EA ARE-UN ȘOLD CE-I DĂ PE BLEGI LA NAIBA

LA MOARTEA UNUI POET

Motto:
“Poate c-ar fi trebuit/ De cât sunt de amărât/ Să-mi dau drumu-n infinit/ C-un
flutur legat de gât”

Zilele trecute a murit poetul Emil Brumaru. Împlinise în urmă cu câteva zile 80 de ani.
Un articol scurt și emoționant despre această plecare a scris Liviu Antonesei; îl poți citi
aici:
https://antoneseiliviu.wordpress.com/2019/01/05/ingerul-emil-brumaru-s-a-inaltat/

Au apărut mai apoi câteva alte articole și mai multe comentarii; curând se va așterne
liniștea.
Cei mai mulți deplâng, pe bună dreptate, că plecarea la ceruri a acestui poet n-a fost
pomenită nici măcar în emisiunile de știri, acolo unde violurile din Vaslui, cuțitarii din
Craiova și grobianismul lui Gigi Becali au întotdeauna loc rezervat în loja de onoare.

Pentru mine tăcerea asta nu-i tocmai o surpriză. Și nici măcar nu-i supărătoare.
Poezia se stinge oricum de multă vreme, discretă, nevăzută. Praful de pe rafturile cu
versuri, pline altădată de poeți debutanți, consacrați și clasici, nu mai e astăzi deranjat
de nimeni. Poezia a bolit o vreme muribundă și apoi a dispărut pe neștiute din orașe,
odată cu pantofarii și ceaprazarii din cartiere. Poeții care au ghinionul să mai
zăbovească prin manualele școlare își iau semestrial tainul de înjurături de la școlarii și
liceenii generației Facebook, care nu înțeleg în ruptul capului de ce mai trebuie să-și
piardă vremea cu expirații ăștia desueți care nu pot spune limpede ce vreau și-ți
consumă timpul cu rime absconse și cu trăiri greu de descifrat, care de altfel ar putea
fi mult mai rapid rezolvate cu un selfie, un thumb-up sau un thumb-down.

De ce nu vrei să-nnebuneşti la ora cinci

După-amiază, când e-atât de bine,
Şi în sufrageriile adânci
Să faci pe preşuri tumbe dulci cu mine?

M-aş milogi-n dulapuri vechi să-ţi pui

Rochia moale şi, rămasă goală,
Ne-am bate cu lichioruri amărui
De chimion şi mentă glacială.

Iar către-amurg, făr-a mai ţine minte

Cine suntem, aproape de mătasă,
Îngenunchind pe paturile sfinte,
Am da cu sufletele noastre foc la casă!
(Emil Brumaru, Cântec naiv)

Și-atunci? De ce să fim ipocriți și să părem preocupați de trecerea către celălalt tărâm a

unui poet necitit, nerecitat, nereeditat, uitat printre file îngălbenite? Pe Emil Brumaru,
frumosul poet dezinhibat și erotic, nu-l mai citește nimeni pentru că niciun poet nu
mai e citit de nimeni! Cei câțiva rătăciți care, la fel ca mine, mai au trei gene fibrilante
de poezie ce fâlfâie pe sub cămașă, le ascund cu grijă ca pe scarlatină, ca nu cumva să
sperie căutătorii de Pokemoni de pe străzi sau untoldiștii cu căști autiste înfipte-n
trompa lui Eustachio.

Poetului îi şade bine

Să fie trândav, bleu şi pur.
Mânânce miere de albine,
Beie din sticle borş de-azur.

Îmbuibă-se printre chiftele,

Cu târtiţe de fluturi moi.
Poetul trebuie să-şi spele
Zilnic picioarele-n oloi.

Şi mâinile în lapte dulce,

Şi faţa-n bulion de crin.
Dânsul de-a pururi va să-şi culce
Pe pluşuri trupul longilin.

Să nu citească, să nu scrie,
Ci numai doar poet să fie,
Cu papanaşi la pălărie
Şi c-o iubită fistichie
Ce are sâni cât garderoba
Şi coapsele cât Europa!
(Emil Brumaru, Să nu uit că sunt poet)

Emil Brumaru, cel care de-alaltăieri e vindecat de toate bolile și junghiurile de

octogenar, stă de-acum la o răscruce și, tânăr din nou, alege încurcat între Raiul
Poeților, Valhalla scandinavă, Câmpiile Aaru, Gan Eden-ul israelit, Vaikuntha
hindusă, insula Tir Na Nog sau Câmpiile Elizee. Acolo unde, vorba altui frumos nebun
mânuitor de stihuri, “în prima zi din restul vieții / zeii vor merge la braț cu poeții“.
Emil Brumaru se va plimba mult timp de-acum încolo la braț cu zeii; sau măcar cu o
odaliscă rubensiană, dacă nu cumva cu vreo fecioară pudibondă. Așa că trebuie
admirat sau invidiat și nicidecum plâns! A trăit fără economie, a iubit, mângâiat,
mirosit și dezmierdat femei într-un an cât o flotila de IT-ști ce-și fecundează doar
scaunele ergonomice – într-o viață! După care și-a sufocat iubitele cu recunoștință de
versuri nemaiscrise, în timp ce urmașele de azi ale zemoaselor femei de altădată se
ofilesc sub lumini de neon prin cluburi sau cel mult sunt răsplătite cu vacanțe all
inclusive de limfatici iubiți corporatiști.

Ne vom plimba-ntr-o brişcă dublă,

Eu bun şi gras, tu rea şi suplă.

Şi vom opri la mii de baruri,

Tu bând zaharuri, eu amaruri

C-un strat de spini pe dedeasupra

Lichidului ce-mi umple cupa.

Şi când o să ne facem fleaşcă

Schimba-vom brişca pe-o caleaşcă

Ce-o să ne ducă, ducă, ducă,

Eu pleoapa-n ticuri, tu năucă,

Din zori de ziuă până-n seară,

Prin păpădii, tu-ncă fecioară

Pentru o clipă, numai una,

Căci iată-ne striviţi de luna

Miezului nopţii în crivatul

În care eu ţi-am fost bărbatul

Şi-ţi mai privesc sânii, rărunchii,

În timp ce sângele ţi se retrage lin din unghii…
(Emil Brumaru, Povestea unei mici plimbări şi-a unei mari dezvirginări!)

Nu e departe timpul când poezia se va întoarce acolo unde s-a născut și unde va avea
întotdeauna valoare: în singurătatea și intimitatea trăirii personale. Cele câteva secole
de poezie se pregătesc de o binemeritată odihnă. Până la viitoarea inversare a polilor
magnetici sau măcar până la prevestita ridicare din morminte. Până când președinții
vor fi aleși după sufletul cald iar cenaclurile literare vor depăși în audiență talk show-
urile isterice. Dar până atunci, tremurul delicat al poeziei e sortit să rămână doar în
suflet, ca orice vine din suflet și care e făcut cu suflet. Iar poeți ca Emil Brumaru, în
loc să fie prohodiți și plânși de cei care nici nu mai știu cum miroase un volum de
versuri, ar trebui să fie măcar citiți. Fără grabă, fără dead line-uri, fără targete și chiar
fără să fie incluși în mai știu eu ce to do list al noului an 2019.

Așa că, survolând clipa frumoasei vieți și sfioasei morți a unui poet, iubind fiecare nerv
care i-a născut fiorii pe care cei mai multi dintre noi nu-i vor avea niciodată, iți doresc
să-i sărbătorești întoarcerea între îngeri fără prea multa evlavie si smirnă, ci mai
degrabă stând într-un fotoliu de lângă o fereastră, în timp ce afară bântuie urgia
iernii, cu un pahar de vin roșu la îndemână, zâmbind și citind “Sunt chelneriţe blonde
printre şpriţe”.

Sunt chelneriţe blonde printre şpriţe.

“Doriţi ceva?”, ne-ntreabă. Noi dorim
Să se desfac-aprinse la bluziţe
Şi sânii lor cu bumbeleu infim

Şi iz de leuştean şi romaniţe
Să ni-i cedeze dulce să-i iubim.
Sunt chelneriţe blonde printre şpriţe.
“Doriţi ceva?”, ne-ntreabă. Noi dorim!

Şi discutând cu ele gogoriţe

Şi bazaconii, după kilul prim,
Le-aplaudăm când fac din şolduri fiţe
Şi cu delicateţe le ciupim

Pe chelneriţele de printre şpriţe…