Universitatea Babe-Bolyai Facultatea de Litere Cluj Napoca

Poezia romaneasca a secolului XX Tema lucrarii: Fenomene catoptrice in lirica eminesciana

Motto: "Eminescu este, fr ndoial, un poet al privirii. Dar ntre el i lumea de piatr apar tot felul de obstacole care opacizeaz oglinzile lumei. Cnd ntre eul receptor al scriitorului i bolta lumii nu se interpun nici un fel de obstacole ale privirii ca muni de neguri, neguri de argint, gene de nor, nsetata lor via prin cea, Eminescu devine un poet al privirii neierttoare. Cnd poetul vede visul ce se destram, realitatea apare oribil i necesitatea voalrii elementelor refereniale, ostile visului luminos, se mplinete cu ajutorul poeziei. "

Propunator : Szeremi Beata-Edina Sectia : romana maghiara An : III. 06.05.2009 Cluj Napoca

In aceasta lucrare voi analiza poeziile Melancolie si Frumoasa-i de Mihai Eminescu punand accent pe fenomenele catoptrice care apar in acestea. In opera lui Eminescu poezia este prezenta ca un miez de foc pururi viu,ale carui flacari joaca pe comorile gandirii lui mitice si fascineaza pe cititor. Este poetul care pune in lumina toate frumusetile naturii lasand cu ajutorul acestora umbra unei filosofii tulburi a vremii, pe pamantul romanesc. Iubirea acestui pamant a acoperit umbra lasata in trecut si l-a ridicat pe el insusi in lumina care ne stapaneste si ne desluseste calea spre viitorul stralucit al umanitatii. Fenomenele catoptrice in poezia eminesciana reprezinta esenta lumii si toate manifestarile ei particulare sunt stropi din lumina inceputului genetic. Dragostea insasi este un strop din aceasta lumina. Pentru Eminescu, lumea este un spectacol miraculos, n care spaiul i timpul capt o puternic coloratur afectiv. Universul are dimensiunile cele mai stranii, de aceea poetul ni-l nfieaz adesea ca pe un joc etern de lumini i umbre, o imens oglind n care fiecare dintre noi ne putem regsi n ntregime ori de cte ori dorim s ne privim n ea. Se poate identifica la Eminescu o veritabil mitologie a luminii, vzut n etapele si profunzimile radicale, cele mai bogate n sensuri, activnd vaste cmpuri simbolice si ordonndu-le la nivelul imaginarului n functie de o legitate si o coerent proprie, expresie a unui profund dramatism al fiintrii ntru sacralitate. Echivalnd absolutul si antrennd arhitectonica proprie sacralittii, lumina eminescian reuseste s reliefeze cele mai subtile si grele momente ale experientei totale, facilitate de simbol. Lumina are rolul de a se integra dramei cosmice, vorbind, n acelasi timp, despre destinul omului si despre eforturile sale de a se mprtsi armoniei absolutului. Lumina poate fi degradat si degradant. Ea limiteaz, e consubstansial spasiului neguros, o consubstantialitate privat ns de armonie. Ptrunderea n sfera luminii veridice necesit o decantare ritual, un soi de alchimie, prin care s fie nlturate toate urmele materialittii dure si grele. Lumina este cea care d contur formelor si impregneaz decorul n atmosfera irealului sideral. Elementele romantice sunt prezente prin concepia poetului despre timp i istorie, prin atri, personaje mitice, eroi populari, "pduri de basme", toate compunnd o imagine luminoas, strlucitoare. Ca la aproape orice romantic, apar intr-o legatura indisolubila tema naturii si cea a iubirii. In ambele poezii alese de mine apare tema naturii, dar diferenta dintre cele doua poezii este ca in Frumoasa-i elementele catoptrice oglindesc iubirea unei fiinte prin intermediul elementelor naturii, iar in Melancolie este oglindita iubirea pentru natura, in care elementele acesteia apar in ipostaze neobisnuite. Sub semnul astrului dominant al noptii, meditatia romantica eminesciana, Melancolie, dobandeste cele mai mari profunzimi ale gandului si ale viziunii poetice. Totusi,luna apare "moarta", semn al dereglarii mecanicii cosmice, cu urmari pustiitoare asupra lumii terestre si, in continuare, prin reverberatie lirica, asupra lumii interioare a poetului. Oglindit intr-un astfel de mormant cosmic, pamantul inregistreaza, intr-o imagine lugubra, trecerea devastatoare a timpului: "Bogata in intinderi sta lumea-n promoroaca, Ce sate si campie c-un luciu val imbraca; Vazduhul scanteiaza si ca unse cu var

Lucesc zidiri, ruine pe campul solitar." Ca tema cu predilectie romantica, ruinele intorc privirea spre timpurile trecute, atentia poetului zabovind asupra bisericii, simbol al spiritului etern, loc sacru, supus ele insusi destramarii si deriziunii: "Si tintirimul singur cu strambe cruci vegheaza, O cucuvaie sura pe una se aseaza, Clopotnita trosneste, in stalpi izbeste toaca, Si straveziul demon prin aer cand sa treaca, Atinge-ncet arama cu zimtii-aripei sale, De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale." Demonul ce patrunde in biserica in chip de profanare, instapanindu-se asupra locasului sfant, trezeste fortele primare ale naturii, ca duhuri ale noptii, care scot un zgomot sinistru: "Biserica-n ruina/ Sta cuvioasa, trista, pustie si batrana,/ Si prin ferestre sparte, prin usi tiuie vantul -/ Se pare ca vrajeste si ca-i auzi cuvantul -/ Nauntrul ei pe stalpii-i, pareti, iconostas,/ Abia conture triste si umbre au ramas;/ Drept preot toarce-un greier un gand fin si obscur,/ Drept dascal toaca cariul sub invechitul mur." Lumea maruntelor vietuitoare, ca martori ai degradarii lumii, se dezvaluie prin aceasta privire in detaliu, chiar in miezul lucrurilor, imaginea fiind apropiata cadru cu cadru, intr-o suita de substituenti cu valoare de simbol. Peste tot, in plan terestru, se observa urme ale crepusculului, ruinele trecutului, biserica aflata intr-o stare de degradare accentuata, devenita loc de refugiu pentru mici vietuitoare, cariul si greierele. Biserica este "trista, pustie si batrana", simbol al degradarii accentuate a lumii, al lipsei de insemnatate a zidirilor pamantesti in fata timpului neiertator. Despre lumina la Eminescu s-a scris mult i s-a scris bine. Ioana Em. Petrescu a identificat o serie de corporalizri ale luminii (atrii, gheaa, marmora, cristalul, mrgritarul, chiar umbra ori negurile albe, luna), Irina Petra vorbete despre Lumina dar subordonnd-o conceptului mai larg de Und, un cronotop eminescian cuprinznd apa, aerul, pmntul, focul, iubirea, moartea (sic!), dorul, singurtatea, cntecul, timpul. .Imaginalul desemneaz o lume care subzist si se exprim ca imagine. De aceea, el nu poate fi perceput, nu apare, dect n msura n care cineva, o prezent disponibil, activ, orientat, se pune n conditia de a-l percepe. (Andrei Plesu, Despre ngeri, 2003)Acest citat ne poart spre expresia ei poetic, atractia om-stea, laitmotiv eminescian. Variatiile nu fac dect s stabileasc importanta intervalului n imaginarul poetului. Cele mai frumoase imagini ale lunii ne sunt oferite dupa parerea mea de poeziile amintite anterior. Dintre toate motivele eminesciene legate de natur, cel mai des, i poate mai important, este luna.Predilecia pentru efectele de lun este o nclinaie statornic in poezia eminesciana.

O ntmpinm n Melancolie , n Criasa din poveti, n Lacul, n Clin, n Povestea codrului, in Frumoasa-i: Prea c printre nouri s-a fost deschis o poart Prin care trece alb regina nopii moart. O, dormi, o, dormi n pace printre fclii o mie i n mormnt albastru i-n pnze argintie, n mausoleu-i mndru, al cerurilor arc, Tu adorat i dulce al nopilor monarc!

In lacul cel verde si lin Resfrange-se cerul senin, Cu norii cei albi de argint, Cu soarele nori sfasiind. Dumbrava cea verde pe mal S-oglinda in umedul val, O stanca starpita de ger Inalt-a ei frunte spre cer. Printre attea aspecte ale luminii, Eminescu alege mai cu seam pe cele ale lunii. Efectul de lun, care alctuiete un motiv att de general al romantismului, in poeziile Melancolie si Frumoasa-i apare ca element al naturii vzut ca un obiect izolat al cerului, astru solitar ctre care privirile sunt rpite. Dicionarul de simboluri explic faptul c luna este corelat cu soarele, ea fiind lipsit de lumin proprie i simbolizeaz dependena i principiul feminin, precum i periodicitatea i rennoirea. Luna este simbol al ritmurilor biologice, este un astru care crete i descrete, care dispare, a crui via este supus legii universale a devenirii, a naterii i a morii. Reprezint i timpul care trece, timpul viu pe care-l msoar prin fazele ei succesive i regulate. In poezia Frumoasa-i luna simbolizeaza nasterea, iar in Melancolie moartea. Poetul triete aceast modificare ca pe o nelinite i suferin adnc, ca pe o absen regretabil care determin un masacru sentimental interior. Cosmosul sufer i

moare odat cu moartea spiritual a stpnului su, omul. Astfel in Melancolie poetul moare la fel ca si luna, iar in Frumoasa-i , desi suferinta poetului este eufemizata, aceasta ni se semnaleaza in in mod clar poezie: Cci am eu pe-o floare necaz:/Frumoas-i ca ziua de azi!" Luna este cunoaterea indirect, discursiv, progresiv, rece. Astru al nopilor, evoc n plan metaforic frumuseea, dar i lumina n imensitatea ntunecimii. Dar prin aceast lumin, care nu este dect o reflectare a luminii soarelui, luna este simbolul cunoaterii teoretice, conceptuale, raionale. Asa cum am mai spus, corespondenele dintre cosmos i sufletul uman sunt evidente in ambele poezii. Moartea simbolica a elementelor naturii semnalate in Melancolie a devastat interiorul spiritual al omului, a poetului geniu care sta si priveste lumea care incepe sa se destrame. In Frumoasa-i poetul a lsat s fie cunoscut sentimentul insuportabil al nimicirii fiinei sale, pe care l experia din cauza durerii pentru pierderea iubirii, toata aceasta suferinta revarsandu-se pe lacul cel verde i lin. Luna care vegheaz curgerea veacurilor, vegheaz si curgerea gndurilor, este o cluz nu numai a nomazilor prin desert, ci si a omului dintotdeauna pe cile nestiute ale cugetrii; de aceea luna simbolizeaz, n egal msur, cunoasterea prin reflectare, cunoasterea teoretic, rational, iar noaptea guvernat de lun rmne timpul predilect al reflectiei. Disparitia lunii in poezia Melancolie sugereaza o abolire a temporalismului greoi, pentru ca este asociata cu inregistrarea evenimentelor lumii, iar lipsa ei sugereaza patriei de dincolo de lume, care pot reda, ca in cazul unei carti, aparentele trecutului si viitorului. Luna isi face disparitia in valurile marii: "Cum luna melancolica si palida dispare/ in instelata mare!". Aici disparitia se regizeaza prin tragerea cortinei, "in mormant albastru". In opozitie cu aceasta poezie in Frumoasa-i lumina lunii si a stelelor se revarsa deasupra lacului: n lacul cel verde i lin Rsfrnge-se cerul senin, Cu norii cei albi de argint, Cu soarele nori sfiind. Dumbrava cea verde pe mal S-oglind n umedul val, O stnc strpit de ger nal-a ei frunte spre cer. Asocierea lunii cu durerea uman se ntlnete i la poetul Tagore: Lun, tu trezeti valuri de lacrimi n oceanul tristeii mele. Dar astrul nocturn are o alt pondere n creaia lui Eminescu; vpaia lunii l transpune ntr-un alt nivel spiritual i i dezvluie tainele creaiei ca i zdrnicia vieii

Cum reiese si din aceasta poezie, in lirica eminesciana, noaptea nu este intunecoasa, plina de monstrii, ci scaldata in lumina blanda si totodata stranie a lunii. Oamenii admira luna, dar nu doresc sa o si posede. Luna are rolul de a stimula intelectul si de a anestezia durerile sufletesti ale acestuia. Poetul a cautat toata viata femeia ideala, dar nu a aflat-o dect n visele sale, nu i n realitate. Din acest motiv simea c mpreun cu sine se scufund ca ntr-un abis ntreaga fptur, cosmosul. In prima parte a meditatiei Melancolie vedem cum se destrama natura, avand in centru si o biserica in ruina, care se cladeste pe ideea mortii interioare a eului liric din partea a doua a poeziei. In Frumoasa-i, natura nu se destrama, dar putem observa ca este o cavalcada in ea, la fel ca si in sufletul poetului. La inceput vedem ca lumina astrilor se revarsa pe lacul cel verde si lin, apoi apa tremura lin. Vibratiile sufletesti ale poetului se exprima prin intermediul schimbarilor naturii. Singuratatea poetului este si ea evidenta in ambele poezii. Singuratatea care provoaca moartea interioara, genereaza, starea de melancolie, din care lumea intreaga pare pustiita, abandonata, muribunda. Lacul, in care se reflecta luminile astrilor formand o imagine a lumii, este asemenea unei oglinzi, fiind adeseori cea care ne arat exact aa cum suntem noi sau cum este lumea care ne inconjoara, dar ne ofer i perspectiva unei construcii noi. Shakespeare spunea ntr-un sonet: "Privindu-te-n oglind spune-i celui ce te repet, c e timpu-acuma alt chip s-aduc-n lume, ...". In Frumoasa-i, oglinda mobil a lacului modific privelistea n sens fantastic, procesul oglindirii se asterne ntre "poeticul murmur" al exteriorittii imaginii si enigmatizarea ei ntr-o alt ordine, iar opozitia poetic-fantastic este pus n evident de existenta si calitatea oglindirii. Prin oglindire, poezia lumii nseamn nchidere, limitare, echivalnd cu o dezamgire, o expansivizare a spatiului esential, care astfel si ntreste desinenta etern. Tot din flexiunea oglindirii face parte si esecul, consacrnd o dat n plus plcerea naturii de a fi n permanent dialog cu propria ei imagine. "Oglinda are un rol pasiv si unul activ, ntruct ea arat si comunic imaginea primit de celelalte oglinzi ntoarse spre ea, capabile s i primeasc si s-i alctuiasc amprenta."(Paul Claudel). Luna care vars farmec face s se schimbe contururile stiute ale lumii: atins de lumina lunii, natura si reveleaz esenta magic, dobndind, prin transfigurare, o alt realitate. Lumina lunii este astfel semnul unei idealitti palpabile, al unui Eden nocturn, ale crui contururi se ncheag ns prelnic, tremurtor, cci pe cellalt versant al simbolisticii selenare, luna, visul negurii eterne, devine mesagerul care, o dat cu somnul si visul, vesteste moartea individului si a cosmosului . De fapt, aparitia / disparitia lunii nici nu vorbeste despre altceva dect despre cderea la infinit n moarte, n al crei imperiu luna ne cluzeste. Argintul este considerat metalul cu cele mai bune proprieti de reflectare: norii cei albi de argint, oglind n umedul val dumbrava cea verde pe mal si o stnc starpita de ger,/inal-a ei frunte spre cer. n amurgurile linitite luna rsare permanent i se reflect dintotdeauna n ap. La acest eveniment diurn, de umbre i lumini magice, particip ntreaga imagine a lumii de deasupra prin oglindire. Tremurul apei este urmat de un tremur simetric al imaginii reflectate.

In Melancolie, atitudinea reflexiva a poetului surprinde, in sens pesimist, un ciclu temporal in viata universului. Circularitatea eterna a anilor creeaza impresia de stante temporale, in care tot ce misca pe pamant, oameni sau insecte, se supun acelorasi sincope in curgerea vremii, cu efecte devastatoare. Peisajul campestru, cu biserica in ruina si cimitirul cu "strambe cruci", imagine ! rasturnata a mausoleului cosmic al lunii, are semnificatii profunde in descrierea pustiului lasat in urma de zeul Cronos, a felului in care patina timpului se intipareste in formele materiale. Senzatia de privire dinspre viitor spre trecut releva acelasi efect asupra poetului: "Parca-am murit de mult.", viata desprizandu-se, din aceasta perspectiva, ca o entitate aparte, separata de a fiintei, ca o proiectie a unui caier atemporal cu dimensiuni multiple intr-un caz particular de linearitate a vietii, cu inceput si inevitabil sfarsit. n cartea sa Melancolia lui Eminescu, G.Gan observa c Eminescu inaugureaz un alt tip de imaginare a naturii dect predecesorii si contemporanii si: Peisajul necropol a istoriei si peisajul populat de om nu mai apar la Eminescu dect foarte rar si nu mai sunt caracteristice. Pentru c si aceasta este deosebirea esential Eminescu este un poet cu viziune cosmic si metafizic, nu neaprat prin amploarea imaginilor, ci prin semnificatia lor. Orict de concrete si puterea lui de a plasticiza este incomparabil mai mare , ele se integreaz ntr-o viziune global si parcip la semnificatia general. Peisajele lui nu sunt doar fragmente de univers, sunt metafore ale lui, si a vorbi de pastel n legtur cu ele ar fi impropriu. Emotia estetic se prelungeste ntr-o adeziune existential, a fi devine a fi nuntrul naturii, care e ceva sau singurul absolut . Fenomenele caroptrice sunt situate n acest spectacol cosmic, jucate pe scena poeziei eminesciene, ntr-un loc geometric, cci se poate vorbi, n cazul lui Eminescu, de un adevrat tropism selenar, care face din el un poet al nocturnului, receptacol al vietii si al mortii.

BIBLIOGRAFIE

George Clinescu Opera lui Mihai Eminescu, Ed. Minerva, Bucureti, 1970, vol. II, pag. 135-138. Tudor Vianu Scriitori romni, Ed. Minerva, Bucureti, 1970, vol. I, pag. 224-230. Mihai Eminescu Poezii. Proz literar, Ed. Cartea Romneasc, Bucureti, 1984, vol. I Jean Chevalier & Alain Gheerbrant Dicionar de simboluri, vol. II, Ed. Artemis, Bucureti, 1995, pag. 244-250. Ioana Em. Petrescu, Eminescu. Modele cosmologice i viziune poetic, Bucureti: Minerva,1978,p.35. Irina Petra, Un veac de nemurire, Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1989, p. 42-48. Gana George, Melancolia lui Eminescu , Editura Fundatiei Romne, Bucuresti, 2003, p. 121.