut în Republica
Peru?” „Copile, nu ştiu despre cine vorbeşti.” „De
Vineto, indianu' care s-o făcut preten cu Oşatărhan
din «Comoara din lacul de argint».” „Poate te referi la
marele lac Titicaca, din josul ţării.” Aici m-am oprit,
crezând că-şi bate joc de mine şi de Titi din Înceie-
uliţă, băiat prea mare ca să-l ciufulească Titi-caca.
Când tanti Lili ne-a adus friptura, l-am întrebat
dacă „În Republica Peru trăiesc şi curcoii?” Mi-a venit
să-i arunc o labă de pasăre în bot când l-am auzit că-i
zice lui bade Ghiurcă o poreclă, sau ciufală cum îi zi-

ceam noi, pentru mine: „Copilul ăsta e mojic şi săl-
batec”. În gând l-am suduit de mamă, apoi l-am lăsat
în pace, ascultând în schimb ce-i povestea lui bade
Ghiurcă despre partidul comunist din Republica Pe-
ru, „partid care din păcate, cel puţin deocamdată, este
nevoit să lupte în ilegalitate”. „Săracu'”– a oftat tanti
Lili.
Văzând cât de atent şi cât de frumos mânca
domnu' Mănescu, nu puteam decât să-l imit. La
sfârşit, domnul a luat un chibrit şi s-a scobit între
dinţi…, cum fac domnii. Am luat şi eu un chibrit pe
care l-am ascuţit cu cuţitul şi l-am petrecut printre
dinţii mei aranjaţi alandala, căutând rămăşiţe de
carne de „curcoi” şi căscând o gură cât o şură. N-am
băgat de seamă că chibritul mă rănise, până când
tanti Lili mi-a zis nervoasă: „Închide-ţ gura aia şi
du-te de la masă, că-ţ curje sânje din jinjie”. M-am
dus să mă caut în oglindă şi mare mi-a fost mirarea
când mi-am văzut „fleanca”, la fel ca a unui crocodil
împuşcat în gură.
Educatorii se scobeau mai puţin frumos decât o
făcea „domnul ministru”.
35. Brăţara de aur
M
eseria e brăţară de aur” – ne-a asigu-
„ rat tovarăşul director Boti la aduna-
rea din clubul internatului, unde, în
primele rânduri stăteam noi, elevii care nu ne mai ho-
tăram odată, dracului, ce meserie dorim să „îmbrăţi-
şăm”.
„V-am mai spus şi vă repet – continua tovarăşul
Boti – că statul v-a luat şi v-a îngrijit ca să iasă oameni
din voi. Trebuie să vă hotărâţi odată, în trăznet, că
uitaţi-vă că a-nu-ştiu-câta oară domnii ăştia de la fa-
brica de cărămizi din Jimbolia vin ca să vă lămureas-
că că-i bine şi frumos ca să vă faceţi cărămidari.” De-
geaba însă se strofoca tov. Boti, că nici unul dintre noi
nu avea un astfel de vis. Nu puteam să nu-mi amin-
tesc de pielea neagră a ţiganilor care făceau cărămizi
în partea Capătusatului, din Tămaşa. Ei şi numai ei
făceau „tegle” din lut amestecat cu paie.
Şi nici unul nu jinduiam după merele şi prunele
cu care era plină Jimbolia – după spusele domnilor
din acel paradis de ţară. Nu erau interesaţi nici măcar
cei de „altă culoare” dintre noi. Aşadar, jimbolienii au
plecat dezamăgiţi spre alte internate de acest gen.
Tovarăşul Boti ne-a dat altă temă de meditaţie:
„Cât de repede să vă alegeţi una din meseriile care-s
sosite de la Cluj: strungar, frezor-rabotor, tinichigiu,
constructor pe şantier sau mai ştie dracu ce, de felu'

ăsta… Mai sânt posturi şi de tractorist, la Aiud. Nu vă
gândiţ toţi la liceie (cuvânt pronunţat de el ca şi
„veceie”), că liceiele nu vă pun în mână nici o pită.”
Ne-am tot gândit şi ne-am tot gândit, dar nu ştiam
ce „brăţară de aur” să ne alegem.
Marinică din Chendremal comenta într-un grup
adunat lângă coteţele porcilor: „Io am povestit cu tata
şi mi-o zis că nu de aia m-o dat la şcoală ca să ajung
strungar, adecă bărbat care să deie oile în strungă, că
meseria asta puteam s-o fac şi acasă, şi fără atăta
işcoală. O zâs că din tăte înşirate de derector să-mi
aleg frezor-rabotor, că aşe-i zâc la meseria asta cur-
vele de ruşi: frezor-robotaior. Da-i bună meseria, că
pe lângă sălariu îţi mai pică şi ciubuc de la bărbaţii la
care le tai freza, adecă îi tunzi”.
Cei care nu ne-am ales nimic din lista meseriilor
am fost anunţaţi că vom fi trimişi, la terminarea şcolii,
la examen pentru tinichigii constructori, „c-acolo-i
mare nevoie de personal”.
Interesându-mă ce-i meseria asta şi cu ce se mă-
nâncă, am hotărât că nu voi reuşi niciodată la acel
examen. Mă şi vedeam alunecând pe planşeele de
tablă zincată de pe vârful casei, asurzit de zgomote
mai mari decât cutiile goale de conservă bătute cu
bota.
Fetele, „cele mai proaste la învăţătură”, erau în-
demnate să „îmbrăţişeze” croitoria sau „spălatu' pe
196
Dan Trif
cur a betegilor” – cum zicea Pârţa, în chip de surori la
spitale. Cioara, tunsă ca Pâslăriţa, nu dorea altceva
decât să se facă cântăreaţă de muzică uşoară: „Că am
voce ca Pâslăriţa şi ştiu şi dansa «mambo, tuist şi
şeik»”. Cu un creion de tintă îşi desena o aluniţă pe
obraz ca să semene cu Margareta şi, când n-o vedeau
educatorii, se scălămbăia ca o apucată, cântând cu o
voce groasă: ,,Nu te mai juca, azi cu viaţa mea/ Daba-da-
ba-da, daba-daba-da…” sau „Congraciuleişăn, anjurulei-
şăn/ Atâta scrie doar pe telegrama ta…” Ea, săraca, a fost
trimisă forţat să „îmbrăţişeze” meseria de cojocar,
alături de cioroiul Şofron.
Scumpa de Pârţa era cea mai fericită. Ea şi-a ales
meseria de bucătăreasă, „unde – zicea ea încântată –
voi da atac la toate frigiderele şi la toate magaziile cu
mâncare”.
36. Despre gravitaţie
L
a lecţiile despre Eminescu toţi stăteam cu
gura căscată. Ceva, ceva se petrecea cu noi.
Pe Pârţa-Păuna-umflată, după noul nume,
o mişcase într-atât, încât, emoţionată, recită în loc de
„chip de lut”, „cap de lut…” şi în loc de Pătrunde-n
casă şi în gând/ Şi viaţa-mi luminează…, Pătrunde-n mine
şi în gând/ Şi casa-mi luminează… Noi, nesiguri pe
versuri, ne-am uitat cu invidie la Păuna şi n-am în-
ţeles de ce tovarăşa de română i-a dat numai cinci, şi
fără comentarii. Vorbindu-ne despre universalitatea
poetului şi despre cosmos, tovarăşa de română ne
făcea să nu înţelegem nimic şi să ni-l închipuim pe
Eminescu ca pe un fel de extraterestru, venit cu o
farfurie zburătoare numită „Luceafăru'”, ca să sufere
de dragoste în România, dar Cătălin, mai şmecher, i-a
suflat-o pe fata cu cap de lut. „De aceea, Eminescu
suferă în toate poeziile lui de iubire neîndeplinită”,
scriam noi în teză.
Uitându-se visător pe fereastră, tovarăşul de geo-
grafie ne întreba molcom: „Copii, voi ştiţi cumva de
ce oamenii şi animalele nu cad de pe globul pămân-
tesc?” Pentru că la început ne întreba cu atâta blân-
deţe, nici nu ne sinchiseam să ne gândim: aşteptam
să-şi răspundă tot el la întrebarea care-l frământa.
Neprimind nici un răspuns, tovarăşul începea să se
198
Dan Trif
roşească la faţă şi repeta întrebarea, dar mai categoric.
Isteţii clasei erau de mult cu mâinile sus, dar tova-
răşul nu de la aceştia aştepta vreun răspuns. „Ia
răspunde tu, Meseşan!” – ordonă profesorul. Acesta
răspunse destul de sigur pe el: „Se ştie că oamenii şi
animalele nu cad de pe pământ fiindcă stau cu capul
în sus şi n-au cum să cadă numai dacă se urcă în
copac sau în vârfu' casei”. „Trei! Stai jos!”, spuse pro-
fesorul, apoi ridică alt elev. „Oamenii de ştiinţă au
demonstrat că oamenii şi animalele nu au cum să
cadă de pe pământ, pentru că pe multe părţi pămân-
tul este drept, adică plat, dar nu stă pe nişte elefanţi,
cum credeau indienii greşit. Pământul stă singur şi
noi nu vedem că se învârteşte, fiincă e rotund.” „Pa-
tru! Stai jos!”, tună profesorul, după care o ridică pe
Pârţa-Păuna-grasă: „Spune tu, fată, tu ai auzit cumva
de gravitaţie şi ce înseamnă aceasta?” Pârţa, făcând
ochii cât cepele, răspunse: „Gravidaţia este ceva ce li
se întâmplă femeilor când rămân gravide”. „Stai jos,
măgăriţă! Doi!” Cunoscut fiind faptul că tovarăşul de
geografie nu ne spusese niciodată „secretu' mămă-
ligii”, cu care se lăudase, am crezut că aproape de
acest subiect poate fi şi răspunsul la întrebarea catas-
trofală. În consecinţă, când venise şi rândul meu, am
răspuns ca atare: „Răspunsul la această întrebare se
leagă de «secretu' mămăligii», ştiut numai de dum-
neavoastră”. Tovarăşu' s-a înfuriat atât de tare, de am
crezut că-i va exploda obrazul. „Sânteţi o clasă de
dobitoci şi vă las pe toţi corigenţi şi repetenţi, pros-
talăi şi cretini ce sânteţi!” – ne-a ocărât tovarăşu', che-

mând-o apoi pe tovarăşa de dirigenţie.
„Vai, vai, copii, cum l-aţi putut supăra pe tova-
răşu' de geografie!? Da' se poate una ca asta, să nu
ştiţi voi ce-i aia gravitaţie? Dacă n-ar exista gravitaţia,
nici n-am putea sta de vorbă acuma, că toţi am zbura
care-ncotro. Gravitaţia este elementul care vă ţine
legaţi de pământ şi de bănci. Fără gravitaţie nici nu se
poate concepe lumea, fără ea nici nu se poate mânca
şi trăi. Gravitaţia este ceva superb, care ne ţine în loc.
Lăsaţi să cadă creioanele şi veţi constata că şi ele
cunosc gravitaţia, nu numai oamenii şi animalele” –
ne explica diriginta noastră. Din acel moment, tova-
răşa de dirigenţie fu botezată cu un nume nou: „A-
vem oră cu această tovarăşă de gravitaţie, cu care nici
n-am putea sta de vorbă dacă ea n-ar exista…”
200
Dan Trif
37. Înspre nu-ştiam-ce
„V eţi păşi în viaţă singuri – ne vorbea un

profesor de «rezistenţa materialelor»,
sosit de la inspectoratul de cultură –,
dar nu trebuie să vă temeţi. Munca vă va ajuta mult
să răzbiţi. Nu de muncă trebuie să vă fie frică, ci de
oameni. Voi sunteţi nişte suflete rănite, mereu umblă-
toare, în căutare de căldură, de afecţiune. Aici, la
acest capitol, sunteţi voi vulnerabili, pentru că în
ciuda suferinţelor trăite nu aţi dobândit un «scut» de
impasibilitate care să vă protejeze.” Ne uitam la acel
profesor ca la un extraterestru care ne vorbea într-o
limbă ciudată, necunoscută nouă, dar pe care îl ur-
măream cu supuşenia holbată a unor bovine. „Vă
vorbesc din experienţa mea, pentru că şi eu am cres-
cut la o casă de copii – continuă profesorul. Voi veţi
suferi mult, pentru că nu veţi găsi pe nimeni care să
vă coate-n coarne, aşa cum aţi vrea voi. Totdeauna
veţi fi mai trişti decât alţii şi veţi râde mai puţin decât
aceştia. Fără să vreţi, îi veţi chinui pe cei din jur cu
egoismul ce se va naşte în voi. Că suferinţa înno-
bilează, dar poate şi înrăi…”
Mă treziră din vis smuciturile conductorului de
tren, care îmi comandă: „Scoală, mă copile, c-ai ajuns
la capăt de linie. Coboară!” Buimăcit de somn, am
scos instinctiv foaia de drum, pe care era tăiat cu

pixul cuvântul „întors”. De afară, în toiul nopţii, mă
priveau aceleaşi cuptoare imense în care ardea varul.
Limbile de foc indicau cerul de smoală.
Îmbarcat într-un autobus slinos, alunecam dinspre
nu-ştiam-unde, înspre nu-ştiu-ce-mare-şi-necunoscut-o-
raş-ce-mă-va-înghiţi-cu-bocanci-cu-tot…

Din Copilaria Unui Hoher

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Din Copilaria Unui Hoher

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1.

găsit. Mă opream cu sufletul la gură, departe, după

Deunăzi, mâncând prune verzi, proustian cum

cabluri trimiteau în exil la Ticu câinii şi pisicile de pri-

privată ca să tie vez cât tie scremi”, m-a sfătuit mama

De ziua minerului, când nu se ţinea la noi, mer-

liţă” şi ne puneam pe cântat colinzi. Primeam mere,

bine ţinută în „ţâţâni” ca s-o putem duce. La a Lesii

Mereu ne temeam de acest om, pentru că era bo-

Vedeta scăldatului era „nealcoşa” de soră-mea,

n fiecare vară începea campania frunzelor de

Î podbal şi a „căcădărilor” (măcieşelor).

mai mult juriului şi trebuia să fie bine „finisat”. La

Ne-am pus costumele naţionale, ne-am tras pe cap

twist; C-o straiţă plină de fete, twist; Lasă, muscă,

înseamnă trib nordic. Mi-a explicat că un fel de săl-

Apoi Florica s-a mutat de la noi: Sfatu Popular i-a dat

Neluţu o ura pe sora mea, Anişoara. Ieşind într-o

bărbatul Florichii – omorât de o basculă „Steagu ro-

Eu, însă, am plecat la Sângeorz Băi, împreună cu

p-afară”. Abia l-am lăsat pe Neluţu să meargă să se

Printre mâncătorii de pită „cu oarice”, ieşea şi

botez a fost invitată şi Ciuciuleasa. Ea s-a dus cu

Mojar, Betovăn şi Lis?” Ne-am uitat speriaţi, dar n-am

oase. Decebal cum mă simţeam, mă urcam pe deal şi,

„omul leneş” până la Petrind ca să-mi scoată o măsea

mânca decât a lucra”. Letiţia avea un păretar cu o

Într-una din sâmbete, terminând de „ticăzit pă

Mama Lodovica era tare bisericoasă şi-mi zicea să

Într-un an, de Bobotează, bade Ghiurcă, care era şi

şi cât ieşti tu die ocoş, că io încă n-am văzut până

Cu „iuărdanu” am umblat în tot satul, de am a-

apa mi-a smucit căldarea din mână şi am făcut o „lar-

Umblând cu „iuărdanul” prin case (apartamente,

scopit ceva din grumaz şi şi-a cerut scuze că el se

n timp ce toţi de la şcoală eram duşi la cules

Î de gândaci de Colorado de pe cartofii de la

re i-am legat colţurile de o piatră şi-am văzut că să

că am căpătat die la Letiţia”. A băut. „No, îi bun?”

ine cu câte un ţol în braţe, pe care, la un colţ, avea

Ne întorceam acasă când nu mai încăpeau ţoalele

s-aibă altie roatie/ U-iu-iu-iu-iu”, sau, când veneau mai

Ba, m-am gândit că, dacă îl aud muierile gravide,

mântului cu nişte chingi de piele, iar altul, cu „co-

„Mai bine ar hi să nie întoarcem în sat”, a spus

M-a apucat un râs de nu m-am putut opri nici în

cu dascălu' lângă noi. Ne plăceau filmele ruseşti, fi-

lângă crucea care le mulţămea eroilor pticaţi lângă

Morlaca. Auzâţ aci, io o să am grijă de voi. Păntru

n cantină era o hărmălaie, cu ţipete şi zgo-

Î mote de tacâmuri, de parcă eram la nuntă la

tavan, de parcă eram în excursie la peşteri. Meşteşu-

să cânt „Hora unirii”. Paturile erau lipite două câte

fost ciudă şi mie când am văzut cum te bate şi-aşe

pe unde. Iluş, porcăreasa internatului, zicea deseori

mi săltă inima de bucurie când Iluş, porcă-

Î reasa, după îndelungi căutări, mă găsi şi îmi

o ştiut şi mai bine da lio dat la una 3,45 şi la aialaltă 4,50

10. Scrisoare către Elvira

Destinatar: …Elvira, sat Tămaşa, strada Înceieuliţă,

din clasa opta şi leo zîs dacă nu ar vrea să margă să să

fra” şapte striga „de ce şapte şi nu opt?”, apoi „de ce

cem tovarăşa, ci doamna… În catalogul ei a trecut în