RC

Mihail SAulescu

POEZII
Mihail Săulescu (n. 23 februarie 1888, Bucureşti - d. 30 septembrie 1916, Predeal) a fost poet
român. A cultivat o poezie cu tematică citadină, simbolistă; a scris şi drame de factură
expresionistă.
Viaţa şi opera
* 23 februarie 1888: se naşte la Bucureşti.
* 1906: apare volumul Versuri - poezii minore pe care autorul le reneagă subit şi luptă pentru
distrugerea tuturor exemplarelor cărţii.
* alături de Ion Agârbiceanu, Aron Cotruş, Liviu Rebreanu, Nicolae Iorga, Alexandru Ciura, intră
colaborator la revista literară literară ilustrată Cosânzeana ce apare la Orăştie (1911) şi ulterior
la Cluj (1922)
* 1914: apare volumul de poezii Departe. Solitudinea citadinului,spleenul şi tristeţea se
împletesc cu dorinţa evadării în necunoscut.
* 1916: apare volumul Viaţa. Conţine poeme orientate spre o filozofie a acţiunii, a revoltei
împotriva mizeriei.
* 30 septembrie 1916: cade eroic pe frontul de la Predeal
Reflectare postumă
* septembrie 1921: are loc pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti premiera dramei
Săptămâna luminată (tipărită în volum tot în acest an). Piesa, de factură expresionistă,
învederează forţa vizionară şi posibilităţile de investigaţie psihologică ale autorului.
* 1937: în revista Convingeri literare sunt analizate opere de-ale lui
* 1947: apare în colecţia Scriitori români uitaţi, sub îngrijirea lui Eugen Jebeleanu, volumul
Opere de Mihail Săulescu, selecţie reprezentativă pentru întreaga creaţie a autorului.
"Săptămâna luminată" în muzică
* Pe baza unui libret întocmit de tenorul şi regizorul de operă Constantin Pavel, dirijorul şi
compozitorul Nicolae Brânzeu compune muzica la această piesă de teatru răscolitoare. Opera
"Săptămâna luminată" are premiera în 1943 pe scena Operei Nationale din Bucureşti, la pupitrul
dirijoral aflându-se însuşi compozitorul. Din distribuţie au făcut parte: renumita soprană
dramatică Aca de Barbu, mezzosoprana Maria Snejina şi basul Nicolae Secareanu. Această
lucrare muzicală este considerată prima operă românească de orientare expresionistă.
Desi bolnav in 15 august 1916, cand armata romana intra in razboi, despartindu-se cu greu de
logotnica sa Elena, se inscrie voluntar pe campul de lupta, fiind primit ca soldat in regimentul 46
infanterie la 21 august 1916. "Ma duc sa imi beau svartul pe culmile Carpatilor sa ma
casatoresc cu Transilvania". A participat la manevrele de la Flamanda trecand Dunarea,
revenind apoi in cadrul luptelor de la Ghimbav-Brasov, asistand la "Transeele mortii" de la
Bartolomeu. Avea sa fie victima unui glonte in ziua de 30 septembrie 1916. "S-a casatorit cu
Transilvania" asa cum ii promisese logodnicei sale. "Inca unul a cazut dintre cei ce care
trebuiau sa traiasca" spunea Nicolae Iorga.
In memoria sa, la marginea de nord a Predealului, la capatul primei serpentine, la iesirea spre
municipiul Brasov, acolo unde s-au dat primele asalturi in "batalia pentri Predeal" este asamblat
monumentul dedicat acestui erou in 5 septembrie 1930.
Bustul poetului este ridicat pe un soclu masiv din beton mozaicat in doua trepte. Bustul este
realizat din bronz si sustinut de un piedestal in forma de prisma, este opera sculptorului Oscar
Han. Tudor Arghezi care participase la momentul dezvelirii monumentului, miscat de figura
impozanta a eroului, ca un personaj inaripat, cu aripile si bratele incrucisate si privirea
indurerata atintita catre ceruri, aprecia metaforic: "piscul lui Han, asezat intre vanturi si
orizonturi". O placa comemorativa, asezata pe soclu, pastreaza si astazi inscriptia "POETULUI
EROU MIHAIL SAULESCU - CAZUT IN LUPTELE DE LA PREDEAL - 1916 - SOCIETATEA
SCRIITORILOR ROMANI"
 Aeternitas
Un car cu boi, un popă, coşciugul, o bătrână
Şi seara ce coboară, pe toate 'ncet stăpână —
Cum soarele se lasă, îngălbenit şi pal,
Privind în urmă lumea din coama unui deal.

Atât... E tot ce poate să 'nsemne -o îngropare!

Pe nas îngână popa o rugăciune, — arare.
Bătrâna plânge 'n poală şi boii merg la pas,
Încet, cu gândul poate c'aproape -s de popas...

Atât! Se lasă satul în urmă, pe o vale,

Şi nu-i de plâns nimica, şi nu-i nimic de jale,
Un car cu boi, un popă, bătrâna, un coşciug —
Trag boii 'n jug nainte, aşa cum trag la jug...

Şi soarele se lasă domol în asfinţit

Aşa, ca 'ntotdeauna când ziua-i pe sfârşit...
Trei plopi înalţi deoparte, la margine de drum,
Şi 'ntind în lături umbra... Pe mirişte e fum...

Doar popa dacă 'ngână o rugăciune 'n gând,

Bătrâna dacă plânge oftând din când în când,
Pricepi că 'n lumea asta tot e prilej de dor,
Deşi în fire toate-şi urmează cursul lor...

Aseară
Aseară, gândul meu era un solitar,
Chilia lui, castelul meu de vise ;
Și mă miram cum poate ca să fie
Chilie, un castel de vise.
 Și viața lui curgea mereu pustie,
Inconjurat de neguri și abise,
Și viața lui era necercetată
De nici o inimă curată ;

Și viața lui curgea

Făr' de dureri sau bucurii în ea.
Aseară, gândul meu n-avea aripi să zboare
Și mă miram cum poate
O pasăre născută călătoare
Să nu mai caute să zboare.
Stătea închis, cu aripile grele,
Înzăbrelit în viața lui pustie
De nențelesul visurilor mele.
Aseară, gândul meu era un mort uitat,
Un mort uitat, de oameni nengropat,
Și mă miram cum poate ca să fie
Un mort atât de mult uitat.
El singur sta-n odaia lui pustie;
Și nu ardeau nici lumânări de ceară
La căpătâiul mortului aseară,
Nici cântece de mort nu răsunau,
Dar numai triste, clipe lungi treceau.
Aseară, vai! a fost o seară tristă,
De iarnă-ntârziată-n parcuri moarte,
Pe-alei întortocheate și deșarte.
Aseară, nu gândeam,
Aseară, nici nu-nțelegeam
De ce nu pot gândi la tine, dragă,
La iarna care trece-nfrigurată ;
Ori la atâtea lucruri cari odată
In jurul meu clădeau o lume -ntreagă ?
Vai, obosit, nimica nu voiam,
Bătea mai trist, mai rar inima mea,
Și numai ea plâingea...
Și-aseară, plânsul ei, eu nu-l înțelegeam.

Cei singuri
 Poetului D. Nanu

Cei singuri cu adevărat

Nu sunt acei ce plâng câte-au pierdut;
Dar cei pe care-un gând îndepărtat
Îi poartă prin necunoscut,
Spre toţi acei ce plâng câte-au pierdut...

Cei singuri cu adevărat

Sunt toţi acei ce se pricep să tacă —
Sunt cei ce merg şi nu se mai opresc,
Sunt cei ce duc sub haina lor săracă,
Sub lutul omenesc,
Secrete bogăţii necunoscute —
În alte lumi setoşi să le strămute...

Cei singuri cu adevărat

Sunt cei ce văd, sunt cei ce plâng ades,
Nu pentru ei — dar pentru ce-au aflat,
Nu pentru gândul lor neînţeles —
Dar pentru ce, mergând o viaţă 'ntreagă,
Ei totuş n'au putut să înţeleagă...

Nu te gândi la scunda lor chilie!

Chilia lor e sufletul lor mare!
— Îi vezi trecând, şi îi aştepţi să vie;
Îi vezi pierzându-se în depărtare:
În orice parte sânt,
Şi 'nuntrul lor, duc un întreg pământ!...

În mijlocul oraşelor trăiesc!

Şi-oraşele, cât sunt de frământate.
Ei trec ca nişte răzleţiţi prin ele,
- Fantastice corăbii ne 'nfrânate,
 Ne 'nvinse de talazurile grele...

Ei trec,
Pe străzile ce furnică de lume,
Pe uliţe cu fabrici zgomotoase,
Prin pieţele mizeriei din lume...
Ei trec —
Nu ştie nimeni, unde anume!
Ei trec, ei trec — sunt acul grav ce coase
Bucată cu bucată risipirea
De petice din sufletul cel mare,
Ne 'nchipuit, neaşteptat, pe care
Doar îl visează numai omenirea...

Celei aşteptate

Tu ce mă faci să cânt şi să visez acuma,

Eu văd că eşti departe, şi poate n'ai să vii...
Şi cine eşti, eu nu ştiu, cum cine sunt, nu ştii;
Dar simt că eşti frumoasă, că ochi albaştri ai,
Că porţi ceva în tine din rozele de Mai,
Tu, care eşti departe — şi poate n'ai să vii...

... Şi cine ştie? Poate e visul meu de vină,

Căci el îţi dete viaţă, şi doar în el trăeşti,
Tu, care azi nu eşti —
Şi poate nici odată aevea n'ai să fii...

Dar eu visez — şi visul aripile-şi întinde,

Dar eu visez — şi visul din nou mai mult s'aprinde,
— Chiar dacă vei rămâne un dor neîmplinit,
Tu, care nu eşti astăzi, şi poate n'ai să fii
Ori eşti, — dar prea departe, şi pururi n'ai să vii.
 Cuiburile

Şi când se vor întoarce cocoarele plecate,

- Căci primăvara sfântă o să ne vie iară,
Atâtea cuiburi calde, în urma lor lăsate,
Le-or regăsi tot astfel cum le-au clădit în vară?

O! cine ştie, poate de-atâtea vremuri grele

Nimic la primăvară n'o rămânea din ele,
Din cuiburile calde, ce le doreau sburând,
Cocoarele venite de peste mări şi ţări
Şi-aduse de departe de-al lor nostalgic gând
În legănarea dulce a veşnicei sperări.
Şi n'or găsi nimica din ce-au lăsat odată,
- Şi vor găsi atâta: speranţa spulberată...

S'or apuca atuncea să le clădească iară,

Pe vechile lor locuri din fiecare vară,
Şi fără să le pese că altă iarnă, poate,
Porni-va să dărâme iar cuiburile toate!
- Căci ele or să vină mereu, din depărtări,
În piept cu-aceleaşi doruri, cu-aceleaşi dulci sperări,
Că într'un timp, odată, puterea vor afla
Ca să clădească cuibul ce nu va mai cădea.

Durerea lui Faust

« Ştiu eu?... Poate că 'n clipa asta,
Nu ştiu nimic din câte ar trebui să ştiu!

« Ce valuri se frământă pe-al mărilor pustiu,

Şi mâna ce le poartă, nu-i nimeni să o ştie,
Dece le face veşnic spre ţărmuri ca să vie,
 Dece le face veşnic să spumege în soare,
De-apururi neoprite şi veşnic călătoare !...
Ce ştiu acum, nu este cu-adevărat ce ştiu?
Ce văd pe ceru' albastru — înmărmurit pustiu —
Ce văd în floarea asta ce tremură în gl astră,
În valurile care frământă marea-albastră,
În Firea necuprinsă, cu mii şi mii de forme,
Tot ce e sub puterea acestei vieţi enorme, —
Cu-adevărat e astfel cum numai pare-a fi,
Ori numai un vis-umbră pe care-l voiu sfârşi ?...

Şi toată lumea asta enigmă poate n'are;

Ci este-aşa cum este — nemărginită, mare,
Iar tu, o! biete suflet, tu eşti atât de mic,
Că nu pot şti nimic, —
Că tot ce ştii şi câte vei şti de -aci 'nainte —
Va fi ca o poveste ce pururea te minte.

...Dar cine-mi puse oare otrava asta'n mine,

A veşnicei iluzii, a veşnicului dor
Să pot să dau deoparte cernitul văl ce ţine
Ascuns al zeei Isis obraz, de cei ce vor
Ca să-i privească faţa de moarte dătătoare?
O ! ce mă 'ndeamnă oare —
Spre ţărmuri neştiute, spre ne 'nţeles mereu ?
Dece aleargă'ntr'una nebun sufletul meu?

«Ah! tot ce ştiu, din câte aş vrea să ştiu acum,

« Nimic nu e, căci doară de-abia pornii la drum
- Aşa mi-am zis odată, întâi când am pornit,
Şi azi... acelaş lucru, o ! ce -am descoperit ?...

« Că adevărul este departe, tot departe,

Că sufletul meu este iluziilor rob; —
 Că nu-mi pot da aceste iluzii reci, deşarte,
Comorile lui Iob...

« Şi mă gândesc că toate menite sunt uitării,

Şi mă gândesc că toate ursite sunt să treacă,
Precum un val se pierde în infinitul mării,
Şi 'n alte valuri repezi, în fund de zări se 'nneacă.

Şi mă gândesc că toate menite sunt să moară...

Şi iată chiar şi visul ce încă n'am clădit,
Şi el acuma moare, îl simt, îl văd cum sboară, —
Şi-a fost deajuns atâta că numai l-am gândit.

« Nimica nu rămâne din visurile mele;

Din visul meu de astăzi, din visul meu de ieri, —
O rază de lumină căzută dela stele,
O floare scuturată din alte primăveri...

« Nimic nu-i veşnic, iată, doar trecerea spre moarte

Uşoară, fără ştire, — e singurul etern.
Şi peste-atâtea visuri şi sbuciumări deşarte,
Ca stavilă pe toate, doar clipele s'aştern...

« Eu le ascult, din goana lor repede, nebună;

De unde vin şi unde pornesc aşa curând?
Mereu, mereu, într'una, acelaş glas răsună —
Şi drumurile nopţii cu toate iau sburând.

Eu le ascult! şi sborul lor pare-o simfonie,

Un cântec pân' acuma, nescris de-un muzicant,
În el, plâng cei de astăzi, plâng cei ce vor să vie;
Şi eu conduc concertul ! — şi plânge un neant!...

« Iar setea ce-am în suflet, cu ce s'o stăpânesc?

 Mi-e sete de oceanul enorm — nemărginit;
De adevăr mi-e sete, întinsu-i să-l privesc!
Şi cu un strop de rouă să fiu eu mulţumit,
Vai! cu un strop de rouă căzut la întâmplare
Când înainte fuge talazul de pe mare ? »

*
**

Aşa vorbea, din turnu-i, privind nemărginirea;

Şi mare părea Faust, părea că toată Firea,
Descoperind secretu-i, c'un deget doar o ţine —
Şi-o 'ntoarce, şi-o suceşte, râzând de toate 'n sine.

...Şi-a râs şi el în urmă de toată faima lui;

A râs de gându-i liber nesocotit de mic,
Pe lângă această lume nesocotit de mare; —
Cum e un strop de rouă, lâng' un talaz de mare; —
Şi-a râs şi de durerea-i că nu va şti nimic,
Că 'n urmă-i şi nainte-i e veşnicul pustiu:

«Acesta-i adevărul, că n'am să pot să -l ştiu!».

E secetă
Sunt obosit, și-i cald și trist afară,
Ca-n orice zi de secetă de vară,
Sunt obosit, sunt trist, și nu-nțeleg
De ce sunt trist, de ce sunt obosit;
Din zeci de gânduri nu pot să aleg
Un gând mai fericit.

Sunt obosit, și-i cald și trist afară,

 Ca-n orice zi de secetă de vară,
Ce mult ar face-o blândă adiere
Pe strada-nfierbântată
Și inimii cum i-ar mai da putere
Aripa unui vis de altădată.

Dar visu-i stins și vântul nu adie ;

Departe, -n zare, zace-ncătușat
Mi-e sufletul ca un deșert palat
Ce-așteaptă ca stăpânul să-i revie
Din țara-n care a plecat.

Și-i cald și trist afară,

Ca-n orice zi de secetă de vară.

În van aștept s-adie vântul serii,

Să plouă, să se-ndoaie
De-o liniștită adiere, merii :
E secetă de ploaie.

În van aștept și visul de-altădată,

In van palatul poarta și-a deschis :
Stăpânu-i mort în țara depărtată,
E secetă de vis.

Et nunc et simper
Şi cei ce plâng ca şi acei ce râd
O luptă duc amară,
- Năuntrul lor e-aceeaş tragedie,
Aceeaş iarnă tristă şi pustie,
Aceeaş primăvară.
 Pe orice faţă-o lacrimă de pică,
Un zâmbet de răsare,
În pieptu-oricui, furtuna dacă bate,
Ori raza bucuriei de străbate
E 'n toţi ceva ce ochilor n'apare.

- Porniţi pribegi, călătorim, purtând,

Ca să le pierdem toate,
Comori de visuri, de speranţe sfinte;
Şi 'ndeplinirea veşnic e 'nainte
Şi veşnic nu se poate!...

... Pe-acei ce plâng ca şi pe-acei ce râd,

Pe drumuri lungi ce-i mână?
Ce stea pe cer în veci luminătoare,
Ce rază pribegită dela soare
E cruda lor stăpână?...

Pe toţi îi cheamă 'n depărtare dorul

De ce e nou, de ce-i necunoscut;
Pe cel ce vine să pornească mâne,
Pe cel ce 'n urma rândului rămâne,
Pe cel ce s'a pierdut..

Excelsior
Pe drumu-acesta merg...
Și totuși, Doamne, parcă e-n altă parte calea
Spre care-aș vrea s-alerg!...

Departe! cine știe spre ce ținut și unde?...

Dar sufletele noastre mereu doresc ceva...
Pe drumu-acesta mergem, dar pîn'la noi pătrunde
 Mereu, ca o chemare, un zvon de undeva.

Legați vedem că suntem de lutul ce ne -apasă,

Robiți simțim că suntem de-un dor nepriceput,
Ce tot mereu ne cheamă, ce veșnic nu ne lasă,
Ce tot mereu dispare, — dar tot nu l-am pierdut.

Și inima ne bate pentru ceva ce nu e

Și sufletele noastre muncite sunt de -un ind,
Menit să nu mai moară, ursit să nu apuie;
Și veșnic nasc mai multe, și toate pier *înd...

Și ascultăm doar glasul din inimile noastre;

Și poate asta-i calea, ori poate alta e...
Ceva e ce ne cheamă, ceva din zări albastre,
Ceva din altă parte, și nu pricepem ce...

Pe drumu-acesta merg...
Și totuși, Doamne, parcă e-n altă parte calea
Spre care-aș vrea s-alerg .

Fără nume
Mi-e dor de-o stradă liniștită,
În care lumea-ntreagă tace-
Să-mi lase mintea obosită
Și toate gândurile-n pace...

Mi-e dor de-o noapte nesfârșită,

O noapte tristă și adâncă-
În strada asta liniștită;
S-o facă mai tăcută încă...
 Mi-e dor mereu de-un lucru mare,
Să nici nu-ncapă într-un vis...
Mi-e dor de lucrurile care
Să nu le întâlnesc e scris!...

În mine
Aş vrea să am puterea să mă desfac pe mine,
Să pot vedea odată ce am şi cine sunt,
Să pot să văd în noaptea adânca ce-i în mine,
Mai viu, mai clar, mai bine.

Tăcerea ce mă are să-nvie-ntr-un cuvânt

Aş vrea să am puterea să mă desfac pe -o masă,
Ca un chirurg ce, poate, în basme numai e !
De multe ori imi pare că firea mea mă lasă
Şi-adeseori îmi pare că pot vedea orice...
Ce groaznică faptura mi-apar eu câteodată !
În mine nu e unul — în mine nu-s doar eu,
În inimă, în suflet, un altul mi s -arată,
Şi gândul mă munceşte neîndurător mereu !
Mi-e inima o tristă şi palidă fecioară,
Duioasă, care plânge când n-are ce visa.
Mi-e inima o tristă şi palidă fecioară
Pe care-o stea, un cântec, un zvon o înfioară
Cum stă şi-aşteaptă parcă într-una altceva
Iar sufletul îmi este un cititor în stele,
Un mag din alte vremuri, un rătăcit de -acel
Ce-şi află-un rost în lume umblând cu ochii-n stele.
Tu nu pricepi ce poate-a găsit vreodată-n ele
Doar simţi că lucruri triste adesea poartă -n el.
 În Pacific, departe
În Pacific, departe, sunt insule stinghere,
Ce zac necunoscute de nici un marinar,
Din fundul apei clare, fantastice apar,
Din fundul apei clare, o magică părere.

Doar păsări mari de apă spre ele-adesea zboară.

Doar păsări mari de apă, pământul li -l mai știu:
Dar cum se-ntind de calme, sub cerul lor pustiu,
O clipă de cutremur adesea le doboară.

O clipă! Și oceanul se-ntinde peste ele-

Din lava cine știe cărui vulcan din fund
Se nasc să moară-n urmă și-h veci nu mai pătrund
Din nou deasupra mării prin valurile grele.

Se nasc și mor stinghere - și nimeni nu le-așteaptă.

Și nimeni nu Ie știe, și nimeni nu le vrea:
Corabia ce poartă comori și lume -n ea
Spre țărmuri cunoscute, pe mare se îndreaptă.

Și nu se-ntreabă nimeni de ce-s ca o părere,

Deși toți corăbierii de ele se feresc,
Mergând spre țărmuri care cu mult mai mult trăiesc
Decât aceste goale, mici insule stinghere.

Și nu se-ntreabă nimeni, trecând pe marea largă,

Ce-i petecul acela de depărtat pământ,
Spre care, pe aripa molatecă de vânt,
Doar păsări mari de apă din când în când aleargă.

Și totuși poate-n ele, de-ar fi ca să traăască,

Ar înflori odată un port ca -n alte părți,
 Iar cei cu dor de ducă zărindu-le pe hărți -
Cât n-ar dori, la ele, cândva, să poposească?

În port
Zori de ziuă, valuri, ploaie —
Şi corăbii care pleacă, mute şi greoaie
Tu rămîi în port departe de atâtea căi,
Poate vântul te desparte de vreunul dintre -ai tăi,
De priveşti cu-atâta jale călătorul val,
Care vine singuratec şi se sparge -n mal
Din corăbiile toate care merg acum.
Cine ştie care duce, către care drum,
Un logodnic, un părinte, o scrisoare doar
Şi corăbiile, iată, peste zări dispar.

Ce-ai lăsat în ele oare de priveşti aşa,

Şi-i atâta noapte-adâncă în privirea ta.
Merg şi-acum (în care parte ?) merg şi-acum, ducând
Un logodnic, o scrisoare, — poate doar un gând.

Stai în port, priveşti cu jale

Câţi nu stăm în port,
Urmărind cu mintea visul care poate -i mort ?
Câţi nu stăm privind în zare şi-aşteptând mereu
Să ne-aducă doar o veste valul mării greu ?
Stăm în port, şi cine stie ce catarg în zări
Va fi semnul împlinirii ultimei sperări ?

Tu rămii aici şi-aşteaptă,

Doamne, până când ?
Dar aicea niciodată nu e prea curând,
 Dar aicea niciodata nu e prea târziu —
Până când n-o fi doar noapte, noapte şi pustiu.

Întuneric
Cât de 'ntuneric este în serile de toamnă
Şi străzile sunt triste, tăcute şi pustii,
Iar fiecare clipă în suflet îşi înseamnă
Cărarea unei grele şi vagi melancolii...

Un vis ţesut în vară se stinge 'n toamna tristă

Şi inima-i bolnavă şi sufletul e gol...
Departe, zdrenţuită, se flutură-o batistă,
Cum trece singuratec, neliniştit, un stol...

Şi ţie ţi se pare că pleacă dela tine

Aceste călătoare spre alte zări mereu,
Spre alte ţări, cu soare, spre vară, spre mai bine, -
Şi toamna asta tristă te-apasă tot mai greu...

Şi ţie ţi se pare că duc cu ele vară,

Că duc cu ele visul, că duc cu ele tot,
Aceste călătoare tăcute ce se luară
Cu dorul lor de ducă, şi-a se opri nu pot...

Şi ţie ţi se pare că n'o să mai revie

Nici stolul care trece, nici vara ce -a trecut,
Nici visul care nu e — şi 'n camera pustie
Rămâi cu gându-aiurea, rămâi mereu tăcut...

De te deşteaptă-o clipă un pas pela fereastră,

Ridici cu teamă capul, te uiţi şi nici nu ştii
În suflet când coboară, c'un dor de zare -albastră,
Refrenul unei triste şi vagi melancolii..

Iulie
Un drum de țară lung,
Din loc în loc,
Fantastice troițe,
Sub soarele de foc,
Și-ntind schiloade brațe obosite
De arșița de iulie chinuite.

Noi mergem amândoi pe drumul lung,

Dar de căldură nici nu mai simțim,
O! nici de unde am pornit,
Dar mai ales nici unde ne oprim,
Vom merge-așa
La nesfârșit,
Printre troițe schilodite
De ploaie și de vânt,
De soare și căldură.

Vom merge-așa, mereu, pe negândite,

Cu trupurile tot mai obosite,
Vom întâlni un han, departe, poate,
Ori poate o fântână,
Dar ce ne pasă?
Mergem -
Și arșița ne-apasă,
Și poate arșita ne mână
Spre-un han, departe, ori către o fântână;
Deși doar altceva ne-o fi făcut
Să mergem pe un drum tăcut
 Și plin de-atâta soare,
Care ne arde, care ne dogoare.

Ne ducem legănându-ne greoi,

Cu gândurile moarte-n noi,
Cu trupurile obosite,
Ca și troițele ce par,
Pe drumul înălțat pe nesimțite,
Că suie fiecare un calvar.

Nevroza
I

Cit ne-am schimbat de tare !

O ! mai sa nu ne stim
„Si totusi, suntem tristi"
Cum ne-am schimbat de tare ; zadarnic ne privim ;
Si cum imi stai in fata, jurat sa nu te misti,
Tu-mi pari o nenteleasa si vesnica mustrare :
Cit ne-am schimbat de tare !
„Si totusi suntem tristi."
in casa noastra strimta, la masa mea tacuta,
Alaturea de mine ai stat de -atitea ori,
Privindu-te cum ginduri marete te saruta „Nu suntem si acuma, alaturi,
ginditori ?"
Ce ne-a-ntristat atuncea ?
De ce esti trist acum ? „Aveam de mers atita, si -am mers atita drum !"
O ! cit de lunga cale si cit de trist popas !
Am mers cu-atita lume alaturi, si-ntr-un pas;
Si-n urma tuturora pe drumuri am ramas
.„Sa stim pe fiecare din mers si dupa glas !"

II
 Parc-am trecut prin viata de zeci de mii de ori !
Parc-am trait, cu unul, in zeci de mii de insi !
Parc-am cules din parcuri cu zeci de mii de flori !
Parc-am suit toti muntii, prapastiosi si ninsi !
Si totusi, nicairea n-am fost si n-am batut,
Decit la cite-o poarta inchipuita noua,
Crezind c-o sa deschida, cu miinile-amindoua.
Acel ce sta nauntru, sau vesel, sau tacut.
Si totusi, nicairea nu ne-am oprit, — departe,
Parea ca alte case ne-ar fi chemat mereu,
Cu-o masa pentru care hambare-or sa-si deserte,
Far'sa mincam vreodata, la ea, nici tu, nici eu
Si totusi, nicairea nu ne-am uitat, trecind
(Am stat la masa noastra tirzii si obositi),
Si nici un parc din lume nu ne-a oprit vreun gind,
Nici o carare-ngusta, pe munti incaruntiti.
Si-acuma, cind ne-ntoarcem, nu suntem mai bogati,
Caci tot ce-am strins cu teama si tot ce-am indraznit
Am dat la toti strainii, si-am impartit la frati,
Cind nici pe dinsii poate nu i-am imbogatit.
Biet suflet fara aripi, atuncea, ce ne -apasa ?
Tristetea celor care nu le-am putut vedea ?
O fericire-ascunsa, departe, in vreo casa,
Pazita-atit de bine ca n-am intrat in ea ?
in fata mea stai totusi, tacut si obosit (Si eu sunt obo sit),
Si lumea-ntreaga pare azi si mai obosita (Si inima -mi, nauntru se zbate
obosita).
Iar
Viata, -n casa nosatra, si ea s-a obosit.

III

Pe mina mea-nghetata sta fruntea mea fierbinte..*

 Eu o credeam cupola de visuri indraznete,
Si ma credeam castelul cladit de tinerete
S-o poarte inainte.
Cupola asta insa s-a-ntunecat de mult !
Furtunile-s de vina sau soarele aprins;
Ori cel ce, stind nauntru, cladirea si -a intins
In calea lor prea mult ?
Ce castelan amarnic !
Ce osti cari-au pierit!
Azi, singur el se zbate, prin camerele goale,
Pe lespezile albe, pling grelele-i sandale —
Si, -n adancimi, sunt glasuri ce gem la nesfirsit.
Iar sufletu-mi asculta !
Si nu stiu cine sapa,
Mereu, in temelia ce trenv'.ra mereu,
Ca timpul, cu-ncordare, temeinic ca o apa
Si nemilos ca gindul ca nu e
Dumnezeu.
O ! nu stiu cine sapa !
Sunt ostile pierdute,
Jertfite fara rost ?
Sau alti dusmani acuma, incet si pe tacute,
S-au apropiat de ziduri, cu noaptea adapost.
Si-au inceput sa sape mai tare, si mai mult,
Cu bratele crispate, cu ura si cu sete ;
Iar greaua lor suflate e geamatul ce -ascult.
Si sufletu-mi asculta !
Dar poate-i prea tirziu
Si, chiar de-o fi devreme, castelul e pustiu.
Toxinul disperarii zadarnic ar suna,
Iar mina obosira abia l-ar legana.

IV
 Si nu mai e nimica, si nu va fi mai trist;
Caci a sapat dusmanul cu-o mina de artist
Atitea santuri negre, atitea galerii
Pe sub castelu-acesta cu camere pustii,
Si-a pus atita iarba, sa zvirle un oras.
Iar castelanu-asteapta, tremurator si las.
Si nu mai e nimica.
Ce groaznica tacere !
Tacerea celor care se vor indeplini.
Cupola asta nalta vei sti pe ce putere
Clocotitoare sade doar cind va izbucni
Si castelanu-asteapta —
Si asteptarea insasi e un dusman intrat
Prin nu stiu care poarta a vreunui turn surpat.
Si nu mai e nimica — nici frig, nici rau, nici bine.
(O pasare ciudata pe-un turn a poposit.)
O !
Nu mai e nimica !
O soapta nu mai vine ;
Un glas nu mai tresare ; sta singele -amortit,
in timple nu mai bate, nici nu mai curge -n vine.
O !
Nu mai e nimica — nici frig, nici rau, nici bine.
Aprinde
Nebunia fitilu-i nezarit.
Iar sufletul asteapta, tacut si neclintit.

Postumus
Ce tristă zi, ca orice zi
În care-ngropi un mort iubit.
Aș vrea să fim alături ; și cât ești de departe !
Aș vrea să fii cu mine pe străzile deșarte,
 În care ploaia cade, mereu, la nesfârșit.
Departe, în orașul în care ne-am iubit,
Nu ploua ca pe-aicea, mereu, la nesfârșit ?
Ce tristă zi de toamnă i-acum în primăvară!
De după nori, zadarnic aștept să mai răsară
O rază de lumină ca-n ziua cea dintâi,
În care vream alături de mine să rămii.
Ce tristă zi, ca orice zi
În care-ngropi un mort iubit,
Eu merg pe strada tristă ca dup-o-nmormântare,
Iar ploaia cade rece, mocnită și arare.
Eu merg pe strada mută și nu știu pentru cine,
Și plânsuri nesfârșite s-apropie de mine,
Dar nu știu cine plânge și nici cine -a murit !
Departe, în orașul în care ne-am iubit,
Tu nu știi cine plânge, nici cine ne -a murit ?

Un vers răzleț
Un vers răzleț pe-o filă găsită-ntr-un saltar
în minte cată parcă să-mi readucă iar
duioasa poezie ce-am început odată.
Dar a rămas uitată.
Ce-am vrut să spun în versul răzleț găsit acum:
„O roză ofilită, zvârlită zace-n drum"?
O roză ofilită, dar câte roze nu-s
zvârlite-așa în teama de câți în piept le-au pus ?
De-ar trebui să fie cântată orice floare,
ce tristă, neștiută, neînțeleasă moare,
în stradă azvârlită, în praf sau în noroi,
O ! câte versuri oare n-ar fi să facem noi?
Un vers, cu toate-acestea, pesemne că i-a fost
ursit acestei roze zvârlite fără rost,
dar nu-mi aduc aminte ce-am vrut să spun atunci :
 pesemne plânsul rozei trecute ce-o arunci,
ori poate elegia atâtor flori uitate,
și-n care nu mai bate
aripa unui dulce și negrăit parfum,
cum nu mai bate-n versul răzleț găsit acum.
Atâta este astăzi întreaga poezie,
un vers, scris poate noaptea, ori ziua
— cine știe ? —

Un vers în care poate am vrut să înțeleg

mai mult decât ce-ar spune chiar un poem întreg.
Și totuși, am uitat !
Iar roza de-atuncea de mult s-o fi uscat,
cum se usucă-n lume atâtea roze pale,
purtând ceva în ele din gândurile tale
și cum se duc atâtea și-atâtea poezii,
pierzându-se în suflet, uitând să le mai scrii.

Unei trecătoare
Nu te-apropia, rămâi mereu departe,
Dar zâmbetul acesta să-l păstrezi;
Vrei să cladim cu visele deşarte
O lume-n care mâine n-ai să crezi?...

Rămâi, rămâi aşa cum eşti acuma,

Fii o părere-a sufletului meu;
Mai bine e să nu se pară numa,
Decât să ne încredinţăm mereu.

Doar să visăm c-am fi putut odată,

Să mergem poate pe acelaşi drum,
Eu visător, tu blândă şi curată,
 Aşa cum eşti, aşa cum pari acum.

De ce te-ai opri şi mi-ai întinde-o mână,

Când visul meu e-n strălucirea ta
Din tot ce-i azi, nimic n-o să rămână.
Şi mâine, din nou, nu te -aş mai căuta .