Luna printre ramuri

Melancolie

Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,

Prin care trece albă regina nopţii moartă.
— O, dormi, o, dormi în pace printre făclii o mie
Și în mormânt albastru și-n pânze argintie,
În mausoleu-ţi mândru, al cerurilor arc,
Tu adorat și dulce al nopţilor monarc!
Bogată în întinderi stă lumea-n promoroacă,
Ce sate și câmpie c-un luciu văl îmbracă;
Văzduhul scânteiază și ca unse cu var
Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar.
Și ţintirimul singur cu strâmbe cruci veghează,
O cucuvaie sură pe una se așează,
Clopotniţa trosnește, în stâlpi izbește toaca,
Și străveziul demon prin aer când să treacă,
Atinge-ncet arama cu zimţii-aripei sale
De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale.
Biserica-n ruină
Stă cuvioasă, tristă, pustie și bătrână,
Și prin fereste sparte, prin uși ţiuie vântul
Se pare că vrăjește și că-i auzi cuvântul —
Năuntrul ei pe stâlpii-i, păreţi, iconostas,
Abia conture triste și umbre au rămas;
Drept preot toarce-un greier un gând fin și obscur,
Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur.

.......................................................................
Credinţa zugrăvește icoanele-n biserici —
Și-n sufletu-mi pusese poveștile-i feerici,
Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas
Abia conture triste și umbre-au mai rămas.
În van mai caut lumea-mi în obositul creier,
Căci răgușit, tomnatec, vrăjește trist un greier;
Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu,
Ea bate ca și cariul încet într-un sicriu.
Și când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură
Încet repovestită de o străină gură, te iubesc, puiul meu dulce.
Ca și când n-ar fi viaţa-mi, ca și când n-aș fi fost.
Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost
De-mi ţin la el urechea — și râd de câte-ascult
Ca de dureri străine?... Parc-am murit de mult.
(Mihai Eminescu, Poezii, 1883)

Poezia ”Melancolie” a alcătuită din două tablouri poetice: primul tablou poetic cuprinde 24 de
versuri (între care apare și o jumătate de vers, ”Biserica-n ruină”, pentru accentuarea lui), iar următorul
tablou poetic din 14 versuri, deci în total 38 de versuri. Tema poeziei care se desprinde din cuprinsul ei
este nimicnicia vieții poetului, care a trecut ca și cum n-ar fi fost a lui, ci ”repovestită de o străină gură”,
tristețea și zădărnicia ei care se reduc la ”conture triste și umbre”. Ideea poeziei este cea a zădărniciei,
tristeții, însingurării vieții poetului care se simte ca și cum ar fi ”murit de mult”. Printr-o frumoasă și
poetică analogie este alăturat primul tablou poetic, care descrie un cadru natural și exteriorul și interiorul
unei biserici ”bătrâne”, în care ”drept preot toarce-un greier un gând fin și obscur”, și ”drept dascăl toacă
cariul sub învechitul mur” cu ce-al de-al doilea tablou poetic, de care-l despart mai multe puncte de
suspensie, în care biserica este înlocuită de sufletul poetului în care ”abia conture triste și umbre-au mai
rămas”, de prevestirea stranie a morții și de sentimentul că propria sa viață e repovestită de altcineva, ”de
o străină gură”, iar poetului îi pare că ascultă ”dureri străine” și că a murit de mult. Titlul poeziei,
”Melancolie”, este alcătuit dintr-un substantiv comun, nearticulat, care face referire la ideea poeziei, la
sentimentul de jale, regret, înstrăinare, zădărnicie, inutilitate, pe care îl simte poetul contemplându-și toată
viața sa trecută, ca și cum sufletul i s-ar fi despărțit de trup, și prin fața ochilor îi trec imagini din propria
sa viață trecută, care pare a altuia, atât de străină de sine însuși o consideră poetul.
Primul tablou poetic începe cu o descriere a cadrului natural foarte frumoasă și poetică,
conținând o metaforă pe drept cuvânt devenită clasică în literatura română: ”Părea că printre nouri s-a fost
deschis o poartă, / Prin care trece albă regina nopţii moartă.” Poetul face referire așadar la ivirea, apariția
lunii dintre nouri, prin care trece albă, ca și cum ar fi fost ”regina nopții moartă”. Printr-o invocație și o
structură dialogată, care conține și un pronume în cazul vocativ ”tu” și un substantiv în cazul vocativ,
însoțit de un atribut ”al nopților monarc”, poetul se adresează lunii cu rugămintea de a dormi în pace
printre stele, numite de poet tot printr-o metaforă ”făclii o mie”, în mormântul ei de alabastru, și-n pânze
argintie, dublă metaforă pentru a descrie frumusețea cerului albastru și a razelor lunii ce se strevăd printre
nouri, totul amintind de un mausoleu mândru, săpat ca un arc boltit pe cer, în care doarme ”adorat și
dulce” ”al nopților monarc”.
Cât de frumos exprimă poetul frumusețea cadrului natural cosmic, în opoziție, în antiteză cu viața
săracă în evenimente și tristă a poetului, din al doilea tablou poetic!... Fără îndoială, la nivel inconștient,
poetul și-a portetizat iubita în acest astru al nopții, dar este și mai aproape de adevăr să ne gândim, că el a
portretizat-o pe Fecioara Maria, tronând pe norii cerului, ca un adorat și dulce monarc, și prin extensie
sufletul universal.
În continuare poetul descrie natura, lumea în timpul iernii: ”Bogată în întinderi stă lumea-n
promoroacă, / Ce sate și câmpie c-un luciu văl îmbracă; / Văzduhul scânteiază și ca unse cu var / Lucesc
zidiri, ruine pe câmpul solitar. ” Totul e cuprins de înghețarea iernii, satele și câmpiile sunt acoperite ”c-
un luciu văl” de promoroacă, văzduhul scânteiază de cristalele multicolore ale zăpezii, iar ”zidiri, ruine pe
câmpul solitar ” lucesc ”ca unse cu var”, adică acoperite de stratul subțire de nea și promoroacă. Apare în
aceste versuri un motiv tipic romantic, pe lângă astrul selenar din primele versuri, și anume ”ruine” pe
câmpul solitar, amintind de civilizații pierdute sau de case aflate în ruină și dărâmate. La margine de sate
se află și ”țintirimul singur” ce ”cu strâmbe cruci veghează”, un alt motiv tipic romantic, iar ”o cucuvaie
sură pe una se așează, prevestind ceva funest și amintind de poemul ”Strigoii”. Este ora când la biserică
se aude toaca, izbită de stâlpi, clopotnița trosnește, altfel spus se trag clopotele, iar sunetul pe care îl scot
clopotele trase par poetului ”un vaier, un aiuit de jale”, atunci când ”străveziul demon prin aer când să
treacă ”, adică se produc mișcări de curenți, după care arama clopotului este atinsă de limba lui ” cu
zimții-aripei sale”.
”Biserica-n ruină / Stă cuvioasă, tristă, pustie și bătrână ” , un aer de desuetitudine, de delăsare, de
părăsire a cuprins totul, și ne gândim iarăși că este o imagine de sorginte tipic romantică – de n-ar fi fost o
realitate comtemporană poetului. Prin ferestrele sparte, ”prin uși țiuie vântul”, care parcă ar vrăji, ar
fermeca, cu cuvântul lui magic, iar înăuntrul bisericii, pe stâlpi, pereți și iconostas ” abia conture triste și
umbre au rămas”, imagine poetică care va fi reluată în al doilea tablou poetic, cu un rol ușor diferit, iar
”Drept preot toarce-un greier un gând fin și obscur, / Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur.”
Credința, cea care ”zugrăvește icoanele-n biserici” și care și-a pus în sufletul poetului ”poveștile-i
feerici”, nu i-a spus nimic poetului ”de ale vieții valuri, de al furtunii pas” și-n viața poetului au mai
rămas doar ”conture triste și umbre” din toate aceste întâmplări și evenimente.
Creierul poetului e obosit și-n ea ”vrăjește trist un greier”, ”răgușit, tomnatic”, iar inima poetului
pe care s-a pus mâna sa ”bate ca și cariul încet într-un sicriu”. Poetul își simte sfârșitul aproape, iar finalul
tabloului al doilea vine să întărească această idee. Poetului i se pare că atunci când gândește la viața sa
întreagă ”îmi pare că ea cură / Încet repovestită de o străină gură” , ca și cum n-ar fi fost vorba de viața
poetului, ca și când el n-ar fi fost niciodată.
El nu știe ”Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost / De-mi țin la el urechea” și poetul râde ca
un nebun de câte ascultă ”ca de dureri străine”, ”Parc-am murit de mult”. Dar această persoană care prin
intermediul amintirilor pe care le așează pe hârtie sub fomă versificată și le structurează în poezie, este el
însuși, chiar Poetul.
Sigur că nu-i cazul să venim aici cu precizări privind raportul creator – operă, și implicit al eului
liric cu acestea, dar pare probabil că Eminescu s-a identificat atât de mult cu demonul creației sale, încât
s-a pus pe sine întreg în actul creației, ceea ce face ca poezia sa să fie atât de autentică, de sinceră, și-un
model de inspirație atât pentru omul de rând, cât și pentru omul de geniu.
Peste toate rămâne să vegheze mai departe ochiul Lunii, și peste bune, și peste rele, și peste cei
vii, și peste cei morți, și mai ales să fie un astru aducător de noroc în viața poetului, de vreme ce ea l-a
înzestrat cu nemurire și cu-o conștință mereu vie în sufletele urmașilor săi.

”Cu Eminescu apare în literatura europeană ultimul mare poet romantic, păstrând în existența și
opera sa conturul caracteristic al dramei artiștilor romantici. Năzuind necontenit spre un plan de viață
superior etic și artistic, căutand cu patos adevărul și refuzând consecvent compromisul, Eminescu s-a aflat
în permanent conflict cu lumea vremii sale din pricina noncomformismului, a sincerității în faptele de
viață și a înălțimii de gândire, dublată de o sete de cunoaștere absolută.”
Zoe Dumitrescu Busulenga
 ”A iubit nemărginit valorile vieții, a căutat în ele granitul absolutului și, negăsindu-l, din
amărăciune față de faza istorică în care i-a fost dat să trăiasca, și din durere, sfâșiere și revoltă față de
mărginirea ființei omenești, a tăgăduit ... Aici stă marea taină a atitudinii eminesciene.”
D. Caracostea

Mihai Eminescu